Scriitorul Destin Si Optiune - Petruț Pârvescu [PDF]

Zitiervorschau

SCRIITORUL – DESTIN ŞI OPŢIUNE Anchete literare

Tehnoredactor: Ciprian Boariu SCRIITORUL – DESTIN ŞI OPŢIUNE ISBN: 978-973-660Editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, manager: Cornelia Ciobanu lector: Gellu Dorian. Cartea apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, preşedinte Gheorghe Sorescu. Anul apariţiei: 2015.

SCRIITORUL – DESTIN ŞI OPŢIUNE Anchete literare realizate de Petruţ Pârvescu

Vol. I

Scriitori botoşăneni

PROLOG Recuperarea memoriei, înainte de toate, dintr-o perioadă mai veche dar şi mai nouă a existenţei noastre, m-a determinat să întreprind acest demers. Scopul lui este, mai ales, unul de introspecţie, de re/descoperire, a acelor zone mai mult sau mai puţin cunoscute din biobibliografia unor scriitori contemporani… Cum scriitorii, oamenii de cultură în general, s-au dovedit a fi în toate timpurile avangarda prospectivă, credem că, în condiţiile de astăzi, o mai bună înţelegere a fenomenului literar (în cazul de faţă botoşănean) nu poate fi decât benefică… Petruţ Pârvescu

5

SCRIITORUL – DESTIN ŞI OPŢIUNE 1.  Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră? 2.  Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3.  Care a fost drumul până la prima carte? 4.  Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor? 5.  Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere? 6.  Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană? 7.  Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program“ al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?… 7 + UNU.  În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7

Lucian Alecsa „Decât să gâfâi după un gram de glorie, mai bine stau în banca mea şi mă amuz pe seama celor care fac febră de personalitate, scot limba de un cot după cel mai mărunt succes. Mai sunt dintre aceia care-şi cosmetizează biografiile pentru a da bine la confruntarea cu posteritatea.“

1.  De la naştere suntem aşezaţi de către bunul Dumnezeu într-un câmp destinal, în „matricea sorţii“, doar aici ne putem contura şi manifesta personalitatea. Din acest spaţiu prestabilit nu mai poţi evada, vectorii care îţi delimitează „destinul „ sunt atât de natură genetică. Deh!, doar vii cu amprentele câtorva generaţii în spate, cât şi cu o anumită zestre spirituală, care, în timp, îţi consolidează personalitate. Mai trebuie amintit de rolul pe care-l joacă educaţia, plus „ anturajul“ în care eşti lăsat să-ţi exprimi fiinţa. Ceea ce numim talent e o pulsaţie angelică, ce controlează sufletul, măsoară sensibilitatea noastră pământeană şi determină forţa de absorbţie a suflului metafizic din marele trup divin. E o chestie ceva mai complicată. Fiecare reprezentăm câte o celulă din acest trup eteric şi infinit, cei cu talent sunt un fel de celule regenerabile, se recompun într-o nouă matrice spirituală după ce se termină mosorelul lumesc, luând din nou în piept o altă formă de existenţă. Să nu uităm că putem fi şi celulă cancerigenă, atunci… kaput. Aici e aici, dacă reuşeşti să iei zilnic tensiunea propriilor trăiri, emoţii şi sentimente înseamnă că ţi-ai exprimat în totalitate fiinţa şi te-ai achitat faţă de viaţă. Cât despre opţiune, e cu totul altceva. E un factor volitiv, care nu prea te poate încărca cu talent, nici măcar nu ţi-l poate şlefui cineva, asta e, îl ai sau nu-l ai, ghionturile educaţionale sau de altă natură 9

Petruţ Pârvescu te pot doar determina să fii mai atent cu harul dat. Nu ştiu în ce măsură am talent, cert este însă că mi-am exprimat cu sinceritate trăirile, fără a umbla după artificii sau efecte la „modă“, n-am forţat în nici un fel verbul poetic. L-am extins atâta cât să nu plesnească. Am lăsat totul să curgă de la sine. Ce-i drept, în acest spaţiu care ţi-i lăsat de Dumnezeu spre a te exprima, mai poţi apăsa pe accelerator din când în când, mai poţi da din coate pentru a câştiga o poziţie privilegiată printre confraţi. Doar atât. Sincer, am cam stat deoparte, ca un simplu spectator. Decât să gâfâi în permanenţă după un gram de glorie, mai bine stau în banca mea şi mă amuz pe seama celor care fac „febră de personalitate“, scot limba după cât un cot după cel mai mărunt succes. Mai sunt dintre aceia care-şi cosmetizează biografiile pentru a da bine la confruntarea cu realitatea. 2.  Mi se pare o aiureală să crezi că debutul a avut loc întro zi anume, într-o revistă anume şi că din acel moment, pac, ai devenit scriitor. Şi acum sunt sub „teroarea“ încercărilor literare, cine crede că şi-a definit deja traseul literar şi că poate glăsui tot ce-i trece prin cap fără să mai schimba tonalitatea sau registrul exprimativ, se înşeală amarnic. Câţi poeţi n-au pornit furtunos, au tras de pe cuvânt pieliţa bătătorită de alţii, l-au împrospătat, după care au căzut într-o auto-admiraţiei sau în manierism, mai- mai să-i apuce demenţa. Istoria literară i-a găsit vlăguiţi, pe unii chiar înecaţi în propriile lor …interjecţii şi injurii. Prefer să debutez cu fiecare poezie, cu fiecare carte, să redescopăr forţa cuvântului în fiecare respiraţie, decât să mă culc pe-o ureche cu gândurile la nemurire. Hai s-o dăm şi domestic; în presă, prima poezioară mi-a fost publicată în ziarul „ Zori noi“ din Suceava, pe la începutul anilor ’70, apoi în „Clopotul“ de Botoşani, după care în „Luceafărul“. 3.  Prima carte a avut o perioadă de gestaţie îndelungată, câţiva ani buni, a fost tipărită abia în ’92, la Editura ieşeană „ Cronica“, se numeşte „Oraşul de gips“. Vremuri ciudate. Mă bucur 10

Scriitorul – Destin şi opţiune că nu s-a născut prematur, a deschis o pârtie bună şi pentru celelalte volume. Văd foarte mulţi poeţi ce pleacă furtunos cu debutul după care se sting, la a treia carte abia de mai pâlpâie sau chiar ajung anonimi. Oricine poate prinde un culoar virgin, important este să ai şi suflu să ţii ritmul alergării până la capăt. 4.  Dacă cineva îţi influenţează viaţa înseamnă că eşti o legumă, pot spune că în Cenaclul „Mihai Eminescu“ din Botoşani mi-am disciplinat cuvântul, mi-am rafinat gusturile poetice, sufletul nu mi l-a schimbat nimeni, la nivelul lui se produc combustiile lirice, acela este creuzetul alchimic în care se obţine poezia, din emoţii, sentimente, trăiri. O poezie de „laborator“, lucrată în afara imaginarului hrănit de realitate, indiferent cât de coafată ar fi aceasta, respiră un aer fals, pe care cititorul îl simte în nări de la prima lectură. Au fost personalităţi literare care mi-au marcat anumite segmente de timp, dar fără să mă uimească, să mă lase mut. Mai degrabă prietenii au fost cei ce mi-au încălzit zilele negre, în compania lor tot timpul m-am simţit întreg şi uneori chiar poet. De exemplu, mă leagă o prietenei de-o viaţă cu Gellu Dorian. Tocmai, faptul că scriem diferit ne face să comunicăm cât mai divers, să nu cădem în redundanţe sau în lehamite. Nu pot nega că nu am fost invidios pe ceea ce scriau Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Marin Sorescu sau Ştefan Augustin Doinaş, dar asta nu m-a făcut să cad în plasa lor lirică, poate că adieri au mai existat, dar nu atât de puternice încât să-mi dezechilibreze firea, să-mi rupă vela. Paradoxal, nu m-am compatibilizat cu optzeciştii, tot timpul am trăit senzaţia că intertextualismul este un suflu străin şi că niciodată n-o să facă bine unui text, unei gândiri poetice naturale. Există pericolul ca pe traseul textului să se producă tot felul de ambuteiaje de cuvinte, nesesizabile de autor, care să ducă la o îmbătrânire spontană a produsului liric. Fiecare poet trebuie să suporte propriul său metabolism liric. Dar să lăsăm asta pentru teoreticienii literari. 11

Petruţ Pârvescu 5.  Scriitorul este un cetăţean ciudat şi-un om politic dezastruos, istoria a confirmat din plin această aserţiune. E drept, au existat şi excepţii, dar astea nu ne ţin de cald. Creatorul, în general, nu prea atinge conştiinţa colectivă, cu atât mai puţin s-o modeleze, să lucreze asupra ei. În primul rând e prea orgolios şi cu prea multă personalitate, el îşi dimensionează lumea ficţională şi de acolo doreşte să-i dirijeze pe cei mulţi. Aiureli. Ei bine, nu se poate! De la pupitrul cuvântului nu simţi realitatea în dimensiunea ei abjectă, locul unde fermentează logosul politic, acesta atinge de obicei partea epidermică a vulgului, are drept scop vulnerabilizarea ţintei ca apoi să-i toarne cu pâlnia vorbelor goale speranţa în suflet. E şi asta o artă, pe care oamenii de artă nu au în portofoliul genetic. Zona politică e mult prea alunecoasă pentru precarul său echilibru. Încă ceva. Nimeni nu-l ia în serios pe scriitor, aşa apare blocajul de comunicare dintre el şi mulţime. S-au mai văzut voci poetice care au „tunat spre populime dirijând-o spre dezastru. Un Adrian Păunescu a avut o oarecare influenţă, dar glasul lui era plin de-o spuză malefică, a fost vai şi amar de cei ce şi-au ciulit urechile la vorbele lui gonflabile. Şi n-a fost singurul. Şi prin preajma noastră sunt mulţi ca el, au curajul şi umblă cu coada ridicată considerându-se atotştiutori, numai că la prima confruntare serioasă o iau în freză. Şi eu îmi expun opiniile politice într-un ziar, trag în oamenii politici care nu-şi fac treaba ca-n hoţii de cai, degeaba, nici nu sunt luat în seamă. Li se fâlfâie de părerile mele. Ăştia au un grad de nesimţire greu de prins în cuvinte. 6.  Literatura româna, ca orice literatură, are şi momente de vârf şi clipe de odihnă, cred că acum a intrat, mai ales datorită generaţiei 2000, într-un interval al întrebărilor, într-o uşoară derivă, pare un pic ameţită, dar sunt convins că se auto-împrospătează, câştigă în formă, poate mai puţin în fond. Abia ieşită din întunericul bolşevic e normal să aibă ezitări, e greu să se dezmeticească brusc, timp de cincizeci de ani a fost legată la ochi, ceea ce se scria în occident, bine sau mai puţin bine, constituia teritoriu 12

Scriitorul – Destin şi opţiune interzis pentru scriitorul român. Nici o problemă, îşi revine ea imediat, doi-trei scriitori de forţă o pot pune pe picioare şi readuce în circuitul universal, pe unde s-a plimbat în perioada interbelică. Mircea Cărtărescu deja o duce peste tot în lume. Părerea mea este că se publică mult, fără discernământ, se caută imediat glorie, se practică şocul poetic, se consumă lectură la întâmplare, se pierde enorm de mult timp prin tot felul de întâlniri inutile între scriitori, se dă prea multă atenţiei frivolităţilor literare, se amestecă valorile, se serveşte balast ca desert şi hamburger poetic în loc de anestezic oniric. Am speranţa că lucrurile se vor limpezi. Să nu ne facem prea mari probleme, timpul le va aşeza pe toate cele bune în albia normalităţii! 7.  Ce-i ăla timp pentru creaţie?, dacă suntem un „produs“ al creaţiei divine, atunci suntem obligaţi să trăim în numele creaţiei, iar la rândul nostru să ne proiectăm, să ne prelungim viaţa în creaţie. Să ieşim din zona definitului lălăit şi s-o spunem pe şleau: când te apucă damblaua, scrii, ce-i programat e lecţie falsă. Nimic nu se programează. Am dat spre editare două cărţi; un volum de proză scurtă şi un volum de poezii. Sper ca până la sfârşitul anului să apară. Scriu zilnic, scrisul provoacă dependenţă. 7 + UNU

Se întunecă de ziuă Moartea stă proţăpită pe coşul pieptului meu chiar în dreptul inimii ca o matroană ce-şi aşteaptă clienţii îngână un descântec de leagăn şi-mi retează atenţia cu-n gâjâit prelung numără toţi flăcăii pe care i-a sedus cu luciul minţii ei oţelite / sub lumina lunii cuvinte vrăjite fac hora demenţei 13

Petruţ Pârvescu dansând haotic din buric / târfa îşi întinde fardurile până hăt în lumea cealaltă să-i tragă pe sfoară şi pe bieţii îngeraşi ce sar coarda peste orizont la apus de soare / din când în când îşi unduieşte corpul precum o mreană secreţiile sexului ei rumenesc de-a binelea soarele dându-i alura unui fagure de miere din care sug pe rând toţi îndrăgostiţii lumii, morţi şi nemorţi la un loc / Cerul stă într-o rână ca un împărat plin de griji şi alungă cu norişori pufoşi de forma unui evantai curcubeic drăcuşorii ce-i dau târcoale ca nişte muşte de căcat / sub ţâţa ei dreaptă respiră o moară de vânt de-o frumuseţe astrală când e gata să-şi dea duhul un strop de transpiraţie de pe barba lui Don Quijote o excită ochii acestuia devin un şirag de mărgele lucioase la gâtul lui Sancho Panza / într-un bâzâit supărător de elice sânu-i stâng transpiră, intră-n nelinişte alăptează în draci o irezistibilă şi nesătulă Julietă plină de pistrui şi coşuri pubertine stă la rând şi neastâmpăratul Romeo 14

Scriitorul – Destin şi opţiune care o sărută din când în când pe glezne cică acolo ar fi zona ei erogenă lumea îşi poate imagina însă orice buzele lui devin tot mai cleioase şi îmbujorate de atâtea săruturi / Aplaud cu frenezie spectacolul pare decupat dintr-o tragi-comedie medievală cu actori profesionişti educaţi prin spitale de psihiatrie / se întunecă de ziuă aud un oftat agitat ce seamănă cu respiraţia unei sticle de şampanie o privesc fix în ochi are naivitatea unui ţânc prins cu mâţa-n sac / aşchii de lună îmi atacă imediat zona mâloasă a nervilor sar ca ars direct pe burta întunericului ţeapănă şi catifelată ca o burtă ce ascunde un făt malformat / o apuc de plete şi-o balansez ca pe-o păpuşă gonflabilă nici ţipenie de coasă prin jur asta mă înfurie şi mai rău o trag spre mine o înalţ un pic peste umăr şi-o proptesc cu spatele de tocul sicriului într-o poziţie care să-mi convină îi rup chiloţii fragezi şi transparenţi o penetrez cu multă ciudă şi cruzime / unghiile ei îmi joacă prin măruntaie ca nişte cuţite de silex 15

Petruţ Pârvescu limba e gata să mi-o înghită cu primul vaiet plăcerea ne îmbracă într-o singură epidermă ce miroase a reavăn pământ, proaspăt săpat. Iartă-l Doamne pe Lucică e nebun şi nu ştie ce face! Octombrie, 2015, Săveni

16

Scriitorul – Destin şi opţiune

Gabriel Alexe „Dacă aş vrea să mă alint aş spune că poezia îmi vine ca o revelaţie din Steaua Sirius, sub formă de dicteu, prin bosonul lui Higgs, cuanta divină în nopţile cu lună plină, la ora opt din săptămână, cu deviaţie de paralaxă, fix prin chakra sahasrara, în moalele capului şi staţionează în pineală, înţelegeţi?! E chestie de algebră booleană, de 0 şi 1, adevăr au fals, e simplu, nu?! Dar nu fac asta. Fiindcă poezia e Poezie, vine sau nu vine. În rest, e neuron de inimă.“

1.  Îmi place să cred că sunt o entitate spirituală care locuieşte, temporar, acest trup şi atunci lucrurile se simplifică: destinul este opţiunea lui Dumnezeu sau a entităţilor superioare mijlocitoare care au decis dharma mea în această reîncarnare. Simt, uneori, că locuiesc salcâmi. În plan teluric am doar senzaţia că am optat, în fond alegerea ţine de egoul pe care am decis deja să-l dărâm cu târnăcopul, de când mi-am dat seama că este zidul de beton care mă separă de frumuseţea pură şi simplă a lumii în care mi-a fost dat să locuiesc. Despre destin nu ştim nimic, doar speculăm. Despre opţiuni ştim că zicem cum că le facem, ne bucurăm sau ne întristăm, ne asumăm sau nu, dar lucrurile curg oricum, de la sine. Am predat şi povara asta lui Dumnezeu. Mă simt din ce în ce mai bine. Am timp să observ zborul unei libelule peste oglinda lacului şi să mă concentrez pe imaginea ei din oglindă. În rest, las neuronii inimii să facă opţiunile necesare împlinirii destinului. 17

Petruţ Pârvescu 2.  Până la primele încercări literare, mi-a „setat“ bunica memoria cu„căţeluş cu părul creţ…“ şi „somnoroase păsărele…“ Asta ştia, asta făcea draga de ea. Mama şi tata au adăugat şi muzica…“ intră lună pe fereastră/intră-n odăiţa noastră…“. Au urmat:doamna învăţătoare şi doamnele profesoare de limba română. „Luceafărul“ mi-a căzut la bac. Superb. M-au cutremurat „nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră“ şi în final am simţit „în grupurile apei un joc secund mai pur“. Ca orice copil neîmpăcat cu inefabilul, am scris prima poezioară prin clasa a V-a; se numea „Grănicerul“ şi mi-a fost inspirată de discursul muzeografului de la Castelul Haşdeu (din oraşul natal, Câmpina) care, cu prilejul unei vizite tematice la muzeu, ne-a vorbit despre Basarabia şi Hotinul lui Bogdan Petriceicu. Aşa am aflat că Basarabia e pământ românesc. La scurt timp, doamna profesoară de limba română,Maria Oprea, poetă şi iniţiatoare a unui mic cenaclu şcolăresc, ne-a dus la o serată literară susţinută în cadrul Cenaclului de la Ploieşti, ocazie cu care am primit şi primul volum de poezie cu autograf de la poetul Nicolae Breb Popescu (lansase volumul „Capcana Herminei“). Atât de emoţionat am fost încât, după ani, am înţeles că era emoţia seminţei ce încolţeşte. Plecarea subită a doamnei profesoare (de la catedră) a lăsat un gol imens. Am încercat să-l umplu prin anii de liceu, dar n-am reuşit decât să compun rime pentru piesele folk pe care le interpretam la chitară cu ocazia „ceaiurilor dansante“. Am continuat, timid, în armată, făceam câte o agapă cu alţi camarazi pasionaţi de muzică şi poezie, având parte şi de nişte ofiţeri culţi care ne încurajau şi ne ajutau să ţinem reprezentaţii la Casa Armatei din Focşani. În anii studenţiei, amatorismul s-a ţinut de capul meu. 18

Scriitorul – Destin şi opţiune Toţi trecem puntea amatorismului, dar uităm asta, ne place să ne construim mitul „geniului“ care apare brusc, din neant, rezultat al exploziei unei super-nove sau măcar a unui fulger globular. O altă farsă a egoului, nu?! Ca profesor de matematică, o perioadă am uitat de litere, până când răcoarea abstracţiunilor m-a trimis la plajă, cu cartea în mână, sub umbreluţa de soare. Venirea la Botoşani a făcut din mine poetul provincial de azi. În provincia lui Eminescu. Mi-e greu să consemnez debutul…debutez tot timpul, chiar şi arbitrar. Primul debut a fost intempestiv, miniatural şi caricatural deopotrivă, în revista didactică Colloqvium a Casei Corpului Didactic din Botoşani (redactor şef Augustin Eden), pe ultima pagină, acolo unde se pune degeţelul cu amprenta glandei parotide. Al doilea debut s-a vrut „fulminant“ în Gazeta de Botoşani (fostul Clopotul); la pagina culturală, poeta Lucia Olaru Nenati a scris câteva rânduri „profetice“ despre mine, ceva despre „zăcămintele aurifere din nisipurile mişcătoare“. Acest lucru mi-a hrănit mult timp paranoia, dar m-am vindecat. Ultimul debut s-a consumat la rubrica Trăsurica din Parnas din revista Timpul de la Iaşi, cu un grupaj prezentat de poetul Dan Giosu. Era o parte din răsplata pentru un premiu obţinut. La ultimul debut ţin cel mai mult, deşi ultimul nu va fi cel din urmă, încă mă pregătesc pentru ziua cea mare. Acum aş debuta altfel: cu toate cărţile scrise şi nescrise, antologic, magistral, înainte de moarte ca să zic, aşa, cu modestie. 3.  Îmi propusesem să editez o culegere de matematică, împreună cu câţiva colegi de breaslă. Nu am mai făcut-o întrucât, ca urmare a obţinerii premiului editurii Moldova din Iaşi (1995) la Concusul Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…„, mi-a apărut primul volum de poezie, 19

Petruţ Pârvescu „Cameră cu păianjen“ (1996). Volumul era compus din poeme scrise până în 1995. Drumul a fost unul normal pentru un „călător astral“: la început baţi câmpii, vezi pădurea chiar dacă nu o vezi din cauza copacilor, îţi faci curaj, intri în ea, cu ochii pe copaci şi crengile în ochi nimereşti o cărare, ajungi într-un luminiş, urmezi o potecă bătătorită spre un gărduţ, zăreşti portiţa, îţi vine să faci cale întoarsă dar, din curiozitate, intri în curte, vezi căsuţa, urci treptele pe prispă, te concentrezi pe clanţa uşii, o prinzi voiniceşte de parcă uşa nu se va deschide niciodată, transpiri, îndoială, frică, deznădejde, curaj nebun, deschizi uşa şi realizezi stupefiat că n-ai plecat niciodată de acasă. Aşa am ajuns, filozofic, la prima carte. Practic am ajuns astfel: prin anii `90 regretatul meu companion în ale matematicii şi liricii, profesorul Florinte Catargiu, m-a invitat să particip la Cenaclul Poesis al Casei Tineretului din Botoşani, condus de poetul Val Guraliuc. M-am dus, iniţial, mai mult la hoha, pe post de chibiţ la lecturat poeme, întrucât locuiam lângă stadionul municipal şi nu iubeam fotbalul, un joc „agresiv“ pentru mine. Acolo i-am cunoscut pe ziariştii Viorel Ilişoi şi Florentin Florescu (erau pentru mine ca Păcală şi Tândală, doi comici prin excelenţă, dar bine plasaţi în ale „criticii de întâmpinare“), pe poetul Nicolae Corlat şi alţii. Din chibiţ ajungi jucător dacă cineva te aruncă în teren şi-ţi mai pune şi mingea la picior, te simţi obligat s-o loveşti. M-am trezit însă brusc, portar, primind multe mingi în freză şi plex (tocmai vă spuneam că football-ul e un joc agresiv) până am devenit arbitru. Am primit şi un premiu, la Concursul local de poezie „Pe aripi de lumină“, fapt care m-a dedat la gustul diplomelor de carton. Bune de înrămat. Nici la vreo medalie nu aş fi spus nu. Bune de pus pe pernuţa de catifea, la final, în urma dricului. Prin anii ’92, Nicolae Corlat, Viorel Ilişoi şi Florentin Florescu m-au propus preşedinte al Societăţii Culturale „Agora“ 20

Scriitorul – Destin şi opţiune din Botoşani, fapt care m-a determinat să sar de pe mal în apă, direct în cap, fără să iau în calcul eventualele stânci subacvatice. Am cunoscut în perioada 1992-1994 pe cei mai mulţi aspiranţi, scriitori în devenire şi scriitori consacraţi, pe metru pătrat, graţie organizării Taberelor de creaţie literară „Agora“, la Agafton, pe meleaguri eminesciene. Am intrat în lumea bună:Emil Iordache, Horaţiu Ioan Laşcu, Gellu Dorian, George Vulturescu, Cristian Bădiliţă, Dan Lungu, Nicolae Corlat, Nicolae Leahu, Emilian Galaicu Păun, Petre Popa, Liviu Uleia, Cristian Pohrib, Dan Vâţă şi mulţi alţii, de la care am învăţat că poezia îţi ia în gestiune sufletul aşa cum Dumnezeu e gestionarul destinului tău, chiar dacă tu crezi că ai un oarecare drept de proprietate. Acest fapt, în acord cu „smerenia“ pe care ţi-o conferă matematica, m-a determinat să pornesc la drum „în ascultare“, trecând grupajele de poeme prin furcile caudine ale Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…„, apoi să realizez o selecţie finală a poemelor reprezentative, cu aportul lui Horaţiu Ioan Laşcu, Florinte Catargiu, Cristian Bădiliţă, Dan Lungu (undeva prin ’94, într-o seară romantică, pe nocturnele lui Chopin, îi invitasem pe băieţi la mine acasă, îi înarmasem cu câte un pix roşu, îi rugasem să treacă steluţe în dreptul poemelor pe care le considerau purtătoare de valoare artistică, iar pe cele de cinci stele, că atâta avea şi coniacul de pe masă, le-am dactilografiat la maşina de scris Olympia), pe care le-am prezentat sub forma volumului „Cameră cu păianjen“ premiat de Editura Moldova din Iaşi, la Concursul Naţional „Porni Luceafărul…„ (1995). Acesta a fost practic, tehnic, drumul spre prima carte pe care nu ştiu câţi au citit-o, dar eu mi-o recitesc şi acum. Fiindcă îmi place. 4.  Evenimentul care m-a aşezat la masa de scris, cu gândul că fac ceva esenţial, a fost decesul prematur al mamei mele. În acel ianuarie geros, de bobotează, când soarele cu dinţi apunea, întors de la înmormântare, mă obseda imaginea 21

Petruţ Pârvescu ţintirimului pe care îl vedeam altfel, ca o locuinţă pregătită unde te duci nepregătit. Deci sunt lucruri care vin pur şi simplu. Ca Poezia. Sunt stări care te cuprind pur şi simplu. Ca Poezia. Sunt momente în care pur şi simplu eşti ce nu crezi că poţi fi. Ca Poezia. Pur şi simplu am intrat în camera mea, fără mine, am luat un caiet şi condeiul a început să-mi redea pacea de dincolo de omenesc. Ca Rugăciunea. Şi Poezia, ca o rugăciune, mi-a influenţat viaţa. Pur şi, mai ales, simplu. Dar şi rugăciunea se face pe genunchi, pe brânci, oricum trebuie s-o munceşti şi să te muncească. Dacă aş vrea să mă alint aş spune că poezia îmi vine ca o revelaţie din Steaua Sirius, sub formă de dicteu, prin bosonul lui Higgs, cuanta divină în nopţile cu lună plină, la ora opt din săptămână, cu deviaţie de paralaxă, fix prin chakra sahasrara, în moalele capului şi staţionează în pineală, înţelegeţi?! E chestie de algebră booleană, de 0 şi 1, adevăr au fals, e simplu, nu?! Dar nu fac asta. Fiindcă poezia e Poezie, vine sau nu vine. În rest, e neuron de inimă. În ce priveşte influenţa… atunci când se mişcă energiile în tine, Universul îţi trimite toate cele necesare interferenţei ideale. După cum aminteam, Botoşaniul a fost locul ales pentru conectare la poezie. Nu eu am ales şi nici nu contează cine. Lucrurile se fac individual, dar în gaşcă, adică cu oameni şi pentru oameni. Nimeni nu se duce în pădure când s-au cules toate murele şi le ai în piaţă, sub nas, decât dacă e dus cu căpuţu. Am găsit în agora tot ce-mi trebuie: oameni, idei, cărţi, prieteni, poeţi, poezii. Da, sunt un tip de gaşcă.Am o gaşcă mare fiindcă empatizez ad-hoc. Cum apare un iubitor de frumos, dacă mai are în umbră şi un caracter minunat mă păleşte brusc empatia. Nu sunt suspicios, nu fac fiţe de cine mi-s io în faţa mea, nu spăl varză, nu iau în tăbarcă, nu am interese ascunse. Pur şi simplu mă bucur. Împărtăşesc preaplinul inimii. Din neuronii ei. 22

Scriitorul – Destin şi opţiune Şi mai ales încerc să descriu hohotul de râs pe înţelesul tuturor. Am să trec în şir indian, poate şi cronologic, pe cei care au contribuit, nu contează cu ce şi cu cât, la „halul“ în care am ajuns, poetic presupun: Radu Căjvăneanu, George Manovici, Dumitru Ţiganiuc, Augustin Eden, Lucia Olaru Nenati, Florinte Catargiu, Val Guraliuc, Viorel Ilişoi, Florentin Florescu, Nicolae Corlat, Horaţiu Ioan Laşcu, Cristian Bădiliţă, Dan Lungu, Cristian Pohrib, Dan Vâţă, Nicolae Leahu, Petrică Popa, Emilian Galaicu Păun, George Luca, George Vulturescu, Liviu Antonesei, Dan Giosu, Nicolae Panaite, Mircea A. Diaconu,Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Marius Chelaru, Vasile Spiridon, Petruţ Pârvescu, Stelorian Moroşanu, Victor Teişanu, Maria Baciu, Lucian Alecsa, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache. Din enumerare lipsesc trei personalităţi: poetul Cezar Ivănescu, cel de la care am învăţat verticalitatea rostirii, niponologul Florin Vasiliu care m-a iniţiat, încurajat şi susţinut în arta scrierii de haiku şi cel din urmă, care este cel dintîi pentru foarte mulţi confraţi ajunşi la maturitate, poetul Gellu Dorian care nu s-a erijat în „păstor“, deşi a păstorit turme. Mai degrabă poate purta atributul de „naş“ de botez pentru mulţi poeţi din provincia Botşanilor lui Eminescu, printre care se numără şi subsemnatul. Deşi nu sunt de pe aceste coclauri,sunt un câmpinean care aparţine meleagului poetic botoşănean. Să se consemneze asta, rog exegeţii. 5.  Între conştiinţă şi politică există clar, în prezent, un raport de inversă proporţionalitate. Gândirea liberă vine din scăfârlia ta. O ai sau nu o ai. Scăfârlia, evident. Scriitorul e cetăţean, nu tot cetăţeanu e scriitor şi de aici bănuim posibila oftică. Rezolvabilă dacă sistemul de învăţământ ar fi lăsat să se mişte în curent continuu, nu alternativ sau, mai rău, în surtcircuit. Puterea e trecătoare. Se termină, undeva, cândva. E sortită imploziei, chiar cu efect întârziat. 23

Petruţ Pârvescu Puterea condeiului (a leptopului ca substitut) e veşnică. Cu o condiţie. Să fie reală, nu virtuală. Bazată pe adevăr. Poetic, în speţă. 6.  Îmi place să citesc-recitesc autori români. Poeţi în special. Şi asta vine din faptul că româna e singura limbă pe care o înţeleg mai bine decât celelelalte (pe care nu le înţeleg decât parţial-de loc). Sunt patriot. Deci citesc ce pot. Tema contemporană e dintotdeauna: dragostea. Acum îmbracă forme diforme. Se scrie mult, cu dragoste şi jale, uneori cu miez şi foc. În special sunt mult mai mulţi îndrăgostiţi de organele „vitale“, cele care fac diferenţa ying-yang. Se caută… ca dintotdeauna „cuvântul ce exprimă adevărul“, dar adevărul se lasă şi el căutat. Cu toate cele ce sunt, avem cu ce şi cu cine ne mândri. Suntem mulţi. Aparent necunoscuţi, dar se va şti.La momentul potrivit. Cred în izvorul nesecat al inimii poporului meu. 7.  Creaţie e atunci când „îţi vine“. Evident, poţi face şi „program“ cu cât, cum şi ce ţi-ar place să-ţi vină… iar în timp ce lucrezi la „program“ constaţi că-ţi vine pur şi simplu. Trebuie să te bucuri de acel moment, să mulţumeşti şi să te rogi să-ţi mai vină. Apoi să aştepţi liniştit, ca şi când ţi-a venit. 7 + UNU

SPASME GALANTE Îmi place să lustruiesc din sticlă mărgele să mă joc primul de probă cu ele apoi să ţi le arăt inocent să-mi zâmbeşti cu ochii închişi cuprinsă de o dulce candoare precum ai fi fost violată în somn misterios şi constant de un lotus 24

Scriitorul – Destin şi opţiune în floare să rămîi suspendată în poemul nescris ca o fantasmă repetată în vis şiragul de perle să-ţi joace pe sân glob de cristal lustruind amăgire dimineaţa ne-nţeapă ca o furnică şi ne desparte pripită vezi draga mea acum te-ai convins poemul acesta întocmai l-am scris Octombrie, 2015, Botoşani

25

Petruţ Pârvescu

Luminiţa Amarie „Destinul nu ni-l alegem în schimb beneficiem din plin de opţiuni.“

1.  Destinul şi opţiunea sunt două noţiuni opuse. Sunt, cum de mai multe ori am afirmat, eu însămi un contrast. Destinul nu ni-l alegem în schimb beneficiem din plin de opţiuni. În poezie însă nu există opţiuni, ori e ori nu e, prin urmare destinul îmi defineşte existenţa şi îi las lui opţiunile care pe mine mă bulversează. 2.  Eu consider şi astăzi, la deja 4 ani de la debutul publicistic că încă nu am debutat. Am publicat 3 volume de poezie pe care dacă aş putea le-aş elimina din biografia mea, de care nu mă mai pot apropia, pe care nu le-am mai deschis de la publicare, consider că acele volume nu au fost decât încercări literare personale care ar fi trebuit să rămână în sertar. Dar cum bine se spune fiecare carte se salvează singură, ele reprezintă, independent de mine, o parte din ceea ce am fost, reprezintă drumul către formarea la care încă lucrez. 3.  Scriu din adolescenţă, dar mi-au trebuit cel puţin 10 ani să public. Nu a fost un drum anevoios cum ar fi trebuit să fie, dacă ar fi fost mai greu aş fi fost poate mândră azi de prima carte. Nu mă dezic de ea, nu mă dezic de nimic din ce am scris dealtfel, dimpotrivă, dar s-ar fi putut mai bine. 4.  Nu prea mulţi au fost aceia care m-au influenţat. De fapt nici nu m-a influenţat nimeni în ceea ce scriu, am avut însă parte de sprijinul şi încrederea unui mare poet, Traian T Coşovei. M-a 26

Scriitorul – Destin şi opţiune criticat când trebuia dar a plecat prea devreme. Sper să nu-l dezamăgesc de aici. 5.  Din punctul meu personal de vedere nu există nici un raport între politică, gândire liberă şi conştiinţă. E aşa: ori ai conştiinţă şi gândeşti liber ori faci politică. Eu nu fac şi nu ştiu nimic despre politică. Scriitorul este un cetăţean pe care fragilitatea îl face puternic. 6.  Vie. Dacă ştii ce şi pe cine să citeşti. 7.  Nu, nu există un anumit timp pentru creaţie. Cel puţin nu în poezie. Ea nu poate fi programată. Vine când vrea. Cel puţin aşa vine la mine. Lucrez la o nouă carte care sper să consemneze adevăratul meu debut. Sper să apară în Noiembrie. Editura Brumar. 7 + UNU

istoria tristeţii ce rămâne dintr-o noapte frumoasă o noapte rece pe străzile unui oraş luminat de tristeţi frig şi singurătate rămâne poate o amintire ce ţine loc de atingeri poate cuvintele nespuse poate tăcerea lucrurilor mici care atârnă acum de trupul meu şi nu mă pot înălţa din zăpezi nu mă pot desprinde de acest zid ce îmi umbreşte blândeţea rămâne poate iluzia că avem dreptul să fim fericiţi că ne putem îmbrăţişa fără să ne ucidem gândurile 27

Petruţ Pârvescu că ne putem îndrăgosti ca şi cum am fi banali rămâne bucuria imaginea celuilalt ca o poză făcută pe întuneric doar atât nimic altceva ce ne-ar putea desăvârşi nimic altceva ce ne-ar putea aduce împreună îmi este frig cu înfrigurarea nu poţi decât să înspăimânţi apropierea cu tandreţea nu poţi decât să îndepărtezi ce rămâne dintr-o apropiere poate doar tremuratul mâinilor poate doar imaginea noastră într-o lume plină de cruci şi zăpezi singuri mai singuri decât toată singurătatea la care ne încălzim mâinile Ibăneşti, Botoşani, 2015

28

Scriitorul – Destin şi opţiune

Lucreţia Andronic „Din totdeauna am iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată fărădelege schilodirea şi batjocorirea acestuia. Poate pentru că „la început a fost cuvântul“. Atât la propriu cât şi la figurat.“

1.  Cred în destin, în puterea şi în implacabilul lui, uneori în hârjoana sau în sarcasmul cu care-şi desfăşoară scenariul. Opţiunea? Cine nu şi-ar fixa-o la superlativ? 2.  Din totdeauna am iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată fărădelege schilodirea şi batjocorirea acestuia. Poate pentru că „la început a fost cuvântul“. Atât la propriu cât şi la figurat. Dacă-l poţi repezi sau murdări în iureşul hârţagului din iarmaroc, la bodegă sau în „oda“ calomniei, în ceea ce înseamnă cuvântul supus solemnităţii, cuvântul menit a lua forma zilelor ce vin, forma nobleţei prin titularul tiparului, nu concep nicio urmă de înjosire, de întinare a lipsei de strădanie de înfrumuseţare, de apel la acea fărâmă de îndumnezeire cu care suntem (sau ar trebui) să fim înzestraţi atât cei care exprimă, cât şi cei care ascultă. 3.  Încercări literare cu totul copilăreşti mi-au dat târcoale încă de elevă doar că s-au retras destul de repede înghiţite de trepidajul cotidian. A fost să vie şi o zi când m-au năucit câteva emoţii ucigătoare. Intensitatea şi perseverenţa lor fiind neîncăpătoare într-o biată cutie toracică, instinctiv sau poate din porunca destinului, s-au revărsat în suportabilitatea, în supoşenia şi a toate-răbdătoarea coală de hârtie. Azi aşa, mâine la fel, s-au adunat teancuri. La insistenţa şi încurajarea unor prieteni am îndrăznit să trag de funia „Clopotului“, ziarul local care mi-a publicat câteva poezii şi o serie 29

Petruţ Pârvescu de opinii exprimate prin articole. Au urmat timide ciocăniri la uşa unor reviste. După nişte experienţe penibele privind josnicia uneia dintre persoanele din lumea literară ieşeană, care m-a întârziat cu câţiva ani, am reuşit să deschid „Uşa dintre cuvinte“, prima mea carte pe care am sărutat-o ca pe un prim şi drag prunc. Un real şi susţinut îndemn mi-a sosit de la cu totul necunoscutul pe atunci, regretatul profesor, scriitor şi colaborator extern al editurii „Litera“, Al. Raicu, cel care n-a obosit de-a lungul a câteva zeci de scrisori să insiste în a mă încuraja şi să garanteze pentru o brumă de talent. În ce mă priveşte printre altele îşi exprima satisfacţia de a fi fost la rândul său apreciat de către binecunoscuta autoritate a profesorului Constantin Ciopraga. N-am decât regretul că s-a stins înainte de a fi avut bucuria de a afla că că şi eu ajunsesem să mă bucur de girul şi aprecierea distinsului şi mult regretatului profesor, care pentru mine a contat cât un titlu academic şi de care mai apoi a pomenit şi Ion Rotaru în „O Istorie a Literaturii Române“, vol. 5, poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000. 4.  Ceea ce m-a influenţat ca om, poate şi ca poet, n-aş putea cuprinde în câteva cuvinte sau fraze. Mi-au plăcut până la lacrimi cele câteva „mame“ (Eminescu, Coşbuc, Vasile Militaru), dar şi râurile curgătoare din poezia lui Topârceanu ce-mi dau senzaţia de plutire. Mai presus de toate însă a lucrat, cred, subconştientul, norocul, întâmplarea, sigur încă o dată destinul de a mă fi născut la Dumbrăvenii de Suceava. Aerul pe care l-am respirat, aer îmbibat cu duh eminescian, duh ce mi-a bântuit copilăria. Faptul că părinteasca mea casă s-a aflat în imediata vecinătate cu conacul boieresc unde încă de la începuturile veacului trecut aveau loc frecvente cenacluri literare la care participau personalităţi de primă mărime din ţară, cenacluri susţinute de moşierul Leon Ghica, supranumit „Mecena Nordului“, antrena şi culturaliza suflarea sătească, aşa încât în majoritatea caselor se aflau poezii ale nepreţuitului nostru poet ipoteştean (deşi şi astăzi mai sunt destui cei care susţin sus şi tare că s-ar fi născut la Dumbrăveni), poezii puse în ramă şi atârnate pe pereţi cu evlavie şi mândrie. 30

Scriitorul – Destin şi opţiune Rar dumbrăvenean să nu fi ştiut pe vremea aceea 2-3 poezii pe de rost. Eu, măcar pentru aprovizionarea cu apa cea de toate zilele,să nu fi călcat de câteva ori pe zi colbul până la cişmeaua care se afla în coasta porţii la care „calul s-a întors în spume, / iar frumoasa lui stăpână a rămas pierdută-n lume“, colb prin care va fi călcat poate şi Mihai cândva – dat fiind că tatăl său fusese administrator la moşie. Pentru mine poezia înseamnă muzică. Melodie şi ritm, cântec ce coboară din pisc în pisc până-n abis de existenţă, de vibraţie, de simţire şi tandreţe umană, dar şi lipsa patologică a acestora. Şi dacă se spune că poezia e regina literaturii, îi pretind nobleţă, ţinută şi pas cuvenit celor de rang. Nu o iubesc, dar o slujesc cât mai fidel. 5.  Îmi place să cred că puterea este peniţa, iar scriitorul (cel adevărat) este mâna care poartă condeiul. În timpul acesta cetatea fiind coala de hârtie în care domneşte cuvântul adevărului, frumosului, utilului şi mersului înainte. Cetăţeanul fiind utilizatorul, beneficiarul, dar şi executorul celor dictate de adâncimea conştiinţei personale, echilibru şi armonie, cât mai aproape de cea colectivă. Sună e utopie, totuşi sub asemenea auspicii şi norme m-am trezit şi crescut la umbra satului meu de altădată. 6.  Literatura contemporană îmi pare a strica armonia şi echilibrul de care pomenisem mai sus. Îmi pare a fi luat-o pe arătură, şovăind la o răscruce între ceaţă şi drum neasfaltat. 7.  Nu un anume timp, ci un timp pentru fiecare lucru. Timp şi parcurs. Dovada persoana mea. Un timp hotărât de zodii după coacerea curajurului de a sări dacă nu în groapa cu lei, cel puţin curajul de a te înfrunta cu tine însuţi şi cu exigenţa peniţei din metal nobil. În consecinţă mai chinuiesc uneori biata foaie de hârtie, deşi nu mai văd realizabilă tipărirea unei cărţi de proză ce se va numi „Scrisoarea ucigaşă“ aflată în manuscris, cât şi încă a unui volum de versuri în care mai picură rar câte un bob de lacrimă târzie. 31

Petruţ Pârvescu 7 + UNU.  Greu de ales, totuşi:

Palmele tatei

Palmele tatei sunt harta României Mari cu cele şapte certificate sub grindă. Palmele tatei sunt hărţi de plugar pământul ţării întreg să-l cuprindă. Sunt case străbune pe lunci, furie de coasă, mângâieri de iubită de mamă de prunci

Palmele tatei sunt credinţa, Speranţa şi temelia Între icoană şi tâmplă Viitor şi trecut. Sunt piatra rămasă când apele trec. Viitor şi trecut, feciorii şi glia, Mireasmă de spic În sfântă plămadă de sudoare şi lut. Sunt drumul spre soare, Sunt slove în cărţi de citire, Candelă ce arde Domnului Ştefan în mănăstire. Palmele tatei sunt pâinea mea albă şi traiul meu bun. Altar pe care depun prinos de cinste şi mulţumire. Noiembrie, 2015, Botoani 32

Scriitorul – Destin şi opţiune

Aurelian Antal „Pe continentul spiritului uman, de multe ori, hărţile sufletului suferă schimbări optimizând traseul destinului, bănuit a fi capătul unei erori al fantasticului căzut într-un real şi iremediabil joc shakespearian, antrenat sub egida necesităţii cunoaşterii şi pasiunii de a pătrunde cât mai adânc în volumetria intuită universului.“

1.  Pe continentul spiritului uman, de multe ori, hărţile sufletului suferă schimbări optimizând traseul destinului, bănuit a fi capătul unei erori al fantasticului căzut într-un real şi iremediabil joc shakespearian, antrenat sub egida necesităţii cunoaşterii şi pasiunii de a pătrunde cât mai adânc în volumetria intuită universului. Artele plastice m-au făcut stăpân câtdecât pe conţinuturi descoperite cu trudă, satisfacţia împlinirilor, rezultelor din efortul ecuaţiei ieşirii din vetustul rutinelor biologice arătându-mi trasee care cu timpul au devenit sinonime cu respirul şi cineticul dintre proiecţia cuvântului şi realizarea lui ca slujbaş al simţirii estetice. Aşadar scrisul pentru mine este o adiacenţă obligată de instanţa gândirii să slujească mecanicii în spectacolul artelor vizuale, dacă doreşti,aş denumi procesul acestei simbioze oblgaţie la purtător, la acel fel de purtător de sarcină a conştiinţei dinspre onirismul abstract spre realizarea „realului“ ca verigă din lanţul vrut a se lega bunului mers al căutării şi regăsirii de sine ca să pot spune că-s un plastician al scribului ce simte poematic cum se emaciază timpul ştiind acum cuvântul din cuvinte ca punct înnăscător de drumuri prin zisele istoriei ce în mereu se-mbie la bine şi frumos. 33

Petruţ Pârvescu 2-3-4.  Ca orişicare copil sensibil la cuvânt, am descoperit muzica lui într-un volum de „Poessii“ de Mihail Eminescu, şterpelit de pe oala cu groştior (smântână proaspştă) pus de bunica Cruciţa (nume predestinat?!) în blidarul casei. Trebuie să amintesc aici că în timpul liceului, cu toate că era interzis, marele Blaga m-a răsucit spre adâncimea culorii din misticul tridimensional al ţarii dintre munţi, a fost ca o sărbătoare fără a-mi da seama atunci, însă nu peste multă cernere de vreme a devenit „piatra pe care n-au băgat-o-n seamă lucrătorii“ dar mie mi-a durat postamentul unor altfel de-nţelesuri. A venit rândul lui Nichita şi-al celui ce prin „Moartea căprioarei“ m-a-ncrâncenat suduind troficul paradox… şi-au tot curs citiri din casa românească şi de-afară, răzleţe lecturării din cărţi cu autori din stepa rusă şi preeriile din vestul lumii noi din proza latino, francezi cu intriga stilată… mulţi, nu-i loc acum să-i zic pe toţi, sunt mult prea mulţi! Prima împiedecare în ideia de debut a fost prin Maramureş cu cenaclul „Andrei Mureişanu“ din Vişeu de Sus, primit în paginile revstei Tribuna din Cluj prin 1973, apoi biografia-mi a fost forţată să ţină piept a numeroase agregări şi schimbări mai mult sau mai puţin dramatice însă sporadic, completam fişa de activ vieţuitor al unui serviciu căptuşit de responsabilităţi cu experimente plastice şi căutări de predoslovie ca expresie atoatelor prin care soarta încerca s-adauge destinului noi trepte şi pe care le-am urmat cu folos, acumulând manuscriptic material pentru un viitor volum, carte de debut cu titlul: „Sculpturi cantilenice“ – prozopoeme cu rimă interioară şi rezonare metalică. 5.  Omul ca animal politic se ştie este dominat de egoul său atunci când nu ştie să-l strunească. De aceea AUTORUL a cărui responsabilitate nu este trează riscă să piardă din calitatea sa de prelungire a creaţiei divine, adică el va trebuii să fie în consonanîă nemijlocită cu adevărul şi nu cu parte din el, conştiinţa sa trebuie axată valorificării tuturor resurselor ca modul de„inspiraţie“. Consider că echidistanţa este singurul cântar pe care se poate cântării opera având în eseţa sa incredientele majestăţii măiestriei 34

Scriitorul – Destin şi opţiune genului prmovat cu pasiune şi fără compromisurile ce-aduc după ele migraţia în mizera din care se-ntâmplă să-ţi extragi subiectul obiectual al actului de creaţie finalizat. După câtă experienîă am acumulat pot să spun că singura sclavie pe care trebuie să o accepte Autorul este arta, politica artei sale şi nu-n ultimul rând smerenia faţă de cel ce l-a-nzestrat, adică Dumnezeu. Dacă vrei aş prefera un partid real al culturii umane şi nu măscăriile ce se caragializează azi, Trebuie să rămâi oglina prin care, oricând, cel ce te caută şi-ţi întrabă lucrul tău să se regăsească la un nivel mai înalt ca bogăţie a spiritualităţii terrane, deocamdată! 6.  Să-ţi iubeşti semenii dezghiogând inima ta de racilile ăstor timpuri; asta presupune nu slugărnicia ipocrită pentru a trece „puntea“ ci relaţionarea justă, onestă pe filonul omenescului dorit, adică, zic de acel posibil aspect al inocenţei ca posibil detergent pentru acest început de mileniu literar străpuns cu suliţa vulgară a tehnologizarii susţinute tot mai insistent de orchestranţii pseudoneologismelor, a sforăriilor anticulturale şi să nu uit de accentuarea pe zicala cu mintea de pe urmă a românului!… N-am să spun Amin! Asta o fac la biserică unde, aş îndemna şi pe alţii să mai calce pentrucă sufletul mai are şi el nevoie de câte o baie ştiind că marii, mulţi, oameni ai culturii lumii au fost mari mistici, căutându-l pe Dumnezeu s-au regăsit ca mijlocitori de viaţă! 7.  Omul, tot omul este prgramat pentru tot ce-i univers, micmare- mediu; la o analiză mai susţinută acest fapt se poate dovedii dar ca şi-n zicala populară: „Dumnezeu dă, dar nu-ţi bagă-n straiţă! „fiecare trebuie să se gospodărescă. Ideea este că la un momet X al vieţii simpatia, afinitatea pentru un anumit domeniu se reliefează spre o ţintă ori ansmblu biocultural şi-atunci prin stimuli personali şi parteneriali prin exerciţiul liberalismului de perseverare, promovare prfesională şi acoperire cât mai benefică a legăturii aspiaţiei cu realitatea imediată ori mai îndepărtată se transcede din artificiul abstract în cognoscibl favorizând 35

Petruţ Pârvescu varietatea care confirmă părticica realizată ca o componentă a marelui tot. Deci tu, eu sau oricine, firişoare de cosmogon din marele prgram, prin cultivarea şi aplicarea cunoşterii putem să ne luăm parte din el ca buletin existenţial, care la marea uşă va legitima sau nu accesul la CUVÂNTUL uitat cumva în buzunarul cerului ca un zâmbet de copil emoţionat că a scris prima lui propoziţie: -Doamne şi-n ceriul tău eu sunt! 7+UNU

NU sunt sperjur! Am de dat o declaraţie,vă rog să nu vă ovsucaţi! M-am prezentat în faţa domniilor voastre,onorabililor pentru a putea intra în legalitatea jursdicţiilor marelui imperiu de nituire a contradicţiilor şi vă rog cuminte să mă arestaţi! În primul rând mă fac vinovat de a profesa în semilibertate meseria de TRAFICANT, şi nu un oarecine sau orice fel de traficant ci tot mai rarul de găsit în consumitate, acel ceva paradoxal, înmarginitul lumii, înregăsit oriunde şi-n oricând culturilor luminii! Deci vreau să zic că-s vinovat de trafic, de cultură! Şi-n consecinţă vă rog umil ca să mă judecaţi şi să mă arestaţi în baza legii de după carnavalul unde-a-ţi benchetuit beligereând prin sala gotică, plină de praful armistiţiilor de faţadă străină acum şi-nchiriată pe „malai“ de cocină străină, felie prostitută, mutantă intelectuală care hălăduieşte,nudă, îmbârligând doar silueta fantomei foamei sosită din departe înlănţuind prin dicţionarul vieţii recursul la dreptate!… 36

Scriitorul – Destin şi opţiune …primiţi-mi semnătura însingurată de poveşti spuse, nu pe la uşa sobei ci-n circul bastardelor cosmetizate democraţii împrumutate, scurse în lipsa altor ciobite înţelesuri,… …şi rogu-vă să mă legaţi! Octombrie, 2015, Topliţa şi Dorohoi

37

Petruţ Pârvescu

Ieromonah Siluan Antoci „Debutul meu ca şi scriitor, dacă nu îmi asum un atribut prea îndrăzneţ, a început atunci când studiind documentaţia pentru întocmirea proiectului de diplomă am simţit că aceste materiale, pe care eu le cercetasem, merită aprofundate şi valorificate. Visul ca acestea să fie cuprinse în paginile unei cărţi îmi părea destul de îndepărtat şi greu de realizat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu acesta a devenit un vis împlinit.“

Scurtă biografie: M-am născut in satul Stăneşti, comuna Lunca din judeţul Botoşani. Am intrat în monahism în anul 1995, la Mănăstirea Pângăraţi, Neamţ. Spre sfârşitul anului 2012, am venit la Mănăstirea Agafton, din Botoşani, unde până în prezent îndeplinesc ascultarea de preot slujitor. 1.  Cred că destinul şi opţiunea sunt doi termeni care au o oarecare legătură. Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă ne arată că nu există destin, cu toate că Dumnezeu are nişte planuri cu noi. Noi alegem dacă luăm sau nu parte la ele, iată aici şi opţiunea de a alege. Am putea spune că totul este stabilit de la început, Dumnezeu vrea ca toţi să ne mântuim, totuşi El nu ne obligă să înfăptuim acest lucru deoarece ne-a lăsat libertatea de a alege. Cu alte cuvinte nu cred în destin ca predestinare, ci în destin ca misiune. Noi am venit pe lume pentru a ne mântui dar şi pentru a împlini o sarcină, mai mică sau mai mare, în cadrul planului mai general al lui Dumnezeu cu lumea. Dar această sarcină sau misiune nu este silită, predeterminată, ci doar favorizată de Dumnezeu în care o descoperim şi ne hotărâm să o ducem la bun sfârşit. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este Sf. Ap. Pavel, acel fariseu zelos ce avea ca misiune de la oameni să prindă şi să 38

Scriitorul – Destin şi opţiune ucidă pe creştini, dar avea şi misiunea specială de la Dumnezeu să devină Apostolul neamurilor. Putea să refuze această misiune, dar el a ales să o îndeplinească şi a fost ajutat de aceasta de Dumnezeu. 2.  Hotărârea mea de a scrie o carte a început încă din timpul când eram student la teologie, dar ea a luat amploare spre finalul acesteia când mă pregăteam pentru lucrarea de licenţă. Însăşi întocmirea lucrării mele de diplomă o pot considera o primă etapă din traseul ce conducea la apariţia primei mele cărţi „Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist“. Debutul meu ca şi scriitor, dacă nu îmi asum un atribut prea îndrăzneţ, a început atunci când studiind documentaţia pentru întocmirea proiectului de diplomă am simţit că aceste materiale, pe care eu le cercetasem, merită aprofundate şi valorificate. Visul ca acestea să fie cuprinse în paginile unei cărţi îmi părea destul de îndepărtat şi greu de realizat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu acesta a devenit un vis împlinit. 3.  Pentru mine a fost un drum sinuos, cu multe obstacole şi o lungă perioadă de aşteptare până la apariţia primei cărţi „Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist“. Fiind duhovnic şi preot slujitor la mănăstirea Pângăraţi a trebuit să îmi gestionez foarte bine timpul, foarte scurt de altfel, între îndeplinirea ascultării şi scrierea cărţii. Perioada cea mai dificilă a fost cea de cercetare, când a trebuit să colectez documentaţia necesară, o perioadă foarte solicitantă deoarece a trebuit să studiez documentele aflate la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhiva Episcopiei Râmnicu-Vâlcea, Arhivele Statului Bucureşti şi Ministerul Muncii. Toată această muncă de cercetare a necesitat un efort şi o răbdare considerabilă, mai ales că timpul nu îmi permitea ca să fiu plecat o perioadă prea îndelungată din mănăstire, aici unde trebuia să îmi îndeplinesc ascultările şi să fiu în mijlocul credincioşilor. A urmat apoi o perioadă când am intervievat şi am 39

Petruţ Pârvescu obţinut mărturiile audio, o perioadă nu foarte uşoară dar extrem de captivantă, de la maicile care au trecut prin urgia prigoanei comuniste şi care au supravieţuit. Indiferent de obstacolele întâlnite nu am deznădăjduit, fiind convins că indiferent de sacrificii, destinul acestei cărţi este acela de a vedea lumina tiparului. Toată această muncă a fost izvorâtă din evlavia şi recunoştinţa pentru nevoinţele celor care au udat şi sfinţit cu lacrimile, sudoarea şi sângele lor pământul României. A urmat apoi o altă problemă, cea financiară, problemă care a încetinit parcă şi mai mult apariţia cărţii, prin diferite eforturi, bunăvoinţa unor credincioşi, cu mila Domnului şi rugăciunile acestor noi mucenici am trecut şi de această treaptă şi în cele din urmă lucrarea a ieşit la lumină şi nădăjduiesc că va fi de folos celor care vor avea răbdarea să străbată paginile acestei cărţi. 4.  Fiind vieţuitor într-o mănăstire din ţinutul Neamţului, fără îndoială am avut şi voi avea ca model de urmat pe vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Ioanichie Bălan, duhovnic al mănăstirii Sihăstria. Alături de acest vrednic părinte am crescut şi eu duhovniceşte, am primit sfaturi şi sprijin care m-au format şi ajutat pe parcursul vieţii mele de monah. Pe lângă înalta lui vieţuire duhovnicească, nu puteam să nu remarc şi râvna acestui părinte al bisericii noastre în ceea ce priveşte dragostea lui pentru publicarea de cărţi ziditoare şi folositoare pentru tot sufletul creştin. De la părintele Ioanichie Bălan, ne-au rămas numeroase lucrări, scrise pe vremea când publicarea unei cărţi era o adevărată jertfă. Din lucrările lui, fiecare din noi ne putem îmbogăţi sufleteşte cu învăţături folositoare izvorâte din rodul nevoinţelor sale, din vastele lui cunoştinţe scripturistice şi patristice care ne uimesc şi astăzi, din blândeţea şi dragostea sa de oameni, râvna pentru Dumnezeu şi cuvântul său hotărât, înţelept şi precis. Tot ceea ce a făcut şi a scris sfinţia sa a izvorât din conştiinţa înaltă că slujirea aceasta este o chemare şi o datorie sfântă 40

Scriitorul – Destin şi opţiune faţă de Dumnezeu şi neam, pentru care îşi ia acum răsplata veşnică în Împărăţia iubirii lui Dumnezeu nesfârşite. 5.  Sunt de părere ca scriitorului să i se acorde libertatea absolută de a-şi exprima ideile, fără să fie constrâns de un subiect anume, prin însăşi fiinţa sa un om care scrie este un om cu gândire liberă. Dacă puterea politică îi limitează acest aspect, atunci cu siguranţă scriitorul este nevoit să piardă din libertatea exprimării gândirii sale, fiind nevoit să slujească unui anumit scop de interese. Între un scriitor şi puterea politică trebuie sa existe în primul rând respect şi nu de asuprire din partea celei din urmă. Raportul dintre cetăţeanul cititor şi scriitor este unul foarte strâns, unic, deoarece există anumite situaţii, momente, sentimente, care odată trăite duc la dorinţa cititorului de a afla cât mai multe despre scriitor şi operele sale dar şi la dorinţa de-a ajunge din nou în lumea pe care scriitorul are puterea de a o descrie. Această relaţie se realizează prin intermediul cărţii, a operei. Receptând mesajul cărţii, al scriitorului, se realizează şi relaţia dintre cititor şi scriitor. De asemenea, odată cufundat în lectură, cititorul se îndepărtează de cotidian şi devine imun la problemele lumii. Această legătură strânsă şi plină de afecţiune dintre cititor şi obiectul său de o valoare sublimă, cartea, are în ea ceva mai sacru şi mai pur decât oricare dintre alte preocupări ce ni le poate oferi lumea în care trăim. 6.  Cred că perioada de apogeu în ceea ce priveşte literatura română contemporană se află într-o perioadă de declin, acum când cartea este înlocuită cu un succes devastator de tablete, telefoane mobile, televizor, calculator şi internet. Un studiu britanic ne dezvăluie faptul că tinerii petrec mai mult timp în faţa calculatorului, pe facebook, decât pe băncile unei şcoli. Cu toate acestea încă se mai citeşte, poate mai puţin decât ca pe vremea părinţilor noştri, în situaţia când tehnica de astăzi îţi oferă condiţii mai uşoare şi mult mai rapide de informare. Se mai cumpără încă şi 41

Petruţ Pârvescu cărţi. În locuinţa familiilor tinere, poţi admira pe un perete rafturi pline cu cărţi, ele fiind o asigurare în formarea intelectuală a copiilor. Şi şcoala, dascălii depun eforturi prin diferite metode didactice pentru a-l apropia pe elev de carte, pentru a-l convinge de valoarea cărţii. Cu regret, însă, trebuie să recunoaştem că se citeşte foarte puţin, astăzi au mare succes revistele şi publicaţiile în care sunt promovate nonvalorile, aroganţa, scandalurile şi agresiunile fizice sau verbale decât o carte bună, care merită citită. 7.  Pentru a scrie, eu personal trebuie să fiu pregătit, nu pot scrie oriunde sau oricând, apoi înainte de a începe lucrul trebuie să fiu limpede, odihnit, de preferat să nu mai am şi altceva de făcut. Asemenea momente de răgaz nu sunt foarte uşor de obţinut, dat fiind faptul că sunt monah şi preot, dar Dumnezeu, atunci când mi-am pus în gând dorinţa de a scrie ceva, întotdeauna mi-a dăruit timpul şi dispoziţia necesară de a scrie. În prezent aştept să iasă de sub lumina tiparului volumul 1: „Flori duhovniceşti în pustiul comunist. Mărturisitori botoşăneni“, o carte închinată în mod special monahilor şi monahiilor ce au vieţuit în unele mănăstiri din ţinutul Botoşanilor şi care au mărturisit dreapta credinţă cu preţul jertfirii de sine în timpul regimului comunist ateu. În prezent mă mai pregătesc şi pentru lansarea unui proiect pentru o nouă carte, nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ajuta să o duc la bun sfârşit până la începutul anului următor. 7 + UNU.  „Datoria de cetăţean impune ca, indiferent de slujirea fiecăruia, sa contribuim la arătarea bolii societăţii şi la vindecarea ei. Aceasta ciumă, numita comunism, nu şi-a găsit leac. Leacul trebuie să îl găsim cu toţii, atât monahi, cât şi laici.“ Nota red. IEROMONAH SILUAN ANTOCI – „MONAHII ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST“, Vol. I – Comentariul, Ionel Bejenaru 42

Scriitorul – Destin şi opţiune Volumul de faţă (n. red. „MONAHII ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST“, I, Editura DOXOLOGIA, Iaşi, 2010) semnat de Ieromonahul Siluan Antoci (n. Stăneşti-Zlătinoaia, com. Lunca – jud. Botoşani) are punct de pornire lucrarea sa de licenţă „Monahismul feminin mărturisitor“. Motivaţia unei asemenea teme de cercetare este dată, cum menţionează autorul şi de „numărul mare de victime ale comunismului, printre care şi numeroşi preoţi, monahi şi monahii care au suferit în diferite moduri din partea regimului comunist, fie închişi în temniţe, scoşi din mănăstiri forţat sau ucişi în diferite moduri, vina pentru care au suferit fiind una singură: mărturisirea adevărului în faţa minciunii“. Familiarizat cu viaţa monahală, şi prin resorturi de familie, ieromonahul Siluan Antoci realizează, o trecere în revistă a monahiilor ortodoxe purtătoare de lumină, în portrete vibrante, având la bază o diversitate de documente, în măsură să edifice, să redea marele calvar de suferinţă şi jertfă, instaurat de întunericul comunist. Rând pe rând, autorul lucrării ni le redă pe monahiile Mihaela Maria Iordache de la M-rea Tudor Vladimirescu-Galaţi, Tatiana Răduleţ de la M-rea Tismana, Nicodima Vasilache de la aceeaşi M-re, monahiile surori Olga şi Teodosia Gologan de la M-rea Bistriţa-Vâlcea, Patricia Codău de la M-rea Sf. Simeon-Gai-Arad, tratate ca duşmance ale poporului şi statului nou,de democraţie populară, cu numeroase „tinichele“ puse în cârcă de către organele de anchetă ale Securităţii, între care, cum altfel, trecutul legionar, ca partenenţă sau simpatie, căci „Noi legionarii lui Codreanu,/ Din muncă ne-am făcut un crez/ Şi-n toate părţile porniră/ Echipele de cămeşi verzi“. De altfel, legionarismul, chit că îşi trăise veacul, devenise, în mâna autorităţilor comuniste şi a uneltelor lor, un lesnicios cap de acuzare, un soi de as din mânecă, bun şi pentru acoperirea puzderiei de abuzuri. Acuza de legionarism lăsa câmp liber tuturor acuzelor, minciuna tronând ca la ea acasă, dovedindu-se triumfătoare deplin. Redăm întru ilustrare, din nota informativă, semnată „Tatiana“, privind sărbătorirea unui deceniu de activitate a Seminarului monahal al Mănăstirii Agapia, datată 19 octombrie 43

Petruţ Pârvescu 1958 – „Când am ajuns, stareţa Veronica Constantinescu care este directoarea Seminarului, de loc din Truşeşti, m-a chemat la stăreţie şi m-a întrebat de anumite familii din Truşeşti… Apoi ce se construieşte pe locurile lor, cât şi pe locul de la părinţii ei (…). Eu am întrebat-o dacă a fost şi ea arestată, răspunzându-mi că a fost, apoi s-a sculat în picioare şi a făcut cruce zicând să nu mai ajungă nimeni acolo./ Părinţii maicii Constantinescu Veronica sunt decedaţi. Aceasta este caracterizată ca o fire încrezută, bine văzută de patriarh, toată lumea vorbeşte că aceasta trăieşte în concubinaj cu patriarhul, este în vârstă de cca 48 ani, maicile de la Agapia vorbesc că ea în trecut a făcut politică legionară, în special acele originare din Văratec. Sus-numita a fost arestată în cursul anului 1957, însă nu se cunoaşte motivul, iar la intervenţia patriarhului, a fost pusă în libertate. De asemenea, are fraţi care în trecut au fost în armata burgheză cu diferite grade“. Altfel, dacă facem trimitere la atât de vehiculata limbă de lemn, uzitată cu brio în anii comunismului românesc, stareţa de la Agapia, Veronica Constantinescu, rămâne doar cu preocupările sale artistice, de restaurator de pictură bisericească, inspirată de marele Nicolae Grigorescu, artizanul picturii mănăstirii. Ieromonahul Siluan Antoci include fericit în paginile cărţii momentul Decretului 410/1959, cu efectele sale distructive, exemplificând cu drama a patru din vieţuitoarele sfintelor mănăstiri – Sarmiza Dumitriu, Maria Andrei, Versavia Dogoroş şi Catinca Marcu. Autorul consemnează: „în satul Coştiugeni, com. Albeşti, judeţul Botoşani, în care locuia maica Maria Andrei, sectele, încercând de multe ori să-şi facă prozeliţi, nu au reuşit pentru că s-au lovit de tăria credinţei acestei maici care mergea din casă în casă sfătuind pe oameni să nu-şi lase credinţa în care s-au născut. Aceste maici erau primele la biserică şi plecau ultimele, ele făceau prescuri pentru Sf. Liturghie, curăţenia bisericii ele o întreţineau, fiind mereu tăcute, cu rugăciunea pe buze, dar cu inima zdrobită după viaţa monahală, pe care au fost silite să o părăsească. De multe ori batjocorite pentru haina neagră şi lungă pe care o purtau, deşi erau în lume, ele răbdau totul din partea lumii şi a diavolului“. Cartea 44

Scriitorul – Destin şi opţiune Ieromonahului Siluan Antoci este o carte-document, zguduitoare, care se adaugă fericit altora de gen, este o carte despre nefericirea ortodoxismului nostru în întunericul comunist, cu urmări adânci şi nefaste, cu drame şi jertfe, cu călăi şi victime, este o carte veridică, o lecţie totodată de Istorie Recentă a României, un prinos de recunoştinţă adus MONAHIILOR ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST. (Sursă: Rev. Luceafarul, 12.04.2012) Agafton, Botoşani, 2014

45

Petruţ Pârvescu

Constantin Arcu „…Suntem nevoiţi să admitem că avem o literatură redutabilă. Numai în materie de roman deţinem toate superlativele. Cel mai mare roman al tuturor veacurilor, Cel mai grandios roman al universului, Cel mai… etc. etc. Nu ştiu când va apare şi Cel mai eficient somnifer al tuturor timpurilor, pentru că acesta este efectul pe care îl constaţi după câteva pagini.“

1/2.  Ce rol joacă destinul şi cât înseamnă opţiune în devenirea unui scriitor? Pentru a încerca un răspuns, privesc înapoi cu uimire şi uşoară nostalgie. Şi-mi revine în minte presantă întrebarea: De ce ar vrea un copil normal la cap să-şi piardă vremea încercând să scrie un roman despre haiduci şi piraţi, un fel struţo-cămile la urma urmei, când timpul de joacă nu ajunge niciodată? Nu-i vorba că nu mă jucam, Doamne fereşte!, dar de ce noaptea, la lumina lămpii cu gaz, scriam năzbâtii şi citeam cărţi ferfeniţite pe care le aduceam de la biblioteca din sat? Pe atunci aveam o idee clară despre ceea ce înseamnă conflict epic, băieţi buni vs. băieţi răi, abia mai târziu m-am prostit. Cred că nu împlinisem zece ani când exersam într-o veselie la roman şi reciteam pagini părinţilor sau băieţilor din gaşca mea (se recunoşteau printre băieţii buni). Îmi exprimam vreo opţiune de a deveni scriitor? La vremea acea în mod sigur mă interesa povestea în sine, nu autorul. Încă nu începuseră să mă bântuie aerele de artist, eram un animăluţ bântuit de instincte. Cu modestele mele puteri, încercam să sporesc patrimoniul literaturii universale fără nici o pretenţie de autorlâc. De ce simţeam atâta bucurie în preajma cărţii? Reţin că ne jucam cu suliţe din tulpini de cucută, când pe grămada de gunoi din grădina unui vecin am găsit o carte fără coperte, murdară. Am deschis-o la întâmplare şi 46

Scriitorul – Destin şi opţiune am început să citesc. După câteva rânduri am înţeles că e o carte nemaipomenită, deşi coperta cu titlul şi autorul nu mai exista. Mai târziu mi-am dat seama că dădusem peste „Comoara din insulă“ de Robert Louis Stevenson, pe care am recitit-o de nenumărate ori, după ce mama mi-a curăţat-o de micile pete de bălegar. Şi totuşi. De ce ţineam să se ştie că eu am scris paginile alea cu piraţi ce împărţeau dreptatea? Ce era în capul meu, chiar nu reţin. Nu aveam idee despre ceea ce înseamnă autor, în fond faima mă lăsa rece. În mod sigur nu auzisem de Dostoievski, Joyce, Camus, Faulkner ş.a., dar râvneam într-un mod obscur să mă alătur lor? Sau ce? Nu m-am născut cu nasul între cărţi, părinţii mei erau oameni simpli, agricultori, şi primele cărţi le-au fost băgate pe gât, dacă pot spune aşa, de către vânzătorul magazinului la azbestul pe care l-au cumpărat pentru acoperişul casei. (Cu excepţia unui unchi care fusese călugăr şi avea cărţi de rugăciuni, celelalte rude nu-şi băteau capul cu lecturile şi pentru câţiva prima carte de literatură citită a fost „Cenuşa zilei“, volumul de povestiri cu care am debutat editorial.) Iar peste câţiva ani, în adolescenţă, am umplut câteva carnete şi un caiet cu nuvele despre colectivizare şi viaţa satului, fără vreo idee precisă că ţin să devin scriitor, deşi… Sigur că nu s-a ales nimic din producţiile mele de atunci, însă lucram cu tragere de inimă, mai târziu se pare că m-am lăsat pe tânjală. Apoi a venit debutul în „Opinia studenţească“ în 1981, într-un număr dedicat prozei scurte (grupaj realizat de Liviu Antonesei), publicarea mea în mijlocul revistei alături de vedeta pe atunci Mircea Nedelciu, laudele unor colegi care citeau literatură, şi din acest moment… am pornit pe drumul pierzaniei. Ori de câte ori deschideam o revistă la care trimisesem ceva, abia aşteptam să-mi văd numele! Inima îmi bătea năvalnic, o bucurie nestăvilită mă cuprindea când descopeream că eu am fost publicat. Se inversase ecuaţia: nu atât povestea, cât autorul! Din acest moment, probabil, am optat. Mi-am pierdut inocenţa. Egoismul, ambiţia, lipsa de modestie mă tentau la greu, adică exact ceea ce detest mai mult. 47

Petruţ Pârvescu Deşi în vremea din urmă încerc să mă eliberez de povara acestor nobile sentimente. Încerc şi sper. Încerc. Dar lucrurile astea sunt tare încâlcite. E dificil de dat un răspuns tranşant. Şi totuşi cred că există destin. Mă întreb cu uimire cine m-a smuls din satul natal (în care prietenii copilăriei trăiesc şi acum fără bătaie de cap), pentru a mă introduce din când în când în paginile unei reviste sau, şi mai rar, între copertele unei cărţi. Pot oricând să vă vorbesc de rolul genei, de întâmplare şi altele de acest fel, numai că nu m-aş convinge pe mine. Ceva există totuşi… Aşa îmi place mie să cred. 3.  Un drum lung şi anevoios. În 1982, am primit repartiţie ca avocat la Rădăuţi, un oraş frumos dar destul de izolat. Debutul meu promiţător, mediul literar ieşean şi toţi cei care aveau preocupări spirituale rămăseseră undeva în spate, într-un trecut ceţos. Grijile mele se legau acum de clientelă. Eram nevoit să-mi câştig existenţa. Şi cum ţineam să devin un as al baroului, îmi împănam pledoariile cu vorbe de spirit şi figuri de stil, dar fără prea mare succes, erau perle aruncate în faţa porcilor. Scriam din când în când, numai că se publica greu şi ideea unui volum părea tot mai greu de îndeplinit şi, în orice caz, îndepărtată. După un timp am aflat că în târg funcţiona totuşi un cenaclu înfiinţat de soţii Dina Hrenciuc şi Daniel Pişcu (era metodist la casa de cultură). Reţin că am citit o povestire într-o şedinţă la care fusese invitat Matei Vişniec (nu părăsise încă ţara), iar la sfârşit poetul-dramaturg a ţinut să ne cunoaştem, neştiind de unde să mă ia. (Despre întâlnirile noastre în cenaclu se interesa discret un securist, maiorul Mihalcea). În faţa unui pahar cu vin, citeam uneori din producţiile mele literare şi unui coleg de barou, Radu Sperneac, un tip destupat la minte, care după 1989 s-a stabilit în Germania şi e avocat în Baden-Baden. Abia mai târziu, din însemnările lui Luca Piţu publicate în revista „Argeş“, am aflat că Radu avusese încurcături cu Securitatea pe vremea studenţiei. În acei ani am publicat câteva scurte povestiri în „Convorbiri literare“ şi în „Pagini bucovinene“. La „Convorbiri…„ mă cunoştea 48

Scriitorul – Destin şi opţiune distinsul critic literar Daniel Dimitriu, de pe când citisem în Cenaclul Junimea (în aceeaşi şedinţă cu regretatul poet Aurel Dumitraşcu). În „Pagini…“ mă susţinea încurajându-mă poetul George Damian, un tip jovial şi simpatic, Dumnezeu să-l ierte! În 1986, la Concursul de proza scurtă „Mihail Sadoveanu“, am primit premiul Muzeului de Literatură al Moldovei. Nici până acum nu am apucat să-i mulţumesc lui Lucian Vasiliu (lucra la muzeu şi atunci), pentru că prozele trimise nu aveau nimic de-a face cu realismul socialist. Continuam să scriu fără speranţă, ca să spun aşa, pentru că ideea unei cărţi rămânea în continuare învăluită în ceţuri adânci. Lucram totuşi la un roman existenţialist pe care l-am prezentat într-o primă variantă, în 1989, domnului Daniel Dimitriu. Deşi domnia sa manifesta multă bunăvoinţă faţă de mine, avea mari îndoieli că vom trece de cenzură. Apoi au venit evenimentele din decembrie când am scos la Rădăuţi „Bucovina liberă“, un periodic de patru pagini, care a apărut pe durata a vreo zece numere! Articolele de fond publicate acolo i-au atras atenţia domnului Dumitru Teodorescu, redactor şef la ziarul „Crai Nou“ din Suceava, şi mi-a propus să intru în presă. Dar n-a fost să fie, eram destul de dezorientat, nu ştiam încotro s-o apuc prin libertatea în care ne-am trezit pe neaşteptate. Totuşi, articolele din „Bucovina liberă“ n-au rămas fără ecou. Devenisem cunoscut în târg şi ca literat. Prin 1994 domnul Mihai Pînzaru mi-a propus să public un volum la editura pe care o înfiinţase la Rădăuţi, RO Basarabia Bucovina Press. Dânsul făcea un doctorat în Moldova, cartea urmând să apară şi sub egida Editurii Hyperion din Chişinău. Şi într-adevăr, volumul de povestiri „Cenuşa zilei“, cu o prefaţă scrisă de acelaşi elegant om şi scriitor de mare fineţe, Liviu Antonesei, a apărut în 1995, sub girul celor două edituri. Pot susţine în consecinţă că nu eu, ci editorii s-au zbătut să-mi publice volumul de debut, nu-i aşa?! 4.  Cum de tânăr m-am îngropat undeva în… periferia provinciei, n-am prea întâlnit pe aici mari personalităţi pentru că astea se îmbulzesc spre centru. Astfel, când am descins eu în ţinutul 49

Petruţ Pârvescu Sucevei, Norman Manea de exemplu plecase de mult timp din zonă. L-am cunoscut în schimb pe un ins care scria cu mult sârg versuri pline de simţire patriotică şi strâmba probabil din nas ori de câte ori propuneam eu câte o schiţă pentru „Pagini bucovinene“. Iată câteva rânduri din oda „Părinte scump, Partid!“ sau ce rahat o mai fi asta: „Tu m-ai învăţat să iubesc ţărâna aceasta (…) Să iubesc viaţa, munca şi oamenii noi… De aceea, tinereţea mea curată crescută din seva forţei tale nemuritoare ţie ţi-o dărui cu totul, părinte scump, Partid.“ Ei bine, acest tovarăş cu aptitudini dictatoriale călăreşte şi acum cultura suceveană, ba şi-a inventat nişte dureri în ideea că, dragă Doamne, va fi receptat şi ca mare patriot (dacă voi fi nevoit, am să dezvolt subiectul ăsta, că e bine de ştiut) şi, de la înălţimea mediocrităţii şi făţărniciei lui, mă acuză acum că am vândut Cernăuţiul la ucraineni şi de alte netrebnicii. M-au încurajat însă poetul Victor Teişanu (am locuit câteva luni în Darabani), Daniel Dimitriu şi George Damian, pe care i-am amintit deja. Sigur că datorez mult domnului Liviu Antonesei, un om deosebit, care mi-a oferit o rubrică permanentă şi m-a inclus în redacţia revistei „Timpul“, după ce versificatorul cu partidul lui scump m-a săpat consistent determinându-mă să demisionez de la „Bucovina literară“. Dar să revin la figurile luminoase din viaţa mea… Adaug, fără reţinere, pe Mircea A. Diaconu, critic literar de rară profunzime, de preţuirea căruia sper că mă mai bucur. El a scris câteva articole şi un studiu pe care le recitesc uneori uimit să descopăr o bogăţie de sensuri în unele din paginile mele, revelaţii pentru însuşi bietul autor! E dificil să enumeri toţi oamenii care te-au influenţat şi este posibil ca mai târziu să regret că nu mi-am amintit de cineva drag mie. Nu vreau să uit de marele prof. univ. Mihai Jakotă, îndrumătorul meu la doctorat, care mă încuraja şi în domeniul literaturii! Şi apoi, sunt atâţia oameni care au scris despre cărţile mele şi 50

Scriitorul – Destin şi opţiune cărora nu am apucat să le mulţumesc. Iar dintre cei foarte tineri i-aş aminti pe Dana Petroşel, Luminiţa Corneanu sau Mădălin Roşioru, pe care nu-i cunoşteam la vremea când au scris despre o carte sau alta. Dacă e să mă refer la cărţile citite, romanul care m-a bulversat într-adevăr a fost „Crimă şi pedeapsă“ de Dostoievski. A fost ca şi cum aş fi suferit un traumatism psihic, nu exagerez. Mi-au plăcut mult Camus şi acest Sartre, atât de detestat azi (influenţat vizibil de „Greaţa“, am scris romanul existenţialist „Omul şi fiara“, publicat în 1996 la Editura Junimea, Iaşi), Steinbeck, Hemingway, Faulkner, Kafka, Céline ş.a. 5.  Răspunsul la această întrebare nu poate fi epuizat în câteva rânduri. Sigur că scriitorul este şi cetăţean, dar poate fi şi porc. Să ne gândim numai la jegurile care înainte de 1989 scriau ode închinate partidului, dobândind prin aceasta privilegii însemnate: apartament central, slujbe bune pentru toţi din familia lor, acces la reviste şi edituri etc. Pe când ceilalţi erau consideraţi indivizi la periferia societăţii, nevoiţi să suporte umilinţe până să intre în paginile unei reviste… Dar s-au scris atâtea despre chestiile astea că n-are sens să insist. Lucrurile nu s-au schimbat fundamental nici mai încoace. Când vezi scrisorile astea semnate de scriitori întru susţinerea sau apărarea nu ştiu cărui personaj politic, un şmecher (nu mă refer la unul anume, toţi sunt la fel) ce n-are alt gând decât să se îmbogăţească şi să acceadă la funcţii în stat, nu poţi să nu te întrebi totuşi – ce-i mână pe ei în luptă? Evident că nu te poţi sustrage vieţii sociale, dar cred că locul unui intelectual este într-o continuă opoziţie faţă de putere, oricare ar fi ea. Deşi sunt destule încercări de aservire. Mai grav este când nu te mai bagă în seamă, poţi scrie până îţi vine rău… În rest, scrisul în sine nu deţine ingrediente ale puterii, decât dacă nu cumva unele cărţi se impun cu forţă neobişnuită în conştiinţa publicului şi-l ridică pe autor deasupra acestor efemeride politice. Mă gândesc, bunăoară, la Salman Rushdie şi la rândul 51

Petruţ Pârvescu acela nesfârşit de cititori aşteptând un autograf-semnătură, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, Bucureşti, din noiembrie 2009. Păi să mă ierte Dumnezeu, dar acest unchiaş pleşuv şi de nimic se află mult deasupra oricărui politician oportunist care cerşeşte voturi minţindu-ne de la obraz. 6.  Suntem nevoiţi să admitem că avem o literatură redutabilă. Numai în materie de roman deţinem toate superlativele. Cel mai mare roman al tuturor veacurilor, Cel mai grandios roman al universului, Cel mai… etc. etc. Nu ştiu când va apare şi Cel mai eficient somnifer al tuturor timpurilor, pentru că acesta este efectul pe care îl constaţi după câteva pagini. În alte genuri literare stăm la fel, degeaba ne-am îngrijora. Şi ce îmbulzeală de genii pe la noi, socotind că la fiecare târg de carte bunăoară te ia cu ameţeală când vezi cum se calcă pe picioare geniile noastre. Şi cum nu le mai ajungi cu prăjina la nas şi nu te recunosc, iar de-i întrebi ceva abia catadicsesc să-ţi răspundă din vârful limbii, că noi suntem genii şi n-avem voie de la doctor să vorbim cu muritorii de rând. Rareori întâlneşti bieţi scriitori neatinşi de aripa asta a geniului (ca Radu Aldulescu sau Alexandru Ecovoiu, să zicem), pentru a sta la o bere şi a discuta omeneşte câte şi mai câte. Strălucirea literaturii române începe să se estompeze când trecem la comparaţii. Oricât de înţelegători am privi lucrurile, să fim cinstiţi, nu avem scriitori într-adevăr mari – ca Liviu Rebreanu sau măcar Petru Dumitriu, Eugen Barbu ori Marin Preda, cu toate păcatele lor… Ori un Arghezi sau Balga, spre a nu mai vorbi de Ionesco şi Cioran… Nici nu îndrăznesc să fac şi următorul pas comparând literatura română cu altele. Din capul locului suntem nevoiţi să admitem că literatura noastră apare ca fiind jalnică, indiferent de unde am privi-o. Iată, am apucat să scriu, să-i vezi cum or să se repeadă să mă sfâşie. Ştiu că mă vor înjura geniile astea, dar cred că-i corect să-mi spun sincer părerea. Literatura noastră este lamentabilă, să nu ne amăgim şi să nu mai dăm vina pe limbă şi pe traduceri. Nu ştiu măcar de un singur roman care să stârnească 52

Scriitorul – Destin şi opţiune valuri undeva în lumea asta mare. Şi ce romancieri au cehii, albanezii, sârbii, israelienii, chiar şi ungurii par a sta mai bine, nu mai vorbesc de polonezi… Şi totuşi, se fac traduceri şi se consumă bani, numai că… degeaba. Aici suntem titani, dincolo în schimb, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă, ilustra noastră literatură nu face cât o ceapă degerată. Pentru ceilalţi noi nu existăm. Aflu că se fac aiurea sondaje, clasamente în care nu suntem incluşi cu nici un chip, indiferent cât de largi ar fi ele. Şi nu-i vorba de boicot, să nu ne minţim, ci de lipsă evidentă de valoare. Şi nu mă gândesc la premiul Nobel care se acordă uneori pe criterii obscure, e vorba că rareori dai peste o carte pe care să n-o poţi lăsa din mână, că adesea cărţi penibile sunt însoţite de o publicitate agresivă şi de cronici literare deşănţate etc. Chestii de-ale noastre. Dar mai bine mă opresc, precis mi-am făcut prieteni pentru două vieţi. Nu ştiu ce am azi, păcat că n-am lăsat ancheta pentru altădată, că sunt întors pe dos probabil. 7.  Sigur că există „un timp anume pentru creaţie“, anume când ai timp… Lăsând la o parte gluma, fiecare scriitor are ritmul lui. Istoria literaturii ne oferă exemple de scriitori care lucrau noaptea, alţii care au scris numai ziua, unii în cameră perfect izolată cu pereţi căptuşiţi cu plută, în faţa unui pupitru la costum şi papion, în pat sau în cadă, altul într-un butoi etc. Mie mi-ar place lângă un butoi… Glumesc, desigur, nu merge decât dacă eşti cu mintea limpede. Am încercat cândva, dar nu iese mare lucru. Să revin la întrebare. Sigur că ar fi ideal să-ţi poţi permite un „program al scriitorului“, dar mulţi sunt nevoiţi să-l adapteze după programul de muncă… Şi adesea ne risipim în tot felul de fleacuri. Personal, nu prea am avut un program bătut în cuie, ca să spun aşa, am scris când mă simţeam inspirat, îndemnat din interior, deşi pentru prozator se cere un program totuşi. Prozatorul e de cursă lungă, nu poate aştepta numai momente de inspiraţie. Ca să răspund şi la celălalt capăt al întrebării, am tot scris la un roman – „Judele şi fluturaşul“ – vreme de vreo patru ani, sper 53

Petruţ Pârvescu să-l public de-acum. Nu ştiu ce a ieşit în final, pe bune, am aruncat mai mult material decât am reţinut. De curând l-am depus la o editură serioasă, să văd ce se va alege de el. Dar cărţile, din câte se spune, au destinul lor… Iar eu mă încred în destin, am scris apăsat mai sus. Septembrie, 2009, Suceava 7 + UNU.  INSCRIPŢII

Epistola lui Constantin Arcu, Întîia către bucovineni I. Salutare. Descălecatul în Bucovina Salut, fraţi bucovineni, şi Domnul să vă aibă în pază! În urmă cu aproape trei decenii descindeam în Bucovina, convins că pătrund într-un ţinut de poveste. Renunţasem la oportunităţi mult mai tentante, preferînd un post de avocat în Rădăuţi. Am coborît într-o noapte din tren şi am ajuns pe bîjbîite (luminile stradale nu erau aprinse, se strîngea cureaua pentru plata datoriilor externe), întrebînd din om în om, la singurul hotel din oraş. Nu aveam mulţi bani în buzunar şi am căpătat un pat ieftin, într-o cameră cu încă vreo şapte cantaragii care reparau bascule în zonă. Erau nişte tineri veseli, cu o sticla cu lichior şi o bucată de salam pe masa din mijlocul încăperii, din care am gustat şi eu. Văzîndu-mi blugii uzaţi, au făcut haz pe seama pretenţiilor mele că aş fi avocat în tîrg, degeaba le-am arătat repartiţia. Dar m-au tratat cu multă ospitalitate. În dimineaţa următoare, zi de duminică la mijloc de august, am ieşit în oraş. Imaginea idilică despre Bucovina a prins să capete un contur şi mai adînc. Şi o vreme m-am simţit ca într-un basm în care dai peste miracole la tot pasul. Prin tîrg îşi făcea drum un pîrîiaş săgetat de cîrduri de peşti. Erau probabil socotite făpturi ale lui Dumnezeu, nimănui nu-i dădea prin cap să arunce vreo plasă. În după amiezile de duminică stăteam ore în şir pe un pod dintr-un cartier mărginaş al tîrgului şi presăram firimituri de pîine admirîndu-le zbenguiala. Pe la începutul lunii octombrie din acelaşi ani, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fac o 54

Scriitorul – Destin şi opţiune plimbare cu maşina. Avea treburi la Ulma şi a socotit că vreau să cunosc zona. Văd şi acum cu ochii minţii pădurile mirifice peste care se pulveriza lumina gălbuie a după amiezii de toamnă bucovineană. Se desenau pe dealuri ca nişte covoare, într-o paletă de verde, galben, alb, arămiu, după amestecul de foioase şi conifere. Mi se părea că trăiesc un vis frumos. Şi cîţiva ani am fost convins că aici totul este la fel de la începutul veacurilor, iar voi muriţi doar pentru a renaşte de îndată. A fost o iluzie! II. Lepădarea de… sine. Cine a trăit între voi în ultimii treizeci de ani poate observa că mentalităţile voastre s-au schimbat. Întocmai cum şarpele îşi leapădă pielea, în cazul vostru a avut loc o lepădare de … sine. Şi dacă şarpele îşi leapădă o haină, dacă pot spune astfel, alegîndu-se după un timp cu alta nouă, voi aţi rămas goi, cu pielea bobotită de citrice. Privind în adîncul istoriei, constatăm că bucovinenii au primit vrînd-nevrînd un dar de mare valoare. Străini cu un înalt grad de civilizaţie v-au imprimat un spirit nou şi voi v-aţi lăsat învăluiţi în acel suflu. Aţi văzut apoi că e bine şi aţi început să vă făliţi, aşa şi pe dincolo, iată cine sîntem noi! Dar tot la fel, duhul civilizator s-a retras după un timp în locurile din care venise şi voi v-aţi trezit dezgoliţi. Nu imediat, au trebuit să treacă zeci şi zeci de ani pînă să înţeleagă lumea că nu aveţi motive de laudă. Din spiritul bucovinean de altădată, gospodăresc, poate uşor rigid, dar disciplinat şi eficient din cale afară, s-a ales praful. Nu a mai rămas decît o palidă amintire. Numai ce-l vezi pe cîte unul cum se îmbată şi zbiară bătîndu-se cu pumnii în piept că el e bucovinean get-beget, nu cumva să-l calci pe bătătură. Nu-i jignire mai mare decît să-i spui că-i moldovean ca toţi ceilalţi. Există un sentiment naiv, dar viguros de „patriotism local“, de superioritate, o mîndrie vană şi fără acoperire pe care o etalează la tot pasul. E o lume de mitici veritabili, de poţi crede ca esti în mijlocul Bucureştiului. Să nu ne amăgim. Homo bucovinensis este gol, nu-l însoţesc decît patimile (beţia, hula etc.). Aici, ca şi aiurea în ţară, se constată o disoluţie a moralităiţi. Nu v-aţi ales decît cu 55

Petruţ Pârvescu o fală deşartă ce vă nimiceşte şi bruma de virtute rămasă. Iar cu timpul Bucovina a devenit pămînt sterp. Trupul ei e sfîrtecat de prădători nesăţioşi. Peştii nu mai există de ani şi ani, probabil aţi secat şi pîrîul cu lăcomia voastră. Pădurile au fost tăiate pentru a îmbogăţi cîţiva nemernici. Politicenii tăi sînt corupţi şi hoţi pînă în măduva oaselor. Fiecare gaşcă pe care aţi adus-o la putere prin votul vostru nesăbuit a smuls cîte o halcă zdravănă din trupul Bucovinei. Din măreţia ei de odinioară n-a mai rămas decît amintirea. E o epavă. O corabie eşuată pe un banc de nisip, care a început să putrezească. Iar mateloţii zac mahmuri şi storşi de vlagă pe puntea plină de jeg şi mîluri. Cred că din nou a venit timpul să se îmbrace în doliu. Umileşte-te, frumoasă Bucovină, numai aşa vei putea renaşte! Nu este altă cale, orgoliul tău înseamnă numai amăgire şi slavă deşartă. Aminteşte-ţi: „Oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Luca, 18, 14). Voi fi poate acuzat de înaltă trădare, expus oprobriului public, dar sînt pregătit sufleteşte să-mi duc crucea. Cei ce vor veni după noi vor înţelege că eu nu v-am vrut decît binele. N-aş fi ieşit în văzul lumii să vă atrag atenţia dacă n-aş crede că încă vă puteţi reface, în primul rînd, moral. De unde a început decăderea voastră. O spun cu durere în suflet. Nu arunc piatra pentru că în timp am devenit unul dintre voi. Nu sînt cu nimic mai vrednic, îmi asum toate păcatele voastre. Însă deocamdată ipochimeni „fără însuşiri“ se dau mari filosofi şi, scobindu-se cu gravitate şi nu fără oarecare distincţie în cavitatea nazală, cujetă la nemurirea sufletului sau la alte chestiuni pentru care n-au nici un fel de pricepere. Gîndindu-se numai la interesele lor. Iată cine se îngrijeşte de viitorul copiilor voştri. Dar nimic nu-i definitiv pierdut. E nevoie de un om drept care să unească energiile voastre împrăştiate, e nevoie de credinţă şi de unitate. De asumarea păcatelor voastre. Sper că se vor alege din rîndul vostru bărbaţi vrednici de un trecut măreţ! Salutare. Harul fie cu voi! Amin. Decembrie, 2011, Suceava 56

Scriitorul – Destin şi opţiune

Mihaela Arhip „La urma urmei, viaţa este o culegere de probleme. Pe care tu alegi dacă le rezolvi sau dacă le ignori, dacă le înfrunţi sau îngenunchezi în faţa lor. Orice ai alege, rezultatul este acelaşi, dar modul în care gândeşti rezolvarea te poate ajuta să accepţi mai uşor acel rezultat.“

1.  Se spune că destinul îţi este hărăzit încă de la naştere şi nimeni nu se poate abate de la el. Totuşi, modul în care se desfăşoară firul vieţii depinde în foarte mare măsură de deciziile luate de către fiecare dintre noi. E ca în matematică. Ţi se dă o problemă şi ştii rezultatul. Tu alegi modul de rezolvare, găseşti soluţiile şi le aplici în manieră proprie. La urma urmei, viaţa este o culegere de probleme. Pe care tu alegi dacă le rezolvi sau dacă le ignori, dacă le înfrunţi sau îngenunchezi în faţa lor. Orice ai alege, rezultatul este acelaşi, dar modul în care gândeşti rezolvarea te poate ajuta să accepţi mai uşor acel rezultat. Uneori cred că a scrie este opţiunea mea, alteori, cred că acesta îmi este destinul, nu e în puterea mea să îl schimb. „Scriu pentru că eu aşa iubesc. Numai aşa ştiu să plâng, să zâmbesc, să spun adevărul. Despre mine. Scriu

57

Petruţ Pârvescu pentru că nu mi s-a dat de ales, pentru că numai aşa mă regăsesc sub măştile pe care mă obligaţi să le port, pentru că mai caut încă forma sufletului şi locul în care se ascunde, pentru că sunt singură (ca voi toţi, de altfel) şi nu vreau să îmi pierd minţile între cei patru pereţi ai vieţii, fără uşi, scriu pentru că am nevoie de ferestre. Nu vreau să mă înţelegeţi, vreau doar ca eu să vă înţeleg. Scriu pentru că eu aşa mă tem mai puţin de moarte.“ din volumul „Sfârşitul inocenţei“, editura Axa, 2002 2.  Am debutat în revista „Limba şi Literatura Română“ nr. 3 din 1987. Eram în clasa a XI-a, la liceul „A. T. Laurian“ şi trăiam, ca mai toţi colegii mei de generaţie, primele iubiri. Poemul a fost scris într-o oră de fizică, nu pentru că ora nu ar fi fost interesantă, dar atunci a sosit clipa facerii lui şi nu puteam să o amân. L-am scris pe braţ, cu stiloul, coborând şi ridicând mâneca uniformei, pe ascuns, şi l-am transcris acasă pe un caiet. Primele autografe le-am scris unor colegi, chiar pe pagina revistei în care a fost publicat. Nu aş putea să spun însă când am început să scriu. Ar fi ca şi cum aş încerca să aflu clipa precisă când m-am îndrăgostit prima dată. S-ar putea ca debutul celor două evenimente să fi coincis. S-ar putea să fi fost erupţii diferite… 58

Scriitorul – Destin şi opţiune 3.  Până la prima carte, drumul a adunat 15 ani. Şi poate că ar mai fi adunat, dacă soţul meu nu mi-ar fi făcut site-ul, după primele premii literare. Editura care mi-a dat premiul de debut nu şi-a respectat promisiunea de a publica volumul premiat, din motive pe care atunci nu le-am înţeles, dar le-am acceptat. Acum le înţeleg, dar nu le accept ca plauzibile. Într-o seară, la doi ani de la această dezamăgire, am primit un mail de la cineva din SUA, care îmi solicita volumul. Citise textele pe site. I-am povestit cu toată sinceritatea de ce nu îi puteam îndeplini rugămintea şi mi-a sponsorizat publicarea cărţii. A fost Destinul meu, Opţiunea domniei sale. 4.  Nu m-am putut integra niciodată, din păcate, într-o grupare literară. Poate din cauză că sunt introvertită. La testele psihologice anuale rezultatul meu e „sociabilitate zero“. Sau, poate, din cauză că nu mă consider scriitor. Eu doar scriu. Mie nu mi-a plăcut niciodată să ies în mijlocul Cetăţii, să îmi pun steagul în vârful unui adevăr şi să impun modul în care acesta trebuie trăit. Mi-a plăcut doar să scriu despre adevărurile mele. Dacă acestea par unora incolore, inodore, insipide, nu e nicio problemă. Respect punctul de vedere al fiecăruia. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar Mark Twain avea o vorbă, „Cărţile mele sunt ca apa. Cărţile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, toată lumea bea apă.“ Sau, poate, din cauză că nu merit, şi ajung tot la vorba lui Mark Twain: „Mai bine stai afară, decât să fii dat afară.“ Nu m-am putut integra, poate, din cauză că, având pregătire filologică solidă, la care au pus umărul şi dragostea şi sacrificiul profesori de o incontestabilă valoare morală şi profesională, nu pot să trec peste greşelile inadmisibile ale unora. Şi, nefiind programată cu tupeu, prefer să nu jignesc pe nimeni şi să stau de(o)parte. De unde lumea se vede foarte bine, să ştiţi. Micile sau marile orgolii devin baloane de săpun care se sparg, mai devreme sau mai târziu, de ziduri, de lumină. 59

Petruţ Pârvescu Respect oamenii de cultură, respect valorile reale, în măsura în care reuşesc să nu mă las învinsă de aparenţe. Am cunoscut scriitori, oameni de teatru, muzicieni care au adăugat cel puţin un ciob de lumină personalităţii mele. Am cunoscut oameni simpli care au schimbat ordinea acestor cioburi şi au transformat totul într-un vitraliu. 5.  „Politicienii urăsc istoria ce scrie adevărul. Iar istoria care conţine adevărul nu vorbeşte nici ea prea bine despre politicieni“, spune Neale Donald Walsch în „Conversaţii cu Dumnezeu“. Politica şi gândirea liberă sunt, în opinia mea, incompatibile. La fel cum incompatibile sunt politica şi conştiinţa. Poate la acest mod de a gândi a contribuit politica actuală. Poate e doar o formă de revoltă inofensivă împotriva unei politici de desacralizare a culturii. Îmi vine în minte acum o carte. Un fragment, de fapt, din „Bună dimineaţa, băieţi!“, de Grigore Băjenaru. Nu ştiu de ce tocmai fragmentul în care naratorul personaj relatează despre întâlnirea cu „ultimul junimist, Iacob Negruzzi“. Începutul, când mărturiseşte cu o emoţie pe care am retrăit-o şi eu, ca cititor: „Un scriitor din generaţia veche a Junimii de la Iaşi, care se născuse cu 7 ani înaintea lui Eminescu! Pe acesta aveam să-l văd peste câteva minute!“ şi finalul, care mi-a rămas în minte, ascuns, după atâţia ani de la prima lectură a cărţii: „I-am prins mâna şi nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat şi i-am sărutat-o cu evlavie, ca bunicului meu. / – Ce faci? spuse el jenat. Nu trebuia!/ – Mâna aceasta au strâns-o făuritorii literaturii noastre şi pentru mine e ca şi sfinţită, prin atingerea lor!“. Şi am invidiat atunci pe cel care a fost elevul lui Camil Petrescu, i-a strâns mâna lui Liviu Rebreanu şi a ascultat istorii inedite de la însuşi Iacob Negruzzi. Atât de sacră era fiinţa Scriitorului în mintea mea de adolescent. Cred acum, la fel ca atunci, că scriitorul are menirea de a filtra realitatea prin prisma propriei sensibilităţi şi de a o reda cititorului în esenţa ei. Are rolul de a reflecta în tot ceea ce scrie o realitate pe 60

Scriitorul – Destin şi opţiune care nu o găsim în niciun manual. Şi de a respecta adevărul. Chiar dacă adevărul pe care trebuie să îl trimită mai departe în timp este doar al lui. Sau, tocmai de aceea, pentru că este doar al lui şi eu, cititorul, aştept să mă întorc într-un Timp şi să retrăiesc o Istorie reflectate de memoria şi de sensibilitatea Omului care a trăit Istoria pe pielea lui şi a avut Timpul lui. În opinia mea, scriitorul are responsabilitatea de a se supune doar propriei puteri atunci când făureşte şi populează lumi, când ridică altare sau dărâmă cetăţi, când luptă, iubeşte, urăşte sau crede, fără a cădea în capcana niciunei alte puteri, fie ea politică, economică sau de altă natură. Pentru că în clipa aceea adevărul nu va mai fi doar al lui şi mie, cititorul, nu-mi place să fiu manipulat, mai ales atunci când am la temelia sufletului rafturi de cărţi sacre lecturate în singurătate şi interpretate timid sau incisiv la întâlniri cu critica literară, povestite între prieteni sau învăţate la orele de limba română, cărţi care mi-au schimbat lumea din temelii de câte ori o credeam ruinată definitiv. În principiu… Incultura este agresivă, dar uşor de manipulat. Cultura este modestă, cuminte, dar greu de manipulat. Politica… Mna, vorba lui Octavian Paler, „Politica nu are principii, are numai interese.“ Un alt amănunt care mi-a venit în minte este unul pe care l-am citit în timpul liceului, în „Rădăcini“, de Alex Haley. Despre griotul care a refăcut puntea dintre stră-stră-nepotul negrului răpit din satul lui natal şi dus în sclavie şi urmaşii celor rămaşi acasă.Griotul este un poet-cântăreţ ambulant în Africa occidentală. De fapt, exercită o funcţie de muzicant poet şi retransmite prin viu grai, din generaţie în generaţie, istoria unei familii. O învaţă, cât este ucenic, şi o îmbogăţeşte, reuşind să păstreze legătura între trecut şi prezent. Ceea ce nu am aflat din dicţionar, care era una dintre sursele de bază de informaţii pe atunci, a fost faptul că aceşti grioţi, care corespund oarecum trubadurilor medievali, deşi sunt multe diferenţe între ei, atunci când mureau, erau îngropaţi în trunchiul 61

Petruţ Pârvescu unui baobab. Şi de acolo vegheau mai departe istoria lumii. În mintea mea de adolescent, licean care îl studia pe Blaga, baobabul a corespuns gorunului din trunchiul căruia îi „vor ciopli/ nu peste mult sicriul“, fiindcă Blaga era scriitor şi scriitorul are menirea de a aminti societăţii în care trăieşte cine este, care îi sunt rădăcinile, de a-i aminti de unde a pornit şi de a o avertiza dacă drumul este greşit, are menirea de a pune curcubeul lui peste furtunile societăţii în care trăieşte, la fel cum Dumnezeu a pus curcubeul peste lumea de după Potop, ca semn al legământului Său cu oamenii. Am, din fericire, o bibliotecă frumoasă. Îmi place să citesc. Pentru mine, Scriitorul este cronicarul lui Dumnezeu, ascultă, vede şi (tran)scrie despre întâlnirile Lui cu omul. Iar societatea este formată din cititori (din nefericire, într-o proporţie din ce în ce mai mică). Eu am citit mai întâi haotic, mai apoi ordonat, am scris. Dar nu am reuşit încă până acum să răspund la întrebarea lui Diderot: „Dar cine va fi stăpânul? Scriitorul sau cititorul?“. Eu doar scriu şi, vorba lui Marin Preda, „Politica mea este să nu fac politică.“ 6.  Literatura română contemporană luptă să se definească. Şi începe să înţeleagă că definiţia nu trebuie să fie una standard, ci una originală. Am citit ceea ce am auzit de la alţii, ceea ce am găsit în librării, ceea ce mi-au recomandat revistele de critică literară. Nu ştiu dacă pot să îmi exprim o părere obiectivă. Literatura română contemporană, pentru mine, înseamnă (ordinea este aleatorie) Chris Simion („Ce ne spunem când nu ne vorbim“ m-a fascinat), Octavian Paler, Dan Lungu, Mircea Cărtărescu (nu-mi place, îmi asum vina, poate nu am prins esenţa), Gabriela Adameşteanu („Dimineaţa pierdută“ mi-a plăcut dintre toate ale sale), Ileana Vulpescu (am devorat toate titlurile disponibile în librării), Augustin Buzura („Feţele tăcerii“ m-a prins prin viziunea radicală asupra Răului din Realitatea care ne bântuie), Ana Blandiana, Nicolae Breban, Vladimir Colin, Neagu Djuvara (fascinant, în tot ceea ce am citit). Mai sunt mulţi alţii. Citesc ce ştiu că apare din creaţiile scriitorilor din urbea mea 62

Scriitorul – Destin şi opţiune natală. Citesc Cristian Bădiliţă (din liceu citesc ceea ce găsesc, mi-a fost coleg la A. T. Laurian“ şi, păstrez şi acum o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care mi-a dat autograf: „Sunt destul de mulţi poeţii/Care bat la porţi cu tunul/Dar rămân afară bieţii/Şi nu intră decât unul“), Petruţ Pîrvescu (mna!), Maria Baciu, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Florentina Toniţa, Gabriel Alexe, Gellu Dorian, Nicolae Corlat. Mai trag o privire curioasă prin revistele „Hyperion“, „Convorbiri literare“ ş.a. În opinia mea, literatura română contemporană are personalitate, se conturează din ce în ce mai clar şi mai îndrăzneţ. Uneori îmi pare agresivă, alteori superficială. Dar poate este doar adaptată la realitatea contemporană. Cititorii vor rămâne fideli cărţilor în care se vor regăsi, timpul va trece. Rămân, după toate filtrele, cărţile de referinţă. Cărţi care vor defini cândva ceea ce astăzi numim literatură română contemporană. 7.  Cred că scrii atunci când ai ceva de spus. Se naşte în tine o idee, ca o pasăre Phoenix, din cenuşa propriilor trăiri. Pe urmă, pasărea se zbate să iasă la lumină, ca să poată trăi alte bucurii, alte dezamăgiri, să ardă şi să renască, în ceilalţi, din nou în tine. Zbaterea ei te doare. Nu vrei să îi dai voie să plece prea devreme, poate nu a deprins încă zborul. Nu vrei nici să o ţii prizonieră, nu ar mai învăţa niciodată să zboare cu adevărat. Când pasărea nu îţi mai încape în suflet, nu mai are loc să îşi deschidă aripile, îţi deschizi sufletul şi o eliberezi. Acesta este „programul“ meu de scris. Am încercat să devin ordonată, să îmi impun un program, un ritm, o metodă. Dar tot îmi scriu cu pixul pe încheietura mâinii, pe şerveţele sau pe ce am la îndemână câte o frântură de vers, o idee. Şi asta în sala de concert, la masă, pe stradă, prin magazine… Am încercat să repet ideea în minte, ca să o transcriu acasă. Dar o pierd. Şi am mereu senzaţia că a fost „cea mai“. În prezent, scriu. La fel de haotic, ca de obicei. Când nu mai pot suporta să îmi port măştile, las replicile neterminate şi mă 63

Petruţ Pârvescu retrag în culise. Nu ştiu ce partitură/rol voi avea în mâini când mă voi reîntoarce pe scenă. 7+UNU

2. decembrie Astăzi, la fel ca în celelalte zile, fragili sub lumina Reflectoarelor, pândim un semn din întunericul ce mărgineşte Scena. Măcar zgomotul imperceptibil al unui zâmbet, o palmă lovindu-se de alta, foşnetul pleoapelor mascând dezaprobarea sau plictiseala, un semn care să ne dea de înţeles că nu jucăm cu Sala goală. Nu putem pleca de pe Scenă, putem doar împietri în miezul unui Rol şi atunci o să se facă uimire, tăcere, teamă. Fără noi, Decorul e doar o pată de culoare fără nuanţă precisă, Viaţa şi Moartea nu sunt decât două măşti de carton vopsit atârnate în Culise, Până şi Cerul pe care l-aţi lăsat deasupra, la intrare, e doar o cortină care separă ceea ce credeţi de ceea ce ştiţi. Aţi avut vreodată curajul să vă îmaginaţi cum ar fi dacă publicul ar juca cu scena goală? Cum ar fi

64

Scriitorul – Destin şi opţiune să fiţi singuri într-un teatru închis, să aplaudaţi sau să huiduiţi liniştea, pustiul sau luminile reflectoarelor? Sau propriile gânduri pe care le-aţi auzi cu ecou în hohotele de râs ale celorlalţi? În Piesa asta, eu sunt Actorul acela care crede că lumea nu se termină la marginea Scenei, că nu înseamnă doar ceea ce poţi să cuprinzi cu privirea. Eu sunt Actorul acela care ştie că zilele de ieri, de astăzi, de mâine sunt doar reflexii diferite ale aceleiaşi clipe, măsurând căderi repetate ale unui timp inexistent. Aţi încercat vreodată să zâmbiţi atunci când vă vine să plângeţi? Eu nu ştiu să zâmbesc, nu pot, nu am voie, pentru că eu sunt Actorul acela care trebuie să vă înveţe că lacrima are rădăcini mai adânci decât zâmbetul. Dincolo de care nu veţi putea trece. Aţi avut vreodată sentimentul că vă vine să plângeţi atunci când trebuie să zâmbiţi? Eu nu pot să plâng, nu am voie, nu ştiu, pentru voi, 65

Petruţ Pârvescu eu sunt Actorul acela care ar trebui să vă mintă că toate clipele vieţii voastre sunt scene pe care le puteţi repeta în culise iar şi iar, ca să nu faceţi nicio greşeală în faţa reflectoarelor. Dincolo de care nu veţi putea trece. În singurătate sau cu Sala plină, am jucat purtând cunună de lauri, coroană de spini, deşi nu am ştiut niciodată cu adevărat dacă mi se potrivesc. În Piesa asta, astăzi, la fel ca în celelalte zile, eu sunt Actorul acela care se revoltă înainte de căderea Cortinei. Eu, Celălalt Eu. Suntem zâmbetul şi lacrima voastră, suntem cele două jumătăţi care vă definesc. De fapt, suntem măştile pe care le arboraţi în faţa publicului şi le aruncaţi când rămâneţi singuri, suntem unul şi acelaşi, faţa şi reversul monedei cu care vă plătiţi biletul de Teatru. din volumul“(I)reversibil“, editura Eikon, 2011 Iulie, Botoşani, 2015

66

Scriitorul – Destin şi opţiune

Maria Baciu „Destinul e buletinul de identitate al existenţei. Poţi să-l înnobilezi ori să-l întinezi. Dar poţi să-l şi ajuţi prin muncă, iar, dacă eşti dăruit şi cu har, opţiunea de a te plasa pe o dominantă conturează un destin mai puternic, mai pronunţat, unic, chiar. “

1.  Destinul e buletinul de identitate al existenţei. Poţi să-l înnobilezi ori să-l întinezi. Dar poţi să-l şi ajuţi prin muncă, iar, dacă eşti dăruit şi cu har, opţiunea de a te plasa pe o dominantă conturează un destin mai puternic, mai pronunţat, unic, chiar. Opţiunile sunt privilegii ale datelor personalităţii şi spune ceva despre ea. Două opţiuni, mai ales, mi-au marcat destinul şi au ajutat la alcătuirea personalităţii mele morale si culturale: de prima s-ar lega studiul literaturii, care mi-a dictat, implicit, şi profesia; de a doua ţinea apărarea libertăţii conştiinţei mele pentru a nu fi un om dator unui regim totalitar; acţiune anevoioasă dar nu imposibilă. Destinul rămâne o noţiune abstractă, dacă nu-i dai un sens. Eu consider că i-am dat. 2.  Cred că debutezi cu fiecare carte apărută, pentru că, de fiecare dată, e altceva… Cronologic, debutezi cu un volum. Dar fiecare carte e încorporată în următoarea, pentru că tehnica artistică a scriitorului evoluează în timp, încât, din acest punct de vedere, la orice scriitor, în final, putem vorbi de o singură carte, eventual, cu mai multe capitole, carte care devine oglinda măiestriei artistice a autorului ei. Adevăratul meu debut a avut loc în 1983, când am fost răsplătită cu Premiul U.S. La Concursul „Porni Luceafărul…“, chiar dacă Până atunci mai publicasem. De fapt nu m-am bătut niciodată să-mi fac loc pentru o recunoaştere publică. Eu scriam, şi mi se părea, cum 67

Petruţ Pârvescu mi se pare şi astăzi, că e suficient. Cred că nu e bine, dar cred că e şi mai rău ca tot ce-ţi cade sub peniţă să consideri că e şi bun de încredinţat tiparului şi, implicit cititorului. E chiar dăunător. Şi, la noi, se poartă… Editorial, primul ciclu de poezii, „Cercuri“, mi-a apărut la Ed. Junimea, în 1985, în vol. „Solstiţii“, conţinând cinci debutanţi. Momentul editării unei cărţi nu era tocmai prielnic unui intelectual care comunica pe aceeaşi lungime de undă cu regimul. Şi asta este cunoscut, deşi, acum, cam fiecare se dă drept oropsit al vechiului regim, chiar dacă dosarele securităţii, câte mai sunt, vorbesc altceva… 3.  Un drum al acumulărilor. Mi-am format o cultură poetică. Şansa de a fi profesoară de română la un liceu umanist m-a ajutat. Scriam şi publicam în paginile revistelor. Dar nu mă gândeam sa mă adresez vreunei edituri. Încrederea în scrisul meu am obţinut-o în timp. Textul e ceva în alcătuire permanentă. Problema e cum ajungi la formula de text în/din care să nu se mai poată adăuga sau elimina ceva. Textul e o hartă precisă în care disponibilităţile tale au înfipt nişte fanioane fără de care drumul spre înţelegerea lui ar fi anevoios. Nu poţi înşira cuvinte la nesfârşit, indiferent cât de modernă ţi-ar fi viziunea asupra scriiturii. E, întra-devăr, un drum Până la prima carte, drum în care scrii şi re-scrii, Până ajungi singur la convingerea ca ceea ce încredinţezi tiparului poate interesa şi pe alţii. 4.  În primul rând, am plecat la scoală cu o zestre bogată de poezie pentru că mama, îndrăgostită fiind de poezie, m-a învăţat şi pe mine tot ce ştia ea şi mult mai mult încă. Apoi am avut şansa unor profesoare de limba română fantastice care au ştiut să mă încurajeze în ale scrisului. În studenţie, promoţia mea era alcătuită, în cea mai mare parte, din tineri talentaţi: Gh. Drăgan, N. Florescu, Cezar Ivănescu, Ionel Nicolae, Grigore Ilisei, N. Turtureanu etc. etc. Atmosfera îmi era prielnică. Un rol important pentru mine l-a avut regretatul Lucian Valea care s-a arătat încântat de ceea ce scriu şi m-a încurajat să public prima carte pe care am alcătuit-o împreună. De altfel, Lucian Valea a luat legătura cu poezia mea printr-o colegă la care văzuse un caiet al meu cu poezii de unde au ales un grupaj 68

Scriitorul – Destin şi opţiune pentru „Porni Luceafărul…“ din 1983. Aşa m-am pomenit eu cu premiul cel mare al concursului. După aceea ne-am cunoscut şi am discutat împreună majoritatea textelor pe care urma să le public. Până la urmă scrisul e o sumă de trăiri şi atitudini pricinuite de alţii cu impact foarte personal în fiinţa ta. 5.  Nici unul. Decât în cazul poeţilor de Curte! Scriitorul rămâne (dacă are prin ce!). Puterea e sezonieră. Dacă durează o operă importantă, scriitorul însuşi e o instituţie, o putere. 6.  Se impun din ce în ce mai multe talente viguroase din rândul tinerilor, alături de cele impuse deja. Se publică şi multă maculatură care sufocă piaţa de carte. Sunt de acord cu Cristi Bădiliţă care semnala lipsa cronicarilor literari de elită. Cred că poezia cunoaşte o dinamică mai mare decât proza dar nu e mai puţin adevărat că poeţii scriu şi proză. Şi invers. Mi-a atras atenţia, în mod cu totul deosebit, Antologia apărută la Iaşi, Ozone Friendly, coordonată de O. Nimigean, cu o prefaţă cu totul încântătoare, semnată de Dan Lungu. În această Antologie sunt publicate poezii şi proze ale membrilor cenaclului Club 8 patronat de autorul prefeţei. Multe dintre numele din Antologie sigur se vor schimba în renume, în scurt timp. Există multe valori în formare. Peste nişte ani, când tabla de valori va fi respectată, literatura română îşi va recăpăta strălucirea. 7.  Să fim înţeleşi! Scriitorul nu are un anumit timp al lui. El are tot timpul! Nu eşti scriitor pentru două ore! Eşti sau nu eşti scriitor! Scriitorul programează, face planuri, se informează, poartă cu el un bagaj imens de stări, subiecte, care se întrupează mai uşor sau anevoie. Toate activităţile sale îl ajută. Scriitorul este continuu. Dacă eşti! Fie că eşti prolific sau nu. Scriitorul trebuie să fie un om de serioasă cultură poetică, filozofică, mitică, să-i fie familiare alte culturi. Talentul nu este suficient. Necultivat, el devine steril. Scriitorul e condamnat la a munci pentru consemnarea şi conservarea memoriei omenirii, în felul său. Scriitorul trebuie să fie un om moral. În ce mă priveşte, aştept din zi în zi o carte de poezii de la Editura Augusta 69

Petruţ Pârvescu din Timişoara. Am terminat, pentru tipar, romanul „Ţara Ionuţilor pozitivi“, o carte pentru liceeni, profesori şi părinţi, şi gândesc asupra altei cărţi de mărturii despre o perioadă a comunismului biruitor şi poate post-comunismului cu oameni şi fapte aşa cum mi s-a înfăţişat mie acest timp. Mai, 2002, Botoşani 7 + UNU

Cer ars

Ziua asta n-a sfârşit de plâns Soarele s-a-nchis într-o găoace. Nu se ştie care cer a nins Peste cimitirul ars de pace. A trecut pe drum un orb şi-a spus C-a murit Isus, şi altul nu e Să se-nvrednicească până Sus, Ca să fie iar bătut în cuie…

Duminică

Duminica, nevoiaşă, Cu sânii uscaţi, Cocârjată, ca o cerşetoare, Vrea să pară o străină. Se face că nu mă vede. Păşeşte numai înainte, Săltându-şi traista Pe spatele beteag. De ce nu te stingi mai repede, După colţ, Păcătoaso? Ţi-am însoţit singurătatea Până mi-s-a acrit… August, 2012, Botoşani 70

Scriitorul – Destin şi opţiune

Cristian Bădiliţă „Literatura română, încet încet, se decomplexează, trece din faza de genialitate precoce/puberă în aceea de maturitate frămîntată. În proză asistăm la construirea a două opere de calibru, a lui Dan Stanca şi a lui Mircea Cărtărescu. Poezia îşi schimbă registrul cu o rapiditate şi o nonşalanţă care te blochează. Peste zece ani vom asista la o decantare, la o reeşalonare, a valorilor.“

1.  Nu există decât destin, cel puţin aceasta este convingerea mea, verificată în fiecare împrejurare. Opţiunea personală fructifică doar, fără să le anuleze, datele destinului. O opţiune poate fi proastă sau bună, în măsura în care merge sau nu împotriva datelor respective. Dacă viaţa noastră avansează spre construirea unui sens, acesta nu poate fi decât un sens care transcende opţiunile conjuncturale. Cine-şi asumă responsabil viaţa îi caută şi cheia, cifrul. Orice biografie autentică verifică schema generală de mai sus. 2.  Debutezi în literatură aşa cum debutezi în viaţă, firesc şi simplu, fără scrîşnete, dar şi fără complexe. Mi se pare caraghioasă împărţirea vieţii unui scriitor în două: înainte şi după debut. Un scriitor e scriitor din primul Până în ultimul minut al vieţii, chiar dacă n-a publicat un rînd. Există non scriitori absoluţi, evidenţi, care au umplut rafturi de biblioteci… Dar e strict treaba lor. 3.  Firesc, presărat cu sute, cu mii de cărţi ale altora. Dar, ca să spun drept, nu ştiu nici Până acum care a fost prima carte. Dacă va fi fost… Rescriu mereu, publicarea n-are decât o valoare relativă. E un fel de îmbrăţişare (de aceea dedic aproape fiecare 71

Petruţ Pârvescu volum cuiva la care ţin), sau un fel de răsuflare (răsufli uşurat, descongestionat); uneori un pariu, un test, alteori, în cazul cel mai derizoriu, o expectoraţie… 4.  Destinul mi-a dăruit mari şi admirabili prieteni, care, lucrul cel mai important, niciodată nu şi-au manifestat pretenţii didascalice. Nu pot să-i înşir pe toţi: Petru Creţia, Cornel Mihai Ionescu, Al. Paleologu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Theodor Cazaban, apoi, Horia Patapievici, Andrei Pleşu, dintre cei foarte cunoscuţi, oameni de o zestre umană, nu numai intelectuală, remarcabilă; îi adaug pe Dan Stanca, Alex. Stefănescu etc. Aceştia, din România. Maeştrii absoluţi însă i-am avut în Occident, pe linie patristică: Monique Alexandre, Marguerite Harl, Pierre Hadot, Lorenzo Perrone, Enrico Norelli, Martin Velasco, Ayan Calvo etc. etc.. Lista e foarte lungă, toţi mi-au dat ceva esenţial, cu voie sau fără de voie. Cel mai mult am căpătat însă de la prietenii mei „anonimi“, oameni puţin cunoscuţi sau deloc cunoscutţi public. Evenimentele care m-au marcat, cred, definitiv au fost două: serviciul militar, o mini-închisoare din care am ieşit plin de ură şi de scîrbă faţă de o parte dintre semenii mei; şi schimbarea la faţă a unei părţi din România, petrecută în decembrie 89. Ambele m-au călit sufleteşte, mi-au întărit credinţa. Trecerea prin iad e o experienţă obligatorie pentru purificare. Abia acum însă îmi dau seama cât de cumplită experienţă este această trecere prin iad, aici, pe pămînt. Cărţile mele de eseuri se rotesc practic în jurul celor două evenimente, încercînd să le priceapă şi să le reîntregească sensul „iniţiatic“. 5.  Calitatea esenţială a scriitorului, ca şi a omului politic, de altminteri, ar trebui să fie curajul. Afirmarea inteligentă, nu tîmpă şi isterică, a curajului dă marea dimensiune a unei personalităţi. Un scriitor nu dă lecţii directe, ci indirecte, prin atitudine mai mult decât prin „idei“ sau „opinii“. Ideologii se recrutează în general printre pseudo-scriitori, printre tezişti, conţopişti a căror treabă, în general, e aflarea în treabă. În rest, despre curaj 72

Scriitorul – Destin şi opţiune sau implicare nu se discută; scrisul, ca şi iubitul, ca şi credinţa, e un fapt al vieţii. Un fapt major al vieţii. Aşadar, cine scrie, în mod obligatoriu se şi implică… 6.  Citesc literatură din pasiune, cu poftă, şi sunt fericit o săptămînă întreagă atunci cînd descopăr o carte bună. Apropo, acum sunt la jumătatea unei asemenea săptămîni, pentru că tocmai am citit două romane splendide: Sexagenara şi tânărul, al Norei Iuga şi Simion liftnicul, al lui Petru Cimpoeşu. Literatura română, încet încet, se decomplexează, trece din faza de genialitate precoce/puberă în aceea de maturitate frămîntată. În proză asistăm la construirea a două opere de calibru, a lui Dan Stanca şi a lui Mircea Cărtărescu. Poezia îşi schimbă registrul cu o rapiditate şi o nonşalanţă care te blochează. Peste zece ani vom asista la o decantare, la o reeşalonare, a valorilor. Deja procesul se conturează, dar nu are nici un rost să-l bruscăm cu teoriile noastre secunde şi vagi. Regret, pe de altă parte, dispariţia cronicarilor literari de elită (parc-ar fi o ruşine să fii cronicar literar, toţi vor să devină acum lideri de opinie, basculând într-un ridicol grotesc); aştept deliteraturizarea culturii române, adică încetarea acestei confuzii penibile, jenante pentru orice om cu bun simţ, între cultură şi literatură. În România, dacă ai scris trei poezele eşti om de cultură, membru în toate comitetele şi comiţiile. Parol! 7.  Scriitorul adevărat, născut, nu făcut, are un anumit program de viaţă. Scriitorul care scrie după toanele „inspiraţiei“, nu numai că e un ageamiu, dar nu ştie ce scrie. Comunismul a sacralizat acest fals model, al semianalfabetului „inspirat“ (de fapt, alcoolizat). Conform modelului respectiv, inspiraţia contează, nu cultura sau habotnicia. Dar dacă privim cu atenţie în spatele şi în preajma noastră observăm că absolut toţi marii scriitori (inclusiv poeţi, sau în primul rînd poeţi) au fost ori Sunt oameni de adîncă şi rafinată cultură, dublaţi de veritabili salahori (Blaga şlefuia un poem zile la rînd). Un poet care nu ştie bine măcar două 73

Petruţ Pârvescu limbi străine, care nu are o profundă cultură literară, filozofică şi artistică se anulează pur şi simplu ca poet. – La ce lucraţi in prezent? Acum pregătesc un volum elogios despre câteva aspecte şi personalităţi ale culturii române. Buna dispoziţie e o virtute care se capătă cu timpul, prin exerciţiu, o virtute însă absolut obligatorie pentru ca un scriitor să-şi învingă provincialismul. Provincialii sunt mereu îmbufnaţi, nemulţumiţi, crispaţi, gata să contrazică, să dea lecţii, să se apere cu dinţii cînd nu e cazul, mereu plini de ifose ori puşi pe ceartă. Asta trebuie recuperat în primul rînd în România: buna dispoziţie. Restul se va rezolva de la sine, inclusiv în literatură. Iulie, 2002, Botoşani 7+UNU

Livada Livada mea cu meri şi pruni gravizi de-atâta ploaie te-ai făcut mireasă întinsă pe-o cocoaşă mătăsoasă păzită de trei câini şi doi molizi din pulpa ta mănânc pe săturate bacşişul morţii, lacrimi beau, tărie, cu mâinile sub cap, întins pe spate ca bunul Lazăr condamnat să-nvie la ora când pendulul subteran îşi schimbă mădularele şi ţipă când timpul se cocleşte sub cadran şi îngerul îşi tunde o aripă, livadă milostivă, dacă vrei îngroapă-mă sub tine doar o vară să dorm buştean păscut de câţiva miei şi-un măr frumos din tâmplă să-mi răsară. 74

Scriitorul – Destin şi opţiune

Balada zilei de luni

Nici o minune-n târgul aţipit pe dealul sur de la-nceputul lumii, dacă e luni miroase-a lâncezit torcând la părul blond al săptămânii dacă e luni comerţul stă închis şi cumperi pâine de la frizerie în urma unui tragic compromis care milenii încă o să ţie dacă e luni am barbă şi nu ies de sub cearşaf nici să mă pici cu ceară, melancoliile-mi dau ghies şi gândurile negre mă-mpresoară dacă e luni mă sinucid un pic cu lacrimile tale de cucută, sub şoldurile tale de-arseníc dacă e luni visez o fată slută care mă înveleşte-n giulgiu (sic!) şi pofticioasă buzele-mi sărută; dacă e luni, prietene, îţi zic cu resemnare: e o zi pierdută. Aprilie, 2007, Paris

75

Petruţ Pârvescu

Elena Cardaş „Personal cred că doar destinul a făcut să ajung să scriu. Doar destinul m-a făcut să am o viaţă plină de experienţe, unele fericite, altele triste şi care au resuit să mă modeleze în aşa fel încât la un anumit moment din viaţa să mă aşez în faţa calculatorului şi să încep să scriu. Aşa, pur şi simplu cum respir.“

1.  Personal cred că doar destinul a făcut să ajung să scriu. Doar destinul m-a făcut să am o viaţă plină de experienţe, unele fericite, altele triste şi care au resuit să mă modeleze în aşa fel încât la un anumit moment din viaţa să mă aşez în faţa calculatorului şi să încep să scriu. Aşa, pur şi simplu cum respir. 2.  Când am început să scriu am scris şi gata, fără încercări. Nu am publicat în reviste literare sau şcolare, nu am ţinut nimic în sertar. Când am început să scriu aveam 45 de ani şi prima mea încercare a fost să fie romanul Înainte de cuvinte, ccu care am castigaat şi premiul pentru debut în proza în 2005. 3.  Drumul până la prima carte au fost probabil lecţiile de limba romana predate de pedagogi cu vocaţie. Drumul până la prima carte au fost părinţii mei care m-au învăţat să fiu sinceră cu mine însămi. Drumul până la prima carte au fost prietenele mele, pacienţii mei, soţul, copilul, şinele meu, Dumnezeu. Sau poate că ordinea ar trebui întoarsă. 4.  Mulţumiri speciale scriitorului Lucian Alecsa. Fără să mă cunoască, mi-a citit cartea şi apoi m-a încurajat în permanenţă 76

Scriitorul – Destin şi opţiune să continui. Să nu mă opresc. El m-a încurajat când în timiditatea mea băteam în retragere. 5.  De ce aş face politică? Politicienii nu ştiu să citească, doar să socotească bani. 6.  Merg rar în librării că mai toţi concetateii mei. Pe vremuri citeam cel puţin o carte pe lună, în concedii 3 sau 4, la recondarile prietenilor lăsăm totul deoparte şi citeam. Şi aşa făceam mulţi. Azi cred că literatura este pe cale de dispariţie, e muribundă din lipsă de cititori. Cred că va muri odată cu generaţia care a cunoscut în adolescenţă plăcerea de a citi şi nu de a conversa pe Face Book. Ori fără cititori, scriitorii vor rămâne puţini, vor scrie pentru ei înşişi şi atât. Din nefericire în ţara în care trăim nimeni nu încurajează talentele autentice, nimeni nu le susţine. Iar de unul singur nu poţi muta munţii. 7.  Nu îmi fac program. Dacă voi naşte o carte, atunci asta se va întâmpla pur şi simplu la vremea sorocită. Am câteva tentative dar pentru că nu îmi place mie ce am scris rămân pe loc şi contemplu, asimilez, adun seva, fac fotosinteză. Când va veni vremea vois crie iarăşi. Dacă nu va fi o vreme atunci acesta e destinul, cel din prima întrebare. Nota red. OPERA: Înainte de cuvinte (roman; Bucureşti: Editura Eminescu, 2005) – Premiul pentru debut în roman acordat de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 2006, Bărbaţii altor femei (roman; Iaşi: Cronica, 2006), Eu, străbunica mea (Iaşi: Timpul, 2007). 7 + UNU

Gălbenuşul de ou (din jurnalul unei amante) Am zărit în una din zile un afiş lipit cu scoci pe vitrina librăriei de la colţul străzii. Am citi şi am recitit. Nu-mi venea să cred: 77

Petruţ Pârvescu îţi lansai ultimul tău volum de poezie. De ce nu ne-a anunţat nimeni despre eveniment? De ce nu m-ai invitat tu însuţi? Ce întrebare! Nici nu ne mai văzusem de ceva vreme, pentru tine eram o simplă cunoştinţă, genul acela de femeie pe care o saluţi pe stradă şi apoi te întrebi de unde oare o cunoşti şi oare cum o cheamă. Mai ştiam că nici nu ţii la astfel de evenimente, o făceai numai şi numai de hatârul editorului tău. Ieşirile tale oficiale erau un supliciu, treceau pe lângă tine aşa cum trec ploile verii, fără să lase urme, fără să ceară vreo laudă, deşi prin ele creşte iarba, înfloresc pomii şi tot universul se pune în mişcare. Tu scrii pentru tine, lumea din jur nu există. Uneori mă întreb dacă eu exist undeva în tine, fie şi în ultimul neuron sechestrat de memoria retinei tale. Sau dacă am existat măcar o secundă acolo sau dacă voi exista vreodată. Dacă îmi ştii cel puţin numele. Probabil că nu, aşa cum nu ştii cum îţi citesc cu răsuflarea tăiată fiecare volum, fiecare articol de revistă, cum nu ştii cum îmi bate inima atunci când te văd trecând prin mulţimea străzii atât de absent, dus în lumea ta, întotdeauna descheiat la ultimul nasture de la cămaşă, cu părul tău rebel pe care bănuiesc că nu ţi-l tunzi niciodată ci el se roade zilnic, micrometru cu micrometru în legănarea lui de umerii tăi. Umerii tăi de care m-aş agăţa ca o liană de mi-ar fi permis să devin vegetală. În sala de marmură a teatrului lume pestriţă. Nu cunoşteam mai pe nimeni înafară de câteva oficialităţi, de tine şi amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă şi puţin stingheră. Îţi urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracţie a feţei, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniţi acolo, erai într-un fel prezent, într-un altfel atât de absent….. Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ţi atrag atenţia, eram o femeie, una oarecare în mulţime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta prezenţă era o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am aşezat în penultimul rând, cuminte, stingheră, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană 78

Scriitorul – Destin şi opţiune cu tine fie şi pentru o jumătate de oră. Poeţii urbei erau prin preajmă-ţi, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, chiar şi fără să te fi citit, poate că totuşi au făcut-o, aveam senzaţia unui fel de schimb de amabilităţi şi de periere reciprocă a orgoliilor. Poezia se citeşte greu şi din ce în ce mai puţin, nici măcar poeţii nu se mai pot citi ei între ei. Şi totuşi atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin?Ar fi, desigur, categoria colecţionarilor de autografe. Şi a iubitelor anonime din care şi eu făceam parte. Şi a celor care aşteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul. Ţi-am cumpărat volumul, am oscilat câteva secunde între a mă aşeza la coadă pentru autograf dar am ales să plec de acolo repede, să nu apuc să mă răzgândesc. Nu aş fi suportat să-ţi văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiţi că eşti încântat sau cel puţin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banalitate pe care tu însuţi ai fi detestat-o de la primul şi până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine şi nici special pentru mine. Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat pantofii neglijent la intrare, m-am ghemuit în fotoliu cu pardesiul pe mine şi am început să citesc. Cu sfială, de parcă citeam o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot iar ţie nici nu-ţi păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aş fi dorit să fii acolo, în acea poză, tu însuţi, să te pot privi în ochi, să visez nopţile că te întrupezi şi vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mai preţios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O ţineam în mână cu teamă şi curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu şi numai tu, care nici măcar nu mă cunoşteai. Habar nu aveai cine sunt şi cât de mult fiinţa ta a început să devină pentru mine o obsesie. Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înţeleg nimic la început. Apoi citind şi recitind am intrat într-o stare de transă. Spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de 79

Petruţ Pârvescu magnetofon: „Poezia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă aşa cum te pătrunde muzica. Aşa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicaţii şi nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului? „Am reluat lectura dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac şi translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aş fi lovit mai tare desigur că aş fi reuşit să o sparg dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment şi mai straniu, am avut revelaţia că tu, fiinţa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început şi fără sfârşit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăieşti acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuş de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puţin gelatinoase, puţin elastice, aşa cum ai avea în juru-ţi albuşul hrănitor, ocrotitor şi misterios, amortizând de fiecare dată contactul fiinţei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înţeles despre tine: că nu vei ieşi niciodată din starea asta a ta, că nu îţi doreşti nicidecum să te întrupezi într-un puişor gălbior şi pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu şi tocmai de aceea vulnerabil. Nu îţi doreşti să spargi niciodată învelişurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală, murdară şi muritoare. Am simţit pe cerul gurii o lacrimă, nu greşise drumul, de acolo parcă se născuse singură. Înţelegeam că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură şansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineaţa în care flămând, Timpul se va hotărî să-şi facă o omletă delicioasă, garnisită cu puţină brânză sau şuncă, poate o roşie bine pârguită şi două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspiraţia de moment şi pentru culoare. Şi pentru că reţeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală şi incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în acelaşi vas de cristal şi cu o furculiţă din aur ne va amesteca îndelung, contopindu-ne 80

Scriitorul – Destin şi opţiune fiinţele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrăţişarea noastră definitivă, ultimă, perfectă iar tu vei tresări când îmi vei simţi atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură şi detaşată de actul obsesiv al fecundării. Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioşat, va pune sare şi puţin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon şi savurându-şi talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce ameţeală dulce mă va cuprinde şi ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ţi imaginezi. Ce uşoară mă voi simţi absorbită în tine, ocrotită de tine când Timpul ne va răsturna pe amândoi încă aburind, în aceeaşi farfurie de porţelan fin, pictat cu floricele multicolore şi încet, fără grabă, ne va tăia în bucăţi mici şi ne va devora cu grijă spre delectarea papileleor lui gustative. Timpul este un gurmand rafinat, nu-ţi fă griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre şi pătrunjelul verde. Aşa, pentru culoare, se înţelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-şi facă siesta tolănit într-un norişor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă deasupra căderii. August, 2015, Botoşani

81

Petruţ Pârvescu

Svetlana Cârstean „Destinul şi opţiunea… Mi se par cuvinte grele, ca să spun aşa. Opţiunile ne însoţesc mereu, sînt covalenţe nesfârşite în jurul nostru, deschideri care dau măsura gradului nostru de libertate. Destinul e o noţiune romantică, căreia am avut impresia că i-am simţit atingerea de câteva ori.“

1.  Destinul şi opţiunea… Mi se par cuvinte grele, ca să spun aşa. Opţiunile ne însoţesc mereu, sînt covalenţe nesfârşite în jurul nostru, deschideri care dau măsura gradului nostru de libertate. Destinul e o noţiune romantică, căreia am avut impresia că i-am simţit atingerea de câteva ori. Eu am ales să urmez Facultatea de Litere, eu am ales prieteniile literare din timpul facultăţii şi tot eu am ales să nu rămân să predau teoria literaturii în Facultatea de Litere, preferând necunoscutul, imprevizibilul şi nonconformismul în ultimul instanţă, alegere care m-a condus până în ziua de azi, când pot scrie despre ceasuri, navigatori, dar şi cărţi, cu iluzia unei libertăţi care mă ţine departe de ceea ce eu aş numi meschinăria şi conformismul burghez al lumilor literare. Probabil că toate aceste alegeri şi multe altele nu fac decât să deseneze destinul meu. 2.  Cred că debutul meu real s-a produs într-adevăr anul trecut cu Floarea de menghină. Mă simt o debutantă, acesta este sentimentul meu acum şi nu pot să ratez să îl trăiesc. Este problema mea că am ales să îl trăiesc acum! Sînt foarte la început şi am un drum lung de parcurs. Sigur că tentative de debut au tot existat. Şi nu mă refer neapărat la antologia Tablou de familie. Cea mai dragă amintire în acest sens este poezia publicată în 1987 în 82

Scriitorul – Destin şi opţiune revista Orizont, care a realizat dacă nu mă înşel un supliment cu elevii participanţi la tabăra de creaţie literară din Timişoara, din vara aceluiaşi an. Acolo i-am cunoscut pe Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu, Mircea Martin, oameni pe care îi respect şi îi îndrăgesc şi în ziua de astăzi. Iar poezia publicată în revistă, pe care nu mi-o mai amintesc şi nu o mai am, era despre bunica mea, personajul principal al vieţii mele, care lipseşte aproape cu desăvârşire din tot ce am publicat eu până în ziua de astăzi. 3.  Se ştie deja că a fost un drum lung. Dar nu învinovăţesc pe nimeni pentru asta. Cred că e o şansă să mă simt debutantă acum, în ciuda preţului pe care l-am plătit şi îl mai plătesc încă pentru asta. 4.  Există un punct de plecare. E vorba de mama, bunica mea maternă. Cred că fără prezenţa ei umană, spirituală, religioasă, iubitoare, stranie şi firească totodată, poezia din mine nu ar fi existat. Singura fiinţă care poate să o concureze astăzi, când ea nu mai trăieşte, este băiatul meu de 12 ani, Tudor. Tatăl meu este cel care adus cărţile în existenţa mea: întâi cu forţa, prin listele de lecturi obligatorii şi facultative, apoi pur şi simplu, lăsându-mi la dispoziţie o bibliotecă mare, plină de nenumărate delicatese, care au înlocuit în copilăria mea dependenţa de bunica mea cu cea de cărţi şi de citit. Am avut profesori de română extraordinari în Botoşani, pe Lucia Lungu în gimnaziu şi pe Dumitru Ţiganiuc în Liceul Laurian. Doamna Lungu m-a transformat într-un fan declarat al gramaticii, domnul Ţiganiuc mi-a dat instrumentele pentru a analiza orice text şi a avea o perspectivă adevărată asupra literaturii române, iar aceste instrumente au fost bibliografiile critice şi lipsa celebrelor rezumate prefabricate. În facultate, dincolo de întâlnirile cu profesorul Mircea Martin, cu teoria literaturii, cu Roland Barthes şi Georges Poulet, cu Flaubert, Proust, Radu Petrescu şi Amiel, probabil că cea mai importantă întâlnire a fost cea cu prietenii mei, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan şi Corina Rădulescu, T. O. Bobe. Efervescenţa întâlnirilor noastre şi 83

Petruţ Pârvescu afecţiunea aproape copilărească pe care am simţit-o unii pentru alţii m-au ajutat foarte mult, cred, să scriu Floarea de menghină. 5.  Atâta timp cît scriitorul nu deserveşte o ideologie, care să paraziteze până şi textele sale neideologizate, cred că scriitorul îşi poate permite să-şi facă auzită şi vocea lui de cetăţean, atunci cînd e nevoie. În România însă, această combinaţie încă nu a ajuns credibilă şi asta desigur din cauza traumelor istorice recente. Implicarea este suspectă la noi. Cred că entuziasmul exagerat, ca cel specific anilor postrevoluţionari, este în aceeaşi măsură un dezechilibru ca şi blazarea ultimilor ani, cînd neimplicarea pare mai rezonabilă ca orice altceva. Mai cred de asemenea că avem nevoie mai degrabă de scriitori puternici decît de scriitori liberali, religioşi sau eco. 6.  E o literatură care încă se străduieşte să se nască şi înăuntru şi în afara ţării. Iar această naştere nu înseamnă că această literatură nu a existat, ci că acum ea se străduieşte să fie vizibilă. 7.  Fiecare scriitor are maturitatea lui, experienţa lui şi lupta lui cu sine însuşi ca scriitor, ritualurile şi timingul lui. Citeam în jurnalul pentru Pupa russa, al lui Gheorghe Crăciun, ceva foarte frumos: „Rezerva de cuvinte a unei zile nu e infinită“. Deşi frustrantă, această constatare are şi calitatea de a reconforta. Nu sîntem mecanisme de produs cuvinte. Nu scriu cu program şi nici nu îndrăznesc să mă numesc scriitoare, deşi cuvîntul în sine e un instrument folositor. Îmi reproşez că nu scriu cu program şi încerc să profit de momentele în care sensurile intime şi cuvintele par să vină simultan şi cu generozitate spre mine. Iar acest lucru se poate întîmpla oricînd. Asta nu exclude partea dificilă a muncii propriu-zise, de strateg, care cere cu adevărat timp şi dedicaţie. Sper ca, în acest context, următoarea carte să nu aştepte la fel de mult ca Floarea de menghină. 84

Scriitorul – Destin şi opţiune 7+UNU

Insomnia Stau calare pe locul dintre ziua de ierisi ziua de miine, pe iapa asta care nu-mi apartine mie, nu eu o tesal si nu eu o hranesc. E straina de mine, nu-i din oras si nu avem amintiri comune, dar ma tine cu forta pe spatele ei, al noptii care a trecut si al zilei care nu prea vrea sa vina. Visul m-a scuipat afara cu putere cu ura ca pe un simbure ca pe un copil nedorit. Si-am ajuns pe spatele acesta lucios de pe care alunec ca de pe o mizga, insa nu cad. Noaptea se agata de mine, e o boare cu dinti mici, ii infige in pielesi acolo ramine. Durerea nu e mare, doar continua. Tocurile nu inteapa inca cimentul, tramvaiele nu taie in felii reci aerul, faptele zilei de miine inca se coc, stau acoperite cu cearceafuri mari de pinza ca expozitiile nevernisate. Noaptea, salamul e scos din galantar si pus la loc tainic. Lumeasi salamurile ei se muta noaptea 85

Petruţ Pârvescu altundeva. La fel prajiturile, care sint sufletul meu. Ar trebuisi eu sa fiu in alta parte - trupul o carcasa goala un galantar golit de cu seara un recipient pe care nimeni chiar nimeni nu vrea sa il fure. Insa visul m-a scuipat in afara. Sint aici. Intre ziua care a fostsi cea care va sa vina. Visul m-a scuipat in afara ca pe un simbure tare, amar. L-am lasat in pace. Era un vis urit. Sau eu eram urita. Intre ziua de ierisi cea de miine e un spatiu ingust ca intre dulapsi perete. Stau cu spatele la soarele de ieri, la frica de ieri, si cu fata la ceva care inca nu vrea sa se deschida. Pe aceeasi spinare mizgoasa pina cind tramvaiele, tocurile, muncitorii primesc semnalul si pornesc. Decembrie, 2009, Bucureşti

86

Scriitorul – Destin şi opţiune

Rita Chirian „Nu pledez pentru modestie, ci pentru autocenzură: debutez în fiecare zi.“

1.  Individul, oricare ar fi drumul său în viaţă, se măguleşte cu gândul că totul i-a fost atribuit de undeva din transcendent, că el nu a fost decât un simplu intermediar între o voinţă autarhică şi înfăptuirea – mai mult sau mai puţin glorioasă – a acesteia. Problema destinului: probabil că îmi/ne place să cred(em) că decizia nu îmi/ne aparţine, iar asta absolvă de culpă în cazul eşecului… Probabil că şi existenţa mea a cumulat nişte „înscrisuri“, dar ele poartă alt nume: gestul de a le fi dăruit mamei şi surorii mele un caiet de poveşti („originale“) în clasa I, distrugerea „operei“ în urma proastei receptări (niciuna n-a fost suficient de curioasă), o poem închinat lui Eminescu (se putea altminteri?) pe care l-a slăvit întreaga şcoală şi care, peste ani (9-10!), încă trona, magnificent, pe panoul cu „creaţii“. Gesturi de o simplitate exasperantă care, subliminal, induc formula „scriitoricească“ în mentalul tău, iar tu, inocent, o adopţi matern-posesiv. Mai târziu, mult mai târziu, poate niciodată, devine (sau te autosugestionezi) consubstanţială ţie: fără a scrie, crezi că existenţa ta nu are sens. Aşa o fi? Sensul se substituie mereu unui alt sens, într-un joc absurd, perfect uman. Neg contribuţia destinului, mizând, mefistofelic, pe opţiune. Iar tragismul eşecului potenţial se dilată. Spectrul incognitoului, al ratării (vocaţiei?) te bântuie; îl numeşti sincopă, asimilare, bad luck… 2.  Debutul este o sumă de ezitări pe care o semnezi cu numele tău, un best of pe care, din exaltare, îl trimiţi în lume, 87

Petruţ Pârvescu astupându-ţi ochii şi urechile, dacă eşti receptiv la ridicol şi nu te numeşti Rimbaud. Dacă fiecare altă carte nu mai trezeşte în tine spaimele debutului, drumul coboară, prinzând miros fetid. Nu pledez pentru modestie, ci pentru autocenzură: debutez în fiecare zi. Despre primele mele încercări literare (fiind încă la primele încercări literare), e destul de greu de vorbit. Primo, pentru că ele acoperă cam două treimi din viaţa mea (se simte exaltarea de care vorbeam?), secundo, nu am detaşarea necesară. Am fost, succesiv sau simultan, Eminescu, Bacovia, Nichita Stănescu, Cărtărescu, iar din cameleonismul ăsta caut la voie / voix personnelle. 3.  Am intrat pe un teren minat. Nu mai suntem o umanitate analfabetă: cuvântul scris este la îndemâna oricui; de aici până la a deveni mâna care scrie, drumul e relativ scurt. Prima (primele zece) iubire/i se metamorfozează în iubiri livreşti, dacă sunt condimentate cu mutaţii decepţionante – cu atât mai bine: ţi se năzăreşte că eşti poet. Cu puţin noroc, mama şi trei fraţi vorbesc în cartier de geniul care se contorsionează în casa lor, o doamnă (de română) decodează mesajul şi prima carte prinde contur cât ai clipi. Ei, aici intervine autocenzura. (Cele ce urmează nu sunt lobby…!) Există un entuziasm generalizat, iar (pseudo)ubicuitatea lirică în România nu este un mit: tătă lumea scrie; de la Dacia literară am fost încurajaţi să exhibăm orice mişcare interioară, orice „înfiorare“ lirică, un obicei mai mult decât ruşinos, semănând izbitor cu un altul şi la care probabil nu vom renunţa curând. Debutul (editorial) puber este deja o obişnuinţă, propulsându-l pe semnatar într-o panoplie grandioasă, proferându-se sintagme de tipul „copil-minune“ etc., care se dezavuează prin ele însele. Cert este că, de obicei, la refluxul acestor implozii interioare nu mai rămâne nimic. Colaps. Calea cea mai bună este cea a optzeciştilor (deşi ei au fost nevoiţi să o urmeze): apariţiile în antologii, în volume colective, pentru prospectare şi (auto)evaluare, şi, mai târziu, debutul editorial individual. Nu vreau să fiu sentenţioasă, există cu siguranţă şi excepţii. Rare. 88

Scriitorul – Destin şi opţiune Drumul până la prima carte ar fi putut fi scurt, dar m-am străduit să fie cât mai lung. Abia în clipa în care am conştientizat că sfâşii placenta, că trec spre o altă etapă, am decis să ies în arenă. Am declinat patru oferte ale editurilor (nu din megalomanie), inclusiv o colaborare cu Editura Vinea (la 17-18 ani, aşadar, acum 7 ani), pentru că am crezut că nu a venit momentul, că ar fi pueril să exhib mimetismele toate. Primul volum e, iminent, un corpus de „poeme alese“; definesc – e de preferat – o lungă gestaţie interioară. Din această cauză, Sevraj (Vinea, 2006) este o culegere compozită. Sunt acolo texte din 1999 – 2000; ultimele, din 2005. Labirintic, poate incoerent, dar congruent cu mine însămi. 4.  Eşti bătrân când ai o poveste. Prefer să cred că sunt încă tabula rasa pentru infuenţe marcante, existenţial-fundamentale. Dar asta e doar o preferinţă. Există, în mod firesc, o serie de evenimente fără de care nu ai fi ceea ce eşti, care te definesc şi te argumentează, te consolidează interior. Moloz sau materiale de calitate. Ar fi câteva nume fără rezonanţă (publică), altele care dau niţel din coadă. Poate reticenţa mea pune semnul minus aici. Poate memoria proastă. Poate egotismul. 5.  Uşor tendenţioasă interogaţia şi unilateral direcţionată. Nu poate exista decât un singur răspuns posibil şi asta îi diminuează potenţele: nu poţi delimita scriitorul de cetăţean, solitarul, autoreflexivul abstrus, a murit romantic. De aici până la scriitorul declamativ, „politizat“, este o uriaşă distanţă, dar mai ales tăcerea este blamabilă. 6.  În general, nu sufăr de defetism. Există un boom în literatura română cam de 20-30 de ani, poate nu neapărat exorbitant, dar undele sale se vor simţi ceva timp de acum încolo. Cel puţin în spaţiul mioritic. E redundant să clamezi „măcar un Nobel, acolo“; suntem o literatură periferică, nu (cu predilecţie) valoric, ci lingvistic. Iar asta ne condamnă la o agonie lungă şi prost gestionată. În perspectiva globalizării, suntem din ce în ce mai exotici, 89

Petruţ Pârvescu iar din alteritatea asta poate ieşi literatură. Cât priveşte tectonica internă, fiind o societate miristratificată, există literatură pentru toţi: literatură de imbecilizare, literatură-heavy, literatură-trash, literatură-hard… Un elefantiazis interesant: numai esticii scriu / citesc poezie; fiind un bobor de poeţi, suntem de două ori damnaţi. Dar moartea poeziei, a literaturii române, a literaturii în forma cunoscută… sunt axiome panicarde seculare. Joc: „Cine spune – ăla este!“. (Id est: cred, cu naivitate, aplomb, ardoare, acribie, în literatură; altminteri, nu mi-aş acorda credit, mie şi generaţiei mele.) 7.  În poezie, nu există (sic cogito!) plan, structură ş.a.m.d. Nu ştii ce vei scrie peste două săptămâni. Teoretic. Pentru că poezia este un răspuns la stringenţele interioare. Impredictibilitatea fiinţei tale se propagă în scrisul tău. Şi, totuşi, pot spune (cu doza de probabilitate intrinsecă): următorul volum (poezie, încă) se va numi Kirke, va fi semnificativ altfel decât Sevraj şi va fi tot un… debut. 7+UNU

am fotografiat sufletul şi dacă inima păsării colibri bate de 1000 de ori pe minut nu-şi zice sunt obosită? – inima mea bate foarte, foarte repede? – pasărea echilibru înăuntrul tornadei de aripi. elefanţii se întorc an de an în locul în care a murit puiul. nu-mi amintesc cum a căzut umbra, dar ştiu numărul de înmatriculare al maşinii care a claxonat mult după. sunt elefantul care-şi aminteşte durerea, animalul care trebuie îndemnat să trăiască – răceala păsării e clinică. 90

Scriitorul – Destin şi opţiune câtă limpezime în pierderea aderenţei – aici, în lumea fixă – eu, mie, al meu – &ce mare inima ta în moarte – mă uit la maşinile care trec şi vreau să ştiu ce simt maşinile care trec – şi cât de frumos urcă apele morţii în hipocamp – şi câte reprezentaţii despre a fi singuri – Mil. III, după 2006, Sibiu

91

Petruţ Pârvescu

Nicolae Corlat „Raportat la lumea în care trăim, destinul literar al unui scriitor ar trebui să reprezinte chiar cheia prin care cei mulţi au acces la frumuseţile nebănuite, cele zămislite prin condei. Scriitorul trebuie să fie vârful de lance al societăţii, înaintemergătorul. Ce rămâne necuprins în umbra aceasta nu este nici spaţiu, nici timp, ci cunoaştere pură din care izvorăsc alte destine care vor duce mai departe conştiinţa neamului care ne-a născut, limba în care am scris.“

1.  Mai întâi, sesizez o contradicţie între cei doi termeni: destin presupune un dat, primit odată cu naşterea, el cuprinde şi harul primit tot atunci; în schimb, opţiunea este tocmai contrariul destinului, este ceea ce alegi la un anumit nivel al conştiinţei tale împotriva a ceea ce ţi-a fost dat, împotriva destinului. Ce se poate spune despre destinul frunzei de a fi frunză sau depre cel al calului de a fi cal? Pot aceste entităţi schimba ceva în existenţa lor aici? Dacă privim astfel, datul în literatură este substanţial, fără destin nimic nu se poate împlini. Iar alegerea poate fi acceptarea destinului, a harului ce ţi-a fost dăruit. Opţiunea de a accepta destinul de scriitor vine odată cu conştientizarea propriului tău rost în viaţa aceasta. Mai departe zilele vin şi pleacă; ce laşi în urma ta poate fi împlinirea destinului, conştiinţa propriului destin este de asemenea esenţială. Dacă ar fi să privim în urmă, dar nu retrospectiv în sensul statistic, ci al venirii şi devenirii mele pe aceste locuri, cred ca nimic nu a fost întâmplător, nici locul, data sau ora naşterii, cum n-au fost întâmplători nici primii paşi făcuţi spre culmea dealului din faţa casei, copil fiind, învăţând de unul singur drumul spre exteriorul curţii (sensul exoteric al destinului), să prind soarele cocoţat acolo pe deal, la răsărit, pentru a-l aduce mamei în 92

Scriitorul – Destin şi opţiune dar. Destinul mi l-am recunoscut atunci, odată cu uimirea din ochii mari de copil, când, ajuns deasupra satului, am văzut cum lumina îmi fugea de sub picioare şi cum aripi mari de înger de copil mă poartă mai departe spre înălţimi nebănuite. Apoi am învăţat să zbor de unul singur prin verdele minunat al dealurilor copilăriei, să hoinăresc prin desişuri de pădure, să trec apele cu trupul şi cu gândul, pentru că nimic din ce poate creşte sufletul unui om n-au lipsit copilului care am fost. Inocenţa acelui început a fost mereu prezentă în viaţa mea conştientă şi în cea onirică. Cred că un Creangă, dacă n-ar fi avut copilăria fericită din anii de la Humuleşti, n-ar fi devenit cel de mai târziu. Sau Labiş, care a avut şi el destinul căprioarei lui dintr-o copilărie, cu paideuma locurilor, care l-a zămislit şi format. În noi poezia începuturilor nu se sfârşeşte niciodată. Cândva, tot la o vârstă fragedă, un poet, tânar şi el, dar cu poezii publicate la acea vreme, îmi spunea că dacă poezia nu mă lasă să dorm, mă chinuieşte, atunci să continui să scriu. Altfel nu are rost, pentru că poezia îmi va aduce numai nefericire. Îmi vorbea despre destin bunul meu prieten, mă învăţa deschiderea ochiului lăuntric spre înafara fiinţei, dar nu pentru a o risipi, ci pentru a o înveşnici. Ce se întâmplă atunci când te opui, când negi sensul existenţei tale, când abandonezi? Se naşte contradicţia din care nu vei reuşi să ieşi niciodată, iar destinul va fi amânat, va fi transmis altei existenţe. Raportat la lumea în care trăim, destinul literar al unui scriitor ar trebui să reprezinte chiar cheia prin care cei mulţi au acces la frumuseţile nebănuite, cele zămislite prin condei. Scriitorul trebuie să fie vârful de lance al societăţii, înaintemergătorul. Ce rămâne necuprins în umbra aceasta nu este nici spaţiu, nici timp, ci cunoaştere pură din care izvorăsc alte destine care vor duce mai departe conştiinţa neamului care ne-a născut, limba în care am scris. 2.  Debutul meu s-a făcut în clasele gimnaziale, atunci când, primind teme pentru acasă compuneri şcolare, scriam doar în 93

Petruţ Pârvescu versuri. Caietul de compuneri, devenite poezii, a căpătat şi un nume la sfârşitul anului şcolar, „Primele poezii“. Le citeam profesoarei de limba română, iar ea le citea colegilor mei. Primele încercări literare tot în şcoala gimnazială s-au petrecut, atunci când, în cadrul unui cerc literar, am compus prima strofă şi am avut curajul să o citesc profesorilor şi colegilor. Era un catren stângaci, nu-mi amintesc despre ce, probabil despre flori, animăluţe sau mai ştiu ce. Dar acele lecturi au reprezentat ieşirea mea în lume ca scriitor. Profesoara mea de atunci îşi aminteşte şi astăzi despre acele scrieri. Apoi, la şcoala noastră a venit un tânăr profesor de istorie din sud, tocmai din Giurgiu, oraş pe care nici pe hartă nu prea ştiam pe unde să-l caut. S-a aşezat în prima casă din sat, una cu stuf, fără curent electric, dar racordată la energiile universului, pentru că de pe dealul la poalele căruia era căsuţa lui răsărea luna, la fel ca la mine, în celălalt capăt al satului; apele unui pârâu curgeau pe lângă grădina casei lui, la mine luna se oglindea în iazul din apropierea casei. Era armonia din care poezia se naşte fără să o chemi. Profesorul scria poezii. Uneori, nu des, ne citea din scrierile lui. Eram atât de surprins de forma lor şi, mai ales, de forţa cu care ştia el să atingă cuvântul, că m-am ruşinat de rimele mele săltăreţe. Aşadar, debutul se amână mereu, iar la fiecare scriere publicată sau citită ai din nou emoţia debutantului, a veşnicului debutant. 3.  Drumul poate fi unul lung şi întortocheat, sau poate fi unul facil, norocos. Pentru mine, prima carte a reprezentat o cărămidă de care voiam să scap. Voiam să uit, să dau la spate ce a fost, pentru a găsi un alt început. Asta îmi dădea prospeţime, îmi deschidea noi drumuri către necunoscut. Prima carte a fost editată în urma unui concurs literar, o editură s-a angajat să o publice, iar la un an după premiere nu mai voiam să predau manuscrisul, pentru că timpul trecuse peste toate, iar ce aveam eu scris până atunci aparţinea trecutului care nu mă mai definea. Iată 94

Scriitorul – Destin şi opţiune cum drumul se întortochează de la sine, devine sinuos şi poate lăsa în tine un conflict, nu cu lumea exterioară, ci cu tine însuţi. O carte ce se scrie perpetuu visez de atunci. 4.  Viaţa ca scriitor, ca om, mi-a influenţat-o lectura legendelor greceşti. Eroii şi zeii din carte năşteau în mine altă lume. Citeam din acea carte la un colţ al pădurii, lângă marginea unui pârâu, aşezat pe covorul verde crud al primăverii, iar de peste tot vedeam cum apar, cum se întrupează personajele cărţii pe care o ţineam în mână, şi, ca un actor într-o dramă, interpretam primul meu rol. Eroii, zeii, aveau locurile lor prestabilite. Nimic nu te absoarbe şi nimic nu se lasă absorbit ca o lectură la care participi cu totul, fără să laşi nici o fărâmă de gând să te tulbure. Prieteniile literare rămân pe termen lung în viaţa unui scriitor, pe când grupările mai mult rău fac decât bine, ele limitează, pun graniţe şi ascund adevărul şi libertatea de creaţie. Atunci când scriem lăsăm robinetul să curgă neîncetat, fără să intervenim cu apartenenţa noastră la ceva, altceva sau grup care creează şabloane şi ziduri atât de înalte în jurul nostru că nici noi nu ne mai ştim. Atunci când evităm tiparele rămânem originali. Găştile nu şi-au găsit niciodată locul în vreo literatură, pentru că au încercat să pătrundă cu forţa, mai mult prin mijloace administrative decât prin valoare, ele sunt reminiscenţele unor societăţi comunistoide. Marii scriitori au trecut prin curentele literare fără să fie marcaţi, pe când cei minori au rămas acolo, în interiorul unei teorii, al unor limite impuse. Scriitorul nu poate crea decât liber. 5.  Tema este una vastă ce nu poate fi dezbătută în câteva rânduri. Mai întâi, opera scriitoricească nu se naşte decât dintr-o conştiinţă liberă. Scriitorul nu este numai un creator de noi lumi, ci şi un formator de opinie în rândul cetăţenilor printre care îşi duce veacul. Iar opera se naşte dintr-o mare iubire a lui pentru ceilalţi, pentru tot ce-l înconjoară. Dacă şi politica ar fi făcută de oameni cu conştiinţa liberă, cetăţenii pe care-i reprezintă politicianul ar 95

Petruţ Pârvescu fi satisfăcuţi de activitatea lui. Dar se vede că la noi lucrurile stau invers, politicianul se îmbogăţeşte chiar din vânzarea conştiinţei, în timp ce cetăţeanul de rând sărăceşte de la o zi la alta. Rolul scriitorului ar fi sătrezească în ceilalţi conştiinţa, nu să fie indiferent. De aici vine şi marea ură manifestată de politicieni împotriva scriitorilor. Eminescu este blamat şi astăzi, prin „grija“ unor publicaţii care ascund în spate interese meschine, în care scriu, din păcate, şi unii care se consideră scriitori. Astăzi, politicienii dintr-un partid pe care poetul îl critica în presa vremii, se adună la Ipoteşti, fără a scoate unul o vorba despre Eminescu, fără a fi citit măcar un articol dintre cele publicate în urmă cu aproape un secol, dar atât de actuale. Şi murdăresc cu prezenţa lor acolo memoria, numără arginţii în templul culturii româneşti. Într-o „dimensiune românească a existenţei“ s-ar cuveni să ne scriem operele, şi nu inventând nu ştiu ce filozofii antinaţionale care vin să anuleze întraga existenţă a unei culturi încă de la facerea ei. Dacă politicul votează legi împotriva fiinţei naţionale, scriitorul are obligaţia să iasă în faţă, nu să strige, dar să scrie aşa cum îi dictează conştiinţa naţională. Asta au făcut înaintaşii nostri, iar noi, astăzi, îi condamnăm cu tăcerea noastră complice. 6.  Literatura a depăşit demult frontiera mileniului III. Din perspectiva perenităţii, literatura română cred că va lăsa destule urme pentru posteritate. Scriitorii interbelici au deschis de multe decenii drumul literaturii române în contextul literaturii europene, cu opere de mare valoare, devenind universali. Scriitorii români s-au înscris în curentele literare ale timpului lor, depăşind cu mult tiparele impuse de acestea si de grupările literare. Astăzi, poeţii români sunt invitaţi pe toate meridianele, sunt traduşi în limbile de circulaţie, publică oriunde, scriu o poezie luată în seamă în multe literaturi. Suntem universali prin manifestare, putem şi trebuie să rămânem universali prin valoare. 7.  Există un timp al facerii şi unul al prefacerii. Creaţia este dincolo de timp şi de cunoaştere, orizontul nebănuit în care 96

Scriitorul – Destin şi opţiune spaţiul se absoarbe. Creatorul se confundă atunci cu demiurgul. Alegoria textelor biblice lasă să se înţeleagă că totul s-a făcut după un plan prestabilit. Atunci când apele se despart de uscat, când elementele naturii prind formă şi conţinut, cuvântul vine nu să definească, ci să provoace naşterea prin el însuşi, dar nu numind într-un plan superficial, ci manifestându-se vibratoriu ca o forţă lăuntrică. Dacă poezia reprezintă un cod iniţiatic prin inducerea în cotidian a stărilor înalte de reverie, dincolo de abstract, fiind egalată între arte doar de muzică, nefiindu-i necesară o programare, proza presupune experienţă şi exerciţiu, o continuă transformare a eului creativ care se raportează nu numai la personaje şi locuri, ci la întreaga lume exterioară fără de care scriitorul cu greu ar reuşi să lase lumii opera în care fiecare se regaseşte pe sine într-o ipostază sau alta. Prezentul pentru mine nu poate fi definit ca aici sau acum, ci în afara spaţiului şi timpului, aşa cum stă bine unui poet cuprins de febra creaţiei. Nu pot spune că există un timp în care lucrez la o carte, cum nu există un timp al apariţiei unei cărti pe o piaţă tot mai dezinteresată de carte, de lectură, de frumos şi înălţător prin cuvânt, prin literatură. 7+UNU

Ţipătul doar un cuvânt cu miros de tămâie întrebarea deschide mormântul în ceruri şi nu găseşte începutul/sfârşitul un cuvânt stăpâni deodată întinderea de granit, de iarbă, de aer, peste ape peste înserarea cea mai tăcută cei mai mulţi se odihnesc în întuneric lumina e o fată frumoasă cu şoldul descoperit, adulmecă poftele, însetează neînsetaţii cu privirea risipită peste ochii lor injectaţi de dorinţă se odihnesc în întuneric 97

Petruţ Pârvescu în ei coboară apusuri, uitări adorm visul în cea mai tainică umbră devenind sclavi tăcerii din afara fiinţei în ei fulgerul îşi potoleste mişcarea despre dragostea lor viermii scriu cu gesturi discrete cu discreţie ronţăie patul naşterii făcându-l sicriu doar cuvinte excremente aşezate în ordinea lor firească despre dragostea lor morţii scriu cu ţărâna ascunsă aşternută în litiera de la marginea clipei iată, cum dau cuvântului scop şi urâciune şi cum din nimic desfac adevărul în mii de bucăţi să-l împart lumii în ziua în care norii vor împraştia pe pământ otrăvuri, când ploaia va fi de partea lor îmi voi găsi mormântul gol străbatut de o rază voi căuta piatra răstignită între două tăceri şi mărturia soldatului – vestitorul luminii Septembrie, 2015, Botoşani

98

Scriitorul – Destin şi opţiune

Constantin Cristescu „Rolul există cred în fiecare. Noi suntem doar actori în destinul nostru, al fiecăruia dintre noi.“

1.  Rolul există cred în fiecare. Noi suntem doar actori în destinul nostru, al fiecăruia dintre noi. Plecăm şi ne întoarcem în dimensiuni paralele, de fiecare dată cu dosarelul destinului subsoara. Cred că suntem făcuţi, construiţi, pentru a urmă cale a lui volens-nolens. Murim, ne naştem, trăim în dimensiuni din care subconştientul nostru păstrează ca peceţi sentimente, dezamăgiri, iubiri, pe care le simţim dar nu şi înţelegem. Opţiunile apar pe pacurs. Opţiunea este pentru mine un strigăt către acel eu interior care se cere căutat, descoperit, înţeles şi pe cât posibil transmis. 2.  Debutul, dacă ar fi să-l numim aşa a fost prin 2005 când a apărut primul volum: „Rătăcitor prin putiul de oameni“. Mi-aş fi dorit să se întâmple mai timpuriu, însă teamă de cuvinte era încă mare. Încercările au început să devină tot mai dese pe măsură ce calcam tot mai des pragul bibilotecii. Primele de prin 1974 încep să apară timid prin vechile „brigăzi artistice“ de prin liceu. Tot în acel timp reuşesc o colaborare frumoasă cu revista Izvoare din C-lung Moldovenesc. Ca membru în cenaclul Litera Castalia am încercat mereu să fiu un actor care râde, plânge, simte. Dulcegării ale unei maturizări refuzate, cum îmi place să le spun acum. Poezioare, articole mai apar prin publicaţiile vremii cum ar fi; Mioriţa, Bucovina literară, Zori Noi, Clopotul, Flacără, Izvoare. Alături de alţi tineri inimoşi reuşim să înfiinţăm un săptămânal de opinii independente numit Atitudinea chiar la începutul 99

Petruţ Pârvescu anilor 90. Încercările devin o necessitate, o necessitate de stigat ce se voia auzit, înţeles. Frică de cuvinte rămâne ascunsă în universul meu interior însă. 3.  Nu ştiu dacă a fost un drum sau doar o scenă în care am încercat să-mi joc rolul. Toate încercările începeau să doară în timp. Reveneam mereu asupra lor cu spaimă dar şi cu bucurie. Erau fragmente din rolul meu, din viaţa mea. Le redescopeream zâmbind, plângând. Erau sentimente şi trăiri peste care timpul refuza să-şi aştearnă uitarea. Nu prea eram deschis, nu-mi plăceau învăţăturile noi, criticile care până la urmă au fost adevăratul medicament pentru mine. Începusem totuşi să mai arăt, să mai învăţ să ascult, să-mi dau seama că de multe ori greşeam pur şi simplu. Mai certat, mai împins de la spate inevitabilul s-a produs. Am publicat simplu, sincer aşa cum îmi place să mă cred. 4.  Cred că primul loc îl reprezintă tata Dumnnezeu să-l odihnească. Un fel de Cănuţa om sucit, sau Gică contra…mereu sotios, mereu citind, gândind cu voce tare. El a fost primul care mi-a spus; „Ba fecior, cine are ceva de spus, stiesi nu spune celorlalţi, nu prea e nimic în societate.“.Apoi a apărut un profesor Ciobanu care încerca să-mi aşeze cu catalogul amarnic de greu virgulite pe frunte. Acum simt că-i sunt dator cu respect. La capitolul grupări literare cele care simt că m-au marcat pot enumera cenaclurile: Litera Castalia, Hyperyon, Constantin Draxini, Ion Pilat. Ca prieteni care mi-au fost alături şi încurajat menţionez: Juaca, Dumitru Ignat, Valerian Topa, Lucia Olaru Nenatti, Valentin Silvestru, Viorel Ilisoi, doar o parte dintre cei cărora le datorez curajul de a sparge tăcerea, de a slobozi acel strigăt mut ce-l simţeam că mă frământă. Printre aceşti vinovaţi ar fi critical Valentin Ciuca care după acordarea unui premiu prin 88, între patru ochi mi-a spus: „Muza ta are nevoie de timp, spaţiu şi răbdare. Se vede că poţi, se vede că simţi, trebuie să transmiţi ceea 100

Scriitorul – Destin şi opţiune ce simţi, simplu.“ Şi acum asta încerc să fac… să simt şi să transmit cât mai simplu. E bine? e rău? doar cei care citesc decid. 5.  Îmi place întrebarea. Politica la romani? Hm…suntem în anul lui Caragiale. Mai actual că acum nu cred să fi fost. Etern balcanic se vede faptul că romanul iubeşte cursa cu obstacole sarid din barcă în barcă. Nu am iubit politică pentru a nu fi dator nimănui. Că îndatorire de cetăţean purced la vot ştiind că la noi contează mai mult cei care numără şi nu cei care votează. Nu ştiu dacă sunt un scriitor însă eu simt locul meu că purtător de strigăt. Un strigăt al celor mulţi înşelaţi sistematic o dată la patru ani.. 6.  Cultură, istorie, artă, literatură,… sunt pietrele de bază a unei naţii. Scriitori există şi mulţi cu state vechi în scris oferă operă de calitate. Critici avem. Ce mă intrigă cel mai mult este faptul că uităm să citim. Cititorii sunt din ce în ce mai rari, bibilotecile sunt tot mai goale. Aceste lipsuri se vor vedea în timp. 7.  În opinia mea nu există„program“. La mine simt cuvitele alergând, încercând să prindă contur în timp şi spaţiu, purtând emblema trăirii, a sentimentului din acel moment, loc. Programul intervine mult mai târziu, când te apuci de corectat, când rescrii, rescrii, rescrii, încercând să îmbraci sentimental trăirii în haine diferite, purtând aceeaşi idée să reuşeşti să transmiţi. Noul volum „O clipă păianjen“ e aproape de final. Încet şi sigur un volum de satira „De mâna cu Bachus“. O colecţie de adevăruri năstruşnice. E mult? nu ştiu. E puţin? Nu ştiu. Timpul lucrează încă pentru mine. 7+UNU

Dialog Supărat nevoie mare Cu necazul scai pe el, Vru să bea un păhărel

101

Petruţ Pârvescu Într-o crâşmă oarecare. În cea crâşmă rătăcită, Într-un colţ de mahala, Stă paharul lângă sticlă Neâncetând a o-ntreba: – Cum se poate burduhoaso Să te-adapi din alambic? Să mă umpli puturoaso Foarte rar şi câte-un pic? – Cum nu poate sta ân mine Puţin bahica licoare Să mă simt şi eu mai bine Printre altele pahare? – Taci şi rabdă măi pahare, Gâlgâi sticla răstit Tu nu vezi că-n buzunare Bietul om n-are nimic? Săturat de-atâta ceartă Le goli din trei mişcări. – Eu sunt omul ce nu iartă Şi plecă…pe trei cărări. Decembrie, 2013, Botoşani

102

Scriitorul – Destin şi opţiune

Theodor Damian „Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp“. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie.“

1.  A vorbi despre destin şi opţiune este foarte interesant pentru că intrăm în sfera discuţiei despre determinism şi libertate, subiect clasic şi modern în acelaşi timp şi deosebit de frumos şi interesant. Ca să te poţi referi la rolul destinului în viaţa ta trebuie să crezi în aşa ceva, afară de cazul în care ai răspunde că destinul nu joacă nici un rol în viaţa ta. Desigur însă că de la început ar trebui stabilită definiţia destinului pentru a putea elabora pe această temă. S-ar putea înţelege destinul ca predestinare sau ca soartă şi mai ales în sensul oedipian al cuvântului; sau ar trebui înţeles în sens teologic, mai exact creştin ortodox, potrivit căruia destinul omului e prescris de Dumnezeu, ca fiind un fel de context existenţial în sfera binelui rânduit de El omului la creaţie sau la naştere, dar context pe care omul îl poate modifica sau din care poate ieşi. Bine-nţeles că eu personal nu cred în destin în sensul fatalist al cuvântului, ci în sensul teologic menţionat; destinul poate fi conceput şi ca pe un traseu existenţial menit de Dumnezeu omului, traseu pe care omul îl poate modifica prin libera lui voinţa, modificări pe care însă Dumnezeu la cunoaşte în atotştiinţa Sa, căci Dumnezeu este Cel ce vede, (vede totul, deci ştie totul) după definiţia etimologică a cuvântului grecesc, dar fără a interveni să-l forţeze pe om să renunţe la ele, aşa cum Dumnezeu nu-l forţează pe om să-L iubească. 103

Petruţ Pârvescu Deci vorbim mai departe despre opţiune, şi dacă vrem, de vocaţie. Căci Dumnezeu te cheamă dându-ţi un anume dar. Darul reprezintă chemarea. Depinde dacă o auzi sau dacă vrei să o auzi şi dacă-i dai curs, dacă răspunzi. Şi apoi cum răspunzi, căci poţi să răspunzi parţial, total, într-un fel sau în altul; oricum faptul că suntem chemaţi denotă că suntem fiinţe capabile de răspuns, deci responsabile. Altfel nu ni s-ar plasa chemarea. În ceea ce mă priveşte, am ferma convingere despre chemarea mea de scriitor aşa cum o am pentru cea teologică. Deci rolul opţiunii în viaţa mea de scriitor constă în aceea că am crezut şi cred în această chemare, ea este pusă în fiinţa mea, în natura mea, deci răspunsul vine firesc, natural, ceea ce înseamnă că scriu ca necesitate existenţială, ca mod de a fi, şi că o fac cu deosebită bucurie. 2.  E adevărat, debutul ca scriitor e una şi primele încercări literare constituie alt lucru. Debutul ca scriitor, în presă, a avut loc în Elveţia, la Lansanne, în 1982, în revista culturală Adusu-mi-am aminte, pe care am fondat-o acolo în cadrul Bisericii Ortodoxe Române „Sf. Trei Ierarhi“, şi al Cenaclului Literar „Mihai Eminescu“, înfiinţate de mine în 1980. În ţară am debutat în presă în Almanahul Coresi de la Braşov, aruncat în scăldătoare de istoricul şi criticul literar M.N.Rusu, persoană de mare autoritate în acel timp, ca şi mai tarziu, în America, unde ne-am reîntâlnit şi unde continuăm să colaborăm. În volum am debutat în America, cu o carte de poeme în română şi engleză publicată în 1989 la Tremaine comp. în Klamath Falls, Oregon, prefaţată de Leonard Cain, profesor de sociologie la Universitatea de Stat în Eugene, Oregon, intitulată Liturghia Cuvântului. În ţară am publicat apoi în editura Libra, volumul de poezii Lumina Cuvântului în 1995, cu o introducere de Ilie Traian şi o prefaţă de Virginia Carianopol. 104

Scriitorul – Destin şi opţiune Cât priveşte începuturile literare, acestea merg până în clasa a VII primară unde m-am îndrăgostit de o fată din cartier, nou venită acolo şi căreia i-am scris o poezie pe care nu i-am dat-o niciodată. În clasa a VIII a apoi, am fost extrem de impresionat când o colegă de clasă mi-a dedicat un poem pe care eu apoi l-am completat, de asemenea, fără a-i arăta vreodata versurile mele. Mai târziu, prin anul II de Seminar la M-rea Neamţ, un coleg de clasă şi bun prieten, cu propriile lui poezii m-a stimulat să scriu şi eu. Poeziile scrise atunci le am şi acum. Nu le-am încredinţat tiparului. Aceasta însă a fost perioada scrierii constante. Proză şi poezie. În anul III de Seminar, la 16 ani şi ceva, eu şi acest coleg, scoteam o foaie literară scrisă complet de mână, dar făcută după model profesional, cu rubrici, etc. La facultate apoi, la Bucureşti, am continuat să scriu şi mai ales să mă cultiv frecventând cu regularitate şedinţele cenaclului literar „George Bacovia“ de pe strada 11 Iunie, langa Parcul Libertăţii, dar şi alte cenacluri ca „Mihai Eminescu“ din sectorul 2, „G. Călinescu“ de la gară şi altele. Am citit enorm de multă poezie atunci. 3.  Cele povestite aici împreună cu faza Lausanne au fost trepte ale drumului spre prima carte; oricum, începând din seminar am scris poezie într-una. 4.  În afară de cenaclurile literare amintite, au fost şi personalităţi care m-au influenţat decisiv şi devenirea mea ca scriitor. Nu voi face decât să enumăr: Scriitorii şi profesorii Petre Rezuş şi Mihai Rădulescu, pe care i-am avut la Facultatea de Teologie la Bucureşti; Scriitorul Victor Hâlmu bun prieten, din Bucureşti căruia îi port o duioasă amintire; scriitorul Lucian Valea din Botoşani, pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care-l vedeam când veneam în vacanţe acasă la Botoşani, plimbându-se pe stradă cu discipoli sau singur; 105

Petruţ Pârvescu istoricul şi criticul literar M. N. Rusu cu care am legat o strânsă prietenie mai ales după venirea mea din Elveţia; mitropolitul şi scriitorul Antonie Plămădeală, steaua şi modelul teologilor, mai ales atunci când am lucrat la Sibiu, angajat de el, ca secretar de redacţie la revistele Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului, şi când am colaborat cu el foarte strâns lucrând ziua şi noaptea cu plăcere şi bucurie. Trebuie să menţionez aici că un stimulent deosebit în procesul de creaţie l-a constituit si „Cenaclul literar“ „Artur Erăşescu“ din Botoşani, condus în anii studenţiei mele de scriitorul Vasile Amarghioalei, prieten statornic începând din acel timp. 5.  Din punctul meu de vedere cred că un scriitor adevărat este un cetăţean deplin al patriei sale indiferent de relaţia cu puterea, bună sau rea în funcţie de tipul de putere şi în funcţie de modul în care scriitorul defineşte şi înţelege acea putere. 6.  Eu cred în viitorul literaturii române. Conduc aici, la New York, un cenaclu literar („M. Eminescu“) de 14 ani, cu intruniri la fiecare două săptămâni, şi o revistă literară şi de spiritualitate românească (Lumină Lină) înfiinţată în 1996 şi în această calitate am avut oaspeţi atât în cenaclu cât şi în paginile revistei, scriitori din ţară, în permanenţă. În plus merg în fiecare an o dată sau de două ori în ţară unde imi public şi lansez cărţile mele. Şi citesc foarte multă presă literară din România. De aceea în cunoştinţă de cauză, atât cât îmi e posibil, îmi exprim această convingere optimistă. Citesc şi multă literatură americană, şi public poezie în reviste literare americane. De aceea pot să şi compar fenomenul literar din România cu cel de aici, si pot zice ca cel de acasa este remarcabil. 7.  Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp“. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie. Nu cred într-un „program“ al scrisului. Este posibilă planificarea orelor sau zilelor de 106

Scriitorul – Destin şi opţiune scris, după cum se poate scrie şi pe bucăţele, aprinzând noaptea lumina, luând hârtia şi pixul puse mereu la îndemână pentru a aşterne gânduri şi metafore, scriind pe genunchi în metrou sau autobuz, sau chiar în maşină conducând, şi în alte astfel de momente. În prezent lucrez la mai multe proiecte. Tocmai mi-a apărut de curand un nou volum de poezii Stihiri cu Stânjenei, la TipoMoldova, Iaşi, îngrijit de M. N. Rusu; lucrez tot cu acest prieten la o antologie a scriitorilor Cenaclului literar „M. Eminescu“ din New York, sponsorată de prietenul şi scriitorul de valoare Aurel Ştefanache. Şi tocmai am finalizat traducerea în engleză a volumului de poezii Semnul Isar, apărut în 2006 la Paralela 45, pentru a-l trimite la Trafford Publishing House în Vancouver, Canada. Şi sunt la mijloc cu un alt volum de poezii care probabil se va numi, la sugestuia aceluiaşi M.N. Rusu, Starea de groapă. 7+UNU

Aşa gândeam şi visam Să te duci o dată pe săptămână la râu şi să-ţi spui acolo păcatele cu voce tare să plece de la tine mânate de vânt şi de valul mărunt du-te ţi-am spus judecând şi visând la ideea c-aş putea deveni râu eu însumi şi tu ai veni la mine să-ţi strigi în gura mare cântecul înlăcrimat eu să-ţi primesc spălarea mâinilor şi să rămân totuşi curat aşa gândeam şi visam la ideea că aş putea 107

Petruţ Pârvescu ca eu râul să te locuiesc să-mi fac sălaş în adâncurile tale cu munţi mari şi mici şi tu nici să nu te mai deplasezi la râu ci să te cobori în tine în mine la râul lacrimilor mele să strigi păcatele cu lacrimi până ce nu te mai întorci pe tărâmul cel vechi nu tu în pustie ci pustia în sufletul tău spre izbăvirea noastră de cel rău. Iunie, 2007, New York

108

Scriitorul – Destin şi opţiune

Gellu Dorian „Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar, atunci cînd nu scriu.“

1.  Dacă destinul reprezintă o cale predestinată, opţiunea este o cale aleasă. Atunci când destinul unui scriitor se confundă şi cu opţiunea sa, calea poate fi aceeaşi. Iar dacă scriitorul dovedeşte că este unul de talent, atunci calea este cea bună. Dar în puţine cazuri destinul scriitorului adevărat l-a urcat pe piedestalul gloriei, dacă asta şi-a dorit, ci conjuncturile l-au făcut să se simtă mai tot timpul în pielea omului umilit de munca pe care şi-a ales-o fără să-şi asigure din ea existenţa, ceea ce de regulă pentru o altă meserie, opţiune a celui pus să aleagă ceva pentru a-şi câştiga existenţa lui şi ai celorlalţi membrii ai familiei, acest lucru se poate lesne realiza, însă fără vanitatea care-l împinge pe scriitor spre vise de nemurire şi existenţe confortabile. În cazul meu destinul m-a ales, iar opţiunea mea n-a fost alta decât aceea de a scrie şi încasa umilinţele de rigoare, izvorâte din prejudecăţile unei lumi care nu m-a privit niciodată cu ochi buni. Dar m-am obişnuit atât de mult cu această condiţie a scriitorului, nu numai român ci şi de pretutindeni, încât nu-mi mai fac nici un fel de probleme legate de ceea ce reprezintă împlinirea destinului meu într-o astfel de lume. Am ales lumea literară cea din cărţi, nu lumea destinelor literare cea din viaţa scriitorilor plini de hachiţe, orgolii, vanităţi, lupte fără sens, pentru că lumea cea din cărţi, deşi izvorâtă în genere din lumea reală, este mult mai frumoasă decât lumea scriitorilor ca parte a lumii reale alterată de angoasele, nemulţumirile, parvenirile şi bolile sufleteşti de care suferă şi nu vrea să se vindece urmând reţetele oferite de lumea din cărţi. Este mult mai liniştitoare acea lume decât aceasta prin 109

Petruţ Pârvescu care trecem făcându-ne destinul ferfeniţă, iar opţiunea, scrisul cărţilor adică, o cârpă la îndemâna unor inşi fără scrupule care, din păcate, sunt pentru scriitori grupurile ţintă pentru care pierdem vieţi întregi la masa de scris. 2.  Istoria literaturii, aşa cum se scrie la noi acum, nu consemnează foarte multe lucruri consacrate, dar mai ales debuturile unor scriitori. Şi asta pentru că a dispărut spiritul cronicăresc de consemnare şi comentare a faptelor recente, lăsate să dospească sau să fie veşnic uitate. Plângerile „istoricilor literari“, criticilor literari se mărginesc la a spune că sunt năpădiţi de avalanşa apariţiilor editoriale, de sumedenia noilor veniţi, noilor plecaţi, unii de tineri, alţii dintr-un anonimat clădit prin grija lor într-o viaţă dedicată himerei literare, în timp ce unii chiar din gloria oferită de o viaţă plină de oportunităţi şi conjuncturi care i-au scos în faţă, dar răsturnaţi de criteriile care, pasămite, se schimbă de la o zi la alta din cauza inconsecvenţei şi inconsistenţei principiilor aplicate în scrierea unor astfel de istorii. Păi ce-am fi aflat noi despre istoriile noastre medievale, să zicem, dacă Grigore Ureche, Ion Neculce sau Miron Costin, ori Dumitrie Cantemir s-ar fi lamentat în faţa miilor de fapte aduse până la ei de izvoare pe care dacă nu le-ar fi căutat n-ar fi scos la iveală stâlpii unei identităţi pe care acum ne sprijinim? Or aşa-zişii noştri istorici literari de nouă formulă par mai ispitiţi să elimine decât să adune, să îngroape în timp decât să dezgroape fapte şi oameni care şi-au îndreptat destinul spre o opţiune din capul locului perdantă. Şi exemplele sunt suficiente şi alarmante, încât aşteptăm reîncarnarea cronicarilor serioşi de categoria celor numiţi mai sus, pentru care orice faptă literară cât de mică să însemne o verigă la întregirea veridicităţii istoriei literaturii române, care, aşa cum ne este oferită de noii ei cronicari, arată foarte săracă, ciunţită de vârcolacii prejudecăţilor care-i domină. Şi-n aceste condiţii n-are rost să mai vorbim dacă ştiu eu cine şi-n ce împrejurări a consemnat evenimentul debutului meu literar. Poate doar eu în diverse fişe bio-bibliografice, în CV-uri, sau alţii în unele dicţionare. Şi acesta s-a produs în 110

Scriitorul – Destin şi opţiune decembrie 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, în „România literară“, după ce în august al acelui an în „Clopotul literar şi artistic“, regretatul ziarist Nicolae Cîntec mi-a publicat două poezii. Aceste ieşiri în presă au venit după cel puţin trei ani de încercări într-ale scrisului. Am scris, de la început, poezie, proză, teatru, ratând ca orice începător, dar nerenunţând, pentru că aşa a vrut destinul. Multe dintre acele încercări au fost înghiţite de flăcările sobei de la Coşula, altele, cum este încercarea unui roman şi a unei piese de teatru mai sunt printre manuscrisele mele care vor urma aceeaşi cale a cenuşii. Că aşa vrea destinul lor. Pentru că şi manuscrisele scriitorilor au un destin al lor, nu. 3.  A fost un drum destul de anevoios. Dar acum sunt mulţumit că a fost aşa, pentru că dacă aş fi debutat prin anii ‘70, aşa cum s-ar fi putut întîmăpla cu o carte prezentată la Editura Eminescu şi din care juriul a ales să publice într-o antologie un grupaj în 1974, acum aş fi regretat mult. Aş fi putut publica prima carte în 1981, la Albatros, dar, iarăşi, regulile de atunci m-au împins cu un fragment din „Esopia“ în antologia apărută în anul următor. Aşa că abia în 1986, după ce m-am bătut trei ani cu Andi Andrieş la „Junimea“, având-o ca scutier pe Doina Florea Ciornei, am ieşit cu o carte, şi ea ciunţită de 13 poezii, şi cu alt titlu decât cel iniţial, şi anume „Poeme introductive“. O carte care, la acea vreme destul de tulbure, a fost foarte bine primită de critica literară. 4.  Am fost impresionat, la vremea ivirii mele în lumea literară de mai mulţi scriitori de care mă simţeam legat sufleteşte, dar la care nu puteam ajunge decât prin cărţile lor. La Botoşani exista pe atunci Lucian Valea. Am stat zece ani în preajma lui şi am deprins gustul pentru cărţi şi bibliotecă, pentru lecturile selecte, cele o sută de bază, cum spunea el. Nu m-am apropiat de poezia lui, pentru că nu-mi venea pe structura mea. Eram apropiat atunci de poezia lui Gellu Naum, Ben. Corlaciu, Ilarie Voronca, Cosnt. Tonegaru, mai puţin de cea a lui Nichita Stănescu, dar destul de aproape de cea a lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mihai 111

Petruţ Pârvescu Ursachi şi Leonid Dimov, şi foarte impresionat de T.S. Eliot, Ezra Pound, Ferlinghetti, Ginsberg şi afin cu poezia lui Rilke pentru care aveam un adevărat cult. Dar cel care mi i-a adus în faţă pe toţi a fost A.E.Baconski cu Panorama poeziei univerale, cei „O sută de maeştri“, aşa cum i-am numit într-o carte nepublicată şi care se va numi când o voi publica „O sută de maeştri şi un discipol“. Dar gruparea în mijlocul căreia m-am simţit bine a fost cea care se aduna anual la Tîrgu Neamţ la Colocviile Naţionale de Poezie, adică gruparea optzeciştilor din toată ţara din structura căreia fac parte şi căreia i-am dedicat o colecţie de poezie la Editura Axa, „La Steaua – poţi optzecişti“, în care până acum au apărut peste 70 de poeţi. 5.  Raportul care a fost din totdeauna, minus aberaţiile obediente ale unor scriitori faţă de putere, faţă de orice fel de putere promovată de orice fel de ideologii, fie totalitare, autocrate sau democrate, atunci când politicul oferă iluzia că poţi ajunge la glorie prin trecerea obligatorie a talentului tău prin sosul oferit de acest flagel social. Mai cinstit mi se pare a fi fost şi a fi raportul dintre cetăţean şi scriitor, atunci când însuşi scriitorul este cetăţeanul care se implică într-un fel al lui la viaţa socială, fără a-i ordona reguli de comportare sau influenţă de putere, ci doar reguli estetice, mereu în rafinare şi esenţializare a existenţei. Mai ales că în lumea în care şi scriitorul trăieşte acum, diferenţa nu mai este atât de vizibilă ca atunci când scriitorul, pentru greşelile sale, putea fi dus la eşafod, la spânzurătoare, la Canal, la Ocnă sau deportat în Siberia, ori, urcat pe culmile gloriei, pe principii ideologice fără pic de morală estetică, ordona minţi spre o falsificare generală, spre, în fond, un genocid cultural şi social. Pe când acum, scriitorul a devenit elementul social comun care-şi prezintă produsele sale aşa cum o face zarzavagiul, cizmarul, confecţionerul, ori diplomatul, savantul şi aşa mai departe. Chestiune care-l împinge în anonimat şi la anularea evidenţei de care altă dată se făcea caz sau pe care se miza. Nu ştiu dacă e bine sau rău. 112

Scriitorul – Destin şi opţiune Oricum, pierderea, se pare, o simte doar scriitorul, nu şi cetăţeanul de rând. 6.  Exact ca-n mileniul doi. Doar că vizorul prin care se vede s-a mărit un pic şi poţi afla în aceeaşi secundă ce face confratele din America sau Australia, fără a fi convins că el, de acolo, este chiar interesat de ce faci tu aici. Nu poţi compara o literatură cu alta, decât teoretic, la catedră, într-un curs de literatură comparată, nu şi într-unul de evoluţie recentă. Ce pot spune eu despre literatura norvegiană sau irlandeză, sau despre cea coreeană sau malgaşă, atâta timp cât nici norvegianul, nici irlandezul, ca să nu mai vorbim de coreean sau malgaş nu poate spune mai nimic despre literatura română. Pot spune că ciulamaua pe care o mănânc acum este foarte gustoasă, dar nu pot spune acelaşi lucru despre stridiile mâncate de un franţuz la Paris. Aşa că pot afirma că literatura română este foarte bună, că, deşi conţine în structura ei foarte mulţi scriitori de limbă română care nu fac parte, după unii critici şi istorii literari, din literatura română, ci din oricare altă literatură care, de asemenea, nu-i ia în seamă, că ea este reprezentată în competiţii doar de câţiva scriitori, mereu aceiaşi, ceea ce dă impresia acolo unde se vrea promovată că suntem o literatură foarte săracă, sterilă, scrisă după reţete aplicate prost pe un schelet gata să dea în inaniţie. Suntem o literatură scrisă într-o limbă vorbită de aproape 40 de milioane de oameni împrăştiaţi pe tot globul, dintre care doar 2 milioane vorbesc corect limba română, maternă deci, iar cam 10 mii citesc constat ceea ce apare, dar nu tot, pentru că tirajele sunt limitate la sute sau mii de exemplare. Ei, atunci, unde ne aflăm, în acest început de mileniu trei? Nu cumva în pragul dispariţiei limbii române şi implicit a literaturii române care se va conserva în eşantioanele în care de regulă se păstrează esenţele? Dar să nu fim chiar aşa de pesimişti. Chiar şi pentru cei 10 mii de cititori posibili, scriitorul român merită să existe. Dar el ar putea învinge numai dacă istoricii şi criticii literari vor şti şi vor vrea să demonstreze că suntem o literatură bogată, diversă, care ar putea chiar propune paradigme de urmat. 113

Petruţ Pârvescu 7.  Dacă timpul de creaţie nu se confundă cu programul scriitorului, program continuu, sau cum spun confraţii de peste Prut, „program veşnic“, şi scriitorul îşi face de lucru aşa din senin sau când are chef sau atunci când iese la pensie, atunci nu vorbim despre un scriitor autentic, înscris într-un destin care cere sacrificiu până la capăt, ci despre un veleitar, diletant, grafoman sau mai ştiu eu ce alt ipochimen care ne terorizează în diverse ocazii şi mai tot timpul. Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar atunci când nu scriu. Chiar acum scriu, răspunzând la această anchetă. Lucrez la un roman. De curând, mi-a apărut o carte de poeme, Şaizeci de pahare la o masă, la Editura Cartea Românească. Am împlinit doişpe lustri de viaţă şi mă pregătesc să mă bat cu lumea, cu mine, cu destinul, să arăt că opţiunea mea a fost şi destinul meu. 7 + UNU

În drum spre Iaşi În drum spre Iaşi, de fiecare dată, oprim la Cotnari, după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han, în care Adam ne frigea fleici presurate cu sare pe o sobă încinsă, iar Eva ne aşternea ştergare de in pe masa de scîndură geluită, pînă ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după o oră de aşteptare pentru o saramură cu peşte pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cît cepele în timp ce un paznic ne-a urmărit cu maşina pînă pe dealurile Cîrjoaiei, unde, habar n-avea macaronarul, Ştefan cel Mare ne aştepta cu masa plină de Frîncuşă, iar Răreşoaia învîrtea la rotisor pui porumbaci pe care-i muiam în mujdei 114

Scriitorul – Destin şi opţiune de ni se ridicau mustăţile pînă la sprîncene – la masa noastră nu mai era loc decît pentru o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească şi o Tămîioasă Românească, fiecare mesean cu pofta lui pe buze, încît pumnul ameninţător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin adunat în sîngele nostru cu atîta migală, încît de pe dealuri, de prin vii, de pe fostele cîmpuri de bătălie, de prin cimitire, din beciurile lui Niţă, de hăt-departe toţi răzeşii cu cîte o sută de turci la umăr s-au aşezat la masă şi-atît de mult au băut, atît de mult au vorbit că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele pe care de mult îl avea şi asta de mii şi mii de ori, de mii şi mii de guri, încît numai Dumnezeu ştie cît va ţine o astfel de fericire pe pământ. Octombrie, 2013, Botoşani

115

Petruţ Pârvescu

Alexandru D. Funduianu „Literatura română a trecut deja frontiera…“

1.  Nu am nici un interes pentru horoscopul de ziar, dar – oricât aş încerca – nu pot să mă sustrag influenţelor astrale primordiale. M-am născut la 1 martie, în miezul Zodiei Peştilor (pretabilă, zice-se, profesilor artistice). Crescut într-un mediu natural deloc lipsit de pitoresc, am fost mereu în relaţie de vecinătate, ba chiar de afecţiune cu toate elementele naturii. Colţul ierbii, bâzâitul gâzelor, lacul, s(e)ara pe deal, discul mirific al lunii, gustul poamelor, migraţia păsărilor, sacrificarea salcâmului din curte, primii fulgi sau troienile abundente şi toate cele, câte şi mai câte, erau pentru mine constatări extrem de concrete. Le-am trăit aievea, înainte de a le redescoperi (nu fără emoţii şi încântare) în paginile cărţilor de literatură. Fascinat de farmecul naturii, plus o anume sensibilitate nativă, eram etichetat din copilărie, încă, drept… visător. Spre regretul meu, cu timpul, concretul s-a retras (de fapt, eu m-am îndepărtat de el), vie în fiinţa mea mai rămânând doar metafora. Aşadar, ca să răspund şi la întrebare, prioritar destinul. Opţiunea, pasul următor. Destul de timid şi de puţin consistent, din păcate. Aş relua aici şi opinia lui Titi Ignat: „E greu să formulezi răspunsuri simple, necontaminate de emfază la astfel de întrebări“. 2.  „Şi iată…“ (versuri), Editura EIDOS, 1995. Debut editorial „forţat“ oarecum de doi tineri superbi, studenţi pe atunci. Intelectuali de marcă astăzi: Dana Iurescu şi Dan Lungu (universitar şi scriitor consacrat, marca elită, fără ghilimele!). 116

Scriitorul – Destin şi opţiune Primele încercări literare? Din şcoală, liceu… Am fost coleg de clasă, la Liceul „A. T. Laurian“, printre alţii, cu Teodora Dănilă (sora cunoscutei ziariste şi scriitoare Mariana Brăescu) şi cu Jana Segal (actualmente, reporter special la Radio Cohl, Israel), care ne striveau, pur şi simplu, prin calitatea şi acurateţea limbajului, dar şi prin cultură generală. Ca ilustru fiu de ţăran ce mă ştiam, cu poezia în suflet, ba şi prin carneţelele din buzunare, nu prea-mi amintesc să-mi fi deschis inima vreodată, în public… 3.  Lung şi… neaşteptat! Chiar dacă încă din 1979, maestrul Lucian Valea, lansând la Tudora „Oameni pe care i-am iubit“ încerca să mă provoace cu autograful: „Domnului Alexandru Funduianu, cu afecţiune, în aşteptarea cărţii sale, pe care o doresc sinceră şi pură ca matematicile“. Spre marele meu regret, nu a mai prins acest moment. 4.  Destui! Pe câţiva i-am şi numit deja. Pe alţii îi rog să mă creadă că nu i-am uitat. Nu-i pot omite, însă, pe Georgică Manole, cel cu care am ucenicit, din tinereţe, întreţinându-ne reciproc pasiunea literară comună (suspectă multor colegi, din studenţia noastră la matematici) şi nici pe cel în „Atelierul …“ căruia m-am aflat deseori, în „Luceafărul“ deceniului VIII, regretatul mare poet Geo Dumitrescu. În prezent, mă bucur de compania a doi scriitori importanţi, Petruţ Pârvescu şi Cezar Florescu, colegi de cancelarie şi de frecvente schimburi de idei… 5.  Dacă le mai rămâne ceva mărunţiş după ce stau împreună la coadă să-şi plătească impozitele, (şi) cetăţeanul şi scriitorul (când nu sunt chiar unul şi acelaşi) stau la mese vecine, la o cafea, pe terasa Unirii. Cu puterea e de preferat să nu se bată pe umeri, nici chiar dacă e ademenit/invitat. Scriitorul are de lucru. 6.  Promovată de voci autorizate, prin reviste de specialitate sau edituri, literatura română a trecut deja frontiera. Frontiera timpului, în primul rand, dar şi cea a spaţiului / geografică. „Poezia 117

Petruţ Pârvescu bună vine de la Botoşani“ scria nu demult, în pagina de cultură, un prestigios cotidian central. Era vizat Dan Sociu. Alături de care vin o pleiadă de alţi tineri sau mai puţin tineri, dar talentaţi scriitori. Să-i mai amintim doar pe Cristian Bădiliţă şi Dan Lungu, fără a-i uita pe alţii consacraţi, membri ai Uniunii Scriitorilor. Şi nu-s Botoşanii singuri pe harta spiritualităţii şi literaturii româneşti!… Cele 20 de volume antologice aparţinând poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia -, îngrijite de Gellu Dorian, constituie un adevărat tezaur literar/ cultural românesc. După cum cunosc şi scriitori români remarcabili care trăiesc, scriu şi publică în străinătate/diaspora (Franţa, Germania, Elveţia, Italia, Israel, S.U.A. etc). 7.  Dacă eşti consecvent, serios, îţi respecţi statutul de scriitor, îţi faci şi program. De ce nu? Eu nu sunt capabil să respect asemenea obiective. Scriu puţin, sporadic şi cu entuziasm din ce în ce mai reţinut. Pe când o nouă carte? Nu ştiu! Oricând posibil(ă), niciodată certitudine(…). Nu mai sunt tânăr şi nici nu (mai) cred foarte tare în steaua scrisului meu, aşa încât… am ales/ prefer lectura. Mai de folos îmi este cititul. Mă consolez şi mă mulţumesc să citesc şi, uneori, să scriu despre cărţile altora. Mai harnici /mai înzestraţi/ mai inspiraţi decât mine. Şi chiar dacă Ibrăileanu considera creaţia „superioară analizei“, scriind cu onestitate şi dreaptă judecată (semnale editoriale/cronici de întâmpinare), nu am deloc motive de regret. Dimpotrivă! Ecourile pe care le primesc întrec (ne)aşteptările… 7 + UNU

Se vorbeşte… Se mai vorbeşte încă - prin semne că istoria s-a făcut şi s-a scris

118

Scriitorul – Destin şi opţiune anevoie de spaima gloriei cum cineva îşi contura câteva idei personale spre a le face cunoscute semenilor se şi pomenea somat din eter: - distruge imediat manifestele! numai Pomul când simte că are de spus ceva fundamental – înfloreşte… Martie, 2012, Borosani

119

Petruţ Pârvescu

Dorel Mihai Gaftoneanu „Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.“ (Konrad Adenauer)

1.  Vorbind la figurat despre destin şi opţiune, pe acestea le-aş suprapune peste coordonatele care marchează aptitudinea şi atitudinea, cele două materii-ingrediente de compoziţie necesare debutantului care porneşte într-o întreprindere deloc comună şi care împreună se contopesc într-un conglomerat organic căruia, într-un limbaj colocvial, i-aş spune mai curând „chemare ca scriitor“. Neuitate sunt vorbele Poetului: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…/“. Succint, modestul meu demers este unul despre literatura sănătoasă- în centrul căreia regăsim viaţa şi clasicii, despre cultura autentică- cea acumulată din lecturi şi studiu nu banalul surogat prins din zbor din discuţii sporadice sau mass media şi despre dictatura atroce a mediocrităţii în ambientul ultimelor decenii, cel mai adesea ca rezultat al spiritului de turmă non-concurenţial din „marile spirale“ politice, economice, sportive şi, nu în ultimul rând, literare. Par a fi cunoscute de către noi componentele mesajului dar sunt încă insuficient aprofundate, aş spune. Mi-ar plăcea să cred, uşor idealist, că voi rămâne ancorat de nota „Do“ de sus într-un concert al notelor disparate în care fiecare vorbeşte pe limba lui şi (aproape că) nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Dacă tot vorbim despre destin şi opţiune, m-am împăcat de mult cu ideea că autorul cu convingeri limpezi e un solitar Don Quijotte rătăcitor pe traseul dintre „Singur pe lume“ al lui Hector Malot şi „Singur printre poeţi“ al lui Marin Sorescu, trăind „Un veac de singurătate“ al lui G.G. 120

Scriitorul – Destin şi opţiune Marquez printre „Mizerabilii“ lui Victor Hugo cu naturaleţea şi şarmul unui „Zorba Grecul“ al lui Nikos Kazantzakis… 2.  Chiar dacă am citit enorm, o aplecare aparte asupra versului am avut-o după trecerea pragului biologic critic de 40 ani, etapă când am început să îmi fac temele cât de cât şi, dacă îmi permiteţi o nuanţă fină de autoironie, am preluat poezia din punctul în care a abandonat-o Marele Eminescu la 39 ani, după scurta sa traiectorie prin lume. Îmi şi imaginez cum vor sări ca arşi unii: blasfemie, impostură, una ca asta e de netolerat, aşa că ţin să îi liniştesc: mi-am propus o misiune imposibilă, retractez, nu sunt decât un corpuscul aventurier ce gravitează pe orbita Marelui Luceafăr, ia, acolo o insignifiantă… stea a Nordului cu un nou… curent literar (!) botezat ad-hoc, unii ar spune că nu întâmplător, „neoromantismul termidorian“. M-am aplecat mai întâi spre poezioare scrise în limba engleză şi spre multiple tentative de versificare integrală a celor 150 psalmi biblici- am mai spus asta, citând un mare gânditor, dacă tot aştepţi până când vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic vreodată. Ulterior, mi-a făcut plăcere să încerc crochiul umoristic, fabula, reportajul, am fost atras de simplitatea cronicilor de întâmpinare, dar mai ales de acest spinos proiect care este parodia-pamflet, satira în vers clasic, un opus multilateral dezvoltat al epigramei… 3.  Dintotdeauna m-au fascinat istoria, filozofia, natura, viaţa satului, viaţa religioasă, profilul şi operele marilor personalităţi ale artei. De aici m-am inspirat pentru „Steaua Nordului, Polaris“- o culegere care să mă (re)prezinte ca anonim pasionat de măreţia unică şi bogăţia universului enciclopedic… Am continuat cu „Psalmii biblici versificaţi“, „Odiseea omenirii“, „Trilogia siderală“, „Versuri, armonii, ecouri“, „Catrene umoristice spontane“, „Botoşaniul literar (articole şi reportaje)“… Aş vrea să cred că niciodată nu voi fi în criză de idei în micul meu refugiu-paradis-oază de linişte, Triunghi al Bermudelor compus 121

Petruţ Pârvescu din poezie, şah şi numismatică, triunghi dreptunghic isoscel în care ipotenuza e pasiunea pentru literatură… 4.  Dintre autorii români: Eminescu, Topîrceanu- poezie, Caragiale şi Rebreanu- proză, Lucian Blaga ca sistem filozofic… Din literatura universală: Mark Twain, Charles Dickens, Stephen Leacock, clasicii ruşi, francezi, anglo-americani…Pe majoritatea i-am parcurs în adolescenţă şi în perioada studenţiei. Am avut deosebita şansă de a ajunge în Botoşaniul umbrelor eterne iar aici, un rol decisiv în ucenicia ca scriitor de satiră l-au avut experienţele trăite la limita amuzamentului ca „adrisant“ sau spectator la „huiduiala puzderiei de poeţi fără valoare“ cum îi spunea jurnalistul Ioan Rotundu „cuibului de viespi“ – o trupă aidoma „gaiţelor“ lui Alexandru Kiriţescu (doar personajele diferă, unde mai găseşti aşa ceva!), cu articole isterice şi reacţii reprobabile la orice nouă apariţie în prim-plan, cărora le sunt realmente îndatorat. E mină de aur, mană cerească pentru un iubitor de Juvenal să (con)vieţuiască lângă acest compact grupuscul „a-tomic“ (derivat sarcastic de la numele cvasiuitatului proletcultist A. Toma, părintele redactorului-şef de la „Scînteia“ cu renumitul articol virulent contra lui Arghezi „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“) format din mărunţi detractori agresivi verbal cu profiluri caragialeşti pe acelaşi calapod de (lipsă de) educaţie şi gândire, etern căutători de ţinte false, „fumigene“ şi conflicte cu toţi şi cu toate, care să-i furnizeze involuntar subiecte gârlă… cu materialul clientului! Malefică asociere cu „ţepi“ („ştampilarea“ unui fost… culturnic!), „famiglie“ teribil(ist)ă cu un nucleu „A.C.I.D.“, desprinsă parcă din atmosfera intrigantă a scrierilor lui Kafka şi savoarea comediilor din teatrul lui Alecsandri, unde comicul de nume, caracter şi situaţie se simte ca peştele în apă printre inconfundabilii autohtoni, întreţinut de apucăturile şi mendrele vedetelor „Bârzoi“, „Chiriţa“, „Musiu Şarl(…)“, „Aristiţa“, „Calipsiţa“, „Gu(l)iţă“ sau „Luluţa“. Dacă i-aţi cere unui expert să creioneze în linii mari portretul-robot generic al contestatarului vehement al tuturor „celor ce sunt şi-a celor ce mâine vor râde la soare“, 122

Scriitorul – Destin şi opţiune intuiesc că ar menţiona printre altele în radiografie: arogant, superficial în enunţuri, şcoală puţină, zero maniere, un pahar plin ochi cu apă care nu primeşte nici o picătură de dialog fără să dea (pe de)… lătúri (!) în cei din jur, „degrabă vărsătoriu“ de epitete-insulte grave… Unde mai pui şi „trimiterile“ gratuite la repertoriul „profesionistului psihiatru“ de genul: cine nu aparţine coteriei noastre sau nu ne dă întâietate este un om cu tulburări comportamentale, veleitar, grafoman, exemplu de inconştienţă creatoare, individ violent, cumpărător de premii doldora la concursuri de amatori (sâc-sâc!), sfertodoct, versificator de curte şi câte altele într-un ridicol şi deşănţat cor al robilor invidiei şi denigrării pe mai multe voci. Să mai existe, precum soldatul japonez din junglă, titani(ci) ignoranţi ai teoriei că oamenii ce se cred de neînlocuit devin o frână, generează un mediu toxic sufocant în calea evoluţiei naturale a unui sistem social şi că memoria colectivă nu iartă derapajele? Greu de crezut, cât timp există orgolii bolnăvicioase şi ceva bani la mijloc, acestea susţin contrariul! Extravaganţele, răutăţile, blaturile şi nevricalele lor de lux din manevre abile de culise se regăsesc cu brio printre mofturile senatorilor de drept protagonişti ai satirei „Cei de ieri şi cei de astăzi“…Linşajul mediatic grosolan sau veninul „picătură chinezească“, gustare nelipsită din meniul casei, opium ieftin al celor care nu văd pe termen lung, mi-a fost un catalizator de real ajutor. La polul (total) opus, oameni de cultură de la care ai ce învăţa şi care îşi găsesc timp pentru un îndemn, o apreciere, o strângere de mână celor care le calcă pe urme: acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, acad. Gheorghe Păun, dr. Lucia Olaru Nenati, dr. Florian Copcea- Georgică Manole, George Corbu, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Maria Baciu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, A. Eden, Elena Condrei, Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu, Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu,Vasile Larco, Ioan Toderaşcu…O subliniere aparte pentru prof. univ. Ghe. Jernovei de la Cernăuţi, dispărut în cursul anului trecut şi pentru cenaclul „Ion Pillat“ cu Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Paul 123

Petruţ Pârvescu Mircea Iordache, C. Cristescu… Au avut rolul şi locul lor bine definit istoricul Gheorghe Median, violonista Marieta Baciu, publiciştii Silvia Lazarovici, Ion Istrate, Constantin Adam, Vasile Timofciuc, Gabriel Bălaşa, Gruia Cojocaru, Corneliu Drescanu, ş.a. Cui foloseşte întreţinerea dihoniei pe tiparul divide et impera, respingerea unei minime organizări şi solidarităţi a comunităţii culturale, perpetuarea unor disensiuni de dinainte de´89, etichetarea celorlalţi a priori în fel şi chip şi respingerea cu înverşunare a oricărei brume de conciliere? Vă las pe Dvs. să ghiciţi! Pentru că încă nu s-au stins ecourile Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, personal, dacă aş fi întrebat, aş susţine ca la evenimentele importante, pentru evidenţierea cât mai eficientă a muncii literaţilor de excepţie, să aibă loc o împărţire a fondului de premiere şi recompensarea unui număr ceva mai crescut de laureaţi. Cine nu vrea o dezbatere publică sinceră şi elegantă cu organizatorii, fără alte artificii subterane? Nu pot să nu observ cu un ochi neutru că odată cu creşterea premiului cresc şi tensiunile, ironiile şi numărul contestatarilor care ne reamintesc două chestiuni asupra cărora este serios de meditat: prima, ce legătură poate fi între consistenta operă a Poetului şi un anume gen de poezie ostentativ promovată în publicaţii susţinute cu dificultate din bugetul public şi a doua, atunci când şi onor comisiile şi candidaţii nominalizaţi sunt ca orientare o apă şi un pământ, din acelaşi aluat-mişcare-uniune, vom avea din start câte jurii, atâtea premii în absenţa unor criterii unanim recunoscute de evaluare sau pe aproape, măcar! 5.  Deseori aud „aserţiunea“ că suntem, pe jumătate, o naţiune de şefi în căutare de joburi grase şi cealaltă jumătate, de servitori în căutare de stăpâni, pecete regăsită şi în lumea truditorilor cu condeiul. Cred că fiecare scriitor pur-sânge ar trebui să aibă un cod deontologic, un jurământ al lui Hippocrate, să-şi asume rolul de garant al valorilor consacrate ale umanităţii şi de promotor al acestora, deschizător de drumuri pentru societate, 124

Scriitorul – Destin şi opţiune depozitar şi cunoscător al legăturii om-divinitate şi formator de opinii şi gusturi pentru cititorul gurmet rafinat. Din păcate, ştiţi celebrele cuvinte ale unui ilustru designer: în loc de cai, apar cămile proiectate de către comitete. Fac aluzie la moda zilei deşi înţeleg bine şi accept tendinţa ultimei perioade către poemul absolut, eliberat de corsetul (prea) strâns al elementelor de prozodie, de rigoarea şablonului clasic şi adăugarea unui plus de libertate în prezentarea fondului, a mesajului poetic. Astăzi îşi trăiesc epoca de glorie feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese care ne delectează copios cu imprevizibile poncifuri moderniste, capod(opere) plesnite savant în pauza de masă sau în cea de aşteptare între două tramvaie. Care fior poetic, ce rezonanţă cu fantomele trecutului din eter, despre ce eliberare din strânsoarea de menghină a existenţei cotidiene vorbim? Nu ştiu cum se face dar mulţi par să încline spre un soi de vorbire comună de zi cu zi presărată cu ermetisme, injurii sau „perle“ multicolore din vocabularul minţilor înguste şi diabolice inovaţii abracadabrante din care săritori pseudocritici scot la iveală profunzimi nevisate nici măcar de către nevinovatul autor şi cu atât mai puţin de către cel mai avizat cititor. Constat, în măsura în care îmi permit lecturile, că e o distanţă destul de mare între traducerile unora dintre poeţii în vogă din străinătate şi ceea ce apare în mod curent în paginile revistelor noastre de specialitate. Par a fi îndreptăţit, cu mici excepţii, evident, să categorisesc poezia actuală în poezie muncită şi poezie nemuncită decât în creaţie clasică şi postmodernistă, dacă merg cumva la extreme, în alb şi negru. Nu puţini scriitori spun că nu se vinde cartea dacă nu e condimentată cu picanterii erotice din zona angoaselor de lux şi a refulărilor intimiste şi fac pasul către compromis datorită problemelor materiale. De aici (pro)vine mercenariatul acerb pentru câţiva arginţi şi obedienţa crasă faţă de politicieni sau/ şi bogaţii zilei, cam aceiaşi, şi drama S.O.L.I.S.T.- ului care se pretează la orice, chiar împotriva propriei conştiinţe- sunt tentat să decriptez abrevierea ca pe sindromul omului lipsit de inteligenţă, şcoală şi talent! 125

Petruţ Pârvescu 6. Nicicând nu am avut mai mare nevoie de scriitorul-locomotivă, spărgătorul imperiilor de gheţuri care să deschidă noi orizonturi urmaşilor, remarcat prin inteligenţă, loialitate, demnitate, umor, cultură, educaţie… Primele litere de la aceste şase cuvinte mă conduc la un amuzant joc de litere şi idei, „Il duce“ („Liderul“), erou pozitiv în contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către conducătorul italian căruia i s-a atribuit acest renume. Recent, i-am urmărit cu atenţie pe d-l prof. univ. Mircea A. Diaconu cu o amplă dizertaţie despre căutarea originalităţii în comunicarea prin forme neconvenţionale, despre multiplele configurări ale plastilinei-poezii sau aportul „izolaţilor“ la evoluţia literaturii şi pe preşedintele U.S.R., d-l acad. Nicolae Manolescu despre o anumită tensiune în traversarea faliei dintre stilul tradiţional şi cel modern, dându-ne de înţeles că orice zăcământ se termină mai devreme sau mai târziu, chiar şi cel cultural. După foarte sumara mea privire de ansamblu, spectrul literar pare într-adevăr o fântână secătuită de resursele de apă. Toţi vedem cum se promovează de dragul noului cu orice preţ o literatură a absurdului din lirisme ieftine ce speculează o particularitate a organismului viu care este limba română- asocierea întâmplătoare a unui şir de vorbe sau expresii pare a avea un sens oarecare…Mai peste tot mi se spune şoptit la ureche de către „agenţi“ bine intenţionaţi (cum altfel?), pe la colţuri, că versul clasic ri(t)mat şi Poetul Eminescu ţin de moştenirea trecutului şi că a apus vremea recitărilor plictisitoare din „obositul“ poem„Luceafărul“ şi a romanţelor siropoase pe textele din „Sara pe deal“ şi „Pe lângă plopii fără soţ“. Preţioase indicaţii, tovarăşi! Cu umor reţinut, pe lângă citatul din poemul „Cu toţi suntem pe Titanic!“: „Nu strica o casă veche când în loc nu ai ce pune!“ pomenesc şi părerea unor critici avizaţi care afirmă că sub pătura călduţă a scrisului de ultimă oră, s-ar (putea) ascunde incultura celor mai tineri care ar avea mari deficienţe la capitolul exprimare corectă în limba maternă. Probabil că ştiu foarte bine domniile lor ce spun! Nu-mi propun să-i combat! Încă 126

Scriitorul – Destin şi opţiune mai sunt optimist în privinţa regenerării izvoarelor de inspiraţie prin încetinirea „strocului“, a ritmului desprinderii de trecut şi prin schimbarea progresivă a macazului de la stilul confortabil „no limits“ către cenzura autoimpusă de propriul crez artistic. Consecvenţă, idealuri- deziderate ce sună bine mereu! Şi în economie, şi în literatură, în peisajul postdecembrist s-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia Vestului sălbatic iar urmările nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de aici încolo… Îl ascultam pe poetul veneţian Severino Bachin afirmând cu maximă certitudine că poezia viitorului nu va avea mai mult de trei rânduri. Mulţi dintre cunoscuţii mei sunt pasionaţi de haiku, tanka şi alte „scurtături“ din import. Vocile multora dintre cei care emit judecăţi de valoare se fac auzite perorând despre spaţiul alocat poemului ce se comprimă treptat în paginile societăţii ultrainformatizate şi tot mai grăbite de mâine. Deşi sunt atras şi de esenţele concentrate, totuşi, nu pot accepta părerile că o lucrare poetică de mai mare întindere nu îşi va găsi vreodată locul sub soare. Mi-ar plăcea să cred că aparţin unui nou val de împătimiţi ai scrisului, elefantul care iese din şir, aşa cum mă tachinează colecţionarul Mircea Puşcaşu, dar, admit că la fel de bine pot fi „ultimul mohican“, vezi filmul american, dintr-o generaţie stafidită de clasicizanţi. În ambele cazuri enumerate, aş considera că îmi revine ca datorie de onoare reflectarea în pagină a realităţii cotidiene aşa cum mă îndeamnă cugetul, fără teamă, calcule şi prejudecăţi. Vincit omnia veritas! 7.  Chiar dacă destui se încăpăţânează să vadă numai vârful aisbergului nu şi baza, copiind în sens negativ caracterul persuasiv al prinţului levantin al lui Ştefan Augustin Doinaş, nutresc speranţa că posteritatea înzestrată cu anticorpii unui filtru sever nu-i va permite Talpei-iadului să pozeze în Ileana Cosânzeana pe termen lung. Şi nici invers, bineînţeles! „Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.“ (Abraham Lincoln). Fiecare scriitor 127

Petruţ Pârvescu original îşi are structura lui, drumul cu reuşitele şi mai puţin reuşitele lui pe un parcurs sinuos cu accente din Victor Petrini, Mitrea Cocor sau din justiţiarul Alimănescu, într-un cuvânt steaua lui, în conformitate cu binecunoscutul citat din Konrad Adenauer: „Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.“ Nu am cunoştinţă să existe indicaţii sau formule magice în formarea unui scrib modern, însă, talentul nativ, o bogată informare despre înaintemergători şi cultul respectului pentru valorile umane consacrate, acestea trei mi se par oarecum indispensabile pentru o ţinută frumoasă, demnă, verticală. Pasivi, asistăm la triumful arbitrariului elitelor coagulate în vidul postcomunist, printre ale căror piese de rezistenţă nu prea (re)găsim curajul asumării erorilor de strategie cu necesarele corecturi şi la dispariţia puţinilor hotărâţi să-şi ducă la capăt o concepţie, o viziune fără să privească în stânga şi în dreapta la inerentele piedici. Cine mai crede astăzi în spusele lui J. F. Kennedy: „Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri“? În concluzie, genetica umană, şcoala şi modelul de societate în care trăieşte mi se par a fi factorii care influenţează în mod hotărâtor „reţeta“ conturării profilului unui adevărat scriitor, „o viaţă pentru o idee“, dar dezbaterea este pe cât de fascinantă, pe atât de departe de a fi epuizată. La ce mai lucrez? Mai întâi, la revizuirea şi la editarea tuturor celor şapte cărţi scrise, apoi la o piesă de teatru miniaturală în versuri- o a doua „scrisoare pierdută“- având ca temă universul literar actual, de asemenea, am în vizor câteva repere culturale majore pe care le apreciez şi cărora mi-am propus să le creionez opera şi drumul în prozopoeme şi la un număr apreciabil de catrene umoristice. În încheiere, reiau „uvertura“ din poemul „Caragiale, la un secol de tăcere“: „…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii, Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii… Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană. Invitaţi… din lumea bună! Premii date… pe sprânceană! Ne tot învârtim…în „cercuri“ şi mimăm literatura. Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura! 128

Scriitorul – Destin şi opţiune După obiceiul nostru. De când…Decebal şi dacii. Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!“ 7+UNU

Autoprofil Parodie-pamflet, prozopoem satiric din grupajul „Iago şi Hyperion“, o specie literară recomandată în exclusivitate doar celor care au simţul umorului in excelsis… Cu accente din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu. Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.“ (Octavian Goga) …După „Umbra lui…“, „Satira“ şi „Rămâne între… doi“, „Steaua Nordului, Polaris“, „Epigonii vechi şi noi“, Parcă văd comunicatul, tocmai de la… foarte sus, Şi semnat de (puncte, puncte)… e uşor de presupus: „…Căutat de toată lumea, de agenţi secreţi şi presă Cu afişe şi citaţii către ultima adresă, Un rebel ultranotoriu, la tipare refractarPentru… ape tulburate pe tărâmul literar. …Paralel cu tagma noastră, fără studii în domeniu, Şi-a permis să persifleze, printre alţii, chiar un geniu, Cu creaţii de natură să aducă prejudicii Celor care, cum se spune, trag din greu la… beneficii! …Capete de acuzare: scrie fără atestate, Nu e absolvent de arte sau cu… cineva în spate, Şi, în plus, nu dovedeşte măcar minima decenţă Ca la noi să apeleze, contra cost… să-i dăm licenţă! …De asemenea, un altul e respectul arătat, (Afirmând că treaba noastră e… a muştei la arat!), Nouă, cremei de condeie, consacrate păsări rare, 129

Petruţ Pârvescu Criticii acerbi, puternici, stâlpii castei literare… …Nu mai mult decât acela… cuvenit unor creveţi, Uzurpându-ne Olimpul facultăţii de poeţi… {Peste astea, încă una, e desigur… un fitil, Noi… un expozeu de ceară (!), jalnice figuri de stil!} …L-am luat un timp în glumă, era doar un… oarecare, Ce, cu falsă modestie, se pretinde a fi… „mare“! Tolerat pe casa scării, un „no name“, un intrus Îşi ia nasul la purtare şi ţinteşte tot mai sus! …Nu greşim în afirmaţii, e pericol social Câtă vreme mai durează nedoritul „recital“… O fantomă ce distruge, dintre noi, pe cei mai buni, Un „freon“… „ozonul“ lumii din „corola de minuni“! …{WANTED (POISK sau RICERCA!) pe toţi stâlpii de la gard, De la circul „SUPER-GENII“, a scăpat un „leopard“!} Nu mai aşteptaţi „feed-back- uri“(!), precizări sau vreo dispensă: Shoot! Strileaite! Sau spara! Şi… poftiţi la recompensă! …Vom institui de astăzi, pentru timp nelimitat, Cod portocaliu de criză până e anihilat… Parti-pris-uri, altădată! Nu vă daţi discret din coate! Nu avem alternativă! Nu există „nu se poate“! …Nimeni, dacă mai trăieşte, nu-i profet în ţara lui, Iar „poet“ (!) devii, desigur, peste apa Styxului… Să putem şi noi, în voie, să îl plângem mai apoiCe n-am da, măcar o oră, să mai fie printre noi!“ Iulie, 2011, Botoşani

130

Scriitorul – Destin şi opţiune

Ana Maria Gâbu „În cazul meu, având în vedere ca am început a scrie de la o vârstă fragedă, primele încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul.“

1.  Tot timpul am trăit cu impresia că omul îşi construieşte destinul pe baza alegerilor pe care le face pe parcursul vieţii, însă trebuie să recunosc că alegerile omului reprezintă doar o treaptă infimă, pe când cea care construieşte şi influenţează destinul nostru în cea mai mare parte este Providenţa. Consider că nu este o întâmplare faptul că am început să scriu, că am fost remarcată şi că am întâlnit o mulţime de oameni valoroşi care mi-au dat sfaturi la momentul potrivit, mi-au oferit prietenia şi înţelegerea lor fără a cere nimic în schimb, m-au susţinut atunci când eram pe punctul de a cădea. Îmi place să cred că nimic nu este întâmplător şi că fiecare eveniment din viaţa mea, fie el plăcut sau mai puţin plăcut, este plănuit de către Cineva care mă veghează şi îmi arată calea pe care trebuie să o urmez pentru a-mi construi viitorul. Nu sunt genul de persoană care lasă totul în mâna destinului, mă gândesc că viaţa este ca un labirint care porneşte din acelaşi loc pentru toţi, iar eu încerc (şi de cele mai multe ori am reuşit) să fac alegeri cu mintea şi inima în aceeaşi măsură, să gândesc de mai multe ori şi, atunci când greşesc, să-mi caut singură rezolvarea problemelor. 2.  În cazul meu, având în vedere ca am început a scrie de la o vârstă fragedă, primele încercări literare au fost ca o provocare pe care m-am hotărât să o duc până la capăt, ca un joc al cărui 131

Petruţ Pârvescu sfârşit nu mi-l imaginam şi nici astăzi nu cred că-i pot intui capătul. Prima mea poezie a fost un autoportret. În principiu, la 8 ani mi se părea distractiv să mă joc cu cuvintele, să creez mici poezii cu care să-mi surprind părinţii. În timp, am învăţat că puterea cuvintelor este mult mai mare decât îmi puteam eu imagina şi că acel joc al cuvintelor era de fapt una dintre pasiunile mele în care mă implicam cu toată fiinţa mea. 3.  Dorinţa de a avea o carte a mea s-a infiripat în suflet încă din 2006, când scriam poezioare despre orice, cu care am participat la diferite concursuri de creaţie literară la care am obţinut premii. Admiram cărţile de poezii şi proză frumos ilustrate şi doream foarte mult să am una pe care să-mi văd scris numele. Vise de copil! Dar cum nu ştiam prea multe despre cum poate apărea o carte, am rămas la stadiul de dorinţă. În 2007, un alt concurs la care doamna învăţătoare mi-a recomandat să particip, a reaprins flacăra dorinţei de a avea o carte a mea, mai ales că acest concurs era de „cărţi scrise de mână şi ilustrate de autor“. Fără să stau mult pe gânduri am pornit la treabă. Pe foi colorate am scris, am desenat, i-am pus coperţi legate cu fundă verde şi am participat la concurs. Titlul cărţii: „Grădina mea“. Am primit „Premiul special pentru formatul deosebit al cărţii“ la acel concurs de creaţie literară pentru elevi „Cărţile Copilăriei“ de la Botoşani şi premiul III la un concurs similar organizat la Timişoara. Acesta a fost startul pe drumul primei cărţi, care a apărut sub acelaşi nume „Grădina mea“, la Editura „Lumen“ din Iaşi, editarea cărţii fiind premiul obţinut la un concurs de debut organizat de această editură. Volumul de debut reuneşte poeziile scrise în clasele primare, poezii despre copii, copilărie şi lume, aşa cum le-am perceput eu atunci prin ochi de copil. Au urmat apoi celelalte 8 volume (un volum de proză scurtă, un roman şi alte şase volume de poezii), unul după altul. Fiecare carte închide între coperţi crâmpeie de viaţă în care mă regăsesc. 132

Scriitorul – Destin şi opţiune 4.  Cea mai mare influenţă asupra vieţii mele pe plan literar a avut-o familia care nu a încetat să mă susţină şi să mă încurajeze. Familia a fost cea care m-a făcut să înţeleg că drumul scrisului este drumul meu. Familia a fost şi este cel mai dur critic literar, dar şi cel mai mare susţinător al meu. O mare influenţă a avut-o Cenaclul literar online Lira 21 în care activez, condus de poeta Cristina Ştefan, o adevărată şcoală de poezie. Acolo am cunoscut oameni dornici să-mi explice greşelile şi atu-urile mele, oameni care mi-au devenit prieteni dragi. Am primit susţinere, de asemenea, din partea cadrelor didactice şi a prietenilor iubitori de poezie. Nu pot să nu-l amintesc în acest context pe George Filip, poet român stabilit în Canada, care nu mă lasă nici să dorm până nu ştie cum mai stau cu scrisul, poeta Luminiţa Zaharia care ştie totul despre apariţiile mele în reviste ziare mai bine decât mine. Nu cred că am fost vreodată influenţată de un eveniment biografic, am încercat mereu să-mi şlefuiesc viaţa după oamenii din jurul meu. 5.  Este incomod să răspund la această întrebare; nici vârsta şi nici experienţa de viaţă din acest domeniu nu mă ajută. Ce pot totuşi să spun, din cele trăite de mine, în legătură cu raportul cetăţean-scriitor este faptul că scriitorul nu este perceput de cetăţeanul căruia se adresează scriitorul prin ceea ce el scrie aşa cum ar trebui, ci este văzut mai degrabă ca unul care nu are ce face şi mai scrie şi el câte ceva. Scriitorul nu este înţeles de către cetăţean, îi apare acestuia din urmă „un ciudat“, mai ales în momentele de „dialog „imaginar cu muzele. Scriitorii în general sunt oameni sensibili, tăcuţi, contemplativi, cu program de somn şi odihnă diferit de ceilalţi, mai greu de acceptat, dar care ştiu să-şi găsească drumul printre cetăţeni şi să se facă iubit şi apreciat. Cu politica? Cred că oamenii politici au de făcut un singur lucru pentru scriitori: să le recunoască valoarea, să-i promoveze, să folosească tot ce mintea lor iscodeşte în folosul oamenilor şi 133

Petruţ Pârvescu a locurilor în care îşi pun în aplicare proiectele lor pentru care au fost aleşi de cetăţeni. 6.  Consider că literatura română contemporană este pe un drum bun. Cele mai multe dintre lucrările contemporane pe care le-am citit până în momentul actual surprind viaţa cu aspectele ei bune şi rele într-o lumină diferită, la care eu nu m-am gândit până acum. Pe scurt, am constatat că îmi face mare plăcere să o citesc. 7.  Nu cred că există un anumit timp prestabilit prielnic craţiei, inspiraţia vine şi pleacă după voia ei, nu după timpul scriitorului. În prezent, pregătesc un nou volum de poezii, un volum de proză scurtă şi o placheta de haiku-uri. 7 + UNU

să fie poveste lumea îmi pare un munte cu poale mocirlite suprapopulate de cei fără griji durere spaimă efort dor peste regatul lor domneşte înţelegerea totală a neînţelegerii mijlocul-împărţit în trei stânci încinse cascade în răcoare câmpii locuitorii vin şi pleacă de bunăvoie

134

Scriitorul – Destin şi opţiune unii ard din cauza ori datorită aspiraţiei spre cer cei mai mulţi se îneacă în căderea liberă spre neştiinţă alţii stagnează pierzându-se în uitare în vârf nu am ajuns niciodată nici nu-mi doresc ţinuturile sunt gri rareori albastre cu cât ajungi mai sus se spune că îţi pierzi sufletul şi ţi-e frig sfârşeşti prin nemurire devenind însuţi vârf de munte înalt greu de străbătut rece rămân dincoace de poale cu toţi acei care ştiu când încolţeşte iarba cât de frumos este un răsărit căzut într-un bob de rouă (din volumul Când vor muri macii, Editura Pim, Iaşi, 2015) Septembrie, Dorohoi, 2015

135

Petruţ Pârvescu

Constantin Iftime „Pe mine, fascinaţia limbii m-a împins către literatură…“

1.  Pe mine, fascinaţia limbii m-a împins către literatură. Când eram foarte mic, limba scrisă mi-a dat foarte mari bătăi de cap. Îmi plăceau poveştile orale. Cărţile cu poveşti le ascundeam. Le luam de bibliotecă ţineam aşa două-trei săptămâni apoi le duceam înapoi necitite. Mă emoţionau foarte tare numai când le răsfoiam. Totuşi, aveam nevoie de ele. Abia prin clasa a cincea am început să citesc ritmic. Deja aveam un ritm al mersului la bibliotecă. Începusem şi să scriu. Profesorul de literatură a spus tuturor că voi ajunge scriitor. Dar limba scrisă îmi dădea încă mari bătăi de cap. În cap, cred că aveam un ritm mai alert al gândurilor. Cred că eram, cum se spune astăzi, hiperactiv. Mereu inventam lucruri noi şi puneam la cale activităţi cu multă tensiune. Trebuia să-mi umplu capul cu lucruri noi. Mult timp m-am ocupat de poveşti. Am făcut un fel de cinematografe cu benzi desenate. Asta până în clasa a şaptea. În clasa a şaptea, deodată am revenit la o lectură intensă. Citeam la două-trei zile o carte. Aşa am trecut prin marii clasici ai romanelor de aventură. Mai ales romanticii englezi. Făceam note şi ţineam în ascuns un jurnal, bătut în cuie sub tăblia unei mese. În acel an am luat premiul cel mare pe ţară la proză. Sigur, eram susţinut de profesorul de literatură. Făceam ce voiam la orele lui. De obicei mi le petreceam în bibliotecă şcolii pe care el o ţinea sub cheie. Era o brută, de altfel, îi bătea îngrozitor pe elevi. Era absolvent de filologie şi de filozofie. Dădea impresia că eşuase în gaura aceea neagră a satului meu uitat de lume din judeţul Botoşani şi se răzbuna. Să pleci la Iaşi, îmi repeta, nu la Botoşani. Am fost publicat în mai 136

Scriitorul – Destin şi opţiune multe reviste şcolare, până am plecat la liceu. Am plecat, aşa cum mi-a spus el, la vestitul Liceu „C.Negruzzi“. Am mai avut o tentativă de recucerire a limbii în anul trei de liceu, când am revenit la Botoşani. La Botoşani, la Liceul „Mihai Eminescu“, mă simţeam ca în satul meu. Atunci am început să scriu poezii. Am fost publicat în reviste pentru elevi şi în reviste literare locale. Dar păream deziluzionat. Nu puteam progresa. Intrasem pe o cale bătută şi înfundată. Citeam revistele literare din şcoala generală. În clasa a opta, eram abonat la revista literară „Luceafărul“, revistă adresată scriitorilor tineri. Citeam „România literară“ de la biblioteca din sat. Am făcut Institutul Politehnic,am scris cronici literare în revistele studenţeşti de la Iaşi. M-am dus la Politehnică, pentru că în taberele de creaţie literară, unde erau aduşi cei mai buni elevi, erau numai fete. Aveam un spirit de frondă, nu fumam, nu mergeam la petreceri, la discoteci. Toată ziua citeam. Am publicat fragmente de roman. Am început două romane în stilul Joyce. Renunţasem la poezie. Atunci m-am îmbolnăvit iar grav de TBC şi am ţinut-o tot aşa până la revoluţie. Pe 20 decembrie 1989, am ieşit din spital, după câteva luni de stat la pat. Revoluţia m-a prins în pat, convalescent, la mine în sat. Apoi n-am mai fost bolnav niciodată. Am plecat la Bucureşti şi am făcut numai presă. Am găsit o cale de-a nu merge la birou. Aceasta era condiţia încadrării. În ultimii zece ani am scris numai poezie. Am fost de dimineaţă până seară în Bibliotecă Universitară din Bucureşti, ca cititor. Abia anul trecut am publicat primul volum de versuri, „Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta“. Acolo fac o aventură a limbajelor poetice de la noi, încercând să propun o limbă nouă. Cu totul nouă. O limbă cu multe nuanţe livreşti,dar care trimite şi la înlănţuirile puternice ale organicului. Mă încărca mult nota expresionistă, dar şi a organicului, pe care o cultivă poeţii ardeleni. Din păcate, am nimerit prost. În această perioadă limba poetică actuală este foarte anemică. Nu vorbesc de limbajul tocit sau de expresia comună. Ci de limba acelor poeţi rafinaţi, care au părăsit brusc modernismele, căzând într-un fel de calm preclasic sau 137

Petruţ Pârvescu preromantic. Aşa au apărut serii întregi, monoculturi poetice. Poezia aceasta poate fi calchiată uşor de mediocri. Mii de poeţi creează acum o stare de masificare a poeziei. Titlul cărţii mele asta vrea să spună, ceva în contra acestei tendinţe. Tensiunea aceea, după care alerg de când eram mic, aşa cum am arătat aici, tensiunea relaţiei cuvântului scris cu o anume realitatea din cap, m-a dus prin o mulţime de locuri. Aşa am căpătat un destin, dacă se poate vorbi astfel. 2.  Am publicat proză pentru prima dată, ca elev în şcoala generală, o povestire, în revista „Cutezătorii“, în 1971. Cu poezie, am debutat, la Botoşani, în ziarul local „Clopotul“, cu un fragment de elegie, pe o jumătate de pagină de ziar. 3.  Prima mea carte este prea voluminoasă (250 de pagini). Editura mi-a indicat s-o rup în trei plachete, n-am ascultat şi am greşit. Şi a doua, care apare anul acesta, va fi tot aşa, cât de cât grosuţă. Aştept sugestiile editorului, care este la fel de bun. Mai am în manuscris încă două cărţi de poezie. Una în proză. Apoi am un fel de roman în care duc mai departe detalii din proza lui Flaubert, în maniera lui Kafka, de la concret, până la ultimele terminaţii ale interiorului. Asta-mi dă posibilitatea să vorbesc despre maniera realistă, naturalistă şi psihologică, în comentariile acţiunilor, din acest roman ciudat. Cred că un astfel de roman, realist sau psihologic, şi-a consumat resursele. Eu vorbesc de laboratorul rafinat al prozei. Căci romanul acesta, destul de complicat, care cere mult meşteşug, cum se vede şi la noi, trece în roman popular. Iar criticii, zăpăciţi, bat din palme. Asistăm însă la un declin al esteticii romanului. Un roman provincial, de nişă, mai tare în temă, de obicei o temă de realitate de tabloid. 4.  Pot spune că am trecut prin toată poezia română. Rămân fidel poeţilor care obiectualizează limbajul, pornind cu Arghezi. O fac cumva împotriva naturii mele sau a obişnuinţelor impuse de mediul literar. Când mă duc spre un ermetism, gen Nichita 138

Scriitorul – Destin şi opţiune Stănescu, parcă mă îmbolnăvesc. Mi se întâmplă şi cu suprarealismul la fel. Am o slăbiciune pentru Leonid Dimov şi pentru cei care practică o asemenea poezie, pe teme aşa-zis minore, dar cu o limbă plină de nuanţe livreşti. Aici intră şi Brumaru. Am citit mult din optzecişti, pe care îi consider un vârf al poeziei româneşti de oricând. Ei au adus o vitalitate nouă în modernismul românesc. L-au revitalizat, precum poezia americană, în anii 30, poezia europeană. Din păcate nu au putut mai mult din cauza proletculturii. Poezia de după ei, a generaţie 90 şi chiar 2000, trăieşte din aceste resurse. Exploatează maniere ale poemului modernist american în variantele cele mai simple. Dar îmi plac mult şi poeţi din generaţia ¢70, precum Mazilescu sau Cezar Ivănescu. Îl prefer pe C. Ivănescu lui Dinescu. Citesc multă poezie americană. Am fost lovit în moalele capului de Pound pentru totdeauna. Acum nu-l mai citesc. Am revenit la Eliot şi Robert Frost. Dintre europeni, citesc mult R. Queneau. Citesc mult din poezia celor foarte tineri. Are poezia ceva cu tinereţea fizică. Aici nu pot să nu-l pomenesc pe Rimbaud. Îl citesc continuu. 5.  Poezia este expresia pură a libertăţii. Iar libertatea îşi ia resursele din relaţia cu conştiinţa. Conştiinţa are şi o rădăcină puternică în ceea ce se spune realitate publică. Poetul vrea să se manifeste public. Chiar ţine mult. Poetul se plasează cel mai bine între chipul lui cel mai ascuns şi prezenţa celor mai actuali contrăitori. Publicul îl ajută mult, căci introduce o distanţă plăcută între el şi fantasmele lui. Iar limba potrivită atunci vine singură. Ţin foarte mult la limbă. Aici apare nevoia de limbaj nou şi de meşteşug. Grupările poetice îmi par a fi neamuri, ginte, ceva de tipul relaţiei consângene între oameni. Îi ţine grupaţi gustul hranei lor. Gândurile poeţilor miros a sânge. A natură primară. Desigur, grupările de poeţi sunt bune căci astfel poeţii pot să se apere împotriva brutalităţii celorlalţi. Unui poet îi este foarte greu să supravieţuiască în societăţile acestea raţionalizate. Munca lui nu poate fi calculată cu niciun normativ. El are şapte urechi, simte enorm, capul îi zbârnâie ca o antenă americană cu mii de 139

Petruţ Pârvescu volţi. Devine oricum un monstru. Cine să-l plătească pentru lucrurile lui? El vrea să dezagrege întâi lumea. Iar gândurile lui sunt prea puternice. Nu le suportă mulţi. Îi înnebuneşte pe cei obişnuiţi. Ca vinul sau ca narcoticele. Cred că dacă poetul îşi cultivă mult meşteşugul poate comunica bine cu ceilalţi, în formule mai puţin concentrate decât poezie, cum ar fi proza. Şi teatrul are o concentrare mare. Teatrul bun ca şi poezia merge direct în subterana omului. Poetul poate să scrie romane, romanţuri, articole de gazetă. Poetul Brumaru spune la toată lumea, dom¢le, cum se scrie un roman? Că eu nu pot. Păi, maestre, când n-ai să mai scrii poezie în formula asta atât de puternică, mâna vă va duce singură, când veţi vrea să aşterneţi pe hârtie proză. Şi în aceste formule, scriitorul, care la origine este poet, îşi poate plasa bine gândurile cele vii. Sunt deja atâtea meşteşuguri. Iar o mulţime de cititori se pot bucura de munca lui, apoi îl pot răsplăti. Cu bani, cu prestigiu. Dar poetul pur, cred, rămâne într-un loc groaznic, unul atât de instabil încât fug toţi de el. 6.  Prea mult a stat poezia la imagine. Poetul va trebui sa lucreze la meşteşugul ritmului. Desigur, există un instinct poetic anume, care ţine de o forţă a tinereţii. Instinctul îi duce pe poeţi şi poezia lor. Dar eu spun că mai mult capeţi prin meşteşug, decât prin instinct. La noi prea mult s-a mers pe imaginea poetului foarte tânăr, poetul instinctual. Vezi mitul Labiş. Literatura germană îl are pe Goethe. Goethe şi-a terminat Faust la peste 60 de ani. Apoi tot Goethe vorbea la vremea lui de o universalizare a literaturii. Nu mai spun ce sfaturi dă Flaubert în corespondenţa lui în acest sens. Asta se întâmpla în sec al XIX-lea. Ei spuneau că nu se mai poate crea decât apelând la resurse diverse, la diferite culturi. Este un spaţiu nou al diversităţii, al ciocnirii culturilor. Din păcate, globalizarea ucide acest spirit pur european. Un scriitor care nu foloseşte această diversitate nu poate face mare lucru. Repetă sau seacă. Iar noi avem mult de recuperat. Goethe şi Flaubert, părinţii modernităţii, cereau compararea noutăţilor cu un univers tare, cu cel antichităţii. Rimbaud, instinctualul, scria 140

Scriitorul – Destin şi opţiune versuri în latină, asta ca divertisment. Văd critici, chiar foarte mulţi, care vorbesc despre poezie cu prime impresii, cu argumente de tip psihologic. Parcă-s fetiţe care-şi descriu unele altora stările amorului. Nu te trimit la mode ale zilei din marile literaturi, la forme istorice ale acestei arte. Cum să traduci mesajele poezii într-un limbaj comun? Trebuie să trimiţi cititorul la lumi culturale diverse. Atunci şi poetul se antrenează, prinde curaj ca să cucerească alte partituri. Adică mode. Aici e un cerc vicios. Fără o critică puternică, informată, nu poate fi stimulată poezia. Cred că poezia se va întoarce cât de cât, de la imagine spre rafinamente de ritm. De la ochi, la ureche. Urechea este mai instinctuală. O limbă puternică, pentru un om obosit. Ca să-l hrănească. Asta cere şi mult meşteşug, nu numai instinct. În proză, cred că se va mări cantitatea divertismentului, ceea ce va scădea romanul. Va scădea importanţa adâncirii psihologice la proza bună. Romanul bun va căuta să culturalizeze cititorul şi să vorbească despre aventura eului. Şi acest lucru cere un autor matur, care se poate plimba lejer prin diverse lumi culturale. 7.  Un scriitor actual nu poate lucra când şi când. Nu scrie doar din instinct. Nici un poet nu rămâne la instinct. Mereu trebuie să-şi ascută limba lui din creier. Să intre într-un ritm al scrierii. Să citim jurnalele marilor scriitori. Citeau continuu când voiau să scrie. Cred că de la un timp, după un anumit număr de cărţi scrise, un scriitor se repetă. Tot lectura îl scoate din fundătură. În acelaşi timp, scriitorul este un om al timpului său. Al temelor timpului său, al limbii celei mai proaspete. Limba proaspătă este limba vorbită din jurul său. Eu vreau să scriu un roman care să mă facă să prospectez lumea Estului meu. O lume, de la Bucureşti până la Odessa. O lume care să mă lege mai mult de cei din jur. De cei apropiaţi. Apoi să mă facă să dau nişte coerenţe mai vizibile despre lumea timpului meu. Când mă voi sătura să urlu în pustiu ca poet, ştiu că îmi va veni ştiinţa scrierii acestui roman. Este ceva ciudat la Răsărit! M-a fascinat continuu. Ştiu pe de rost Tolstoi. Am iubit-o pe Nataşa Rostova în stilul pornirilor Emmei 141

Petruţ Pârvescu Bovary, în modul prostesc, naiv. Relaţia cu Nataşa dă tonul relaţiei mele cu lumea Estului cultural. Când eram profesor la un liceu pe malul Prutului, înainte de 89, citeam numai ruşi. După revoluţie, de acolo mi-a venit nevasta, iar eu am două Nataşe acuma, cu acea gingăşie rară a modelului de frumuseţe răsăriteană. Copiii mei au sângele ăsta, şi cald, şi rece. Am o mulţime de papile ale creierului care se hrănesc cu aceste senzaţii. Ar fi păcat să nu încerc. Visez la un roman cu o lume diversă în genul sudului mediteranean. Un pol opus lumii nordice, prea concentrate, cea creată de Gogol. Răsăritul meu este temperat, ca tensiune, şi poate spune ceva nou despre veacul comunist. 7 + UNU

În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie În faţa zidului casei mele unde-am primit toate rănile umilitoare, Trădător am rămas. Cinic şi flămând. Ca un porc îmi scot capul din sânge. Simt sângele cum îmi goleşte toate formele spre calma adâncire, În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie. Mi-am pierdut carnea,umorile abundente, şi PărulUn tigru din cărţile vechi înotând pe firul gălbui al unui păr împietrit văd. Aş vrea să fiu şi mai musculos. De fapt,erudiţia e un exerciţiu necesar de absorbţie, Împrospătează mintea, Lărgeşte inima. Cu cât mă adâncesc în actualitate, cu atât mă apucă pofta de lucrurile necesare ale poeziei. 142

Scriitorul – Destin şi opţiune Coc în mine atâtea strategii, Aş fi nebun să nu încerc. Îmi făgăduiesc în fiecare dimineaţă plăcerea asta, Seara amân. Ziua trece foarte greu şi Mă încearcă o spaimă cumplită, căci râvnind spre înălţimi prea mari, Cred că om nu voi mai putea fi, După asta. August, 2013, Bucureşti

143

Petruţ Pârvescu

Vasile Iftime „Literatura mileniului trei va fi direct proporţională cu numărul inconştienţilor liberali care se vor naşte.“

1.  Interesantă întrebare. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: undeva, în cer, o bibliotecă imensă. Pe rafturi, după o evidenţă dumnezeiască, bine cifrate, cărţile scriitorilor. Bibliotecarii – o ceată de îngeri şcoliţi în cele mai renumite cluburi de literatură. (Scuzaţi-mă, mi-am început interviul cu o secvenţă a desăvârşirilor divine.) Nu! Să încerc altfel: tocmai mi-am completat CV-ul, urmează să-l trimit la o revistă ce apare sub blazonul USR; dimineaţă, intenţionez să mai arunc o privire printre „enumeraţii“, însă surpriză: fişierul este gol, documentul despre aşa-zisa carieră scriitoricească a dispărut. Supărat, adorm cu capul pe tastatură. Un miros de arhivă îmi condimentează visul. Era o zi de toamnă târzie, ploua cu ceva galben prin grădini, soarele gelatinos se lua după cizme. Dincolo de livada cu verdeaţă şi răcoare, o hală imensă. Curios, trec pragul. Rafturi, multe rafturi, dosare. Într-o ordine desăvârşită, destinele scriitorilor. Undeva, sub un maldăr cu fişe de lectură, CV-ul. Arhivarii, heruvimi cu 6 aripi, răsfoiesc maculatoare. Arhivarii strecoară câte o virgulă printre cuvinte. În vis am înţeles că cele mai bune cărţi se scriu în cer. Desigur, destinul scriitorului este consemnat în registrele lui Dumnezeu, el ne îndrumă paşii spre bibliotecă. Opţiunea ţine mai degrabă de disponibilitate. Opţiunea de a citi, de a scrie, de a cerceta, bineînţeles, implică destinul, de altfel precum opţiunea de a bate inima, de a respira, de a gândi. Luate în opoziţie, aceste două substantive sunt anacronice. (Memoria bobului de 144

Scriitorul – Destin şi opţiune grâu întregeşte trupul mântuitorului indiferent cât de adânci îi sunt semnele.) 2.  Debutul se întâmplă atunci când începi să crezi în ceea ce scrii. Iar pentru a crede ai nevoie de un sistem de referinţă. Cu cât acest sistem este mai puţin exigent, cu atât poţi consemna debutul mai devreme. Eu voi încerca să debutez cu romanul De la Petru citire. Posibil, personajul va trece neobservat; posibil, va reuşi să-şi impună absenţa în memoria cititorului. Nu-mi place să enumer ce am scris sub semn editorial şi nici să mă laud cu recenzii perene. Port în buzunar o legitimaţie pe care, în colţul din dreapta jos, cineva a găsit de cuviinţă să-şi pună semnătura. Deocamdată, critica literară exigentă este sistemul meu de referinţă. Deci se înţelege când am debutat. 3.  Drumul până la prima carte? Scuzaţi, răspunsurile mele nu vreau să fie percepute excesiv de patetice. Totuşi este ştiut că pentru scriitori nu există început sau sfârşit. Prima carte cred că mai degrabă este cea care se aşteaptă să fie scrisă, ultima – în editura lui Dumnezeu. Dacă vreţi un răspuns concret, vă spun că, negreşit, drumul trece mereu prin bibliotecă. Sinuos drum a trasat Bătrânul pe o hartă ascunsă în arhiva despre care am amintit mai sus. Scriitorul păşeşte după semne şi arar priveşte înapoi. 4.  No, că la întrebarea asta nu pot să răspund ca un poet, aşa că voi încerca să fiu cât se poate de pragmatic: – Prietenii mei din bibliotecă: fidelitatea format A5 nu încape semne de îndoială, – Prietenii mei din şcoală: profesorii de limba română, – Prietenul meu de a(casă): cel mai exigent recenzor, soţia, – Prietenii mei din viaţă: puţini, – Prietenii mei din crâşmă: nu dau nume. Şi câteva „acadamii“ (vorba lui Ticuţă Bojescu): Academia Dorian, Academia Pârvescu, Academia Aldulescu, şi, mai nou, Academia Leahu. 145

Petruţ Pârvescu 5.  La această întrebare nu-mi place să răspund. Sper că în următoarele două nu voi găsi excrementul politică. Sunt liberal, gândesc şi mă manifest în acest spirit. Patria mea nu are frontiere, chiar dacă primul gard din beţe de răsărită încă mai creşte în memoria mea de copil. Conştiinţa liberală a scriitorului, această formulă îmi aminteşte de vremuri îndepărtate, lozinci, maestre, lozinci… conştiinţa socialistă a scriitorului propunea modele publicitare. La dracu cu toate aceste şabloane ideologice. Eu cred în inconştienţa liberală a scriitorului. Salut nebunul de toamnă care se încumetă să impoziteze soarele pentru simplul motiv că i-a topit bruma de pe suflet. 6.  Literatura mileniului trei va fi direct proporţională cu numărul inconştienţilor liberali care se vor naşte. Inconştienţa romanticilor: spirite slobode, trubaduri, suflete boeme, minţi visătoare, inimi absente. Nebunii romantici resuscitau cimitirele. Viaţa lor se exbiţiona în icoane, se exfolia în fotografii, făcea tumbe în poeme. Ălora, sigur, le curgea sânge verde prin vene. Inconştienţa moderniştilor a dat de pământ cu rigiditatea academică, cu osificarea fosilică promovată timp de câteva secole, cu standardele papistaşe ce impuneau moralitatea frigidă a formei; inconştienţii moderni au făcut ţăndări tiparele, iar în locul lor au pus în lumină expresivitatea ideii ca o desăvârşire a fondului, ca o perfecţiune a formei. Inconştienţa postmoderniştilor: Doamne, câtă diversitate de expresie! Disecare, deconstrucţie, fragmentare. Metanaraţiunea, fată bătrână cu ţâţele căzute, cu buzele exfoliate, cu obrajii descompuşi îşi expunea celulita prin revistele retro. În fabricile de mobilă se confecţionau atele pentru suflete; în spitale ghipsul tencuia intenţiile de zbor; în edituri sub lupa cu 1000 de dioptrii a securităţii se lăfăiau în pielea goală fracturismele. Inconştienţa optzeciştilor: şi au venit ăştia de şi-au luat nume după deceniul cel mai de căcat al socialismului şi s-au dat 146

Scriitorul – Destin şi opţiune deoparte (spun ei) de postmoderni, şi sau pus pe scris altfel (se pare) decât predecesorii. Biografici de felul lor, cu vădite simptome de andropauză, inconştienţii noştri optzecişti, uşor, uşor, au schimbat macazul, deplasând acele spre un existenţial smiorcăit, în care livrescul, ca o bomboană pe colivă, făcea diferenţa. Salut Inconştienţa optzeciştilor de a rezista nedeformaţi impulsurilor militante ale regimului comunist, salut expresia Voastră. Inconştienţa douămiiştilor: Sunt negri în cerul gurii. Se cere sânge proaspăt: nicio problemă! Ăştia îşi desfac venele ca pe nişte robineţi; se vrea marketing – se vând şi se cumpără (între ei) mai ceva ca pâinea caldă; se caută literatură canonică – OK! inconştienţii pe loc sunt în stare să meşterească o poezie în care ludicul să stabilească noi reguli. Sunt spontani, direcţi, proaspeţi, dezinhibaţi, naturali, neconformi. Aş putea spune conformi de neconformi sunt inconştienţii douămiişti. Ăsta da! liberalism inconştient, chiar dacă unii îi consideră lipsiţi de anvergură, de rigoare, de esenţă. Despre ce era întrebarea? Perspectiva literaturii mileniului trei…INCONŞTIENŢA este cuvântul magic. 7.  Nu cred în contextualitatea scrierii. Amin! 7+Unu

Ireversibilitate Stau şi mă întreb: dacă ceasul ar număra invers creşterea pomului (aşa încât) după fruct ar pocni mugure, după pâine s-ar coace spic, după clopot s-ar naşte om, dacă iarba căruntă ar înverzi, dacă râul ar muşca din elicele morii, dacă soarele ar răsări dintr-un măr, 147

Petruţ Pârvescu mersul nostru cu spatele precum glontele din ţintă spre ţeava puştii, precum zborul din cer în sângele frunzei, precum pruncul din scutece pe buzele mirilor, mersul nostru, făcând cale întoarsă din trifoi, în apa botezului, din izvor, în inima plopului, din rugina cuielor, în floarea busuiocului şi mai înapoi, până în cântec, până în scutece, până în lapte, mersul nostru în noi ne va întâlni acolo unde gândul a făcut cuib în braţele unei singure mame. - Desigur, răspunde o voce din cer, prea mult am frământat aluatul acesta. Octombrie, 2015, Botosani

148

Scriitorul – Destin şi opţiune

Dumitru Ignat „Ajunge un mare scriitor, care să dea numele unei epoci“

1.  Aş putea spune ca, în viaţa mea, destinul a jucat rolul principal, iar opţiunile au făcut figuraţie. Sau, dimpotrivă, că am ales să trăiesc, iar cele care au urmat si urmează sunt consecinţele acestei (acelei) alegeri. E greu să fomulezi răspunsuri simple, necontaminate de emfază, la astfel de întrebări. 2.  Antologia „Peisaj sucevean“‘, apărută în 1967, mi-a publicat trei poezii. Am debutat editorial, cu poezie, în 1978 („Pe aceasta linişte“) şi cu proză (fantastică) în 1982 („Phonix 1km). Amândouă volume au apărut în Editura „Junimea“‘ din Iaşi. 3.  Am să-ţi spun cum a fost: mai dificil decât am meritat! Doar omul e sub vremuri, nu? Şi ce poţi spune despre cele care ne hotărau viaţa acum un veac? 4.  Mi-e greu să zic cine şi în ce măsura a înrâurit viaţa mea „de scriitor“. Poate că ar trebui să însăil un lung pomelnic. Sau să las foaia albă! Pot numi însă, fară să ezit, evenimentul care a făcut să nu mai am îndoieli în privinţa posibilităţii de a tipări ceea ce scriu şi de a spune ceea ce gândesc: schimbarea de regim din decembrie 1989. 5.  Se întâlnesc şi se salută. Se întâlnesc, dar nu se salută. Nu se întâlnesc. 6.  Măsura unei literaturi şi a unei epoci literare e dată de calibrul scriitorilor. Deseori, ajunge un mare scriitor, care să dea 149

Petruţ Pârvescu numele sau unei epoci, iar acea literatură sau acea epocă se pot considera norocoase. 7.  Poate scriitorul sau scriitorii care vor reprezenta timpul nostru (literar) au scris şi au publicat sau tocmai îşi scriu cărţile. M-aş bucura să-i cunosc. Nu exclud posibilitatea existenţei unui timp anume pentru creaţie. Dar e sigur că scriitorii îsi fac programe, mai potrivit e să le spunem proiecte. Proiectul meu pentru viitorul imediat e să-mi încerc (iarăşi) puterile în proză. 7+UNU

Să te mişti

Să te mişti răbdător, liniştit, pe această sîrmă, loc geometric al punctelor stăpînirii de sine, al renunţării de sine; să te mişti pe această potecă de aur, egal depărtată de mlaştinile erorii cu plus şi erorii cu minus; să crezi firească această uneltire a mişcării mereu înainte, neîncercată de relativitate, de îndoială, de înşelătorul confort al popasului; să te mişti în acest corset al echilibrului, să mărşăluieşti, să te strecori printre monştrii orgoliului, lucidităţii, printre nisipurile puterii, recunoştinţei şi toate acestea numai pentru îngăduinţa de a numi virtute această virtute. Iunie, 2003, Botoşani 150

Scriitorul – Destin şi opţiune

Paul Mircea Iordache „Consider că un scriitor autentic este dublat (implicit) şi de un cetăţean militant: cu necesitate, el trebuie să aibă atitudine civică – un intelectual este un purtător de torţă, un luminător.“

1.  Destinul/întâmplarea şi propria opţiune se întrepătrund mereu. Întâmplarea/destinul a jucat, de multe ori, un rol determinant în viaţa mea; Dar, opţiunea a acţionat ca un cenzor: întâmplarea mi-a deschis/revelat o cale iar, în final, hotărârea – opţiunea – mea a făcut, sau nu, primul pas. 2.  Fără să fi conştientizat acest fapt, la acel moment, aş putea considera studenţia (1963-1968) ca fiind perioada primelor încercări literare: jurnale cu însemnări, eseuri pe teme existenţiale. Totuşi, primele încercări literare le consider pe cele ce au generat povestirile inspirate din propria-mi copilărie, înscrise în caiete speciale, începând de prin 1985, şi destinate micuţelor mele fiice, aflate atunci la vârsta poveştilor. Cam tot de atunci datează şi primele poeme, înscrise, de asemenea, în caiete. Prima poezie publicată: „Dor“, în „Gazeta de Botoşani“, în nr. 63, din 7 aprilie, anul 1990. 3.  Destul de anevoios. După 1990, aş fi dorit să mă integrez unui cenaclu de profil, din urbe, dar nu am întreprins paşi hotărâţi într-un asemenea demers. După ce mi-am sistematizat şi selectat textele din „caiete“, sub îndrumarea finală a lui Ionel Bejenaru, am trimis Editurii „TAIDA“, din Iaşi, redactarea celor două prime volume: „Cioburi de copilărie“ – povestiri – şi „Năluci întârziate“ – poezii –, volume lansate în aprilie 2007. În august 2013, la aceeaşi 151

Petruţ Pârvescu editură a ieşit de sub tipar un nou set de două volume: „Ochiul bufniţei“ – micropoeme – şi „Jocul umbrelor“ – poeme şi micropoeme, de această dată, selectarea textelor fiind rodul colaborării cu scriitorii Petruţ Pârvescu şi Cezar-Florin Ciobîcă, în cadrul cenaclului literar „Ion Pillat“. 4.  Prin mai 2005, mi se pare, am aderat la cenaclul literar „Aici, departe“, înfiinţat la Centrul Militar Botoşani – în prezent, cenaclul „Ion Pillat“, condus de scriitorul Petruţ Pârvescu. Însă, cu caracter mai de început şi în sens mai larg, aş putea menţiona şi Cenaclul „Flacăra“, condus de poetul Adrian Păunescu, mişcare culturală a anilor `70-`80, ai secolului trecut, care, prin prodigioasa sa activitate – prin spectacole susţinute în ţară, transmise şi la TVR, precum şi în cadrul manifestărilor urmărite de mine, cu fiecare ocazie, în direct, la Botoşani – mi-a deschis interesul pentru poezie, mai ales că, acea poezie vibra şi pe propria-mi frecvenţă sufletească. 5.  Consider că un scriitor autentic este dublat (implicit) şi de un cetăţean militant: cu necesitate, el trebuie să aibă atitudine civică – un intelectual este un purtător de torţă, un luminător. Retragerea în „turnul de fildeş“, eminamente în sfera esteticului, nu poate fi apreciată drept o opţiune responsabilă. Bineînţeles, militantismul civic nu implică „înregimentarea politică“ dar, nici nu o poate exclude. Important este, sub acest aspect, ca să existe coerenţă între opera şi activitatea scriitorului, să se cantoneze în limitele eticii şi să nu piardă din vedere idealul naţional. 6.  Faţă de literatura română „clasică“, cunoscută, în primul rând, din studiile liceale sau universitare, literatura actuală îmi este mai puţin cunoscută. În anumite cazuri, în prezent, editarea cărţilor de literatură beletristică este, după opinia mea, lipsită de exigenţa cunoscută anterior, referitoare la calitatea producţiilor literare publicate. De asemenea, publicarea „on-line“ a creaţiilor literare pe diversele site-uri a cunoscut o „explozie“, ceea ce 152

Scriitorul – Destin şi opţiune modifică radical posibilitatea unei selecţii riguroase a creaţiilor literare. Dar, şi din acest noian „publicitar“, probabil, timpul va selecta valorile autentice, durabile, creaţii ce vor constitui literatura de referinţă a acestei perioade. 7.  În ce mă priveşte, timpul destinat creaţiei literare este alocat sporadic, din bugetul de timp al activităţilor zilnice. Pe lângă activitatea, oarecum sistematică, în calitatea de redactor-şef al periodicului „Vatra Noastră Românească“ – activitate ce implică munca specifică destinată întocmirii editorialelor, corecturii şi coordonării materialelor din fondul publicaţiei – activitatea de creaţie literară este aleatorie. Cu caracter de perspectivă, am început să adun şi să ordonez articolele semnate de mine în diversele publicaţii, cu intenţia de a le reuni într-un volum de publicistică. 7 + UNU

Basarabia (Interogatoriu în faţa Istoriei) Numele: Basarabia! Părinţi: Sunt fiică a României! Bunici: Dacia Felix! Rude: Surori gemene, Moldova şi Bucovina şi alte surori, Muntenia şi Transilvania; Naşi: Basarab I, întemeitorul Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare şi Sfânt, stăpânitorul cetăţilor de la Nistru; Locul naşterii: Între Prut şi Nistru, de la Hotin şi până la Marea Neagră; Data naşterii: Sunt urmaşă a Daciei, deci sunt aici din totdeauna! Data condamnării: Mai 1812, când imperiul muscălesc m-a dezlipit de la trupul mamei; Învinuirea: Grădina mea stătea în calea năvălitorilor; Condiţii de detenţie: Legată-n lanţuri de robie, cu botniţă pe limba mamei; 153

Petruţ Pârvescu Cum ai îndurat?… Privind spre Ceahlău… Prutul s-a umplut cu lacrimile mele! Te-ai revoltat?… În 1918, când călăul era slăbit, am smuls lanţurile; Şi-atunci?… Schimbându-se la faţă, din alb în roşu, în 1940 el m-a răpit din nou, spunând că mă eliberează de sub jugul mamei mele; Care ţi-e dorinţa?… Să revin la sânul mamei! Iunie, 2014, Botoşani

154

Scriitorul – Destin şi opţiune

Marius Irimia „E prea devreme să mă gîndesc la destin…“

1.  E prea devreme să mă gîndesc la destin, sau poate că e mai bine să nu privesc prea insistent în fîntîna vieţii. Pot spune doar că opţiunile, unele eronate, altele corectoare, unele ezitante, altele îndărătnice, tind spre configurarea unui destin, asupra căruia mai cuget, nu-l pot considera fixat. 2.  Primele încercări literare datează din perioada liceului, deşi aş putea menţiona caietele de însemnări, inclusiv încercările în proză, din perioada gimnaziului, sau chiar caietele pe care le mîzgîleam anterior. Însă, în timpul liceului (treapta a II-a), am avut o activitate literară propriu-zisă. Iar fizic, în public, am ieşit de-abia în aprilie 1991, la cenaclul „Poesis“, pe cînd mă simţeam, din punct de vedere spiritual, apropiat ma degrabă de un fel de Ev Mediu. Am debutat în revista „Familia“ din Oradea, în numărul din octombrie 1996, urmare a obţinerii unui premiu (la Concursul „Iosif Vulcan-Ady Endre“). 3.  Cu prilejul debutului în revistă, în 1996, la Oradea, am primit îndemnuri şi încurajări de a publica în volum. Apoi, de la scriitorul Gellu Dorian, deşi, la început, eu nu credeam că aş deţine poezii pentru o carte. Au existat şi poticniri, în 1997, cînd am pierdut contactul cu o editură din Beiuş, dispusă, pare-se, să mă publice, şi în 1998, cînd nu am obţinut vreun premiu la Concursul „Porni Luceafărul…“. Dificultăţi personale ulterioare m-au ţinut de asemenea pe loc. Dar în 2005, Editura „Junimea“ mi-a acordat, la Concursul „Porni Luceafărul…“, un premiu constînd în publicarea, în 2006, a 155

Petruţ Pârvescu volumului „Amor fati“, volum nominalizat în ianuarie 2007 la Premiul „Mihai Eminescu“- Opera Prima. 4.  Bineînţeles, mediul prin care trec şi oamenii pe care îi cunosc mă pot influenţa. Aş putea menţiona familia, şcoala, cenaclul, scriitorii (din Botoşani, în primul rînd). 5.  În spiritul distincţiilor realizate de Titu Maiorescu, politica şi literatura sînt domenii distincte, cu legi proprii. Într-o democraţie, se înţelege de la sine, cetăţeanul participă la exercitarea puterii, prin vot, prin opinii, prin influenţă, indiferent de meserie sau preocupări. De asemenea, poate să fie membru al unui partid sau al unei organizaţii, să fie ales în parlament sau în consiliile locale, să devină primar sau preşedinte. Apare totuşi o dificultate în delimitarea domeniilor, deoarece statul este un fel de suprainstituţie, se pare că are tangenţă mai mult cu domeniile ţinînd de social decît de politic. 6.  Aş putea spune că apreciez eforturile scriitorilor, îndeosebi ale celor tineri, de a ieşi din tipare, de a aduce un suflu nou, şi în această privinţă numele cel mai vehiculat este cel al Cenaclului „Fracturi“, reprezentînd un fenomen care are deja o „vechime“ de un deceniu. 7.  Se poate scrie şi după inspiraţie, şi după program, mai important e rezultatul, în general cei care scriu după program se apropie de profilul scriitorului profesionist, acesta putînd fi şi un scriitor comercial, lucru de alfel chiar mertoriu în vremurile pe care încercăm să le trăim. 7 + UNU

aveam un vers… aveam un vers, un cântec de lebădă, care putea fi dezvoltat. de la ce să încep? măseaua- nu mă doare chiar tare, dar 156

Scriitorul – Destin şi opţiune mă agasează, într-adevăr. sunt pe spate, cu capul ridicat incomod, piciorul drept peste cel stâng, port un fes larg şi caraghios, un trening şi vesta albă, din lână, pantaloni de bazar cu bată jos şi şosete de casă, acoperite de ciorapi subţiri de magazin. mă aflu în camera noastră, colegul joacă Wolfi, un altul e plecat să dea meditaţie, mă doare întrucâtva fruntea, din cauza măselei, oriîncotro m-aş întoarce dau de dinţii mei supurând Decembrie, Botoşani, 2012

157

Petruţ Pârvescu

George Luca „Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actul politic/ neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea în faţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care a dobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în diagnoza gazetărească, vizată tele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exersează teroarea în interesul cetăţeanului, scriitorul se agită pe margine dând calificative cu tendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ. Duplicitar, oportunist şi plângăreţ, scriitorul român actual este un cap limpede de maimuţă a lui Borel evoluată prin administrarea „normalităţii„de către „manometrul“ literaturii actuale. Excepţiile, câte sunt, consolidează ordinea.“

0.  Mai întâi stimularea. Pe vremuri de glorie, activismul cerea o acţiune, respectiv acţiunea celor trei „R“: recuperare, recondiţionare şi refolosire. In agoniseala de piaţă afacerea respectivă se cheamă şi second hand. Ceea ce pentru un consumator este gunoi pentru un operator este marfă. Producătorul de literatură este un alt fel de operator ce recuperează, recondiţionează şi refoloseşte. Memorie, confesiune, imaginaţie… Resturi, deşeuri provenite din trăire. Se deduce că tomul şi plachetuţa devin container şi coş de gunoi. Excitant… 1.  Există o expresie folosită des astăzi ce ilustrează situarea între destin şi alegerea personală: „actor în sistem“. Fiinţa umană interpretează un rol potrivit regiei şi normelor, iar regimul şi normalitatea îi administrează spiritul liber. Sistemul supraveghează realitatea socială, ideologic, pândeşte efectiv individul, stabilind momentele sale contravenţionale. In numele binelui său. 158

Scriitorul – Destin şi opţiune Nu sunt un scriitor în sensul profesionistului care periodic scoate câte o carte, căutând să obţină un venit din scris. Intr-o vreme am crezut că am destinul acestui tip de producător. Mulţumesc lui Dumnezeu că pot scrie poezie, adică, după o teză cistelecaniană, ceva ce nu se poate citi pentru un cititor care nu există. Când apare cerinţa ca poezelele mele să intre într-o carte, înţeleg să mă cenzurez. E un fel de a fi desprins de piaţă şi sistem. Piaţă şi sistem care nu au nevoie de mine şi nici de poezelele mele. Prin urmare, avem de recuperat o zonă a memoriei ce vizează devenirea ca scriitor, dar nu după cum vor muşchii literatului, ci pe două coordonate: ce a fost fatalitate şi ce a fost alegere personală. Aşadar nu e vorba de o răscolire a trecutului fiecăruia, trecut în care nimeni nu va include şi eventualele momente compromiţătoare, ci de un prilej ca autorul de literatură să-şi prezinte „strategia identitară“ (cf. Dan Lungu). Ocazie pentru darea în spectacol, pentru fentarea realităţii, pentru mitizare. Dau şi eu un exemplu ca autor de poezele de peste patru decenii… Fericit în visare şi dedat izolării, influenţat de cărţile populare „Alexandria“ şi „Esopia“, dotat cu ceva naivitate, am înţeles târziu, odată cu moartea părinţilor la sfârşitul pubertăţii mele, dispoziţiile firii, ordinea naturii, condiţiile politice ce-mi determinau viaţa. Fundalul în care evoluez îmi induce un comportament cotidian de neadaptat. O anume pornire rebelă îmi fusese indusă prin ciocnirile cu găştile din zona fostului Copou din Botoşanii anilor 50-60, aşa cum se numea strada care a luat numele lui Nicolae Iorga. Stare de nesupus care, pe fondul unor lecturi provocate şi administrate de profesorul Nicolae Andrieş (tatăl lui Andi Andrieş) s-au adăugat unei stări conflictuale cu tatăl meu. Sunt un revoltat fără ţintă, pregătit pentru disperare şi plâns când îmi văd limitele. Învăţ să mă bat în ringul de box, trec lunar prin drame amoroase, scriu poezele şi ceea ce voiam să fie un roman poliţist. Deşi am crescut ascultând rugăciunile mamei şi închinându-mă în biserica Sf. Ioan din Botoşani şi în Mănăstirea Coşula, nu excelez într-o înţelegere creştină, mă revoltă calculele lui Dumnezeu, iar după câţiva ani de subzistenţă îl înlocuiesc pe Christos cu Albert Camus. Descopăr că filosofia e altceva 159

Petruţ Pârvescu decât ceea ce sunt obligat să buchisesc în manuale, dar nu decad în nihilism şi concept o teorie a sfidării şi una a definitului şi nedefinitului. Scriu cu modelul Nichita Stănescu în faţă, ajung vedeta revistei „Lyceum“. Aşa cum destin a fost să locuiesc în curtea unui rabin habotnic, să am o suită de profesori formaţi înainte de război, destin a fost să apară în viaţa mea redactorul şef al ziarului „Clopotul“ Nicolae Cântec şi poetul Lucian Valea. După care, în 1971, deşi am primit multe sugestii pentru o carieră militară, deşi am trecut de toate barierele pentru asta, renunţ pentru că vreau să fiu liber şi-mi doresc o viaţă de boemă. Pur şi simplu asta a fost motivaţia pe care i-am dat-o unui general. Din acel moment devin Gică Contra, adică practic sfidarea,înţeleasă nu ca ofensă, ci ca refuz disimulat de încadrare în norma zilei. Figura de negativist nu este însă aducătoare de beneficii imediate. 2.  Examinarea clipei primelor încercări interesează istoricul, dar face parte şi din strategia mitizantă a unui literat… Cu excepţia primelor două-trei texte mâzgălite, în revista liceului „A. T. Laurian“ îmi publicam între 1969-1970 versuri ce credeam eu că mă înfăţişează. Nu exista nimeni să mă cenzureze, compuneam cu uşurinţă, după modele ale zilei. Mizam pe metafora neobişnuită şi cadrul neprefăcut, folosind un instrumentar destul de redus. Este adevărat că pentru a fi publicat in ziarul local toţi trebuiau să plătească tributul patriotismului. Nu aveam deloc simţământul autodiscreditării, iar drepturile de autor obţinute le tocam cu amicii de pahar. Cunosc autori care scriind după clişeul ţuguian-crangulean – patriotard au trăit din banii căpătaţi de la ziar. Cine însă căpătase conştiinţa scrisului, nu rămânea la inconsistenţa festivă şi registrul paradei de civism, ci îşi aduna în sertare probe ale autenticităţii lirice. Un episod deosebit a fost primul colocviu naţional de poezie de la Iaşi la care „m-am strecurat“ şi eu trecând de cerberul Traian Iancu. Discursul lui Laurenţiu Ulici, dar şi scandalul provocat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ de Ion Nicolescu mi-au schimbat oarecum viziunea asupra propriului scris. A fost momentul în care am căpătat un nou suflu de încredere în poezie şi de irevenţiozitate 160

Scriitorul – Destin şi opţiune faţă de autorităţi. Împotrivă îmi era locuirea în provincie, ceea ce însemna să fiu mereu în contra-timp, să fiu constrâns la tardivitate. Am iniţiat un ordin literar „Lira eretică“ şi am rămas singurul membru(!), am publicat versificaţie cu mesaj ascuns (de exemplu, formula „model negativ“ reieşind din iniţialele fiecărui vers), am socotit să-mi exprim vehemenţa anti-patriotardă şi am înaintat primului secretar de judeţ şi apoi la Uniunea scriitorilor o scrisoare de protest faţă de promovarea în publicaţiile locale a versificaţiei proletcultiste… Având acordul verbal al câtorva colegi de cenaclu, am adăugat la semnătura mea şi numele lor. Toţi au negat că ar fi părtaşi la protest în momentul când autorităţile au făcut „cercetări“. „Vitejia „mea nu era decât o „sminteală“. Nu-mi reneg primele apariţii în „Clopotul“ din 1971, unde am cunoscut o adevărată şcoală de gazetărie, dar şi a duplicităţii, ci constat că adevăratul debut, adică publicarea primelor texte care mă reprezintă s-a petrecut în revista „Familia“, după un deceniu. Aici în anii 1980-1982 atrag întâi atenţia lui Stefan Aug. Doinaş, apoi a lui Al. Cistelecan şi lui Virgil Podoabă, care fac posibilă apariţia unor poeme ale condiţiei mele. Editorial, debutul îmi este fracţionat în două grupaje, unul întitulat „Speranţa matematică“, cuprins în plachetuţa scoasă în 1979 de autorităţile judeţene în cultură, celălalt, „Unităţi de suflet“, în „Caietul de poezie“ al Editurii Albatros pe 1980-1981, odată cu Romulus Bucur, I. Bogdan Lefter, Călin Vlasie, Lucian Vasiliu… 3.  Nici în tinereţe, nici acum n-am redactat/nu redactez cărţi. Aşa cum am spus, scriu poezele fără să pretind că rezist estetic şi nu cred să am privirea imbecilă a autorului de deliruri poeticale. Înainte de 89 am trimis manuscrise la mai multe edituri. Titlurile ar putea spune ceva: „Elemente de ereziologie“, „Antibarbari“, „Pajiştea dinlăuntrul pietrei“… Cu alte cuvinte, nu am căutat, n-am fost presat să intru în atenţia sau graţiile nici unui editor. De altfel, ştiam că redactorii de la edituri nu citesc manuscrisele celor „necunoscuţi“ decât ca urmare a unei intervenţii. In 1988 aveam la Cartea românească sau Albatros un volum intitulat „Genialităţi şi poezioare“… Afirm 161

Petruţ Pârvescu că Mircea Ciobanu ştia să mintă. Altă promisiune aveam la Junimea aflată într-un moment de scleroză. Bine că rămas promisiune. Nu mă preocupă în mod deosebit scoaterea de cărţi nici după „revoluţie“, înregistrez binele făcut de amici, aşa că mă desprind de orice grupare. Acum realizez că m-am autoexclus din provincie. Ignorării îi opun ignorarea şi decretez că prietenia este adevăratul duşman al literaturii. Sesizez invazia maculaturii şi devalorizarea cărţii… Intr-una din deplasările mele la Tg. Mureş în 1998 în interes de afaceri regăsesc la „Vatra“ şi îmi fac altfel de prieteni. Eugeniu Nistor îmi propune scoaterea unei cărţi, îmi fac o selecţie severă din producţia poetică începând cu 1968 şi astfel apare la Editura „Ardealul“ volumul „Efectul pervers“. 4.  Iniţial scriam în stilul facil stănescian şi de aceasta formă m-am desprins cu ceva greutate. Nu conta ce spun, ci cum spun. O înrâurire deosebită asupra mea a avut în anii de început şi preocuparea pentru enigmistică, criptologie, substrat, precum şi literatura ştiinţifico-fantastică a vremii. Ce înseamnă demnitate şi rezistenţă spirituală am învăţat de la Lucian Valea, care substituia într-un fel părintele… Nu i-am cărat geanta cu cărţi, dar am început să ascult emisiunile, în speţă cele culturale, de la „Europa liberă“ la sugestia lui şi tot la sugestiile sale căutam anumite cărţi şi articole în revistele literare. Atracţia pentru polemică şi dispută, pentru descoperirea „şopârlei“ într-un text, deviza „vexatio dat intellectum“ mi le-a cultivat Lucian Valea, chiar fără vrerea lui. Influenţa lui a rămas la nivelul instrucţiei, deşi avea tendinţe şi asupra vieţii private. Intr-o măsură stăruitoare, promova crezul poetului neînsurat, iar eu am fost primul care l-am trădat. Si nu doar din acest punct de vedere. Fireşte că nu aveam cunoştinţe de poeticile şi filosofia lui Bachelard şi Heidegger. Mai târziu m-a marcat moartea celui de al doilea copil al meu. Eram adeptul necesităţii ca literatul adevărat să suporte o golgotă, dar nu credeam că pot fi eu cel sfâşiat. 162

Scriitorul – Destin şi opţiune Aveam deprimarea venită în linie maternă şi dispoziţia pentru starea de absurd la care se adăugau şocul şi un sentiment al înfrângerii. Una este să faci teorie, alta e să fii supus probei trăirii. Fireşte că influenţe a căror pondere asupra vieţii şi scrisului meu nu o pot estima acum au exercitat mediile în care am lucrat (construcţii şi cooperaţie), medii folositoare prin răsplată, relaţii, circumstanţe, adică un univers de viaţă palpabilă, contradictorie şi captivantă în care am fost prins dar discursul meu a rămas şi după experienţa „revoluţiei“, a episodului politic şi intrarea în afaceri axat într-un fond de provocare,revoltă şi furie. Mi-am asumat o poziţie ex-centrică, chiar teoretizând ex-centritatea, dintr-o tendinţă spre libertatea negativă şi sfidarea creatoare. Trebuie să recunosc şi că anumite cărţi mi-au influenţat alegerile în viaţa şi modul de a gândi. Am învăţat stilul intelectual din „Imaginaţia sociologică“(1975) a lui C. Wright Mills, lecţia despre „Manierismul în literatură“(1977) a lui G. R. Hocke,despre gândirea lui Marcuse. O revelaţie a fost „Experienţa. Arta. Gândire“(1977) a lui N. Tertulian. Sunt matur când cred că scriu poemele mele esenţiale şi citesc pe George Steiner în „După Babel“ (1983), eseurile din 1986 ale lui Anton Dumitriu şi descifrez pe Jaspers. Mă fascinează şi SF-ul, în speţă contra-utopia şi interpretez silogismul SF drept poezie. 5.  Faptul că nu sunt un scriitor în sensul ordinar al termenului nu înseamnă să nu fac referire la condiţia de cetăţean a profesionistului de litere. Mă închin eroismului său permanent şi observ că în postura sa de dispozitiv de înregistrare şi prelucrare a imaginilor date de mai multe camere de luat vederi, dispuse în interiorul propriu şi înafară, scriitorul actual e un locuitor al statului pasiv şi de ale cărui testicule creţe puterii politice nu-i pasă… Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actul politic/ neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea în faţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care a dobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în 163

Petruţ Pârvescu diagnoza gazetărească, vizată tele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exersează teroarea în interesul cetăţeanului, scriitorul se agită pe margine dând calificative cu tendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ. Duplicitar, oportunist şi plângăreţ, scriitorul român actual este un cap limpede de maimuţă a lui Borel evoluată prin administrarea „normalităţii„de către „manometrul“ literaturii actuale. Excepţiile, câte sunt, consolidează ordinea. Fireşte, m-am asigurat de ocară. Hulă meritată. 6.  O temă care impune o viziune mai destinsă. Un mileniu = o veşnicie cuprinzând câteva epoci, câteva ere de consecinţe neintenţionate, aşa cum ne-am delectat în „era socialistă“. Adică un timp în care limba română are toate şansele să devină o limbă moartă. Au murit ele imperii, după multă chinuială, cât ii trebuie unui stătuleţ criminal, blestemat, să-şi extermine populaţia?… Prin urmare, după sfârşirea douămiiştilor în propria sforţare vizionară, arhiereii canoanelor literare au de proiectat în noul mileniu încă maximum nouzecişinouă generaţii-promoţii-serii de tip ulician. Posibile în măsura în care europenizarea şi globalizarea nu vor însemna înghiţirea limbii române de către limba de comunicare viitoare. Ce le poate compromite rămâne acelaşi inamic: maculatura. La a cărei producţie îşi dau concursul scriitorii băgaţi în priză,scoţând cărţi în ritm alert. In prezent, s-au stabilit câteva victorii în acţiunea de separare a maculaturii de impurităţile cu însuşiri deosebite apărute între 45-89, numai că mecanica non-spunerii, uşurimea suportului nou, mimetismul dispoziţiei emoţionale, absenţa cerberilor necesari, menţinând şansele de afirmare pentru oricare „cuvântător“ permit o expansivitate a textului redactat ce are drept consecinţă denaturarea serviciilor de recepţie ori sufocarea singularităţii şi a excepţiei. Lectorul specializat care dă avizul de recunoaştere a valorii e aglomerat, nu mai citeşte efectiv, frunzăreşte în diagonală. Pe de o parte, devalorizarea cărţii, pe de alta elitismul „oficial“ al grupurilor dominante. Chiar gratuită, cartea a devenit un produs de refuzat, neacceptat nici drept cadou. Ea circulă într-un cerc 164

Scriitorul – Destin şi opţiune exclusivist, scriitorii se citesc tot mai mult între ei. Nerespectându-se, lipsită de exigenţă, câmpia literaturii (de la E. Barbu citire!) pare compromisă de grupurile închise şi redundante, de reţeaua în care dictează liderul – făbricuţă pe bandă rulantă, ocupat şi cu tocmeala premierilor ori strategia ignorării adversarului… 7.  Centrat pe o idee ori o comandă, în funcţie de genul literar şi de circumstanţe, autorul profesionist urmează un program propriu. Excepţie face un tip de poezea a cărei scriere intervine pe neaşteptate, pe fondul unor achiziţii mentale. Există un anume moment de autostimulare ce are ca urmare discursul poetic într-o anume formă. In ce mă priveşte, eu nu-mi las textul aşa cum decurge iniţial, îl regândesc şi îl prelucrez. Ocupat cu trăitul (primum vivere), în memoria calculatorului meu rezultă şi ceva texte. Nu mai am prolificitatea de altădată, scriu cu întreruperi, îmi concentrez discursul. Stiu că am multe restanţe. Am multe lucruri de scris pe care le tot amân. N-a venit încă termenul de predare, sper să o fac. O temă care mă incită acum e condiţia poetului dotat cu armă de autoapărare. Oricâte poezele, consemnări şi însemnări s-ar aduna, nu este pentru mine un motiv imperios pentru o noua carte, pentru un nou „coş de gunoi“. Înclin de mai mult timp pentru postarea pe net a producţiilor mele, mi-am cumpărat propriul domeniu, dar întârzii. Prefer grupajul de versuri dintr-o revistă literară. 7+UNU.  Extrag din grupajul publicat în revista „Vatra“ nr. 12/2009 următorul text.

SATIRA. Văzduhului meu (Botoşani, martie 2009) La noi se mănâncă bine din poezia lui Eminescu şi la fel de bine se şi bea din povestea fiecăruia. Codiţele de topor papă însă alte averi lumea bună papă şi crapă ca toată lumea. Papă cotlet şi sfârşeşte în metafizica de la closet. 165

Petruţ Pârvescu Detalii la băieţii de la Cultură. Buni la beutură. Târgul zace şi zace şi zace ca o moluscă strada zace ca o şopârlă beată oraşul întreg lâncezeşte de parcă ar fi acoperit cu flegmă şi cenuşă boschetarii ling sticla vitrinelor tarabagii trag de cureaua parlamentarilor taxatorii taxează astrologia natală din grija de cetăţean zmeul zmeilor gâtuie cetăţeanul unde nu te aştepţi te pândesc sperietorile ca să câştige titlul de sperietori premiate muritorii de rând sunt fericiţi sa fie cocoşaţi pe ghiţă îl cheamă gheorghiţă pe primar îl cheamă viermele politic judecătorul care se miră şi nu face filosofie înmărmureşte filosofia adevărului ţâşneşte o sirenă şuierând ridicol să salveze nimicul suferă cumplit juneţea băgată pe jumătate în monitor şi tastatură circulă aberaţia ca o cucoană sulemenită la primărie trepăduşii au program de lălăială. Ianuarie, 2010, Botoşani

166

Scriitorul – Destin şi opţiune

Georgică Manole „… cititorul de poezie e din ce în ce mai rar.“

1.  Am mai răspuns la această întrebare cu altă ocazie şi răspunsul de acum nu poate să difere prea mult de cel de atunci. Din punctul meu de vedere ne ducem viaţa, atât cât ne-o dă Divinitatea, în trei planuri: al lui AICI, al lui ACOLO şi al lui DINCOLO. Două porţi fac trecerea dintr-un plan în altul. Aceste porţi nu se deschid niciodată pentru unii şi vor rămâne încremeniţi AICI. Foarte mulţi vor trece de prima poartă şi vor mişuna în zona lui ACOLO. E celebra colcăială specifică VIEŢII ÎN INTERVAL. În acest plan încă mă aflu şi eu, deşi am avut multe momente când Dumnezeu mi-a dat un „ghiont„şi m-a trecut DINCOLO, dar aşa, ca şi cum aş fi vizitat o expoziţie, după care a venit şi mi-a spus că e ora închiderii şi ar fi cazul să revin în…interval. Toate cele cinci cărţi pe care le-am scris până acum au fost create ACOLO şi au apărut datorită unui „imbold“ al destinului pe care l-am simţit sub forma unui „dat peste mână“ din partea lui Dumnezeu. Ca să mă înţelegeţi mai bine (şi să ne înţelegem corect), l-am luat ca referenţial pe Brâncuşi căruia Dumnezeu i-a deschis larg cele două uşi lăsându-l să zburde DINCOLO, iar îndemnul lui de a-i contempla lucrările până i le vom VEDEA, fiindcă numai acei aproape de Dumnezeu le-au VĂZUT, l-am preluat drept cale de urmat în actul creaţiei. Cred în destin ca dimensiune existenţială aflată sub semnul Divinităţii. Toţi scriitorii botoşăneni mişună prin interval, aşteaptă „ghiontul“ de la Dumnezeu şi fiindcă nu mai vine îşi mai dau căte una peste gură, se mai calcă pe picioare, îşi mai plasează discret căte un cot în coaste… 167

Petruţ Pârvescu 2.  Primele încercări literare s-au produs în perioada liceului, adică în jurul anilor 70. Influenţat de lecturile impuse prin programele şcolare şi stăpânit de o dulce inconştienţă, mă credeam poet şi eram dominat de motivul apartenenţei la patria celestă. Aşa am debutat cu poezie în MILCOVUL. În timpul facultăţii (de matematică – fizică) am cochetat cu proza (debut în FLACĂRA), însă am abandonat repede fiindcă atunci culmina o anormalitate impusă sub numele de protocronism. Intrând în viaţă m-am dedicat eseului (debut în SLAST). Îmi place să mă cred eseist, iar două dintre cărţile mele sunt eseuri de anvergură despre antigeometrism şi despre antimanagement. Am reînceput să scriu poezie şi asta din momentul în care am conştientizat că poezia şi viaţa sunt două lucruri aflate într-o veşnică luptă. Pentru că poezia nu este darul pe care ţi-l face pământul (de AICI), ci acel dar pe care ţi-l face cerul (de DINCOLO). 3.  Drumul până la prima carte a fost greu. Prin anii 80 am încercat să scot o cărţulie, „un snop de schiţe“, cum îi spuneam eu atunci, dar mi-a fost returnată pe motiv că sunt prea …visător. Spre exemplu, schiţa „Moartea fluturelui amiral“, pe care o consideram foarte bună şi care la cenaclul din Botoşani a fost apreciată de poetul Ţiganiuc, mi se recomanda s-o scot din carte. O altă schiţă, „Lina“, era prea…psihologică. Aşa că, una peste alta, prima carte mi-a apărut după Revoluţie. 4.  Ca structură sunt ataşat axei Eminescu – Arghezi – Stănescu – Blandiana explicitată prin linia cuvinte frumoase – cuvinte urâte – necuvinte – ancorare în temporalitate. Am început pe lângă Traian Olteanu căruia îi duceam şi apoi discutam, acolo la Focşani, caiete întregi de versuri. La Suceava îl ascultam vrăjit pe Vasile Andru şi-l „enervam„cu mâzgălelile mele pe AL.D.Funduianu, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru răbdarea de a mă asculta. Îmi plac scriitorii care sunt adepţii gândirii analogice clare şi spun multe folosind cuvinte puţine. Îmi plac prozatorii care valorifică realitatea prin ficţionalizare. 168

Scriitorul – Destin şi opţiune Din această perspectivă, la Botoşani l-am urmărit insistent pe Dorin Baciu,un prozator profund, iar romanul său „Vine trenul Principesa“ a fost puţin valorificat de critică. Nimeni n-a valorificat atât de bine proba oglinzii ca acest prozator. Cândva mi-ar fi plăcut să fiu mai aproape de euphorionişti, dar nu s-a putut. Mereu am apreciat la ei o anumită limpezime dar şi o aristocraţie a seriozităţii. Şi fiindcă nu concep ca un scriitor să nu fie ataşat unei filozofii (interbelicii se strângeau ciorchine în jurul filozofilor vremii), eu sunt adeptul demersului peratologic propus de Gabriel Liiceanu, filozof despre care am scris foarte mult. Poate de aici mi se trage discreţia de care sunt stăpânit şi adesea, pe unde trec, nu las urme. 5.  Cînd e să vorbim despre conştiinţă politică la români, mai întâi tebuie să zâmbim. Pentru că ea există dar lipseşte cu desăvârşire. Se intră în politică pentru a se ajunge la ciolan. Politicienii sunt, după cum se vede de ani bun, adversari ireconciliabili. Scopul lor suprem e să-şi atragă cetăţenii pe care să-i coordoneze ca masă de vot. Nu se intră în politică din ataşament pentru doctrină, se intră pentru avantaje personale. Iar când politicianul simte că se apropie momentul să le piardă, brusc are o revelaţe şi se „ataşează“ altei doctrine, adică trece la alt partid. Cetăţeanul român e personajul mic dintr-o vastă piesă de sorginte românească. Mereu aceste personaje mici nu au fost luate în seamă sau au fost lăsate undeva, în decor, deşi ele asigură liantul unei opere. Judecaţi ce ar însemna „Craii..“ lui Mateiu fără Pena Corcoduşa, povestea lui Iisus fără Iuda, „Bietul Ioanide“ fără leneşul Sufleţel Panait sau dacă un Caragiale nu ar fi inventat Cetăţeanul turmentat. În astfel de personaje se poate regăsi cetăţeanul român, care devine important o singură dată la patru ani, când trebuie să voteze. Îmi propusesem să scriu un eseu despre personajele mici ale literaturii române, dar am abandonat. Între politician şi cetăţean, între aceste două conştiinţe politice se află scriitorul. Politicianul îşi face treaba cu scriitorul apoi îl abandonează, în timp ce pe cetăţean nu-l interesează ideile mari ale acestuia. 169

Petruţ Pârvescu Concluzionând, ce este azi scriitorul? Un personaj mic, un fel de Pena Corcoduşa, Sufleţel Panait, Iuda… 6.  În primul rând, nu cred în tot mai frecventul anunţ cu referire la dispariţia poeziei. Nu cred în falimentul ei. Se scrie poezie multă şi bună chiar şi la Botoşani. Problema e alta, că cititorul de poezie e din ce în ce mai rar. Optzecismul şi-a trăit traiul, himerismul anilor 90 a fost strivit cu himerişti cu tot, fracturiştii se impun greu fiindcă se vor insuportabili. E nevoie de altceva, de o redescoperire a semnelor dumnezeirii şi punerea lor în alţi parametri estetici, de redefinirea sensului creaţiei etc. Eu am propus cu ceva timp în urmă ANTIGEOMETRISMUL ca fond şi SCULPTURALISMUL ca formă. După Revoluţie a fost vremea jurnalelor şi va veni cea a romanelor cu implicare politică şi tentă filozofică. La Botoşani e nevoie de critici şi spaţiu de expresie. 7.  Din perspectivă filozofică, timpul creaţiei e permanent. Chiar şi când dormim. Visul e un act de creaţie. Dumnezeu a creat lumea, iar lumea e datoare să continue creaţia prin ce se pricepe fiecare component al ei. Din perspectivă practică, nu există un timp al creaţiei. El este amplificat când Dumnezeu „îţi dă peste mână“. Un „program“, da. El ţine de etic, estetic şi afinităţi (chiar dacă selective). Finalizez „Jurnalul din actualitate“, care va porni spre tipar în aprilie, anul acesta. Merge bine scrierea romanului „Copacul“ cu finalizare prin noiembrie 2007. Anul 2008 va fi dedicat finalizării eseului de mare întindere „Viaţa în interval“. 7+UNU

Poem Încă mai bate inima unei tobe hodorogite, scena se ţine într-un picior… Omul cu ochi de sticlă, cu limba de lemn, 170

Scriitorul – Destin şi opţiune cu trupul de cauciuc, ţine o conferinţă… Din când în când degetu-i de gheaţă se îndreaptă ameninţător ca şi când ar vrea să înţepe orizontul, cerul… Nimeni nu ne mai spune: „Atenţie, cad îngeri!“ Iulie, Hăneşti, Botoşani, 2008

171

Petruţ Pârvescu

Gică Manole „Ai nevoie de literatură în măsura în care nu poţi trăi fără ea. Or eu nu pot trăi fără L. N. Tolstoi sau F. M. Dostoievski, nu pot trăi fără Balzac sau Eminescu, nu pot trăi fără J. Steinbeck, M. Preda sau Italo Svevo etc, dar pot trăi fără Ana Blandiana, Nicolae Breban sau Adrian Păunescu…“

1.  În primul rând eu nu cred în destin. Sună extrem de pretenţios: destin. Fiecare individ se crede mai preţios/unic decât este în realitate. În al doilea rand, cred în opţiune, deoarece opţiunea ramâne calea prin care ne croim o anume existenţă, sau, după cum spui tu, ne edificăm un destin. În ceea ce mă priveşte, încă din copilarie am fost luat în stăpânire de pasiuni durabile (nu toate). Ele au dat (şi mai dau) o oarecare consistenţă vieţii mele. 2.  La 49 de ani cu o carte de Convorbiri despre Dumnezeu, Istorie, Iubire, Neam, Conştiinţă, Moarte etc., convorbiri purtate cu Ciprian Voloc. Primele încercări literare… Încă din copilarie, evident. Tot scriam poezii şi făceam planuri cum să scriu cărţi de aventuri sau de istorie; şi-mi tot ziceam că voi scrie cărţi importante. Nu le-am scris, nici nu le voi scrie. Deoarece mă simt neputincios. Dacă citeşti/ai citit marii autori ai culturii, înţelegi că niciodată nu vei ajunge să te apropii de ei, ca valoare. Şi atunci te cuprinde neputinţa, gustul zădărniciei în faţa foii albe, întrebându-te: „La ce bun“? „De ce?“ şi „Cui foloseşte scrisul tău?“. Nu-s deloc întrebări gratuite… 172

Scriitorul – Destin şi opţiune M-am amăgit/mă amăgesc de o viaţă cu gândul că fiecare om trebuie să depună mărturie despre sine, despre lumea în care trăieşte. Poate fi mărturia ta folositoare cuiva, undeva, cândva? Aşa cred, încă, căci dintotdeauna am avut, şi continui să am, un adevărat cult pentru cuvântul scris sau rostit. Doar dacă (cuvântul) nu este pocit, răstălmăcit, mincinos, degradat. 3.  Unul nefiresc de lung, prea lung. Iar prima carte pe care mi-am pus numele (Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi)‚ se datorează‚ s-ar părea, nu întâmplării, ci destinului sau amândurora la un loc. Iar destinul, în cazul de faţă, a purtat numele lui Ciprian Voloc. Până la venirea sa, ca profesor, la liceul „Regina Maria“ (septembrie 1998) aproape că mă epuizasem în interminabile, sterile revolte, frustrări. Tot aşteptam să apară cineva cu care să împărtăşesc aceleaşi valori, să avem aceeaşi viziune asupra timpurilor noastre. Deoarece, în ciuda tinereţii sale, Ciprian Voloc, am simţit repede acest adevăr, avea o conştiinţă limpede asupra rosturilor unei fiinţe, pe pământ. Colegi fiind, simţindu-i seriozitatea, îi tot spuneam: „Hai să scriem o carte împreună!“. „Ce fel de carte? Despre ce anume să vorbim?“, întreba el. Foarte nesigur/nebulos îi ziceam: „Să vorbim despre Dostoievski!“ (una dintre obsesiile mele culturale). Până la urmă, în decembrie 2001, am convenit că, în ianuarie 2002 vom începe o carte. Nici eu, nici el nu ştiam despre ce vom vorbi. Am cumpărat un reportofon şi, din ianuarie 2002, până în mai acelaşi an, ne-am întâlnit, în localul liceului în care lucram, de 12 ori, rezultatul fiind cartea amintită ceva mai devreme. El m-a forţat să mă aşez în faţa foii albe, apoi Traian Apetrei şi chiar tu. Adu-ţi aminte, câţi ani ţi-ai pierdut timpul cu mine îndemnându-mă să scriu şi nu te-am ascultat. Cartea de care vorbesc a fost receptată ca una neobişnuită, iar Traian Apetrei şi Paul Ungureanu au scris despre ea cuvinte elogioase. Nu cu mult timp în urmă, Georgică Manole (Actualitatea Botoşăneană, nr. 2250 din 11 mai 2007), aşadar la 5 (cinci) ani de la apariţia sa, o consideră „o carte fundamentala…, una în care 173

Petruţ Pârvescu autorul îşi dezveleşte sufletul în sensul filosofiei lui Noica“. Îi mulţumesc lui Georgică Manole pentru aceste cuvinte, şi îl îmbrăţişez, dorindu-i tot binele de pe pământ. 4.  Nu mă revendic de la nicio grupare culturală, chiar dacă, împreună cu Ciprian Voloc şi Paul Gorban, am fondat, (ianuarie 2005), „Cercul de la Dorohoi“. Nici un prieten nu mi-a marcat viaţa într-un chip esenţial (de altfel, mă feresc ca dracu de tămâie de cuvântul prieten). Sunt, mă consider, un autodidact, în ciuda aparenţelor. Datorez mult, peste puterea de înţelegere obişnuită, tatălui meu, Cozma, mort la 58 de ani, acum 28 de ani, şi lui Dumnezeu cel neînţeles, care m-a ocrotit, scos din mari primejdii, mari rătăciri, de nesfârşite ori. Apoi datorez o infinită recunoştinţă lui Avram Iancu, cât si lui Nicolae Bălcescu, ce m-au învăţat, mai bine ca oricine, că unul dintre rosturile fundamentale ale omului este să îşi slujească naţiunea, în orice condiţii, s-o iubească, tot fără condiţii, chiar dacă suferă pentru binele, dreptatea şi adevărul ei. Cei doi, ca şi Mihai Eminescu, sunt pentru sufletul meu trei Hristoşi româneşti, des invocaţi, din calcul politic/cultural şi fariseism, dar nu urmaţi. Aparţin, totuşi de gruparea din jurul „Intertextului“, grupare care, din toamnă va scoate revista „Absolut Cultural“, revistă ce se vrea un nou „Secol XX“ sau cel puţin egală „Intertextului“, ca valoare. Despre ultima, călătorind la Chişinău si Cernăuţi, Eugenia Bulat, redactorul şef şi directorul „Clipei siderale“ din Basarabia, precum si Arcadie Opaiţ, poet de foarte înaltă expresie artistică, preşedinte al Societăţii „Mihai Eminescu“ din Cernăuţi, luptător pentru cauza Românilor din Ucraina, au avut cuvinte de apreciere mai mult decat laudative, pentru noi. 5.  Raporturile dintre scriitor şi Putere – vorbesc de cele de suprafaţă, oficiale – sunt unele ca dintre stăpân şi slugă. Nicăieri pe pământ Puterea nu dispreţuieşte mai adânc/complet pe omul care scrie, ca în România. Puterea, ipochimenii ce-o reprezintă 174

Scriitorul – Destin şi opţiune prin deciziile ei, prin urmările acestor decizii ne marchează dramatic existenţa: n-ai bani să tipăreşti cărţi, pensiile/salariile seamănă mai mult cu nişte pomeni date din dispreţ etc. Acum câţiva ani l-am întrebat pe Dorin Baciu cum/din ce trăieşte, iar el mi-a răspuns că din pensia de 80 Ron şi din salariul soţiei! Şi este vorba, aici, de unul dintre cei mai valoroşi prozatori pe care îi are România, la început de veac XXI. Iar scriitorii care nimeresc sau sunt acceptaţi în interiorul Puterii îi cântă în strună acesteia. Se gudură pe lângă ea, o pupă undeva, greţos, bălos, slugarnic. Avem o tradiţie în domeniu, nu-i aşa? Mihail Sadoveanu, pentru care lumina venea numai de la răsărit, M. Beniuc, care ştia şapte limbi şi ruseşte sau această veşnică dezonoare pe conştiinţa literaturii române, Adrian Păunescu ce încă, iată, tot în frunte se află, mai bine înfipt, zic eu, în structurile Puterii decât pe timpul lui Ceauşescu, fiind, culmea cinismului, preşedintele Comisiei de cultură a Parlamentului. Problema raporturilor dintre scriitor si putere este una ce ţine de conştiinţă şi responsabilitate. Rostul scriitorului oriunde, oricând, este de a zmulge măştile Puterii. De a o arăta în toată hidoşenia (urâţenia) sa. De a nu umbla cu cioara vopsită, cu jumătăţi de măsură. De a spune adevărul, oricare ar fi el, până la capăt. De a răzbuna, măcar pe această cale, milioanele de semeni pentru suferinţele, nedreptăţile de care au parte tocmai din cauza puterii, oricare ar fi ea. Daca cei care aparţin Puterii n-au conştiinţă, nici responsabilitate, sau o au doar formal, de circumstanţă, scriitorul trebuie să o spună răspicat. Deoarece, o cred de o viaţă, acesta este rostul unui scriitor cetăţean: acela de a fi preocupat de problemele Cetăţii, de a lua atitudine, de a nu tace, de a nu accepta, să nu evadeze în interiorul unei gândiri fricoase, laşe, de a scrie/spune adevărul (ce banalitate!) nu în numele său, ci în numele semenilor săi. Doar că, cel puţin aşa este la noi, la români, adevărul nu cutremură conştiinţe, n-are impactul dorit. Odata ştiut/dezvăluit (adevărul!) este daca nu uitat, ci ignorat cu dispreţ şi grosolănie. Nu am dreptate? Am! Nu ştim cu toţii adevăruri ce ne-au 175

Petruţ Pârvescu compromis/deturnat destinele, ca naţiune? Le ştim bine: confiscarea revoluţiei noastre sfinte din Decembrie 1989, eliberarea criminalilor (din acelaşi decembrie), folosirea bâtelor în disputele politice (mineriadele!), premeditarea – cu o ură ascunsă de un zâmbet ce este nu zâmbet, ci rictus satanic – trădării intereselor mari ale naţiunii (vezi tratatele cu URSS, Rusia şi Ucraina), transformarea ţării într-un câmp al jafului cu legea în mână. Şi totuşi, Ion Iliescu, căci la el mă gândesc, trăieşte, înfloreşte, prosperă, scrie cărţi, dă sfaturi ca un veritabil pedagog politic al naţiunii… Ce ruşine! Ce nenorocire! Într-o lume politică ca a noastră, roasă până la os de minciună, necredinţă, trădare, dispreţ fată de om şi destinul său, scriitorul este obligat să fie, înainte de toate cetăţean, iar nu să experimenteze stilistic. 6.  Ca o mare necunoscută. N-am întâlnit încă voci care să mă cutremure. În ceea ce mă priveşte, rămân ataşat scriitorilor din trecut. Şi care au fost, toate, mari conştiinţe. Ai nevoie de literatură în măsura în care nu poţi trăi fără ea. Or eu nu pot trăi fără L. N. Tolstoi sau F. M. Dostoievski, nu pot trăi fără Balzac sau Eminescu, nu pot trăi fără J. Steinbeck, M. Preda sau Italo Svevo etc, dar pot trăi fără Ana Blandiana, Nicolae Breban sau Adrian Păunescu… 7.  Există un timp al creaţiei doar atunci când înţelegi că te sufoci dacă nu scrii, când simţi că nu poţi continua să trăieşti dacă nu împărtăşeşti semenilor tăi gândirea ta, sufletul tau. În afara acestei nevoi vitale exerciţiul creaţiei, în ciuda oricăror contraargumente, devine unul cu totul inutil. Împreună cu Ciprian Voloc încheiem volomul trei din „Exorcismul Tăcerii“ pe care îl vom scoate peste câteva săptămâni, am gata un studiu despre revista „Viaţa Românească“, de asemenea lucrez greu şi fără nici o bucurie la o carte despre dimensiunea politică a vieţii şi operei lui Titu Maiorescu, la care adaug o alta numită „Personalităţi ale românilor din Ucraina“. Aştept să 176

Scriitorul – Destin şi opţiune mă eliberez de aceste obligaţii spre a vedea încotro o apuc. Doar dacă, vorba monşerului, timpul va mai avea răbdare… Mai, 2007, Dorohoi 7 + UNU

UN OSTRACIZAT: IISUS DIN NAZARET. DESPRE ACTUALITATEA MESAJULUI SĂU Oricât de multe exemple de dăruire/sacrificiu identificăm, atunci când tragem linia, concluzia nu poate fi decât negativă: fapta, dacă nu este generală/universală, se pierde, nu în anonimat, ci în marea indiferenţă, tot universală. Înţeleg bine că tot ceea ce se raportează la om (istorie, religie, cultură, morală, etc.) sau, mai bine zis, toate acestea, la care omul se raportează, sunt, într-o măsură covârşitoare, ficţiuni; sau, dacă nu ficţiuni, raportări convenţionale. Fratele meu, Jan, nu demult, într-o convorbire transatlantică ceva mai lungă, mi-a vorbit despre viaţă – mai exact, ceea ce noi denumim drept viaţă – ca despre o insuportabilă eroare. Sunt de partea fratelui meu, iar a-mi detalia poziţia nu vreau să o fac. De un timp îndelungat omenirea se tot afundă în murdărie; toate credinţele (în afara uneia) se destramă sau se complac într-o ruşinoasă dependenţă, de formă; spiritul fraternităţii autentice şi active a murit de mult; destrăbălarea generală, sub toate aspectele, e demult un fapt împlinit; bunul plac, plăcerile de orice fel (toate de o josnicie inimaginabilă), cruzimea indiferenţei au îngropat definitiv Spiritul; preţ nu mai are Suferinţa, Jertfa şi Dreptatea, ci doar aurul şi tot ce ţine de el; fiecare doreşte să aibă ceva, iar dacă are acel ceva i se pare puţin, vrea mai mult. Nimeni nu este mulţumit de/cu ceea ce are; vrea, dacă se poate, totul. Pe semenul său nu-l mai recunoaşte de semen decât rânjind. Lăcomia nu mai are limite, iar cei ce flămânzesc de absenţa pâinii cea de toate zilele au devenit şi mai mulţi. Această stare universală îmi dovedeşte definitiva rătăcire a comunităţii umane, în ansamblul ei, rătăcire provocată de o alegere greşită, în plan existenţial. Căci, în absenţa impunerii şi practicării unei 177

Petruţ Pârvescu etici anumite, oamenii aleg greşit, aleg după bunul lor plac sau nu ştiu ce să aleagă. O comunitate nu poate trăi, în interiorul vreunei morale, în absenţa rigorii. Iar rigoarea etică este posibilă doar dacă omul înţelege că va fi pedepsit, de nu o respectă. În absenţa fricii de pedeapsă, omul justifică/alege orice comportament, numai să se plaseze în afara sau la periferia moralei. Avem absolută nevoie de un Mare Inchizitor, dar ideal ar fi ca acesta să fie conştiinţa. Dar Conştiinţa îi este dată omului şi pentru a se disculpa/justifica de greşeală. Recunoscând greşeala, acţionăm nu spontan, ci conform unui imperativ moral (impus, dar ulterior liber asumat). Nu aşa stau lucrurile când vorbim de comunitate. Când tradiţia încă era vie, impunea fiecăruia o rigoare etică/religioasă despre care comunitatea ştia că o ajută să se perpetueze. Vremurile din urmă au lovit tradiţia chiar în inima ei, aducând-o în pragul disoluţiei. Dezordinea absolută, în sens moral, poate fi explicată şi prin distrugerea tradiţiei. Distrugându-ne tradiţiile, ne-am distrus şi sistemul moral clădit în timp; căci morala nu este instinctuală, nu se edifică peste noapte, nu este rezultatul unor instituţii, fie ele şi geniale, ci efectul elaborat/verificat pe care cutumele le au în viaţa comunităţii. În ciuda excelentei tale argumentaţii, cred că actul moral nu poate fi spontan. Spontan este animalul de pradă, obligat să-şi astâmpere foamea sau să-şi satisfacă nevoia de a ucide. Dacă ai avea dreptate (că actul moral este unul spontan) singurele cu adevărat morale ar fi femeile şi animalele, deoarece ele sunt cu adevărat spontane, la modul absolut. A crede aşa ceva (adică că toate femeile pot fi morale) se constituie în cea mai grea blasfemie, la adresa lui Dumnezeu. Actul moral, prin excelenţă, este acela (ai mare dreptate) ce te împiedică, sub orice formă, să faci rău semenului tău. Or, după opinia mea, dacă am acţiona spontan/instinctual nimeni n-ar mai cruţa pe nimeni. Observ că nu eşti de acord cu punctul meu de vedere, cu privire la Calvin şi „tirania“ sa. Sunt încântat că ai altă poziţie. Eu continui să cred că, dacă un om sau o comunitate se raportează la Dumnezeu, dar această raportare nu se regăseşte 178

Scriitorul – Destin şi opţiune şi-n comportament, trebuie ca cineva să oblige/impună rigoarea etică necesară, chiar şi prin pedeapsă şi restricţii, deoarece, deseori, în domeniul moralei, pedeapsa este o binecuvântare cerească. Numai că istoria comunităţilor umane ţine de alte legi, iar accidente, atât de benefice, ca cel al Genevei de la mijlocul secolului al XVI-lea, sunt rare. „Nu poţi avea o morală, dacă nu trăieşti în interiorul unei adevărate religii“… (H.R.Patapievici, „Omul recent“). Ei, cum ştim când şi dacă trăim în interiorul unei religii adevărate? Făcându-ne, oare, cruce sau bătând pământul, cu capul, de cinci ori pe zi, aşa cum fac şi cei care trăiesc în fărădelegi şi minciună? Sau acceptând, chiar şi prin impunere, un anume comportament, compatibil cu dezideratul pe care-l urmăreşti? Ideal ar fi ca însuşi individul, dacă se crede adept al unei religii, să-şi impună sieşi restricţii etice, în acord cu credinţa sa. Două exemple îmi dovedesc valoarea restricţiilor de natură etico-religioasă. Primul este al lui Blaise Pascal. Acesta, după noaptea în care a trăit revelaţia, a hotărât să impună un tratament neiertător trupului său. Hrană, cât să nu moară. Apă, atât cât avea nevoie. Vorba, scurtă şi rară. Gândul, doar la Dumnezeu şi la fiul său, Iisus. Fapta, doar pe măsura gândului. Nu şi-a mai permis nici o frivolitate, nici un zâmbet gratuit. Ne-a lăsat, ca mărturie a credinţei sale neprefăcute, „Cugetările“ sale esenţiale (pe care le am de la tine; uitând să-ţi mulţumesc, o fac acum). Iar după ce a murit, apropiaţii săi i-au găsit mijlocul trupului încorsetat de un brâu aspru, cu ţinte metalice, aplicat direct pe piele. Al doilea exemplu (pentru mine la fel de grăitor) este cel al lui L.N.Tolstoi. La începutul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea marele scriitor îşi trăia, din greu, criza sa spirituală. A mărturisit adesea că nu ştia cum să o depăşească, că s-a gândit şi la sinucidere, ca la o soluţie. Şi-a făcut publice gândurile sale. Refuza să mai fie servit de slujitori. Îşi crea încălţămintea proprie cu mâinile sale. Ara şi cosea ca un mujic. Voia, spre marea disperare a soţiei sale, Sofia Andreevna, să renunţe la avere, pe care o ura profund. Împreună cu pelerinii, a luat băţul în mână, căutând cu toată fiinţa sa un alt mod de viaţă. Iar biserica rusă a fost dezgolită, prin gândurile 179

Petruţ Pârvescu sale făcute publice, de orice travesti, arătându-i-se drept ceea ce este orice biserică: o instituţie lipsită de substanţă religioasă, o impostoare. Rezultatul poziţiei lui Tolstoi a fost pe măsura aşteptărilor: Biserica l-a excomunicat pe marele scriitor. Dar nu acesta este exemplul legat de Tolstoi, ci altul. Ivan Turgheniev, după una din lungile sale şederi la Paris (era înlănţuit de o franţuzoaică – ce slăbiciune!), a trecut, pentru câteva zile, pe la Iasnaia Poliana. Şi, pentru a arăta familiei lui Tolstoi că este un om la „modă“, că nu trăieşte degeaba la Paris, într-o zi le dovedeşte „modernitatea“ sa prin ultimul stil de dans apărut, atunci, în capitala franceză, can-can-ul, ţopăind prin faţa asistenţei încântate. Scălâmbăielile lui Turgheniev l-au mâhnit, scârbit profund pe L.N.Tolstoi, după cum notează el în „Jurnal“. Pentru că am ajuns, chiar şi fugitiv, la L.N.Tolstoi, nu ezit să subliniez poziţia sa despre Biserică, exprimată prin gândurile unui personaj din romanul său „Învierea“, Nehliudov, poziţie pe care o împărtăşesc: „Nici unuia dintre cei de faţă, începând cu preotul şi directorul şi sfârşind cu Maslova, nu-i trecuse prin minte că acel Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător, preaslăvindu-l prin tot felul de cuvinte ciudate, era împotriva a tot ceea ce se petrecea aici: era împotriva nu numai a acestei vorbării fără rost şi a vrăjitoriei pângăritoare, pe care o făceau preoţii-învăţători cu vinul şi cu pâinea, dar a interzis în chipul cel mai hotărât oamenilor să numească învăţători pe alţi semeni de-ai lor; le-a interzis să se roage în biserici, poruncind să se roage, fiecare, în singurătate; a interzis bisericile chiar, spunând că el a venit să le dărâme, şi că trebuie să te închini nu în biserică, ci în suflet şi în adevăr; şi, mai ales, a interzis nu numai judecarea oamenilor şi întemniţarea lor în închisori, chinuirea, înjosirea şi canonizarea lor, aşa cum se făcea aici, dar a interzis orice silnicie asupra oamenilor, spunând că el a venit să dea celor înrobiţi libertatea. Nici unul dintre cei de faţă nu-şi dăduse seama că tot ceea ce se petrecea aici (în închisoare, n.n) era cea mai mare pângărire şi batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nimănui nu-i dăduse prin gând că crucea aurită, cu medalioane smălţuite la capete, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea tuturor să o sărute, nu 180

Scriitorul – Destin şi opţiune era altceva decât simbolul uneltei de tortură, pe care pătimise Iisus tocmai pentru că interzisese tot ceea ce se făcea acum aici în numele lui. Nimănui nu-i trecuse prin cap că toţi aceşti preoţi, care îşi închipuie că, mâncând pâine şi vin, mănâncă şi beau trupul şi sângele lui Christos, într-adevăr mănâncă şi beau trupul şi sângele, prin faptul că nu numai că-i înşală pe , cu fiinţa cărora s-a identificat Christos, dar îi lipsesc de cel mai mare bine şi-i aruncă în chinurile cele mai crunte, ascunzând oamenilor acel adevăr pe care l-a adus el pe pământ“. (L.Tolstoi, „Învierea“, Ed. a II-a, p. 161-162). Din câte cunosc, eşti un bun cunoscător al creştinismului, aşa că, a continua discuţia, pe această temă, ar fi, din partea mea, un fapt riscant, recunoscând superficiala mea cunoaştere a problemei. Şi totuşi, tocmai pe acest Iisus, căruia tu i-ai desluşit „contradicţii grave“ şi „lipsă de coerenţă“, l-a urmat, după atât de lungi ezitări, Maica Tereza. Ea nu a găsit în cuvintele lui Iisus nici contradicţii, cu atât mai puţin semne de confuzie. A înţeles că Iisus a poruncit să-ţi iubeşti şi să-ţi slujeşti aproapele, îndeosebi pe cel umil, şi, ascultându-i porunca, l-a iubit şi slujit pe aproapele său căzut în nenorocire. Dar exemplul său rămâne singular. Ar fi nevoie de câteva milioane de Maica Tereza pentru ca cei umili şi dezmoşteniţi să dispară. Chiar dacă instituţiile create de ea continuă să existe şi după moartea sa, tot nu-i de ajuns; numărul celor oropsiţi şi uitaţi, şi de oameni, şi de Dumnezeu, este şi mai mare, căci bogaţii lumii îi ajută pe cei nenorociţi doar cu ce le scapă printre degete, şi cu nimic mai mult. Am să dau drept exemplu felul în care s-au purtat, imediat după 1989, cu Maica Tereza, cei care au preluat, prin crimă şi minciună, puterea, în România. În 1990, Maica Tereza a sosit la Bucureşti pentru a-şi întemeia şi la noi filiale ale instituţiilor sale, spre a-i ajuta pe cei fără de noroc. Timp de trei săptămâni a tot încercat să-l vadă pe Petre Roman, dar acesta n-a primit-o. Ministrul Sănătăţii de atunci, având treabă pe la Petre Roman, a zărit-o pe Maica Tereza în anticameră, şi, recunoscând-o, i-a facilitat întâlnirea cu „revoluţionarul“ cel mare din decembrie 1989. Care a fost rezultatul demersurilor sale pe lângă Petre Roman, nu ştiu. N-am auzit de 181

Petruţ Pârvescu existenţa vreunei filiale, în România, a instituţiilor caritabile ale Maicii Tereza. Dacă, la Bucureşti, Maica Tereza a aşteptat trei săptămâni pentru a-l vedea pe şeful guvernului, la Moscova, în două ore, Boris Elţîn a primit-o, a îmbrăţişat-o, i-a găsit şi sediu (era să zic „locaţie“, că tot e la modă cuvântul). Tot în legătură cu Maica Tereza este folositor să amintesc că, atât timp cât a trăit, a călătorit gratuit pe toate liniile aeriene din lume, cu excepţia TAROM, ce a obligat-o să-şi plătească călătoriile! Această ruşine a fost posibilă la poporul ce se crede creştin de două mii de ani, după cum se tot umflă în pene popimea, şi care o are drept „ocrotitoare“, chipurile, pe Maria, mama lui Iisus!!! Exemplul Maicii Tereza te contrazice totuşi în modul cel mai direct, după cum, se pare, recunoşti tacit şi tu, într-un final. Sunt sigur – şi în aceasta văd eu riscul unor contraziceri sterile, inutile, cu tine – că tu nu poţi crede pe nimeni, cu excepţia rezultatelor, concluziilor pe care le identifici uzând de logica ta implacabilă. Pui prea mare accent pe claritatea unor texte, care trebuie să fie ori/ori, şi care să nu conţină semne de întrebare, făcând abstracţie de faptul că un mesaj, precum cel al lui Iisus, a fost exclusiv oral, iar cei ce l-au notat, au făcut-o mai târziu; aşa se explică unele inadvertenţe, prin redarea greşită, trunchiată, a cuvintelor sale, de către evanghelişti, şi nu dintr-o confuzie a spuselor Nazarineanului. Cei care au vrut să creadă în El au depăşit orice ambiguitate textuală, dificultăţile pe care le-au întâmpinat, rareori depăşite, ţinând de cu totul altă natură: cum să trăiască după învăţătura sa, cum să-şi înfrângă propria natură sau să-şi depăşească limitele, barierele pe care le construieşte, mereu, aceeaşi natură, în drumul spre eliberare. Aşa simt eu: oricine crede, oricine are siguranţa credinţei sale, devine un om cu totul liber. Aici, adică în neputinţa de a crede, găsesc eu drama fiecărui individ. Diferenţa este dată de motivul (de motivele) care îl împiedică pe acel cineva să creadă. Nu vreau deloc să refuz a vedea lumea în care trăiesc aşa cum se dezveleşte ea ochilor noştri. Ei bine, această lume, nu de credinţă este ea însetată, nu de argumente şi dovezi despre 182

Scriitorul – Destin şi opţiune rostul credinţei în viaţă, nu, ea are nevoie doar de plăceri de orice natură (pe care, spre marea mea surprindere, tu le justifici), divertisment, averi, poziţii sociale, aşa-zisă glorie, laudă de sine, punere în „valoare“ a calităţilor proprii, „fericire“ şi „iubire“ ordinare, răzbunare pe semenul său, etc. Nu Iisus şi învăţătura lui sunt de vină dacă creştinismul, recunosc şi eu, se află într-o clară cădere liberă, ci demonizarea lumii, de la un capăt la altul. Credeam, mai cred încă, că Dumnezeu a fugit dintre oameni, sau, mai bine zis, a fost izgonit din lumea aceasta, înlocuit fiind cu tot felul de surogate ce-i poartă, în batjocură, numele. Numai eu ştiu povara grea, îndelungată, a puţinei mele credinţe şi a ambiguităţii în care mă complac, în relaţia cu Dumnezeu (pe care am disperat să-l mai caut, altundeva decât în mine). M-am întâlnit, în octombrie 2004, după 28 de ani, cu o femeie (pe care în adolescenţă am iubit-o), cu totul întâmplător. Era într-o joi, iar eu plecam spre Dorohoi, dinspre Tătărăşeni, cu autobuzul de 17, iar ea spre Bucureşti. Eram numai noi doi, în maşină, şi până la Dorohoi am tot vorbit, repede şi amestecat. Ea m-a întrebat, printre altele, cu ce mă ocup; i-am răspuns că tot îl caut pe Dumnezeu şi nu reuşesc să-l găsesc nicăieri. Atunci ea mi-a pus un deget pe frunte zicând: „Cum poţi spune aşa ceva, Dumnezeu este aici, în tine“. Aşadar, ea ştia, probabil de o viaţă, unde poate fi găsit Dumnezeu, iar eu nu ştiu… Sau, ştiam, dar refuzam să recunosc că sunt şi eu, ca toţi, sub puterea unor forţe care n-au nici o legătură cu ceea ce, fariseic, zic că tot caut. Aşadar, cum să-l identificăm pe Dumnezeu, cum să-i desluşim chipul, dacă este adevărat că se află în noi? Dacă Dumnezeu poate fi găsit în om, de ce lumea se lasă demonizată? Este Dumnezeu absent, sau, mai bine spus, l-au izgonit oamenii pe Dumnezeu, din lumea lor? Aşa se pare, iar motivele acestui infinit şi perpetuu deicid eu nu pot să le desluşesc. Prin anii ‚70-‘80 s-a bucurat de răspândire şi aprecieri un film de Fr. Truffaut, „Fahrenheit 451“, F451 fiind temperatura la care arde hârtia. Filmul ne avertiza că sunt posibile societăţi în care cărţile vor fi izgonite, iar cei ce doresc să citească cărţi vor fi vânaţi. Cerberii din film reuşeau să 183

Petruţ Pârvescu găsească orice carte ascunsă, iar cel ce călca ordinul de a nu citi era imediat arestat. Sigur că filmul lui Truffaut făcea trimitere directă şi la sistemul totalitar comunist ce părea, atunci, nemuritor. Ceea ce vreau eu să spun, cu acest exemplu, este că, în ciuda certei sălbăticiri, degradări, demonizări a lumii, mici insule umane, ce se identifică cu adevărat cu învăţătura în care cred, fie ea a lui Iisus, Buddha, Zarathustra sau Shiva, Brahman etc., vor şti că nu erudiţia şi hipercriticismul pot fi soluţiile de care au nevoie, nu căutarea cuvântului revelat autentic, căci, înţeleg ele, nu există cuvinte care să poată cuprinde adevărul. Şi-atunci, aceşti iniţiaţi, crezând, trec la faptă, împuţinând suferinţa şi răul din lume, negândindu-se o clipă la ei şi la răsplata ce o vor primi. La mine, în Havârna, este un bărbat protestant, săpător şi făcător de fântâni, Bordeianu, care, la începtul anilor ’90, a ajutat pe mulţi aflaţi în suferinţă. A înzestrat şi măritat fete sărace, dar cinstite; a construit fântâni, a dat, în stânga şi în dreapta, hrană, celor care aveau nevoie. Cu ani în urmă, interesându-mă, cu discreţie, de el, cineva mi-a spus că, după ce acest om mare şi drept s-a întors dintr-una din călătoriile sale caritabile, şi-a desfăcut mâinile neputincios, zicând: „Sunt prea mulţi săraci! Eu nu am putere să-i ajut pe toţi!“. Ei bine, cazul pe care tocmai l-am pomenit este rarisim, dar el ar putea, dacă s-ar generaliza, împuţina suferinţa şi reclădi o fraternitate activă, şi nu doar afişată, cum se petrece de cele mai multe ori. Maica Tereza n-a vorbit doar, făcând, după cum ştim, mărturia iubirii de oameni, ca semn tare că, iubind şi slujind oamenii, ea îl iubeşte şi slujeşte pe Iisus. Dar, pentru a-i ajuta pe oameni trebuie, înainte de toate, să-i iubeşti; adică, nu să iubeşti orice fel de om, zic eu, ci doar pe cel aflat în nevoie şi suferinţă; căci Iisus a venit nu pentru aşa-zişii puternici ai acestei lumi, nu pentru scârnăvia ce nu se mai satură de propria sa măreţie, de averi dobândite prin hoţie, ci pentru cel doborât de disperare şi scârbă, de singurătate şi boală. Ce mai trebuie ca să-ţi ajuţi aproapele, sau chiar să-l iubeşti? Nae Ionescu zice şi crede că iubirea de aproapele nu este posibilă dacă omul nu se iubeşte pe sine! Aşadar, 184

Scriitorul – Destin şi opţiune crede filosoful român, în secţiunea „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi“, din al său „Curs de metafizică“, iubirea semenului pleacă din prea multă iubire de sine! Nu ştiu dacă am înţeles corect gândul lui Nae Ionescu, dar prostie mai mare, cred, nu mi-a fost dat să citesc. Dacă iubirea de sine s-ar constitui într-o condiţie a iubirii aproapelui atunci noi am trăi, fără să ştim, încă de la geneză, într-o lume perfectă!!! Nu vreau să mă tot repet, dar una din cauzele căderii noastre izvorăşte tocmai din prea multa iubire de sine. Nae Ionescu se referea, probabil, la omul capabil de sforţări perpetui, eugenice, în urma cărora să se producă translaţia iubirii, de la mine către tine, de la noi către voi etc. Poate fi vreun adevăr ascuns şi aici… Înţeleg bine că trebuie să încetez de a mai vorbi despre Iisus şi învăţătura sa. O fac popii zilnic, gâlgâind şi plini de sine. Revin, reafirm opinia că doar vorbele, într-o cauză aşa de gravă, sunt cu totul insuficiente. Dacă simt neputinţa de a făptui, în direcţia marilor Lui îndemnuri, nu-mi rămâne decât soluţia retragerii în sine; o retragere dominată doar de memorie şi chinurile ei, controlată şi luminată de întâlniri/reîntâlniri cu spiritele autentice ale culturii; o retragere benevolă, dar supusă continuu unor remuşcări atroce, provocate de acuta prezenţă, mereu reînnoita amintire a marilor greşeli înfăptuite cu voie sau fără de voie; Gabriel Liiceanu (în „Uşa interzisă“) crede că remuşcarea este cea mai grea pedeapsă pe care şi-o dă orice individ moral; că remuşcarea „este una atât de cumplită încât, în faţa lui Dumnezeu, ea face superfluă orice pedeapsă“. Dacă filosoful român are dreptate, încă nu-i totul pierdut. Înţeleg bine că lumea, aşa cum este ea clădită, structurată, poartă în sine germenii unei viitoare derapări într-un haos, într-o barbarie care nu va putea fi nici pe departe comparată cu vreo altă epocă din istorie. Înţeleg bine că omul, după toate semnele, nu are nevoie deloc de morală, cu atât mai puţin de a-l căuta pe Dumnezeu. El se mulţumeşte doar cu surogate, cu fantoşe. Acceptăm să trăim într-o lume în care imoralitatea nu este percepută drept ceea ce este; ascundem mereu de noi înşine şi de celălalt adevărata faţă a sufletului nostru; acceptăm, 185

Petruţ Pârvescu fără prea multe întrebări, că banala etică duminicală se constituie în singura formă de morală. Uităm, tot timpul, ignorăm că Iisus nu s-a jucat deloc cu vorbele şi că a murit, pentru adevărurile sale. Moartea şi învierea lui Iisus au devenit prilej de bâlci pentru toţi (mai vârtos pentru popime), ocazii prin care specia se dedă dezmăţului şi mai frenetic. Îl ucidem, în fiecare clipă, pe Iisus, cu indiferenţa noastră câinească, rostind vorbe precum „iubire“, „credinţă“, „Dumnezeu“, „dragoste“, neînţelegând că suntem, după felul în care trăim, obligaţi să ne pecetluim buzele, când trebuie să rostim aceste cuvinte. Semenul nu ne mai este frate, fratele nu se mai poartă ca un frate, suferinţa atâtor fraţi şi surori ne lasă rece, jertfa nu mai are, cu adevărat, nici un preţ, şi nici nu mai este răscumpărată. Am devenit dependenţi şi fideli nu firii noastre interioare adevărate, ci opiniei publice, căreia-i sacrificăm totul. Ne travestim mereu, ca să „dăm“ bine în ochii celorlalţi, crezând că identitatea noastră reală este doar aceea pe care o avem în ochii celor de lângă noi. Judecătorul nostru, până la Dumnezeu, nu ne mai este conştiinţa, ci opinia publică; trăim într-un aer irespirabil, în care cloaca zilnică este înfrumuseţată precum o curvă ordinară. Acceptăm orice compromis, de orice natură ar fi el, numai să ne fie nouă bine sau să dobândim odiosul profit. Nici o tragedie, oricât de amplă, nu ne mai impresionează. Ne adăpăm sufletele, zilnic, zilnic, din apă mocirloasă, urât mirositoare, dar ne simţim ca nişte îngeri. Cât timp va mai stăpâni murdăria minciunii şi trufiei peste vieţile noastre, nu ştiu. Ştiu bine, însă, că timpul se accelerează şi că vom deveni, noi înşine pentru noi înşine, o problemă şi mai gravă decât suntem, provocându-ne, cu bună ştiinţă, un colaps general, pe care nu avem puterea de a-l evita. Iar pe Iisus, dacă nu au reuşit, timp de două mii de ani, să-l ucidă şi să-l îngroape definitiv, marii interpreţi de texte, marile „minţi“ filosofice, îndeosebi Biserica cea universală şi mincinoasă, nu-l vor ucide nici vremurile ce vor veni. Se va ascunde, va supravieţui doar în inima omului împovărat de suferinţă, dar însetat, veşnic, de iubire şi lumină curată. La fel cum nu va muri nici unul dintre 186

Scriitorul – Destin şi opţiune marii creatori de coduri morale, deoarece, mereu, vom fi determinaţi, chiar şi fără voia noastră, de a opta, în plan etic. Dar, pentru a opta în această chestiune, vital este să ştim sigur că putem deosebi binele de rău. Binele îl considerăm, fiecare, drept ceea ce ne adaugă nouă mulţumire, iar răul, invers. Binele meu nu poate fi universal, dar răul meu este şi al tău, al tuturor. Iar răul s-a lipit de om şi de istoria sa, devenind marele complice, marele făcător şi distrugător de destine. Dramatic, pentru ultimul secol, a devenit faptul că răul a fost vopsit în culori pe care milioane de oameni le-au urmat, murind sau fiind ucise pentru el. Pentru a izgoni răul din noi, dar şi din istorie, suntem obligaţi să ne uităm în oglindă, să recunoaştem, fără cruţare, ceea ce suntem: o specie schilodită, incapabilă să dea un răspuns pozitiv provocărilor mereu prezente ale Răului. Acesta ar fi primul pas, dar cel mai important: o recunoaştere de sine profundă, a tuturor, în baza căreia să fim siguri de ceea ce suntem capabili, atât în bine, cât şi în rău. Abia după aceasta putem să ieşim din rătăcire, apoi să păşim pe un drum sigur şi drept. Dacă vom avea voinţa şi puterea de a ne elibera de rău, dacă vom depăşi întunecata cădere de azi, nu ştiu… Ştiu, însă, că trebuie, cu orice chip, să încercăm. Iar dacă nu vom reuşi, doar noi să ne fim acuzatori şi judecători neiertători, lăsându-l deoparte pe Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât, având atâta timp pentru noi, ni l-am irosit, maimuţărindu-l zilnic. (Fragment din Exorcismul tăcerii) Noiembrie, 2011, Dorohoi

187

Petruţ Pârvescu

Emanoil Marcu „Cât timp am fost traducător „de duminică“ (meseria mea de bază fiind aceea de profesor), îmi permiteam luxul să lucrez „à mes heures“, când mi se năzărea… Acum, că sunt profesionist, cu carte de muncă, ştiu că trebuie să poţi scrie în fiecare zi şi că „programul“ scriitorului profesionist n-ar trebui să fie foarte diferit de cel al sculerului-matriţer.“

1.  Observ mai întâi că întrebările sunt adresate unui scriitor. Mi le-ai trimis şi mie, probabil pentru că mă consideri unul dintre ei. Eu însumi mă consider exact ceea ce sunt, adică un traducător, adică un fel de scriitor cu jumătate de normă, motiv pentru care s-ar putea să nu vin cu genul de răspunsuri pe care le aştepţi, adică „răspunsuri de scriitor“… Istoric vorbind, ideea că scriitorul ar avea un destin special, şi de aici o condiţie şi un statut speciale în lume şi societate, e destul de recentă. E vorba, mai precis, de mitul romantic al scriitorului, şi mai ales al poetului damnat care ar avea misiunea de a transmite semenilor săi nu ştiu ce adevăruri esenţiale, mit fabricat de scriitorii înşişi, fireşte… Mai întâi însă, pentru că vorbim despre destin, trebuie să spun că nu prea ştiu ce e acela… Desigur, există definiţiile de dicţionar… Una dintre ele descrie destinul drept „forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa omului“. În cazul ăsta, omul în general şi scriitorul în particular n-ar avea nici un merit că este ceea ce este, iar „destinul“ n-ar avea nici o relevanţă. Ce ţi se dă, aceea eşti. Iar dacă „destinul“ acoperă toate întâmplările unei vieţi, de ce nu i-am spune, pur şi simplu, viaţă?… „Destin“ pare să fie una dintre acele vorbe mari ce par să spună totul, dar nu explică nimic… 188

Scriitorul – Destin şi opţiune Pe de altă parte, nu am candoarea de a crede că astrele n-au altă treabă decât să guverneze vieţile, sau, dacă vrei, destinele noastre. O asemenea gândire, care altminteri întreţine o prosperă industrie de horo­scoape şi alte producte divinatorii, mi se pare o mostră de „gândire magică“ – la care nu subscriu, deşi îmi place să mă declar de religie animist. În schimb, subscriu la ironia cosmică din ultimul poem al lui Bacovia: „Şi ce dacă corpuri cereşti se‑nvârtesc, şi ce dacă lucinde stele!“… Trăim totuşi în secolul al XXI-lea… 2.  Au fost destul de precoce şi fireşte mimetice. Nu pot spune că ştiam foarte bine ce fac sau ce vreau să fac. Pe la începutul anilor 60 am descoperit literatura SF şi, ca aproape orice adolescent, am găsit-o pe gustul meu. Eram un cititor pasionat al colecţiei, foarte cunoscută în epocă, de „Povestiri ştiinţifico-fantastice“. Iar pentru că mentorul acelei colecţii, Adrian Rogoz, un scriitor interesant în felul lui, încuraja talentele autohtone să „producă“, m‑am gândit să încerc şi eu. Drept urmare, la vreo 15 ani, am fost publicat în Colecţie, ceea ce m-a făcut să mă umflu în pene, dar nu şi să continui, cel puţin nu în SF. Oricum, vei fi de acord că un asemenea „debut“ e mai curând un amănunt anecdotic… 3.  A fost, mai ales, foarte lung, de vreme ce au trebuit să treacă, de la momentul de care vorbeam, încă vreo 25 de ani. Prima carte mi-a apărut la 40 de ani, în 1988. A fost un volum bilingv Bacovia, publicat de Editura Dacia de la Cluj. 4.  Au fost probabil mai mulţi, dar primul care-mi vine în minte şi căruia îi datorez mult, cu adevărat, este Mihai Ursachi, omul care practic mi-a deschis ochii şi m-a făcut să înţeleg ce-i cu poezia, cu literatura, cu scrisul în general. Poate că fără el nici nu insistam prea mult pe această cale. 5.  Cred că fiecare scriitor are cu politicul, cu puterea, un raport al lui, personal, aşa că nu văd un răspuns valabil pentru 189

Petruţ Pârvescu „scriitor“ în general. Mihai Ursachi, mai sus pomenit, scria despre fericirea „de a fi mic în tufişul de roze“… Îţi imaginezi că o asemenea fericire putea să fie pe gustul unui… Păunescu? 6.  Nu am viziuni şi nici nu încerc să fiu profet, nu cred în instituţia profeţiei. Oricum, literatura română va merge odată cu literatura lumii, atâta cât va fi, mai ales într-o lume globalizată. Se tot vorbeşte despre dispariţia cărţii şi se fac cele mai sumbre preziceri, dar cred că problema nu e atât dispariţia cărţii, cât dispariţia cititorului… 7.  Cât timp am fost traducător „de duminică“ (meseria mea de bază fiind aceea de profesor), îmi permiteam luxul să lucrez „à mes heures“, când mi se năzărea… Acum, că sunt profesionist, cu carte de muncă, ştiu că trebuie să poţi scrie în fiecare zi şi că „programul“ scriitorului profesionist n-ar trebui să fie foarte diferit de cel al sculerului-matriţer. Acum traduc o carte de M. Onfray, Amurgul unui idol, o cărămidă de 600 de pagini despre Freud în care idolul e laminat fără milă, centimetru cu centimetru… operaţiune voluptuoasă, de fiecare dată… 7+UNU.  Scriitorul Emanuoil Marcu este unul dintre cei mai cunoscuţi traducători de literatură româno-franceză şi francezo-română din România ai Editurii Humanitas. Februarie, 2010, Botoşani

190

Scriitorul – Destin şi opţiune

Dumitru Monacu „Scriitorul ar trebui să fie în societatea de azi interfaţa între cetăţean şi mediul politic (putere). Din păcate, condiţia scriitorului în România de azi reflectă disoluţia unei societăţi (încă!) în derivă. Sunt promovate cu totul alte valori, educaţia, cultura fiind cu adevărat copiii vitregi ai lumii de azi.“

1.  Nu am nici cea mai mică îndoială că împletitura dintre destin şi opţiune reprezintă de fapt o complementaritate între voinţa divinităţii şi voinţa individului. În cazul meu, destinul a fost darnic iar opţiunea inspirată, din moment ce, încă de pe vremea şcolii generale simţeam chemarea jocului în universul cuvântului (destin) şi îmi găseam întotdeauna timp, loc şi spaţiu pentru aceasta (opţiune). Aşa am început construcţii de versuri scurte şi oarecum hazlii care ulterior au devenit punctul de plecare al epigramelor, sau catrenelor şi poeziilor umoristice. 2.  Prima realizare literară în domeniu, cu adevărat profesionistă, am consemnat-o în anul 1985 când ziarul botoşănean „Clopotul“ mi-a publicat epigrama „Unui student chefliu“ (Nu-i pentru nimeni un secret / Că ar fi premiant pe dată / Dacă s-ar trece în carnet / Şi notele… de plată!). A urmat apoi o colaborare destul de fructuoasă cu revista Flacăra Rebus în care am publicat diferite jocuri bazate tot pe… mânuirea cuvântului: metagrame anagramate, acrostihuri, criptografii şi altele. 3.  Drumul până la prima carte a fost extrem de lung întrucât aproape două decenii, din 1991 şi până în 2010 nu am atins decât extrem de sporadic subiectul scrisului. Culmea a fost că, 191

Petruţ Pârvescu după ce mă şlefuisem oarecum în arta realizării epigramei, am scos în 2010 un volum de… schiţe umoristice, vorba unui amic, „epigrame în proză“! 4.  Deşi am făcut un liceu eminamente real (Liceul de Informatică Iaşi), profesorul de limba şi literatura română – Emil Alexandrescu (devenit călugăr după pensionare!) – mi-a schimbat total concepţiile despre lume şi viaţă, scoţând în evidenţă frumosul în contrast cu rigurosul, punând mereu în antiteză arta şi matematica. Apoi, revista Rebus a reprezentat punctul de plecare în explorarea limbii române, DEX-ul fiind a doua carte a cărţilor. 5.  Scriitorul ar trebui să fie în societatea de azi interfaţa între cetăţean şi mediul politic (putere). Din păcate, condiţia scriitorului în România de azi reflectă disoluţia unei societăţi (încă!) în derivă. Sunt promovate cu totul alte valori, educaţia, cultura fiind cu adevărat copiii vitregi ai lumii de azi. Şi rămân la ideea mea fixă că televiziunile comerciale au cangrenat extrem de mult mediul artistic românesc deci inclusiv literatura iar ca să fiu corect pe de-a-ntregul, trebuie să recunosc că, din păcate, se scrie uneori prea mult şi prea nepotrivit. 6.  Scriitorul trebuie să scrie (în primul rând) pentru mulţime şi apoi pentru el sau pentru elite. Literatura contemporană trebuie să-şi regăsească locul în spaţiul existenţial al fiecăruia dintre noi. Are, ce-i drept de luptat cu doi monştri uriaşi: tabloidele şi talk-show-urile de scandal care ne invadează zilnic prin televiziuni şi internet. Aş putea spune că, la momentul actual, literatura se află în concediu pentru că, omul de rând, în această perioadă se apropie mai mult de carte. 7.  Scrisul nu poate fi programat oricât ar ai vrea. Cred că e imposibil de planificat după ore, zile sau ani. Poţi studia, te poţi 192

Scriitorul – Destin şi opţiune documenta după un program dar cânde vorba de scris, scrii după ceasul inspiraţiei care nu are nimic în comun cu timpul. Sunt aproape de finalizarea unui volum intitulat „Ace şi baroase“ care va cuprinde vreo două sute de epigrame, poezii umoristice şi un grupaj de panseuri denumit „Gânduri răsucite“. 7 + UNU.  Având în vedere faptul că scrierile mele aproape în unanimitate au tentă umoristică, mă consider un factor de bună dispoziţie pentru cititor, de aceea cred că următoarele catrene mă reprezintă:

Autocaracterizare Dintr-ai cuvântului mânuitori Eu sunt cel ce v-alungă norii, Sunt cel ce vă aduce uneori Frişca la zâmbet, când vin zorii…

Te voi iubi raţional… Te voi iubi raţional, Cu pasiune calculată Şi îti voi da, în mod egal, Tot ce îmi dai tu, câteodată… Te voi iubi raţional, Voi pune dragostei zăbala, Voi face şi-un proces verbal Să vezi când vrei tu, socoteala…

Epigrama Dac-ar fi de definit Epigrama, ca idee, E un foc bine-nteţit Concentrat într-o… scânteie! 193

Petruţ Pârvescu

Colecţii…

N-aş fi crezut c-o să apară Colecţia în care poţi Să publici, când nu eşti… afară: „Biblioteca pentru hoţi“! Iulie, 2015, Botoşani

194

Scriitorul – Destin şi opţiune

Stelorian Moroşanu „Literatura română contemporană?… Are un merit fantastic, de care, uneori, nu vrem să dăm sama: este vie, domnilor!“

1.  Destinul şi opţiunea, ca pentru fiecare muritor, sânt şi pentru mine dimensiuni existenţiale nu exemplare, ci fundamentale. În fiecare etapă a vieţii ele joacă un rol, benefic sau infamant, totul depinzând şi explicitându-se prin straturi metafizice mult mai adânci, pe care avem-de multe ori-naivitatea de a crede că le cunoaştem, că le stăpânim, că suntem unici şi cei mai mari; aiurea!, niciodată nu vom ştii cât destin şi cătă opţiune intră în continuă mursecare numită viaţa!…Sau moarte?!… 2.  Asta-i treaba istoriei literare: să consemneze. Dar cine-mi garantează că va fi nevoie, în cazul meu, să se consemneze?!… Ce rahat cu mac reprezint eu, încât să trebuiască istoria literaturii să se deranjeze? Iar dincolo de debutul strict statistic, legat de o dată calendaristica-undeva, prin vara lui ‚86-, mă simt şi astăzi de parcă n-aş fi debutat şi-mi vine să urmăresc „Posta redacţiei“, să văd dacă nu-mi răspund Ion Gheorghe, Geo Dumitrescu sau Alex. Ştefănescu… Pe vremuri, mi-au răspuns şi, chiar dacă pare pueril, mi-e dor de-acele vremuri… Amănuntele legate de debut sau prime încercări literare au savoare sau fiere pentru cel care le-a trăit, pentru proprietarul lor; dacă o să le relatez vreodată, o voi face topindu-le în proză… 3.  Numai relativ lung, pentru că încă trăiesc (spre ruşinea mea?) cu credinţa că trebuie să fii copt atunci când vrei să le spui ceva oamenilor, să nu fie cartea doar „iuţeala de mâna 195

Petruţ Pârvescu şi nebăgare de seamă“, cum au fost, sânt şi vor fi cazuri în toate timpurile; n-am nimic cu precocitatea şi geniul, dar parcă prea multă precocitate şi geniu se revarsă peste noi… Pot fi acuzat de subiectivism şi impotenţă spirituală; fie şi aşa, dacă naţia o cere! Până la 32 de ani nici nu m-am gândit să fac demersuri pentru a publica vreo carte; nu din lipsa materialului, ci pentru că nu găsisem, încă, matca mea, cea în care să pot spune cel mai bine ce vreau şi în care să pot fi recunoscut; fără vanitatea de a vrea să fii tu, unicul şi inegalabilul, la ce bun pariul cu viaţa şi literatură?! Frumuseţea acestui pariu este că ştii de la început că e pierdut: dar îl ţii! Şi am publicat prima carte la 37 de ani, cea scrisă la 32 publicând-o la 39… Cauze, efecte, explicaţii… nu are rost să spun, ştim cu toţii ce s-a întâmplat în aceşti ani şi ce se întâmplă… 4.  În maiestuoasa mea prostie, nu mi-a fost dat să ajung pe unde umblau marile personalităţi, nici ele n-au binevoit să vină la mine, la Dorohoi, pentru a mai lumina întunericul din capul meu; nu le port pică, aşa-mi trebuie! Dar de marcat ceva tot m-a marcat, că nici nu-i greu la cerebelul meu de gasteropod: băieţii de la cenaclul literar „Septentrion“, cei care prin ‚85 voiau să dărâme lumea şi literatură şi să le reconstruiască după chipul şi asemănarea lor. Le-am dat şi eu o mâna de ajutor, la demolare mă refer, că-i cel mai uşor şi conform cu puterile mele; cât despre reconstrucţie, iertaţi-mă, am eu moacă de om care ar putea reuşi ceva?!… Dar pot să spun şi alt element biografic care m-a marcat, faptul că tatăl meu, în copilărie, mereu îmi spunea „Boule!“, iar eu, chiar şi la această vârstă, mă străduiesc să-i confirm caracterizarea şi alintul… 5.  Raportul este acesta: – orice scriitor este cetăţean; – nu orice cetăţean este scriitor (cu excepţia României, unde sânt 23 de milioane de cetăţeni-scriitori); 196

Scriitorul – Destin şi opţiune – orice scriitor, fiind cetăţean, are acces la putere; – nu orice putere îl „înghite“ pe scriitor, nu orice putere este propice fiecărui scriitor; – de aceea este indicat că orice scriitor să-şi creeze „puterea“ lui ficţionaro-reală, pentru a contrabalansa puterea realo-utopică din vremea sa; – toate drepturile şi îndatoririle scriitorului sânt stabilite prin lege, orice alte acte normative se abroga. 6.  Literatura română contemporană?… Are un merit fantastic, de care, uneori, nu vrem să dăm sama: este vie, domnilor! Pentru restul, ne-ar trebui tomuri câte ale Enciclopediei Britanice… 7.  Câţi scriitori, atâtea „tipuri de creaţie“, atâtea“ programe ale scriitorului“; şi încă e bine că e aşa, încă sânt fericit că e aşa, încă i-a mai rămas ceva numai al lui, nereglementat prin hotărâre de guvern… La ce lucrez?… La tot felul de prostioare, care să-mi dea iluzia că încă sânt viu, care să-mi dea curajul să aştept şi dimineaţa care vine… Iar dacă va fi şi să publicăm, numai destinul şi opţiunea ne-o pot spune… Dorohoi, 2008 7 + UNU

De veghe în stratul de mărar Oho!… Ce vremuri mai erau acelea!… Unii erau prieteni cu alţii şi alţii cu unii, toţi putând fi prieteni chiar şi cu neisprăvitul de Costăchel Vogoridy. Nu ştiu de ce ăia de la căile ferate nu-i puneau interdicţie de călătorie, dar la două-trei luni o dată Costăchel Vogoridy – care, în buletinul de identitate, nu avea nici un „y“ – apărea, radios ori mohorât, în gara Iaşului, coborând dintr-un prăfuit tren personal; nu, el nu apărea pentru a sta în gară, ci pentru a sta şi a se regala în birtul „Râpa Galbenă“. Dacă ne-am închipui că neisprăvitul de Costăchel Vogoridy se regala cu „Pinot Griş“-uri sau momiţe de purcel, ne-am înşela, aşa cum 197

Petruţ Pârvescu ne-am înşela dacă am crede că i-ar fi plăcut whiskyul sau pensionarele birtului; nu, lui Costăchel Vogoridy i se regalau ochi şi urechile, căci era locul unde se adunau – o dată la două zile – Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu, Horia Zilieru, Liviu Antonesei şi Luca Pitu. Aşa s-a întâmplat şi atunci: a coborât din prăfuitul tren personal şi s-a oprit la „Râpa Galbenă“, la masa lui de lângă fereastră. Numai că, atunci, avea o stare specială, mai aşa, pusă pe cant, o stare care începuse de cu noapte şi căreia, poate, sejurul de la „Râpa Galbenă“ îi va pune capăt. Atunci, bea o votcă rusească îndoită cu apă de la robinet şi aştepta, aştepta să sosească „băieţii“, cum le spunea el, peste tot… Starea specială îl făcea să scoată lungi oftaturi, mai mult gemete de rănit, pe care le strivea cu câte o înghiţitură de votcă, atunci când ceilalţi muşterii începeau să se sperie… Ghicise bine Costăchel Vogoridy; atunci era ziua de întâlnire a „băieţilor“, care au apărut, în frunte cu Magistrul şi cu Liviu Antonesei încheietor de pluton. Trei sticle de vin şi una de votcă, asta era porţia calculată ştiinţific a celor cinci (numai răutăcioşii mai spuneau că sunt „cinci pentru infern“), porţie degustată metodic şi în timpul căreia puneau un carton pe masa la care stăteau, ce suna aşa: „Nu suntem acasă. Reveniţi.“ Costăchel Vogoridy ştia toate acestea şi, în afara salutului schiţat la intrarea celor cinci, nu a mai adăugat nici o intervenţie, el continua să ofteze lung, lung, privind pe fereastră, dar nevăzând nimic. Chiar şi cei cinci au sesizat starea deosebită a lui Costăchel (dar când avea el o stare obişnuită?), însă nu şi-au întrerupt tabietul; dacă ar fi făcut aceasta, Magistrul Ursachi i-ar fi amendat, iar cea mai mică amendă era de două sticle cu „Băbească“. Ca întotdeauna, consumarea porţiei calculate ştiinţific se încheia cu ingurgitarea unei mămăligi cât căciula unui cazac şi a unui lighenaş cu brânză cu smântână, căci se ştia: de acolo, plecau la garsoniera „Pelicanului din Ţicău“, pentru oarece degustări spirituale, combinate cu vin galben de Panciu şu pulpe de jună. Când cei cinci au luat de pe masă cartonul pe care scria „Nu suntem acasă. Reveniţi.“, Costăchel Vogoridy a oftat mai lung decât o făcuse până atunci, de-ai fi zis că se duce tot aerul din el şi se va zburătăci; nu 198

Scriitorul – Destin şi opţiune s-a zburătăcit, căci Magistrul la întrebat, scurt: – Ce p…m… nu te mai opreşti din oftat? Asta era calitatea lui Costăchel: era singurul care nu se speria de vorba verde a Magistrului şi n-ar fi putut spune: „Doamne, cine mi-a umplut izmenele?“; oftă – spre disperarea celor cinci – şi răspunse molcom: – Magistre, nepătrunse sunt căile Domnului, dar şi ale culturii universale. – Şi numai când oftezi îţi vin astfel de idiotisme? – De astă-noapte mă frământ – continuă Costăchel Vogoridy, care nu avea în buletin nici un „y“; de astă noapte cercetez aceste căi nepătrunse ale culturii universale şi oftatul meu era deznădejdea întruchipată, mai spuse Costăchel Vogoridy, autor local cu tente universale. – Să înţeleg, spuse Magistrul – în alocuţiunile căruia nu se introduceau nici unul dintre ceilalţi, chiar dacă îi pişca limba -, că tu căutai sau ai găsit o cale de intrare în universalitate?… Spune-ne şi nouă, nu ne lăsa să murim proşti şi neîmpărtăşiţi. – Domnilor, se ridică în picioare Costăchel Vogoridy, au fost în cultura universală Anton Maria del Chiaro, Rainer Maria Rilke, Cassian Maria Spiridon; de mâine – şi meritam să găsesc acest răspuns, după atâtea oftaturi -, în cultura universală va exista şi Costăchel Maria Vogoridy. – Bravo!… Bravo!… strigară cei cinci; şi îi apucă un râs homeric întrerupt cu mare greu de Lucian Vasiliu, cel mai milos dintre ei: dar stai jos, că până-ţi pleacă trenul mai ai, stai jos, domnule Costăchel Maria Vogoridy. De ce râdeau homeric cei cinci, Costăchel n-a priceput niciodată şi nu ne-a putut explica nici nouă, când ne-am întâlnit în aceeaşi zi… (Doi pumni de romane) Iunie, 2011, Dorohoi

199

Petruţ Pârvescu

Dumitru Necşanu „Literatura, arta în general, va deveni problema intimă a elitelor…“

1.  Opţiunea fiind atribut personal, cade destinului realizarea acesteia. Dar, apodictic, numai munca dispune. Părtaş al acestei opţiuni aştept încă această ispită (a muncii zic) să-mi înnobileze traiul scriitoricesc. 2.  Arbitrar, am debutat cu o poezie „de dragoste“ în ziarul „Clopotul“ considerând (atunci) pagină tipărită un mal al Edenului. Eram de douăzeci de ani şi nici pe departe copt. În 1970 veleitarul din mine considera că l-a prins pe Dumnezeu de picioare. Abia apoi, alergând după o libertate aparentă, umblând haihui prin Botoşanii dragi, prin minele de uraniu de la Oraviţa sau visând în căminul de nefamilişti ai Uzinei de cinescoape de la Bucureşti, cărand cu mine o brumă de „biblibiotecă“ şi (vezi bine) cumpărând România literară de la primul număr am ajuns să-mi înţeleg vocaţia şi deseori să o reneg. Esenţială a fost, însă, întâlnirea cu un om pe atunci deosebit în „provinciala urbe“, Lucian Valea. Oricum, debutul „literar“, pentru mine „ocult“ a fost publicarea la (evident) poşta redacţiei semnată de regretatul Geo Dumitrescu în Romania literară (prin 1971). Ei, şi de aici mi-am luat lumea în cap, am publicat în Familia (poşta redacţiei) intrând în atenţia regretatului Ştefan Augustin Doinaş, lăudat în Contemporanul de către Ana Blandiana … Dar de aici şi până la „istoria literaturii“ distanţa e cam mare! 3.  Orice june cu „predilecţie“ visează ab initio glorie literară, lauri multipli şi loc la masa nemuritorilor. Nu neg că am 200

Scriitorul – Destin şi opţiune muncit la manuscris, că am iniţiat cu Gellu Dorian şi alţii chiar o revistă, mai mult s-au mai puţin subversivă, că aveam un loc în gloria locală, dar relaţiile mele cu puterea (a se citi securitatea) n-au fost amiabile deloc. Cartea n-vea cum să vină şi însumi port o mare vină. Hăt, târziu cartea mea Omphalos o fi găsit o firidă neocupată. Mă minun şi acum ce deştept eram „odată“. 4.  Indiscutabil, volumul NEMOARTE a marelui poet Dimitrie Stelaru. 5.  Ei, asta da întrebare! Dar şi conştiinţa e de multe feluri. Bunăoară cea religioasă. Deci a unui grup care împărtăşeşte un anume canon (să zicem). Stăm şi privim cum prin faţa bisericii adastă câţiva cioroi spilcuiţi şi privesc cu atenţie un beţiv ce şi-a adus aminte de Dumnezeu, cu o mână îşi face cruce şi cu cealaltă îşi pipăie bruma de bani din buzunarul de la piept. Sau două precupeţe închinându-se fugar că au vândut iute laptele îndoit cu apă. Sau bătrânelul pişicher care ridica pălăria ponosită, îşi face cruce, dar ochii tiva la pulpiţele dolofane ale unor liceene ce la rândul lor fac cruciţe iuţi cu gândul la teza de la română îngânând „dă-mi doamne Eminescu, dă-mi doamne Eminescu“. Conştiinţă şi gândire liberă, deci… Iar despre conştiinţa politică e atunci când nu e! Lăsând glumă la o parte şi fără să ne ascundem după deget, necesitatea de a comunica în tâlhăria comunistă solicita disimularea în tropi din ce în ce mai elaboraţi, ceea ce era la urma urmei o „şcoală“. Din alt unghi, deunăzi am avut neplăcerea să asist pe sticla locală neelaborată la încercarea unui „ilustru“ demolator de vise, doctor în istoria partidului unic şi hăcuitor lacom de texte poetice cum încerca să-şi adjudece virtuţi culturale inexistente. Schiza începe de la conştiinţă, gândirea nu poate fi decât liberă. Raportul nu poate fi cuantificat decât din acest punct de vedere, iar cetăţeanul, la urma urmei, e un biet plătitor de impozite şi taxe mai mult sau mai puţin locale. 201

Petruţ Pârvescu Corolar, poate de dincolo de Stix magistrul Mihai Ursachi recunoaşte că este un exemplu perfect al simbiozei conştiinţă şi gândire liberă.(Şi măcar o perioadă nu a plătit impozite tâlharilor…) 6.  Literatură, arta în general, va deveni problema intimă a elitelor. Cu atât mai mult cea indigenă. Numărul de cititori scade în detrimentul creşterii numărului de „puitori de mine“, a autorilor, adică. Ei, să n-o luăm în tragic, generaţiile au un sistem propriu de apărare, şi, după limpezirea de rigoare, vor apare (cititorii adică). Depinde şi ce propui… 7.  Dacă pentru proză lipsa unui program este finalmente fatală, în poezie ai lejeritatea programului şi ritmului propriu, de altfel, la fel de fatal. Apariţia cvasitardivă a volumului Omphalos nu denotă o rupere totală faţa de masa de scris. Dimpotrivă. Muncesc, aşa cum pot, la un nou volum de versuri care parese va vedea teascul în acest an. Dar nu de teasc mă tem. 7 + UNU

judecata lasoului e clar o poti ademeni o poţi înşela sa-ţi mănînce din palmă dar himera are treaba ei himera n-o prinzi cu lasoul copitele ei de capră sălbatică te calcă ori leul îţi rupe lumina sângelui iar şarpele se agaţă de suflet îţi înconjoară trupul şi inima 202

Scriitorul – Destin şi opţiune plesneşte lasolul pe care-l prefir peste ţeasta-mi pământă e doar o iluzie că încă vreodată himera ca pe maya desnudă aş prinde şi ţin minte că veşminte din pielea-i de drac am voit să îmi fac Mai, Botoşani, 2008

203

Petruţ Pârvescu

Lucia Olaru Nenati „…să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului.“

1.  Grea şi tulburătoare întrebare. Aceasta este, cred, una dintre cele mai importante probleme care-l frământă pe orice om cugetător şi pe scriitor, cu precădere, atâta vreme cât toată lucrarea sa pământească nu face altceva decât să încerce să lumineze, să aprofundeze marea taină a Fiinţării, decelând ceea ce depinde de voinţa sa, de cele programate aprioric de Marele Programator a tot ce există. Poate că asta e ceea ce avem de făcut în cursul vieţii noastre, să aducem cât mai mult faptele noastre în acord cu linia principală a destinului. 2.  În mod convenţional debutul se consideră prima apariţie a unui text scris de un scriitor într-o publicaţie. Dar ce fel de publicaţie? Eu am tipărit, de pildă, o primă poezie în suplimentul cultural al ziarului Clopotul din Botoşani în 1973. Dar Până atunci citisem şi publicasem în materialele documentare ale cenaclurilor literare din Iaşi unde am stat alături de personaje de neuitat, precum a fost de pildă, Ion Roşu şi care, deşi era cel mai caustic comentator al producţiilor literare ale cenacliştilor, mi-a întîmpinat cu o seriozitate înaltă şi solemnă prozele prezentate, printre care pe una, intitulată Iepurii de angora, a considerat-o antologică. De curând, la festivitatea de aniversare a centenarului fostului Liceu de fete „Elisabeta Doamna“ din Rădăuţi-Bucovina unde am învăţat de la grădiniţă Până la bacalaureat, a fost prezentat ca un trofeu un număr festiv aniversar al unei reviste şcolare, Lumina. În prezentarea acestei reviste în monografia liceului se poate citi: 204

Scriitorul – Destin şi opţiune „Încă de la primul număr Lucia Olaru Nenati a fost prima scînteie din flăcările Luminii (numerele 1-3) care a rămas fidelă scrisului, robotind în câmpul literaturii în această revistă care de la nr. 15, de când redacţia revistei a fost preluată de Matei Vişniec Lumina a devenit orbitoare, distilînd sinergii latente, cristalizînd talente ce apoi vor irumpe fără zăgazuri în orizonturi mai îndepărtate.“ Am zîmbit citind căci tocmai se vehiculase prin presă un reproş pe care, pasămite, mi l-ar aduce unii confraţi culturali botoşăneni în legătură cu „strădania“ mea de fi la „kilometru 0“ al tuturor lucrurilor. Apropos de destin, se pare că aceasta fost chiar una dintre mărcile destinului meu căci iată, şi în acea revistă ce avea să devină glorioasă, fie măcar şi prin contribuţia lui Vişniec, eu am fost din nou „la kilometrul 0“, fără să ştiu, fără să vreau, fără să bănuiesc şi aflînd acest lucru la atâtea decenii de când s-a produs întâmplarea magică. Căci magică a fost, de vreme în chiar primul număr din 1967 al acelei reviste apare prima mea poezie publicată, care se intitulează Lui Eminescu, scrisă de mine mai demult, la o vârstă de care nici nu-mi mai amintesc, fără să visez măcar că Eminescu avea să-mi fie apoi spirit tutelar şi corolar al întregii mele existenţe, începînd cu Ipoteştiul primei mele cuminecări profesionale, continuînd cu Teatrul Eminescu pe care l-am condus în cea mai grea epocă a sa, cu restaurarea cîntecelor sale şi atâtea altele Deci ajung să cred că chestiunea debutului este una formală şi convenţională îcât singurul fapt cert e că m-am trezit scriind de când mă ştiu pe lume, de parcă aş fi scris şi înainte de asta, într-o altă ipostază, iar naşterea n-a fost decât o mică întrerupere de la o activitate parcă eternă şi care cred că va continua Până când voi pleca din nou în dimensiunea din care venim. 3.  Un drum lung şi plin de alte cărţi pe care le iubeam atât încât mi-aş fi dorit să le fi scris eu şi–mi părea atât de rău că nu era aşa. Concret însă, aspiraţia difuză şi resimţită dintotdeauna de-a scrie cărţi a fost potenţată viguros prin intrarea mea în lumea memoriei eminesciene, spaţiul ipoteştean, unde cred că 205

Petruţ Pârvescu nu opţiunea mea, (manifestată la repartiţia guvernamentală), ci destinul m-a condus să-mi încep viaţa profesională ca muzeograf al Celui mai mare dintre noi. Apropierea de el, nu numai de litera, dar şi de fiinţa lui, contactul cu mediul literar al anilor 70, de puţină vreme descătuşat de chingile restricţiilor ideologice şi explodat mirific în personalităţi fascinante, toate acest lucruri mi-au conturat aspiraţia existenţială de-a fi mai întâi de toate scriitor, deşi nostalgia de-a mă dedica, de pildă, carierei muzicale m-a stăpânit mereu şi ea. Domnul Destin, sfătuindu-se cu Doamna Lume (cum spune Eminescu) mi-a deschis calea şi la modul concret, prin oportunitatea concursului de debut al Editurii Junimea la care am trimis un grupaj de poeme, am câştigat şi mi-am văzut „opera“ tipărită între coperţile unui soi de antologie numită 10 poeţi tineri, dintre care unul eram şi eu, atunci, în 1975. Cred că a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieţii mele pe care nu-l voi uita nicicând şi care mă spăla de orice umilinţă, de orice necaz, de orice privaţiune, dar care îmi şi jalona existenţa cu certitudine în dimensiunea destinului literar. Căci acum îmi dau seama, evenimentele literare au fost pentru mine cele mai importante, mai consumatoare de energie, mai pline de pasiune ale vieţii mele. Pentru nimic în viaţa mea nu am alocat mai multă atenţie şi preocupare decât pentru scrisul şi viaţa literară. Mi s-a spus uneori că dacă mi-aş fi folosit calităţile şi energia în alte direcţii aş fi azi un om bogat. Iar în ultimii ani, de când am început să cânt, mulţi din diferite colţuri ale lumii îmi spun ca dacă m-aş fi dedicat total acestui domeniu, aş fi putut face o fulminantă carieră muzicală. Dar am eu ales literatura. Oare câţi scriitori au mai adus o asemenea jertfă pe altarul literaturii? Întorcându-mă la debutul literar, cred totuşi că acela a fost un moment fast de vreme ce, dintre cei zece poeţi porniţi atunci la drum, doar Emilian Marcu de la Iaşi şi cu mine suntem azi consemnaţi în Dicţionarul Scriitorilor Români, acel tom fundamental al literaturii române de azi, semnat de Zaciu, Papahagi şi Sasu şi dus eroic la îndeplinire de ultimul dintre ei; aceleaşi nume se află 206

Scriitorul – Destin şi opţiune şi în Dicţionarul General al Literaturii Române al Academiei Române, mai de curând apărut. 4.  Aşa cum am spus deja, în primul rând personalitatea eminesciană care m-a captat magnetic şi irepresibil de când mă ştiu, dar la modul cel mai energic prin experienţa ipoteşteană. Nu ştiu dacă semnele lui se văd sau nu, propriu-zis, în scrisul meu, deşi unii comentatori le-au detectat într-o anume măsură însă nu ca epigonism. Dar ştiu cu certitudine că personalitatea sa m-a marcat decisiv la modul existenţial prin liniile sale directoare. Modul său de-a trăi pentru creaţie ca datorie, de-a nu risipi timpul, de-a face totul cu seriozitate şi fără compromis, de-a fi mereu cu ochii către ideal, m-a marcat, mi-a direcţionat felul de-a fi şi de-a concepe scrisul şi în general, traiectul existenţial. Ceea ce, între altele fie spus, e cel mai greu mod de-a trăi, cel mai plin de riscuri şi consecinţe, sociale chiar. Apoi, întâlnirea cu lumea literară a acelui timp pe care mi-a prilejuit-o spaţiul de la Ipoteşti în care venea „toată floarea cea vestită“ a scrisului românesc. Mi-ar fi mai uşor să enumăr pe cei pe care nu i-am cunoscut şi întâmpinat ca gazdă la Muzeul de la Ipoteşti. „Zilele Eminescu“, la a căror întemeiere şi mai ales consolidare am contribuit pe atunci, adunau acolo spiritele de elită ale vremii care realizau în acele întruniri adevărate regaluri de elocinţă, de scânteiere a minţii, ce se transformau în adevărate academii formatoare pentru orice spirit avid de modele de manifestare spirituală. Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, George Pituţ, apoi Noica, Ana Blandiana, Ulici, Nicolae şi Mircea Ciobanu, câţi şi câţi condeieri de aură luminată n-am cunoscut şi nu mi-au marcat existenţa! Să nu-l uităm totuşi pe Lucian Valea, peripateticianul celebru al Botoşanilor din acel timp, care, chiar dacă nu m-a numărat printre favoriţi sau printre discipolii săi propriu-zişi (căci eu nu-mi găseam nici un fir de timp disponibil dincolo de misiunea de-a reface spaţiul eminescian!) mi-a inspirat preţuire prin demnitatea pe care ştia să o reclame şi s-o obţină pentru condiţia de scriitor. Şi-a mai fost ceva foarte important. Eu mi-am petrecut 207

Petruţ Pârvescu copilăria la Rădăuţi, oraş în care încă trăiau fizic, dar mai ales prin amintirea lor puternică, oamenii marii culturi bucovinene de la Cernăuţi, unii refugiaţi acolo. A fost aceasta o placentă spirituală din care m-am nutrit înainte de-a şti şi care mi-a indus nişte linii energetice cu iz de misionariat. Şi încă ceva, poate paradoxal: felul meu de-a fi, cu chip şi sensibilitate de femeie, dar cu caracter şi voinţă de bărbat, implicarea într-o arie largă de domenii, poate şi alte lucruri difuze, mi-au atras mereu tot atâţia duşmani câţi şi prieteni şi cel puţin tot atât de pătimaşi, deşi eu n-am dat niciodată, nimănui, vreun motiv concret de ură. Dar ei au existat şi există mereu în viaţa mea, fiind poate şi ăsta un fapt al destinului, şi au acţionat foarte puternic, eficient şi concertat (căci mă mândresc cu duşmani inteligenţi şi capabili care chiar au „crescut“ valoric din dorinţa de-a mă învinge şi depăşi!) în falsificarea profundă a imaginii mele în faţa lumii, până la afectarea carierei, chiar până la privarea de posibilitatea de a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele. Acţiunea lor de diabolizare a imaginii mele s-a insinuat mereu ca o miasmă fetidă ce otrăveşte aerul şi-mi dădeam seama imediat când un om, până atunci de bună credinţă şi sincer în admiraţia pe care mi-o arăta pentru ceva, devenea dintr-o dată circumspect, ezitant, ostil şi agresiv chiar. Ştiam atunci că acţionase „miasma“, adică permanenta falsificare monstruoasă a imaginii mele de către „confraţi“ care să le justifice aversiunea apriorică şi constantă ce nu avea, de fapt, alt motor decât sfânta invidie mioritică şi neaoş românească. Din perpetua experimentare a acestui sindrom a izvorât şi eseul meu Nemuritoare Mioriţa publicat în multe locuri şi chiar premiat şi în care am putut să decodez din interior mecanismul acesta al agresării „ortomanului“ de către ceilalţi „ciobani“ ce-i invidiau şi râvneau avutul de orice fel. Poate şi această veşnică încordare m-a ţinut mereu „în priză“, m-a obligat să mă reconfirm mereu, aşa încât, dacă este ceva demn de luat în seamă în ceea ce am făcut în viaţa mea, se datorează nu numai celor buni care m–au influenţat, ci şi celor răi care, iar, vorba lui Eminescu, au făcut cel mai bun lucru că au rămas răi. 208

Scriitorul – Destin şi opţiune 5.  Este unul bilateral. Pe de o parte, este vorba despre raportarea scriitorului la puterea oficială faţă de care el poate fi recalcitrant şi critic, în numele unei demnităţi a lui proprii, obedient, dacă doreşte să trăiască socialmente bine şi confortabil şi să devină chiar poet al curţii, ori poet oficial ales şi trimis la foruri reprezentative ca ins nepericulos, „de încredere“ sub orice putere, sau indiferent, atent doar la propria sa devenire interioară, oricare ar fi culoarea politică a vremii lui. Invers, există raportarea puterii la scriitor, pe de o parte ca factor de propagandă, de care uneori puterile lumeşti s-au folosit, asigurându-i în schimb o existenţă cât de cât confortabilă şi fără griji (chiar comuniştii sovietici cultivau scriitorii, creatorii în genere, pentru că acolo există un cult al creaţiei în orice vreme, dar şi ca un eşantion exceptat de la destinul comun). Dar în cele scrise aici ne-am referit amândoi, automat, la puterea oficială, politică, administrativă, de stat. Însă mai există şi alţi poli de putere, mult mai insidioşi şi complicaţi, cum sunt, de pildă, grupările de personaje influente sau care ştiu să devină influente prin dobândirea pârghiilor din interiorul unui sistem în cadrul căruia acţionează apoi precum mafiile şi „fac legea“ după cum „doreşte muşchii lor“. Acestea hotărăsc cine e important şi cine nu, cine are valoare şi cine nu, cine e invitat la manifestări de breaslă şi cine nu, cine e publicat şi cine nu, cine ia premii şi cine nu, cine e lăudat şi propagat ca om de încredere şi cine e denigrat pe orice canal şi obstrucţionat, cine poate apare în anumite publicaţii şi cine are interdicţie de publicare în acestea (căci nu numai în timpul comunismului se practica interdicţia de publicare, ci şi acum, în democratură – vorba Magdei Urscahe!), cine trebuie să fie chiar sancţionat pentru insurgenţă, totul în afara celei mai firave implicări a criteriului valoric. Iar oamenii puterii oficiale „nu se bagă“ deoarece nu se pricep să deceleze aceste lucruri. Or, comportamentul faţă de aceşti poli de putere e la fel de semnificativ ca acela faţă de puterea politică. Adică de ce o fi obedienţa faţă de un anumit partid şi osanalele ridicate dictatorilor mai 209

Petruţ Pârvescu condamnabilă decât aceea faţă de alţi poli de putere, cu nimic mai puţin reprobabili? Ori de ce colaboraţionismul faţă de fascism, de pildă, al unor scriitori, – şi există exemple notorii – ar fi mai încriminant decât colaboraţionismul şi slugărnicia faţă de o asemenea formă de putere, tot dictatorială şi abuzivă? Din alt punct de vedere, puterea unui anumit moment istoric, dacă are în ea oameni înţelepţi, ştie că scriitorul adevărat e şi cronicar în toate timpurile şi că „vremea Ducăi vodă“ va arăta aşa cum o va picta el, pictorul de cuvinte, mai mult decât a fost în realitate. Aşa că dacă-i pasă de imaginea sa viitoare, e atentă cu scriitorii. Dacă nu-i pasă de nimic, decât de stomacul şi buzunarele sale, atunci înseamnă că nici nu are habar de literatură, de cultură, de spirit. Or, în vremurile unor astfel de puteri scriitorul are viaţa cea mai chinuită căci nu i se recunoaşte câtuşi de puţin destinul şi locul său special în viaţa societăţii şi nu i se asigură minimul de condiţii necesare creaţiei. Şi-atunci, ca să mă autocitez: „Dar vai de lumea care nu mai ştie/ Să-şi recunoască sufletu-n poeţi./ Nu-i lume dar, ci-i o menajerie/ Plină de şerpi râioşi şi porci mistreţi!“ 6.  Ca o lume în prefacere, în fierbere, ca un prag de geneză între două structuri, una depăşită şi alta bănuită, sperată, dorită. Fără mistificare, trebuie să fim conştienţi că scriitorul nu mai este aşteptat de o masă, informă dar substanţială, de cititori, ca altă dată, în toate epocile de când se scrie, ci e doar tolerat din ce în ce mai mult, ca o curiozitate. Cum totuşi în această lume ciudată continuă să se nască şi să existe scriitori de talent, născuţi iar nu făcuţi, rămâne speranţa că lumea ce se naşte acum va conţine şi cititori de literatură, născuţi iar nu făcuţi, care să nu poată trăi fără să citească. 7.  Scriitorul epic sau istoricul literar este mai înclinat către program. Dar cum să-şi planifice poetul adevărat creaţia viitoare, când el depinde de o mie de condiţii? Aşadar despre poetul profesionist care se aşează la masa de lucru la ora 8 dimineaţa, după 210

Scriitorul – Destin şi opţiune ce şi-a luat micul dejun, decis să-şi facă norma şi să scrie 20 de versuri geniale, nu poate fi vorba decât într-o parodie. Misterul acesta al survenirii inspiraţiei este însuşi inefabilul fără de care poezia nu există, ci doar imitaţia ei terestră. Cât despre proiecte, desigur că există, oricare ar fi natura scriitorului, fie el chiar proiectul de-a nu înceta să scrii, oricâte agresiuni ar îndrepta spre tine lumea otrăvitoare de azi! Concret, eu lucrez acum pe multe planuri: în primul rând definitivez o carte pe baza tezei mele de doctorat despre o epocă a energiilor luminate prin care s-a consolidat cultural Marea Unire din 1918, aici la Botoşani şi care aruncă o nouă lumină asupra tradiţiei culturale a acestui ţinut. Citindu-i pe acei oameni de atunci, ei mi-au devenit prieteni dragi, din mijlocul cărora mă smulg cu greu, ca dintr-o imersiune în amnioticul matern, spre a reveni în atmosfera prezentului care, după contactul cu lumea celor de-atunci, îmi pare a fi aspră, spinoasă, lipsită de ideal, de principialitate şi loialitate. Dar nu putem alege noi în ce timp să ne trăim viaţa! Mai am pe acest pe „şantier“: o carte despre Eminescu, una de proză, una de poezie, alta de eseuri, una pentru copiii, noi cîntece de compus şi interpretat ş.a.m.d.; problema reală este însă aceea a posibilităţilor de publicare a cărţilor şi apoi a ajungerii lor la cititorii adecvaţi. Timpul acesta de acum este aşadar tot mai greu de supus dorinţelor şi proiectelor noastre, dar acestea care există şi, cu voia lui Dumnezeu, vor vedea poate lumina propriei lor întrupări, aceea în care se zice că habent sua fata libelli. 7+UNU

Academia de aur şi purpură Drumul nostru prin tunelul de frunze Spirală plutitoare într-o lume de amintiri arămii Cu cerul neîncăpător de durerea culorii Precum am pluti în apa unei fântâni Plină de rugina regală a viselor de stea Ce s-au aruncat de iubire-n adânc. 211

Petruţ Pârvescu Fiece pas sporind augustul preţ Al sublimei arte cu care ştie frunza Toamna să moară. Drumul nostru de ucenicie În academia de aur şi purpură Din superbia căreia-nvăţăm Cu câtă frumuseţe eşti dator Să-ţi cucereşti apusul ca pe-o nuntă. Martie, 2007, Botoşani

212

Scriitorul – Destin şi opţiune

Mircea Oprea „…sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.“

1.  Vrei să-ţi spun? Habar n-am care mi-i destinul! Habar n-am pentru ce m-am născut, ce caut pe-aici, în timpul ăsta şi nu în altul, în locul acesta, în animalul acesta. Nu-s dintre cei care s-au născut cu vreo misiune, nu-i treaba mea să fac binele altuia şi, cu atât mai puţin, să accept mântuirea de la altul! Habar n-am care mi-i destinul. Dacă alţii şi-l ştiu, treaba lor! Da, am opţiuni; aici nu pot minţi pentru că opţiunile sunt la vedere. Dacă trec peste „opţiunile“ impuse, cercetate de Gabriel Liiceanu în Despre libertatea gravitaţională (sex, rasă, epocă, loc, ascendenţă, limbă), opţiunile mele încep cu nu şi sunt cele care-mi dau personalitate, vizibilitate între ceilalţi. Da, prin ce mă deosebesc de alţii, văd că eu am opţiuni: sigur am opţiuni! Când, totuşi, din laşitate, spun că am aceeaşi opţiune majoră, esenţială, cu a altuia, aceea nu-i opţiunea mea, ci este un compromis, o slăbiciune de care mi se face ruşine de mi se stinge oglinda. 2.  Formal, e un debut în presă, altul în cenaclu, altul în volum. Poţi muri înainte de oricare, fără a supăra pe nimeni. Probabil mai e un debut, real, prin care intri în conştiinţa cititorilor, a confraţilor, a criticii. În termeni gravi, eu n-am debutat încă, doar mi-am pierdut puţin virginitatea… Scriu din adolescenţă, nu este gen pe care să nu-l fi ratat, şi încă n-am trecut de „primele încercări literare“. Scrisu-i lucru bun: te obligă să ţii mâinile pe masă, lumina aprinsă! 213

Petruţ Pârvescu 3.  „Drumul până la prima carte“? Infernal de greu: l-am greşit de câteva ori, l-am reluat, oricum m-a costat prea mult, motiv pentru care este o lungă distanţă până la următoarea carte şi tot aşa. Greutăţile de a publica (pentru mine) m-au lecuit să insist, m-au scutit de a mulţumi cuiva (mamei, lui Dumnezeu…), m-au scutit de binevoitori şi sponsori cărora şi lor ar fi trebuit să le mulţumesc. Toate astea mi-au tăiat cheful să public, nu şi să scriu. La urma urmei, scrisul este boala şi leacul, pe când a face cărţi e doar o meserie. 4.  Vârsta mi-ar da dreptul să mă alătur (fals) cui aş vrea. Mi-aş găsi uşor martori din generaţie care să mă susţină (mai ales cei morţi); buna creştere (a lor şi a altora) m-ar lăsa să-mi arog orice filiaţie… Cunosc puţine despre „contemporanii“ care scriu (care publică, mai exact), cu atât mai puţin ştiu despre grupări literare, deşi am trecut şi eu prin câteva, fără să simt vreo afecţiune pentru una, alta. Aceste grupări le văd (ce bine îmi pare că greşesc!) formale, fără esenţă, ca un fel de rubedenii de complezenţă… Dacă e nevoie, la rigoare, aparţin Înzeciştilor. Ahoe! Asta, despre grupări. Cu oamenii e altfel. Aş putea să-l respect pe Socrate pentru că a trăncănit fără să lase ceva scris de mâna lui; aş putea să învăţ de la Darwin umilinţa amânării operei; aş putea să învăţ de la Freud cum se tratează oamenii de obsesia de ei înşişi; aş putea să-l copii pe Charles Fort dar… Această credinţă este tot atât de răspândită ca şi cea referitoare la fantome şi la vrăjitoare, pe care doar superstiţiosul o mai neagă astăzi. …Viaţa mea, ca om (!!), mi-au influenţat-o (întotdeauna în rău) cei care au condus ţara asta, lumea, şi pe care nu i-am strâns de gât la vreme pentru că n-am avut curajul să-mi asum un eroism ilegal, ci doar să-l gândesc. Asta-i şi singura libertate reală: a gândi cu gura închisă! Cum ţi-ai exteriorizat gândul în vreun fel, îţi asumi şi riscurile! Ca scriitor, mă atrag cei care au puterea să nu scrie (eventual, să nu publice). Dar m-am ferit şi prin lectura rară, iar cât am citit, am uitat repede, şi am avut grijă să nu-i iau în serios! Ştiu puţine despre biografia mea, despre evenimentele ei, să mă întreb care 214

Scriitorul – Destin şi opţiune ar fi, din întâmplările unei vieţi arbitrare, Evenimentul, doar dacă nu cumva eu însumi (ca persoană) sunt chiar acel eveniment, chiar acel accident al biografiei mele. Înţeleg că sunt cineva doar în măsura în care-s altul decât cel dorit, cel aşteptat de ceilalţi! 5.  Eu stau foarte prost cu conştiinţa: conştiinţa mea e negativă, demolatoare şi îşi porneşte opera din interior. Nu-s interesat de „raportul dintre cetăţean şi scriitor“ pentru că-s un cetăţean (mai degrabă, un ins) care nu-i bun de exemplu şi pot fi astfel tocmai pentru că ceilalţi au conştiinţă, mă rog, alta decât a mea. Dacă, aşa, de departe, sunt confundat cu un cetăţean, n-am nici o vină! Cât despre scriitor, ce să-ţi spun, iar ţi-ai ales greşit exemplul! Altfel, scriitorul, ca artist, a fost dintotdeauna în relaţii bune cu puterea, în măsura în care au avut ceva de câştigat unul de pe urma celuilalt! Da, netrebnică tagmă şi scriitorii: la fel ca hingherii, ca academicienii, ca groparii şi la fel ca parlamentarii! Dar mai sunt, în toate tagmele, şi din ăştilalţi cărora le-a mirosit urât şi-n comunism, le pute şi-n democraţie şi văd în putere numai impostori! Ce să construieşti cu otrăviţi ca ăştia?! 6.  Am privilegiul că nu cunosc literatura română contemporană decât prin exemplele ei proaste, vii şi intens mediatizate (nu m-am putut feri să n-o aflu), aşa că cine m-ar crede dacă aş lăuda-o! Dar, dacă socotim că suntem într-un mileniu oarecare din cele vreo patruzeci în care domnul Jourdain tot face proză, de ce n-am spera acum, când intrăm abia în mileniul al treilea de creştinism că… În rest, eu sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile. 7.  Nu ştiu dacă există un timp pentru „creaţie“, eu n-am timpul ăsta, sunt ocupat cu altele, cum ar fi, de pildă, respiratul zi după zi, să nu scap vreuna. Cât scriu, scriu că altfel crăp. O „nouă“ carte ar fi cea dată spre publicare cu vreo şapte ani în urmă (proze scurte), şi ar fi şi alte „noutăţi“ la care lucrez de zeci de ani. Totuşi, scriu. Scriu greu, o pagină la trei, patru zile, dar 215

Petruţ Pârvescu am şi nopţi inspirate când rup uşor, dintr-o suflare, tot ce am scris într-o lună. 7+UNU

MIRAREA DE VOI (fragmente) Cumpăr încă un loc de casă, mai cumpăr o vie şi înc-o vale cu dealul ei, adun spaţiu pentru că vremea, ca amanta de inimă, nu se cumpără, nu se vinde, ci te alege ea ca apoi să te răpună din milă în plin peisaj, sub dealul cumpărat de tine şi care, agăţat de orizont, pernă-ţi stă la căpătâi. Împietrit cu ochii în coala albă de hârtie ca formă abstractă a aşteptării celuilalt – pe-o parte, a pândei de mine – pe alta: faţă şi faţă pe acelaşi trup, Ianus şi Ianus în chip sublim. Foaia albă de hârtie, chipul meu cu două feţe. M-am săturat de vremea probabilă pe care, fără pic de grijă, tot altul mi-o prevesteşte lăsând peste mine să cadă şi frigul şi ploaia, ba nici de trăsnet nu mă fereşte. Gata! Îmi fac serviciul meu de meteorologie, să am şi eu vreme bună, să vină şi timpul meu, timpul meu cu cer senin. Ce să vă arăt, ce să vă spun? Tot ce-i de văzut am expus în vitrină: trupul acesta trecător, nărăvit de patimi şi strunjit de boli, ciobit de vreme – iată chipul meu. Doar aşa mă ştiţi, tocmai prin acea parte din mine de care aş fi vrut să vă apropiaţi cât mai puţin, partea de care şi eu vreau să scap, chipul de care şi eu mă ascund. Ce faci tu când cutezi mai puţin, mai cu teamă de cât îţi cere păcatul cel greu să-l înduri? Ce face becisnicul topit la flacăra urii sale ca un muc de lumânare? De unde, el, noaptea, ajutooor… Ruşinat, veştejit de ani, adevărul meu cel firav se lasă umilit şi călcat în picioare fără să vă fulgere, fără să vă cosească din 216

Scriitorul – Destin şi opţiune glezne când îi râdeţi în faţă. Până şi eu, tutorele său, mi-am luat mâna de pe el pentru că aveam, cândva, o părere mai bună despre adevăr, despre puterea sa! Iluzia că-s tânăr, încă, mi-o dau mai degrabă viciile, nu virtutea. Iată, viciile se-arată vrednice la orice vârstă, nu şi virtutea care, la tinereţe-i falsă iar la bătrâneţe-i sinceră pe câtă-i vulpea de vegetariană. Şi faptul că îţi afli semenul după chipul unui trup, chip şi el primit din părinţi, şi nu după mintea ta ori după suflet, ar trebui să-ţi spună ceva, să rămâi de veghe, cu ochi bănuitor pe drumul din zare. Semenul meu după trup, doar trupul meu ţi-l arăt… Ador începutul de an: cu resturile rămase de la revelion, arunc la găleată şi promisiunile zilelor dintâi ale anului trecut, să le schimb cu altele, proaspete, ce mă vor ţine viu încă un an, ca apoi să le arunc şi pe astea lângă cozonacul abia început. Mai trec prin centrul vechi, pe lângă Adormirea Maicii Domnului cu clopotniţa bine înfiptă sub timpul rămas locului, martor peste ceasul statornic şi sfinţit. Mai trec pe-aici, să-mi potrivesc şi eu la mână ora întotdeauna fixă. Cum i se dă livada cu poama ei celui ce nu ştie un măr să dăruiască? Aceeaşi mână de risipitor dă frumuseţea în seama vreunui suflet uscat care nici parfumul unui zâmbet nu ştie în urmă să lase. E vânător, are puşcă, şi mănâncă ce vânează. I-am spus ce cred despre el, cum şi cât îl preţuiesc, şi a părut surprins de parcă, după detunătura armei, i-au rămas în palmă alicele din vorbe iar puşca goală a plecat s-alerge vânatul. 217

Petruţ Pârvescu Ideea agilă, zveltă, ideea cea proaspătă şi demnă de spiritul tău o afli oriunde ar fi, o descoperi ca pe fecioara din vecini: e binevenită oricând printre invitaţi la onomastica ta, dar fără părinţi! Dintotdeauna am rămas surprins de cum şi canaliile pot zâmbi, cum pot glumi, uneori având chiar şarm. De unde se vede că şi o canalie e om de lume, mai cu talent decât cel de treabă. Adăpostiţi în moschei, musulmanii au părţi din zi în care par să nu facă nimic. Aparent, sunt într-o tihnită şedere, în contemplare, ca şi cum şi-ar lua răgazul să-l pândească pe Allah căruia, altfel, n-au nimic să-i spună, nimic să-l roage, îi stau numai în preajmă, ferindu-se aşa de relele de afară. Am văzut asta în Moscheea Albastră, la Instanbul. În pădurea cu copaci strâmbi, sub topor cad mai întâi puţinele exemplare drepte, bune pentru cherestea, sacrificarea lor reinstaurând şi estetica locului care pune preţ pe cioate şi noduri. În urma păsării prăbuşite – o dâră pe cer, până se lasă amurgul… Ce rămâne în urma gâzei luate de vânt şi înecate în val? Dar ce poate fi scrisul mai mult decât opera lăsată de prăbuşirea unui om? O dâră pe cerul în amurg… Mâinile mele, mâinile mele ca nişte broaşte gata să sară alandala după un instinct obscur, de nestăpânit, de neaflat, ca şi cum ar urmări partitura secretă a unei simfonii îngânate doar din degete, mâinile mele cântă alt cântec decât ştiu eu să cânt. Mă doare nesiguranţa mea în tot ce vă spun şi mă tem, mă tem că voi trăi şi vârsta să neg, să reneg, tot ce-am crezut că am înţeles până atunci. Mă strecor ca un fum de ţigară printre şirurile mele de vorbe, mă strecor precum ceasornicarul între rafturile cu piese şi scule: 218

Scriitorul – Destin şi opţiune aleg, montez, desfac, refac, întorc arcul şi ascult: Ticăie maşinăria şi fără mine? Atunci poate ieşi în lume! Mă muncesc zi şi noapte, trudesc din greu până să dau trup de lumină unui gând, unei spaime, iar curcubeul, priviţi, spaima mea arcuită în culori peste voi nu-i decât o reuşită de moment ce nu rezistă nici până-n amurg. Da, vei urî normalitatea şi cumpănirea altuia când tu nu te vei mai înfiora de soarele zilei, de liniştea din toiul nopţii. Să urăşti fiinţa altuia, de teamă că cineva, undeva s-ar simţi bine fără să-ţi fi cerut voie, fără să se teamă de tine, fără să te ştie, o boală pe gustul schizofrenicilor la modă care mai au şi puterea, puterea legitimă, la mâna lor. Aflaţi aici şi fraze fără sens? Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de incoerenţă! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că, în bună parte, nici viaţa n-are sens. De ce să-mi cereţi mie mai mult decât cereţi lumii înseşi? Da, sunt un infractor: decât plăcuta ipocrizie a vorbei de bine, prefer ironia care mă acuză alături de voi, gluma de braconier în faţa complezenţelor, gluma apăsat vinovată, demnă de pedeapsă! Aplecat de cucernica mea îndoială, atâta m-am rugat la Maica mea de pe perete să-mi dea o mână de ajutor până i-a apărut a treia mâna în tabla de argint sfinţit… August, 2012, Botoşani

219

Petruţ Pârvescu

Manon Piţu „… de foarte timpuriu mi-a fost clar (şi semnalat nu foarte fericit) că sunt alcătuită de o aşa manieră incât să nu mă potrivesc nicăieri, hipersensibilitatea şi inadaptarea obligându-mă la dorinţa manifestă de a înfrumuseţa şi limpezi lucrurile (toate), de a trăi alte vieţi, pentru că, evident, a mea îmi era insuficientă exact din punctele de vedere care contau cel mai mult.“

1.  Cinstit, riguros şi sintetic: mă tem că amândouă joacă roluri covârşitoare, mai mult, au episoade componente cu influenţă iremediabilă şi posibilitate de control 0. E de ajuns să te gândeşti la Arthur Rimbaud sau la Octavian Paler pentru doar două exemple in care destinul şi opţiunea au lucrat în concurenţă, în mod atât diferit şi cu efecte aproape paradoxale: primul, copil teribil al plenarei literaturi franceze de secol XIX, işi creditează pornirea lirică şi şi-o manifestă aproape instantaneu efervescent, vibrant, genial si definitiv pană la vârsta primei tinereţi, după care va alege să se ocupe de orice altceva decât de literatură; cel de al doilea, deşi conştient de potenţialul său, optează, după cum însuşi mărturiseşte, să îşi întemeieze îndoielile pe pierderea servietei cu manuscrise intr-o librărie, respectiv să amâne sub acest pretext expunerea prin debutul in volum către 46 de ani, vârstă cel puţin matură. Păstrând proporţiile (mari) şi mutând tot ce e de mutat, amândouă dimensiunile mi-au dat de furcă de timpuriu, cu greu reuşind să le echilibrez la răstimpuri. Dacă prin destin inţeleg cumulul acela de atât de multe (disponibilitate sufletească, inteligenţă artistică, spirit critic constructiv, ochi ager, vocaţie pănă la urmă, talent) şi de atât de şi mai multe (ultimele de neexplicat şi de neenumerat, dar care fac irepetabile capodoperele), prin 220

Scriitorul – Destin şi opţiune opţiune nu văd decât asumarea tuturor celor de mai sus întru acumulare reală, raportare demnă şi justă la valoare autentică, validarea tuturor trăsăturilor de caracter care dau reprezentarea personală a artei, ba chiar formaţie de specialitate, acolo unde asta e posibil, fără ca nimic din toate acestea să dea vreo reţetă completă în vreun sens sau altul. Un soi de mers pe sârmă, cu marele risc de a cădea. Revenind, de foarte timpuriu mi-a fost clar (şi semnalat nu foarte fericit) că sunt alcătuită de o aşa manieră incât să nu mă potrivesc nicăieri, hipersensibilitatea şi inadaptarea obligându-mă la dorinţa manifestă de a înfrumuseţa şi limpezi lucrurile (toate), de a trăi alte vieţi, pentru că, evident, a mea îmi era insuficientă exact din punctele de vedere care contau cel mai mult. Şi din revoltă. Aşa că am fost o cititoare foarte precoce, avidă ca un colecţionar, de o curiozitate febrilă şi sfidătoare şi, implicit sau nu, un copil cu o imaginaţie periculoasă şi o intuiţie ascuţită, niţel izolat. Combinaţi astea cu faptul că aidoma tuturor copiilor si animalelor mici, am avut un barometru extraordinar de sensibil la relaţiile interumane şi veţi fi de acord că aş fi putut face carieră ca mitomană, la fel de adevărat cum toate astea mi-au furnizat momente de hiperluciditate absolut devastatoare prin revelaţiile dureroase la momentele cu pricina. Prima care a semnalat pornirea mea către literatură numindu- mă # viitor scriitor# a fost invăţătoarea, o doamnă care a tolerat o mulţime de năstruşnicii din parte -mi fără să mă sufoce cu precepte inutile, oricum neaplicabile, şi care se odihneşte in pământul roşu al Australiei (nici ea, nici eu nu ştiam pe atunci cum va arăta viitorul). Fireşte, poate pentru că am crescut între ingineri, deşi mama a fost profesor de limbi străine, poate pentru că vremurile erau de natură a nu valida carierele umaniste ca modele de reuşită socio-profesională, am luat afirmaţia invăţătoarei ca pe o bizarerie, una măgulitoare, dar la fel de inutilă, aparent, ca a fi priceput la a ţine beţe în echilibru pe nas. Nimic mai adevărat, obidiţi de propriul trai, nici ai mei nu tratau asta ca pe un lucru cu adevărat serios. La fel de firesc, era de datoria mea sa 221

Petruţ Pârvescu invăţ cât mai bine la toate obiectele şi să fiu performantă la cât mai multe, drept pentru care am reuşit ciudăţenia de a mă califica, olimpic, la etape finale la tot soiul de obiecte de studiu (lb. română, matematici, fizică, chimie). Risipă pe undeva. Deşi am invăţat intotdeauna cu plăcere, indusul in eroare si scurtcircuitarea prizei la mine insămi a amânat nişte lucruri. Cu bune şi cu rele. Am stiut, că de conştientizare vorbesc acum, de prin gimnaziu că sunt legată indisolubil de exprimarea sensibilă prin cuvânt nu pentru că limba şi literatura română, ca şi limbile străine, au fost materii la care am excelat fără nici cel mai mic efort, ci pentru că eram cel mai fericit suflet când aveam temă la compunere si cel mai oropsit când nu aveam timp nici măcar de citit. Pentru că astea îmi erau joaca preferată. Şi pentru că înţelegeam aproape tot fără mare explicaţie, ba, prin liceu, mi se părea evidentă teoria literară, de mi-am atras o mulţime de duşmani pe lângă cei câţiva prieteni cărora le făceam in mod constant temele. Toate trei profesoarele de romănă din V +XII, insă cu precădere cele din liceu m-au ajutat enorm să evoluez, facilitându-mi accesul la volume de tot soiul şi chestionându-mă din când în când, in diverse moduri, cu privire la hotărârea mea nestrămutată de a urma o cu totul altă facultate decât cea de litere. De altfel, pentru majoritatea profesorilor mei au constituit o surpriză alegerile mele de atunci, aşa cum pentru mine era cel puţin de-a mirarea că se ţineau de capul meu cu atâta inverşunare să mă reorienteze. 2.  Ajunsă la Iasi, ca studentă târzie (toate indeciziile şi ingaduinţele costă, iar eu am intrat al treilea an la Drept), am aflat de la o colegă de an (pe atunci, viitoarea soţie a lui Şerban Axinte) de intâlnirile de la Casa Dosoftei, moderate de prof. Mirel Cană. Colega mea nu avea habar nici cum mă numesc, dară-mi-te să ştie că mai şi scriam pe ascuns, aşa că invitaţia mi s-a părut incitantă, mai ales in seceta de frumos din turbulenţii ani 90’. Cert e că de la chiar prima mea vizită acolo a citit Lucian Dan Teodorovici, iar la umătorele intâlniri au tot fost cei pe care aveam să îi şi cunosc: Florin Lăzărescu, Livia Iacob, Şerban Axinte, Dan Lungu si Ovidiu 222

Scriitorul – Destin şi opţiune Nimigean, ultimii mai prezenţi la Club 8. Veneau des si figuri reprezentative de la Junimea sau Convorbiri Literare, Lucian Vasiliu fiind un asemenea exemplu. Nu am citit niciodată la vreo şedinţă, deşi am fost invitată in decursul a aproape doi ani de frecventare a ambelor grupări. Aveam logica mea: cei de la Club 8 erau cu totii scriitori titraţi, cu rubrici şi articole permanente in publicaţii prestigioase; pe de alta parte, cu literatura celor de la Dosoftei, nu reuşeam să mă identific atunci când totuşi rezonam cumva cu câte ceva, eu nu scriam nimic similar şi am cuantificat asta ca fiind de prost augur. De bună seamă, complexele mele de provincială, lecturile – valoroase si multe până la neurastenie, dar atât de diferite de ale celorlalti, mai racordaţi la realitatea literară -, lipsa timpului necesar introspecţiei spre o analiză la rece a situaţiei şi totala neîncredere in literatură m-au inhibat până la sabotarea oricărei şanse de a percepe corect semnalele propice din afară. Nimic mai adevărat, a existat un moment minusculissim in care am arătat profesorului Cană ceva din versurile comise pe vremea aceea, insă episodul a fost scurt şi debusolant în primul rând penru că amândoi eram practic confiscaţi de cotidian şi, deci, lipsiţi de orice timp excedentar atât de necesar. Or, de taman asta aveam nevoie atunci, ca şi acum, de timp; în totala lui lipsă, exerciţiul de rescriere si concentrare a singurului poemaş analizat atunci a fost oarecum sortit eşecului pentru că, pe lângă faptul că nu îmi plăcea deloc ce ieşise, percepţia modificată nici nu îmi îngăduia să înţeleg, necum să asimilez mecanismele modificării. Una peste alta, dincolo de completa şi involuntara mea discreţie din punctul de vedere al ieşirii la rampă, intâlnirile de acolo mi-au prilejuit intâlnirea cu o mulţime de oameni interesanti, iar spiritul critic, felul în care alegeau să îşi închege discursurile, indiferent despre ce subiect, au avut un rol semnificativ în capul studentei de atunci. 3.  Mi-a lipsit întotdeauna scrisul, actul în sine, şi m-a făcut să sufăr organic atunci când mi-a fost imposibil să mai dobândesc repere în vreun sens. Iar asta s-a intâmplat tot incepând 223

Petruţ Pârvescu cu facultatea, când nevoită sa abandonez orice brumă de timp liber aş mai fi găsit, am incercat o mulţime de slujbe aiurea, care numai aproape de cultură şi ce presupune ea nu mă aduceau. Târziu, după ce terminasem deja licenţa si socotelile cu Iaşii, a venit o ofertă de lucru la Polirom, unde depusesem cu vreo doi ani în urmă un CV. Descurajant de târziu. Adevărat că urmând o altă formaţie nu am avut lecturile la zi ale absolvenţilor de litere, ceea ce a generat, cel puţin în capul meu, conştiinţa deloc confortabilă a unor arierate, aproape de nerecuperat; dar, la fel de adevărat e că exact alegerile mele profesionale mi-au furnizat resursele necesare unui cititor pătimaş, şi, la un moment dat, după tot soiul de experimente, răgazul de a constata că fără scrisul meu sunt anulată ca persoană, nefuncţională şi inutilă în segmentele de viaţă în care trebuia să fiu cea mai eficientă. Mi-a luat ceva vreme să rog un fotograf destul de cunoscut să se uite pe ce texte păstrasem (izolarea mea faţă de mediul literar era ermetică: nu avusesem cum păstra legătura cu cei de la Outopos – Dosoftei, care îşi văzuseră şi ei de vieţile lor exact aşa cum făcusem şi eu). Vreo jumătate de an parte din poemele volumului meu de debut au circulat pe blog-ul fotografului, insoţite de diverse imagini realizate de el, iar aprecierile au fost de natură a-mi aduna cât sânge mai aveam în zona literaturii spre a-l căuta pe profesorul ieşean de atunci spre a-i cere sfatul asupra a ceea ce organizasem eu destul de meticulos într-un volumaş cu 3 secţiuni oarecum tematice. Ştiu că teama de ridicol, de a nu-mi complica inutil existenţa dacă aş fi fost lipsită de talent au întrecut orice reţinere atunci, de am dat toate pe una: ori mă lămuream atunci definitiv, pentru totdeauna, ori renunţam la orice idee în acest sens; prea mă chinuise. Profesorul s-a arătat incântat inclusiv de maniera în care structurasem volumul ăsta al meu de debut care a şi apărut căteva luni mai târziu, cu modificări extrem de puţine. Din păcate, volumul nu a avut cine ştie ce vizibilitate, parte editurii, parte altor factori, deşi nu a fost o întreprindere de care să mă ruşinez. Am debutat neinteresant, dar am avut noroc (destin?): cel care a vorbit la lansare a 224

Scriitorul – Destin şi opţiune fost Paul Gorban, pe care la vremea aceea nu-l cunoşteam, abia de il văzusem in cateva rânduri la nou reluatul pe atunci Salon de literatură, cu, evident, o denumire nou-nouţă (Zero +). Am avut noroc nu numai că m-a salvat emoţional la lansare, dar mai ales pentru că ulterior mi-a trântit în braţe un vraf de cărţi, să mă pun la curent cu poezia modernă de peste tot, lucru pe care alţii până la el nu l-au făcut, deşi rugaţi; ba, mai mult, m-a invitat la câte lecturi publice, evenimente, festivaluri literare a putut. În perioada imediat următoare am urmat cursurile primei ediţii a Şcolii literare de bune maniere (practic, un curs de scriere creativă), inscriindu-mă la trei secţiuni: Poezie, Reportaj literar si Scenariu de film. Aici i-am cunoscut pe Emil Brumaru, Viorel Ilişoi şi l-am revăzut pe Lucian Teodorovici, iar impactul a fost covârşitor, decantarea rapidă şi da, iremediabila. Prin Paul Gorban am ajuns in preajma scriitorilor botoşăneni (incredibil de lung drumul către casă), cu influenţele si contribuţia lor la construcţia mea de sine. Aşa că mai am un vraf de cărţi împrumutate, de data asta de la dl. Dorian, cărţi una şi una, surori cu altele cumpărate de pe la ce festivaluri de literatură am reuşit să merg în ultimii aproape 4 ani. Sunt pusă pe treabă, nu văd cum ar putea sta altfel lucrurile. 4.  A existat, însă, la un moment dat ceva in biografia mea de mamă care m-a făcut să îmi îngădui scrisul şi ideea de timp pentru, iar asta e aproape imposibil, nu o spun numai eu. Nu am să uit niciodată dimineaţa de duminică din bucătăria casei noastre, când am pus prima oară pe CD player Seherezada lui Rimski – Korsakov. Din dorinţa de a-i apropia de muzica clasică pe copiii mei, obişnuiam să încropesc o poveste, să îi fac să-şi imagineze ce ascultau. Şi am început şi de data asta cu broderiile pe care mi le dicta şi mie muzica: un răsărit de soare peste dune, o oază cu arteziene în mijlocul nisipului trandafiriu, un castel cu turnuri orbitor de albe şi o fereastră îngustă la care se arată o fată frumoasă. Şi, înainte de a continua, cel mai mare dintre băieţii mei mi-a spus: „Mama, vreau să văd şi eu filmul pe care îl vezi tu!! * Soţul 225

Petruţ Pârvescu meu a fost destul de şugubăţ atunci, adică exact cât să adauge: „Poate ar trebui să te gândeşti la asta…*. Aşa, netam-nesam. Dacă există vreun moment de debuşeu în istoricul personal al fiecăruia, atunci cu siguranţă acesta a fost pentru mine. 5.  Eu nu fac politică de niciun fel, adică nu mult peste durata aproximativă a exprimării vreunei păreri ca reacţie directă şi de moment la ce am de trăit uneori. Adevărul e că nu e bine nici să-ţi vezi numai de treaba care e oricum enormă peste zi, fără să te intereseze mai îndeaproape şi sfera asta de probleme, deşi până acum nu pot spune că am pierdut ceva esenţial alegând să stau cât mai departe de poluarea asta de toate felurile numită politică. Poate că îndeobşte femeilor le stă mai bine să cumpănească aşezat, să nu cadă nici în ridicol, nici în păcatul atitudinilor şi exprimărilor suburbane. Or, la cum se vede treaba de unde mă aflu existenţial, gândirea liberă este confundată cu extravaganţa sau desconsiderarea, iar conştiinţa, câtă şi pe unde s-o mai găsi, e desuetă şi păguboasă. Am intâlnit la Bistriţa, la Festivalul de Poezie şi muzică de cameră organizat anual acolo oameni care, ca reprezentanţi ai partidelor din care fac parte şi în mod clar cu sprijinul acestora, prin excepţie, reuşesc să facă nişte lucruri extraordinare, cu beneficii pentru toată lumea (cum ar fi, spre exemplu, săptămânalele concerte simfonice de la Sinagogă, într-un oraş lipsit de Filarmonică). Poate şi astfel ar trebui să arate raportul dintre omul de cultură şi putere. De fapt, cred că până la urmă cea mai periculoasă criză e cea morală. Iar ea e cu atât mai corozivă în zonele în care orgoliile nu sunt dublate de multă acumulare umană, indiferent de segment social. 6.  Vorbeam de oameni dragi intâlniţi sau regăsiţi, scriitori care au generozitatea să-mi fie şi prieteni, iar la cei amintiţi deja i-aş adăuga pe bistriţenii Dan Coman, Marin Mălaicu – Hondrari, Ana Dragu, ca să nu mai vorbesc de Radu Vancu, Rita Chirian, Domnica Drumea şi de mulţi alţii, toţi scriitori tineri, de primă mână, traduşi si citiţi, preţuiţi şi invitaţi, cu o pezie cel 226

Scriitorul – Destin şi opţiune puţin la fel de bună ca oriunde în Europa. Cum să mă gândesc altfel decât increzător la literatura română a mileniului III? Cum să mă gândesc altfel decât şi foarte îngrijorată de ruptura dintre generaţii, zone geografice şi oraşele-poli culturali? V-am mărturisit deja că priza mea la contemporaneitatea de ultimă oră abia acum se formează, dar constat cu necaz că nici altora nu le sunt foarte cunoscute multe nume valoroase, din varii motive ce ţin mai degrabă de sistem şi/sau lipsa lui decăt de criteriile juste de promovare a unui autor. Şi iar mi se pare păgubos. Pentru că din repere şi lecturi disparate, din distribuţia atât de discretă a volumelor se incheagă mai greu o conştiinţă de apartenenţă la o cultură vie, manifestă, influenţabilă, nu doar oarecum existentă. 7.  Nu cred că voi avea vreodată puterea ca pe lângă poezie să scriu şi altceva decât nuvele, schiţe sau eseuri, îmi lipsesc oasele de prozator, iar, pe lângă ele, timpul acela in plus, ingaduitor, de racordare la vitezele interioare, de documentare, de scris şi rescris. Or eu sunt suficient de pătimaşă cât să scriu câte ceva dintr-o suflare, pe plicuri de la E-On, pe verso-ul diverselor liste, pe ce găsesc. Ăsta da timp anume pentru creaţie!! Desigur, ca orice om, am şi eu nevoie frecventă să-mi aud gândurile. Atunci se ivesc celelalte poeme, cele care se aştern, în sfârşit, după ce s-au învârtit o bucată de vreme prin minte, după ce m-au făcut să bantui cu toate ale mele în jurul vreunei idei sau a stării dintr-o expresie. Atunci e musai să-mi fac timp de scris. 7+UNU

Ziduri între vii Un interlocutor, unul mai neinteresat de lozul de sub ultima matrişkă. Un ghem de sârmă-n coşul pieptului. 227

Petruţ Pârvescu Sub scobitura suprasternală, un delfin canibal îmi zgârie vocea spre-a mă face binevenită la o cafea într-un oraş străin. Nu m-ai iubit pe mine nicio clipă. Mâinile unui adult înghesuie sub sub o căciulă tricotată un păr de nestăvilit. O reclamă însoţeşte graba îmbrăcatului, braţe obraznice îngână toamna şi răstoarnă vremea, uimind vântul. „Tonight we are young & we ll put the world on fire“. Nu am avut niciodată douăzeci de ani. Oamenii sunt arareori atât de liberi. Octombrie, 2015, Botoşani

228

Scriitorul – Destin şi opţiune

Vlad Scutelnicu „Se pare că scriitorul care se respectă trebuie să fie farul propriei sale conştiinţe şi să navigheze singur. Şi cine e dispus şi-i place ce a rostit poetul să-l urmeze. O! unde eşti tu Agora şi tu Socrate?“

1.  Se vorbeşte de cele mai multe ori despre destin că-ţi este impus; ţi se scrie pe un pergament nevăzut şi-l porţi în frunte toată viaţa. El va fi seiful, depozitarul tuturor faptelor şi gesturilor tale de muritor şi tot el te va prezenta apoi vameşului. Se mai spune de asemenea că destinul poate fi schimbat. Oare este adevărat? Oare chiar intră în posibilităţile noastre pământene acest lucru? Se poate realiza aceasta prin opţiune? În fond, ce este destinul? un drum, un simplu drum, mai lung ori mai scurt, mai drept ori mai sinous, mai orizontal ori spre o pantă mai abruptă, suişuri, coborâşuri şi … finalul, nu? că doar despre asta e vorba. În acest spaţiu-timp, relativ până la urmă, vei dobândi tot ce ţi-a fost hărăzit. Nici o lacrimă în plus, nici un hohot de râs în minus. Despre cele întâmplate mie ce pot să spun? Că totul decurge conform unui program necunoscut (ADN-ul a coborât din cupola bisericii când popa mă arunca în cristelniţă şi mi-a invadat creierul şi timpul) dar care se întâmplă. Nu ştiu dacă am forţa – nici n-am încercat – de a schimba, de a modifica acest soft şi nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva. În orice caz, opţiunile mele fac parte din destinul meu si cred că ele îmi sunt impuse. Stau, ascunse acolo, undeva, într-un fişier al hard-ului şi nu se ivesc decât atunci când destinul apasă enter. Probabil de aceea am şi debutat atât de târziu cu o carte – la 42 de ani – când alţii iau 229

Petruţ Pârvescu premiu pentru OPERA OMNIA, deşi până atunci încercasem să schimb ceva prin ceea ce se numeşte opţiune. Dar destinul – taumaturgul – nu mi-a dat voie. De aceea cred că destinul este şirul de opţiuni – aparent personale şi izvorâte din creierul fiecăruia – ce ni se întâmplă, dar despre care credem că de fapt noi le-am luat, fără amestecul cuiva din afară în gândurile şi ideile noastre. Asfel, destinul, abstract prin definiţie, devine concret prin opţiune. M-ai întrebat de rolul destinului în viaţa mea de scriitor. Nu ştiu ce să-ţi spun. Eu sunt de profesie medic veterinar şi în particular îmi place să mă joc cu cuvintele. Este acesta destin ori opţiune? 2.  Admit până la urmă şi ideea că sunt scriitor. În fapt, am scris câteva cărţi de poezie, nu cred că mă voi opri doar la ele, cred că voi continua să scriu. Debutam cu versuri – cum altfel? – prin clasa a IV-a primară (oare a II-a???) la o emisiune radio, o emisiune de vacanţă de vară, de ora opt dimineaţa şi de cafea cu lapte în faţă şi, când mi-am auzit numele şi poezia citită pe unde şi împrăştiată sonor prin toată curtea şi prin toată uliţa şi prin tot satul, îţi dai seama, dragă Petruţ, că am fost cel mai fericit copil de pe pământ? Aveam la vremea aceea un caiet cu poezii, special pentru asta. Făcusem, evident, cunoştinţă cu mai marii noştri scriitori, accesibili până la un anumit nivel copiilor, respectiv Eminescu, Alecsandri, Coşbuc etc. Normal că scriam poezii în vers clasic, rimat şi ritmat, iar la caietul respectiv ţineam ca la o icoană. Prima poezie tipărită într-o revistă avea să mi se întâmple în clasa a VIII-a. De-acum eram elev de oraş, la Şcoala 11 din Botoşani, adică în clădirea fostului liceu „M. Eminescu“, care se mutase de câţiva ani în casă nouă. La liceul pomenit mai sus, unde aveam să devin elev, prima notă în catalog a fost un patru, da, patru la Limba şi literatura română. Aveam o profesoară evreică – Lili Schifter, care a şi plecat în Israel după anul întâi – şi care avea să repare apoi greşeala într-o oră când, dându-mi-se ca temă pentru acasă o compunere liberă, le-am citit o povestire cu un copil la malul mării, înconjurat de valuri şi de singurătate. Vorbeam 230

Scriitorul – Destin şi opţiune acolo despre destin, despre oameni buni şi oameni răi, despre măreţia vieţii, despre natură şi poluare, în fine, despre mai multe, povestire care a impresionat şi profa şi clasa. Au urmat altele şi altele. Au urmat scrisori şi texte către reviste literare şi răspunsuri care mă nemulţumeau (Încercări de nivel modest; ori: mai trimiteţi, mai încercaţi, etc.) Scriam poezie, scriam proză, descopeream versul alb, începusem chiar şi vreo trei-patru romane, care, evident n-au fost niciodată finalizate, care s-au pierdut. Ajuns student la veterinară în 1982, dădeam piept cu un Iaşi de o efervescenţă literară cu totul nouă mie. Mi-am luat inima în dinţi şi manuscrisele sub braţ şi am poposit în biroul domnului Alexandru Dobrescu, redactor şef la „Convorbiri literare“, căruia tocmai îi apăruse volumul doi din „Foiletoane“ şi care mi-a propus să citesc proză la cenaclul „M. Sadoveanu“. F. bine, mi-am zis, azi în Copou, mâine la Pogor. Pentru că la Casa Pogor era un cenaclu de poezie renumit şi râvnit de toată lumea. „Intră cine vrea, rămâne cine poate! asta era motto-ul. Aşa se face că într-o frumoasă duminică de primăvară am fost desfiinţat ca scriitor după ce am citit câteva texte de proze, pline de epitete şi comparaţii, de metafore, ceva în genul lui Fănuş Neagu, de a cărui frază eram îndrăgostit peste măsură. Am fost desfiinţat de nume atunci celebre ale Iaşului: Nichita Danilov, Ghedeon Mihalache, Dan Giosu, Dorin Spineanu, cu o parte din ei împrietenindu-mă apoi. Mi-i amintesc, tot de atunci, pe Lucian Vasiliu, mai blând şi mai moderat în criticile aduse, pe Constantin Iftime, cu care mă ştiam de la liceu. Şi aşa speranţa pentru un Pogor viitor şi victorios a murit în acea duminică. De scris, am continuat să scriu. Dar nu mai citeam în public, nu mai aveam chef să încerc pe la redacţii literare. Mi se pusese deodată în faţă un zid. Au trecut anii, am devenit medic veterinar şi prin anii ’92, participând la un concurs de poezie la Botoşani, am luat premiul II. Asta a însemnat ca o recunoaştere pentru mine, o înviere, fapt ce m-a adus din nou în faţa paginii albe încercând să o domesticesc cu gândurile mele, m-a făcut să citesc mult, să scriu, să arunc şi iar să scriu. Dar mai ales să citesc. 231

Petruţ Pârvescu Multă proză şi poezie de calitate. Prin 1996 întâmplarea a făcut (iarăşi întâmplarea, destinul, nu opţiunea!) să-l întâlnesc pe poetul Constantin Bojescu. A fost momentul de cotitură, în devenirea mea ca poet, ca scriitor. El m-a împins să fac pasul cel mare. Făcea parte din grupul acela boem de pe vremea liceului, care-l avea în frunte pe regretatul Lucian Valea. Prin el am ajuns, dar abia după vreo trei ani, ce să fac? aşa sunt eu, un timid incurabil! dar împins la greu din spate – de parcă cineva m-ar fi împuşcat dacă aş fi făcut pasul în faţă – la Gellu Dorian care mi-a citit textele şi m-a publicat în Hyperion. Asta se întâmpla în 1999. Asta a fost debutul meu absolut. Restul e cee ce se ştie. 3.  A urmat adunarea şi selecţia textelor, lucrul la altele noi, modificări, tăieri, ştersături, adăugiri la altele vechi, oricum un travaliu de vreo trei ani şi în 2002 – prin august-septembrie – editura AXA mi-a publicat prima carte – STRIGĂTUL SFEREI, care de altfel s-a bucurat de o primire frumoasă şi de atenţie din partea juriilor de concursuri şi festivaluri literare. Cartea a primit trei premii de debut şi o nominalizare la Premiul Opera Prima – Botoşani, 2003. Deci, asta e! Având în vedere că debutasem sonor în clasa a doua şi apoi într-o carte în 2002, adunând aşa, nu e chiar mult. În fond, ce-s treizecişişase de ani? Când Pământul se învârte de o veşnicie în jurul Soarelui? 4.  Cred că sunt mai multe (personalităţi!). Mi-a plăcut de la început Sadoveanu (îl descopeream în clasele V-VIII, alături de şturlubaticele povestiri ale lui Creangă). Şi m-am minunat foarte mult în faţa unui articol din România literară a acelor ani în care – cred că era un eseu, nu mai ştiu autorul – se făcea o asemănare, o paralelă între Baltagul şi mitul lui Osiris. Astfel, ca Isis, plecată să afle rămăşiţele pământeşti ale lui osiris, aşa plecase şi Vitoria Lipan pe urmele soţului ei, urmând o călătorie iniţiatică. Sigur asemănarea mergea doar până la un punct şi dintr-o altă perspectivă, dar am amintit-o doar pentru a arăta că Sadoveanu putea păşi în universalitate, cu fruntea sus, fie chiar şi numai pentru 232

Scriitorul – Destin şi opţiune Baltagul. Apoi Eliade. Pe Mircea Eliade l-am descoperit prin 1982 – nu ştiu dacă târziu sau devreme – oricum reîncepuse reeditarea şi recunoaşterea sa. Scrisesem o povestire – care a apărut şi în Hyperion – Cântecul de piatră scumpă al şerpilor – pe care un coleg de facultate, Nelu Buznea, de la Piatra Nemţ, mi-a lăudat-o, spunându-mi că mă trag din Eliade. Am negat orice asemănare, dar mai ales am recunoscut – eu, copil prost şi de la ţară – că nu ştiu cine este tipul şi, drept urmare, prietenul meu mi-a adus cărţi ale maestrului (La Ţigănci, Şarpele etc.) Despre cine, despre ce să mai amintesc? Despre Blaga, Bacovia, Stănescu, despre Ioan Alexandru, pe care l-am văzut într-o prelegere fulminantă, monumentală, la Pogor? Despre D. R. Popescu ori Breban, despre Ana Blandiana care era interzisă? … Şi atâţia alţii … Şi nu numai de la noi. În acei ani de studenţie se vorbea frumos şi la nesfârşit pe la terase şi pe la câte-o bere de Garcia Marquez, Vargas Lossa, de Umberto Eco sau Céline. A fost vremea când, nu ştiu prin ce minune, s-a editat ULISE a lui James Joyce, iar prin revista Secolul 20, apăreau fragmente din Ezra Pound. Cred că dacă aş continua aş umple câteva pagini şi lumea s-ar plictisi. Aşa că mă opresc aici. 5.  Raportul dintre cine şi cine? Alerg cu prietenii mei scriitorii – şi tu ştii asta, doar faci parte dintre ei – la diversele manifestări literare şi constat că ele sunt de folos. De cele mai multe ori. De aici concluzia că scriitorul chiar are un rost al său. Că poate fi privit ca un deschizător de drumuri, ca un educator de conştiinţe şi, de ce nu, ca un propăvăduitor al unor noi ideologii. Nu ştiu dacă aceste lucruri convin tuturor. De fapt, ştiu că nu sunt acceptate de toţi. Totuşi, dacă dintr-o sută de cititori (auditori) ai reuşit să atragi treizeci, nu cincizeci plus unul, ca în politică, atunci e o mare realizare. Cât despre partea a doua a chestiunii, aici lucrurile lasă de dorit. Scriitorul ar trebui să fie privit şi adulat, cultivat de cei din sfera puterii. Ar trebui să fie stindardul pentru mulţi dintre ei. Să amintim că scriitorul este făuritorul de limbă şi datorită lui un politician învaţă arta discursului 233

Petruţ Pârvescu (demagogic, de cele mai multe ori, deşi nu e de dorit aceasta) şi ştiinţa elocinţei. Măcar pentru că învaţă să rostească vorbe frumoase, un politician ar trebui să fie supusul umil, câine credincios al scriitorului şi să-I asculte sfaturile. Dar în societatea noastră lucrurile stau altfel. Şi din acest punct de vedere am dori o schimbare.. Prin anii ’90 exista o societate civilă doldora de somităţi: scriitori, doctori, ingineri, profesori, etc., intelectuali, ce mai? dar care astăzi nu se mai vede. De ce? Ce s-a întâmplat? Şi-a rezolvat misiunea şi s-a autodizolvat. Se pare că scriitorul care se respectă trebuie să fie farul propriei sale conştiinţe şi să navigheze singur. Şi cine e dispus şi-i place ce a rostit poetul să-l urmeze. O! unde eşti tu Agora şi tu Socrate? 6.  Literatura română din totdeuna şi nu doar cea din mileniul trei este o literatură ca oricare alta. Nici mai bună, nici mai rea. Avem destule vârfuri şi în poezie şi în proză şi în dramaturgie, care stau la aceeaşi masă a marilor nume ale literaturilor lumii. Nu, ale literaturii lumii. Poate că limba noastră atât de dragă nouă dar de o atât de o mică întindere ne face să fim mai puţin cunoscuţi pe mapamond. Dar privind la tinerii scriitori de astăzi, care nu aşteaptă ajutor de la nimeni, care traduc ultimile noutăţi şi se se traduc singuri prin forţe proprii în cele străinătăţuri, bătând insistent şi sonor (cu operele lor de valoare) pe la porţile diverselor academii, nouă lipsindu-ne îndrăzneala, tupeul nu valoarea, am încrederea că suntem pe o linie ascendentă, că suntem o literatură demnă de luat în seamă, o literatură universală. Şi cine să te ajute să devii universal dacă nu singur. Ştii vorba aia: „ajută-te ca să te ajut!“ 7.  Dacă ţi-aş spune că există un anume timp pentru creaţie, m-ai crede? Ei bine, el există! Aşa cum există un timp pentru dragoste, un timp al comunicării, un timp al odihnei. Numai că vine când vrea el. Vine, te adulmecă, te înconjoară precum un tigru prada şi …dacă nu eşti pe fază …paf! a plecat! Cel puţin în 234

Scriitorul – Destin şi opţiune cazul meu aşa e! Ei, şi aici nu este vorba oare iarăşi despre opţiune şi destin?! Să mărturisesc că scriu când vreau eu? Nu, aş rosti un neadevăr. Scriu atunci când muza (destinul, nu-i aşa?) coboară asupra mea. În rest, sunt şi eu ca toţi oamenii: dorm, mă trezesc, mănânc, comunic, mă-mbăt, da mă-mbăt, fac dragoste, adorm, apoi o iau de la capăt. Cât despre viitoarea mea carte … se scrie. Singură. Recent am scris o microantologie de poezie „ZARUL ROTUND“, la editura Conta din Piatra Neamţ, în colecţia „Buzunarul cu poezii“, ediţie îngrijită de poetul Adrian Alui Gheorghe. Eram dator cu această carte colegilor mei de facultate (v-am spus că sunt medic veterinar!) care nu aveau nici o carte de la mine şi cărora le-o promisesem pentru revederea de 28 de ani din acest an. Aşa că a trebuit să mă ţin de cuvânt. Iată opţiunea! 7 + UNU

bobul de rouă un clopot diurn îmi grăbeste pasii ! cît de putină e clipa zilnic prin orasul acesta elastic sparg lacăte la porti inedite zilnic pe drumul meu niciodată pe cărarea altuia pot să văd fericit bobul de rouă în genunchi în fata Sa ca la picioarele lui Iisus las să mă pătrundă briliantul efemer să-mi curgă prin vene, negrăbit aducînd soarele să mă inunde 235

Petruţ Pârvescu fii si tu la fel ? nu îndrăznesti ? ti-e teamă de ce ai putea găsi acolo… un clopot nocturn sunînd prelung, generos cheamă clipa să o dilate iar eu mă bucur mă bucur ca un copil că există bobul de rouă ! cît de plină e clipa Noiembrie, 2015, Botoşani

236

Scriitorul – Destin şi opţiune

Gheorghe Şerban „Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei.“

1.  Mai întâi, într-un mod mai puţin poetic, doresc să informez cititorii (dacă vor fi) că „vinovat“ de aberaţiile mele se face iniţiatorul anchetei de faţă, vrednicul şi insistentul Petruţ Pârvescu. Profesorul şi poetul Petruţ n-a dorit să mă lase în afara momentului într-o perioadă (cam lungă) în care nu vedeam eficienţa încercărilor mele literare. Dacă cineva va citi ceea ce cred despre problematica chestionarului, să-şi imagineze că se află în faţa unei scrisori. Deşi scrisoarea se poate bucura de aprecierea aparţinătoare genului epistolar, nu am pretenţia că rândurile acestea să intre în literatură. Vă recomand să consideraţi că vă aflaţi în faţa unui simplu document. Aşadar, am în vedere că „epistola“ mea îndeplineşte o „misiune“ strict practică, comunicându-vă elemente personale, fără pretenţia de a le arunca în universalitate. Este, pur şi simplu, intenţia de a cunoaşte un om în plan general. Sunt conştient că nu voi depăşi empiricul sugerând, pentru alţii, o filozofie de viaţă. De altfel anii până la profesorat au fost şi cu bune şi cu rele, fără a ieşi în evidenţă cu ceva. Era acea cuminţenie care nu poate naşte genii. Erau însă perioade când, prin versificaţii, credeam că impresionez. Cei care întreţineau rubrici literare aveau păreri pro şi contra reuşitelor artistice. Retrospectiv privind, se 237

Petruţ Pârvescu pare că destinul n-a vrut să fiu poet, ci un individ de construcţie comună. Un poet îşi are universul lui, clădit fizic şi spiritual din resorturi interioare, înrudit cu natura umană dar cu elemente misterioase cu tentă emblematică. Am fost şi eu o fiinţă interogativă, cu dorinţa de a pătrunde în sensul lucrurilor, impulsionat de ceea ce acumulam prin lecturi sau spusele dascălilor. Sunt întrebări rămase fără răspuns şi astazi. Poate de aceea am încercat desprinderea de realitate în felul meu, dar nu mi-a fost hărăzit un loc în originalitate. Tot timpul aveam senzaţia că deţin o forţă mult prea mică pentru a elucida misterele existenţiale. Am înţeles apoi că realitatea este vazută altfel de fiecare din creatori, încercând şi eu să găsesc acele opoziţii contrastante care să surprindă. E un fel de a simţi gerul în flăcări, imposibil de imaginat pentru o gândire logică. A fost apoi un moment când am înţeles că versurile mele trebuie să plonjeze în ficţiune, depăşind o realitate văzută ca un tablou static. Şi atunci, ce este poetul? Un căutător de singurătăţi, un alpinist, un navigator…? Cert este că e mereu în căutare de orizonturi, părând că deţine toate datele nevăzute şi neştiute ale fiinţei umane ridicate la rang de universalitate. Mai aparţine poetul acestei lumi sau este produsul unei creaţii divine? Dacă nu se zbate într-o mediocritate poleită, opririle lui în staţii nevăzute de alţii pot dezveli, fizic sau metafizic, alte forme ale lumii cotidiane. Destinul lui este construit din erori, dezamăgiri, incertitudini şi mai rar din împliniri. Deci ar putea fi asimilat cu omul obişnuit. Eul lui este totuşi diferit pentru că pătrunde în proporţii diferite în conştiinţa celorlalţi, ajungând să trăiască şi să se manifeste în diverse forme. În felul acesta poetul îşi etalează, prin creaţia sa, latura istorică a fiinţei umane. În deplină conştiinţa de sine poetul face din toate aspectele şi evenimentele societăţii probleme de rezolvat, în centru fiind însăşi existenţa umană. Din această problematică şi din statutul său dialogic se naşte limbajul său specific, deci oricum diferit de al omului obişnuit, care îi oferă posibilitatea proiectării unei alte existenţe, a unui 238

Scriitorul – Destin şi opţiune univers strict mental, spiritual. În acest sens remarcăm o analogie cu oamenii primelor timpuri, dar şi a celor din zilele noastre cu puţină educaţie, care nu puteau înfrunta pericolele existenţei decât în mică măsură prin mijloace obiective. A apelat (şi apelează) la religie, magie, mitologie, mijloace subiective mai uşor de inventat şi mai ales de folosit. Dar aceste forme subiective de manifestare sunt elemente constitutive ale genezei structurante a artei, implicit a literaturii. Iată cum şi poetul foloseşte cuvântul ca un instrument convenţional în „emisfera simbolică“ a ontologiei umane, cum remarca Traian Herseni în lucrarea „Literatura şi civilizatie, încercare de antropologie literară“. Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei. Poate doar cei care au fost înzestraţi cu un talent aparte dublat de o muncă asiduă. Mai rare sunt cazurile când munca suplineşte talentul. Prin urmare cred în destin, nu însă în sensul lui antic. Implorarea zeilor sau rugăciunile nu-ţi pot schimba soarta. Poţi însă lupta pentru ceva, să optezi pentru un anume drum din clipa universală a vieţii tale efemere. Oare nu există, la un moment dat,o suprapunere a opţiunii cu destinul? Şi apoi, ce judecată emiţi atunci când un grup (sau chiar un individ) hotărăşte soarta unui întreg popor, egalizând destinul colectivităţii? De aceea libertatea de a alege devine primordială, din păcate fiind sursa inepuizabilă şi perpetuă în lupta omului cu acei care se cred stăpâni până şi peste suflet. Atunci când spui „destin“, inevitabil se face legătura cu voia lui Dumnezeu şi, mai ales la o tragedie se spune „aşa i-a fost destinul/soarta“. Dacă apelezi la Biblie vei vedea că nu Dumnezeu este vinovat pentru neîmplinirile noastre. Teme importante din viaţă sunt abordate cu aceeaşi consecvenţă de către cei peste patruzeci 239

Petruţ Pârvescu de autori, pe parcursul a circa 1500 de ani, interval în care a fost scrisă. Niciunde nu vei întâlni modalitaţi de pedepsire a greşelilor omeneşti, din contră poţi descifra căile prin care Dumnezeu cheamă cu iubire şi îndeamnă la armonie universală. De altfel, universalitatea şi valabilitatea Bibliei, cu autori din toate categoriile sociale, scrisă în locuri diferite, în momente diferite şi pe trei continente, rămâne şi astăzi unică prin învăţături, unică prin influenţa asupra literaturii, unică prin influienţa asupra civilizaţiei. Părerea mea este că omul trebuie să se înscrie în parametrii bunei convieţuiri, conştient că are un destin, dar niciodată să nu renunţe la „luptă“ pentru că şi realitatea poate fi transformată, mergând uneori până la ideaţie. 2,3,4.  Nu ştiu dacă are prea mare importanţă momentul debutului. El trebuie să fie consemnat pentru cei care rămân în istoria literaturii ca o bornă în evoluţia scriitorului. Este şi momentul concretizării încercărilor într-un produs literar văzut de specialişti ca fiind al tău, cu valenţe proprii care-ţi dau dreptul sa-ţi fie pronunţat numele. Versificaţiile din adolescenţă nu m-au propulsat, fiind cunoscut în cercuri restrânse. Totul a decurs mai mult decât normal, nimic din ceea ce se putea numi o „tânără speranţă“. Ca profesor „de ţară“ eram angrenat în atatea acţiuni de creare a „omului nou“ încât nu-mi rămânea prea mult timp pentru „Cântarea României“. Apropiindu-mă cu serviciul de Dorohoi au apărut şi oportunităţile unor contacte literare. Nu mai ţin minte care revistă mi-a găzduit prima poezie, însă momentul este legat de creaţiile elevilor mei care s-au dovedit mai talentaţi decât îndrumatorul lor (adică au fost apreciaţi şi publicaţi). Acum vă întreb: Poetul este victimă sau produs al întâmplării care-i hotărăşte destinul?! Pentru mine întamplarea de a-l întâlni pe Valerian Ţopa,conducătorul cenaclului literar „Septentrion“ din Dorohoi a pus în mişcare resorturi interioare ale încrederii. Se poate spune că destinul m-a ajutat să mă cunosc mai bine? Acum înţeleg că 240

Scriitorul – Destin şi opţiune fiecare destin are nevoie, pentru a se împlini, nu numai de vocaţie ci şi de o şansă, spre a depăşi borna zero. Şi aceasta mai ales când nu ai din familie o genă a talentului. Şi aşa, fiecare publicare a însemnat un debut, începând cu ziarul „Clopotul“, apoi „Caiete botoşănene“, „Tribuna“, Familia“, „Semne“, „Colloquium“, „Hyperion“, „Intertext“, etc. Perioada de la „Septentrion“ a fost cea mai frumoasă şi mai productivă într-o companie selectă: Valerian Ţopa, Stelorian Moroşanu, Petruţ Pârvescu, Aurelian Antal, Lucian Costache, Dan Movileanu, Neculai Căruntu, Mihai Schwaitzer, etc. Mulţi dintre aceşti truditori în ale scrisului au devenit cunoscuţi aici, în zona „natală“ sau pe unde i-a stabilizat viaţa. N-am mai avut acelaşi suport literar şi, ca urmare, expresia vie a poeziei s-a domolit! Familia şi noile studii la Facultatea de Drept Iaşi îmi ocupau timpul. M-am „mulţumit“ cu introducerea în antologia de poezie „Septentrion“, 1995, Editura „Geea“, nominalizarea în „Dicţionarul scriitorilor botoşăneni“, 2000, „NORD. Antologia poeţilor botoşăneni“ 2009, Editura „Axa“ Botoşani. Între timp îmi apăruse volumul de versuri „Ieşirea din sferă“, 1996, Editura „Panteon“ din Piatra-Neamţ, prin bunăvoinţa poetului Daniel Corbu, cu prefaţă de regretatul om de litere Emil Iordache. Mulţi ani i-am dedicat talentelor depistate la Şcoala „Al.I.Cuza“ din Dorohoi. Cenaclul şcolar „Junimea XXI“ prin revista literară „Arcadia“ a devenit cunoscut la nivel judeţean şi naţional fiind răsplătiţi cu multe premii ajungând să fie admişi în cenaclul naţional al elevilor „Săgetătorul“ de pe lângă Uniunea Scriitorilor,unde au citit din creaţiile proprii. „Inocenţa, candoarea, mirarea fără hotar, dulcea iubire, lucrurile care apar de la sine şi dispar de la sine,mirajul tărâmului fermecat şi descrierea Împărăţiei jocului în care timpul nu se termină niciodată sunt doar câteva din eternele exigenţe ale scriitorului care abordează literatura pentru copii“, scria Augustin Eden în prefaţa la“ Amintirile bobului de mac“, o carte pentru elevi cu scopul implementării semnelor de punctuaţie într-un mod nedictaticist, carte aparută in 2003 la Editura „Geea“. 241

Petruţ Pârvescu Mai amintesc studii despre M. Eminescu, I.L. Caragiale şi L. Blaga publicate in revista „Hyperion“ şi premiul la concursul naţional de creaţie „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor“ din cadrul festivalului internaţional „Lucian Blaga“, 2009, ceea ce demonstrează că nu m-am îndepartat prea mult de sfera îndeletnicirilor literare. 5.  Mărturisesc sincer că nu m-am gândit niciodată la acest raport în momentul creaţiei. Am simţit însă până în 1989 că îmi sunt limitate manifestările de voinţă. Cine era vinovat că poezia nu era publicată dacă până şi natura trebuia „înflorată“ cu ceva politică comunistă? Eu care scriam sau cei care aveau decizia valorii artistice? Ştiu că adevăratul artist (nu şi în cazul meu), nu trebuie să vadă şi să simtă lucrurile ca artist, ci ca om sociabil, plin de bunăvoinţă, altfel meşteşugul distruge în el sentimentul şi sfârşeşte prin a îndepărta viaţa din operele sale, viaţa care constituie baza solidă a oricărei frumuseţi. Pe nesimţite arta ar depăşi viaţa reală. De câte ori va fi emoţionat el îşi va raporta emoţia în interesul artei sale, deci nu simte pentru a simţi, ci pentru a folosi senzaţia şi pentru a o traduce. Deci, conştiinţa artistului trebuie să trateze natura şi viaţa nu ca pe nişte iluzii, ci ca realităţi chiar şi atunci când e vorba de ficţiune. Din acest unghi n-ar fi o aservire totală a creaţiilor mele interesului politic în perioada amintită. De fapt mulţi au făcut concesii momentelor de „patriotism“, dar din păcate puţini au bunul simţ să recunoască. Dacă nu am putut beneficia în totalitate de o gândire liberă, ar trebui să ne mustre conştiinţa? A nu se înţelege că am ridicat ode unei epoci apuse, sper, pentru totdeauna. Vreau să înţeleagă acei care n-au cunoscut totalitarismul politic ce rezistenţă a opus scriitorul unui dogmatism excesiv al realismului socialist. Chiar dacă scrisul nu a încetat, circuitul literar a fost scurtcircuitat violent şi împiedicat să funcţioneze. Atunci când ţi-e îngrădită gândirea, conştiinţa se revoltă,dezvoltându-se o anume rezistenţă într-un sens unic. Astăzi, când s-ar zice că avem pluralism politic de o joasă speţă, 242

Scriitorul – Destin şi opţiune avem şi dezorientare literară. Consider că scriitorul n-ar trebui să intre în „hora“ deşertăciunilor, dar să nu uite că este în slujba omului din această ţară, cu împliniri şi deziluzii. 6.  Dezgheţul literar, după o aproximativă stagnare, duce la reluarea contactului cu modernitatea. Era nevoie de recuperarea paradigmei moderniste, urmată de înnoirea structurilor lirice. Mai mult, apar elemente postmoderniste în cadrul organizat al cenaclurilor literare. Pe nesimţite s-au conturat unele grupări literare care au produs schimbări în forma şi sensul poeziei. Îmi amintesc ceea ce am declarat într-un interviu acordat lui Paul Ungureanu: „Nu agreez poezia încifrată, ce nu lasă loc trăirilor sufleteşti. Ea are, în general, un mesaj ambiguu. Poezia trebuie să rămână o stare de spirit, deschisă şi cititorilor de rând“. Cu toate acestea am renunţat, în parte, la ceea ce credeam, precum că rimele mulţumesc toate vârstele. Revenind, cred că în prezent, literatura va fi influenţată de ştiinţă (tehnologie). Legile care guvernează relaţiile dintre reprezentări formează un fel de ştiinţă a perspectivei interioare. În limitele în care se produce viaţa, greu de definit ştiinţific, intervine artistul care încearcă să o redea metafizic. El sensibilizează cititorul, chiar dacă pare a pendula într-un fel de libertinaj. Dacă se spune că mileniul III va fi religios sau nu va fi, am putea crede că literatura va sluji preceptele religioase (în slujba omului), netezind drumul istoric al cunoaşterii, calea spre divinitate. De fapt este un cerc benefic, mereu născător de idei, între artă, ştiinţă şi religie. 7.  Fiecare îşi adaptează răspunsul după propriul parcurs literar şi, oricâte păreri ar fi, timpul propice creaţiei este fluctuant. Totuşi, „acumulările“ ar fi bine să se producă de timpuriu. E nevoie de timp pentru „şlefuire“ pe drumul stilului propriu. Fără schiţarea unor proiecte nu există dinamismul interior, scriitorul vâslind spre orizonturi iluzorii. Deziluzia în artă nu este totdeauna benefică. Poetul trăieşte prin poezie sau pentru poezie? 243

Petruţ Pârvescu Prin poezie trăirea cotidiană ar fi dificilă, aceasta devenind un paleativ. Sărăcia poetului este, în general, universală, ca un mesaj primit de Cervantes:“ dacă un poet zice că e sărac, să fie crezut îndată pe cuvânt, fără jurământ şi fără alte dovezi“. Recunosc, rândurile anterioare se vor o scuză la pauza lungă în scrisul meu. De la o vreme încoace a intervenit părerea de rău pentru timpul pierdut. Într-o primă etapă am reluat manuscrisele şi mă aflu în faza coagulării volumului „Planare verticală“. Sunt conştient însă că „întâlnirea“ cu poezia este mai greu de realizat în ceea ce mă priveşte, cel puţin în raport cu momentul actual. Pe de altă parte, mă bucur că frumuseţile mai au influenţă asupra sufletului atât cât spledoarea cerurilor înstelate să mă înfioare. Mai am în vedere reluarea unor proze scurte care s-au născut din trăirea unor întâmplări dramatice din viaţa unor oameni. Ele încearcă să definească făptura umană ca o lume prescurtată. Să vedem dacă timpul va avea răbdare… 7 + UNU

Castele de nisip (I) Clopotul, ascuns de un strămoş talentat şi-a mişcat limba română mai aproape de tine. Dangătul lui răstoarnă nume proprii şi visăm în fiecare seară la o altă identitate adormită prea devreme. Tu, stai acolo, seară-n dimineaţă clocind oul columbian. Eu, 244

Scriitorul – Destin şi opţiune aştept minunea când închistarea se va sparge, sub umbra de ninsori şi cineva cu arcul neîncrederii va trage. Degeaba te întrebi de ce urlăm, scrâşnind printre talente şi-apoi adormi îmbrăţişat de omenescul contestat şi-adevarat „festina lentae“. De vrei să ieşi din labirint crescând rezerva de indiferenţă, vei condamna la moarte lentă nu flacăra, ci lumânarea. Şi totuşi mai există o şansă în pseudomaternitatea adormită a cuvintelor, va trece timp să o găsim, amagiţi de lumina întunericului spre glorie vâslim, vâslim, vâslim… Octombrie, 2015, Dorohoi

245

Petruţ Pârvescu

Dan Sociu „Eu n-am nici un program pentru scris, scriu rar şi în rest aproape uit, aproape că nici nu mă mai interesează.“

1.  Cum să spui, cît eşti în viaţă şi n-ai văzut planurile mai mari ale lumii, ce e destin sau ce e întîmplător? Să zicem că poate dacă ar fi o genă a scriitorului, am vorbi de o predispoziţie, dar nici asta nu ştiu încă. 2.  Nu mai ştiu, au fost mai multe debuturi, şi în proză SF şi în poezie şi niciunul nu m-a impresionat, în comparaţie cu ce făcuseră alţii, cei pe care-i citeam, nu mi se părea mare lucru. 3. ———————————————————————————— ———————————————————————————————— ———————————————————————————————— ———————————————————————————————— ———————————————————————————————— —————————. 4.  Au fost mulţi, părinţii, prietenii, fetele, femeile, cărţi, filme, flori, melodii şi cîntăreţi, ce mai contează. 5.  Puterea are puţină nevoie de scriitori pentru că scriitorii nu prea mai au nici o putere, ceea ce e bine pentru scris, devine un meşteşug tradiţional printre altele, nu o tribună sau orice altceva. 6.  E în mare parte plictisitoare şi nesinceră, dar aşa a fost tot timpul. 246

Scriitorul – Destin şi opţiune 7.  Eu n-am nici un program pentru scris, scriu rar şi în rest aproape uit, aproape că nici nu mă mai interesează. 7 + UNU

Cîntec eXcesiv I Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta – La 26 de ani, la mijlocul speranţei de viaţă din România, la începutul lui decembrie, la capătul scării abrupte din Green am încercat să te sărut & ai dat înapoi şi era să cad – Ultima dată m-ai atins la muzeu, ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta, urechea de braţul meu şi a fost atît de bine, ca şi cum m-ai fi atins prima oară – Ca şi cum m-ai fi atins în vară, cînd ratasem ceva şi te-ai aşezat lîngă mine şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac, a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci – Cînd aveam nevoie, la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat, şi data viitoare, poate chiar mîine, cînd îţi 247

Petruţ Pârvescu vei lipi urechea de braţul meu o să fie ca şi cum ai face-o acum – cînd te caut pe străzi pentru că am nevoie. Îmi lipseşte fix o mie de lei ca să intru oriunde la cald, şi sînt prea timid să cerşesc şi nu sunt norocos să găsesc bani, nu am telefon, nu am o cartelă să te sun, nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător, pentru că tu eşti acasă cu el, te iubesc dar acum nu mai vreau să te caut pe străzi. Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine, pentru că s-ar putea să te întîlnesc. Mă bărbieresc pentru tine, mă dau cu deodorant pentru tine, mă împrumut de haine pentru tine – Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine, pentru că nu am un loc al meu, dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani – O să învăţ să fiu mai cool decît el, o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe cînd o să plîngi – 248

Scriitorul – Destin şi opţiune Troleibuzele care nu duc la tine nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care duc la tine nu-mi folosesc la nimic. Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti enervată să te ridici din pat de lîngă el – În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta, şi pofta ta morbidă mă bucură. Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, ca Bonham Carter & Norton, Tori Amos & Kafka – Octombrie, 2015, Bucureşti

249

Petruţ Pârvescu

Cristina Prisacariu Şoptelea „După părerea mea, nu există un timp anume pentru creaţie. Aşa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puţin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine şi pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo şi uneori răbufneşte ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci ştiu că va fi o carte.“

1.  Destinul şi opţiunea – două dimensiuni existenţiale, da, dar pe care cred ca le „jucăm“ fiecare după propriile noastre puteri, conştient sau inconştient. Destinul ne este hărăzit. Şi am simţit asta atunci cănd am vrut să renunţ la scris, la tot ce însemna „culturalul“, cu grupuri şi grupuleţe. Până la urmă s-a dovedit că perioada respectivă a fost doar o perioadă de pauză, de întrebări şi răspunsuri, de acumulări şi validare a echilibrului. 2.  Primele încercări au fost de prin şcoala generală, când organizam serbări şcolare şi alte evenimente ce implicau program artistic, recitări etc. Îmi amintesc cu mare plăcere când, la serbarea de la sfărşitul clasei a VI-a am citit o povestioară despre câţiva adolescenţi, am schimbat toate personajele, am adus tot ce se petrecea acolo în clasa mea, am regizat sceneta şi am jucat rolul principal (bineînţeles!). Asta m-a ajutat enorm să-mi înving timiditatea exacerbată de care sufeream. Ce succes am avut! Şi am realizat atunci cât de simplu este să faci oamenii fericiţi cu o idee de-a ta, cu ceva de la tine putere, ceva din tine. Tot în aceea perioadă participam cu diverse articole la Cutezătorii – aveam cele mai multe diplome primite tam-nesam la şcoală, diriginta mea era tare încăntată! Toate acestea veneau pe fondul unor lecturi făcute în vacanţe, dezordonate dar multe-multe. Cu poezia 250

Scriitorul – Destin şi opţiune a fost puţin altfel: profesorul de română din gimnaziu ne dădea o temă la fiecare nou poet pe care-l preda la oră: scria un vers pe tablă şi, până la ora următoare, trebuia să ştim poezia din care făcea parte versul respectiv, anul apariţiei şi alte informaţii pe care le puteam găsi. Era un joc ce m-a prins foarte tare, citeam poezie toată ziua. Nu pot decât să-i mulţumesc domnului profesor Oniciuc pentru „întoarcerea spre poezie“. Apoi, în liceu a fost întâlnirea cu d-nul profesor Bişoc. Un mare tip, la orele lui aproape nu respiram, să nu pierd un cuvânt din ceea ce ne povestea, pentru că ceea ce ne spunea el nu găseai în nici un manual din România neagră a anilor 80. Cumva, s-a prins că scriu poezie. Şi în timpul unei ore a citit în faţa clasei câteva poezii de-ale mele. Am considerat asta primul meu premiu câştigat. Debutul oficial s-a produs cu un grupaj de poezii în Suplimentul Caiete Botoşănene al revistei Ateneu – Bacău, apoi a venit primul premiu oficial, căştigat la Bistriţa, Bistriţa, cea mereu plină de poezie şi de care mereu mi-e dor. 3.  Drumul până la prima carte a început cu premiul de debut acordat de editura Moldova din Iaşi la concursul „Porni Luceafărul…“ în 1993. Dar nu am avut un dialog constructiv cu editura şi cartea nu a mai apărut. De fapt în scurt timp editura a dispărut. Volumul premiat a văzut lumina tiparului zece ani mai târziu, la insistenţele lui Gellu Dorian, cu titlul „Singuri cum stăm“. 4.  Cei care trebuie trecuţi pe această listă sunt atât de mulţi încât mi-ar lua zile întregi de muncă. Primul care mi-a citit poeziile a fost un tip din Braşov, director de librărie, care se pare că, în calitate de unchi avea o mare trecere în toată familia Şi a hotărât – la una din întâlnirile noastre de familie – că „fata asta are ceva al ei, trebuie să scrie“. Citise primele mele încercări, eu aveam mari emoţii atunci, pentru că era un tip cult, publicase deja, se cunoştea cu mulţi scriitori. Am răsuflat uşurată, consideram primul pas făcut. Şi am continuat să scriu. 251

Petruţ Pârvescu Dar cel care mi-a deschis ochii şi m-a pus cu adevărat la munca de Sisif a poeziei a fost Emil Iordache. Dumnezeu să-l aibă în paza lui, acolo sus! Era prin „85, citise câteva poeme de-ale mele şi mă privea circumspect. El a fost cel care, prima data când m-a văzut, mi-a dat lucrare de control! Mi-a pus în braţe căteva cărţi de poezie şi a cerut dovadă scrisă. Am făcut câteva recenzii pentru care cred că am luat notă de trecere. Cu Emil Iordache am lucrat efectiv pe text, cu tăieturi şi contraziceri, cu nervi şi multe ţigări fără filtru. Pe el nu-l puteai fenta. A fost singurul şi cel mai adevărat „curs de scriere creativă“ pe care l-am făcut. A fost un prieten adevărat care a crezut în mine şi care m-a ajutat să mă regăsesc de căte ori rătăceam drumul. Nu vreau să nu amintesc pe câţiva din cei ce-mi sunt aproape în viaţa cu poezie şi nu numai. Liviu Şoptelea – a doua mea conştiinţă, omul fără de care rămâneam doar mama unui copil bun, Theodor Damian, prietenul şi păzitorul cărţilor, care mă ceartă tot timpul şi-mi contabilizează timpul scrisului, Gellu Dorian – prietenul tuturor, cel fără de care poezia nu găsea drumul prin Botoşani, care ne adună şi ne năşeşte pe toţi, fără măcar să ne dăm seama de asta. Şi mulţi, mulţi alţii, prieteni cu care mă întâlnesc în casa frumoasă a poeziei. 5.  Între cele două faţete, cetăţean şi scriitor, exisţă o linie atăt de fină, încât uneori este insesizabil călcată. Dar din istoria recentă ne parvin câteva nume de scriitori aserviţi puterii, care au făcut doar deservicii semenilor lor, poporului în general. Eu, personal, nu sunt înscrisă în nici un partid politic. Dar sunt convinsă că puterea conştiinţei celor ce se exprimă prin artă – oricare ar fi aceasta: dans, poezie, teatru, pictură, muzică, street-art – este o mare forţă, peste care puterea nu va trece niciodată cu uşurinţă. Oamenii puterii vin şi pleacă, dar vocea unui mare artist va rămâne totdeauna în conştiinţă, va fi mereu deschizătoare de drumuri. 252

Scriitorul – Destin şi opţiune 6.  Ca o minune, mereu schimbătoare şi nouă mereu. Cu amendamentul că internetul ne pune sub ochi milioane de poeme, mii de poeţi apăruţi şi dispăruţi, cu viteza luminii. Nici nu avem timpul fizic necesar şi nici posibilitatea de a citi tot ce apare în presa scrisă sau on-line. Mă rezum la a citi poezia prietenilor mei. Şi, bineînţeles, marea literatură. Cunosc poeţi din „noul val“ şi îi citesc cu hotărâre şi deferenţă, Am descoperit cu surprindere în fiul meu adolescent un poet al mileniului III, al poeziei care ne ajunge din urmă, cu viziune şi spirit nou. Însă, doar istoria va hotărâ ce va fi fost literatură şi ce nu. 7.  După părerea mea, nu există un timp anume pentru creaţie. Aşa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puţin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine şi pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo şi uneori răbufneşte ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci ştiu că va fi o carte. Când lucrez la o nouă carte nu mai există nimic în jurul meu, totul este acoperit de cuvinte scrise. Zboară foi şi capete de hârtie prin toată casa, din laptop curg listările pe care le arunc apoi la gunoi, căutând alte culori ale cuvintelor. O nouă carte? Hm, semnele se văd. 7 + UNU

nici un semn dinspre dansul acesta senil al aşteptării cum nici un semn nu vine dinspre oglinzile depărtate oglinzi învelite în pânza transparentă ţesută de Penelopa în tinereţe – privesc peste umeri cum vin în urma mea puzderie de ceţuri aprinse din zăpezi – iarna asta e pe sfârşite – te bucură deci eu sunt o Fata Morgana urbană peste care trec imagini desprinse din programul tv al acestei săptămâni se derulează din ce în ce mai repede 253

Petruţ Pârvescu peste ochii mei închişi peste mâinile mele uscate peste picioarele mele reci peste ochii mei părăsiţi la uşa unui fotograf nici un semn dinspre dansul acesta regizat pentru eternitatea unei pelicule din ceaiuri răsar aburii unor imagini ce se leagă într-un film documentar despre filozofii ce umblă pe străzi descheiaţi la pantaloni şi despre poeţi ce scriu filozofii ieftine de cabaret. Octombrie, 2015, Botoşani

254

Scriitorul – Destin şi opţiune

Ciprian Şoptică „Din fericire (sau din păcate), se pare că filosoful existenţialist ateu, Jean Paul Sartre, avea o imensă dreptate: suntem absolut singuri în alegerile noastre, nimeni nu poate alege ceva în locul nostru, mai mult, nimeni nu poate înlocui pe nimeni în acţiunile sale, iar dacă o face, cel mult poate fi un uzurpator existenţial.“

1.  Din fericire (sau din păcate), se pare că filosoful existenţialist ateu, Jean Paul Sartre, avea o imensă dreptate: suntem absolut singuri în alegerile noastre, nimeni nu poate alege ceva în locul nostru, mai mult, nimeni nu poate înlocui pe nimeni în acţiunile sale, iar dacă o face, cel mult poate fi un uzurpator existenţial. Contextul istoric, situaţia politico-economică, orizontul socio-cultural etc, nu pot fi nicidecum pretexte scuzabile în a ne justifica fatalitatea căderii ori gloria succesului. Mai mult, destinul creator însuşi nu poate fi mai mult decât o chestiune de alegere. Prin urmare, responsabilitatea propriilor alegeri ne determină infinit în timp sensul fiinţării. Suntem astfel imposibil de înlocuit, toţi avem dreptul de a ne arăta lumii, însă fiecare cu desaga proprie de potenţialităţi. Deobicei riscăm să ne venerăm propriile iluzii, divinizându-ne „destinele“ prin comparaţie cu marile „Destine“, în jurul cărora ne-am fixat cumva în mod necritic valorile. Cât priveşte viaţa mea „scriitoricească“ (dacă există aşa ceva), cred că s-a dezvoltat cumva pe un „fir psihanalitic“ propriu existenţei mele. Totul s-a petrecut, ca la majoritatea spiritelor cu înclinaţii umaniste, în jurul vârstei de 8-9 ani, când odată contactat de „fiorul“ metafizic al poeziei, e posibil să nu mai scapi niciodată, mai ales dacă în trezirea proprie de conştiinţă „perseverezi“ inconştient spre „scriitură“. Prima mea poezie se numea „Credinţa-n bine“. 255

Petruţ Pârvescu Lăsând la o parte naivitatea şi stângăcia stilistică specifică vârstei la care am scrijelit respectivele versuri, retrospectiv observ o determinare aproape strucuturalistă a temelor şi motivelor „abordate“ atunci: filonul reflectiv şi estetic sunt valabile uimitor în cazul meu, până astăzi. Evident, a urmat contaminarea cu mirarea în faţa frumuseţii naturii, ca, încet-încet, să apară şi influenţele culturale specifice: Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Caragiale… Oricum, nimic din toate acestea nu erau încă definitorii pentru alegerile fundamentale care au urmat. Eram pasionat atunci de fizică şi istorie, nicio clipă nu m-am gândit că voi ajunge să urmez cursurile facultăţii de Filosofie din Iaşi. Mai mult, atunci când m-am înscris la liceul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, opţiunea profilului a fost o chestiune pur întâmplătoare: am bifat socio-umane ca primă opţiune, din raţiuni cumva estetice, nu ştiam pe atunci, ca elev ce abia absolvise şcoala generală, cu ce se mănâncă socio-umanele, mi s-a părut pur şi simplu interesant. Tatăl meu chiar dorea să mă înscriu la liceul „Electro“, actualul „Gheorghe Asachi“ din Botoşani, şi cred că ar fi fost mult mai bine pentru situaţia mea economico-profesională, dacă îl ascultam pe tata atunci. Trebuie să menţionez faptul că părinţii mei erau acei fii de ţărani simpli, care în valul istoric specific al vremii (epoca construirii luminoase a socialismului multilateral dezvoltat), au fost nevoiţi să „emigreze“ la oraş pentru a-şi putea construi şi ei un rost, iniţial în fabricile de textile din târg (Melana, Textila), mai apoi, în epoca „postdecembristă“, să lucreze care pe unde au găsit. Evident, ei nu prea au avut timp să-şi construiască şi o carieră intelectuală, lupta lor fiind doar aceea de a oferi copiilor lor un trai mult mai bun decât cel pe care l-au avut ei. Aşa că, în casă nu aveam decât o carte bună de bucate, un dicţionar mare de franceză, plus un volum vechi de poezii Eminescu. Mai circula printre locatorii blocului şi un singur volum de „Mama şi copilul“, pe care l-am citit integral în vara dintr-a „cincea“, fascinat fiind de materialul de fiziologie şi medicină existent în el. Pe vremea aceea, înainte de a fi la liceu, nu existau încă manulale alternative, iar sora mea mai mare (cu trei ani) primea încă manuale „clasice“ de la 256

Scriitorul – Destin şi opţiune şcoală. Îmi amintesc că citeam în vacanţe cu sete toate manualele de română şi istorie pe care le avea sora mea în liceu, eram foarte bucuros că voi şti dinainte ce anume se va face printr-a „unşpea“, eu fiind abia într-a opta. Din fericire, cu noi era deja a doua generaţie care a prins nebunia manualelor alternative, fiecare generaţie devenind cumva, de la an, la an, nişte generaţii experiment. Recunosc însă, nu prea îmi plăcea să citesc până în clasa a IX-a literatură, abia dacă citeam lecturile fundamentale cerute la şcoală, toate cărţile le achiziţionam de la Biblioteca Centrală Municipală din Botoşani, ori de la Biblioteca liceului, bibliotecarele cunoscându-mă deja, ca şi client fidel. Apoi, nu ştiu cum, dar în preadolescenţă, întâlnirea cu poeţii „zbuciumului“ metafizic: Bacovia, Stănescu, Barbu, Blaga… au marcat fundamental evoluţia ulterioară a dezvoltării mele intelectuale. În adolescenţă, fiind totuşi un spirit religios, fatale pentru evoluţia mea spirituală au fost întâlnirile cu filosofii români interbelici: Cioran, Noica, Eliade, Nae Ionescu, Blaga, ori mai ales cu opera dramaturgului Eugen Ionescu. Contacul cu absurdul din opera lui Ionescu şi cu fantasticul oniric din proza lui Eliade (cu deosebire nuvela Isabel şi apele diavolului) a fost esenţial pentru exerciţiile mele poetice, esesistice ori dramaturgice de mai târziu. Tot în acea perioadă am început să citesc, ca orice adolescent revoltat şi însetat de cunoaştere: Camus, Sartre, Nietzsche, Kant, Hegel, Berdiaev, în paralel cu Biblia. Lectura integrală a Bibliei la 14, respectiv 17 ani, precum şi din literatura spirituală, cărţi pe care începusem să le achiziţionez în biblioteca personală, precum volumele Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Urcuş spre înviere, Pelerinul rus ori scrierile părintelui Nicodim Măndiţă, în special cartea Dumnezeu Atotcreatorul, pe care am primit-o de la bunicul meu matern la vârsta de 10 ani, au avut, de asemenea, un impact considerabil asupra evoluţiei mele moral-spirituale. Alegerea facultăţii însă, cred că a fost o chestiune de destin, întrucât pe toată perioada liceului aveam o pasiune enormă pentru istorie şi abia în ultimele momente am ales Facultatea de Filosofie, probabil influenţat lăuntric de lecturile tot mai lucide din clasa a XII-a, unde am luat contactul în mod sistematic cu filosofia, 257

Petruţ Pârvescu participând chiar la olimpiada de filosofie pe judeţ, elaborând împreună cu profesoara de ştiinţe socio-umane, Marilena Popescu, o revistă de filosofie pentru elevi. Cât despre ceea ce a urmat odată cu înscrierea la facultatea de Filosofie din Iaşi este o altă poveste, ce se leagă altmineri în mod organic de dialectia „destinului“. Eu nu cred însă că avem „destine“, cred mai degrabă cred în „destinaţie“ – aceea de a ne distinge cumva fiecare, în vederea conturării unui sens propriu de a fi. 2.  Cred că se face prea mare vâlvă cu problema debutului. Aceasta din cauza faptului că în cultura română, dar, probabil, şi în alte culturi europene, se mistifică în mod excesiv biografia autorului. Nu spun că „opera“ ar trebui desprinsă totalmente de bio-grafia creatorului ei. Este desigur, între ele, o legătură organică, însă în ultima perioadă se face în mod nepermis de mult, un excurs exagerat la viaţa privată a autorului, de multe ori legându-se ilegitim chiar de cele mai banale, meschine ori neînsemante amănunte. Am debutat în lumea scriiturii nu cu poezii sau fragmente de proză, ci cu eseu: „Să ne păstrăm setea de eternitate!“ în Gazeta creştină, Anul VII, nr. 154, 15-29 februarie 2004, bilunar de informaţie bisericească, teologie şi spiritualitate editat de Protopopiatul Botoşani, urmat de articolul „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt: modelul pur al unităţii şi demnităţii naţionale“, Gazeta creştină, Anul VII, nr. 163, 1-14 iulie 2004. Totuşi, primele încercări literare pe care am avut curajul să le fac publice, au apărut sub forma unei plachete de versuri, abia în anul 2006, în revista de cultură „Hyperion“ (Caiete botoşănene), Nr.2/164. Poeziile au fost mai întâi citite la cenaclul literar „Oblio“, coordonat de către bibliotecarul Iulian Moldoveanu, care a şi selectat grupajul ce a constituit practic debutul meu literar. A urmat apoi eseul „Iubirea – formă pură a voinţei de putere“, prin care am câştigat un premiu special al cenaclului „Pavel Dan“ din Timişoara, eseu care a apărut în cadrul unui volum colectiv intitulat Dintr-o nostalgie extremă, Editura Marineasa, Timişoara, 2006. 258

Scriitorul – Destin şi opţiune 3.  Gândul de a publica o carte îl nutream încă din primii ani de facultate. Citind Pe culmile disperării a lui Emil Cioran, aveam să aflu că filosoful român publicase respecitva carte încă de la 21 de ani. Mă simţeam astfel „motivat“ să scriu cât mai repede o carte de eseuri. Era evident şi un impuls inconştient, generat întrucâtva de revolta şi entuziasmul specific unui tânăr student la filosofie. Deşi aveam destule poezii scrise şi publicate deja on-line pe situl Agonia, nu aveam în plan publicarea unei cărţi de poezie. Mi-am dat seama că nu sunt încă suficient de pregătit pentru un debut în lumea poeziei, aşa că lucram intens la o viitoare carte de eseuri. Îmi amintesc în anul II, că stăteam până noaptea târziu la sala de lecturi a căminului C3 din complex Târgişor Copou, (pe atunci era încă nerenovat şi stătem câte 5 în cameră), împreună cu un coleg de anul întâi, Alex Mihăescu, şi sub inspiraţia unor melodii SF ale formaţiilor Vanghelis ori Enigma citeam şi scriam cu mare bucurie o parte din eseurile ce vor face parte, câţiva ani mai încolo, din volumul Trăind în iluzia superiorităţii. Nu erau nişte eseuri sistematice, nici măcar nu aveam în vedere un fir clar al temelor pe care avea să le dezbat. Pur şi simplu îmi dădeam frâu liber imaginaţiei speculative, mai mult ca un exerciţiu pur reflectiv, fără a avea intenţia de alcătui propriuzis o carte. Totuşi, în anul 2009, când deja eram în anul I de Master, şi trebuia să mă angajez, destinul face să obţin un post de muzeograf cu ½ de normă la „Muzeul Literar Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău“, unde avea să colaborez cu poetul Daniel Corbu, care pe atunci avea şi editura Princeps Edit. Daniel Corbu aflase între timp de preocupările mele „filosoficeşti“ şi îmi ceruse la un momendat să-i arăt şi lui manuscrisele, fapt ce a culminat cu apariţa în 5 exemplare a volumului de eseuri Trăind în iluzia superiorităţii, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009. Acest „eveniment“, care fusese o surpriză pentru mine, se întâmplase în primăvara lui 2009. Tot în acea perioadă, directorul revistei „Gând Românesc“, Virgil Şerbu Cisteianu, care mă contactase încă din anul 2007, când am participat la un concurs de eseuri din cadrul Festivalului Internaţional Lucian Blaga, îmi făcuse plăcuta surpriză să mă anunţe 259

Petruţ Pârvescu că în toamnă va fi gata primul meu volum de poezii Dumnezeu n-a murit. Domnul Cisteianu primise deja manuscrisul cu un an înainte. Nu au fost decât 100 de exemplare, care s-au şi epuizat atunci imediat pe la prieteni, ori celor prezenţi la cenaclul ţinut de Editura Gens Latina, la Alba Iulia în toamna aceluiaşi an. Totuşi, volumul de debut din 2009, Dumnezeu n-a murit, epuzându-se, era necesară o reeditare, astfel că în anul 2013 îmi apare şi ediţia a II-a, cu o prefaţă de Prof. univ. dr. Terezia Filip, de la facultatea „1 decembrie 1918“ din Alba Iulia. După debutul din 2009, a urmat în anul 2010 volumul de poezii Urlet de lumină, Editura Panfilius, Iaşi, prefaţat de către Prof. univ. dr. Carmen Cozma, cea care mi-a şi devenit ulterior, profesor coordonator al tezei mele de doctorat. În fine, cartea de eseuri Trăind în iluzia superiorităţii va apărea într-o formulă mult mai şlefuită în anul 2014, la Editura Zona Publishers din Iaşi. Între timp, în anul 2012 la Avrig, iese de sub tipar volumul de studii filosofice, Înapoi la raţiune. Introducere în ontologia lui Karl Raimund Popper, care mi se pare de altfel şi cel mai riguros proiect de până acum. Un alt volum de studii va fi şi Gândirea dogmatică în gnoseologia lui Lucian Blaga, care va vedea lumina tiparului în 2014, tot la Editura Gens Latina, Alba Iulia. 4. În anii liceului am participat cu entuziasm la cenaclul literar pentru tineret „Oblio“, al Bibliotecii Judeţene din Botoşani, coordonat de bibliotecarul Iulian Modoveanu. Acesta a fost primul cenaclu în care am legat multe prietenii şi în cadrul căruia, ca adolescenţi însetaţi de repere şi valori autentice, ne prezentam deschis însemnările literare, dar şi motivaţia de a continua visători pe acest drum. Cu domnul Iulian Moldoveanu am legat de altfel o strânsă şi frumoasă prietenie, iar la ora de faţă colaborez cu dumnealui la fondarea unui proiect uşor utopic pentru urbea botoşăneană, Academia liberă Hiperboreeană. Deocamdată, activităţile acestei „academii“ sunt consemnate în revista „Luceafărul“. Tot în această perioadă, am participat la acţiunile Ligii Tineretului Creştin Ortodox Român (L.T.C.O.R), Filiala Botoşani. Aici am cunoscut 260

Scriitorul – Destin şi opţiune mulţi prieteni cu suflet care astăzi fie s-au călugărit, fi au devenit buni profesori prin şcolile botoşănene. Cu scriitorii botoşăneni am luat legătura încă din anul 2005, pe vremea când aveau loc şedinţele aproape săptămânale ale cenaclul literar botoşănean „Aici, departe“, care cu timpul va mai purta încă două denumiri: „Constantin Dracsin“, respectiv „Ion Pillat“. Schimbarea deasă a numelui cenaclului denotă în fapt o căutare lăuntrică a scriitorimii botoşănene, o fervenţă creatoare încă neaşezată pe un filon ideatic şi estetic coerent, dar care reuşeşte să combată tăvălugul capitalizării şi secularismul galopant al globalizării în care ne afundăm tot mai mult. Ca majortatea mişcărilor literare moldave şi grupul „botoşănen“ are actualmente o evidentă latură „boemistă“. În cadrul acestui cenaclu am întâlnit personalităţi nu doar scriitoriceşti, ci mai ales sufleteşti: inginerul şi scriitorul Emil Iordache, poetul Vasile Iftime, poetul Dorel Gaftoneanu, prozatorul Valentin Jantea, epigramistul Dumitru Monacu, profesorul Valerian Ţopa, profesorul Cezar Florin Ciobâcă, profesorul Ciprian Voloc etc. În ceea ce priveşte contactul cu viaţa culturală ieşeană, din perioada studenţiei, marcante au fost activităţile cenaclului S.F. „Quasar“, coordonat de Conf. dr. George Ceauşu, ale cenaclului „Mihai Eminescu“ a Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi, coordonat de scriitorul Emilian Marcu, ori cele ale salonului de literatură „Zona +“, coordonat de către muzeograful Mirel Cană şi poetul Paul Gorban, unde am lecturat piesa de teatru experimental Vicleanul Mamona. Dincolo de participările obişnuite la activităţile ştiinţifice din cadrul facultăţii de Filosofie, cred că un eveniment important pentru viaţa mea culturală a avut loc în toamna lui 2011, când împreună cu poetul Paul Gorban şi scriitorul Radu Vasile Chialda, am colaborat la înfiinţarea Asociaţiei Culturale Zona Literară, precum şi al revistei de atitudine şi cultură Zon@ Literară, unde actualmente sunt secretar de redacţie. De asemenea, din anul 2009 sunt într-o strânsă legătură sufletească, chiar dacă mai mult virtuală decât fizică, cu lumea scriitoricească ardelenească, mai exact cu revista de cultură şi atitudine 261

Petruţ Pârvescu literară„Gând Românesc“, din Alba Iulia, unde sunt şi membru de redacţie din 2011. Aş putea spune că Ardealul a fost pentru mine, o adevărată rampă de lansare, întrucât visele mele zburau pentru prima dată către cerul literaturii, chiar la mormântul lui Lucian Blaga din Lancrăm. Liniştea metafizică pe care am simţit-o când am ajuns pentru prima oară acolo, fiind singur cu propriile-mi vise, inevitabil m-a obligat să scriu mai târziu studiul despre filosofia cunoaşterii la Lucian Blaga. 5.  Şi în această problemă a raportului conştiinţă – politică – gândire liberă este posibil să se emită grave erori, de interpretare şi atitudine în primul rând, de reflecţie şi de opinie ideologică asumată/sugerată, în al doilea rând. Deobicei se asociază prea repede condiţia de scriitor cu cea de conştiinţă şi gândire liberă, scriitorul ar fi astfel un fel de model absolut al libertăţii de expresie/imaginaţie, al antipoliticului, al dizidenţei permanente, al revoltei continue împotriva înregimentărilor sistemului, altfel spus, scriitorul ar trebui să fie avangarda ideală a progresului unei societăţi mereu deschise. Acest lucru este bun în măsura în care scriitorul înţelege adevăratul sens al valorii libertăţii, căci, de cele mai multe ori, libertatea este folosită ca şi pretext în afirmarea unor ideologii „corecte/incorecte politic“, fără a se întemeia pe un sistem puternic de valori, chiar destructurând radical vechile valori, negându-le, anihilându-le, ignorându-le. Libertatea ca şi valoare antitradiţionalistă, ca libertinaj al mentalităţii ori ca derapaj etic antisocial, cred că este o falsă libertate. O gândire liberă nu se poate dezvolta decât pe o bază critică a sistemului de valori, însă libertinajul gândirii, sau mai grav, al trăirii, implică riscul unei anarhii axiologice generatoare de crize spirituale, respectiv culturale, greu de depăşit. Orice scriitor este şi cetăţean al unui stat, ori al unei uniuni de state, prin urmare, libertatea sa nu se poate manifesta decât în limitele acestei determinări. Cu toate acestea, scriitorul ar trebui să fie primul cetăţean care să ghideze procesul normal al civilizării, să observe primul eventualele derapaje social-politice, cele care vizează fie 262

Scriitorul – Destin şi opţiune diminuarea libertăţii, fie deculturalizarea programată a cetăţenilor, şi să atenţioneze direcţiile greşite spre care se îndreaptă organismul social în ansamblu. În contextul politic actual, intelectualul nu mai poate visa la metafora turnului de fildeş: fie se implică activ ca îndrumător puternic de conştiinţe, fie cade în mizeria irecuperabilă a unui sistem din ce în ce mai pervertit, devenind el însuşi o unealtă a perversiunii. Scriitorii, fie ei filosofi, poeţi, prozatori ori dramaturgi, ar trebui să fie primii care să menţină trează conştiinţa publică a respectului pentru adevăr, libertate, moralitate, bună cuviinţă, integritate… cu alte cuvinte, primii apărători a valorilor autentice. Trebuie făcută o distincţie între puterea scriitorului de a crea lumi posibile în orizontul deschis al culturii, şi scriitorul puterii, cel care închide posibilităţile unei lumi mai bune în cupola unui sistem ideologic la care aderă sau în care se manifestă deschis ori din umbră. Puterea scriitorului râmâne şi astăzi cuvântul, însă problema fundamentală este în ce măsură luarea cuvântului, dobândirea libertăţii de rostire, are şi rostuire. Cu alte cuvinte, în ce măsură vocea scriitorului, ca autor de valori, mai are putere de influenţă în lumea societăţii tot mai deschise, dar mai ataşate de „imediat“ şi „securitate“, mai mult ca niciodată. O altă iluzie care se perpetuează în zilele noastre este popularitatea scriitorului, obsesia paranoică aproape de a ieşi în faţă, de a te face cunoscut cu orice preţ, de a te impune pe piaţa culturii, de a te instituţionaliza economic, social sau, mai grav, chiar politic. Toate acestea sub ipocrita scuză a luptei pentru supravieţuire, într-o lume în care se promulgă mereu aceeaşi lege a junglei culturale. În opinia mea, nu popularitatea dată de mulţimea cititorilor, admiratorilor, adulatorilor etc, reprezintă un atu al puterii scriitorului, ci mai degrabă sinceritatea, simplitatea şi chiar virtuozitatea exemplară a autorului. Altfel, cuvântul însuşi, ca armă principală a scriitorului, riscă să devină nul într-o lume din ce în ce mai grăbită spre relativizarea absolută a valorilor. Într-o astfel de lume, rolul scriitorului nu va mai fi decât acela de uzurpator al tăcerii. 263

Petruţ Pârvescu 6.  Deja am trecut de frontieră, suntem la început de mileniu III. Cu toate acestea, unii scriitori, mental şi spiritual se găsesc încă în orizontul unei lumi de la marginea secolului al XX-lea, ba chiar unii nu au ieşit nici măcar din a doua sa jumătate. Visează, trăiesc, gândesc şi iubesc într-o „epocă de aur“ a cărei amurg încă îşi arată razele, şi care într-o ironie a istoriei îşi urmează nestingherit destinul, evident sub alte forme. Ahtierea după premii şi distincţii literare, după recunoaşterea superiorităţii unui scriitor faţă de altul, dar mai ales dihonia ilară manifestată nu doar între colegii de breaslă, ci mai ales între generaţii, toate denotă starea de fapt a literaturii române de azi. Dacă e să ne luăm după teza blagiană a manifestării unei matrici stilistice a culturii unei epoci, în funcţie de orizontul spaţio-temporal dominant, cred că literatura română, dar nu nu numai, ci întreaga cultură actuală, se manifestă sub impulsul „timpului cascadă“, în care privirile se îndreaptă majoritar spre trecutul recent, însă nu spre recuperarea unor valori pierdute în valurile învolburate ale acestuia, ci mai degrabă spre ironizarea, damnarea, contestarea şi în cele din urmă uitarea unui alt trecut ceva mai îndepărtat, dar în care spiritele înalte se pare că se regăseau cât de cât odată. Mă refer la perioada interbelică văzută cumva în opoziţie cu trecutul recent supradimensionat ca şi forţă distrugătoare a prezentului. Se pare că literatura română contemporană a înţeles acest mecanism subtil al evoluţiei culturii şi civilizaţiei, dar încă nu a găsit o nişă de scăpare spre reaşezarea naturală a valorilor pierdute, prin urmare, postliteratura ar fi singura variantă. Prin postliteratură nu trebuie să înţelegem o etapă apocaliptică a culturii lirice, ci posibilitatea permanentă a unui nou început. Altfel spus, în literatura română este valabil mereu principiul punct şi de la capăt, în care fiecare individ apărut în minunata lume nouă a scriiturii, este obligat, pentru a putea aduce ceva nou, să o ia de la 0 şi să anuleze practic tot ce s-a scris, important sau nu, până la el. Mimetismul rizibil din interiorul poeziei contemporane, spre exemplu, (mă refer aici la literatura excesiv pornografică, dar şi 264

Scriitorul – Destin şi opţiune la excesul de memorialistică intimă), în care nu facem decât să importăm rebuturi culturale tocmai din teama de a nu fi retrograzi, exprimă limpede fenomenul actual al postliteraturii. Mult famatul postmodernism, înţeles ca precursor direct al modernismului, cred că e doar unul din multiplele posibilităţi de manifestare a postliteraturii, aş putea spune că e doar un început al unui nou început, ş.a.m.d. De fapt, se uită mereu un principiu universal al culturii: în literatură, ca şi în celelalte arte ficţionale, în măsura în care „imaginarul“ şi nu „realul“ reprezintă categoria centrală a lumii, orice este întotdeauna posibil. 7.  Există fireşte acele momente revelatorii în care harul creator se revarsă peste autor ca un act divinatoriu, însă există şi momente când efectiv poţi sta ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani în şir în faţa foii goale a manuscrisului, fără putinţa de a adăuga ceva nou. Totuşi, de cele mai multe ori, harul vine în urma unei munci istovitoare, după zeci şi zeci de încercări, variante, scheme ori planuri de lucru. Referitor la ideea de program al scriitorului, cred că este valabilă mai degrabă la scriitorii profesionişti, la cei care deja şi-au clădit un loc binemeritat în templul literaturii, care au deja un stil şi un mesaj bine conturat, ori care şi-au atins un număr important de cititori şi care, deci, nu riscă prea mult în a-i dezamgi. Totuşi, nu cred că mai există meseria de scriitor, a scrie devine din ce în ce mai mult un lux, viaţa şi problemele nesfârşite ale ei transformă scriitura într-un risc existenţial. Timpul scrisului presupune rupere din timpul acordat reţelelor de socializare, familiei, ieşirilor în oraş cu prietenii, concediilor, abia dacă ne mai rămâne timp pentru a ne informa cu privire la noutăţile editoriale, pentru a mai lua pulsul culturii contemporane. Mai mult, din lipsa acută de timp există riscul să devenim cel mult unicii cititori ai propriilor cărţi, criticii nu vor avea de altfel timp de pierdut cu încercările tale minore. Sunt mereu alţi şi alţi „încondeietori“ care îşi aşteaptă entuziaşti rândul. În prezent lucrez la o carte de dramatugie, piese de teatru experimental într-un singur act, şi aş vrea ca până la finele anului 265

Petruţ Pârvescu să pot scoate o nouă ediţie revizuită a studiului despre filosoful Karl Raimund Popper. Sper ca în toamna acestui an să iasă deja de sub tipar un nou volum de poezii, Văzându-mi noaptea, prefaţa este deja făcută de către profesorul Cezar Vasilescu, aştept doar verdictul editorului. 7 + UNU

Povestea unui anti-ideolog

Când a venit Ioan În pulberea pustiei, Lumina Duhului A readus văzduhului Mireasma veşniciei.

Apoi, Mântuitor-Cuvântul, Pe Adam L-a ridicat din glie. Şi dezlegând Blestemul Evei, Călcâiul, Chiar muşcat de şarpe, I-aleargă acum, Ca vântul, Spre apa veşnic vie. din volumul Dumnezeu n-a murit, Editura Gens Latina, Alba Iulia, 2013 August, 2015, Botoşani

266

Scriitorul – Destin şi opţiune

Victor Teişanu „Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, latul pentru iubire şi aşa mai departe.“

1.  Nici măcar soarta nu mai este, ca la greci, ceva imuabil. Astăzi, când arta pragmatismului devine un monstru cu nenumărate capete, destinul, în cele mai dese cazuri, se elaborează, se construieşte. Inclusiv în literatură. În acest scop talentul poate fi de mare trebuinţă, dar nu totdeauna. Mulţi au ajuns undeva în faţă extrem de săraci şi în har scriitoricesc. Dar mânuind cu abilitate împrejurările. Adesea măsluind sau forţând (impunând) ierarhii, cu ajutorul găştilor de amici care la rândul lor primesc „beneficii“ de acelaşi gen. Cum? Simplu, însă foarte variat. Prin revistele şi editurile pe care le deţin, prin deciziile aranjate la festivaluri, prin manipulare grosolană a tot soiul de premii şi distincţii anuale, aranjamente cu trimiteri peste hotare şi traduceri, vezi Doamne, pe criterii de „valoare“ etc. Dacă optezi pentru asemenea practici, integrându-te peisajului, înseamnă că legi în chip ignobil cele două noţiuni din întrebare, făcându-le să interacţioeze. Dacă mizezi pe adevăr şi valoare, destinul literar trebuie lăsat în seama operei şi a timpului. Poziţii importante dobândite neortodox sunt vremelnice, dacă justiţia literaturii funcţionează, fie şi cu întârzierile specifice ocupaţiilor omeneşti. Personal, am optat pentru poezie. Şi atât. 2.  Sânt debuturi şi debuturi. Îţi aminteşti de ziua când un ziar oarecare (sau revistă) ţi-a tipărit primele versuri, cu numele tău dedesubt. E debutul absolut. Dar pot exista şi alte momente. 267

Petruţ Pârvescu Spre exemplu, cu decenii în urmă, din varii impulsuri se scoteau culegeri ocazionale, prin capitalele de judeţ, cu autori de prin partea locului. Adică alt debut, poate mai semnificativ. În fine, vine anul primului succes editorial, apariţia cărţii tale de început. Toate pot însemna ceva sau nimic. Pe mine m-au publicat cu poezii adolescentine mai întâi George Sidorovici la Suceava („Zorii noi“, 1965) şi Horia Zilieru la Iaşi („Cronica“, 1966), ambii cu scurte prezentări incurajatoare. Am „debutat“ apoi în antologia „Tineri poeţi“ (Editura Tineretului, Bucureşti, 1969) cu o prefaţă de Eugen Simion. Poate fi luată în discuţie şi câştigarea marelui premiu de creaţie „Porni Luceafărul…“, Botoşani, 1982, constând în tipărirea volumului de debut la editura „Junimea“ din Iaşi, în acelaşi an. Cum-necum directorul editurii, Andi Andrieş, n-a pus niciodată în practică decizia juriului, lăsându-mi impresia că intrarea mea pe arena poeziei nu interesa, oficial, pe nimeni, aşa cum e şi normal într-o lume literară care se respectă. Aşa că am abandonat total uneltele artei, arucându-mă fără regrete în apele tulburi ale vieţii cotidiene „lumeşti“. Abia în anul 1994, cu entuziasm temperat, am revenit, tipăîrind la editura „Timpul“ din Iaşi prima (o altă!) carte „Viaţa într-o frunză“. Şi asta era un debut. 3.  Din cele spuse până aici se poate închega imaginea sinuosului meu drum până la debutul editorial cu un volum propriu. Acesta s-a produs în 1994 la insistenţele rodnice ale prietenului meu Constantin Matei şi sprijinul dezinteresat al poetului, eseistului şi revoluţionarului Cassian Maria Spiridon. 4.  Născut şi trăind la Darabani (adică într-un savuros mediu rustic) copilăria mea s-a consumat, spiritual, fără contorsiuni grave, sub zodii idilice gen Alecsandri sau Coşbuc, pe care i-am şi asimilat cu nesaţ. Dar Eminescu a fost şi a rămas o descoperire fundamentală. Filonul său trecut prin filtrele moderne numite Blaga, Bacovia, şi mai cu seamă Nichita Stănescu, este încă pentru 268

Scriitorul – Destin şi opţiune mine o resursă neepuizată. Anatomic vorbind, pe această indispensabilă plasmă se intersectează artere şi vene mai mari sau mai mici, cu nume de cod pe care le descoperi fară vreun criteriu anume: Mihai Ursachi, Cezar şi Mircea Ivănescu, Marin Sorescu şi încă Rilke, Saint John Perse, G. Trakl, F. G. Lorca, Frank O“ Hara, Silvia Plath, Ted Hughes etc. Nu m-am ataşat de nicio grupare, legăturile mele cu propria-mi generaţie sunt aproape nule, iar dacă pot vorbi de o înrâurire trebuie să evoc aici fericita întâlnire la Darabani cu poetul Lucian Valea, revenit în viaţa „civilă“ după o detenţie politică de 4 ani la celebrul Canal. Era un bărbat superb, sub 40 de ani, plin de o energie debordantă şi total diferit de dascălii mei autohtoni. În primul rând se arăta ca un profesionist al literaturii, cu apetit pentru lecturi profunde şi conversaţii interminabile, uneori nocturne. Fireşte eu (şi alţii) constituiam doar „andrisantul“, pentru că Valea vorbea continuu, sclipitor şi aplicat, cu efervescenţă rară, uneori realizând un melanj de citate, impresii personale, versuri şi evocări. Şi pentru că eram cu faţa spre veacul 19, el m-a întors aproape brutal spre actualitatea postlabişiană, extrem de incandescentă, tocmai descătuşată de chingile proletcultismului. Eu şi Corneliu Popel sântem într-un fel „consecinţele“ înscrierii la un moment dat pe orbita spirituală a insolitului nostru dascăl. Cu deosebirea că Popel a ars tumultuos şi total, aproape tragic, pe rugul poeziei, în timp ce eu am perceput literatura ca pe ceva complementar. 5.  Nu există un turn de fildeş. Dacă există, el este doar excepţia care confirmă regula. Scriitorii, mari şi mici, trăind în cetate, nu pot vedea în aceasta o abstracţie. Prin urmare, dai cezarului ce este al cezarului. Dar cât este al cezarului şi cât rămâne al Tău, intangibil şi definitoriu pentru propria libertate? Iată întrebarea! Cine stăpâneşte acest raport nu va fi niciodată învinuit de lichelism. Pe de altă parte cum se va reflecta intersecţia ta cu sfera vremelnicei puteri politice în cugetarea şi scrisul tău? La urma urmei viaţa la „curte“ poate fi şi o experienţă fructuoasă artistic. Chiar dacă uneori traumatizantă, ca în cazul persanului Firdousi, care 269

Petruţ Pârvescu crezuse în corectitudinea şahului. În raport cu puterea, inclusiv ca simplu cetăţean, poţi fi pro sau contra, niciodată echidistant. Căci indiferent cum, se va găsi cineva să te judece. Oare adevărul este al celor mulţi sau doar apanajul elitei instruite? Dar şi rafinamentul elitei este guvernat de relativitate, de „omnia vanitas“. Şi oare cum este mai potrivit, să fii un poet fără ţară, pe considerentul trufaş că aparţii universului, sau să te identifici din când în când cu datele tale istorico-geografice? 6.  Nu mă număr printre cei care profeţesc sfârşitul literaturii. Cu toată concurenţa neloială a tehnologiilor de ultimă oră, literatura este un teritoriu cu autonomie pe termen nedefinit. Mă gândesc la America şi chiar la occidentul european, unde cu toată nemaiîntâlnita ofensivă tehnică, literatura îşi are consumatorii ei învederaţi, al căror număr, dincolo de schimbarea generaţiilor, rămâne constant. Literatura română de azi şi de mâine nu face excepţie. Mircea Cărtărescu s-a afirmat în egală măsură şi ca poet, iar Matei Vişniec cucereşte mapamondul prin intermediul teatrului. Comparativ cu deceniile de captivitate comunistă, în prezent literatura noastră se bucură de toate atributele libertăţii, iar lupta pentru afirmare devine o chestiune personală, derivând în egală măsură atât din valoare, cât şi dintr-un abil sau norocos marketing. 7.  Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe. Timpul creaţiei nu şi-l alege scriitorul (poetul), ci altcineva, mai presus de noi, care ne inspiră sau ne dictează totul. Eu cred cu tărie că aşa stau lucrurile. În privinţa unui „program“ de scris, aşa ceva poate fi valabil poate pentru prozatori, care-şi propun norme zilnice. Pe când o nouă carte? Cu ajutorul bunului Dumnezeu, trag nădejde că la mijlocul lunii martie voi scoate la Iaşi, poate tot la editura „Timpul“, două cărţi de poezie: „Fulgerul şi umbra“ şi 270

Scriitorul – Destin şi opţiune „Arta îndoielii“. În prezent lucrez fără spor la un volum cu titlul provizoriu „Elegii şi extaze“. Atât. 7 + UNU

Ritual de iniţiere

Învins nu de labirintul monstrului ci sub povara trofeelor fără sens ale laicităţii singuratic navigator în oglinzi depărtate printre pereţii peşterilor ca un ascet căutînd lumina poetul lînga catapeteasma veacului sau sfîrtecat de cuvinte vane la ultimul ritual de iniţiere. februarie 2008, Darabani

271

Petruţ Pârvescu

Alexandru Ulian (Florinte Catargiu) (1957-2014) „Dacă eşti conectat perfect la Energia universală totul este destin (sau nimic nu e intâmplător)“

1.  Dacă eşti conectat perfect la Energia universală totul este destin(sau nimic nu e intâmplător). Dacă eşti complet separat de Divinitate, când vorbeşte numai Ego-ul, ţi se pare că toate opţiunile sunt exclusiv ale tale. In realitate ca Om (când conectat, când rupt de Centru) sunt undeva la mijloc, deşi- indiferent de gradul de conectare – recunosc că am o problema în a lua decizii (chiar şi mărunte) în viaţa de zi cu zi. Cred că pentru fiecare din noi, evenimentele majore: naşterea, căsătoria, copiii, ocupaţiile, „străfulgerările revelatorii“, abisurile sau culmile- într-un cuvânt plăţile sau recompensele ne sunt date de la inceput – prescrise în matricea sufletului încă dinainte de naştere. „Ne-a fost dat“ totuşi şi ceva ce am vrea să credem adesea că este numai al nostru: Puterea de a da un sens la ceea ce ni se întâmplă. Puterea de a vedea Seninul – Ceaţa în iminenta-i risipire în limpezimea Zorilor, chiar dacă- ca şi Călător -Corabia are o destinaţie prescrisă, unică. 2.  La naştere (ori poate dinainte), odată cu prima respirare, atunci când fiecare din noi începe „să scrijelească“ – cu simţirile-i, cu inima, cu gândul, cu fapta sau cuvântul – în pagina albă a Cărţii Vieţii ce i se aşterne în faţă. Fie că eşti cerşetor, sfânt sau mare om de stat, „scrii“ în fiecare secundă a vieţii tale – mai 272

Scriitorul – Destin şi opţiune bine sau mai rău, mai frumos sau mai urât, mai vizibil sau abia perceptibil, foarte cunoscut sau complet anonim. Revenind la întrebare, ca scriitor în sensul de“ martor prin Cuvântul scrijelit pe un suport vizibil, eventual publicat“ nu prea exist. Totuşi au fost câteva momente importante în“ devenirea“ mea ca artist: frecventarea grupării literare „Poesis“ condusă de scriitorul Val Guraliuc(inainte de ’89), publicarea într-o plachetă de uz intern de către poetul Corneliu Gavrilescu precum şi publicarea în periodice(Collegium, Colloquim, Intertext), în ultima la îndemnul şi încurajările mult – apropiaţilor mei de suflet: poetul şi artistul plastic Augustin Eden şi poeţii Petruţ Pârvescu şi Gabriel Alexe. 3.  Am mai spus: Nu am publicat nimic până acum în domeniul Literaturii, via edituri, ISBN, etc. (şi deşi ştiu cauza principală, am să spun ca Poetul: „Fără pricină“!). Am publicat(edituri, ISBN)în co –autorat-însă în domeniul Educaţiei. Cât despre drum, cred că am răspuns în contextul întrebării precedente. 4.  M-au influenţat mai degrabă anumite produse(creaţii artistice)/ legende/biografii de la personalitaţi foarte diverse fără să pot explicita, raţional, cum au „infuzat“/ „tuşat“ textele proprii. Incepând cu Orfeu, Pitagora, Socrate, Aristotel- continuînd cu Homer, Dante, Khalil Gibran, Pius Servien Coculescu, Eminescu, Ahmatova, cu Dimov, Grigore Vieru, Cezarii- Baltag si Ivănescu, cu „optezeciştii“(Cărtărescu cu precădere),în egală măsură cu clasicii didactici Coşbuc, Goga, Alecsandri,Topârceanu, Macedonschi, M.R. Paraschivescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu şi cu clasicii locului, ai zonei până la complet anonimii poeţi de alcov, la colţ de stradă, de pahar,etc. Din punct de vedere al propriei biografii, 3 evenimente importante: 1. Intrebat la un concurs de muzică folk(prin anii ’76) „Care este poetul preferat, am răspuns spontan(fără să mă gândesc vreodată la asta înainte): ‘ Eu însumi, probabil! ‘“, 2. Am negat oarecum conştient orice formă de creaţie care presupune un grad sporit de imprecizie- deci explicit şi Poezia(Mi-am dorit 273

Petruţ Pârvescu foarte mult să studiez Ştiinţele şi Fundamentele acestora, între anii ’78-84 aprox.). „Paradoxul“ face că, cu cât am ignorat Arta, cu atât mai mult m-am apropiat de“ Filozofie“ şi cu cât m-am cufundat în „Fundamentele Ştiinţelor“ cu atât mi s-a revelat esenţa poetică a creaţiei, indiferent de domeniu abordat. Şi 3. O excursie de 12 zile cu cortul în munţii Căpăţânii(pe la 27 de ani), după care am început să „scrijelesc pe albul Colii „cu conştiinţa că fac un act scriitoricesc explicit(deci cu Imaginea cititorului potenţial în minte). Am uitat esenţialul(numai că acesta nu este un moment anume ci un tot continuu,unitar): Relaţia cu mine însumi, cu cei mai dragi mie – Copilul meu Ana-Maria, soţia mea Doina – Elena. Cu tot ce este Viu şi neViu din înLăuntrul şi înAfara mea, adică cu Oglinzile în care mă reflect cel mai adesea, în Intunericul Nopţii, în Amiaza de Foc a Zilei, în amurguri violine de sonet sau în nudul Curcubeului de lumini din Roua Zorilor. 5.  Dramatic (în cazul meu cel puţin), dacă mă refer la raportul intrinsec“ om – scriitor- microunivers terestru pe de o parte şi Om – Univers – Putere Divină pe de altă parte. Cu cât sunt mai în acord şi armonie cu Legea Universala a Iubirii şi Răsăririi,cu atât Cuvântul mi se oferă din abundenţă- spre a fi dăruit tuturor-, ca o respirare, natural. Cu cât te abaţi mai des şi mai mult de la Lege, dând glas Ego-ului şi fantasmelor neputinţei de a fi, cu atât puterile ţi se împuţinează: Prea mult ai dorit/ prea si(n)gur ai fost/ -o cât de oarbă / dorinţa / de chiar înălţare!/Ci iată-te acum, / în crucea vieţii, / fără Cuvânt / aproape gol /(subţire-dârele acestea) /Cu pustiul şi umbra aceleiaşi singurătaţi / călăuzitoare /în piscul amăgirii. / Rătăcit. Despre celălalt raport Scriitor/Fiinţă socială- Societate/ Putere, important este să fii prezent Tu însuţi atât cât poţi, prin atitudini şi comportamente care să iradieze – după măsura a Ceea ce Eşti- în microcomunitatea ta – o rază de lumină, ca expresie a Axei tale de Credinţe şi Valori, dincolo de „Fiinţa ta minoratăde Umbră târâtoare“, cu debilităţile şi abisurile ei! A te implica 274

Scriitorul – Destin şi opţiune înseamnă „A FI“, „A rosti,A scrie“ sau, cu alte cuvinte, „A Te exprima corect in Limba Ta!“. Teoretic. Practic şi din păcate, sinuozitatile Ego-ului, frustrările, fricile şi spaimele de petele „Imaginii“ tale în ochii celorlalţi, mă fac să ma abat, să ignor şi chiar să fiu – adesea- la polul opus. Această componentă esenţială a Scriitorului, ca fiinţă socială şi chiar politică ne cam lipseşte, ca să nu lungesc vorba inutil.(Intelectualul işi găseşte oricând scuze!) 6.  Ca un fenomen, extrem de complex. Nu imi apare decât raportată la rădăcinile-i preistorice. De la scrijelirea pereţilor peşterilor până la scrijelirea Colii cereşti cu sacrificii şi rugi, de la învăţăturile ezoterice transmise – cea mai mare parte pe cale orală – la cărţile scrise ale anticilor şi mai apoi ai Parinţilor Creştismului în încercarea de a împăca „Logos-ul raţionalizat aristotelic“ cu spiritul şi valorile creştinismului, până spre Renaşterea timpurie(amintind şi Mioriţa şi pe Meşterul Manole), de la Ur si Sumer via Egipt- Cumran până la Galaxia Guttenberg şi Iluminism, marea parte a creaţiei artistice(nu numai literatura) poartă, în spiritul ei, amprenta şi forţa ANONIMATULUI, centrată pe produs ca expresie a Spiritului care lucreaza prin Artist/Iniţiat pentru a fi dăruit tuturor. Incepând cu Renaşterea şi Iluminismul(de fapt tranziţia începe odată cu antichitatea greacă) Cultura Europeană, în special, începe să fie dominată de spiritul pigmalionic al Artistului-om care crează Obiectul pe care ş-il admiră până la fetiş, centrul fiind Creatorul-om si deci NUMELE, iar produsul mai degrabă un purtător al Brand-ului decât o potenţiala sursă de bucurie şi re- legare între şi cu „consumatorii“. Secolul trecut a însemnat, în opinia mea, un apogeu din acest punct de vedere. Odată cu globalizarea, cu New-Age-ul informaţional(şi nu numai),cu INTERNETUL, apare fenomenul complementar de autonomizare a culturii în grupuri şi micro – comunităţi din cele mai diverse, în care- deşi amprenta Ego-tică/a Personalităţii şi NUMELUI este încă foarte puternică, se poate întrezări şi o „disipare“ a marilor NUME şi personalităţi în beneficiul Comunicării/ 275

Petruţ Pârvescu Comuniunii de grup, în beneficiul Produsului ca potenţială sursă de re-legare între Divinitate şi Om prin intermediul „Scriitorului“, şi nu ca CENTRU/NUME.(Vezi de exemplu „fenomenul poetic“ actual al adolescenţilor pe INTERNET, gratuitatea, suavitatea şi inocenţa acestuia, în raport cu normele criticii canonice clasice ale culturii culte contemporane!). Fără a profeţi, cred că asistăm la o inversare graduala şi pe termen lung(?!)de polarităţi(tinzănd spre echilibru) în sensul revigorării amprentei şi forţei anonimatului şi a cultului Impersonalului – a mitului asiatic al creatiei(Creatorul absorbit până la sacrificiu de Produsul propriei creaţii!) 7.  Există un timp anume pentru Inspiraţie – Înmugurire (sa zicem 1-5%), pentru momentele de graţie, de conectare la Centrul Universal Divin. In rest este Program, adică cioplire în piatră seacă (cum spune un proverb arab despre educaţia unui copil)- informare, documentare, incubare, germinare, stagnare, îngheţare până la epuizare, cădere şi dezintegrare ori – Clipa de Gratie a Împlinirii – Înflorire şi Punere în Rod. Pentru că Cuvântul – odată intrat în miezul de Foc al acestuia,odată desacralizat, te poate arde până la cenuşă, dacă nu îl respecţi în Poemul Vieţii Tale aşa cum a fost (re)scris în Poemul scrijelit pe cerul Colii albe. Pentru că fiecare Scriitor nu face decât să ia notiţe, să rescrie ceea ce a fost rostit în chipul de a Fi al Lumii, al nostru al fiecăruia din Noi si din Nenoi, încă de la Facere/ „Scriere“ şi până la Întunecarea mare / „Rescriere!“ La ce lucrez in prezent, pe când o noua carte?– Fiecare lucru se întâmplă când trebuie să se întâmple. Am o singura problemă – Capitală!!: Cand va fi să public, adică oare când voi începe şi eu să mă adaptez normei şi cutumelor vremii în care trăiesc!?. Inca nu stiu să răspund la această întrebare. De ani de zile, ispita NUMELUI, a manifestării Ego- personalităţii este în dispută cu tentaţia ANONIMATULUI şi universalizării. Incă nu am aflat rezolvarea. La început scriem din Trecut, în Prezent către Viitor. Apoi vine un timp când Viitorul – ceea ce e deja proiectat sau scrijelit 276

Scriitorul – Destin şi opţiune pe albul Colii- vine în Viaţă către tine, trebuie trăit în Prezent către Trecut. Apoi va veni o vreme când trebuie să scrii natural, aşa precum respiri, fiecare Clipă fiind egală şi suficientă sieşi, fără Trecut şi Viitor sau cu amândouă la un loc, contopite în Prezent. Căci: „Când Ochiul clipeşte Afară/senin/Atunci se naşte Poetul /Târziu/ La marginea Visării sale/Când dorul de sine înecat fi-va adânc în Lacrima Lumii…/ Abia la sfârşit/Orb de Lumina Cuvântului/Pustiu şi fără memorie/Silabisind:/Iată- Soarele a Răsărit!“ Botoşani, 2007 7+UNU

Ci iată-L iar se apropie

Dacă mai ai puterea Copilului de a nesfârşi lucirea unei stele cu Noaptea visării tale Curate Ori dacă mai ai picul de vlagă de a sprijini într-o Metaforă Pe un început de vers Ca tot Trupul Lumii Acesteia în neputinţa-i de a-şi desăvârşi Povestea Mai, 2011, Botoşani

277

Petruţ Pârvescu

Nina Viciriuc „Destinul … e o noţiune în care multă vreme nu am crezut. Credeam că acesta ţi-l faci cu mîna ta. Că trebuie să ţi-l construieşti, si asta se făcea învăţînd mereu, la şcoală, şi evident din cărţi … Citind fără oprire, aşa cum era în adolescenţa mea, de unde îmi extrăgeam modelele de viaţă.“

1.  Destinul e o noţiune în care multă vreme nu am crezut. Credeam că acesta ţi-l faci cu mîna ta. Că trebuie să ţi-l construieşti, si asta se făcea învăţînd mereu, la şcoală, şi evident din cărţi. Citind fără oprire, aşa cum era în adolescenţa mea, de unde îmi extrăgeam modelele de viaţă. Opţiunea da, trebuie să optezi, în final, dacă vrei sau nu să devii scriitor, nu este o optiune uşoară, trebuie să-ţi asumi, eventual şi eşecul, mulţi au eşuat şi sunt scriitori de care nu a auzit nimeni, nici măcar cei din apropierea sa… 2.  Primele încercări literare s-au produs prin clasa a – VIII-a, cînd sub influenţa nenumăratelor mele lecturi şi mai ales a romanelor de aventuri, am scris şi eu, un fel de roman cu piraţi …îmi pare extrem de rău că nu l-am mai păstrat. Din păcate, mi l-a descoperit fratele meu mai mare şi mi-a făcut mare morală, că în loc să mă ţin de lucruri serioase, mă ţin de prostii… Apoi, debutul, s-a produs mai concret în studenţie, cînd am păşit la cenaclul „Junimea“, din Iaşi, cu două piese de teatru, care au fost foarte bine primite, de distinsa audienţa a acelui loc sacru, creuzetul care a pregătit pentru literatură mari nume ale literaturii de azi. 278

Scriitorul – Destin şi opţiune 3.  Prima carte a văzut lumina tiparului în anul 2009 cu cartea de teatru‚ „Frumoasa moarte a celor doi bătrîni“…, cuprinzînd trei piese de teatru scurt, bine primită de colegii scriitori din oraşul Botoşani. 4.  In facultate l-am cunoscut personal pe marele poet Mihai Ursache, am fost prietenă cu el, m-a invitat şi în castelul lui din Ţicău …M-a încurajat în demersul meu literar, eu fiind doar la începuturi, deşi acum cred că mai mult a rîs de mine. Poate că îi apăream mai mult ca o tînără pusă pe flirturi decît ca o persoană cu gînduri serioase într-a literaturii. Era o fiinţă extrem de tristă, e adevărat că în acea perioadă era fără serviciu. Avea o tristeţe că aproape te îngheţa de aceea m-am îndepărtat de el, avea în el ceva atît de morbid şi deprimant, iar acest lucru venea în contradictie cu umorul meu, cu entuziasmul meu poate ca de vină era şi diferenţa mare de vîrstă. Ştiu că mi-a dat, în amintirea prieteniei noastre, scurte de altfel, un drăcuşor negru, din fier, dar nu l-am putut păstra, cînd îl luam în mînă, parcă mă treceau nişte fiori …aşa că l-a aruncat pe fereastra căminului studenţesc unde stăteam … celebrele cămine „Puşkin“, din Iaşi… cei din generaţia mea, şi le amintesc cu siguranţă. O altă personalitate literară a Iaşului, la acea vreme, era şi scriitorul Nicolae Ţaţomir, care îmi era şi profesor la facultate de drept internaţional, un domn distins care semăna extrem de mult cu Bacovia, un bărbat mic de statură foarte slab, şi cu aceeaşi fizionomie a chipului, ca a nemuritorului Bacovia. I-am dat să citeasca una din piesele mele de teatru, şi reacţia lui m-a şocat. M-a sărutat pe obraji, mi-a spus că i-a placut foarte mult şi că am mare talent, să nu renunţ niciodată la scris… 5.  Păi, să trecem puţin în revistă cîţiva titani ai literaturii române, Marin Preda, ce-a însemnat pentru români apariţia romanului „Cel mai iubit dintre pămînteni“? Dacă reuşeai să-l achiziţionezi, din librării, simţeai că ai o comoară. Ana Blandiana, cu destinul ei de proscrisă, cu cîţiva ani înainte de revoluţie. Literatura 279

Petruţ Pârvescu avut un rol enorm în destinul contemporan al poporului rămân, a fost flacără vie care a ţinut speranţa aprinsă, speranţa că într-o zi va cădea acel regim odios… Şi, desigur, sunt atîtea exemple în literatura universală, literatura de avangardă, care a propus mereu noi modele de conducători, de societăţi ideale, în care omul bun să triumfe, şi să conducă destinele poporului său. 6.  Nivelul scrisului, a tuturor genurilor literare ţine pasul ce celelate surori, ale epocii moderne, tehnica scrisului e foarte diferită de cea clasică, acum toată lumea scrie teatru în maniera lui Eugene Ionesco… multă poezie de desfăşoară ca mici proze fantastice, proza escaladează noi culmi, unde se va ajunge cu această manieră e greu de spus, nivelul este foarte ridicat, şi de aceea e dificil să discerni cu repeziciune supermodelele… 7.  Sigur că există un anumit timp pentru creaţie … Timpul meu maxim a fost cu treizeci de ani în urmă. Atunci aş fi dat maximum. Sigur, poţi relua acest exerciţiu, dar cu daune imense. E precum curba lui Gauss… să zicem. Mai am încă două cărţi în curs de apariţie, una de teatru scurt, şi încă una de poezie, sper ca pînă la sfîrşitul anului să apară. 7+UNU

Zodiile mele Stau deasupra c- un taur şi-un cal Constelaţii superbe de braţe mă ţin Unul în jug mă pune să trag altul pe mirişti mă zburdă Unul în coarne mă zbate altu-n copite mă joacă îmi dau mult de mîncat şi băut să măngraş să stau pe la umbră altul doar apă să-nghit şi-mi smulge sticla cu vin de pe masă Intru pe rînd în a lor celestă rotire şi mă rog să n-ajung în scorpionul cel tragic 280

Scriitorul – Destin şi opţiune Karma să-mi sece iapă să fiu cum scrie în vechile sutre ori bou cum e taurul fără distinse podoabe Mi-aş dori fecioară s- ajung cum eram cu zeci de ani înainte Plete pe spate să-mi curgă iar rîu suflet cireşe de mai la urechi zodiile să-mpace nou fluieraş să cînte o horă stacatto la nuntă rătăcită iară pe drumuri să fiu pe drumul cu superbii castani anii din nou să- nflorească în urbea uitat-a lui Panciu. Iulie, 2015, Flămânzi

281

Petruţ Pârvescu

Ciprian Voloc „…scriitorul, prin opera sa, deţine o putere considerabilă, asupra cititorilor săi. Depinde de anvergura aurei sale, dar şi de faima sa, ca această putere să se prelungească şi în planul a ceea ce noi numim, îndeobşte, „politicul“. Practic, fiecare dintre noi face politică, în calitate de participant la viaţa politică a democraţiei formale în care trăim, iar, dacă ne facem publice gândurile, în calitate de scriitori, atunci nu putem face abstracţie nici de aceste convingeri pe care le exprimăm, de obicei, în particular.“

1.  Destinul e o chestiune ce pare, oamenilor, la fel de incertă ca şi reuşita celor mai multe dintre opţiunile lor zilnice. Dacă destinul ar avea acest înţeles, şi pentru scriitor, atunci ar fi vorba de vreun ins rătăcit, nu ştiu cum, printre iubitorii spiritului şi-ai literelor. Asta pentru că nu poate crea, la un nivel superior (sau minim acceptabil), decât acela ce simte că posedă un destin, al său, că are ceva de spus, în panorama vieţii culturale, şi nu oricum, ci să simtă că se poate face voce a ceva ce este mai presus decât el, dându-i viaţă, totodată. Şi totuşi… viaţa pare că seamănă mai curând unei întunecări treptare şi sigure, astfel că, în cele din urmă, destinul este doar ceea ce am izbutit să realizăm, până la un moment dat. Pentru un scriitor, destinul său este opera sa, şi devine evident abia după trecerea individului fizic în moarte. Între destin şi moarte, practic, nu se poate opera o separaţie, niciodată. 2.  Debutul coincide, cred, pentru mine, cu clipa conştientizarea trezirii propriei mele conştiinţe. Da, nu e un pleonasm, deoarece, încă de mici copii, conştientizăm tot felul de lucruri, mai puţin faptul că propria noastră conştiinţă se poate privi, pe sine, ca pe un lucru străin, ca şi cum, până în acel moment al existenţei ei, 282

Scriitorul – Destin şi opţiune nu a mai făcut, acest lucru. Or, clipa respectivă este crucială, şi nu o poţi uita. În cazul meu, trezirea s-a petrecut pe când aveam vârsta de 17 ani şi jumătate, aflându-mă pe meleagurile municipiului în care a văzut şi Eminescu lumina zilei, în timpul studiilor mele liceale. Şi, cum conştientizarea propriei condiţii, de către conştiinţa însăşi, înseamnă, de fapt, conştientizarea naturii sale muritoare, am trăit, ani buni, cu spaima morţii, ceea ce m-a marcat în chip decisiv, împingându-mă şi mai mult către căutarea de sine. Destinul scriitorului şi al omului de cultură nu este, în fond, altceva decât destinul omului care-şi descoperă umanitatea iremediabil muritoare, care se vrea, astfel, ca om, ajungând să se interogheze, neîntrerupt, cum anume se poate clădi, mai potrivit, ca om, întrebare ce nu-l mai poate părăsi până în clipa în care moartea chiar survine. Dar, efectul pe care ea este menită să îl producă l-a produs deja, demult, astfel că venirea ei este ceva firesc şi neduşmănos, precum în cazul celorlalte fiinţe muritore din univers. 3.  Prima carte mi-o imaginam pe undeva, pe la 40 de ani. Deseori m-am întrebat dacă voi ajunge să scriu şi eu, vreodată, o carte, şi îmi spuneam că voi publica, probabil, nişte cugetări, cam pe la această vârstă, când, presupuneam eu, trebuia să se fi adunat destule. Or, realitatea avea să mă contrazică, deoarece, pe la 25 de ani, aveam deja câteva caiete cu însemnări ce se puteau preta, foarte bine, spre a fi publicate. Numai că eu mă raportam, cum o fac şi acum, de altfel, la spiritele cele mari, ale culturii, faţă de care nu puteam să mă percep decât ca fiind mic, foarte mic, zicându-mi că nu am, prin comparaţie cu ele, cu adevărat, un cuvânt, de spus. Astfel se face că numai o întâmplare m-a făcut să debutez, la vârsta de 27 de ani: întâlnirea cu istoricul Gică Manole. Începerea lucrului la pima noastră carte („Exorcismul tăcerii. Convorbiri între doi anonimi“ – Ed. Axa, Botoşani, 2002) avea să se constituie într-o experienţă revelatoare, pentru fiecare dintre noi, ce avea să îmi schimbe reperele, în aşa măsură încât să mă facă să înţeleg că marile spirite se nasc, pe ele însele, nu dintr-odată, ci treptat, printr-un urcuş continuu. Au apărut, ulterior, celelalte 283

Petruţ Pârvescu două volume ale trilogiei „Exorcismul Tăcerii“: „Morala: eşecul unui concept“ (Ed. Axa, Botoşani, 2005) şi „Responsabilitatea elitei: de la conştiinţă la destin“ (Ed. Geea, Botoşani, 2007). După definitivarea trilogiei (unică, în genul ei, la nivelul culturii botoşănene), am scris şi câteva cărţi individual: „Şoaptele gândului“, un volum de poeseme (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2009), „Rugăciunile noastre toate“, poezie (Ed. Feed-Back, Iaşi, 2010) şi „Zilele tale cu mine, iubito“, tot poezie (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010). Aş mai putea aminti, ca realizări la care mi-am adus contribuţia, cele doup volume dedicate Cenaclului Editor din Dorohoi, pe care l-am creat în urmă cu 5 ani: „Labirintul liric“, publicat în 2007 cu un ISBN de autor şi „Cenaclul Editor. Antologia anului 2011“ (Luceafarul, Botosani, 2011). 4.  De o grupare literară nu am aparţinut, la începutul carierei mele, iar, ulterior, am fondat una, împreună cu Gică Manole şi Paul Gorban („Cercul de la Dorohoi“ – ianuarie 2005). Ulterior, profesia mi-a purtat paşii către gruparea reunită în jurul revistei de cultură a Casei Corpului Didactic Botoşani, Intertext, în acelaşi timp având colaborări frumoase şi cu revistele Feed-Back (Iaşi), Hyperion (Botoşani), Absolut Cultural (Botoşani), Zona Literara (Iaşi), Hermeneia (Iaşi). Ar mai putea fi amintite şi două reviste dorohoiene adresate în primul elevilor de liceu, cărora le-am fost fondator şi redactor-şef: Editor şi Lykeion. Dintre personalităţile în viaţă, cu sau fără operă cunoscută la nivel naţional, ce au lăsat urme în viaţa mea spirituală, amintesc grupul scriitorilor botoşăneni şi al profesorilor de la facultatea ieşeană de filosofie a celei mai vechi universităţi din ţară. 5.  Scriitorul, prin opera sa, deţine o putere considerabilă, asupra cititorilor săi. Problema se rezumă, aşadar, în primul rând la numărul cititorilor săi. În afară de aceasta, depinde de anvergura aurei sale, dar şi de faima sa, ca această putere să se prelungească şi în planul a ceea ce noi numim, îndeobşte, „politicul“. Practic, fiecare dintre noi face politică, în calitate de participant 284

Scriitorul – Destin şi opţiune la viaţa politică a democraţiei formale în care trăim, iar, dacă ne facem publice gândurile, în calitate de scriitori, atunci nu putem face abstracţie nici de aceste convingeri pe care le exprimăm, de obicei, în particular. Cenzura apare, aşadar, abia în momentul în care scriitorul îşi face publice gândurile, el trebuind să se întrebe cărora dintre ele să le ofere spaţiului interactiv al lecturii, fiind vorba, aşadar, de o autocenzură. Altminteri, scriitorul nu poate fi cenzurat, cu adevărat, date fiind mijloacele sale infinite, de exprimare, ce pot fi nelimitat învăluite şi încifrate. În ce priveşte participarea activă, a scriitorului, la viaţa politică propriu-zisă, aceasta ţine de vocaţia sa, ea neavând cum să se suprapună activităţii artistico-culturale, în esenţa ei. Doar că, nefiind o viaţă politică normală, sănătoasă, la noi, nu văd cum şi-ar putea menţine spaţiul intim, atât de necesar manifestării spiritului creator. Sunt câteva cazuri, la noi, de oameni de cultură care au intrat în politică, după 1989, şi care s-au retras, în cele din urmă, şi din acest motiv. 6.  Literatura română contemporană îşi trăieşte viaţa ei, cu experimente, cu controverse, cu polemici, cu provocări, etc. aşa cum a făcut-o şi până acum, de-a lungul existenţei sale. Aşa-numitele „morţi“, ale literaturii, nu sunt decât percepţii eronate ale celor ce vor să aibă, din prezent, perspectiva asupra modului în care viitorul va percepe acest prezent, însă preocuparea excesivă pentru prezent, pentru modul în care vom fi receptaţi, noi, cei de astăzi, denotă tocmai sterilitatea prezentă a spiritelor ce-şi pun această problemă. Ca atare, este problema lor, nu a literaturii române contemporane. 7.  Timpul creaţiei este chiar creaţia timpului, mai precis creaţia timpului vieţii noastre… Aşa că, depinde de felul în care fiecare dintre noi înţelege şi alege să-şi gestioneze viaţa. Dacă mă apuc să număr, cred că în prezent lucrez simultan la vreo… 10 proiecte!!! Mi-ar plăcea să finalizez un volum de critică de film, încă unul de exegeză asupra filosofiei antice, câteva cărţi de poezie… E mai potrivit totuşi să păstrez tăcerea asupra acestor proiecţii ale 285

Petruţ Pârvescu spiritului meu, dat fiind că exorcizarea noastră, prin creaţie, nu înseamnă dizolvarea totală, în cuvânt, a tăcerii, ci tocmai valorizarea ei… 7 + UNU

ESENŢA MORALEI ŞI-A MORALITĂŢII (FRAGMENT DIN „EXORCISMUL TĂCERII“) Contradicţia între spusele lui Iisus (Luca, 6: 27-28; Luca, 19:27) este deosebit de gravă, şi nu poate fi justificată nicicum, cu atât mai puţin ignorată! Ea se referă nu la un dat periferic, al mesajului creştin, ci chiar la ceea ce se consideră a fi, îndeobşte, miezul acestuia! O astfel de contradicţie (mai cu seamă fiind menţionată de Luca, ce trece, în ochii multor exegeţi, drept un evanghelist cu un deosebit simţ istoric) nu mă face să fiu înverşunat, împotriva lui Iisus, ci doar sceptic, iar asta din pricină că nu posed instrumente credibile, suficiente, pentru a tranşa situaţia în favoarea vreuneia dintre cele două spuse! Mai grav e că nici dumneavoastră nu le posedaţi, şi nici Biserica (căci, dacă totul ar fi fost limpede, ce nevoie ar mai fi fost de teologie?!), dar totuşi, asemeni acesteia din urmă, vă decideţi, în baza unor misterioase temeiuri, în favoarea primului pasaj (din Luca, 6: 27-28, ce apare şi în Matei, 5:44). Şi Biserica a făcut gargară, de-a lungul istoriei sale, în seama lui, după cum şi l-a revendicat şi pe celălalt (Luca, 19:27), atunci când a fost nevoită, asemeni lui Jehan Calvin, să recurgă la măsuri radicale, represive, ce ar fi decretate astăzi drept terorism instituţionalizat, drept genocid legiferat! Situaţia e complexă, şi în cazul în care acceptăm că cele două spuse aparţin, cu adevărat, lui Iisus, şi în cazul în care considerăm evangheliile drept surse inautentice, necredibile. Cert este că abia nesesizarea unei astfel de contradicţii grave îmi pare a fi semn de superficialitate, de orbire, de ură faţă de oricine pune la îndoială un anume statut al lui Iisus, afirmat sau consfinţit de către o tradiţie sau de vreo conştiinţă individuală oarecare! Este, ignorarea lipsei de coerenţă, într-o asemenea problemă, de o importanţă vitală (e vorba de atitudinea ce 286

Scriitorul – Destin şi opţiune trebuie adoptată faţă de vrăjmaşi), semn al unei aderări lăuntrice, profund iraţionale, la o anume percepţie asupra lui Iisus, pe care, constat, nici nu vă trece prin gând să o supuneţi îndoielii. Sunteţi suspect de sigur, pe dumneavoastră, când afirmaţi utilitatea şi omenitatea mesajului lui Iisus, dar când v-am solicitat o expunere cât de cât concretă, mai amănunţită, a acestuia, mi-aţi replicat că nu e cazul să o faceţi aici şi că e cu neputinţă ca eu să nu îl cunosc… Ei bine, ceea ce eu cunosc este că, în majoritatea aspectelor sale vitale, el comportă grave, inimaginabile contradicţii, între care este cu neputinţă, pe baze raţionale, pe temeiul unor argumente solide, să se opteze (comparaţi, de pildă, Matei, 10:35 cu Matei, 12:25; Matei, 19:6 cu Matei, 19:29; Matei, 5:17 cu Matei, 9:17; Luca, 6:37 cu Luca, 12:57; Ioan, 5:22 cu Ioan, 8:15, etc., acestea nefiind decât câteva contradicţii doctrinare (care nu ilustrează dezacordul dintre evanghelii, ci dezacordul fiecărei evanghelii cu ea însăşi), cele referitoare la localizările spaţio-temporale sau la realităţile istorice ale vremii fiind şi mai evidente, dar nerelevante pentru subiectul dezbaterii noastre). Se poate opta, între ele, doar în baza unor raţiuni misterioase, a vreunui ataşament puternic, dar iraţional, de vreuna din părţi, cum constat că stau lucrurile inclusiv în cazul dumneavoastră. În fond, recunosc, opţiunea morală pentru o conduită, pentru un anumit comportament, se produce de prea puţine ori exclusiv în baza unei decizii raţionale (asta în practică), însă noi vorbim acum de cu totul altceva: de coerenţa, de viabilitatea unui sistem moral, a unei concepţii etice, anume concepţia hristică! Analiza numeroaselor sale contradicţii ar necesita zeci de pagini, de care nu e cazul să abuzez aici, mai ales că, întotdeauna, ineficacitatea unui sistem, lipsa sa de universalitate, este dovedită – şi este suficient, pentru aceasta – de un singur contraexemplu… Poate că sunteţi atât de ataşat de o anume percepţie asupra modelului hristic tocmai pentru că, după cum aţi recunocut-o în atâtea rânduri, nu aţi reuşit, niciodată, să îl practicaţi. Ei bine, v-am mai spus-o: de fapt nu sunteţi defel ataşat, de Iisus, altfel decât de nevoia profundă, pe care o resimţiţi, de a vă schimba la modul radical viaţa, de a produce o mutaţie substanţială în ce priveşte 287

Petruţ Pârvescu dimensiunea ei concretă. Dacă eu, unul, nu resimt o astfel de nevoie, este pentru că, cândva, după cum prea bine ştiţi, am fost un practicant al modelului hristic, inclusiv în ce priveşte latura sa ascetică şi rigoarea sa etică. Este şi motivul pentru care nu sunt nici înverşunat, dar nici ataşat, de modelul lui Iisus: mă raportez la el ca la orice experienţă îndepărtată, de mult depăşită, şi asimilată, în felul meu propriu, după propriile posibilităţi, fiinţei mele: cu detaşare afectivă, iar, din punct de vedere cognitiv, cu o curiozitate problematizatoare. Dar, ca să-ţi permiţi aşa ceva, în privinţa unei conduite practice, cu veleităţi moralizatoare, e necesar ca, în prealabil, s-o fi experimentat, câtuşi de puţin, pentru a înţelege de ce, în ce măsură poţi fi vulnerabil faţă de ea, nutrind o atracţie inexplicabilă, o nevoie (asemeni dumneavoastră) de a o înţelege, de a o asimila fiinţei proprii, personale. Eu, dacă sunt, azi, ataşat de ceva, dacă mai resimt nevoia de a mă apropia de o anume conduită morală, atunci pot afirma că mă simt atras tocmai de morala dăruirii dezinteresate către celălalt, care este net superioară, din punctul de vedere al posibilităţilor de armonizare a vieţii, moralei hristice! E drept, e şi mult mai străină obişnuinţelor comportamentale omeneşti, inclusiv celor creştine, mult mai eliberată de moştenirea noastră instinctuală, prin urmare, efectiv dezinteresată! Nu sunt preocupat, însă, de ea, ca de un model care ar putea fi aplicat la scară colectivă (cu atât mai puţin universalizat), ci doar ca de o soluţie a mea, strict personală, de raportare la celălalt, şi care să rezide, în esenţă, în dăruire către celălalt, pentru a-i provoca bucurie, şi atât, nu însă şi pentru a-mi provoca mie neapărat bucurie (acesta poate fi un lucru accidental) sau pentru a obţine un beneficiu, în lumea de aici sau de apoi (ceea ce ar trebui să reprezinte un lucru neaccidental). Aşadar, este o conduită dezinteresată, dar nu la modul absolut, ci doar în ce priveşte propriul ego (nu şi al celuilalt, căruia îi vreau binele), deşi nu înseamnă că şi reuşesc să o materializez totdeauna în propria comportare. Or, Iisus, dimpotrivă, le-a cerut întotdeauna oamenilor să făptuiască (inclusiv să dăruiască) în mod interesat, în vederea obţinerii unei răscumpărări, a sufletului lor, în viaţa de acum sau după moarte. Este şi 288

Scriitorul – Destin şi opţiune motivul pentru care azi modelul său moral (ca şi în trecut) are atât de puţină trecere, în practică (am mai spus-o, disoluţia creştinismului a şi început), întrucât, credinţa într-o răscumpărare a sufletelor dispărând, a dispărut şi înclinaţia, aplecarea oamenilor de a făptui cele recomandate de Iisus, în vederea acestei răscumpărări! Vedeţi acum de ce consider concepţia etică a lui Iisus ca fiind una perimată, din unghi istoric, cangrenoasă, în esenţa sa, dincolo de „măreţia“ sa exterioară, de „încântarea“ pe care o pot aduce unele scene evanghelice, prin sentimentalismele pe care le provoacă sufletului omenesc privat de cel mai mic semn de atenţie, de afecţiune… Este, această ahtiere a omului după o minimă şi formală afecţiune, motivul fundamental al tristei realităţi care ne arată, cu cruzime, cât de uşor cade el în capcana impostorilor şi tiranilor…! El aşteaptă de la aceştia atenţie, călăuzire, iar dacă acceptă să li se supună, să le execute imperativele, o face deoarece este convins că, făcându-le pe plac, el însuşi are de câştigat. El dăruieşte, astfel, doar pentru a-i fi şi lui dăruit, la rându-i (e acesta un exemplu de credinţă ce motivează o conduită ce poate trece drept morală, dar care ratează morala autentică, după cum am mai subliniat în alte rânduri). Bucuria pe care o resimte nu constă atât în actul propriu de dăruire, către oficiali sau către neoficiali, cât în aşteptarea a ceea ce îi va fi dăruit, acum sau în următoarea viaţă! E drept, nici măcar bucuria nu reprezintă, cu certitudine, lucrul ultim pentru care să merite să trăieşti (prin bucurie nu înţeleg, nici pe departe, plenitudinea senzorială, ci o expresie a realizării, chiar şi momentane, a echilibrului spiritual), deoarece nu se pot găsi argumente suficiente în favoarea opţiunii pentru o finalitate sau alta a vieţii omeneşti, însă eu consider că este preferabilă tristeţii universale: în primul rând, bucuria fortifică sănătatea omului, îi conferă vigoarea şi energia necesare activităţilor sale; în al doilea rând, tristeţea este o realitate universală, o constantă a vieţii, în ansamblul ei, care revine de la sine, ori de câte ori rarele prilejuri de bucurie dispar. Ea nu trebuie căutată, în nici un caz cultivată, dar cum a impus-o Calvin concitadinilor săi, sau după cum s-a întâmplat de atâtea ori, în istorie, în sânul diverselor microcomunităţi creştine. 289

Petruţ Pârvescu Dimpotrivă, bucuria este cea care trebuie căutată (nu întâmplător toţi aleargă cu disperare după modalităţi cât mai plăcute şi variate de a „trăi“ clipa), inclusiv bucuria sinceră, solară, necamuflată, superioară, iradiantă, profund umană, bucurie care, atât de rară fiind, ne luminează totuşi vieţile, motivându-ne şi împingându-ne, implicit, către mâine. Dăruind şi dăruindu-ne celuilalt, noi sperăm să-i provocăm bucurie, nu tristeţe. Or, invocând faptul că, în marea parte a vieţii sale, Iisus a fost trist, mulţi creştini, multe comunităţi, multe biserici şi-au autoimpus o atitudine posomorâtă, preocupată (de parcă aceasta ar putea fi imperativă!), confundând tristeţea cu gravitatea, cu seriozitatea… Calvin însuşi a interzis zâmbetul, pentru trei decenii, în oraşul său, intenţionând să-l transforme într-o adunătură de asceţi numai bună pentru autosurghiun benevol, la cel mai mic semn al mentorului lor „spiritual“, sau pentru o autocrucificare fericită, din exces de „zel“, în aplecarea lor „sinceră“ de a imita patimile lui Hristos! Dacă această cale vi se pare „iluminată“, iar dacă impunerea ei vi se pare absolut necesară, făcând nesemnificative şi scuzând mijloacele folosite, atunci nu văd de ce mai problematizăm asupra moralei şi a codului etic potrivit timpurilor noastre (şi omului, în general), deoarece opţiunea morală este anulată de impunerea, prin forţă, a unei asemenea căi, chiar dacă aceasta se autoproclamă ca fiind cea mai „morală“, cu putinţă! Iar dacă o astfel de dresare în masă ar mai fi şi furnizoare de bucurie, de „echilibru“ spiritual, atunci ea ar fi semn al istovirii depline a conştiinţei morale, care n-ar mai fi în stare, astfel, să disocieze între euforia spirituală şi rânjetul senil! În nici într-un caz o astfel de stare nu ar mai putea fi creatoare, în plan spiritual, altfel spus eliberatoare, execuţia imperativului constituind unicul lucru de care ar fi capabili asemenea oameni, cu specificarea faptului că imperativul nu ar fi dictat de cine ştie ce cod moral divin, ci de autoproclamatul lider spiritual (în cazul prezentat, de Calvin însuşi), care nu este şi nu poate fi, nici pe departe, infailibil. De altfel, nu e suficient să vii cu un set de imperative, în faţa individului, în faţa mulţimii, pentru a atrage atenţia asupra necesităţii moralizării: în felul acesta nici individul, 290

Scriitorul – Destin şi opţiune nici mulţimea, nu vor fi convinse de nimic… Nu e suficient nici să se apeleze la sentimentele lor primare, ori să le fie stârnită mila: aceasta uneori fiinţează, alteori nu, în funcţie de nivelul variabil al sensibilităţii fiecăruia, în vreme ce decizia, respectiv acţiunea morală este, întotdeauna, imprevizibilă, spontană… Asta înseamnă că Decalogul, a cărui realizare pământeană supremă o vedeţi în persoana lui Iisus, nu poate constitui un agent al moralizării, pentru simplul motiv că execuţia unui imperativ, aplicarea lui în virtutea conştiinţei necesităţii sau obligativităţii respectării lui, nu este posibilă decât în absenţa spontaneităţii intrinsece deliberării morale şi actului moral. În clipa făptuirii, cel care se întreabă, sau, nu poate fi decât un om mort, în care morala nu fiinţează decât ca o instanţă exterioară, la care el ţine cu orice preţ să se raporteze. În nici într-un caz nu poate fi vorba de o fuziune a moralei cu viaţa sa intimă: un asemenea om nu este spontan, mai precis, nu este moral în mod spontan, astfel că, în anumite momente ale vieţii sale, când răgazul necesar deliberării nu-i va fi permis, va încălca, negreşit, imperativele, urmând a suporta calvarul conştiinţei vinovăţiei. Spontaneitatea, în orice caz, îi pare cu totul imorală, în vreme ce un om profund moral, prin natura sa, nu ar putea acţiona, defel, în absenţa acestei spontaneităţi! În fond, în viaţa de zi cu zi, deci în ce priveşte latura sa practică, morala… ori este spontană, ori nu este deloc! Rareori avem posibilitatea de a reveni, asupra unei acţiuni, de a o îndrepta, de a o premedita sau de a opta, în deplină cunoştinţă de cauză şi pe deplin conştienţi de consecinţele, pe termen scurt sau lung, ale actelor şi deciziilor noastre. Spontaneitatea morală este, aşadar, indispensabilă vieţii morale, iar ea este îngrădită, chiar anulată, nu doar de existenţa imperativelor, dar mai cu seamă de contradicţiile dintre ele… Dar, chiar şi în absenţa acestei spontaneităţi, pentru insul care nu a interiorizat nici un principiu moral, dacă el ar dori să aplice, la modul mecanic, exterior, aceste imperative, nu ar şti, în momentul acţiunii, cum să procedeze, dată fiind contradicţia dintre ele: să-l taie pe vrăjmaş, sau să-i întoarcă obrazul, să nu riposteze, să-l… iubească?! Bine, dar poţi iubi… la comandă? Iubirea celuilalt e imposibilă în 291

Petruţ Pârvescu absenţa unei minime înţelegeri a lui, însă înţelegerea aceasta nu survine, în nici un caz, în urma aplicării formale a unui imperativ! Înţelegerea este un proces lent şi de durată, care se materializează, treptat, în acea interiorizare a principiului moral, în acea spontaneitate ce defineşte conduita morală! Or, asta înseamnă că, odată interiorizat şi asimilat, în profunzime, un principiu moral precum dăruirea către celălalt (exprimat, în viaţa cotidiană, ca grijă de a nu provoca suferinţă celuilalt, respectiv ca preocupare de a-i furniza, pe cât posibil, bucurie), imperativele devin inutile (adică în plus…)! Iar acest principiu nu trebuie să conţină nimic imperativ, pentru a putea fi asimilat ca atare, pentru a conduce la spontaneitatea de care vorbesc. Iată aşadar că actul moral nu se poate realiza în condiţiile fiinţării siguranţei de sine, a suspectei certitudini că tu nu ai putea abdica de la cutare sau cutare imperativ. Nu, nici măcar interiorizând un principiu moral, nepercepându-l ca pe un imperativ – adică fiind pe deplin convins că el defineşte umanitatea din tine şi că este unul din factorii ce pot contribui la armonia universală – tot nu poţi fi convins că, în clipa făptuirii sau deliberării, consecinţele acţiunilor tale vor fi morale! Chiar izvorând din acest principiu interiorizat, în chip firesc, spontan şi natural, să recunoaştem, ele pot fi imorale! Realitatea este întotdeauna prea complexă şi ne depăşeşte, intenţiile noastre pot să nu fie înţelese, sau, binevoitoare fiind, pot avea consecinţe nedorite… Asumarea imprevizibilului este, aşadar, mai mult decât necesară. Tot ce pot şti eu, în calitate de om finit, cu posibilităţi limitate de exprimare, este că sunt convins de nobleţea unui principiu moral, dar niciodată că sunt un om moral! Iată că nesiguranţa mea, scepticismul meu, în privinţa codului etic al lui Iisus, este mult mai favorabilă conduitei morale decât certitudinea pe care o afirmaţi dumneavoastră, în aceeaşi privinţă! Nu înseamnă, prin aceasta, că voi şi acţiona moral, după cum am precizat. Pentru asta este necesară interiorizarea principiului moral invocat, dar – şi subliniez – ca o condiţie necesară, nu însă şi suficientă! O anume doză de imprevizibil persistă întotdeauna, în cazul actului moral, iar scepticismul, în genere (să nu uităm, când 292

Scriitorul – Destin şi opţiune a apărut pentru prima dată în istorie, în epoca elenistică, finalitatea sa era tocmai una morală), nu face decât să şi-o asume. În faţa celor două spuse contradictorii ale lui Iisus (şi nu doar în faţa lor) eu nu pot fi decât sceptic, iar aceasta nu în baza unor enigmatici factori iraţionali, de sorginte afectivă, ci în baza unei evidenţe de necontestat. Dacă a fost într-adevăr o fiinţă perfectă, nu ar fi trebuit să dea glas niciodată unei asemenea contradicţii, iar dacă a fost un simplu om, atunci să recunoaştem că, asemeni tuturor oamenilor, şi Iisus a fost o fiinţă contradictorie, astfel că al său cod etic este, şi el, perfectibil, reflex al firii oscilante, nehotărâte, a autorului său! Nu putem pretinde însă, de la cel care s-ar încumeta să-l pună în practică, rectitudine şi hotărâre… Dimpotrivă, siguranţa de sine, în opţiunea pentru doar unul dintre cei doi poli ai contradicţiei, poate fi expresia eşecului la care este condamnat cel ce şi-ar propune aşa ceva (deşi dumneavoastră aţi afirmat că nu intenţionaţi ceva similar, întrucât vă opreşte o neputinţă pe care aţi încercat, în repetate rânduri, să o demascaţi, interesându-vă, respectivul mod de viaţă, mai mult ca o posibilitate teoretică). Abia o astfel de siguranţă de sine, care nu este rezultat al unei evidenţe raţionale, cu uşurinţă de perceput de către toţi, mi se pare că ar trebui exorcizată în cadrul unui şir îndelungat de şedinţe psihanalitice, şi nu nesiguranţa izvorâtă din constatarea unei indubitabile contradicţii! Ba chiar siguranţa ar mai fi oarecum de înţeles dacă codul etic numit de Iisus ar fi singurul existent şi singurul posibil, însă realitatea nu e nici pe departe aceasta, iar necesitatea oricărui cod este, practic, suspendată, odată cu interiorizarea principiului moral de care am vorbit… Motivul pentru care s-a vorbit atât de mult, de-a lungul ultimului mileniu şi jumătate, despre codul moral al lui Iisus, a fost convingerea omului (adânc şi demult înrădăcinată, încă dinaintea creştinismului) că el nu posedă de la sine, în el însuşi, puterea de a-l pune în practică, puterea de a se schimba. Cu toate astea, ajutorul invocat, din partea lui Iisus (căci astfel şi-au justificat subiecţii propriile experienţe), a venit de prea puţine ori, iar scopul a fost atins, când a fost atins, doar după insistente eforturi, după un considerabil slalom al voinţei celor ce au izbutit să 293

Petruţ Pârvescu se schimbe… Importantă şi primordială rămâne voinţa, aceasta neputând fi mobilizată decât printr-o motivaţie pe măsură… or, să recunoaştem, mântuirea sufletului, accederea în Rai sau o Judecată Finală favorabilă sunt motivaţii care pot schimba conduita unora dintre noi… Totuşi, în cazul majorităţii, nici măcar ele nu produc această schimbare, ci îi determină doar să-şi afirme, la nivel formal, aderenţa la codul etic al lui Iisus, sau al altei religii ce promite aceleaşi lucruri! În ce mă priveşte, consider că grija de a nu provoca suferinţă celuilalt poate trece drept o motivaţie de acest gen, deşi nu o privesc decât ca pe o motivaţie personală (ea nu poate fi impusă şi celuilalt, chiar dacă el beneficiază de pe urma ei, pentru simplul motiv că trebuie să se convingă, singur, de importanţa ei), care nu poate, însă, şi nici nu trebuie, să aducă beneficii propriei mele fiinţe… Prin aceasta eu îi şi recunosc, fiinţei mele, spontaneitatea firească, naturală, în ceasul săvârşirii actului moral, scutindu-mă, astfel, de conştiinţa vinovăţiei (doar n-am încălcat nici un imperativ) sau a „păcatului“, în cazul în care dau greş, fără a însemna că nu am făcut totul pentru a acţiona în chip responsabil, în sensul principiului ce-mi defineşte toate mişcările, ci doar că sunt perfect conştient de limitele pe care le am în exercitarea lui practică, de imperfecţiunea lumii, care constă, printre altele, tocmai în acest caracter imprevizibil, al ei; însă tot acest caracter este şi semnul cel mai sigur al libertăţii noastre (inclusiv al libertăţii noastre de decizie), ca şi al posibilităţilor noastre de a fi, în chip esenţial, morali! Şi tot această spontaneitate ne indică, în chip decisiv, faptul că schimbarea, chiar radicală, a conduitei noastre, este posibilă, numai că ea nu se va produce niciodată câtă vreme noi nu ne propunem decât să aplicăm nişte imperative exterioare, sau chiar contrare fiinţei noastre! Mai, 2012, Dorohoi

294

Scriitorul – Destin şi opţiune

Costel Zăgan „Am impresia că mă pre-lucrează madam poezia de-mi merg fulgii!“

1.  Datorită destinului m-am născut şi, apoi, am optat să trăiesc: sub umbrela încărcată cu electricitate a poeziei. („O sinucidere amânată e orice poem“, nu-i aşa?) Unii mi-au zis că-i pierdere de vreme (viaţa/poezia mea, opţiunea lor?), alţii că nu merită (opţiunea mea / poezia, viaţa lor?). În fine, destinul m-a „obligat“ să-mi scriu primul volum de poezii în condiţii samizdat, „Poeme infracţionale“, după gratii. Era prin 1995. Opţiunea mea a fost, în acest caz, să mai „aştept“ un deceniu, scriind un alt volum (tot de poezii-destinul, bată-l vina?), liber, de această dată. Volum publicat de Editura Axa, cu sprijinul Ministerului Culturii, la finele lui 2005. Prin urmare, recunosc: sunt o carte în mâna destinului! Însă vreau ca această carte s-o scriu chiar EU, Costel Zăgan: cu talent, cu dragoste şi cu durere! Toate fiind ale mele: şi talentul şi dragostea şi durerea! (Bată-mă să mă bată… POEZIA!) Adică, mai pe scurt: Ochelari roz postum Cine de-a barba-oarba cu destinul meu se joacă pârjolind cu lacrimi iarba cărui foc semăn la moacă Cu destinul meu se joacă 295

Petruţ Pârvescu cel urât ori cel frumos cine-mi pune stele-n troacă firmamentul preş pe jos Cel urât ori cel frumos pârjolind cu lacrimi iarba ochii mei sunt sus ori jos cine de-a barba oarba Cu destinul meu se joacă lăsându-mi moartea săracă 2.  Ca orice poet ce se respectă(!), cred că am şi eu mai multe… debuturi literare. Cronologic, ar fi: revista Liceului „A.T. Laurian“ (anii 1973-1974) ziarul judeţean „ Clopotul“(1977) revistele: „Flacăra“ „Familia“ „Caiete botoşănene“ 1983, premiul revistei „ Steaua“, la Festivalul de poezie „ Poemele luminii“ 1995, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Moldova – Iaşi, la „ Porni Luceafărul… “ Tot în anul 1995, îmi apare volumul „ Poeme infracţionale“, scris şi manufacturat în Penitenciarul Botoşani, unde mă aflam în căutarea timpului/sensului pierdut, căutare ce a durat vreun an şi jumătate. Aşa că multe şi întunecate au fost (şi) căile debutului meu în literatură! Abreviat, lucrurile stau astfel: Dimineaţa mă scol ca fiecare şi-mi pregătesc poemul de plecare 296

Scriitorul – Destin şi opţiune Beau apoi cafeaua lactee împreună cu vreo femeie Pe care ieri-noapte am iubit-o cât şapte Şi totuşi nu-s prea lămurit acesta-i poemul spre infinit 3.  „Iată/ într-o carte/ se-ncheie/ suava/ judecată// Dacă/ lumea/ n-ar fi// Poezia/ ar/ inventa-o“ (Critica raţiunii-de-apoi, din volumul de debut Hiperbole blitz) Deşi, ca poet, mă simt 100% (ca) aparţinând viitorului, restul ţinând de trecut, iar prezentul, nu-i aşa, făcând doar… diferenţa? Mă rog, aceasta, într-o matematică… literară! Pur şi simplu. Aşa că, mai bine, m-aş întoarce cu zece-unsprezece ani în urmă, prin 1995, în revista „ Timpul“.Viorel Ilişoi îmi lua un interviu la vorbitor: „Dacă vrei să scrii o poezie, cheamă-ţi avocatul.“ Interviul era prilejuit de „apariţia“ volumului Poeme infracţionale. Citez: „- Aţi publicat mult în presa literară înainte de a fi închis, nu şi în volum. S-ar putea spune că aţi debutat după gratii. Am scos acest volum, acum şi aici, la insistenţele domnului profesor Napoleon Ungureanu: e păcat, mi-a spus să se risipească aceste poezii. Nu m-am gândit niciodată, înainte, la un volum. Mi-era suficient să scriu. Să publici cărţi: asta e de domeniul administraţiei poeziei-ca să zic aşa-şi eu am lăsat această sarcină posterităţii. “ Însă nu m-am ţinut de cuvânt şi, în ultimii zece ani, am scris şi am predat la trei edituri botoşănene trei volume de versuri. La sfârşutul anului 2005, Editura Axa, cu sprijinul Ministerului Culturii, m-a debutat, cum spuneam, cu volumul Hiperbole blitz, „carte de notaţii şi reflecţii lirice care pot convinge cititorul de 297

Petruţ Pârvescu poezie“, scria la rubrica Eveniment, revista Hyperion, numărul 4/2005. Iar în Evenimentul de Botoşani, din 6 ianuarie 2006, Lucian Alecsa menţiona: „Volumul aduce cu un buchet de trandafiri roşii, în parte fiecare fir miroase altfel. Am spus trandafiri roşii, deoarece poemele lui Costel Zăgan au o combustie lirică intensă, creează sentimentul că fiecare vers este în flăcări. Cu toate că poemele sunt într-o permanentă explozie, poetul este un bacovian incurabil(…) Laconismul scrisului său nu constituie o deficienţă, un handicap scriitoricesc, din contra, Costel Zăgan chintesenţializează anumite universuri bine conturate mental şi sentimental, redând în versuri doar sufletul acestor trăiri. Acest fenomen îmi aduce aminte de poezia lui Gheorghe Grigurcu.“ Sintetic: Dacă drumul spre poezie este chiar poezia, în ceea ce priveşte calea spre publicarea volumului de poezie este extrem de prozaică şi ontologic-spinoasă. Totuşi, cine are talent şi…răbdare învinge! Am trăit-o! Oricum, pe această cale, mulţumesc prietenului şi poetului Gellu Dorian, consilier literar al Editurii Axa, că mi-a însoţit singurătatea de-a lungul celor patru ani de aşteptări… rodnice, totuşi! 4.  Cu acelaşi impact axiologic, trei mari poeţi mi-au marcat destinul, nu numai cu poeziile, ci şi cu aprecierile Domniilor Lor(ordinea este numai cronologică) vis-à-vis de începuturile mele literare: Mihai Ursachi (Cronica, 1981) * „Scrieţi cu uşurinţa aparentă a celui cu dotaţie nativă; cum în orice bine se ascunde de regulă şi reversul său, uşurinţa cu care se pare că puteţi compune riscă să se transforme în frivolitate (…) În totalitate însă, poeziile(…) îmi dau despre Dvs. imaginea unui poet în plină devenire de la care ne putem aştepta la minuni.“ * „…am putut desluşi în poezii (…) multă sensibilitate şi o bună stăpânire a uneltelor lirice. 298

Scriitorul – Destin şi opţiune Fragilitatea Dvs. poate fi forţa Dvs. “ Emil Brumaru SLAST, 1982: „… Bucuros că pot scrie fără ezitare lângă Costel Zăgan cuvântul talent, îmi îngădui să-l arăt tuturor cu sufletul! (…) Un nou partener de călătorii spre azur! “ Cronica, 7mai 1982, Diligenţă poştală „Despre Costel Zăgan(Albeşti-Botoşani) am mai scris. Revin. Talentele trebuie arătate mereu ca fluturii numiţi frumos pe latineşte (O!Papillo palinurus daedalus Fab. O!), cu degetul, chiar dacă gestul pare nepoliticos şi inutil. Nepoliticos fiindcă, nu-i aşa? Cine are har se vede de la o leghe marină (aproximativ 5500m), cu sufletul liber. Inutil, fiindcă fluturii umblă, cum se ştie o lume întreagă, pe la pistil şi stamine, se îmbată de polen şi adio,îi ia vântul când nici nu te aştepţi şi mi-i duce şi-i seduce, căpşună uni la leliţe-n ii!(…) Se impune o minune(şi nu cer marea cu sarea): publicarea!“ Cronica, 1983 „Costel Zăgan (Albeşti-Botoşani) mă descoperă din nou la datorie, amintindu-şi că i-am mai cărăbănit versuri şi l-am şi uns voios cu litere de laudă. Nu mă dezmint, în el îmboboceşte ceva. Aştept cu carabina la oblânc momentul în care îl voi ţintui adânc… “ Ioanid Romanescu Convorbiri literare, 1983 „Nu ştim ce vârstă şi ce profesie aveţi, nu ştim de când scrieţi şi de ce aţi apelat la noi cu exagerată sfială. Noi nu declarăm genii, nu ne batem cu pumnii în piept că vom face şi vom drege, nu avem posibilitatea „să vă publicăm masiv“ (după explesia altora), pentru că (după expresia noastră) „nu visăm în locul 299

Petruţ Pârvescu altora“. Noi „vă mângâiem“ ameninţându-vă: sunteţi un talent care „ar trebui bătut pentru a scrie“ Luaţi-vă în serios, pentru că aveţi ce spune! Şi nu uitaţi că artistul nu e un simplu martor care-şi manifestă uimirea, ci o conştiinţă care deranjează.“ Inventare / descoperirea cezeismului (a hipersonetului, denumire… postdecembristă), prin anii 1985. Iată: „ cezeismul…matrice“: Negustorul de ninsori Cum te dezbraci copacii dau floare şi simt în piept văpaia unui crin de la zăpadă sufletul se-aprinde oare când te privesc şi mor câte puţin Şi simt în piept văpaia unui crin şi trupul parcă-i flacără străină între prea mult şi iată prea puţin eşti noaptea devorată de lumină Şi trupul parcă-i flacără străină de la zăpadă sufletul se-aprinde oare şi cine pentru cine dă lumină stă noaptea sub această întrebare Cum te dezbraci copacii dau în floare de parcă i-ar aprinde o ninsoare (1985) şi un ultim(deocamdată) cezeism(hipersonet): Avocatul lui Procust Vrei să scrii o poezie bine cheamă-ţi avocatul dar să scrii fir-ar să fie doar cât îţi permite patul 300

Scriitorul – Destin şi opţiune Uite ăsta-i avocatul poţi să-i spui tot ce te doare însă versurile de-a latul să le pui sau în picioare Poţi să scrii tot ce te doare întinde-te fir-ar să fie ca şopârlele la soare dup-un dram de poezie Apoi ia-ţi cu tine veacul şi te du urgent la dracu’ (2006) 5.  Raportul dintre scriitor şi putere a fost/este/va fi un raport… de forţă! Pe de-o parte, slăbiciunea…pertinentă a creaţiei, tinzând spre infinit, iar de cealaltă parte-politica grosieră a puterii, care-l împinge, diplomatic sau nu, dar mereu, pe scriitor/creator afară din cetate! Oricum, scriitorului/creatorului îi e milă… de putere şi-i arată călcâiul lui Ahile: cu…aripa, calul său troian! Apoi, cu aripile până la coate-n buzunare, poetul iarăşi e gata să zboare! Unii, ar spune: să zboare pe-o dugheană a opoziţiei! Alţii, dimpotrivă! Însă, numai Baudelaire ştie adevărul! Şi tace. Şi bine face! 6.  Literatura contemporană? E o mare învolburată. De nume cu re-nume şi pre-nume (ne)cunoscute! Multe şi bune. Puţine şi rele. Şi viceversa! Ca cititor înrăit am preferinţele mele (bune sau rele, nu interesează pe nimeni!), dar ca şi scriitor (Doamne, ce enorm 301

Petruţ Pârvescu cuvânt pentru mine!) alimentând mereu aceeaşi mare (literatură română contemporană!) mă bucur de toţi contemporanii mei. Şi sper să nu mă înec în sucul propriu al furtunii pe care am stârnit-o intrând în lumea literaturii. Care furtună… n-a spart nici un pahar cu coca-cola/apă vreunui contemporan. Res ipsa loquitur!(Lucrul vorbeşte de la sine!) Sau (încă) nu? 7.  Timp pentru creaţie? Habar n-am, dar, când… îmi vine, las totul: prieteni, părinţi, iubită (între două ceruri!), serviciul (dacă nu sunt, cumva, în şomaj, dacă sunt îl dau… naibii şi pe respectivul!) şi…şi mă apuc…de scris! În gura mare! Ori…pe tăcute. Dar, cel mai bine: pe şoptite…o silabă la stânga, o metaforă pe dreapta, iar, pe mijloc, ca de obicei: puncte de suspensie! La ce lucrez în prezent? Am impresia că mă pre-lucrează madam poezia de-mi merg fulgii! Cu tot cu aripile mele rablagite şi supersonice! V-am pupat, că de restul se ocupă critica! Li-te-ra-ră, bineînţeles. Na, c-ai zis-o, poet ipocrit ce eşti! 7+UNU Poemele se regăsesc în text. Noiembrie, 2008, Albeşti-Botoşani

302

Scriitorul – Destin şi opţiune

Addenda

Petruţ Pârvescu Un posibil chestionar imaginar… sau Scriitorul – destin şi opţiune moto: „treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii; însă golul din centru îngăduie folosirea“ (Laio Tse „Tao Teking“) 1.  Ferestrele timpurii ale mefienţei… Mursecând zidul unsuros al existenţei mele de crustaceu înrăit, destinul şi opţiunea par a-şi adeveri întru câtva neajunsurile. Principiile unei astfel de contradicţii sunt, cred, chiar ele însele; mustind în cercuri palide, derizorii, ferestrele timpurii ale mefienţei, acolo unde limitele unor suprafeţe apoase îndelung chinuite întâlnesc, la rându-le, limitele; rotunjindu-se în colţurile ascunse sau încolţurându-se în cele spre rotunjire. Destinul a făcut să mă nasc între zi şi noapte, într-o iarnă geroasă de februarie a anului 1956, undeva, dincoace de Piteşti, pe valea râului Vedea, în satul Păcala, comuna Făgeţelu, jud. Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş). Acolo, între un apus răvăşit de somnul spredimineţii şi un răsărit palid, decorticat, promis mereu altora, cu steaua roşie (pixel!..), înfiptă adânc pe catarg, a început naufragiul proprie-mi călătorii. Aşa se face că ochiul meu înfuriat de miopia lucrurilor din jur, îndesfrunzind fundul acestei mări cenuşii în care ne trăim zilnic destrămarea, dezmierda, îmbătat de lumina păgână, marginile 303

Petruţ Pârvescu roase al psaltirilor de clorofilă. De acolo, spre încoace, căutam, cu uimire şi nerăbdare, înţelesul pietrificat al slovelor lui Goethe: O privire în cărţi şi una în viaţă!.. Nici astăzi nu ştiu, dacă, cumva, ciurda slovelor păstoresc câmpia cu numere prea fericind-o, sau cărbunele oilor albe au pre-înnodat firul priapic şi-nvolburat al clipelor flămânde!… Iată de ce, dând la o parte cortina dulce a fanteziei, scena ne apare în toată splendida ei nuditate, iar noi, actorii ei răzleţiţi – mai mult sau mai puţin fericiţi – repetăm aceleaşi lungi, siropoase, interminabile monologuri. Într-un articol „Destin şi accident în profesia de scriitor“ (Caiete botoşănene, nr. 1-2/1997) spuneam, printre altele: „…în definitiv, culoarele fiinţei sunt determinate de natura sa existenţială. Cu alte cuvinte: Tu eşti ceea ce este, sau este ceea ce suntem!… Scriitorul, artistul, omul de cultură în general nu poate face abstracţie de acest lucru, asta nu înseamnă că el se şi mulţumeşte sau că rămâne indiferent. Din toate timpurile, scriitorii au reprezentat avangarda prospectivă; au practicat, cum s-ar zice, Viitorul… dar nu s-au îndepărtat, cu puţine, foarte puţine excepţii! prea mult, de grosul „trupei“ în desfăşurare. Excepţiile – în cazul de faţă – nu fac şi regula! Scriitorul nu este decât obiectivarea profesiei sale în câmpul existenţial.“ 2.  Efebia… Greu de spus!.. şi în acelaşi timp foarte uşor: în anul cutare…, la revista cutare… etc., etc… Şi totuşi, aşa cum este firesc, trebuie să „fie“ un început. Poezia, ritmul şoptit, cântat sau lălăit al cuvântului, m-a fascinat încă din copilărie. Sistemul imitaţiei, mimetismului cultural şi structural funcţiona din plin în acea perioadă şi, cred, mult timp după aceea. Efebia, magia iniţiatică!… mama – primul meu dascăl, învăţătoarea, eminentul meu profesor de limbă şi literatură română 304

Scriitorul – Destin şi opţiune Gheorghe Tomescu care, cu tact şi înţelegere, m-au odrăslit întru lectură şi scris. Eram prin clasele primare. Învăţasem să scriu şi să citesc binişor. Basmele şi povestirile mă fermecau… Poeziile lui Arghezi, Labiş, Eminescu, Magda Isanos, Jebeleanu îmi torturau inerţia, dintr-un îndepărtat, dorit şi intangibil teritoriu. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce-o să mă fac în viaţă, i-aş fi răspuns fără şovăire – scriitor!.. Scriam într-un caiet ciudat însăilări dibace „ce din coadă au să sune“ şi eram tare mândru şi preocupat. Era mai mult o joacă a jocului, de o profundă candoare şi naivă inspiraţie. Labiş, prin măreţie şi destin, îmi locuia stângăcia. El a reprezentat, multă vreme, modelul… La un sfârşit de an, învăţătoarea, care ştia că eu „începusem“ să scriu poezele, m-a pus să recit, pe o scenă improvizată (aşa cum se obişnuia în acele vremuri), propria-mi poezie. Tata fiind în sală (clasă!), printre ţăranii spectatori, m-a întrebat acasă de cine era scrisă poezia cu pricina… De mine!.. i-am răspuns mândru şi oarecum ruşinat. De cine mă?!.. a continuat tata mirat, după care a început să râdă în hohote… Nici astăzi nu ştiu de ce râdea atunci tata… dar nu l-am întrebat niciodată!… Primele poezii le-am publicat prin 1967 într-o revistă şcolară – „Muguri“. Au mai fost şi altele… dar fără importanţă. Adevăratul debut (după mine!…) s-a produs mult mai târziu. În 1984 am trimis câteva poezii revistei clujene „Tribuna“ care, spre surprinderea mea, le-a publicat. Astăzi, pentru foarte mulţi dintre tinerii scriitori, pare o aberaţie. Dar, pentru cei care ştiu, si-şi mai aduc aminte…, a publica într-o revistă de literatură, în acele vremuri ciudate, la început de carieră, era o adevărată odisee… 3.  Drumul greu cărările-l susţin… Cât priveşte drumul până la prima mea carte „tipărită“… aici lucrurile şi fiinţele se complică şi mai mult. Înainte de draga noastră Revoluţiune, era greu să publici o poezie, dar o cate! 305

Petruţ Pârvescu Am debutat editorial târziu, în 1995, la 39 de ani – vârsta la care Eminescu trecea în eternitatea limbii române – cu volumul de poezii „Câmpia cu numere – prima zi“. Cartea a fost premiată la Concursul naţional de poezie şi critică „Porni luceafărul…“, ed. A XIII-a, Botoşani, 2005. Mulţumesc, şi pe această cale, prietenilor mei Daniel Corbu şi George Vulturescu care mi-au înlesnit publicarea: Câmpia cu numere (prima zi), Ed. „Panteon“, Piatra Neamţ, 1995. Câmpia cu numere a fost propusă, în perioada studenţiei şi după aceea, mai multor edituri „de prestigiu!“… Respinsă politicos la unele, ciopârţită şi umilită la altele, mi-am dat seama că, în condiţiile date (cenzură, birocraţie, ignoranţă…), nu are nici o şansă să apară. Am aşteptat, chinuit de aşteptare, întrebări, deznădejdii… Sincer să fiu, nu-mi pare rău că am publicat-o aşa de târziu!.. Ea a apărut, însă, aşa cum am dorit-o mereu… Întreagă! O parte a prietenilor cunosc, oarecum, odiseea „anabasiană“ a acestei cărţi. Ea a început imediat după terminarea liceului, facultate şi a continuat până în toamna anului 2005. Este cartea cărţilor mele. La ea am lucrat (aş putea spune, fără falsă modestie)… aproape o viaţă!.. Cu metodă, studiu şi program. Sunt unul dintre scriitorii care cred că, în domeniul creaţiei artistice, în afară de talent, care se validează, oricum, implicit, dacă şi există, creaţia nu se mai poate realiza decât în baza unui program şi proiect anume, combinatoriu: muncă, inspiraţie, muncă, îndoieli, muncă, aşteptări!.. Dincolo de inspiraţie, însă, m-a preocupat analiza şi sinteza acestui proiect. Aducerea în scenă a acelor compartimente, peisaje, culori, mijloace şi expresii care să poarte amprenta unui stil propriu, pe care, l-am dorit coerent, sănătos şi puternic. Am, pot spune, dincolo de toate, cu certitudine, conştiinţa acestui demers. Cât priveşte cealaltă latură…, am, e drept, unele îndoieli… Critica, cu puţine dar consistente excepţii, nu prea s-a înghesuit s-o ia în seamă. Nu vreau să vorbesc, aici şi acum, despre sistem (chiar şi astăzi!). Cum operează el de bine, eficient, aproape sănătos, în buzele democraţiei, libertăţii!… etc., etc., etc. Nu zâmbiţi! Înarmat cu răbdare, am citit şi am scris. Am aşteptat. E timp 306

Scriitorul – Destin şi opţiune destul!.. mi-am zis, şi după cum observaţi, nu m-am grăbit niciodată!… Am învăţat, e drept, într-o lume aflată în căutarea reperelor, destul de târziu, de greu lucrul şi fiinţa aceasta. Înainte de 1989 constrâns de împrejurări, după 1989 constrâns de libertatea împrejurărilor… Câmpia cu numere este o carte în cărţi, sau o carte în carte. Ea face parte dintr-un proiect mai larg. Am gândit-o, la început, ca pe o trilogie: Câmpia cu numere (prima zi), Câmpia cu numere (geometria visului), Câmpia cu numere (a opta zi). Ea poate să funcţioneze în cadrul acestei dimensiuni, ca o unitate multiplă, unde, fiecare parte are individualitatea ei, dar şi deschidere spre şi dinspre celelalte părţi. De fapt, aşa au şi apărut: lucrări distincte ale unui proiect unitar. În toamna anului 2005, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reuşit să definitivez acest program: Câmpia cu numere (geometria visului), Ed. Paralela 45 şi Câmpia cu numere (a opta zi), Ed. Axa. Concomitent, am scris şi publicat şi alte cărţi. Am, se pare, obsesia „proiectelor“. Am în lucru mai multe volume de poezie. În prezent lucrez la un alt proiect. Este vorba despre un volum de poeme, în/pe linia lui Tudor Arghezi (oarecum!), Marin Preda, Ion Marin Iovescu sau Marin Sorescu (mai cu adeverire!), ce are ca obiect lumea satului: „păcala-făgeţelului“. Sunt dator acestui loc/spaţiu minunat (vorbesc de sat, în general şi în particular de păcala făgeţelului!) şi oamenilor săi. Sper, într-un an sau doi, să fie gata. Dumnezeu să ne ajute! 4.  Datorez multe şi multora!… Formaţia mea ca om, ca poet, scriitor, fără toate acestea nu ar fi fost posibilă. Am încercat, încerc mereu, acea cale a regăsirii multiple, a împlinirii şi a ajungerii din urmă a mea însumi. Între dorinţă, credinţă şi aşteptare, drumul şi calea s-au arătat mereu îndepărtate şi pline de neprevăzut. Datorez multe memoriei! Ţăran de origine, ca mulţi alţii, am părăsit satul cooperativizat (îndesfrunzit de valori şi perspectivă) la 14 ani. De atunci, am rămas ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale, absurde. 307

Petruţ Pârvescu Sigur. Cred că ne năştem cu „ceva anume“, vreau să spun că, există „acolo“ o genă predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a doua gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate şansele să rămână în stare latentă, să dospească în propria-i osânză, fără valoare, temei şi perspectivă. Eşti ca un burete gol/setos la început, acolo undeva pe fundul dublu al mări albe, dar ai nevoie de lichidul din jur (apropo, de celula noastră bipedă!) pentru a te „umple“, pentru a te împlini ca om… şi, mai ales, ca artist!.. De la „biblioteca“ şi „sala de lectură“ din podul vechi ale calei părinteşti unde, stând pe maldărul de cărţi, petreceam ore întregi citind la lumina chioară a luminatoarelor de şindrilă tot ce îmi cădea în mână, aiurea şi într-o dezordine deplină, mânat de mirajul slovelor scrise… şi până la „metode“ şi „reguli“ (hai, să le zicem…) sistematice! (dar nu numai…), drumul a fost lung şi anevoios. Departe de mine gândul că el s-a şi încheiat!.. Sunt dator enorm mamei mele, aşa cum am mai spus, ţărancă cu studii medii (absolvise liceul „Domniţa Elena“ din Bucureşti, în perioada interbelică) bună şi înţelegătoare. Ea mi-a/ ne-a (suntem şase fraţi) îndrumat primii paşi spre scris şi citit. Şi mamă şi tată… Tata a plecat treizeci de ani pe şantier! Sunt dator copilăriei mele, liberale şi libertine, pe meleagurile satului subcarpatic, muntenesc, păcala făgeţelului (cu toate lipsurile şi sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu tărie, că, dacă, un om nu a trăit şi la ţară, a trăit în lumea asta degeaba!.. Între vis şi realitate, acolo, în păcala-făgeţelului, pe valea superioară a râului Vedea, dincoace de Piteşti, am locuit cu ochii minţii larg deschişi toată lumea… La Păcala am auzit, prima oară, cântecele şi doinele aceste lumi de prăsilă. Acolo am mers la horă, nunţi, înmormântări şi parastase, priveghi sau şezători; am mers la colindat, cu pluguşorul, steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul dansând pe jăratec şi ţiganii jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în aerul verde, am păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat dealurile împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe uliţa satului a trecut toată 308

Scriitorul – Destin şi opţiune copilăria lumii!… Acolo am auzit vuietul clar al crivăţului iarna şi ţârâitul greierului în nopţile cu miros de tei şi liliac vara!…, Am văzut, cum s-ar zice, prin peretele zilei cum creşte iarba şi m-am mirat îndelung!.. Am văzut şi ascultat… şi cântecul m-a vrăjit! Dar tot aici, am asistat, copil fiind, la scenele cutremurătoare ale „măreţelor“ transformări comuniste, din prima etapă, proletcultistă. Drama unei întregi clase de ţărani care-şi pierdea încet, încet, identitatea… Deseori, şi astăzi când scriu, mă gândesc la ei şi la golgota lor fără nume, prelungită mereu, cu bunăştiinţă şi îndestulare, dintr-un veac într-altul de noii şi frumoşii noştri ciocoi… Ce tristă ironie! Ce a urmat!.., nu a fost decât o reluare aproximativă, o reevaluare pe alte paliere şi alte caturi ale aceleiaşi dimensiuni. O adevărată „piatră tombală“ (ca să folosesc expresia, căzută în banalitate, a lui Mircea Cărtărescu) o reprezintă perioada studiilor universitare. Ea mi-a fixat reperele, scheletul viitoarei construcţii. Am găsit Bucureştiul sub botul buldozerelor. Cenuşiu. Anost. Începuse epoca demolărilor – şi la propriu şi la figurat – era noastră, 1981-1985!.. Mi-ar fi plăcut să urmez facultatea de litere şi filozofie. Nu mai exista! Aş fi mers la filologie. Se cerea o limbă străină… cunoşteam doar rusa!.. şi aceea pe sponci… După ce am fost scos din sala de examen (la academie!), de nişte tovarăşi, pe motiv de un bunic chiabur, pe care, eu, nu l-am cunoscut niciodată!, am ales, dintre toate, facultatea de istorie şi filozofie. Ea mi-a „fundamentat“, oarecum sistematic, anumite probleme, în multe altele a rămas deficitară… Pot spune, cu destul temei, că m-am format, în afara „instituţiilor“. Biblioteca, Lectura, Teatrul, Filarmonica, Opera, Ateneul, grupul de prieteni… şi, mai ales, cenaclurile literare bucureştene au reprezentat mult în acea perioadă. Pare oarecum preţios…, ca să fiu mai bine înţeles, trebuie spus că până în 1981 eu am trăit, cu foarte puţine întreruperi (între 1975-1976 am lucrat, ca muncitor 309

Petruţ Pârvescu necalificat la Fabrica de mobilă din Curtea de Argeş; între 1976- 1977 am făcut armata la Deveselu – lângă Caracal), la… ţară. Copilăria, şcoala generală, liceul, apoi cei trei ani ca profesor suplinitor… Totul a fost la ţară! Aşa, poate, se explică câte ceva… Nevoia imperioasă de spaţiu şi de timp cultural. Ca să acopăr, până la marginea neuronului acvatic şi dincolo de el, distanţele dintre rânduri şi haturi, a fost nevoie de foarte multă trudă… Cursurile, pe atunci, nu erau facultative… Programul şi programa erau năucitoare. Student de Complex Grozăveşti. Examenele beton!.. Să pot termina facultatea aveam nevoie de bursă… şase fraţi… numai tata lucra. Timpul – mereu acelaşi!.. Ce-mi mai rămânea era împărţit între universitate, literatură şi spaţiul cultural adiacent!.. Lucrurile şi fiinţele nu stăteau deloc roz. Într-o lume cuprinsă de o profundă criză, la toate compartimentele (nu este cazul să vorbesc acum, şi aici), era foarte greu să alegi, să faci evaluări, să tragi concluzii… Personalităţile culturale, cu mici excepţii, nu veneau în întâmpinarea aşteptărilor noastre. Grupurile „tari“ funcţionau pe sistem de castă şi o anumită clandestinitate. Prelegerile lui Ioan Alexandru din podul Facultăţii de litere… Cenaclul de luni, mutat dintr-un loc într-altul, până la desfiinţare… Despre Petre Ţuţea şi Nicolae Steinhart aproape că nu se ştia… Noica, „exilat“ la Păltiniş, era considerat „contagios“ pentru tânăra generaţie. Cărţile bune, cu excepţia unor anticariate, se găseau greu şi se citeau pe sub mână. Pe Geoge Orwell l-am citit, traducându-l direct din franceză, împreună cu prietenii de „cenzură“ şi „conspiraţie“, noaptea, târziu, într-o cameră de cămin studenţesc. Clandestin!.. Dacă am fi fost denunţaţi, am fi riscat facultatea şi cine mai ştie ce… Cu poetul Marius Oprea, la Grozăveşti, ferindu-ne de „ochii atenţi“, băteam, în nopţile albe, la o maşină de scris, veche, neînregistrată, manuscrisele pentru cenaclu sau diferite reviste. Acum, după atâta vreme, îmi dau seama cu câtă naivitate ascundeam, cu grijă, maşina aceea de scris, înghesuind-o bine într-o cutie mare, de pantofi, sub un pat dintr-o cameră de student… Mi-am asumat cu o anumită responsabilitate şi curaj, dar şi o anumită teamă, naivitate şi imboldul vârstei toate acestea şi 310

Scriitorul – Destin şi opţiune multe altele… Am ştiut, însă, foarte bine că, chiar şi în acele condiţii, timpul meu în capitala provinciilor româneşti este limitat; că alte oraşe mari şi frumoase ale patriei sunt închise pentru „nişte ţărani“ fără buletin de oraş…fără p.c.r. (pile, cunoştinţe, relaţii)… şi aşa mai departe!… Chiar dacă, în acei ani, dictatura muşca din plin din trupul firav al unei realităţi şi aşa destul de bulversate, un tânăr fără prea multe prejudecăţi, fără avere, fără nevastă şi fără copii – vreau să spun – nestrâmtorat de mecanismul domestic! – reuşea, student fiind, să traverseze mai uşor provincia astmatiformă a propriei sale identităţi… Iată de ce, dincolo de Universitate şi obţinerea unei licenţe, căutam în capitala provinciilor româneşti fundamentele unei temelii culturale puternice. 5.6.7.  Căutam cenaclurile literare – şcolile de iniţiere într-ale scrisului cetire… Pentru tineri, pentru cei care băteau la porţile literaturii, spaţiul literar era dominat de marea, compacta masă a oportuniştilor, carieriştilor şi clasicizaţilor lor. Existau spirite individuale, mai puţin de grup şi de direcţie. Eroii noilor avangarde susţinuţi de „câteva“ personalităţi ale criticii de specialitate îşi căutau cu greu drumul prin acest peisaj contradictoriu. Ziarele şi revistele aveau, în general, paginile închise. Editurile cam în aceiaşi situaţie. Singura editură, oarecum, solvabilă debutanţilor era „Litera“. Dar şi aici trebuia să treci de cenzură, aveai nevoie de bani şi de… sprijin cutumiar!.. Nu aveam nimic din toate acestea… Aveam, în schimb, o foarte mare poftă de cunoaştere, de luptă şi speranţă. Cădeam şi mă ridicam iar lupta continua… După ce citisem „biblioteca din pod“, câteva biblioteci de „cămin cultural“, hârtii şi ziare literare, lustruisem timid sălile de lectură de la Academie, B.C.U şi B.C.S… am reluat studiul asiduu, sistematic, al marilor cărţi. Lecturile, discuţiile cu prietenii până spre dimineaţă m-au ajutat şi mi-au dat încredere. Eram la curent cu mişcările de idei din acea perioadă. Mă bazam pe un oarece talent, pe capacitatea de alegere şi pe intuiţie. 311

Petruţ Pârvescu Am mers şi am citit la „Numele poetului“ condus de Cezar Ivănescu şi la „Confluenţe“ condus de Victor Atanasiu, C. Sorescu şi Mihai Coman. Înainte de facultate frecventasem grupările literare „Balada“ de la Curtea de Argeş, condus de profesorul N. Erhan şi „Alutus„de la Slatina, condus de regretatul N. Fulga, cu A. T. Dumitrescu şi Ioan Smedescu, pe cele din Piteşti, de la Casa de cultură. Aici, lucrurile păreau, oarecum, organizate. Aveau o logică interioară uşor de recunoscut, o continuitate. Cu meşteşug, oleacă de talent te puteai integra. Acestor „mişcări“ le lipsea ceva. Dincolo de linia clasică, sufereau de o anchiloză profundă, de perspectivă, de curaj… Căutam altceva. Încet, încet am descoperit acele „grupări“ al „optzeciştilor„şi „nouăzeciştilor“. Ştiam despre ei, citisem câte ceva, îmi plăceau. Era o generaţie contestatară dar şi de inovaţie. Prin 1981 au luat contact direct cu Cenaclul de luni, condus de profesorul şi criticul Nicolae Manolescu. Pe atunci încă îşi mai ţineau şedinţele la Casa de cultură a studenţilor „Grigore Prioteasa“. Ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ştiam despre ei, erau mici copilării pe lângă ce se citea şi se discuta în cenaclu… Curajul, seriozitatea, dezinvoltura abordărilor şi discuţiile fundamentate, au reprezentat o lecţie deosebită pentru mine. I-am recunoscut apoi, pe Schitu Măgureanu, la Junimea, cenaclul condus de regretatul profesor şi critic Ovidiu S. Crohmălniceanu. Acolo, pe lângă serile de poezie, erau şi seri dedicate prozei de avangardă. Aşa i-am auzit citind proză, printre alţii, pe Mircea Cărtărescu, Nicolae Stan, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan, Constantin Stan… Noul…, Post – Modernul, îşi flutura steagul pe meterezele „noului val“… Mircea Cărtărescu devenise un simbol al acestei mişcări… Un lider. Debutase cu volumul de poezie „Faruri, vitrine, fotografii“ în 1980 la Cartea Românească. Cenaclul „Universitas“ – o adevărată şcoală de literatură moto: “…în 1983, am fondat cenaclul Universitas ale cărei prime şedinţe au început undeva la un subsol, în jurul unei măsuţe joase de bar, şi au continuat la ultimul etaj al Clubului Universităţii de pe 312

Scriitorul – Destin şi opţiune strada Schitu Măgureanu, în fiecare vineri seara de la orele 18.00, fie că aveam căldură (iarna) şi lumină, fie că nu.“ (Mircea Marin, Ziua literară, nr. 93, 2004.) Din 1983 am început să frecventez cu regularitate cenaclul Universitas condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Aveam de pe acum o oarecare experienţă şi maturitate în domeniu. Cu toate acestea mi-am dat seamă că mai am multe, foarte multe de corectat, de asimilat. Astăzi, la aproape douăzeci şi şapte de ani de la înfiinţare, pot spune cu mâna pe inimă că această şcoală de literatură s-a mulat cel mai bine pe aşteptările, profilul şi temerile mele. Experienţa trăită în acest cenaclu a fost una unică, irepetabilă şi inconfundabilă. Atmosfera noului limbaj – postmodernismul – se instituia pe realitatea textului. Printre valurile avangardei literare Mircea Martin s-a dovedit a fi un critic de excepţie. El a ştiut să menţină echilibrul între tradiţie şi inovaţie, între ceea ce era considerat clasic şi ceea ce era considerat modern. Aici, am înţeles, cel mai bine că asumarea noii paradigme presupune, înainte de toate, asumarea poeziei moderne şi a textelor teoretice de la Baudelaire încoace: Rimbaud, Mallarmè, Ezra Pound, T. S. Eliot, Fernando Passoa, Paul Valèry, Apollinaire etc.; ideologia mijloacelor teoretice a unui Jean François Lyotard şi Wittgenstein; inventivitatea lui Joyce şi hermeneutica lui Umberto Eco. Am înţeles că modernul este mereu postmodern. El are însă antecedente, are istorie, are trecut şi viitor. Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, Villon rămîn mereu contemporanii noştri. Că literatura de bună calitate are la bază fundamentele. Modele, expresii, piloni. Avangardele sunt necesare, utile chiar. Ele nu se pot întemeia însă numai pe negaţie. Avangardele nu crează şcoli. Ele dinamiteaza, doar, din când în când, sistemul literar-artistic, mai ales în momentele lui de lentoare, anchiloză şi oboseală. Temele sunt, în general vorbind, mai mereu aceleaşi. Cuvântul, sintagma, ţin de vocaţia artistului, de măiestria, seriozitatea şi, foarte important, de cultura acestuia. Experimentul postmodernismului şi conceptualizarea acestei noi direcţii în literatura română era susţinut în acea perioadă 313

Petruţ Pârvescu de critica de specialitate prin Ovidiu. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Marian Papahagi dar şi prin proprii ei „soldaţi“ şi „caporali“: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Vasile Andru, Cheorghe Iova, Ioan Liviu Stoiciu, Mariana Marin, Mircea Cărtărecu, Nichita Danilov, Matei Vişniec, Simona Popesu, Daniel Corbu, Ion Moldovan, Ioan Hirghiduş, Ovidiu Pecican, Liviu Antonesei, Ion Zubaşcu, Caius Dobrescu, Ioan Bogdan Lefter, Marta Petreu… Reviste ca: „Echinox“, „Dialog“, „Convingeri…“, „Opinia“, „Vatra“, „Astra“… publică în această perioadă, e drept, sporadic, poezii, texte, opinii legate de acest „fenomen“. În aceste condiţii a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea literară grupată în jurul „Universitas“. Şedinţele de cenaclu aveau loc într-o clădire de pe strada Schitu Măgureanu, vis-à-vis de Grădina Cişmigiu. Dacă îmi amintesc bine, acolo funcţiona un club al Universităţii. Cu serate, discotecă şi diferite alte întruniri şi manifestări studenţeşti. La început şedinţele s-au ţinut la subsol, unde funcţiona un bar, situaţie cam incomodă pentru o astfel de activitate. Dar lumea era entuziastă şi nu lua în seamă anumite, mici, inerente disconforturi. Asta era prin aprilie, 83. La primele şedinţe eram foarte puţini: Mircea Martin, Sergiu Ştefănescu, Gabriel Stănescu, Sever Achim, Nicoleta Pavel, Dinu Regman, Traian Ungureanu, Ioan Munteanu, Andrei Ştefan, şi subsemnatul. Mă aşteptam ca să întâlnesc mai mulţi filologi. N.B. Iniţiativa formării cenaclului Universitas a aparţinut, însă, grupului de la istorie-filozofie. Cu timpul, din toamna lui 83, grupul s-a tot mărit. Au început să apară, masiv, filologii, centraţi pe grupul de la Braşov (Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Sorin Matei), ingineri, matematicieni, medicinişti etc. Aşa că ne-am mutat într-o încăpere mai mare, undeva la etajul superior al clădirii. Răcoroasă iarna şi călduroasă vara, ea a devenit neîncăpătoare şi pentru multă vreme sediul întrunirilor de la „Universitas“. 314

Scriitorul – Destin şi opţiune Acolo, începând cu orele 18, săptămânal, vinerea, în jurul unei mese lungi şi scaune umplute până la refuz aveau loc şedinţele de cenaclu. Ele se desfăşurau până spre orele 22-23. Nu aveam dezlegare, din partea „stăpânirii“ să stăm mai mult. Interdicţia, lumina, căldura intraseră deja în cotidian. La una dintre şedinţe, Radu Şergiu Ruba, deşi se stinsese lumina, el continua să ne citească. Citea în braille! Am ascultat în tăcere până a terminat de citit. Toate, dincolo de faptul că, sunt aproape sigur, eram atent, de undeva de acolo de sus sau de jos, supravegheaţi de ochiul magic, roş-albastru al tovarăşilor… Dar nu-mi aduc aminte ca cineva dintre noi să fi luat în seamă, vreodată, acest amănunt. Astăzi, pare bizar, dar, atunci, ne simţeam liberi!.. iar atmosfera de grup, de haită, creată în acele seri de la „Universitas“ nu-ţi da posibilitatea să te gândeşti la altceva. Fiecare centimetru al secundei binare era disecat şi comentat îndelung. Aprig chiar! De la Horia Gârbea, Doina Tudorovici, Sever Achim, Simona Popesu, Cristian Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Ramona Fotiade, Paul Vinicius, Ştefan Damian, Gabriel Stănescu, Doru Mareş şi pînă la Ioan Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Bogdan Chiu, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Romulus Bucur… Prin toamna lui 1983 Cenaclului de luni s-a dezmembrat, aşa că, mulţi dintre lunedişti, au început să treacă pe la Universitas şi pe la Junimea. Nu le venea să creadă că Cenaclul de luni, din considerente ideologice şi de partid, nu mai exista… Mulţi dintre ei îşi prelungeau, în felul acesta, căutările şi aşteptările inerente… Şedinţele de cenaclu, de la Universitas, fără a fi regizate, orchestrate, dirijate, se desfăşurau, parcă, după un ritual anume. În jurul unei mese lungi, aproape interminabile, de o parte şi de alta, aşezaţi după criterii de nimereală şi de gust, se asalta la baioneta cuvântului orice redută a sintagmei, orice vers temător, ca o idilă. Bumerangul discuţiilor atingea toate palierele unui comentariu şi analize critice, fără zgârcenie şi fără compromisuri… Faptul de a rezista, chiar pe margine fiind, fără o implicare 315

Petruţ Pârvescu directă, era un câştig. Câştigul era cu atât mai substanţial cu cât implicarea ta era mai mare. În general, aproape toţi membrii grupării erau tineri între 20 şi 30 de ani. Uneori, un an sau doi în plus sau în minus, printre fragmentele de poeme şi poezele, adăugaţi la sintagma „bătrâncios“ al Simonei Popescu sau altele de genul acesta nu prea cădea bine la linguriţă. Dar ele reprezentau sarea şi piperul acelor ani. D-l profesor Mircea Martin, parcă-l văd şi acum, un om deosebit, încă tânăr, prietenos stătea undeva în capul mesei. Nu ştiu să se fi făcut cândva, cineva vreo fotografie, dar fotografia aceea, cu o masa lungă, cu un om în capul mesei şi ceilalţi adunaţi în jurul acesteia, parcă am mai văzut-o undeva?!.. Ca un adevărat comandant de „navă şcoală“ lăsa, cu bunăştiinţă, de cele mai multe ori cârma pe mâna „mateloţilor“ şi numai rareori intervenea politicos dar autoritar, pentru o eventuală „corecţie“ sau un scurt comentariu pe marginea odiseei. Cu materialul clientului pe masă (existau programări, existau afişe; cel care citea se prezenta în cenaclu cu manuscrisele dactilografiate în 5-6 exemplare etc., etc.) începea disecţia. În halate albe şi ochelari de pluş, bisturiele ascuţite ale unora ca Ioan Bogdan Lefter, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Simona Popescu sau Horia Gârbea operaţia, sub privirea atentă a profesorului, decurgea firesc. Amplă, adâncă, cu infiltraţii serioase în zonele sensibile, presărată din loc în loc cu ingrediente din belşug şi alte delicatese în domeniu, rămânea pentru fiecare o experienţă numai bună de ţinut minte. Cei care aveau ţinere de minte mai repetau experimentul, alţii dezertau „speriaţi“, pe ascuns. Maestrul îi asculta pe fiecare cu atenţie, îşi nota tacticos în carnetul lui câte ceva iar la sfârşitul şedinţei ne comunica părerea domniei sale. O apreciere, cât de cât, a profesorului, pentru cel care citea în cenaclu, era o garanţie că acesta se află pe drumul cel bun. Am citit de mai multe ori în cadrul cenaclului. Botezul a fost unul dur, fără menajamente. La sfârşitul şedinţei am ieşit aproape bucăţele, m-am adunat repede, orgolios şi am reluat 316

Scriitorul – Destin şi opţiune asaltul pentru viitoarele reprezentaţii. Altă dată, când am citit, printre altele, un poem mai „ciudat“ (Poem neterminat sau… manifest antiavangardist) am fost „îndrumat“, politicos, spre lunedişti… De aceea cred că, la Universitas, fără a se impune lucrul acesta, se căuta altceva. Cosmopolit, heteroclit, la început, ca orice adunare pestriţă, cu timpul, a început să arate, să devină tot mai mult, cu o grupare literară care îşi căuta frenetic identitatea – gruparea nouăzecistă. De acolo, şi dintre ei, s-au ridicat poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici importanţi pe care istoria literaturii române nu îi poate ignora. Erau zgârciţi în aprecieri, uneori chiar cârcotaşi, dar drepţi. O laudă, o apreciere cât de mică îţi dădea curaj, te îmbărbăta, te ajuta să-ţi justifici prezenţa ta acolo. Şi asta conta enorm. Orgoliile, vanităţile erau mari. Miza, competiţia acerbă. Toate se întemeiau însă pe talent susţinut de o cultură puternică, solidă. Am apreciat şi atunci, şi acum, judecând la rece situaţia, seriozitatea discuţiilor din cenaclu, elevaţia şi erudiţia lor, dincolo de avatarurile impulsive ale tinereţii. Ele erau pertinente, făcute cu acribie şi profesionalism chiar dacă autorii, în marea lor majoritate, erau încă studenţi sau la început de carieră. Erau nişte oameni deosebiţi!… Filologi, în marea lor majoritate, istorici şi filosofi, ingineri de toate categoriile, medicinişti, profesori etc. Îi vedeam şi îi auzeam, îi simţeam în jurul meu ca pe o mare familie. Nu aveam însă perspectiva timpului. Astăzi, constat cu bucurie şi satisfacţie că majoritatea dintre ei au ajuns personalităţi de excepţie. Îmi aduc aminte că, în cadrul unor şedinţe de cenaclu, d-l Mircea Martin invita să citească şi să ne vorbească din experienţa lor, personalităţi de marcă a literaturii române: Constantin Abăluţă, Cezar Baltag, Constanţa Buzea, Angela Marinescu, Ana Blandiana…, să citească membrii unor grupări literare din provincie, de la Piatra Neamţ: Daniel Corbu, Radu Florescu, Vasile Baghiu, Adrian Alui Gheorghe… sau, uneori, cenaclul se deplasa în provincie (Reşiţa, Timişoara etc.). Modele, personalităţi, şcoli. Această interactivitate era benefică, stimulatoare. 317

Petruţ Pârvescu Am apreciat personalitatea d-lui profesor Mircea Martin. Calm, sobru, echilibrat. Cu spiritul şi competenţa profesională a domniei sale a ştiut să „gestioneze“ ceea ce s-a numit gruparea literară „Universitas“. Toată admiraţia şi recunoştinţa mea. Am avut noroc să găsesc în Bucureştiul acelor ani adevărate şcoli de literatură. Au fost atunci, pe vremea studenţiei, formării şi desprinderii noastre, dar constat că au rămas şi astăzi repere programatice în istoria literaturii române. A fost şansa mea… Bucureştiul înainte şi după cenaclu… Bucureştiul, după mine, capitala provinciilor româneşti, şi atunci, şi cred că şi astăzi, poate fi oraşul căutărilor, împlinirilor sau deziluziilor tale… Depinde, în mare măsură, dincolo de anumite circumstanţe sau împrejurări, de natura opţiunilor şi aşteptărilor tale… Dacă Constanţa Buzea m-a publicat în Amfiteatru, nu peste tot lucrurile stăteau astfel. Nu întotdeauna alegeam calea cea mai bună… Avid de cunoaştere, ţin minte o întâmplare petrecută la redacţia revistei „Luceafărul“. Am mers, într-o toamnă târzie, la „Casa Scânteii“ împreună cu Ioan Munteanu, coleg şi prieten într-ale poeziei. Acolo l-am întâlnit pe…………….. Il cunoşteam din scris. Chiar mă bucuram. Un poet! Ne-a primit politicos, într-o atmosferă aproape jovială, am discutat despre literatură, viaţă, studenţie. Prinzând curaj i-am dat câteva poezii. Le-a luat şi le-a citit cu atenţie, cu voce, tare. Ne plăcea!.. Citea, se oprea, însemna cu stiloul pe marginea foii, tăia câte un vers, exclama fericit sau se încrunta atunci când nu-i convenea ceva… La un moment dat s-a uitat îndelung, aproape fix, pe fereastra care dădea înspre parcul şi statuia lui Lenin din faţa complexului tipografic. După o vreme ne-a apostrofat părinteşte: mă, băieţi!… cum credeţi voi să cuceriţi lumea, poezia de astăzi!… A ajunge poet…, scriitor…. pauză!…e drum lung….iată Poezia!..trebuie doar s-o scrieţi!.. şi ne-a arătat, aşa, cu mâna întinsă, direct prin fereastră, statuia lui Lenin şi bulevardul larg, gol, cenuşiu… Talentul etc… etc… folosit în slujba marilor idealuri… etc… etc… 318

Scriitorul – Destin şi opţiune Tineretul ţării…, aşa şi pe dincolo…, trebuie să-şi aducă contribuţia… iar poeţii… artiştii, nu-i aşa!…, să fie în primele rânduri etc., etc… O remarcă trebuie, totuşi, făcută! Ne aflăm în anii 1983-1985. Situaţia era critică şi la propriu şi la figurat. Eram student la istorie-filosofie. Nimeni nu prevedea însă anul 1989!!! Am plecat profund dezamăgiţi dar şi îngânduraţi. Ce naivi trebuia să fim!.. Citeam altădată revista „Săptămîna“ unde, într-o cronică specială, Ion Barbu se lua la trântă cu generaţia optzecistă, „contestatară“, şi credeam că acest aspect este un fenomen izolat, particular. Mă înşelam amarnic!… Între pasivitate şi rezistenţă, visul!.. „Rezistenţa“ împotriva dictaturii, prostiei şi ignoranţei, pe vremea aceea, dacă s-a făcut (privind retroactiv deşi, pare, oarecum, neverosimil!)… s-a făcut, înainte de toate, prin CULTURĂ!!!.. Şcoala rămăsese o instituţie serioasă, solidă. Facultatea, în comparaţie cu cea de acum, o adevărată citadelă a elitelor învăţământului românesc. Unele dintre mişcările şi grupările literare ale acelor ani şi-au asumat pe deplin acest rol – rezistenţa prin cultură. Despre Cenaclul de luni şi Universitas, depun mărturie şi afirm, cu certitudine, că au făcut-o! Într-o lume ciudată, în care sărăcia, bâlciul şi circul atinseseră cote alarmante, propaganda şi alte numeroase cânturi şi cântări, erau folosite de trubadurii „epocii de aur“ drept „adevăratele“ repere. Imnurile patriotarde şi ale cultului conducător scoteau la iveală tot felul de poeţi şi potese, scriitori fără operă, veleitari. Ce era curios, oamenii nu le mai luau demult în seamă, nu mai credeau în ele. Pagini nesfârşite maculatură + două ore TV. În afara unei anumite osaturi anchilozate, nomeclaturiste, carieriste, de tip neostalinist, marea majoritate a populaţiei abandonase de mult calea. E drept, nu întrezăreau alta, în condiţiile date, erau, cum s-ar zice, Marii Pasivi. Îşi găseau refugiul în muncă, lectură, 319

Petruţ Pârvescu teatru, sport, drumeţii etc. Ici, colo, câte o voce singulară, de tip Dorin Tudoran, Dinescu sau Blandiana. Restul tăcere!… O tăcere, grea, apăsătoare care, totuşi, anunţa ceva!… Ce anume!?…, aveam să aflăm în 89 când, mai marii lumii, pe o situaţie dată, pe au hotărât din nou! Dizidenţii acelei perioade, pentru mine, cel puţin, sunt eroii numiţi şi nenumiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi de la Academie, Bibliotecă, Teatru, Ateneu sau Operă; profesori de la Universitate; unele cenaclurile literare; grupul de prieteni şi de sfat din căminul studenţesc Grozăveşti. Ce lume! Ce timpuri! Ce oameni!.. La Dorohoi şi Botoşani, unde am fost „delegat“ cu repartiţie guvernamentală, am căutat să-i recuperez (să-I inventez!…) şi să-I întregesc… La Dorohoi, am pus la cale mişcarea literară „Septentrion“. La Botoşani coordonez cercul de literatură „Ion Pilat“ şi Festivalul naţional de poezie pentru elevi „Constantin Dracsin.“ Particip la viaţa scriitoricească din ţară (atât cât se poate!) şi de la Botoşani (unde, precum se ştie, se întâmplă lucruri!..) Dincolo de toate, am căutat să păstrez legătura materială, dar, mai ales, sufletească şi spirituală cu marii mei prieteni… Profesor, tată, soţ, între citit şi scris, trăiesc sau supravieţuiesc acestor minunate vremuri postloviturii de stat decembriste! E mult, e puţin, nu ştiu! Dar nu mă plâng. Am făcut cum s-ar zice războiul! Între slujbă şi drujbă, cărţi şi maşina de scris (mai nou computerul!), m-am convins destul de târziu, e adevărat, că provincia, oriunde te-ai afla, are memoria scurtă, ucide puţin, câte puţin!… M-a preocupat şi mă preocupă, însă, mereu, refacerea geometriei visului, a realului, a întregului. Fascinat de joaca jocului am fost şi sunt însă conştient că, dincolo de aparenţe, suma părţilor…, nu dau niciodată întregul!… (n.b. o parte a acestor note au apărut în volumul „UNIVERSITAS – A fost odată un cenaclu…“, Ed. M.L.R., 2008, sub îngrijirea şi 320

Scriitorul – Destin şi opţiune coordonarea d-lui prof. Mircea Martin. Reiau, în extenso, cu modificările şi completările de rigoare…) 7+UNU

cărămida de cuvinte

arde-n mine un trup de fată de femeie sau iubită ca-ntr-un zid de monastire trupul anei înzidită şi mă doare colţul pietrei tâmpla umărului stâng şi mă doare piramida de cuvinte lăcrimând doamne nu-mi săruta gura ca pe-un sân de fată mare pe-a ei golgotă vorbirea răstignită să mă are să fiu bob în brazda albă să-ncolţesc şi să dau rod peste piatra ce mi-e dragă să-nverzească ochiul orb şi să pot rosti azi verbul îngânat de-atunci-nainte de pe gura anei smulge-ţi cărămida de cuvinte! Iunie, 2010, Botoşani

321

Cuprins PROLOG.........................................................................................5 SCRIITORUL – DESTIN ŞI OPŢIUNE............................................7 Lucian Alecsa............................................................................................9 Gabriel Alexe.......................................................................................... 17 Luminiţa Amarie...................................................................................26 Lucreţia Andronic.................................................................................29 Aurelian Antal........................................................................................ 33 Ieromonah Siluan Antoci...................................................................38 Constantin Arcu................................................................................... 46 Mihaela Arhip........................................................................................ 57 Maria Baciu.............................................................................................67 Cristian Bădiliţă......................................................................................71 Elena Cardaş...........................................................................................76 Svetlana Cârstean..................................................................................82 Rita Chirian.............................................................................................87 Nicolae Corlat........................................................................................92 Constantin Cristescu........................................................................... 99 Theodor Damian.................................................................................103 Gellu Dorian........................................................................................ 109 Alexandru D. Funduianu.................................................................. 116 Dorel Mihai Gaftoneanu...................................................................120 Ana Maria Gâbu....................................................................................131 Constantin Iftime................................................................................136 Vasile Iftime..........................................................................................144 Dumitru Ignat......................................................................................149 Paul Mircea Iordache..........................................................................151 Marius Irimia........................................................................................ 155

George Luca..........................................................................................158 Georgică Manole................................................................................. 167 Gică Manole.......................................................................................... 172 Emanoil Marcu....................................................................................188 Dumitru Monacu................................................................................ 191 Stelorian Moroşanu............................................................................195 Dumitru Necşanu..............................................................................200 Lucia Olaru Nenati............................................................................. 204 Mircea Oprea........................................................................................ 213 Manon Piţu.......................................................................................... 220 Vlad Scutelnicu....................................................................................229 Gheorghe Şerban................................................................................237 Dan Sociu.............................................................................................. 246 Cristina Prisacariu Şoptelea........................................................... 250 Ciprian Şoptică....................................................................................255 Victor Teişanu.......................................................................................267 Alexandru Ulian (Florinte Catargiu)............................................272 Nina Viciriuc.........................................................................................278 Ciprian Voloc........................................................................................282 Costel Zăgan.........................................................................................295 Addenda................................................................................... 303 Petruţ Pârvescu................................................................................... 303