Somnoroase Pasarele [PDF]

Zitiervorschau

Somnoroase păsărele de Mihai Eminescu Somnoroase păsărele Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace Dorm și florile-n grădină – Dormi în pace! Peste-a nopții feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis și armonie Noapte bună! Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce – Fie-ți îngerii aproape, Somnul dulce! Poezia ”Somnoroase păsărele” a fost publicată în volumul”Poezii” (1883) și are ca temă natura, care reflectă trăirile interioare ale poetului. Din punct de vedere al speciei literare căreia îi aparține, acest mic poem liric este o feerie și totodată un cântec de leagăn. Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv în cazul nominativ, ”păsărele”, determinat de un adjectiv cu funcție sintactică de atribut adjectival, ”somnoroase”, epitet în inversiune. Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din patru catrene, fiecare strofă încheindu-se cu câte o jumătate de vers. Regăsim această tehnică a compoziției la poetul transilvănean George Coșbuc. Prima strofă reia titlul poeziei, ”somnoroase păsărele”, și fixează personajele principale ale acestei feerii imaginate de poet: păsărele, poate vrăbiuțe, pițigoi, scatii, care, la sosirea serii ”pe la cuiburi se adună”, și așteaptă venirea nopții, ascunse printre rămurele, în pace și liniște, urându-i copilului hoinar pus în pat pentru a dormi ”noapte bună!”. A doua strofă adaugă noi elemente cadrului natural terestru, de o deosebită armonie, frumusețe și liniște, care leagănă visările celor mici: izvoarele, care suspină, cu glasul lor melodios, cristalin, tânguitor, codrul, care pare negru la lăsarea nopții, învăluit în tăcere, florile din grădină, care își închid petalele, corola deschisă a florii, totul doarme, se odihnește, își ia binemeritatul repaos după o zi activă, truditoare, și poetul încheie, într-un ton mângâietor: ”Dormi în pace!”

Îngerul din visele poetului, cel are-l inspiră, poate să fie un copilaș, pus seara la culcare sau însăși ființa iubită, care este drăgălașă, inocentă, dulce precum un copil. Poetul își îndreaptă astfel gândurile sale tandre, de duioșie și dragoste către această fință, care adoarme liniștită în cadrul feeric, de basm al naturii. În a treia strofă apare un motiv romantic, deseori întâlnit în poeziile eminesciene, un element al naturii cosmice, luna, care se ridică ”peste-a nopții feerie”, umpând cu razele ei tremurătoare cărările din crânguri și revărsând lumina ei luminiș în iatacul celui adormit. Poetul face referire în următoarea secvență poetică la uimitoarea capacitate a naturii de a ne face să simțim că ”totu-i vis și armonie”, că viața este un vis, la fel ca somnul care ne cuprinde la lăsarea serii. Un vis frumos de armonie, de fericire, de împăcare, de regăsire, pe care-l visăm cu ochii închiși, noaptea, și totodată atunci când razele soarelui pătrund la noi într-o nouă, armonioasă și înnoitoare dimineață. Totul este un ciclu noapte-zi, menit să echilibreze organismul, să-l odihnească, după activitățile din timpul zilei. Pare poetul să spună că creația dumnezeirii este desăvârșită, deoarece este pusă această minunată balanță între lucruri. Poetul se dovedește o fire sensibilă, visătoare, nocturnă, lunară în această poezie, care ne dezvăluie feminitatea, delicatețea sufletului său, înclinat spre reverii adânci, spre meditație și contemplație. În ultima strofă se adaugă păsărelelor din crânguri un nou personaj, de o frumusețe maiestuoasă, lebăda, care trece pe ape, să-și găsească sălașul între trestii, ascunsă și liniștită, pentru a-și afla somnul nopții în pace. Poetul continuă, în următoarea secvență lirică cu un un verb la modul imperativ ”fie-ți îngerii aproape”, care exprimă dorința poetului ca ființa iubită să fie ocrotită de ființele divine, de îngeri, care alungă tot ce este trist, dureros sau neplăcut și binecuvântează somnul cu pace și liniște. În ultimul vers, ”somnul dulce”, poetul exprimă dorința sa ca somnul să aibă vise frumoase, ”dulci”, încărcate de semnificație, de iubire, care să aducă fericire și liniște sufltească celui care-l visează. Rima versurilor este încrucișată, măsura versului variază de la 4 silabe, cel mai scurt, până la 8 silabe, ritmul este peon, un ritm melodios, solemn, grav, și troheu, de inspirație folclorică. Figurile de stil sunt puține, dar sugestive, încărcate de semnificație: întâlnim epitete în inversiune, ”somnoroase păsărele”, ”mândra lună”, epitete : ”codrul negru”, ”somnul dulce”, personificări: ”somnoroase păsărele / pe la cuiburi se adună”, ” pe când codrul negru tace”, ”mândra lună”, ”trece lebăda pe ape / între trestii să se culce”, inversiuni: ”mândra lună”, ”somnoroase păsărele”, ”peste-a nopții feerie”, ”fie-ți îngerii aproape”, metafore ”peste-a nopții feerie”, ”totu-i vis și armonie”. Prin adresarea la persoana a II-a singular putem afirma că această mică bijuterie eminesciană este o epistolă adresată persoanei iubite, și totodată o odă de dragoste, prin care sunt exprimate sentimente calde, iubitoare, duioase, față de persoana îndrăgită, sentimente de dăruire și devotament. Prin toate caracteristicile sale, precizate mai sus, putem afirma, pe drept cuvânt, că ”Somnoroase păsărele” este una dintre cele mai încântătoare, mai senine feerii din lirica română și totodată un duios și dulce cântec de leagăn, unul dintre cele mai simple și mai bine realizate ideatic și artistic din lirica noastră.