Omul Este Făuritorul Propriului Său Destin [PDF]

Zitiervorschau

Omul este făuritorul propriului său destin Omul nu poate domina ființarea, poate doar s-o cunoască în una din aspectele sale și să își aducă aportul în creionarea propriei schițe, propriei versiuni demo la ce numește viață. Soarta și destinul sunt 2 fețe ale aceleași monede, ambele sunt predeterminate. Diferența constă în faptul că destinul indică ceva ce poate fi modificat sau alterat în mod activ, este direcționarea cursului vieții prin conștientizarea responsabilității pe care o purtăm pentru propria dezvoltare, propriul bine. Pe când soarta este în esența sa, resemnarea cu deciziile fatale ale universului. Prin urmare, nu suntem chiar o picătură în oceanul vieții, omul poate interveni și își poate făuri propriul destin, plătind, desigur, o sumă enormă. Ar fi prea banal să gândim că recompensa ține de domeniul material, tributul constă în sacrificiul sufletului și a rațiunii în numele cunoașterii. Distingem doua forme de cunoaștere blagiană: cunoașterea paradisiacă și cea luciferică, care vin în antiteză. Cea paradisiacă care urmăreşte să explice şi să reducă misterul obiectului cunoaşterii, obiectivându-l în concepte. Prin excesul de raţionalism, ea împiedică însă accesul la esenţa lucrurilor. Cea luciferică nu urmăreşte explicarea, lămurirea misterelor, ci amplificarea, potenţarea lor. Ea permite spiritului uman să înţeleagă esenţa lucrurilor, care este inaccesibilă raţiunii,iar obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna un mister. Deci, destinul poate fi reprezentat drept echilibrul celor 2 cunoașteri, punctul de tangență care sprijină întregul sistem de valori al vieții. Astfel, cunoașterea paridisiacă își aduce aportul la evoluția intelectuală a personalității, iar cea luciferică hrănește sufletul înflăcărat de mister să ardă cu mai multă ardoare, să râvnească mai aprig tainele existențiale ale omenirii, și a conceptului uman în general. Dorința de a făuri propriul destin este potențată de cunoașterea paradisiacă, dar poate fi îndeplinit doar din adâncul misterului ce zace în fiecare din noi, din tainele luciferice. Cunoașterea luciferică constă dintr-o parte din cunoașterea sinelui, și din cealaltă parte din cunoașterea oamenilor din jur, aspect care sunt interdependente în procesul de descoperire și de înțelegere a vieții. O personalitate bine-formată, chiar complex-dezvăluită, să-i zicem așa, este cea care a ajuns să înțeleagă oamenii din jur prin măștile de sticlă care le acoperă fața, dar și mai primordial, care a ajuns să se cunoască pe sine însuși, nepierzându-se în propria rațiune. Astfel, prin îmbinarea acestor 2 forme de manifestare a eului, de cunoaștere a conceptului de om în toată complexitatea sa, a ajuns să își lase o amprentă în suflet, care i-a schimbat cursul vieții, scriindu-și propriul destin. Însă, perfecțiunea depășește cu mult condiția umană, astfel fiind imposibilă de atins cât timp ne aflăm în capcana de oase ce-o numim trup. Deci, nu putem trage linia unde am reușit să atingem apogeul cunoașterii și unde nu. E un concept prea abstract, care ne depășește. Însă, protagonistul romanului ”Viața pe un peron” de Octavian Paler reprezintă un exemplu elocvent al omului care a încercat, jertfindu-și viața socială, comunicarea cu lumea, să înțeleagă care îi este menirea pe acest Pământ. Astfel, prin efemerele sale pasiuni (șahul, justiția), a reușit să descopere în sine 2 extremități, aparent bipolare, care duceau o luptă continuă în rațiunea sa pentru a înțelege care din ele face decizia corecta, ca să conștientizeze într-un final, că deciziile sale sunt doar niște eșecuri ale propriilor ezitărilor. Un alt exemplu de ”făuritor-de-destin”, este și protagonistul romanului ”Alchimistul” de Paulo Coelho, care prin călătoria sa definitorie a reușit să cunoască oamenii în esența lor, dar și să se recunoască dintr-o altă perspectivă, neașteptată. S-a văzut din perspectiva omului ce a evadat din propria capcană, a ordinarului, pentru a-și urma legenda personală, cunoscând noi oameni, noi circumstanțe. Aflându-se la intersecții emoționale cruciale în momentul plecării de acasă, dar și în momentul impasului la oază, când trebuia să aleagă într-o viață fericită și liniștită alături de iubirea vieții, și între urmarea visului, și-a dat întrebări existențiale, care l-au ajutat să își determine prioritățile, să crească la nivel spiritual și să își schimbe viziunile asupra lumii. Este și cazul lui Apostol Bologa, din ”Pădurea Spănzuraților” de Liviu rebreanu, care prin alterarea între cunoașterea paradisiacă și cea luciferică

încerca să găsească adevărul care i-ar define existența. Prin metamorfozele pe care le-a suferit, care deseori se contraziceau, observăm o evoluție mișcătoare a liniei sale de subiect, și chiar a personajului în întregime. Căuta răspunsul arzător la întrebarea ”cine sunt eu?”, și încerca să îl găsească în cărțile bibliotecilor maghiare, însă adevărul i-a fost servit pe platou, într-un moment revelatoriu, care i-a și pus capăt vieții. Istoria lui Bologa este marca faptului că sacrificiile sunt necesare pentru găsirea adevărurilor existențiale, pentru găsirea adevăratului Eu, uneori fiind chiar fatale. Toate aceste 3 personaje au în comun faptul că prin drumul lung pe care l-au parcurs din incipit, până la finele istoriilor, au tins să se găsească pe ei însăși, să meargă împotriva curentului și să dezvăluie adevărata lor ființă, în process având șansa să analizeze psihologia masei de oameni și să își facă propriile concluzii asupra naturii ființei umane. În opinia mea, destinul este într-adevăr un instrument în mâinile noastre, pe care îl putem controla, îl putem făuri cu propriile mâini, însă nu toți sunt gata să accepte regulile dure impuse de jocul cu el. Doar personalități impunătoare, câteodate încă neconștiente de propria putere spiritual, câteodată desperate să găsească răspunsuri, reușesc să se inițieze în tainele rațiunii umane și să se cufunde în abisul cunoașterii luciferice. Cunoașterea înseamnă străbaterea nevăzutului și necunoscutului (în sens blagian), învăluindu-se până la urmă în mister.