Sinodul Al V-Lea Ecumenic [PDF]

Zitiervorschau

Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol (553) 1. Problematica sinodului al V-lea ecumenic Pe ordinea de zi a lucrărilor sinodului ținut la Constantinopol în 553 au fost două probleme: condamnarea lui Origen și a doctrinei sale și condamnarea Celor Trei Capitole. Curentul origenist este legat de numele marelui teolog alexandrin Origen (mort prin 253/254) și de admiratorii lui. Cei care au condamnat teologia origenistă au format curentul antiorigenist. Întâlnirea aderenților celor două curente a dat naștere la mari cofruntări teologice care au dus în final la condamnarea lui Origen și a operei lui la Sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol din 553. Origen a fost acuzat ca fiind părintele tuturor ereziilor. În disputele trinitare ale secolului al IV-lea numele lui Origen era deseori amintit, atât de către ortodocși, cât și de către eretici, care își argumentau reciproc învățăturile cu conceptele teologice formulate de către Origen. De pildă, în lucrarea sa Despre principii (Peri archon) s-au strecurat o serie de erori dogmatice, precum: preexistența sufletelor, subordinaționismul (în raporturile intertrinitare, după care Fiul este subordonat Tatălui, iar Sfântul Duh este inferior Fiului), apocatastaza generală (potrivit căreia la sfârșitul veacurilor păcătoșii de toate categoriile, implicit diavolul, datorită marii bunătăți a lui Dumnezeu, după ce se vor curăți printr-un foc purificator, vor învia cu trupuri eterice și vor fi stabiliți în starea lor de la început, stare de nevinovăție și fericire). Concepțiile origeniste și adepții lui Origen au fost atacați în secolul al IV-lea de către ereziologul Epifanie al Salaminei și condamnați prin anul 400 de către episcopul Teofil al Alexandriei în cadrul mai multor sinoade. Disputele origeniste nu s-au încheiat în primul deceniu al secolului al V-lea ci ele au reapărut în prima jumătate a secolului al VI-lea, determinând condamnarea definitivă a lui Origen și a origenismului prin tratatul Contra lui Origen al împăratului Iustinian și prin cele zece anatematisme ale sinodului al V-lea ecumenic. În secolul al VI-lea, concepțiile lui Origen s-au răspândit îndeosebi în cercurile monahale. În jurul anului 512, Ștefan Bar-Sudali, un călugăr mistic panteist din Edessa, venea în Palestina unde propovăduia cu mare entuziasm origenismul combinat cu alte idei erponate preluate fie din filosofia păgână, fie din ereziile creștine. În Palestina existau două mari curente monastice : Lavra mare sau veche situată între Ierusalim și Marea Moartă și Lavra nouă situată la sud de Bethleem, aceasta din urmă fiind întemeiată între anii 505-507, de un grup de 60 de călugări veniți de la Lavra mare. În anul 514, la Lavra nouă au fost primiți patru călugări care susțineau ideile lui Ștefan Bar-Sudali ; cei mai activi dintre ei erau Nannos, care promova un sincretism de idei origeniste, maniheiste, iudaiste și păgâne și Leonțiu, care, sinulând respectarea hotărârilor de la Calcedon, promova origenismul. Moartea Sfântului Sava, superiorul celor două 1

Lavre palestiniene, care se împotrivea tuturor ereziilor a permis răspândirea origenismului în mănăstirile palestiniene (în cele două Lavre, în mănăstirea Martyrius și în Lavra lui Firminus). Doi călugări învățați din Palestina, susținători ai origenismului, Domitian și Teodor Askidas, au plecat la Constantinopol pentru a participa la sinodul din anul 536. Cei doi călugări au fost introduși în cercurile influente de la curtea imperială și astfel au ajuns să fie aleși episcopi, Domitian pentru Ancyra și Teodor Askidas pentru Cezareea Capadociei. Origenismul palestinian primea în acest fel o importantă susținere, determinându-l pe starețul Ghelasie de la Lavra veche să se împotrivească direct origeniștilor și să-i alunge din mănăstire. Partida antiorigeniștilor a reușit să-l câștige de partea lor pe patriarhul Mina al Constantinopolului și pe însuși împăratul Iustinian I pe care l-au convins asupra pericolului promovării origenismului. Astfel, în 543, pentru a curma disputele între origenişti şi antiorigenişti, împăratul Iustinian a compus un tratat teologic, prin care condamna nouă propoziţii din scrierile lui Origen. Totodată, împăratul Iustinian i-a trimis acest tratat-edict patriarhului Mina, cerându-i condamnarea lui Origen într-un sinod. Tot în 543 s-a ținut acest sinod local la Constantinopol, care a luat act de tratatul împăratului şi l-a aprobat; astfel, numele lui Origen era trecut printre eretici. Problematica origenistă urma să fie dezbătută la sinodul ecumenic ce avea să se desfășoare la Constantinopol pentru discutarea Celor trei capitole. Problema celor Trei Capitole a devenit subiect de discuție între calcedonieni și necalcedonieni în timpul împăratului Iustinian I. În cadrul discuțiilor teologice dintre ortodocși și necalcedonieni, inițiate și patronate de către împăratul Iustinian I, necalcedonienii au motivat printre altele că refuză să primească hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, pentru că la acest sinod au fost reabilitați adversarii Sinodului al III-lea Ecumenic și ai Sfântului Chiril, deci implicit nestorianismul. Numele cel mai des amintite au fost cele ale lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr și Ibas de Edessa. Teodor de Mopsuestia (mort în 428), ucenic al lui Diodor din Tars, coleg al Sfântului Ioan Gură de Aur și dascăl al lui Nestorie, a fost creatorul nestorianismlui. Unele dintre afirmațiile sale sunt mai radicale decât ale lui Nestorie. Teodoret de Cyr a fost discipolul lui Teodor de Mopsuestia și prietenul și apărătorul lui Nestorie până la sinodul de la Calcedon. El era acuzat că a respins în mai multe rânduri hristologia Sfântului Chiril pe care o considera apolinaristă și că l-a condamnat pe acesta la sinodul de la Efes prezidat de către Ioan al Antiohiei. Teodoret de Cyr a fost reabilitat la sinodul al IV-lea ecumenic după ce a subscris la condamnarea lui Nestorie. El a fost numit dascăl ortodox deoarece a denunțat monofizitismul lui Eutihie în lucrarea sa Eranistes, încă din anul 447. 2

Ibas de Edessa (mort în 457) un alt reprezentant al curentului antiohian, într-o scrisoare adresată episcopului Maris Persanul sau Maris de Ardașir, în Persia, critica aspru Sinodul al IIIlea Ecumenic și pe Sfântul Chiril. Chiar în cuvântarea de întronizare ca patriarh al Antiohiei, în 512, patriarhul Sever îi anatemiza pe Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia, ca dascăli ai lui Nestorie, și pe Teodoret de Cyr, Ibas de Edessa și alții ca susținători ai nestorianismului și combatanți ai Sfântului Chiril și ai Sinodului al III-lea Ecumenic. La conferința din 532/533 organizată la Cosntantinopol de către Iustinian I, necalcedonienii au motivat că resping Sinodul de la calcedon pentru că acesta a reabilitat pe susținătorii nestorianismului condamnati la Efes în 449. Astfel, în 543, după condamnarea origenismului, împăratul Iustinian a promulgat un nou edict prin care condamnă Cele trei Capitole. Cel care l-a convins pe împărat să condamne cele trei capitole a fost episcopul necalcedonian și origenist Teodor Askidas. Acesta din urmă i-a sugerat împăratului că această condamnare ar asigura revenirea necalcedonienilor la Ortodoxie. În realitate, Teodor Askidas urmărea alinarea durerii provocate de condamnarea origenismului al cărui aprig susținător s-a dovedit a fi. Mai mult decât atât, Origen era considerat în acea perioadă părintele monofizismului. De aceea, acest edict imperial de condamnare a celor trei capitole este considerat opera necalcedonienilor și origeniștilor. În realitate, autorul acestui edict este împăratul Iustinian I care urmărea eliminarea tuturor ereziilor și refacerea unității bisericești. În scrisoarea adresată clerului occidental, împăratul preciza că a condamnat cele trei capitole nu pentru a da satisfacție anticalcedonienilor, ci pentru că acestea conțin erori care reintroduc nestorianismul în Biserică. Patriarhii şi majoritatea ierarhilor răsăriteni s-au opus dorinţei împăratului; în Occident, edictul a fost privit, în general, defavorabil; o opoziţie violentă a izbucnit contra edictului în Iliria, Italia, Africa şi Gallia. Cei mai refractari față de acest edict s-au dovedit a fi episcopii africani care motivau că nu pot fi condamnate persoane trecute la cele veșnice. În general, episcopatul apusean se opunea acestui edict întrucât îl considera ca un atentat la autoritatea sinodului de la Calcedon. Papa Vigilius (537-555), care obținuse scaunul papal cu ajutorul curții imperiale, a fost adus cu forţa la Constantinopol în 547 şi a fost convins de Iustinian şi Teodora să adere la semnarea celor 3 capitole, ceea ce Vigiliu a şi făcut. La 15 aprilie 548, papa a convocat într-o conferință teologică pe cei 70 de episcopi occidentali și africani aflați la Constantinopol și printrun document numit Judicatum erau condamnate cele trei capitole, precizându-se că prin aceasta nu se intenționează nici o știrbire a autorității sinodului de la Calcedon. Ecoul produs în Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius să retracteze cele afirmate mai înainte.

3

În vara anului 551, Iustinian, îndemnat de Teodor Askidas, publică un nou edict, cunoscut sub numele de Mărturisirea de credinţă a împăratului Iustinian împotriva celor trei Capitole; noul edict provoacă o confuzie şi mai mare, îngreunând împăcarea, lucru sesizat şi de împărat, care va convoca, în 553, Sinodul V ecumenic.

2. Sinodul al V-lea Ecumenic La 5 mai 553, sub președenția patriarhului Eutihie al Constantinopolului, în absența papei Vigilius și în prezența a 150 de episcopi printre care doar 8 occidentali, s-a deschis la Constantinopol Sinodul al V-lea Ecumenic. Patriarhatele orientale erau reprezentate de Apolinarie al Alexandriei, Domnus al Antiohiei și trei delegați ai patriarhului Eutihie al Ierusalimului. Reprezentantul împăratului citi mesajul acestuia în care declara că dorește refacerea unității Bisericii afectată de erezii, recunoașterea celor patru sinoade ecumenice și condamnarea lucrărilor eretice ale lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr și Ibas din Edessa împotriva Sfântului Chiril și a sinodului al III-lea ecumenic, pe care el personal le condamnă și le anatemizează. Sinodul a condamnat persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, opera lui Teodoret al Cyrului (mai ales acele scrieri care s-au opus hristologiei Sfântului Chiril și hotărârilor sinodului al III-lea ecumenic și au apărat învățătura lui Nestorie) și scrisoarea lui Ibas din Edessa către maris de Ardașir care avea un conținut nestorian. Papa Vigiliu, invitat special să se prezinte la sinod, motivând că este bolnav şi că va răspunde în scris, trimite un memoriu, numit Constitutum (24 mai 553) prin care, exceptând un număr mai mare din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declară cele 3 capitole ortodoxe, ameninţând cu anatema pe oricine le va condamna. Participanţii la acest sinod nu au ţinut seama de protestul Papei şi au condamnat cele 3 capitole, iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost, din nou, anatemizaţi. Prin condamnarea lui Origen, reprezenrant de seamă a școlii și teologiei alexandrine de care făceau caz anticalcedonienii, se urmărea distrugerea rezistenței acestora și triumful hristologiei calcedoniene în întreg Imperiul. În ședința a opta din 2 iunie, sinodul a formulat și aprobat cele 14 anatematisme. Era confirmată condamnarea lui Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și Origen, îmreună cu Didim cel Orb și Evagrie Ponticul pentru că cei doi au aderat la apocatastaza origenistă. În legătură cu Cele Trei Capitole, sinodul preciza următoarele: Anatemizăm așadar, Cele Trei Capitole amintite, adică pe nelegiuitul Teodor de Mopsuestia cu scrierile sale blestemate, ceea ce a scris nepios Teodoret și Scrisoarea nelegiuită atribuită lui Ibas, apoi pe apărătorii acestora, care au scris sau scriu în apărarea lor sau pretind că susțin o 4

cauză dreaptă, ori au apărat sau încearcă să apere nelegiuirea lor cu numele Sfinților Părinți sau a Sfântului Sinod de la Calcedon. În legătură cu problema lui Origen și cu origenismul, sinodul al V-lea ecumenic nu s-a ocupat decât tangențial. Condamnarea lui Origen și a origenismului s-a făcut prin tratatul edict al împăratului iustinian din 543 și prin cele 15 anatematisme ale unui presinod ținut la Constantinopol în martie-aprilie 553 la care au participat episcopii veniți să discute problema celor trei capitole, dar care nu au mai participat la sinodul propriu-zis din luna mai. În timp ce în 543, Origen era condamnat pentru erori precum apocatastaza și preexistența sufletelor, în 553, origenismul era condamnat în legătură cu filosofia păgână din care s-a inspirat, el fiind situat alături de Pitagora, Platon și Plotin. Prin urmare, sinodul al V-lea ecumenic a anatemizat pe Origen și adepții săi în contextul condamnării celorlalți eretici, fără a discuta cazul lui ci luând act de edictul imperial și de hotărârile presinodului din 553. Prin condamnarea lui Origen și a origenismului, era condamnată de fapt filosofia platonică și neoplatonică. Se deschidea astfel drumul spre scolastica medievală influențată de aristotelism, proces început odată cu închiderea școlii din Atena în 529. Fără îndoială că motivarea imediată a condamnării origenismului a fost stoparea disputelor teologice din mănăstirile palestiniene care, alături de disputele calcedoniene tulbrau liniștea și unitatea religioasă și politică a Imperiului la care Iustinian ținea foarte mult. Prin condamnarea lui Origen, reprezentant de seamă al școlii și teologiei alexandrine de care făceau caz anticalcedonienii se urmărea distrugerea rezistenței acestora și triumful hristologiei calcedoniene în întreg Imperiul. Din punct de vedere al dogmei hristologice, sinodul al V-lea a avut un rol important în închegarea unei hristologii ortodoxe cu valoare normativă. Sinodul nu a elaborat formule noi, ci le-a clarificat și le-ai impus definitiv pe cele definite la Calcedon. Un rol decisiv în acest sens l-a avut împăratul Iustinian care prin mărturisirea de credință adresată sinodului și însușiită de acesta a făcut o sinteză de mare profunzime a teologiei ortodoxe postulate de către cele patru sinoade ecumenice. Ea împacă hristologia calcedoniană cu cea chiriliană și stabilește definit raportul dintre fire și persoană explicat prin conceptul de enipostaziere a lui Leonțiu din Bizanț care l-a găsit într-o formă primară la Sfântul Chiril al Alexandriei. Până la urmă, şi papa Vigiliu a acceptat hotărârile sinodului (în decembrie 553). Credincioşii din Milan, ca şi episcopii şi clericii din nordul Italiei, Istria, Veneţia, Dalmaţia, Gallia şi Africa au refuzat să intre în legătură cu Papa care i-a urmat lui Vigiliu, Pelagiu (556-561), care fusese şi el de acord cu hotărârile Sinodului V Ecumenic.

5

Opoziţia episcopilor din Veneţia şi Istria contra Sinodului V este cunoscută sub numele de schisma istro-veneţiană şi a durat până în 607 d. Hr., când episcopii veneţieni şi istrieni s-au împăcat cu Roma. Formula călugărilor sciți referitoare la Mântuitorul Iisus Hristos – Unul din Treime a pătimit cu trupul – a fost adoptată definitiv la Sinodul al V-lea Ecumenic. Ea a fost socotită de către împăratul Iustinian I ca profund ortodoxă. Acum se face precizarea că Sfânta Treime rămâne Sfântă Treime chiar dacă Unul din Ea a pătimit în trup căci El n-a pătimit în ființa Sa divină. Ceva din formula teopashită a călugărilor sciți se păstrează, datorită lui Iustinian I, în antifonul II liturgic: „Unul Născut…”.

6