Scriitor Marinar Soldat Spion. Aventurile Secrete Ale Lui Ernest Hemingway 1935 1961 Nicholas Reynolds [PDF]

Zitiervorschau

Nicholas Reynolds are un doctorat în istorie de la Oxford, a fost colonel în Infanteria Marină americană în anii ’70, iar ulterior ofițer CIA. Studiază de peste 40 de ani istorie militară și istoria serviciilor de informații, devenind și angajat al Muzeului CIA. A mai publicat cărți de istorie și istorie militară. Predă în prezent la Universitatea Johns Hopkins.

Nicholas Reynolds Writer, Sailor, Soldier, Spy. Ernest Hemingway’s Secret Adventures, 1935–1961 Copyright © 2017 by Nicholas Reynolds All rights reserved. Romanian edition published by arrangement with The Ross Yoon Agency through Agentia Literara Livia Stoia Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare. © HUMANITAS, 2021, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală) ISBN: 978-973-50-7192-9 (epub) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723.684.194

Cuprins Distribuţia personajelor Introducere 1. TREZIREA. Când marea a întors uscatul pe dos 2. SCRIITORUL ȘI COMISARUL. În războiul din Spania 3. ÎNTOARCEREA ÎN SPANIA. Menţinerea cursului 4. CLOPOTELE BAT PENTRU REPUBLICĂ. Hemingway e martor 5. DOSARUL SECRET. NKVD-ul își joacă cartea 6. A SPIONA SAU A NU SPIONA. China și presiunea războiului 7. CROOK FACTORY. Un război secret pe uscat 8. PILAR ȘI RĂZBOIUL MARITIM. Un agent secret din guvernul meu 9. SPRE PARIS. Viteaz ca un bizon indian 10. PE FRONT. Ultimele luni ale marelui război împotriva fascismului 11. „FIORII“. Nici pace, nici război 12. RĂZBOIUL RECE. Gata cu cuvintele curajoase 13. FĂRĂ SPAŢIU DE MANEVRĂ. Antifascistul matur în Cuba și la Ketchum Epilog. Calculul costurilor ascunse Surse Mulţumiri Permisiuni Note

Cred că în zilele noastre lupta va fi cel mai curat mod de a trăi. —Josephine Herbst către Ernest Hemingway, într-o scrisoare despre Războiul Civil din Spania din 16 martie 1938

DISTRIBUŢIA PERSONAJELOR

RAYMOND O. BARTON – general în armata Statelor Unite, care s-a aflat la comanda Diviziei a 4-a Infanterie și a facilitat munca lui Hemingway de corespondent de război în Franța în anul 1944. FULGENCIO BATISTA – dictator de dreapta al Cubei, îndepărtat de la putere de Fidel Castro la 1 ianuarie 1959. ELIZABETH BENTLEY – absolventă a Vassar College, care s-a alăturat Partidului Comunist în New York în anul 1935 și ulterior a devenit spion sovietic. A fost de asemenea amanta lui Jacob Golos, care l-a recrutat pe Hemingway pentru NKVD. După moartea lui Golos, s-a predat FBI-ului și a depus mărturie împotriva foștilor ei șefi. ALVAH BESSIE – comunist american care a luptat de partea Republicii în Spania și a scris cartea de memorii bine primită de public Men in Battle. A devenit unul dintre „Cei Zece de la Hollywood“, un grup de scriitori comuniști care au făcut închisoare pentru sfidarea Congresului în 1947. PHILIP W. BONSAL – ambasadorul Statelor Unite în Cuba în 1959 și 1960, care s-a împrietenit cu Hemingway și a încercat să găsească o cale de mijloc între Cuba lui Castro și America lui Eisenhower. HAYNE D. BOYDEN – pilot în cadrul Infanteriei Marine a Statelor Unite, care a lucrat ca atașat naval la ambasada americană din Havana și a sprijinit patrulele antisubmarin ale lui Hemingway din timpul războiului în 1942 și 1943. SPRUILLE BRADEN – ambasador american în Cuba din 1942 până în 1945, care a supervizat activitatea lui Hemingway alături de subalternii săi Boyden și Joyce. DAVID K.E. BRUCE – ofițer superior în cadrul OSS, care l-a întâlnit pe Hemingway în Franța în 1944. Au avut împreună un rol în eliberarea Parisului. Bruce a devenit înalt diplomat al Statelor Unite după război. FIDEL CASTRO – revoluționar cubanez care l-a îndepărtat de la putere pe Fulgencio Batista în 1959, instalând o dictatură de stânga.

ROALD DAHL – ofițer al Royal Air Force (și viitor autor de bestselleruri), care s-a împrietenit cu Martha Gellhorn și l-a ajutat pe Hemingway să ajungă în Europa în 1944. JOHN DOS PASSOS – coleg de breaslă cu Hemingway și prieten până la conflictul lor din Spania în anul 1937, legat de uciderea prietenului său, José Robles, de către organele de securitate sovietice sau republicane. GUSTAVO DURÁN – compozitor spaniol de geniu și soldat care a avansat la comanda unei divizii din armata Republicii spaniole; bun prieten al lui Hemingway până la conflictul lor din 1943; acuzat că este spion comunist de către senatorul Joseph R. McCarthy în anii ’50. CIU ENLAI – lider comunist chinez carismatic aflat mult timp la putere, care s-a întâlnit cu Hemingway și Gellhorn în 1941. HANNS EISLER – fost compozitor comunist german, investigat de Comitetul pentru Activități Antiamericane, comisie în cadrul Camerei Reprezentanților din Statele Unite, în 1947. F. SCOTT FITZGERALD – coleg de breaslă și prieten apropiat al lui Hemingway în anii ’20. FRANCISCO FRANCO – general spaniol și lider naționalist care i-a condus pe rebelii împotriva Republicii spaniole. După victoria rebelilor, a devenit dictatorul țării, rămânând la putere până la moartea sa, în 1975. JOSEPH FREEMAN – scriitor american comunist, editor al revistei New Masses și cunoscut de-al lui Hemingway. MARTHA GELLHORN – cea de-a treia soție a scriitorului, care l-a însoțit în Spania și China, a locuit cu el în Cuba și l-a îndemnat să relateze despre cel de-al Doilea Război Mondial din Europa. JACOB GOLOS – fervent revoluționar bolșevic care a emigrat în Statele Unite, devenind în cele din urmă agent secret NKVD în New York; l-a recrutat pe Hemingway pentru „activitatea noastră“ spre sfârșitul anului 1940 sau începutul anului 1941. A murit de Ziua Recunoștinței în 1943. IGOR GUZENKO – criptanalist sovietic care a dezertat în Ottawa în 1945 și a luat cu el un teanc de documente secrete despre spionajul sovietic din Canada și Statele Unite. WINSTON GUEST – sportiv american și persoană mondenă care a fost sub comanda lui Hemingway atât la Crook Factory, cât și în patrulele de

război de pe vasul Pilar. GREGORY HEMINGWAY – cel de-al treilea și cel mai mic fiu al lui Hemingway. HADLEY RICHARDSON HEMINGWAY – prima soție a scriitorului, mama lui John Hemingway. JOHN „BUMBY“ HEMINGWAY – primul fiu al scriitorului. LEICESTER HEMINGWAY – fratele mai mic al lui Ernest, care a navigat în Caraibe în 1940, în căutarea de depozite de aprovizionare pentru submarinele germane. MARY WELSH HEMINGWAY – a patra și ultima soție a scriitorului, pe care a întâlnit-o la Londra în 1944 și cu care s-a căsătorit în Cuba în 1946. PATRICK HEMINGWAY – al doilea fiu al scriitorului. PAULINE PFEIFFER HEMINGWAY – a doua soție a scriitorului, romanocatolică devotată și mama lui Gregory și a lui Patrick Hemingway. VALERIE DANBY-SMITH HEMINGWAY – ultima secretară a scriitorului, care, după moartea sa, a devenit soția celui de-al treilea fiu al lui Hemingway, Gregory. JOSEPHINE (JOSIE) HERBST – romancieră americană de stânga și prietenă a lui Hemingway la Paris, Key West și în Spania. JOSÉ LUIS HERRERA (cunoscut și ca Herrera Sotolongo) – comunist cubanez și veteran al Războiului Civil Spaniol, care a fost medicul personal și prietenul lui Hemingway. JOHN HERRMANN – soțul lui Josie Herbst, romancier și agent comunist sub acoperire. J. EDGAR HOOVER – director multă vreme al Biroului Federal de Investigații (FBI). HARRY HOPKINS – consilier al președintelui Franklin Roosevelt, director al Federal Emergency Relief Administration (FERA), agenția New Deal1 care a funcționat din 1933 până în 1935. A.E. HOTCHNER – ziarist american și scriitor născut în 1920, care a mers la Havana în 1948 să-l intervieveze pe Hemingway, i-a devenit tovarăș apropiat și, după sinuciderea scriitorului, a scris cinci cărți și o serie de articole despre el.

JORIS IVENS – regizor de film olandez comunist și spion Comintern care a lucrat împreună cu Hemingway la un film despre Războiul Civil din Spania. SIR ANTHONY JENKINSON – tânăr aristocrat britanic care i s-a alăturat lui Leicester Hemingway în explorarea Caraibilor la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. ROBERT P. JOYCE – diplomat american detașat la Havana, care s-a împrietenit cu Hemingway și i-a înlesnit munca de spionaj pe uscat și pe mare între 1942 și 1943. CHIANG KAI-SHEK – lider naționalist chinez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a luptat atât împotriva japonezilor, cât și a comuniștilor. I-a întâlnit pe Hemingway și Gellhorn în 1941. IVAN KAȘKIN – personalitate literară sovietică ce a jucat un rol important în traducerea în rusă a operelor lui Hemingway, introducându-le cititorilor sovietici. ARTHUR KOESTLER – ziarist de origine maghiară și scriitor, care a colaborat cu Willi Münzenberg în Spania, apoi s-a întors împotriva comunismului și a scris clasicul roman antistalinist Întuneric la amiază. CHARLES T. „BUCK“ LANHAM – ofițer în armata Statelor Unite, care a legat o prietenie cu Hemingway pe câmpul de luptă în 1944 și a devenit unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. După război au corespondat regulat. MARY „PETE“ LANHAM – soția lui Charles T. Lanham. JOHN HOWARD LAWSON – scenarist de la Hollywood și comunist dogmatic care a refuzat în 1947 să răspundă la întrebările despre apartenența la partid formulate de Comitetul pentru Activități Antiamericane al Camerei Reprezentanților. R.G. LEDDY – agent special FBI din ambasada americană din Havana în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. ARCHIBALD MACLEISH – poet american și scriitor de marcă, care a lucrat cu Hemingway și Ivens la filmul despre Războiul Civil din Spania; numit bibliotecar al Bibliotecii Congresului de către Franklin D. Roosevelt. S.L.A. MARSHALL – istoric militar american care a fost alături de

Hemingway în timpul eliberării Parisului în 1944. ANDRÉ MARTY – comunist francez care a devenit înalt comisar al Brigăzilor Internaționale din timpul Războiului Civil Spaniol și a dobândit notorietate pentru comandarea arestării și executării multor soldați suspectați de lipsă de loialitate. HERBERT L. MATTHEWS – ziarist de la New York Times care s-a împrietenit cu Hemingway în Spania și a continuat să redea ascensiunea la putere a lui Fidel Castro în Cuba, scriind o serie de articole revoluționare despre Castro și mișcarea sa. JOSEPH R. MCCARTHY – senator republican din Wisconsin care a condus o serie de prigoane împotriva comuniștilor din Washington la începutul anilor ’50. HENRY MORGENTHAU JR. – secretar al Trezoreriei Statelor Unite, care a menținut legătura cu Hemingway aproximativ în perioada vizitei sale în China în 1941, interesat de opiniile sale cu privire la situația din Asia. WILLI MÜNZENBERG – comunist german care a coordonat în mod strălucit acțiunile de propagandă ale Comintern din Europa de Vest în anii ’30. JOE NORTH – scriitor comunist american și editor care a făcut posibilă publicarea articolelor lui Hemingway în reviste marxiste. E posibil ca el să-i fi făcut cunoștință lui Hemingway cu recrutorul NKVD-ist Golos. ALEKSANDR ORLOV – agent rezident, sau spion șef, al NKVD-ului în Spania, din 1936 până în 1938, care s-a împrietenit cu Hemingway și i-a oferit posibilitatea de a vizita o tabără de antrenament a gherilei înainte de a fugi în Statele Unite în încercarea de a scăpa de alți acoliți staliniști. MAXWELL PERKINS – editorul de multă vreme (și uneori îndelung răbdător) al lui Hemingway la Scribner’s, editura care a publicat operele lui Hemingway. GUSTAV REGLER – comunist german care a activat drept comisar în Brigăzile Internaționale din Spania, unde s-a împrietenit cu Hemingway. Ulterior s-a întors împotriva comunismului și a lui Stalin și a plecat în exil în Mexic. ALFRED RICE – avocat al lui Hemingway și agent literar de facto din anul 1948.

JOSÉ ROBLES – om de știință spaniol care a emigrat în Statele Unite, a devenit profesor la Universitatea Johns Hopkins și apoi s-a reîntors în Spania, unde a luptat pentru Republică în timpul războiului civil. A fost ucis în împrejurări suspecte de către organe de securitate republicane sau sovietice. ANDY ROONEY – reporter la Stars and Stripes2, care l-a întâlnit pe Hemingway pe câmpul de luptă în Franța în 1944. JOHN W. THOMASON, JR. – ofițer al infanteriei marine a SUA, trimis la Office of Naval Intelligence din Washington, DC, care l-a sprijinit pe Hemingway și l-a autorizat în perioada patrulelor de război antisubmarin în apele cubaneze în 1942 și 1943, colaborând cu el la o antologie despre război. LEV TROŢKI – comandant bolșevic și lider sovietic, marele rival la putere al dictatorului sovietic Stalin în anii ’20. Forțat să plece în exil în Mexic, Troțki a fost ucis acolo de un asasin al NKVD-ului în 1940. ALEKSANDR VASILIEV – ofițer KGB, ulterior ziarist, cercetător și exilat. La începutul anilor ’90 a semnat un contract cu SVR (Serviciul Rus de Informații după Războiul Rece) pentru a citi documente NKVD/KGB și a prezenta sinteze pentru istoricii occidentali, proiect menit să strângă bani pentru fondul de pensii al KGB/SVR. Unul dintre documentele citite de el a fost cel despre Hemingway. RENÉ VILLARREAL – administratorul casei lui Hemingway în Cuba, cunoscut drept „fiul cubanez“ al scriitorului. EMMETT WATSON – ziarist din Seattle care l-a intervievat pe Hemingway în 1960 și a descoperit adevărul despre sinuciderea sa din 1961. HARRY DEXTER WHITE – înalt oficial al Trezoreriei SUA, care l-a însărcinat pe Hemingway cu adunarea de informații despre situația din China în 1941. După război, White a fost demascat ca spion sovietic. EDMUND WILSON – critic literar american și scriitor cu orientare de stânga. MILTON WOLFF – stângist american care a luptat în Războiul Civil din Spania și a continuat să pledeze pentru cauze progresiste pe tot parcursul anilor ’40 și ’50.

1. Numele de New Deal a fost dat unei serii de programe, reforme, proiecte inițiate sub președinția lui Franklin Roosevelt, destinate, printre altele, redresării în urma Marii Crize Economice de la începutul anilor’ 30 (n. tr.). 2. Publicație americană a forțelor armate, înființată în 1861 (n. tr.).

INTRODUCERE

În 2010 am lucrat ca istoric pentru „Cel mai bun muzeu pe care l-ai văzut vreodată“, Muzeul CIA, care șerpuiește pe coridoarele unei clădiri izolate din epoca Eisenhower, aflate într-un campus păzit din nordul statului Virginia. Ne pregăteam să amenajăm o nouă expoziție despre Biroul de Servicii Strategice (Office of Strategic Services – OSS), prima agenție centrală de informații din America, datând din 1942. Am primit sarcina de a descoperi tot ce se putea despre această organizație experimentală, sarcină care includea și cercetarea registrului de angajați al companiei. Înființat în grabă pentru a lupta contra puterilor Axei, OSS era o creatură stranie – o adunătură de bărbați și femei din pătura înaltă a societății de pe coasta de est a Americii și, în același timp, un magnet pentru oameni excepțional de talentați și de creativi din toate domeniile vieții, de la avocați de pe Wall Street la regizori de la Hollywood, escroci și aventurieri, chiar și viitorul bucătar-șef Julia Child. În OSS își puteau literalmente crea propriile aventuri. Puțini dintre ei erau atrași de culturile mai puțin tolerante ale marinei și armatei obișnuite. Prins în vâltoarea cercetărilor, am făcut într-o zi o conexiune neașteptată care avea să mă conducă pe teritorii neexplorate. Mi-am amintit că citisem în trecut că Ernest Hemingway și colonelul David K. E. Bruce din OSS „eliberaseră“ barul Ritz din Paris de germani în august 1944. Mă întrebam acum dacă povestea se termina aici. Hemingway nu s-ar fi simțit nelalocul lui în OSS. Iubea secretele și avantajul pe care i-l confereau. Tânjea după acțiune, dar nu era făcut pentru serviciul militar obișnuit. Se mișca cu lejeritate între clasele sociale și economice, și peste granițe. M-am gândit în sinea mea că avea multe în comun cu mulți dintre oamenii care lucrau în spionaj, pe care-i cunoscusem sau despre care citisem. Așadar, fusese vreun fel de spion în cadrul OSS? Care era povestea completă despre Hemingway și spionaj în cel de-al Doilea Război Mondial? M-am apucat să verific fiecare sursă pe care am putut s-o găsesc. O

trimitere la CIA indica un dosar desecretizat al OSS, aflat acum la Arhivele Naționale din College Park, Maryland, la periferia Washingtonului.1 Nimeni de la arhive n-a reușit să pună mâna pe dosar, lucru care inițial a adâncit misterul și a dus la multe ore frustrante de căutare de indicii în bibliorafturile demodate cu trei inele dintr-o cameră lăturalnică. Existau chiar câteva surse încă notate pe fișe de 3x5 pe care nimeni nu dorea să le vadă. În cele din urmă, un specialist în Hemingway amabil mi-a arătat o copie a unui dosar al OSS pe care-l descoperise în 1983. Pe parcurs, am descoperit alte urme tentante ale unor dosare cândva secrete ale OSS, ale FBI și ale Departamentului de Stat. După câteva luni de muncă, am început să întrezăresc conturul unui portret al lui Hemingway foarte diferit de altele pe care le cunoșteam. Scriitorul își încercase dibăcia, aproape obsesiv după părerea mea, în diferite forme de spionaj și luptă pe două continente, începând din 1937, înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Etapele de pe parcurs erau variate, adesea exotice: câmpurile de luptă din Spania, străzile lăturalnice ale Havanei, o joncă pe Běi Jiāng (Râul de Nord) din China. Părea să graviteze către bărbați și femei care operau pe cont propriu, din umbră. La un moment dat, cea de-a treia soție a sa, Martha, a făcut pe ascuns lobby la OSS ca să fie pus pe statul de plată. Directori adjuncți și șefi de filială i-au luat în considerare cererea, apreciindu-i potențialul din notele scrise clar de mână pe marginea scrisorilor de informare. Și apoi am aflat ceva ce m-a surprins: se angajase la un alt serviciu de informații, unul care nu se potrivea cu povestea obișnuită a vieții sale. Acel serviciu s-a dovedit a fi NKVD-ul sovietic, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, predecesorul mai bine-cunoscutului KGB care, în ciuda numelui său, opera atât acasă, cât și în străinătate în timpul Războiului Rece. Am dat peste legătura cu NKVD-ul pe când verificam să văd dacă am acoperit în întregime cercetarea făcută. Am căutat în locuri neașteptate orice trimiteri la Hemingway și spionaj. Într-o zi decisivă am luat de pe raft o carte din 2009, scrisă în colaborare cu un fost ofițer KGB dezertor, Aleksandr Vasiliev.2 Lucrarea cuprindea un subcapitol care reda cuvânt cu cuvânt fragmente din dosarul sovietic oficial al lui Hemingway, pe care Vasiliev îl adusese clandestin din Rusia. Dovezile lui Vasiliev erau solide.

Datele despre relația lui Hemingway cu NKVD-ul arătau că un spion sovietic îl recrutase pe Hemingway „pentru munca noastră pe baze ideologice“ prin decembrie 1940, într-o vreme în care Stalin conducea Uniunea Sovietică cu o mână de fier și se alăturase lui Hitler în Pactul Ribbentrop– Molotov, ca să nu mai amintim și de epurările sângeroase care începuseră în 1934 și continuau fără a da semne că vor lua sfârșit. Admirator al lui Hemingway toată viața mea, am simțit ca și cum aș fi primit din plin o lovitură în stomac când am citit că semnase să colaboreze cu NKVD-ul. Cum era posibil? Întotdeauna avusese mulți prieteni de stânga, dar nu subscrisese niciodată la comunism (sau la vreo altă ideologie). Personajele create de el întruchipau atât de multe valori americane pe care încă le prețuim: adevăr, curaj, independență, rezistență în momente de presiune, luarea apărării celor defavorizați. Vocea sa era în mod unic americană și revoluționară. Schimbase cursul literaturii americane în anii ’20. Cu câteva săptămâni înainte de a intra în relație cu NKVD-ul spre sfârșitul anilor ’40, publicase unul dintre cele mai importante romane politice ale secolului, Pentru cine bat clopotele. De ce să se alăture un astfel de om acoliților lui Stalin? Și de ce ar face acest lucru în secret, însemnând să ascundă adevărul de prietenii, familiile și cititorii săi? La urma urmei, cea mai mare operă a sa provenea din împărtășirea, nu din ascunderea experiențelor vieții sale. Din acel moment am rămas absorbit. După ce am terminat lucrul la expoziția despre OSS, am început să caut răspunsuri la întrebările care mă chinuiau. Să fie oare vorba de o greșeală, poate de traducere sau de transcriere? Și dacă nu, cum a fost posibil să se întâmple așa ceva? Cum șia găsit recrutarea loc în imaginea de ansamblu? Și ce a însemnat ea pentru moștenirea lui Hemingway? Personajele principale muriseră – recrutorul sovietic al lui Hemingway a murit în Greenwich Village de Ziua Recunoștinței în 1943 (asemenea multora dintre dușmanii săi capitaliști, făcuse un atac de cord după o masă îmbelșugată); Hemingway însuși s-a sinucis în 1961. Confidenții săi cei mai apropiați muriseră și ei aproape toți. Mi-am dat seama că, în cea mai mare măsură, aveam să mă bazez pe materiale tipărite, precum raportul sovietic, niciodată desecretizat în mod oficial, alături de documente și scrisori

particulare, menite doar pentru o singură pereche de ochi. Speram să găsesc suficiente informații în arhive și biblioteci ca să înțeleg ce se întâmplase. Și astfel am pornit într-o misiune de căutare, zi de zi, prin săli de lectură peste tot prin țară, de la San Diego la Seattle, de la Washington la Boston. Încă de la început m-am cufundat în studiul documentelor lui Hemingway de la Biblioteca Prezidențială JFK. În timp ce-i răsfoiam corespondența – era aproape la fel de bun scriitor în scrisorile sale ca în romane –, stăteam într-o cameră care dădea spre apele reci ale Portului Boston, dar care era decorată asemenea livingului său din Cuba tropicală, împodobită cu piei de animale și, pe o măsuță lângă o canapea, se afla ceva ce semăna de-a dreptul cu o carafă de daiquiri până ce încercai să torni din ea. Toată viața mea, chiar înainte de cariera mea în CIA, mi-am dorit să descopăr povestea din culise. Cercetarea m-a atras mereu. Părea normal ca o vizită la arhive să conducă lin la următoarea. Încă o carte puțin cunoscută despre Războiul Civil din Spania sau despre cel de-al Doilea Război Mondial sau despre Războiul Rece nu era niciodată îndeajuns. Și astfel, în următorii trei ani, am completat contururile unui nou portret al lui Hemingway pe baza izvoarelor mele neobișnuite, care acum includeau materiale precum documentele personale ale unui general NKVD, aflate în Arhivele Naționale ale SUA, cele ale ofițerului său de caz din FBI dintr-o altă arhivă din Washington, rapoartele despre o dispută cu avocatul său care, la prima vedere, părea să fie despre drepturi de autor. O arhivă secretă puțin cunoscută cu scrisori ale lui Hemingway, citite sub privirile neînduplecate ale lui John Foster Dulles la Biblioteca Universității Princeton, a fost surprinzător de revelatoare atunci când a fost pusă în context. În cele din urmă, am tras concluzia că cochetatul lui Hemingway cu NKVD-ul și atitudinile politice care-l explică au adus o schimbare importantă în viața și arta sa, una care a fost trecută cu vederea până acum. I-a influențat multe dintre deciziile pe care le-a luat în ultimii cincisprezece ani ai vieții sale: unde a trăit, ce a scris și cum a acționat. Acest lanț de evenimente a jucat un rol chiar și în sinuciderea sa din 1961. O mare parte a dramei s-a petrecut în mintea sa, unde a amplificat-o în mod disproporționat. Capitolele din Războiul Rece – Spaima Roșie, Revoluția

cubaneză și, cu două luni înainte de moartea sa, fiascoul din Golful Porcilor –, au înrăutățit lucrurile pentru el. Nu a înțeles politica și intriga așa de bine cum credea că o face, și multă vreme și-a supraestimat capacitatea de a se controla pe el și pe alții, și chiar de a schimba istoria. În cele din urmă, a început să-și înțeleagă limitele și a ajuns la tragica concluzie că singurul mod de a-și redobândi controlul era să se sinucidă. Aceasta este povestea pe care o spun în această carte. NICHOLAS REYNOLDS Washington, DC

SCRIITOR, MARINAR, SOLDAT, SPION

CAPITOLUL 1 TREZIREA Când marea a întors uscatul pe dos

Hemingway nu se afla acolo doar ca să observe. Pe 4 septembrie 1935, naviga pe noul său iaht, Pilar, la vreo sută douăzeci de kilometri nord-est de Key West către Upper Keys, pentru a ajuta la eforturile de salvare. Hotărât să facă tot ceea ce-i stătea în putere pentru a-i ajuta pe supraviețuitorii unuia dintre cele mai puternice uragane din istoria Americii, își aprovizionase vasul Pilar cu apă, hrană și tot felul de provizii care să facă viața sub cerul liber un pic mai suportabilă. Însă nu prea avea cui să-i ofere ajutorul. Nu mai fusese martor la o priveliște asemănătoare de când luptase pe front în Italia în Primul Război Mondial. De Ziua Muncii, furtuna se năpustise asupra insulelor înguste și joase și provocase la fel de multe ravagii cât un baraj de artilerie timp de o zi întreagă. Mulți dintre copacii cei mai mari, cornul jamaican și mahonul, fuseseră smulși din rădăcini și atârnau într-o rână. Doar o mână de clădiri mai solide mai erau încă în picioare, iar restul erau acum doar mormane de lemn. Lângă mica clădire a poștei din Islamorada, trenul trimis să evacueze personalul umanitar fusese smuls de pe șine, cu vagoanele împrăștiate în unghiuri imposibile. Partea cea mai grea dintre toate era găsirea morților, cu trupurile umflate în căldura de peste 26 de grade a zilei de sfârșit de vară târzie. Multe dintre ele pluteau în apa încă tulbure din pricina undei de șoc a furtunii. Era greu să nu observi grămada de cadavre de bărbați de lângă un doc de lemn, unde rămăseseră încleștați de un pilon pentru a nu fi măturați de valuri. Două femei erau cuibărite în crengile unei mangrove care supraviețuise nivelului ridicat al apei și al vântului – să fi încercat victimele să se salveze urcându-se în ea? Sau le aruncaseră valurile în înfiorătorul lor cuib de vulturi? Lucrul acesta nu prea mai conta acum. Unicul mod în care marele scriitor putea să-i ajute pe cei morți era să scrie despre ei, să spună lumii cum se întâmplase și cine era vinovat pentru

tragedie. Se hotărî să depună mărturie într-un fel care avea să-i schimbe viața. În preajma anului 1935, anul marelui uragan, Hemingway atinsese apogeul profesiei sale. Născut chiar înainte de trecerea în noul secol, acest tânăr ambițios din Oak Park, Illinois, inițiase o revoluție în literatură pe când avea între 20 și 30 de ani. Primele sale bestselleruri, Fiesta3 și Adio, arme, erau o oglindă a felului său intens de a trăi în primele trei decade ale vieții sale: veteran rănit la 19 ani, apoi corespondent extern pentru Toronto Daily Star și membru al aripii pariziene a „Generației pierdute“ de scriitori remarcabil de talentați. Premiul Nobel pentru Literatură pe care Hemingway l-a primit mai târziu explică în mod clar farmecul exercitat de opera sa: scrisul său reproducea „în mod fidel și fără teamă“ „înfățișarea aspră a epocii“, cu o combinație specifică de simplitate și precizie. Atunci când scria, era întruchiparea conciziei, spunând povești captivante într-o proză simplă, care vorbea milioanelor de cititori. Tema sa centrală era curajul personal: manifesta „o admirație naturală față de orice individ care luptă lupta cea dreaptă în lume… umbrită de violență și de moarte.“1 Hemingway era încununat de un succes atât de răsunător, încât era acum pe cale să devină o piatră de hotar pentru fiecare scriitor american, precum și un model de urmat pentru destul de mulți individualiști americani. Îl citeau pe Hemingway, citându-l, imitându-i comportamentul și cerându-i sfatul. Deși vocea lui era în mod unic americană, era în același timp recunoscut drept unul dintre romancierii de renume ai lumii. Avea doar un număr restrâns de rivali. Faima i se răspândise până în Uniunea Sovietică, acolo unde literatura avea menirea de a sluji politica. Scriitorii sovietici nu erau liberi să spună adevărul despre lume așa cum îl vedeau ei și, în schimb, trebuiau să satisfacă guvernul. Lucrul acesta nu însemna prea mult pentru un Hemingway aproape apolitic. Se bucura totuși de faptul că tot mai mulți sovietici îi citeau romanele. Pe 19 august 1935, într-un moment în care criticii de literatură americani îl făcuseră să se simtă subestimat acasă, Hemingway a primit un pachet de la Moscova, conținând un exemplar al unei selecții de povestiri scrise de el, traduse în rusă. Era trimisă de către un remarcabil tânăr traducător și

personalitate literară pe nume Ivan Kașkin, care contribuise mai mult ca nimeni altul la promovarea operei lui Hemingway în URSS, mai întâi în rândul colegilor săi scriitori și apoi în rândul cititorilor, printre care și câțiva membri ai elitei aflate la conducere.2 Hemingway s-a bucurat să vadă edițiile rusești și, „avid de compasiune și de empatie“, era nerăbdător să citească un eseu inclus în care Kașkin îl elogiase pe scriitorul american.3 În scrisoarea însoțitoare (către „Dragă Domnule, sau Dle Hemingway, sau poate Dragă tovarășe“), Kașkin îi povestea lui Hemingway cu câtă căldură și aproape fără nici o critică primiseră cititorii sovietici operele sale: „La noi în țară nu există nici o urmă de neîncredere cu privire la strălucitele și senzaționalele dumneavoastră realizări, nici un zâmbet răutăcios față de limitele dumneavoastră“.4 Hemingway i-a scris fără întârziere lui Kașkin ca să-i mulțumească și să-i spună ce „plăcut [este] ca cineva să înțeleagă despre ceea ce scrii“ – spre deosebire de criticii obișnuiți din New York.5 Aceasta era prima dintre multele scrisori lungi și remarcabil de sincere adresate celui pe care avea să-l prețuiască mult timp drept critic și traducător.6 Hemingway dorea să se asigure că Ivan Kașkin înțelegea că, deși se bucura de faptul că avea cititori sovietici, nu avea de gând să se facă comunist și nici măcar simpatizant comunist. Tânărul scriitor plin de succes avea să-și păstreze independența, în ciuda presiunii de a trece de partea stângii. I-a explicat lui Kașkin într-o scrisoare că prietenii și criticii îi spuseseră că avea să sfârșească fără prieteni dacă nu va scrie ca un marxist. Dar nu-i păsa. „Un scriitor“, a continuat el, „este asemenea unui țigan“ care „nu se supune nici unui guvern“ și care „nu va simpatiza niciodată cu guvernul sub care trăiește“. Era mai bine ca un guvern să fie mic; un guvern mare ar fi, în mod inevitabil, unul injust.“7 Orice ar fi susținut el, cititorii de stânga au început să descopere urme ale conștiinței de clasă în scrierile lui Hemingway, atunci când scria despre ineficiența politicienilor americani sau despre felul în care bogații Americii ignorau soarta celor săraci. Unii critici arătau în direcția scurtei sale povestiri „One Trip Across“, despre un luntraș silit de economia aflată în derivă să apeleze la crimă; alții, în mod uimitor, citau câteva remarci făcute de el despre condițiile de acasă din America, în cartea sa Dealurile verzi ale

Africii, care era de fapt o carte de călătorii despre sportul bogătașilor, vânătoarea de animale mari.8 Povestirea pe care Hemingway avea să o scrie pentru New Masses avea să-i ia prin surprindere pe mulți americani cu simpatii de stânga și să concentreze asupra lui atenția sovieticilor. Editată de americani cu convingeri de stânga și de comuniști, această revistă literară marxistă era cât pe ce să devină organul oficial al Partidului Comunist al Statelor Unite (PCSUA). Când primul număr al New Masses a apărut în 1926, revista Time a caracterizat-o drept „o navă înnegrită de fum, greoaie, dar puternică, cu mâzgălituri în roșu pe prova-i care-și croia drum și semne roșii ici-colo pe sistemu-i de propulsie, într-o oarecare neorânduială“.9 Acea neorânduială nu conta pentru mulți scriitori în rândurile cărora se numărau de la cei renumiți în întreaga lume, precum George Bernard Shaw și Maxim Gorki, la talente mai mici, cunoscuți doar stângii, toți dorindu-și să-și publice operele. O parte a acelor opere era de natură politică, o mare parte nu. Hemingway a contribuit cu articole pe subiecte diverse, de la coride la moarte iarna într-o cabană înzăpezită din Alpi. Și-a luat libertatea de a denunța cu furie editorii după publicarea unei recenzii nimicitoare la romanul său scurt „Puhoaiele primăverii“.4 Erau simpli revoluționari, îi scria el vechiului său prieten, Ezra Pound, pentru că sperau ca o nouă ordine să-i privească drept „oameni talentați“.10 Editorii au replicat cu furie că Hemingway se concentra prea mult asupra individului și nu înțelegea forțele economice puternice care hotărau cursul istoriei americane. Forțele acelea s-au făcut simțite în 1929. În anul acela, prăbușirea bursei de valori a dus la o profundă criză economică, ce punea sub semnul întrebării orice presupunere cu privire la visul american. Motorul capitalismului, Wall Street, se împotmolise și nu mai putea împinge economia. În jur de o pătrime din forța de muncă era în șomaj. Un număr estimat de două milioane de bărbați au pornit la drum pe tren, sărind în trenuri de marfă și colindând țara în căutarea unui loc de muncă. Alte milioane sufereau de foame. Oameni de afaceri cândva de vază stăteau la colț de stradă, vânzând creioane sau mere, și apoi se așezau la coadă alături de șomeri la cantina pentru săraci. Fermele odinioară înfloritoare ale națiunii nu se descurcau nici ele mai bine. Orașele nu-și puteau permite să

cumpere la fel de multă carne și produse agricole, iar criza a cuprins și zonele agricole. O secetă prelungită în Marile Câmpii5 a înrăutățit lucrurile; pogon după pogon de teren agricol era efectiv spulberat de vânt, formând o vastă tornadă de pulbere. După 1929, revista New Masses și-a intensificat orientarea de stânga. Editorii au decis să coboare „în arena zbuciumată unde se dădeau bătăliile zilei“ și să trimită reporteri „pe baricadele agitate… la echipele îngrijorate de la ferme [și] în Sudul care mocnea“.11 Ideea era aceea de a capta în mod nemijlocit felurile nenumărate de suferință cauzată de zbuciumul economic și de mediu aproape total al țării. Poveștile care rezultau astfel aveau să atragă cititori care erau acum dispuși să se uite cu atenție la neajunsurile capitalismului. De departe, Uniunea Sovietică părea să ofere o soluție. Sovieticii vorbeau despre un viitor în care nimeni nu avea să fie șomer sau să sufere de foame. Era o viziune ispititoare a unei societăți juste, lipsite de clase. Germania nazistă și Italia fascistă păreau să funcționeze drept contragreutate la Uniunea Sovietică. Discursurile lui Hitler dădeau tonul în Germania. Gesticulând cu putere, cu pumnii strânși, atingea un crescendo furios, blamându-i pe evrei și pe comuniști pentru criza care sufoca Germania la fel de mult ca și restul lumii. El avea o altă cale de ieșire din criză: reducând dușmanii la tăcere, mobilizându-se pentru război, luând ceea ce avea nevoie cu forța de la dușmani. Cu o astfel de abordare, Hitler și tovarășul său dictator, Mussolini, i-au împins pe mulți artiști americani de partea stângii, mult mai departe decât ar fi mers în mod normal.12 Chiar înainte ca criza să lovească, Hemingway se mutase la Key West cu cea de-a doua soție a sa, Pauline Pfeiffer. Era locul unde-și puteau întemeia o familie și unde sportivul robust și arătos – înalt de 1,80 m, cu mușchi puternici, o claie de păr brunet și ochi negri care impuneau atenția – putea încă să ducă un trai în aer liber pe jumătate în sălbăticie, sau cel puțin să se îmbrace ca și cum ar fi trăit astfel, cu picioarele goale, purtând o cămașă obișnuită, de obicei închisă cu nasturi doar până la jumătate, și pantaloni scurți legați cu o bucată de frânghie. Extremitatea sudică a Statelor Unite, Key West este aproape ultima dintrun lanț de mici insule care pătrund în Golful Mexic dinspre Florida. În

1928, era paradisul tropical pe care și-l putea permite cel sărac, accesibil de pe uscat doar cu trenul sau cu barca. Multe străzi nici nu erau pavate; multe dintre clădiri nu aveau canalizare sau curent electric. Cel mai asemănător lucru cu vreo băcănie era micul depozit care vindea bunuri de primă necesitate. Plaja nu era departe, apa era mereu caldă și limpede. Chiar și la o adâncime de peste patru metri, nisipul alb de pe fund părea aproape de atins cu mâna. Multe feluri de pești înotau deasupra nisipului, pradă ușoară pentru localnici. În apele mai adânci pescuitul era și mai abundent. Pescarii vindeau sau făceau troc cu captura dintr-o zi cu vecinii lor, care-și completau mesele cu orez și fasole de la depozit și fructe din grădina lor. După cină, oricine putea să stea pe chei și să privească cum apunea soarele peste ocean, apoi să meargă la un bar șubred, numit mai întâi Blind Pig (Porcul orb), apoi Silver Slipper (Condurul de argint) și, în cele din urmă, Sloppy Joe’s. Indiferent ce nume avea, era un loc de „disconfort ponosit, prieteni buni, jocuri de noroc, whiskey la 15 cenți și gin… la 10 cenți“, unde podeaua de beton era întotdeauna udă de la gheața care se topea.13 Hemingway a aflat pentru prima dată de Key West de la colegul său romancier, John Dos Passos, un intelectual din Baltimore – înalt, timid, cu început de chelie, mai mult gânditor decât pasionat, asemenea unui profesor. Cu toate acestea, iubea viața în aer liber, poate chiar la fel de mult ca marele pescar și vânător Hemingway. Dos Passos dăduse întâmplător de locul acesta în timpul unei excursii la Keys6 în 1924 și i-a povestit lui Hemingway într-o scrisoare despre descoperirea făcută. Hemingway a venit să viziteze și a fost și el uluit, stabilindu-se în cele din urmă într-o casă solidă din piatră cu două etaje, de pe strada Whitehead. Construită în 1851, părea să fie genul de loc în care un căpitan de vas fluvial s-ar caza în New Orleans, cu veranda-i înaltă de jur împrejur, grilajul bogat ornamentat și obloane pentru furtună din lemn, vopsite de obicei în verde.

Cât de aproape poți ajunge de un paradis tropical în Statele Unite continentale: Casa Hemingway de pe strada Whitehead din Key West. NY World Telegram and Sun Collection, Library of Congress.

În 1930, orașul de pe insulă suferea de pe urma crizei. În 1934, Key West se afla literalmente în faliment, incapabil să strângă suficient de multe impozite pentru a-și plăti facturile. Filiala din Florida a Federal Emergency Relief Administration a lui Franklin Delano Roosevelt (Administrația federală de ajutor de urgență – FERA) s-a implicat și a preluat frâiele.14 O parte din farmecul insulei ținea de faptul că uscatul era departe; de acum, înlocuind guvernul local, o agenție națională se implica să salveze insula de ea însăși. Dos Passos nu avea o părere prea bună despre rezultate. Ceva ce el numea „escrocherie cu ajutoare“ transforma „un oraș de pescari independenți și contrabandiști de alcool“ într-o „biată fermă“.15 Hemingway era și el de acord. Proiectul New Deal al lui Roosevelt, calea președintelui de a ieși din criză, era „un fel de spectacol YMCA“ pus la cale de „dobitoci creduli“. Din perspectiva despre lume a lui Hemingway, care punea preț pe o

îndârjită încredere în forțele proprii, proiectul New Deal îi încuraja pe bărbați să-și părăsească locurile de muncă și să trăiască din ajutoarele de la stat.16 N-a ajutat faptul că o parte a planului de redresare era de a transforma Key West într-o destinație turistică și de a face din casa renumitului autor de pe strada Whitehead una dintre atracțiile sale. Acest lucru urma să-i priveze pe Hemingway și pe familia lui de intimitate. Chiar și așa, aveau să numească locul acela acasă până în 1940. În arhipelagul Keys aproape toată lumea trăia aproape de natură, iar pentru un om atât de profund conectat la vreme cum era Hemingway, nu era greu să-și dea seama când urma să vină o furtună. În ultima noapte de august din 1935 au apărut nori negri și bătea un vânt puternic, pe lângă un barometru în scădere. După ce a verificat ziarul ca să-și confirme bănuiala, Hemingway a intrat în acțiune, pregătindu-și casa și mai ales barca pentru furtună. Iahtul său Pilar, din stejar și mahon, fusese construit cu migală după indicațiile sale, în special pentru pescuit, dar și pentru a locui comod pe apă. În noaptea aceea era ancorat aproape de docurile de submarine de la șantierul naval, la câteva străzi distanță. Acolo a petrecut Hemingway cinci ore, trebăluind ca să-i ofere șansa cea mai bună pentru vremea rea care urma să vină. În cele din urmă, furtuna a măturat Key West, fără să producă prea multe pagube, însă a lovit Middle și Upper Keys cu toată puterea, mult mai mult decât oricare alt uragan din istoria recentă. Hemingway a așteptat să treacă furtuna înainte de a se îndrepta spre nord-est ca să exploreze pagubele și să vadă dacă poate să dea o mână de ajutor. Acolo a dat peste dezastru. Frunzișul arăta de parcă ar fi fost nimicit în foc, iar uscatul de parcă ar fi fost întors pe dos de mare.17 Asta a văzut el înainte să ajungă la una dintre taberele pentru veteranii din Primul Război Mondial de pe malul mării, care lucrau la un proiect New Deal de construcție. Aici dezastrul era și mai mare. Colibele primitive din lemn, ceva mai mult decât doar scânduri bătute în cuie de doi țoli pe patru, cu prelată pe post de acoperiș, dispăruseră de-a dreptul.

Hemingway și Dos Passos, prieteni doar la bine, pe un vas de pescuit, dincolo de Key West. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Trupuri erau răspândite în jur ca resturile unei epave pe mare. Hemingway nu mai văzuse atâția morți laolaltă din 1918. Îi plăcea să spună că, mergând la război, se obișnuise cu moartea. Era ceva ce soldatul trebuia, pur și simplu, să accepte. Dar acesta nu era război și nu era acceptabil.

Când marea a întors uscatul pe dos: dezastrul la care a fost martor Hemingway când a navigat pe Pilar la nord de Matecumbe Keys, în septembrie 1935. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Într-o lungă scrisoare adresată editorului său, Maxwell Perkins de la Charles Scribner’s Sons, Hemingway nu-și putea stăpâni sentimentele puternice legate de experiența avută.18 A împărtășit, mai mult decât ar fi putut suporta new-yorkezul adevărat, genul de om care pescuia la adâncime purtând haină și cravată, detalii înfiorătoare despre trupuri pe jumătate goale care se descompuneau la soare. Hemingway a tras concluzia că veteranii fuseseră „practic uciși“. I-a învinuit pe președinte și pe administratorul FERA, fostul asistent social Harry Hopkins, devenit confidentul lui Roosevelt. Îi trimiseseră „pe bieții pedestrași veniți ca bonus aici ca să scape de ei“ și, în cele din urmă, „scăpaseră într-adevăr de ei“.19 (Lucrul acesta era adevărat doar în sensul că administrația Roosevelt le oferise veteranilor șomeri, care organizaseră proteste la Washington, șansa să lucreze la Keys.) Pentru Hemingway, povestea era încă un exemplu a ceea ce mergea prost în marele guvern și în proiectul New Deal. Joe North, unul dintre editorii comuniști ai revistei New Masses, care apărea și dispărea din viața lui Hemingway când și când, i-a telegrafiat

acestuia ca să-i solicite să relateze despre dezastru. North căuta un material care să pună proiectul New Deal într-o lumină proastă. Ideea comunistă a vremii era aceea că administrația Roosevelt nu se deosebea prea mult de administrația Hoover, cu o singură excepție: noul președinte își masca politicile capitaliste în spatele unui zâmbet mereu pregătit.20 Deși i-a oferit autorului destulă libertate de mișcare să scrie despre lucrurile la care fusese martor, North se gândea că Hemingway îi va scrie exact genul de articol pe care și-l dorea. Acest lucru corespundea dispoziției generale a Partidului Comunist, de a se folosi de nume mari ori de câte ori era posibil, indiferent de orientarea lor. Nu era necesar să fie membri de partid, doar să aibă disponibilitatea de a scrie.21 Deși New Masses continuase să-i critice concepția burgheză, uneori destul de incisiv, Hemingway a acceptat să scrie pentru North.22 La urma urmei, scrisese deja o parte din relatare în scrisoarea trimisă lui Perkins și saluta o altă ocazie de a-și exprima sentimentele intense. În plus, nimeni altcineva nu-i ceruse să facă acest lucru.23 Pentru a-și apăra reputația, Hemingway s-a asigurat că prietenii și corespondenții săi știau că nu se răzgândea în privința direcției editoriale a revistei New Masses.24 Revista a publicat povestea lui Hemingway, intitulată „Cine i-a ucis pe veterani?“, pe coperta numărului din 17 septembrie 1935 și a prezentat-o ca un atac împotriva politicii administrației Roosevelt de „șomaj, înfometare și moarte“ pentru veterani.25 Era o relatare neobișnuită pentru New Masses. A început acceptabil, făcând deosebirea de clasă dintre bogați și veterani. Hemingway scria că pescari bogați, ca președinții Hoover și Roosevelt, știau că nu e înțelept să frecventeze Keys în timpul verii. În special în perioada Zilei Muncii, vremea putea fi înșelătoare și punea proprietățile în pericol. Cu toate acestea, veteranii nu reprezentau o proprietate. Erau, continua Hemingway, doar „niște ființe omenești lipsite de șansă“, care nu aveau luxul de a alege. Fuseseră trimiși la Keys să facă „muncă de hamali“ în sezonul uraganelor. Apoi Hemingway a schimbat tonul și a continuat pe restul primei pagini să vorbească despre cât de mult ținea el la bunurile sale materiale, în special la iahtul său făcut la comandă, povestind cititorului despre toate lucrurile pe care a trebuit să le facă pentru a-l pune la adăpost de furtună. Pasajul acesta,

un bun preambul pentru proprietarul de barcă înstărit care se confruntă cu uraganul, a reușit cumva să treacă neobservat de editori. Schimbând din nou tonul, Hemingway a lansat în continuare o serie de întrebări acuzatoare, presărate cu detalii cutremurătoare despre dezastru. Voia să știe: Cine i-a trimis pe veterani la Keys? Cine i-a abandonat acolo în timpul lunilor de furtuni? Cine a eșuat să organizeze evacuarea lor, „unica măsură de protecție posibilă“? A încheiat întrebându-se care era pedeapsa pentru omor.26 „Cine i-a ucis pe veterani?“ a avut cititori dincolo de relativ limitatul tiraj al revistei New Masses. De exemplu, revista Time a pus în prim plan articolul lui Hemingway în propria relatare a dezastrului, concentrându-se mai întâi asupra faptului că procurorul general din Florida, George Worley, ajunsese la concluzia că „nimeni nu era responsabil de eșecul evacuării veteranilor… înainte ca… uraganul să omoare 458 dintre ei“. Hemingway era la polul opus față de Worley. Fără a insinua că era acum un revoluționar de stânga, Time a citat întrebările finale tăioase ale lui Hemingway, întrebând cum au fost lăsați veteranii să moară.27 În continuare, ziarul Daily Worker, care se autointitula „Organul central al Partidului Comunist din USA“, a republicat articolul original cuvânt cu cuvânt, punând numele lui Hemingway în titlu și la rubrica de colaboratori, adăugând apoi sloganul: „Romancier găsește trupurile umflate ale oamenilor lăsați să moară la Keys“.28 Însuși Kașkin a tradus articolul în rusă pentru gazeta sa literară, punându-l la dispoziția mulțimii tot mai numeroase de cititori sovietici ai lui Hemingway.29 Articolul a mai atras atenția și într-un alt sector din Moscova. Funcționarii din serviciul de revista presei pentru spionii sovietici s-au concentrat asupra articolului, cel mai probabil transferându-l într-un dosar de unde putea fi dezgropat pentru operațiuni viitoare și adăugându-l la un indice, pentru a face informațiile despre Hemingway ușor de găsit.30 Ideea ar fi fost aceea de a nu-i pierde din vedere pe el și pe alți străini care simpatizau cu clasa muncitoare și care ar fi putut fi cândva utili în vreun fel. Acest lucru era colectarea pasivă, ceva asemănător cu un studiu de piață preliminar, care întocmea liste cu bune estimări de vânzare, dintre care unele aveau cândva să cumpere orientarea sovietică. Probabil era prima

oară când cineva din NKVD, sau Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, își arăta interesul față de Hemingway. Aproximativ în perioada aceasta, NKVD-ul ajunsese unul dintre cele mai experimentate și profesioniste servicii secrete. Transformându-se în cele din urmă în ceea ce a fost mai bine cunoscut drept KGB (sau Comitetul pentru Securitatea Statului, după o serie de schimbări de nume, NKVD7-ul era așezat pe o temelie solidă de tradiții rusești și bolșevice. Rusia imperială avusese poliția sa secretă, Ohrana. Pentru a supraviețui ca mișcare revoluționară în opoziție cu Ohrana, bolșevicii au creat un partid secret, disciplinat și conspirativ. După venirea la putere în 1927, guvernul bolșevic a desființat Ohrana, însă i-a continuat și perfecționat modelul de acțiune, creând o organizație mult mai puternică pentru a apăra și răspândi revoluția. În țară funcționa ca un instrument de control. În anii ’30, organele secrete ale statului atingeau aproape fiecare aspect al vieții și muncii din Uniunea Sovietică – și nu într-un mod lin. În străinătate era (în ciuda numelui său) principalul mijloc de recrutare a spionilor, strângere de informații și eliminare a opoziției față de regimul aflat la început. Ramura din NKVD interesată de Hemingway era serviciul său extern, în special sub Direcția Generală Unu, care avea birouri permanente, cunoscute ca rezidenturas, în multe țări occidentale. În Statele Unite, rezidenturas se aflau în New York, San Francisco și Washington. Pe lângă faptul că supravegheau PCSUA8, misiunea lor era aceea de a fura tehnologie americană și de a înțelege, poate și de a influența, politica externă americană, un țel din ce în ce mai important după ce Hitler a ajuns la putere în Germania în 1933. În acest scop, NKVD-ul avea în vedere o mare paletă de americani cu acces la informațiile pe care și le dorea. Țintele din 1934 includeau persoane ca David A. Salmon, directorul Diviziei de Comunicații și Înregistrări a Departamentului de Stat, și Laurence Duggan, un tânăr cu educația adecvată – Phillips Exeter și Harvard – și cu excelente relații, de asemenea la nivel de Departament de Stat.31 La începutul procesului, sovieticii strângeau informații despre persoane care într-o bună zi ar putea fi dispuse să ajute cauza.32 Instrucțiunile puteau veni de la Centrul din Moscova sau de la membrii devotați ai partidului local, cunoscuți drept „compatrioți“ (probabil pentru că erau cel mai bun

lucru după cetățenii sovietici). În Statele Unite, rezidenturas lucrau în strânsă colaborare cu PCSUA și se bazau pe publicații periodice ca Daily Worker și New Masses, considerând că reflectă în mod fidel realitatea politică. Când ofițerii NKVD au citit articolul lui Hemingway, s-au concentrat asupra felului în care „a criticat cu asprime“ puterea aflată la conducere. Articolul expunea „ceea ce oamenii săraci și exploatați ai statului [Florida] înduraseră, nu ca urmare a uraganului, ci din cauza guvernului“.33 Spionii sovietici credeau că publicul american va accepta declarațiile politice făcute de Hemingway „ca atare… pentru că… [era] un autor renumit și respectat“.34 Atitudinea lor nu era diferită de cea a revistei New Masses: fie că se aflau sub control sovietic sau nu, personalități publice ca Hemingway meritau să fie curtate. Aveau multe contacte potențial utile și ei înșiși puteau într-o zi să devină un punct de transmitere a punctului de vedere sovietic. De acum Hemingway se afla pe radarul NKVD-ului. Este puțin probabil să fi existat la vremea respectivă un plan de recrutare a lui, cât mai degrabă o dispoziție de a profita de orice prilej care se putea ivi. Dacă se întâmpla asta, NKVD-ul sau surogatele sale ar fi pus la cale o abordare adecvată, trimițând bărbatul sau femeia potrivită pentru a-l descoase pe Hemingway și a afla cât de departe era dispus să meargă. 3. În original The Sun Also Rises, tradus în română cu titlul Fiesta (n. tr.). 4. În original Torrents of Spring, trad. de Dan Sociu, Polirom, Iași, 2014 (n. tr). 5. Zona de șes, prerie sau stepă din America de Nord (n. tr.). 6. Arhipelag pe coasta sudică a Floridei, extinzându-se până la Key West (n. tr.). 7. Voi folosi abrevierea „NKVD“ pretutindeni în cartea de față, mai degrabă decât să indic multele și derutantele schimbări de nume ale organizației (n. a.). 8. Partidul Comunist din SUA (n. tr.).

CAPITOLUL 2 SCRIITORUL ȘI COMISARUL În războiul din Spania

Momentul era primăvara lui 1937, locul – Spania. O fotografie arată cum cândva elegantul sedan negru, ceva în genul unui Dodge cu patru uși din 1934, fusese ciuruit de gloanțe, probabil trase dintr-un avion de vânătoare aflat în trecere. Acum e o epavă, cu pană de cauciuc în față, parbrizul spart, un far atârnând din locaș. Motorul mașinii e la vedere, capota fiind pe jos câțiva metri mai încolo. Ușa deschisă sugerează că pasagerii au ieșit din ea la repezeală. Doi dintre pasageri, Hemingway și un comunist olandez, pe nume Joris Ivens, stau între camera de filmat și epava care a scăpat nevătămată în mod miraculos. Cea mai mare parte a vieții sale, lui Hemingway i-a plăcut să ducă o viață periculoasă și să-și asume riscuri. Însă expresia de pe chipul lui sugerează că, cel puțin de data asta, dăduse într-adevăr ochii cu moartea. Are gura închisă, mâinile le ține în buzunarele unui pardesiu lung și cafeniu încheiat parțial la nasturi, cu gulerul ridicat din cauza frigului dintr-o zi mohorâtă. O mică beretă neagră îi stă lipită pe cap. Deși pare să aibă ochii pe jumătate deschiși, scriitorul se uită în direcția generală a camerei. Însă Ivens, care stă lângă scriitor, are ochii larg deschiși și se uită direct în obiectiv. Ca și Hemingway, poartă o beretă neagră și o haină de iarnă care este însă descheiată, iar mâna stângă i se odihnește lejer în buzunarul din față al pantalonilor. Pe față are doar umbra unui zâmbet, o privire aproape satisfăcută, de parcă lumea mergea în direcția dorită de el, în ciuda atacului.1

Supraviețuind unui atac aerian în primăvara lui 1937: scriitorul și viitorul său comisar politic, comunistul olandez Joris Ivens. Fernhout Photo, Nederlands Fotomuseum.

Hemingway a plecat în Spania în 1937 pentru a relata despre războiul civil care izbucnise în vara anului 1936. Calculul politic simplu era unul direct, cel puțin la început: o clică de generali reacționari, printre care se afla și Francisco Franco, erau în fruntea unei așa-numite răscoale naționaliste împotriva guvernului republican, constituit în mod legal. Era o democrație funcțională. Însă pentru unii ca Franco, Republica avea două lucruri care mergeau foarte prost: nu putea guverna eficient și mulți dintre susținătorii ei împingeau țara mult prea tare înspre stânga. Prăpastia s-a adâncit curând la fel de mult ca oricare alta din prima jumătate a secolului XX, cu marii proprietari, armata și Biserica Catolică aliniate împotriva unui uimitor număr de grupuri de stânga – socialiști, comuniști, sindicaliști și anarhiști – fiecare cu propria agendă. Războiul a devenit și mai complex odată cu intervenția a trei puteri străine. În timp ce democrațiile occidentale stăteau pe tușă, Hitler și Mussolini s-au aliat cu Franco, furnizând arme, consilieri și soldați. Stalin s-a decis să stea de partea Republicii pentru a-și îmbunătăți reputația față de stânga europeană și a distrage atenția de la epurările sângeroase pe care le

comandase în țară. Astfel, în toamna anului 1936, sovieticii au început să trimită același fel de ajutor ca și Hitler și Mussolini, doar că au trimis mai puțin echipament, mai puține trupe și mai mulți consilieri și agenți secreți. Printre ei se afla un om care își spunea Aleksandr Orlov.2 Modelul personajului neînsemnat Varloff din Pentru cine bat clopotele, Orlov avea recomandări bolșevice impecabile. Viața lui fusese o neîntreruptă luptă revoluționară. În timpul Războiului Civil din Rusia luase parte la lupta brutală împotriva gherilelor albilor care urmăreau să răstoarne noul regim. În anii ’20 devenise unul dintre primii membri ai organizației care avea să devină NKVD și, mai târziu, KGB. Lingvist înzestrat de la natură, cu educație juridică, se simțea la fel de bine operând în Europa occidentală ca și în Uniunea Sovietică, lucru care îl distingea de mulți dintre colegii săi care nu aveau să se scuture niciodată de înfățișarea provincială și tonul oficialilor ruși. Fotografiile care au supraviețuit ne arată un bărbat îndesat, cu păr brunet scurt și o mustață tunsă scurt, aproape ca a lui Hitler. Nu există nici urmă de emoție în ochii lui. Zâmbea arareori. În anii ’30, Orlov a fost remarcabil de eficient în Europa occidentală. Printre alte realizări, a pus umărul la dezvoltarea rețelelor sovietice, inclusiv a superspionilor cunoscuți drept Cei Cinci de la Cambridge: Kim Philby și alți membri ai clasei aristocrate britanice, care se foloseau de prerogativele lor impecabile pentru a pătrunde la nivelurile cele mai de sus ale Guvernului Majestății Sale.3 A mai existat și un stagiu în Statele Unite și munca în cadrul unei echipe de coordonare de rang superior de la Kremlin, unde Stalin, șeful suprem al personalului sovietic, a ajuns să-l cunoască. NKVD-ul l-a trimis pe Orlov în Spania în august 1936 cu ordine clare. Pe primul loc al listei era să ofere sprijin de informații și paramilitar Republicii, inclusiv instruirea și folosirea gherilelor antifasciste. A ajutat la sporirea prezenței sovietice în Spania, precum și a influenței Partidului Comunist Spaniol. Cu timpul, tot mai multe părți din guvern au intrat sub controlul sovietic. În același timp, NKVD-ul s-a lansat în suprimarea necruțătoare a „troțkiștilor“ (cei având legături cu marele rival al lui Stalin, liderul revoluționar sovietic exilat Lev Troțki). NKVD-ul din Spania a continuat să persecute pe oricine, indiferent de naționalitate, care nu părea să fie de

încredere sau care putea să nu mai fie de încredere pe viitor. Ținta putea fi de asemenea un grup politic spaniol, de exemplu anarhiștii sau un partid din extrema stângă, fiecare cu viziunea sa proprie și nestalinistă asupra viitorului. Cei care ajungeau să fie suspectați se confruntau cu un amestec de arest, interogare, tortură și execuție, adesea într-una dintre clădirile care aparțineau rezidenturei. Sculptorul englez Jason Gurney, un idealist cu înclinații de stânga care a plecat în Spania să lupte de partea Republicii, a observat în scurt timp ce „toată lumea știa“: aproape întotdeauna existau „o închisoare și un centru de interogare“ ale NKVD-ului „prin apropiere“. La „cel mai mic semn de subversiune sau de «troțkism» – care putea include aproape orice – o persoană avea toate șansele să dispară și să nu mai fie văzută vreodată“.4 Cel puțin unul dintre aceste centre din Spania era prevăzut cu propriul crematoriu, lucru foarte convenabil.5 NKVD-ul putea să atragă un troțkist la o întâlnire, apoi să-l interogheze, să-l ucidă și să-l incinereze, fără să lase vreo urmă. În măsura în care astfel de practici paranoice serveau niște scopuri, țelul pe termen scurt era acela de a întări Republica, impunând unitatea în rândul susținătorilor ei; scopul pe termen lung era acela ca Spania să devină un stat-marionetă al sovieticilor.6 Orlov i-a relatat neverosimilului său executor literar, un agent FBI la pensie pe nume Edward P. Gazur, că NKVD-ul pusese la cale călătoria lui Hemingway în Spania pentru a deveni una dintre vocile Republicii. „Prin eforturile Guvernului Republican, care era în mod secret motivat de către sovietici să acționeze astfel, Alianța presei nord-americane (NANA) din New York a semnat un contract cu Hemingway…“7 Afirmația lui Orlov e greu de dovedit și, chiar dacă ar fi adevărată, e doar o parte din realitate. Lanțul evenimentelor care l-au dus pe Hemingway în Spania a avut un număr de conexiuni diferite: dragostea sa îndelungată față de Spania, chemarea unui nou război, un serviciu de știri dornic să plătească uimitoarea sumă de un dolar pe cuvânt, șansa de a face un film pentru Republică și, în special, înfrângerea reticenței Departamentului de Stat al SUA de a-i elibera un pașaport pentru călătoria în Spania. Înainte de a putea pleca cu vaporul din New York, a trebuit să meargă la Washington ca să se

întâlnească cu Ruth Shipley, puternica birocrată care se afla la conducerea biroului de pașapoarte, să-i arate contractul cu NANA și s-o asigure că „nu avea nici o intenție să participe la… conflict“.8 Scriitoarea Josephine Herbst, o prietenă de pe vremea când Hemingway fusese la Paris, care a reapărut la Key West și în Spania, avea o mai bună înțelegere a lucrurilor decât Orlov. Ea a intuit faptul că Hemingway, asemeni multor altora, „suferea un fel de transformare“ și pleca în Spania ca parte a acestui proces.9 Ea mai știa și că el își dorea să fie scriitorul despre război al generației sale; războiul oferea răspunsuri care nu puteau fi găsite altundeva, nici chiar în apele de la Key West când tarponul mușca momeala. „Ceea ce acolo era realitatea cea mai profundă se găsea în forma extremă aici“.10 Herbst avea dreptate să se concentreze asupra procesului. Hemingway nu s-a schimbat peste noapte. A început cu o înclinație generală de a sprijini Republica și de a se opune fascismului.11 În decembrie 1936 i-a scris editorului său Perkins că Franco era „un ticălos de primă mână“.12 Într-o altă scrisoare, câteva săptămâni mai târziu, tonul era ambivalent. Nici una dintre părți nu avea dreptate, iar el nu avea de gând să sprijine pe nici una. Îi păsa însă de oameni și de suferința lor, ceea ce însemna că era plin de compasiune față de cei care munceau pământul.13 A mai adăugat că nu agrea prea mult regimul sovietic care sprijinea Republica: „Asta-i o clică mizerabilă în Rusia acum, dar nu mă dau în vânt după nici un guvern“. Câteva zile mai târziu, de față cu cei din familia lui Pauline (care erau catolici și, din acest motiv, cu atât mai probabil mai solidari cu Franco și naționaliștii) a recunoscut că „roșiii s-ar putea să fie la fel de răi pe cât se spune“, însă a adăugat că era țara lor, nu cea a moșierilor absenți, și cu atât mai puțin a italienilor și a germanilor.14 A mai afirmat și că dorea să meargă în Spania pentru a fi martor la „ultima repetiție dinaintea inevitabilului război european“, pentru a putea scrie „corespondență de război antirăzboi“, astfel încât Statele Unite să nu intre în acel conflict. Mai era apoi Martha Gellhorn, noua iubită a lui Hemingway care atrăgea privirile, cu aproape zece ani mai tânără decât marele scriitor. Intrase în barul Sloppy Joe’s din Key West în luna decembrie a anului 1936 și îi schimbase viața. Zveltă, blondă și energică, avea o sete de aventură

combinată cu o pasiune pentru scris și pentru cauze de stânga. A stabilit împreună cu Hemingway să se întâlnească în Spania, unde aveau împreună să fie corespondenți de război, ea pentru Collier’s, iar el pentru NANA. Războiul le-a pecetluit relația; s-au unit aproape literalmente sub bombardamente. În 1940 avea să devină cea de-a treia soție a sa. Dintre cele patru soții ale sale, ea avea să fie singura care s-a apropiat cel mai mult de a-i fi egal. În timpul războiului, s-a transformat într-o ziaristă și scriitoare cu propriul punct de vedere. Adesea o aproba, dar în alte rânduri era iritat de ambițiile ei profesionale. Cu toate acestea, era atent la interesul ei față de suferința oamenilor obișnuiți din perioada anilor ’30. Prezența ei în viața lui Hemingway în Spania a făcut mai ușoară deschiderea lui către stânga.

Hemingway și Gellhorn în Spania, unde au legat o relație în timpul corespondenței despre războiul

civil. Gellhorn privește veselă la aparatul de fotografiat, în timp ce Hemingway stă cu spatele la el. O sticlă zace la îndemână. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Călăuzindu-i de asemenea turnura către stânga erau și colegi artiști și scriitori, mulți dintre ei prieteni vechi, ca John Dos Passos, romancierul care i-a prezentat Key West, și Archibald MacLeish, viitorul bibliotecar al Congresului, care era deja un cunoscut poet. MacLeish și Dos Passos erau, după cum scria Hemingway, singurii doi prieteni literari în care putea avea încredere.15 MacLeish era în acest moment oarecum pesimist în privința viitorului capitalismului, iar Dos Passos era devotat egalității sociale. Asemenea lui Hemingway, MacLeish și Dos Passos aveau mulți prieteni și cunoștințe comuniste. Însă adesea toți trei nu fuseseră de acord cu acei comuniști, uneori în mod destul de vehement, și ar fi mai corect să-i numim cu orientare de stânga și antifasciști decât „tovarăși de drum“, ca să nu mai vorbim de comuniști total devotați.16 Alături de MacLeish și Dos Passos, Hemingway a devenit unul dintre membrii fondatori ai Contemporary Historians Inc., un grup înființat pentru a face filme despre Republica Spaniolă. Scopul lor era acela de a face publicitate în favoarea luptei acesteia pentru supraviețuire și, în primul rând, de a clinti guvernul american din politica de neutralitate. Istoricii aveau să producă Spania în flăcări, la care Hemingway începuse să lucreze dinainte de a pleca din New York, și Pământ spaniol, ajutând la filmarea lui într-un loc și apoi împrumutându-și vocea ca narator. Astăzi Spania în flăcări dă impresia unei combinații excesive de istorie și propagandă. Un afiș anunța țipător că filmul arată „miile de oameni masacrați de fasciști cu ajutorul lui Hitler și Mussolini“, „femei și copii care zac morți pe străzile Madridului“. Același anunț îl cita pe Hemingway spunând că nici un om, indiferent de convingerile politice sau de credința religioasă, nu putea rămâne nepăsător văzând filmul.17 Pământ spaniol avea să fie o poveste mai nuanțată și mai artistică, însă la fel de persuasivă. Regizorul lui, cosmopolitul Joris Ivens, era de departe cel mai angajat politic dintre Istorici. Mergând mult dincolo de sprijinul intermitent al colegilor săi față de cauzele de stânga, a fost un comunist devotat tot timpul

vieții sale de adult, până la moartea sa, deodată cu colapsul imperiului sovietic în 1989. În anii ’30 era în serviciul Internaționalei Comuniste sau Comintern.18 Oficial o asociație revoluționară de partide comuniste, Cominternul era diferit de NKVD. Dar, ca NKVD-ul, era o extensie a aparatului lui Stalin, aflată sub controlul lui total. Printre figurile de marcă din Comintern era germanul Willi Münzenberg, un bărbat neobosit, cu înfățișare neîngrijită, creativ și carismatic. Descris cândva drept „cei cinci cei mai interesanți bărbați din Europa“, deoarece era extrem de versatil și energic19, Münzenberg l-a întâlnit pe Lenin pentru prima dată înainte de Revoluția Bolșevică. În anii ’20, însuși Lenin i-a cerut lui Münzenberg să creeze un mecanism pentru agitație și propagandă în afara Rusiei – prescurtat în curând ca agitprop – pentru ca revoluția să se bucure de bună apreciere în presă. Münzenberg a fost o alegere excelentă și, la scurt timp după, se afla la conducerea unui imperiu european pentru agitprop, numit uneori Trustul Münzenberg.20 Mai întâi a fost cuvântul tipărit: Münzenberg a lansat reviste sau ziare pentru a contracara publicațiile periodice capitaliste și fasciste. Au urmat apoi piese de teatru, conferințe și evenimente culturale de diverse feluri – „într-o succesiune amețitoare… o duzină sau mai multe de congrese internaționale, manifestații și comitete“.21 Se turnau filme în Uniunea Sovietică și în străinătate. Cominternul a susținut în mod public că unele dintre producții îi aparțineau, dar opera de asemenea prin intermediul unei multitudini de grupări de fațadă. Colaboratorii puteau fi avizați sau neavizați. Mottoul nerostit de cele mai multe ori era „totul pentru partid, dar nimic în numele partidului“. Regizor profesionist pentru Partidul Comunist Olandez, Ivens era exact genul de om pe care Münzenberg și-l dorea în echipa sa.22 Loialitatea, energia și creativitatea existau, la fel și discreția. Ivens știa că filme care nu arătau și nu sunau a propagandă erau cu atât mai convingătoare. Ivens nu a trebuit să-și ascundă apartenența politică de Istorici, care-i cunoșteau trecutul și nu erau deranjați de el. MacLeish era sigur că Ivens era genul de „comunist care nu lăsa niciodată comunismul să-i stea în calea activității“.23 Poate că MacLeish era prea generos.

Se pare că persuasivul Ivens a intrat după puțin timp în rolul de „Comisar politic al lui Ernest“, cel care avea să călăuzească educația politică a scriitorului.24 Probabil că nimeni nu va ști vreodată dacă i-a ordonat Cominternul lui Ivens să lucreze cu Hemingway. Nu există nici o urmă a unei însărcinări oficiale în dosarele voluminoase ale Cominternului care au supraviețuit. O căutare pe computer în cele în jur de 50 de milioane de pagini digitalizate ale acestora (erau revoluționari pasionați de ținerea evidențelor) cu privire la o referire la Hemingway nu va duce la nici un rezultat.25 Însă Ivens ar fi putut primi însărcinarea informal, la modul „vezi ce poți să faci“, la fel ca sarcina lui Münzenberg de a vedea ce putea să afle din punctul de vedere al inamicului de la ziaristul și scriitorul comunist pe atunci Arthur Koestler. Lipsit de instruire și mai puțin înzestrat pentru spionaj, Koestler a mers la cartierul general al lui Franco cu o misiune care a dus la arestarea lui și aproape l-a costat viața.26 La fel de probabil, Ivens ar fi putut hotărî să facă ce era bine pentru el și să înceapă să tragă foloase de pe urma marelui scriitor. Hemingway și Koestler n-au fost singurii scriitori pe care i-a recrutat Cominternul pe timpul războiului din Spania. O altă țintă era Barbara Wertheim, cunoscută mai bine ulterior ca istoricul Barbara Tuchman, care avea să scrie bestsellerul The Guns of August, care i-a atras atenția Președintelui John F. Kennedy.27 Persoană cunoscută în societatea New Yorkului și absolventă de Radcliffe, Wertheim a ajuns în Spania în 1937 ca reporter pentru ziarul Nation. După o vreme petrecută în Valencia și Madrid a plecat la Paris, unde l-a întâlnit pe unul dintre principalii adjuncți ai lui Münzenberg, mondenul, fermecătorul și extrem de manipulatorul Otto Katz, care a încercat să o recruteze pentru Comintern. Nefiind comunistă, a refuzat. Soluția de rezervă a lui Katz era să-i ceară să sugereze ideea unei cărți care să sprijine cauza, explorând situații istorice paralele. Asta a și făcut, scriind prima ei carte despre Marea Britanie și Spania în secolul al XIX-lea, „având scopul“, după cum s-a exprimat ea, „de a arăta cum dintotdeauna fusese o chestiune de principiu de bază în politica britanică să păstreze Spania… liberă de controlul puterii dominante de pe continent (în momentul de față Hitler)“.28 În mod surprinzător, o copie a cvasinecunoscutei cărțulii a lui Wertheim despre Spania a ajuns în

biblioteca personală a lui Hemingway din Key West, unde se afla încă pe raft în 2015.29 Ca și Katz, și Ivens avea să-și adapteze abordarea pentru a corespunde obiectivului. Născut cu un an mai devreme față de Hemingway, olandezul avea mai multă experiență decât să înceapă prin a-l presa pe Hemingway să se înroleze ca agent al Cominternului. Ivens avea să-l introducă treptat pe Hemingway în grup, însă nu avea să-l bage cu forța. Câteva zeci de ani mai târziu, într-un remarcabil de sincer interviu cu istoricul William B. Watson de la Massachusetts Institute of Technology, Ivens și-a amintit: „Aveam un plan legat de Hemingway și cred că am folosit tactica corectă. Pentru un astfel de om. Știam cât de departe poate ajunge și că nu era trădător“.30 Ivens l-a pus pe Hemingway să activeze, în mod personal și direct, în linia întâi a producției de film, și a avut grijă să-l prezinte liniei antifasciste a Cominternului. Spre deosebire de un comunist disciplinat, Hemingway nu contribuia cu mult din punct de vedere al conștiinței politice, în afară de atitudinile sale pe jumătate formate, cum ar fi ajutorarea celor nevoiași, lupta împotriva fascismului sau ținerea Americii departe de un alt război european. Ivens avea să schimbe acest lucru odată ce Hemingway a sosit în Europa în martie 1937. „Eram foarte implicat politic“, i-a povestit el lui Watson; „El nu era… Pentru mine însumi mi-am stabilit sarcina de a-l face pe Hemingway să înțeleagă cauza antifascistă“, așa cum o înțelegea Cominternul, nici mai mult, nici mai puțin.31 Ivens a început prin a forma o legătură personală strânsă. Putea construi pe temelia activității lor. La rândul său, Hemingway și-a pus tot sufletul în producția de film. S-a făcut util, organizând transportul, căratul echipamentelor, împărțindu-și mâncarea și băutura (de regulă whiskey și ceapă crudă). Probabil ca să se testeze pe el însuși – nu mai participase la luptă de aproape douăzeci de ani – părea să se desfete ieșind pe câmpul de luptă alături de echipa de filmare. Lucrând pe liniile frontului și uneori în teritoriul dintre ele, bărbații își asumau riscuri pe care numai un veteran de război precum Hemingway le putea înțelege pe deplin. Într-o zi, un glonț a intrat într-un zid aproape de capul lui Ivens, iar Hemingway a cerut echipei să se mute într-un loc mai puțin expus. Când s-a dovedit că operatorul își uitase aparatul de filmat, Hemingway s-a târât pe coate și pe genunchi ca

să-l caute – în timp ce lunetiștii inamici i-au marcat drumul cu focuri aproape să-l nimerească, gloanțe care au lovit în apropiere. Faptul că au reușit să scape din astfel de experiențe ale morții iminente i-a apropiat pe bărbați și mai mult. După spusele lui Ivens, „dacă te afli pe linia frontului cu un bărbat… ajungi să cunoști cine este… Primele două săptămâni în Spania le-am petrecut încercând să ne cunoaștem… Pe front aceste chestiuni preliminare trec foarte repede“.32 Ivens i-a făcut cunoștință lui Hemingway cu persoanele „potrivite“: luptătorii comuniști. În acest scop, Brigăzile Internaționale, create și conduse de Comintern pentru a lupta de partea Republicii, erau făcute la comandă. Erau pline de bărbați (dar și câteva femei) viguroși, plini de culoare și educați, din diferite țări, inclusiv din Statele Unite, genul de oameni care-l atrăgeau pe Hemingway. Unii dintre ei, cum ar fi Milton Wolff, din cea mai cunoscută unitate componentă americană, Batalionul Abraham Lincoln, aveau să-i devină prieteni de-o viață. Nu erau doar scriitorași sau visători, ci bărbați care-și riscau viața pentru lucrurile în care credeau – erau autentici. Majoritatea se aflau sub disciplina comunistă, gata să facă orice le comanda partidul sau Cominternul. Ivens nu trebuia să-i țină lui Hemingway discursuri despre politică; avea nevoie doar să-l ducă pe front, în special acolo unde luptau Brigăzile, și să-l lase să absoarbă ceea ce făceau și spuneau cei din jurul lui. După câteva săptămâni, Ivens a hotărât că Hemingway e pregătit pentru pasul următor: să-i întâlnească pe oamenii din spatele luptătorilor. Aceștia erau comandanți comuniști, oficiali sovietici și ziariști sovietici. Locul cel mai bun unde puteau fi găsiți se afla la câțiva kilometri de front, la Gaylord în Madrid, pe care sovieticii îl transformaseră într-o dependință pentru ambasada lor din Spania. Situat la întretăierea a două străzi destul de mari, micul și discretul hotel trecea neobservat cu ușurință. Având câteva linii futuriste drepte gravate în fațada-i cenușie, arăta mai mult ca un bloc de apartamente decât ca un hotel de lux cu coridoare de marmură care duceau la camere bine mobilate. Doar santinelele cu baionete la arme stând lângă parcare sugerau că ar fi ceva neobișnuit legat de locul acela. Sovieticii și acoliții lor locuiau, mâncau și beau în stil mare la Gaylord, în timp ce soldații lor luptau și mureau în tranșee la câțiva kilometri distanță.

Era unul dintre puținele localuri din capitală care aveau o excelentă aprovizionare cu alimente și alcool, în special vodcă și caviar. La una dintre primele vizite, Hemingway se pare că a venit cu două sticle scumpe de whiskey, care au ajuns pe masa tuturor, care gemea deja sub greutatea unui jambon imens (voia oare să se asigure că va fi acceptat?).33 Pentru Hemingway, atracția se datora parțial exclusivității Hotelului Gaylord; doar o mână de ziariști puteau intra să socializeze cu cei care decideau cursul războiului. Ivens i-a făcut cunoștință scriitorului cu Mihail Kolțov, corespondent-șef al cotidianului Pravda, și cu alți lideri comuniști. Ani mai târziu, Ivens avea să-și amintească că „acest lucru l-a impulsionat [pe Hemingway], ceea ce era foarte important pentru el“.34 Curând, legătura dintre cei doi bărbați era destul de puternică pentru ca Ivens să stabilească misiuni pentru Hemingway. Chiar și șaptezeci de ani mai târziu, din scrisorile trimise lui Hemingway, Ivens reiese ca acel gen de regizor de film (sau comisar politic) căruia îi e greu să renunțe; este autoritar până pe punctul de a deveni exasperant. Îi spunea lui Hemingway cu cine să se vadă, unde să meargă, ce să filmeze, uneori chiar și ce să spună. O scrisoare din 26 aprilie 1937 prezintă o listă numerotată cu lucruri de făcut, cu puncte despre supervizarea filmării într-un sat spaniol, organizarea transportului, trimiterea unei actualizări nu mai târziu de 3 mai și ținerea în frâu al lui Dos Passos.35 După puțin timp, Ivens i-a cerut ajutorul lui Hemingway cu finalizarea unui rezumat al Pământului spaniol.36 Hemingway nu executa sub nici o formă tot ceea ce voia Ivens. Relația era una mai mult de influență decât de control. Ivens i-a stabilit însă lui Hemingway programul pentru prima sa vizită în Spania, lăsându-i puțin timp la dispoziție pentru alte îndeletniciri, chiar și pentru curtarea lui Gellhorn. Unul dintre susținătorii cauzei, poetul britanic Stephen Spender, s-a exprimat astfel: Hemingway era „urmărit de această doamnă insistentă și agresivă“. „Îl căuta întotdeauna“, dar de obicei era plecat pe front cu Ivens.37 Nu era o întâmplare faptul că Ivens și-a exprimat îngrijorarea cu privire la Dos Passos. Profesorul se pregătea să părăsească grupul. Un motiv de bază poate să fi fost complicata rivalitate dintre cei doi romancieri; cauza

imediată însă a fost uciderea prietenului lui Dos Passos, José Robles. Provenind dintr-o „familie cu simpatii monarhice și, în genere, reacționare“38, călătoria politică a lui Robles l-a îndreptat către stânga, dar nu spre extremă. În anii ’20, a emigrat în Statele Unite și a obținut un loc de muncă drept profesor de literatură spaniolă la Johns Hopkins în Baltimore. Când a izbucnit războiul civil, se întâmpla să fie la Madrid. A rămas și și-a oferit serviciile Republicii. De vreme ce știa ceva rusă, a devenit translator pentru oficialii spanioli și sovietici care discutau secrete de stat la Ministerul de Război. În toamna anului 1936, poliția secretă republicană sau sovietică l-a arestat pe Robles. Chiar și până astăzi detaliile sunt tulburi. Cel mai probabil, cei care l-au capturat l-au ținut într-una dintre micile închisori pe care NKVD-ul le înființase pretutindeni în Spania republicană și l-au interogat necontenit. N-a fost niciodată judecat sau acuzat în mod oficial. În cele din urmă, s-a dovedit a fi incomod să-l țină în viață și, la începutul anului 1937, cei care l-au capturat l-au executat pur și simplu și s-au descotorosit de cadavrul lui.39 Imediat ce a ajuns în Spania în primăvara anului 1937, Dos Passos s-a pus pe treabă să descopere adevărul despre soarta prietenului său. A respins teoria potrivit căreia Robles fusese spion fascist, catalogând-o drept „născocirea simpatizanților americani comuniști de tip romantic“, o aluzie răutăcioasă la adresa lui Hemingway și a prietenilor lui comuniști. Pentru Dos Passos, cazul lui Robles „a fost dus până la execuție, deoarece agenții secreți ruși au simțit că Robles știa prea multe despre relațiile dintre ministrul spaniol al războiului și Kremlin, și nu era de încredere din punct de vedere politic, din perspectiva lor foarte specială“.40 Era o poveste care merita să fie spusă americanilor de acasă, pentru că oferea „o privire asupra încrengăturii sângeroase de vieți ruinate“ din Spania, o contrabalansare a mentalității de tipul „ura pentru ai noștri“, una care putea ajuta la „eliberarea minților noastre… de… prejudecata că negrul e negru și albul e alb“.41 În acest fel, Dos Passos și Hemingway au apucat-o în direcții opuse între 1937 și 1940. Ca parte a transformării sale, Hemingway era tot mai captivat de luptătorii și artiștii comuniști și se dedica tot mai mult salvării Republicii

de fascism. Potrivit cuvintelor lui Josie Herbst, Hemingway „părea să îmbrățișeze în mod naiv ideologiile de atunci la cel mai simplist nivel“, în timp ce Dos Passos, având o mai bună înțelegere a politicii, le punea imediat sub semnul întrebării.42 Ivens dorea să prevină ca urmările chestiunii Robles să ajungă în special în afara Spaniei. Nu dorea ca Dos Passos să continue să vorbească despre „traducătorul și prietenul său fascist“ când se întorcea acasă.43 În scrisoarea trimisă lui Hemingway în data de 26 aprilie 1937, Ivens și-a exprimat speranța „că Dos va înțelege ce trebuie să facă un bărbat și un camarad în vremuri grele și serioase de război“ – adică să aibă în vedere binele mai înalt mai degrabă decât soarta individului, o temă care avea să reverbereze curând la Hemingway.44 Fără să-l dirijeze în mod clar pe Hemingway să acționeze în vreun fel, Ivens și-a încheiat șirul gândurilor în mod sugestiv: „Ești de acord?“ Hemingway era de acord. Își făcea griji că Dos Passos va înrăutăți lucrurile pentru echipa de filmare – întrebările lui puteau „să le creeze tuturor probleme“.45 Acum și-a fixat sarcina de a se asigura că Dos Passos nu le va submina lucrul după ce va pleca din Spania. Conflictul lor a atins apogeul la Paris, pe 11 mai 1937, chiar în clipa când Dos Passos și soția lui erau pe punctul de a prinde trenul spre portul Le Havre, de unde aveau să se îmbarce pe vapor și să-și continue călătoria, traversând Atlanticul.46 Gara Saint-Lazare este una dintre cele mai mari și mai vechi gări din Paris. Din exterior, fațada elegantă de secol XIX o făcea să pară un muzeu – și-ar fi găsit locul lângă Luvru –, însă la interior nu era altceva decât funcționalitate, o serie de acoperișuri ascuțite de oțel și sticlă, deasupra peroanelor și liniilor de tren. Soarele răsărise pe după nori în jurul prânzului și un pic de lumină pătrundea până la peroanele pentru călătorii care se uitau după trenul de 1:15, care făcea legătura cu vaporul. Deoarece ajunseseră cu întârziere, Dos Passos și soția lui, Katy, se luptau să-și încarce multele bagaje pe care le aveau. Aproape în ultima clipă, înainte să strige conductorul en voiture și să închidă ușile, Hemingway a țâșnit din mulțimea de rude și de oameni care-și luau rămas-bun. Însă el nu venise ca să-și ia rămas-bun. Era încruntat și n-a fost vorba de nici o flecăreală veselă. Hemingway avea nevoie de răspunsuri la întrebări importante. Acum. Ce

anume avea să spună Dos Passos despre Robles? Sau și în privința războiului, în general? Mereu chibzuit și echilibrat, Dos Passos i-a răspuns că avea să-și spună povestea publicului american: ce rost avea să lupți în război pentru drepturile cetățenilor, dacă pe parcurs distrugi astfel de drepturi? Hemingway a replicat: „Drepturi cetățenești, rahat. Ești de partea noastră sau ești împotriva noastră?“ Dos Passos a ridicat din umeri asemenea unui profesor care-și argumentează o idee la oră: va scrie ce avea de scris. Ridicând pumnul încleștat spre fața lui Dos Passos, Hemingway a spus: „Dacă faci asta, o să fii terminat, distrus. Criticii din New York au să te răstignească fără doar și poate“.47 Lui Katy Dos Passos (care a fost ea însăși o veche prietenă apropiată a lui Hemingway) nu-i venea să creadă ceea ce auzea. I-a spus lui Hemingway că „nu-i mai fusese dat niciodată în viață să audă ceva atât de dezgustător de oportunist“. Hemingway nu i-a răspuns și, când trenul era în sfârșit gata de plecare, s-a îndepărtat fără să se mai uite înapoi.48 Ivens și Hemingway au trecut la ștergerea lui Dos Passos din viețile lor profesionale. Era ca și cum Dos Passos nu făcuse niciodată parte din Grupul Istoricilor Contemporani, pe care Ivens îl va reconstitui mai târziu ca History Today Inc./Societatea Istoria Azi, pentru a-l exclude pe necredincios. (Noua organizație nu va avea, după cum s-a exprimat Ivens, „nici un Dos Passos sau ceva similar“.49) La începutul lui 1938, Hemingway avea să reia subiectul într-o telegramă plină de furie, trimisă de pe transatlanticul francez Ile de France, urmată de o scrisoare un pic mai puțin furioasă, trimisă de pe uscat câteva zile mai târziu. Telegrama îl acuza pe Dos Passos (care adesea avea probleme să se descurce cu banii de pe o zi pe alta) că e turnător „pentru bani, în timp ce inșii mai buni decât tine mai luptă încă“ – adică, vânzând povești care demascau erorile Republicii.50 Scrisoarea începea cu scuze, după care degenera.51 Una dintre propozițiile mai moderate era totuși genul de acuzație care să pună capăt unei prietenii: ca el să pretindă că în războiul ăsta comuniștii își impuneau voința asupra oamenilor era „teribil de jalnic“. În anii următori, Hemingway avea să repovestească versiuni ale poveștii, toate insultătoare la adresa lui Dos Passos. Pretindea că Robles fusese executat ca spion după un proces corect sau pur și simplu că „băieții“ îl

împușcaseră pe „traducătorul de doi bani“.52 În 1954, Hemingway își atribuia rolul aceluia care își „luase inima în dinți să-i spună lui Dos“ adevărul despre Robles și că Dos Passos „se întorsese împotriva mea, ca și cum eu însumi l-aș fi împușcat“.53 Atacurile lui Hemingway la adresa lui Dos Passos reflectau ceea ce el numea mai târziu „presiunea tehnică“ a marelui război împotriva fascismului, care a început în 1936, a continuat timp de zece ani și i-a schimbat viața; avea să se folosească de acea încordare pentru a explica de ce se întorsese împotriva unora dintre vechii săi prieteni.54 Dar nu a tăgăduit niciodată ceea ce a spus și a scris despre Dos Passos sau despre Spania în primăvara anului 1937. Un război civil în interiorul războiului civil a izbucnit în luna mai în Barcelona, un oraș în care extrema stângă își ducea la îndeplinire viziunea pentru viitor. La început, anarhiștii și marxiștii nealiniați din POUM – Partido Obrero de Unificación sau Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, păreau să fie în avantaj. Restaurante elegante deveniseră restaurante cu autoservire pentru oameni – sala de mese de la Ritz era acum Cantina Poporului nr. 1. Fabrici erau conduse din ateliere; preoți nu se zăreau pe nicăieri, bisericile lor fiind închise sau folosite în alte scopuri. O mănăstire fusese transformată într-un sanatoriu pentru copiii tuberculoși.55 Toate acestea erau în contradicție cu politica comunistă și sovietică: revoluția trebuia să aștepte până la sfârșitul războiului. Până atunci, toată lumea trebuia să se supună administrației centrale. Conflictul care clocotea de multă vreme a izbucnit necontrolat, mai întâi la centrala telefonică, apoi pe străzi, cu ambele tabere ridicând cu repeziciune baricade din pietre din caldarâm și vehicule răsturnate. Lupta era năucitoare și grea uneori – într-o zi liniștită era „calm, în afară de focul mitralierelor și de carabină“.56 Deși sovieticii țeseau intrigi în fundal, exercitând presiune ori de câte ori puteau, comuniștii au profitat de pe urma crizei și au reușit să-l înlocuiască pe prim-ministrul Republicii. Noul guvern a acționat împotriva POUM în Barcelona. Cartierul său general a fost închis și transformat în închisoare, unitățile sale de pe front au fost desființate, iar comitetul lui central a fost arestat în masă. În iunie, liderul partidului, Andrés Nin, a plătit cu viața pentru sprijinul

de odinioară pentru Troțki și pentru criticarea fățișă a lui Stalin, acel „dictator otrăvit“.57 NKVD-ul l-a dus pe Nin într-una dintre închisorile sale secrete, torturându-l pentru a mărturisi că era spion fascist. Demonstrând o uimitoare forță de rezistență, el a refuzat să mărturisească, salvând astfel viețile prietenilor și camarazilor săi. Apoi, sovieticii sau interpușii lor l-au ucis și i-au aruncat cadavrul în zona rurală. Însuși rezidentul NKVD, Orlov, s-a aflat la fața locului, cel puțin o vreme, atât de important era cazul pentru sovietici.58 Pentru a explica ce s-a întâmplat, ziarele comuniste au publicat acuzații sinistre (și false) despre colaborarea lui Nin cu fasciștii. În cele din urmă au lansat povestea că fusese salvat de fasciști și că-și găsise adăpost în tabăra lui Franco sau a lui Hitler. E puțin probabil ca Hemingway să fi știut adevărul despre soarta lui Nin sau despre participarea lui Orlov, însă a auzit zvonuri. L-a menționat pe Nin în scrisoarea din 1938, adresată lui Dos Passos, și mai târziu a relatat din nou versiunea cinică a NKVD-ului despre moartea lui Nin în Pentru cine bat clopotele. Personajul Karkov, avându-l ca model pe corespondentul sovietic Kolțov, aruncă lumină asupra întregii chestiuni. POUM era o stranie erezie; Nin fusese arestat, dar ne scăpase „din mâini“. Nimeni nu știe dacă Hemingway a acceptat cu naivitate mușamalizarea sau dacă a mușamalizat el cu bună știință adevărul, pentru a apăra Republica.59 În timpul tulburărilor din Barcelona, Ivens și Hemingway se aflau în Statele Unite. Din Spania, Hemingway plecase mai întâi spre New York și apoi spre Key West, de unde și-a luat soția și copiii și a plecat spre Bimini în Bahamas, căminul său în vara acelui an. La începutul lui iunie, Ivens a călătorit spre sud pentru a discuta despre film și despre un discurs pe care Hemingway avea să-l țină.60 Pe 4 iunie, cei doi prieteni au zburat la New York ca să participe la cea de-a Doua Conferință a Scriitorilor Americani, sponsorizată de Liga Scriitorilor Americani. Trâmbițând despre congres că este o adunare de „oameni de litere cu diferite afilieri politice“, ziarul comunist Daily Worker făcea reclamă viitorului discurs al lui Hemingway, „acest cel mai «apolitic» dintre scriitori… proaspăt venit de pe câmpurile de luptă însângerate ale Spaniei“.61 PCSUA a fost însă cel care a stabilit programul, distribuindu-și membrii în rolurile de frunte, printre care ursuzul stalinist Earl Browder,

secretarul general al partidului; prietenul lui Hemingway, Donald Ogden Stewart, un producător de filme de la Hollywood, care devenise unul dintre cei loiali; și Ivens însuși, care încă finaliza editarea Pământului spaniol. Locul de desfășurare era Carnegie Hall, pe strada West Fifty-Seven din Manhattan. Construită în 1891, arăta deja demodată, o clădire de operă, bogat ornamentată cu rânduri de casete aurite atârnând deasupra lojei orchestrei și scenei. În seara aceasta era plină ochi cu 3.500 de comuniști și prietenii lor. Valuri de fum de țigară se contopeau cu căldura și umezeala, făcând aerul aproape irespirabil. Mulțimea era însă foarte atentă la vorbitori. Ivens a fost al treilea și a proiectat secvențe din filmul „făcut pe același front unde consider că orice scriitor onest ar trebui să se afle“.62 Fără a se simți vreodată în largul lui vorbind în public – o poveste spune că a mers din bar în bar prin centrul Manhattanului ca să-și facă curaj63 – Hemingway a continuat de unde se oprise Ivens. Constrâns de vestă și cravată, transpirând din abundență din cauza căldurii, scriitorul din Oak Park a vorbit cu vocea-i plată, aproape nazală, din Vestul Mijlociu și a întâmpinat ceva greutăți la cititul textului dactilografiat. „Când avea greutăți la citit“, Hemingway părea să se înfurie pe text, „repetând propozițiile cu o extraordinară vehemență“.64 Discursul de șapte minute era un atac la adresa fascismului, ceea ce oferea prezumția de nevinovăție comunismului. Hemingway a spus publicului că problema scriitorului era „cum să scrie adevărul“.65 A continuat spunând că exista „o singură formă de guvernare care nu putea da scriitori buni și sistemul acela era fascismul“; un „scriitor care nu va minți nu va putea să trăiască și să lucreze sub fascism“. N-a spus nimic despre cum era să fii scriitor în Uniunea Sovietică, acolo unde scriitorii erau forțați să mintă pentru a supraviețui. Persoanele din public au apreciat discursul așa cum a fost. Pentru mulți, acesta era evenimentul pe care-l așteptaseră și nu erau dezamăgiți. Fluierând și bătând din picioare, l-au răsplătit pe Hemingway cu ropote de aplauze.66 Câteva zile mai târziu, Max Perkins a fost încântat că observațiile sale despre scris rămâneau „mereu adevărate“.67 New Masses a tipărit textul în întregime pe 22 iunie.68 După Carnegie Hall, Istoricii Contemporani s-au confruntat cu o criză. La un moment dat, probabil spre sfârșitul lui iunie, Ivens a afirmat că

trebuia să facă rost de 2.500 $ ca să-și termine filmul. Hemingway s-a hotărât să-l ajute pe Ivens, omul în care, spunea el, avea încredere absolută. A observat că diverse persoane, inclusiv MacLeish, au spus că nu puteau face nimic. Dar el era dispus să facă un nou sacrificiu financiar pentru cauză și a luat cu împrumut 2.500 $ cu dobândă de 6 procente, făcând o gaură în situația sa financiară, însă punând capăt crizei iminente.69 Pe la începutul lui iulie, filmul luase forma finală. Ivens a schițat, iar Hemingway a redactat un scenariu care reducea războiul la o formulă simplă:70 Ne-am câștigat dreptul de a ne cultiva pământul prin alegeri democratice. Acum, clicile militare și moșierii plecați atacă pentru a ne lua din nou pământul. Dar luptăm pentru dreptul de a iriga și cultiva acest Pământ Spaniol pe care nobilii l-au lăsat în paragină spre propriul lor amuzament. Narat de Hemingway, filmul începe prezentând viața într-un sat republican, în care locuitorii sunt înfățișați muncind în comun pentru a-și face o viață mai bună. În continuare, filmul trece la secvențe cu bărbați care luptă pentru a-și apăra acel mod de viață, cu scene de pe front și din Madridul sfâșiat de război. Gellhorn avea să-și amintească mereu scenele de bombardament cu femei care se înecau din cauza fumului și care-și ștergeau ochii, în timp ce bărbați cu „chipuri grave în expectativă“ se îndreptau încet către inamicul pe care urmau să-l atace.71 Pe 8 iulie, Hemingway, Gellhorn și Ivens au prezentat filmul președintelui Roosevelt și soției sale. Gellhorn apelase la prietena ei, Eleanor, și o convinsese să-i invite pe regizori la Casa Albă. La început, Hemingway nu și-a agreat prea mult gazda; când s-au întâlnit, președintele era „plin de un șarm de Harvard, asexuat și efeminat“.72 Era o zi caniculară; i-a condus într-o sufragerie lipsită de aer condiționat; cina a fost nesemnificativă: supă searbădă, porumbel gumos, salată ofilită. Însă, după cină, soții Roosevelt s-au uitat la film cu atenție. Președintele era așezat lângă Ivens și au stat îndelung de vorbă, după ce s-a terminat. Poate că, a început el, Hemingway și Ivens „ar trebui să adauge mai multă propagandă în film“.73 Hemingway și Ivens plănuiseră să ceară o suspendare a embargoului pe

arme care reieșea din neutralitatea americană. Însă Roosevelt a vorbit așa de mult, încât n-au putut să intervină. Singurul lucru pe care-l putea face Hemingway era să-i spună lui Harry Hopkins, confidentul lui Roosevelt, pe care acum pretindea că-l admiră, că Republica avea nevoie de arme ca să câștige. Nici filmul, nici această mică inițiativă nu aveau să ducă la vreo schimbare în politica americană, însă a fost o experiență amețitoare pentru cei doi artiști să încerce să-l influențeze pe președinte. Chiar și ani mai târziu, Ivens își amintea sentimentul: „Făcuserăm o încercare și am fost destul de mândri că am făcut asta“.74 A doua zi, în rubrica sa din ziar, „Ziua mea“, doamna Roosevelt stătea de vorbă cu cititorii săi despre cele trei „extrem de interesante persoane“ care veniseră la cină.75 Olandezul cu păr ondulat și ochi albaștri adânci era „unul dintre cei mai artistici și neînfricați regizori de film“. Fusese impresionată de felul în care înfățișase „chipurile bărbaților și femeilor… ale fermierilor, soldaților, oratorilor sau nevestelor de la sat, toți… având caractere interesante pe care simțeai că ai vrea să le studiezi“. Cât despre Gellhorn, i-a scris doamnei Roosevelt ca să-i mulțumească „enorm“ pentru organizarea vizitei și a întrebat-o cu oarecare îngrijorare: „Chiar v-a plăcut filmul, nu-i așa?“ Așa spera și ea: „Joris și Ernest erau mulțumiți în această privință… impresionați pentru că dvs. și dl. Roosevelt ați spus să-i dea un mesaj mai puternic – la acest lucru s-a ajuns – subliniind cauzele conflictului“.76 La jumătatea lui iulie, însoțiți de Pauline în loc de Gellhorn, Ivens și Hemingway și-au dus filmul la Hollywood, unde sperau să dea de un public prietenos, capabil și doritor să scrie cecuri grase pe care Istoricii să le folosească pentru a cumpăra ambulanțe pentru Republică.77 Hemingway a fost tratat ca o vedetă de actori și producători, foarte fericiți să asiste la o reprezentație a faimosului scriitor și a prietenului său regizor, în special pentru o cauză de stânga. S-a început cu un prânz oficial la MGM, găzduit de frumoasa austriacă Luise Rainer, urmat apoi de mari petreceri acasă la două dintre staruri, Fredric March și Robert Benchley. Biletele la spectacolul de la Amfiteatrul Filarmonicii au fost vândute în totalitate.78 La Filarmonică, Ivens a vorbit de parcă el era Hemingway; aproape că „la depășit pe Hemingway“ cu remarca: „Ştiu că e greu să faci bani, dar nici

să mori nu e ușor“.79 Ca să nu fie învins, Hemingway a început să facă o pledoarie elocventă pentru ajutor. După ce a vorbit despre cauză – cum răspândirea fascismului trebuia oprită în Spania și cum oamenii pe care el îi iubise muriseră pentru cauză, a devenit și mai personal:80 Nu știu dacă ați fost vreodată răniți… În clipa în care se întâmplă… nu e foarte dureros… Dar cam după o jumătate de oră, când mai trece șocul, începe să te doară și… îți dorești de-adevăratelea să fi murit dacă ambulanța ajunge cu greu. Scott Fitzgerald se afla în public la Filarmonică și filmul i s-a părut „mai presus de orice laudă“, adăugând într-o scrisoare către Max Perkins de la Charles Scribner’s Sons (care l-au publicat atât pe Fitzgerald, cât și pe Hemingway) că auzise „ceva aproape religios“ în cuvintele lui Hemingway.81 Marele tur al Hollywoodului s-a dovedit a fi punctul culminant pentru Pământ spaniol. Rulând în locuri ca 55th Street Playhouse din New York și la National Press Club din Washington, filmul a dat naștere la critici de toate felurile. Criticii erau ambivalenți în privința tensiunii dintre arta cinematografică și propaganda politică. Nu după multă vreme a intrat întrun con de umbră, devenind un interesant studiu de caz în istoria cinematografiei.82 A venit apoi anunțul surpriză al lui Ivens că o termina cu Spania. Avea să se concentreze asupra unui nou război, cel care escalada în China. Lui Hemingway și Gellhorn le-a fost greu să accepte schimbarea bruscă, deși era aproape sigur că venea la ordinele Cominternului. Trecuseră prin atâtea împreună cu olandezul, din prima linie a frontului până la Casa Albă. Acum echipa se destrăma, iar unul dintre membrii săi pleca la celălalt capăt al pământului. Gellhorn și-a amintit că se gândea că Ivens și Hemingway erau devotați în moduri diferite:83 În New York promovam Pământ spaniol ca și cum toată lumea ar fi depins de asta. Ce m-a uimit întotdeauna a fost faptul că Joris nu s-a întors în Spania. Ernest și cu mine ne-am întors acolo, dar el nu. Cred că, la urma urmei, nu era atât de implicat emoțional.

Hemingway s-a îngrijorat pe bună dreptate că Cominternul începea să-și mute atenția de la Spania, o idee inimaginabilă pentru el și Gellhorn în vara anului 1937.84 Scriitorul se îndrepta încă în cealaltă direcție, devenind tot mai devotat Republicii, lucru care, în schimb, l-a apropiat și mai mult de sovietici – cei mai buni prieteni străini ai Republicii, din punctul lui de vedere. Chiar și atunci când adepți loiali ai Cominternului, precum Ivens, erau repartizați altundeva, Hemingway și-a aprofundat prietenia cu spionii sovietici care au rămas în țară și care erau mai mult decât fericiți să răspundă abordărilor venite din partea lui.

CAPITOLUL 3 ÎNTOARCEREA ÎN SPANIA Menţinerea cursului

Una dintre cele mai dificile părți ale călătoriei fusese să-l convingă pe proprietarul garajului să împroaște vopsea peste lacul aproape perfect al mașinii, pentru a-i masca conturul. Spre sfârșitul verii anului 1937, Hemingway își dorea să aibă cât mai multă protecție față de atacurile aeriene inamice pe timpul călătoriei sale spre o tabără a unei gherile republicane dintr-un colț îndepărtat al Spaniei, iar camuflajul făcut acasă era mai bun decât deloc. După ce a legat încă o canistră sau două de benzină de bara de protecție, a pornit din Valencia pe drumurile pavate și mai netede de lângă coasta mediteraneană, apoi a luat-o pe drumurile mai mici care duceau spre munții din jurul orașului Teruel. Nefiind făcute pentru camioanele militare și pentru mașinile ofițerilor care le străbăteau acum, drumurile care traversau dealurile trebuie să se fi umplut de hârtoape și făgașe. Mașinii, probabil un alt Dodge puternic despre care se zicea că are trepte de viteză ca ale unui buldozer, i-a luat aproape două ore ca să parcurgă cam 72 de kilometri, urcând domol, dar constant pe curbele periculoase. Destinația lui Hemingway, micul oraș Alfambra, era frumoasă într-un mod auster, cu dealurile aride încadrate de vegetație de-a lungul unui mic râu cu același nume. L-a găsit pe comandantul gherilei pe care-l căuta întro casă simplă, care fusese transformată în cazarmă, și a aflat rapid că Antoni Chrost, comunistul polonez care vorbea fără ocolișuri, aflat la comandă, nu dorea vizitatori, mai ales dacă erau reporteri. Numele lui Hemingway nu însemna nimic pentru el. Ernest i-a arătat un permis de liberă trecere de la Armata de Centru, acoperit de ștampile care transmiteau capacitatea de exercitare a autorității. Permisul îl obliga pe fiecare comandant republican să-i ofere ajutorul purtătorului în activitatea sa, care, îi plăcea lui să le spună oamenilor de teapa lui Chrost, era mai

mult aceea de scriitor decât de reporter. Probabil că permisul a schimbat situația. În cele din urmă, Chrost a fost de acord să-l lase pe scriitor să se întoarcă după trei săptămâni și să-i însoțească într-o misiune de sabotaj – deși avea să numească pe cineva care să-l supravegheze pe Hemingway, pentru orice eventualitate. A doua oară, Hemingway a rămas cu gherila timp de patru zile în tabăra lor și în acțiune. I-au împrumutat un revolver și i-au cerut să aibă la el grenade de mână și hrană în timpul marșului de 24 de kilometri până la obiectiv. Pornind la amurg, cei treizeci de bărbați s-au strecurat printre liniile fasciste, au mers pe lângă drum, dar nu pe el și, în cele din urmă, la adăpostul întunericului, s-au târât până la o linie de cale ferată de pe un mic pod peste râul Jiloca. Nu după mult timp au auzit un tren la distanță și au văzut scântei ieșind din locomotivă, care luminau cerul nopții. Trenul se mișca cu viteză destul de mică pentru ca dinamiteros să aibă timp să pregătească încărcătura de explozibil, în timp ce Hemingway cotrobăia prin rucsac după un aparat de fotografiat. La cererea urgentă a lui Chrost, a închis blițul, dar a putut să folosească lumina exploziei pentru a fotografia atacul: podul care se prăbușea în apă chiar înainte ca locomotiva să ajungă pe malul râului, vagoanele care săreau de pe șine, roțile de metal brăzdând pământul înainte de a se opri, acum bune doar de fier vechi. Gherila nu a așteptat ca inamicul să riposteze și a pornit imediat spre casă.1 Hemingway a revenit în Spania încă de trei ori după ce Joris Ivens a plecat în China. Regizorul olandez a continuat să-i scrie prietenului său american scrisori lungi și detaliate, incluzând și o notă de douăzeci de pagini pe 28 ianuarie 1938, îndemnându-l să nu se dea bătut.2 Hemingway trebuia să continue să pledeze în favoarea Republicii prin scrisul său, la fel cum făcuse în 1937; trebuia să-și pună în scenă piesa antifascistă Coloana a cincea și poate și pe peliculă; trebuia să păstreze legătura cu persoanele din cadrul mișcării, care-i puteau explica evenimentele din Barcelona; dacă și când era pregătit, dacă era ceva ce „ar fi vrut să discute cu unul dintre oamenii noștri de la conducere“, nu trebuia să ezite „să o facă“. În cele din urmă, trebuia să vină în China, noua frontieră din războiul împotriva fascismului.

O mare parte dintre sfaturile lui Ivens nu au avut nici un ecou. Hemingway nu voia să meargă să lucreze în China, ca să nu mai vorbim de adeziunea la Comintern. Avea să construiască pe temelia pe care Ivens o așezase pentru el, folosindu-se din plin de noile sale contacte sovietice și comuniste. Însă avea să sprijine Republica în felul lui. Avea să fie propriul său comisar. Și avea să fie mai mult decât un propagandist pentru Ivens și cauza lui. Ivens nu părea să înțeleagă faptul că Hemingway se afla în Spania și ca pretendent, binefăcător, consultant militar și, mai presus de toate, scriitor. Așa cum încercase să le explice gherilelor, scriitorul și reporterul nu erau unul și același lucru. Reporterul dorea fapte pentru o relatare pe care s-o pună la dosar de îndată ce reușea să o treacă de cenzură; scriitorul dorea să absoarbă experiența războiului. Cel care s-a apropiat cel mai mult de înlocuirea lui Ivens în viața lui Hemingway a fost comunistul german Gustav Regler, unul dintre cele mai interesante – și, în fond, atrăgătoare – personaje pe care Hemingway le-a întâlnit în Spania.3 Era la fel de chipeș ca o vedetă de cinema, după cum o dovedea și rolul său secundar din Pământ spaniol; arăta un pic ca un Gary Cooper ceva mai intelectual. Cariera de combatant a lui Regler era o calificare la limită pentru prietenia cu Hemingway. În Primul Război Mondial luptase în tranșee pentru kaiser. După război a devenit un comunist devotat, riscându-și viața și traiul pentru partid. Asta includea lucrul cu Ivens la un film de propagandă despre Germania în 1934. Experiența îi lăsase un gust amar. Ivens era un pic prea alunecos, un pic prea manipulator pentru el. Când îl întâlnise pe Ivens împreună cu Hemingway în Spania, se întrebase dacă „zâmbitorul Ivens“ intenționa să facă „un alt film despre autoamăgire“.4

Hemingway și comunistul german Gustav Regler, comisarul cu suflet care i-a devenit prieten apropiat. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

În 1936, Regler locuia la Moscova, unde începea să înțeleagă, așa cum Hemingway nu avea niciodată să o facă, cum era să trăiești sub dictatura proletariatului, zi de zi. Adesea oglindea în mod amenințător vechiul regim sau Germania nazistă. Cu un amestec de neîncredere, dezgust și teamă, a înțeles unul dintre primele procese-spectacol ale lui Stalin: „Am văzut dubele închisorii… trase în spatele Teatrului Bolșoi. Nu arătau diferit de dubele folosite de poliția țaristă… M-am mai gândit [și] la [un prizonier] care mergea pe lângă mine spre moarte în München.“5 Printre victimele sovietice se afla unul dintre protectorii săi, marele revoluționar Lev Kamenev, care a fost judecat și executat în august. Regler se întreba dacă el urma pe listă și a fost extrem de ușurat când Cominternul i-a aprobat

cererea de a merge în Spania. Acolo a devenit comisar politic în a Douăsprezecea Brigadă Internațională. Spre deosebire de alți comisari, dintre care unii aveau o abordare mult mai dură, Regler a înțeles că datoria lui era să mențină moralul trupelor ridicat și să lucreze cu populația civilă. În 1938 se lăuda că a salvat tablouri de valoare inestimabilă de la distrugere și că a transportat femei și copii în siguranță din satele în care luptele erau în toi.6 Era cu siguranță sincer când spunea că era de datoria comisarilor „să oprească cruzimile... de ambele părți.“ Te simțeai bine luptând lupta cea dreaptă din nou: pentru el, vânturile „Spaniei eroice“ alungau „duhoarea Moscovei“.7 Privea cum „Rusia cea bună“ intra în scenă, dar era îngrijorat că „Rusia diabolică“ nu era prea departe. Dacă Ivens a încercat să-l învețe pe Hemingway despre „Rusia cea bună“ și despre tot ce făcea ea ca să lupte împotriva fascismului, Regler nu a ezitat să-i povestească americanului despre „Rusia diabolică“ și obiceiurile ei. I-a spus lui Hemingway o poveste care ilustra diferența. Membrii unui batalion francez îi ceruseră din proprie inițiativă să se întâlnească ca să discute o chestiune. În timpul unei bătălii recente, doi soldați francezi se panicaseră, închipuindu-și că trupele inamice îi înconjuraseră și strigând ca toți să o ia la fugă. Regler a ordonat să fie arestați, apoi a stabilit că sufereau de epuizare datorată luptelor. I-a trimis la un sanatoriu și i-a raportat ceea ce făcuse comisarului-șef al Brigăzilor, comunistul francez André Marty. Marty devenise revoluționar pe când era marinar în marina franceză. Era faimos în cercurile comuniste pentru că organizase o revoltă ca să împiedice nava sa să tragă în bolșevici după Revoluția din octombrie 1917. Când a venit în Spania douăzeci de ani mai târziu, de data aceasta ca înalt funcționar, bărbatul solid se îngrășase, avea o bărbie dublă și un început de chelie pe care de obicei o ascundea sub o beretă cu un număr mai mare. De parcă geaca de piele neagră și pistolul mare nu erau destul de intimidante, avea tendința să țipe, mai degrabă decât să vorbească, și să suspecteze aproape pe oricine de trădare.8 Având la dispoziție raportul lui Rengler, Marty a declarat că știa ce avea de făcut și a preluat controlul cazului. Apoi a ordonat „unui pluton de execuții rusesc“ să-i împuște pe cei doi soldați.9 Regler și-a amintit cum

Hemingway a exclamat: „Porcul!“ și a scuipat pe jos când a ascultat povestea.10 Gestul acesta l-a apropiat pe Regler de Hemingway, iar apoi și-a dovedit prietenia în repetate rânduri, împărtășindu-i americanului lucruri confidențiale11: „I-am făcut dezvăluiri ale unor operațiuni și crize la care fusesem martor. I-am făcut cunoscute pierderile noastre și i-am dat informații prealabile ori de câte ori puteam, fiind sigur că înțelegea cu adevărat…“ Ceea ce nici Regler nu menționează în memoriile sale este faptul că el a fost acela care i-a făcut lui Hemingway cunoștință cu un alt reprezentant al Rusiei diabolice, șeful biroului NKVD, Orlov. Întâlnirea a avut loc la Gaylord, probabil în primăvara anului 1937. Orlov nu a fost prezentat în calitate oficială, dar a presupus că Hemingway știa cine era. (Nu prea mai era un secret printre obișnuiții localului Gaylord.) Nu s-au întâmplat prea multe lucruri la prima lor întâlnire. Bând vodcă și coniac spaniol, au discutat în engleză despre interesul lor comun pentru armele de foc, dar nu despre politică. Gellhorn li s-a alăturat și l-a vrăjit pe Orlov; au pălăvrăgit despre mâncarea și muzica austriacă, agreate de amândoi.12 În vara anului 1937, Orlov a urmărit știrile despre succesele lui Hemingway de la New York și Hollywood. A citit pe mijloacele de informare ale NKVD-ului despre conferința scriitorilor de la Carnegie Hall:13 Sursele au relatat faptul că discursul lui Hemingway a fost punctul culminant al convenției… Îi… atacase pe fasciști și-i sfărâmase până-i făcuse una cu pământul… Faptul că Hemingway luase o poziție politică pozitivă și atât de fermă… în public a luat [NKVD-ul] prin surprindere. Datorită prestației lui Hemingway de la New York, Orlov a hotărât ca NKVD-ul să-i acorde lui Hemingway deplină libertate de acțiune, potrivită pentru orice ajutor oficial de care ar putea avea nevoie în Spania.14 Când Hemingway s-a întors la Madrid în septembrie 1937, și-a făcut din nou apariția la Gaylord și i-a spus lui Regler că dorea să afle mai multe despre gherilele republicane, despre care se spunea că făceau fapte eroice de un curaj nesăbuit în luptă. Având acces imediat la NKVD, Regler a putut să-i

spună personal lui Orlov despre ce dorea Hemingway. Dată fiind experiența lui de a lupta împotriva insurgenților albi în timpul războiului civil din Rusia, Orlov se credea un fel de expert în lupta de gherilă și-i surâdea ideea de a se făli cu programul său. Deși mergea împotriva curentului ultrasecretului NKVD, Orlov a făcut o excepție pentru Hemingway, care nu numai că era solidar cauzei, dar era și cel mai remarcabil ziarist din Spania, unul care merita să fie curtat. Și astfel Orlov a aranjat ca Hemingway să viziteze Benimàmet, o tabără secretă de antrenament a gherilei, aflată în teritoriul NKVD-ului. Ghidul turului de la Benimàmet al lui Hemingway a fost adjunctul lui Orlov, Leonid Eitingon, un ofițer NKVD cu pieptul larg care conducea operațiunile zilnice ale gherilei și impresiona ca fiind competent și direct. În timp ce fotografiile lui Orlov îi redau intensitatea, cele ale lui Eitington sugerează duritate, carismă și chiar un dram de umor, lucru remarcabil de vreme ce o parte a activității sale era aceea de a-i ucide pe inamicii lui Stalin.15 În timpul vizitei, Eitington a făcut eforturi uriașe ca să-l impresioneze pe Hemingway, ducându-l într-un tur pus la cale cu multă grijă. Sovieticii i-au arătat fiecare etapă a instrucției în tabără, unde structuri din tencuială văruită amplasate pe un câmp lipsit de formă îi dădeau genul de înfățișare austeră și serioasă care-l atrăgea pe scriitor.

Aleksandr Orlov, șeful din NKVD care conducea războiul secret din Spania pentru Stalin și care și-a făcut timp să se ocupe de Hemingway. National Archives, College Park.

Pe la amiază, Orlov a oferit un prânz gourmet servit alături de vinuri franțuzești fine pe care le păstrase pentru ocazii speciale. A turnat și o vodcă poloneză rară, Baczewski, pe care îi ceruse unui coleg NKVD din Viena să i-o trimită în Spania în mod regulat. După prânz, Orlov și Hemingway au mers la unul dintre poligoanele din tabără pentru a trage cu arme sovietice. Având în vedere cantitatea de băutură din timpul prânzului, Orlov a fost surprins că Hemingway a tras foarte bine potrivit oricărui standard. Când vizita se apropia de sfârșit, Orlov i-a dăruit lui Hemingway una dintre prețioasele sale sticle de Baczewski ca s-o ia cu el la hotel. Sovieticul a crezut că Hemingway era „copleșit“ când și-a exprimat recunoștința pentru ospitalitatea pe care i-o arătase NKVD-ul. Poate că Orlov a manevrat ca să-i faciliteze lui Hemingway vizita la Alfambra, orașul unde a stat patru zile în toamna anului 1937 cu gherilele comuniste. Ei, în schimb, i-au permis să fie martor la atacul asupra trenului naționaliștilor, care avea să reprezinte intriga romanului Pentru cine bat clopotele. Unele dintre dovezi sunt circumstanțiale: Benimàmet și Alfambra

se aflau la distanță de aproximativ 160 de kilometri una de cealaltă; Hemingway a vizitat cele două locuri cam în aceeași perioadă; e posibil ca Orlov să fi avut influență, dacă nu și control, asupra polonezului Antoni Chrost și a oamenilor săi din trupele de comando, care probabil se antrenau la Benimàmet. Însuși Orlov a sugerat o conexiune când a afirmat niște ani mai târziu că „o mare parte din ceea ce scrisese Hemingway în carte“ a provenit din vizita la Benimàmet, adăugând cât de încântat a fost să se recunoască în personajul Varloff.16 Orlov s-a întâlnit din nou cu Hemingway câteva luni mai târziu. Ocazia era aniversarea oficială a Revoluției bolșevice pe 7 noiembrie 1938, care era și cea de-a doua aniversare a apărării cu succes a Madridului. Peste tot în Spania republicană au fost aniversări pline de bucurie.17 La prânzul de la Gaylord, Hemingway a vorbit o vreme despre timpul minunat petrecut la Benimàmet și despre cea mai impresionantă sticlă de vodcă pe care o dusese acasă. După câteva pahare, Hemingway a început să vorbească nestingherit. I-a „denunțat vehement pe Franco și pe naționaliști“ și nu avea „decât laudă“ la adresa Brigăzilor Internaționale și a republicanilor. Aceasta s-a dovedit a fi ultima întâlnire față în față dintre Orlov și Hemingway, însă agerul ofițer de informații auzise și citise destule ca să tragă niște concluzii despre scriitorul american. Orlov avea să și-l amintească pe Hemingway nu ca pe omul aflat sub controlul sovieticilor, ci ca pe „individualistul aspru, mare sportiv, dar mai presus de toate un adevărat adept al cauzei republicane din timpul Războiul Civil din Spania.“18 De fapt, Orlov avea rezerve cu privire la adevărații adepți de genul lui Hemingway. Când lua decizii la locul de muncă, Orlov era atât cinic, cât și realist, mai puțin motivat de ideologie sau de crez. Ani mai târziu avea să sugereze că Hemingway, absorbit în propriu-i sistem de convingeri, nu știuse când să se oprească: „Autorul și oamenii asemenea lui erau principalii stimuli ai războiului, în sensul că înclinau opinia lumii în direcția republicanilor…, lucru care prelungea inutil războiul“.19 Dacă ar fi știut asta, Hemingway ar fi fost încântat de opinia lui Orlov cu privire la influența lui. Considera că are mai multă influență decât avea în realitate, crezând că alții trăiau după ceea ce spunea și scria despre Spania. De exemplu, tânărul scriitor comunist Alvah Bessie a fost uimit să afle că

Hemingway credea că discursul lui în fața adepților din New York City din acea zi fierbinte de iunie din 1937 fusese ceea ce-l motivase pe Bessie să meargă în Spania și să se alăture Batalionului Abraham Lincoln, unitate în mare parte americană, formată de Comintern pentru a lupta pentru Republică.20 În memoriile sale, Men in Battle, Bessie l-a citat pe Hemingway, spunând că acesta știa „că discursul lui a influențat o mulțime de băieți să vină aici“.21 Acesta era, a continuat Bessie, „genul de egocentrism de care suferea tipul… Eu hotărâsem să vin în Spania cu mult înainte [să-i ascult discursul]. Încercam să găsesc o cale de ieșire din mariaj“. Pe câmpul de luptă, Hemingway a continuat să oscileze între a fi martor și a participa la luptă. A străbătut mulți kilometri cu colegii ziariști americani, Jay Allen de la Chicago Tribune și Herbert L. Matthews de la New York Times, și nu a ezitat să lase deoparte carnetul și stiloul ori de câte ori un loialist avea nevoie de ajutorul lui. În decembrie 1937, după ce i-a arătat lui Allen cum să-și apere timpanele în timpul unui raid aerian, strângând un creion între fălci ca să-și țină gura deschisă, Hemingway l-a rugat pe colegul lui să ajute la mutarea unei piese de artilerie blocate în noroi și s-a înfuriat când Allen a refuzat, spunând că era angajat să scrie, nu să lupte în război. Hemingway n-a apreciat nici prelegerea despre legile războiului care a urmat, despre cum reporterii nu aveau dreptul legal de a purta arme individuale.22 Hemingway s-a apucat din nou de lucru într-o zi însorită din primăvara anului 1938. Împreună cu Joe North (bine cunoscut de la New Masses) și Matthews, conduceau pe un drum de munte din Spania în spatele unui camion plin de tineri care cântau cântece republicane și ridicau pumnul, care era salutul republican. A fost, a comentat el, o priveliște emoționantă în mod unic. În clipa următoare, șoferul camionului a luat greșit o curbă; camionul s-a răsturnat; băieții erau aruncați de-a lungul drumului. Hemingway a sărit din mașină și a început să le acorde primul ajutor, în timp ce Matthews și-a scos carnetul și a început să pună întrebări despre răniți. North și-a amintit că l-a auzit pe Hemingway țipând la Matthews să se dea naiba la o parte din drum înainte ca el, Hemingway, să-l omoare pe Matthews – și că a simțit atunci că el, North, și Hemingway erau suflete

pereche.23 În primăvara anului 1938, mai mulți observatori neutri începeau să abandoneze Republica. Naționaliștii își consolidau controlul asupra jumătății de nord a țării și atacau sudul pentru a subîmpărți teritoriul care mai rămăsese din Republică. La sfârșitul lui martie, chiar și Hemingway credea că este prudent să se pregătească pentru ce e mai rău și s-a alăturat altor doi ziariști ca să ceară ajutorul ambasadelor americane din Franța și Spania în planificarea repatrierii americanilor care fuseseră prinși în război, în special a celor răniți.24 Hemingway era din nou dispus să dea o mână de ajutor, mai mult decât în strângerea de fonduri și în organizare. A subliniat necesitatea confidențialității, de vreme ce nu dorea să dea impresia că-și pierduse speranța în Republică și a răsuflat ușurat atunci când situația militară s-a stabilizat „incredibil“ câteva zile mai târziu.25 Când Hemingway și Matthews l-au întâlnit pe Bessie pe câmpul de luptă la începutul lui aprilie, Hemingway semăna din nou cu un entuziast suporter republican. S-au întâlnit în apropiere de orașul Tortosa, unde infanteriștii pe jumătate instruiți din Batalionul Abraham Lincoln ajutau să țină piept unei puternice ofensive fasciste. Bessie nu avea o părere prea bună despre Matthews, care i se părea „ursuz“, „posomorât“ și „ascetic“. Pe de altă parte, un Hemingway mai înalt, mai corpolent și roșu la față părea asemenea „unuia dintre cei mai masivi bărbați pe care i-ai vedea vreodată“. Era „nerăbdător… ca un copil mare“, punând întrebare după întrebare despre luptă. Hemingway refuza să fie descurajat. Îi lăuda pe comuniști pentru „exemplul, frământarea neîncetată și loialitatea necontestată“, care ajutaseră la crearea unei armate antifasciste unite. A continuat concluzionând că războiul avea să intre într-o nouă etapă și că rezistența guvernului avea să se intensifice, deoarece oameni buni de pretutindeni se înfuriau cu atât mai mult cu cât fasciștii ucideau cu sânge rece din ce în ce mai mulți „femei, copii și bătrâni“.26 Atâta timp cât mai exista o șansă de a obține victoria, ceea ce Hemingway spunea și scria despre război era, în general, optimist și punea Republica într-o lumină bună. Ideea era aceea de a menține Frontul Popular în lupta împotriva fascismului. Articolele sale pentru serviciul de telegrafie

nord-american, ca să nu mai vorbim de ceea ce scrisese pentru ziarul sovietic Pravda, erau pe atât de citite ca propagandă pe cât erau ca reportaj.27 I-a atacat pe fasciști și în special obiceiul lor de a bombarda țintele civile, lucru pe care îl echivala cu crima. A descris greutățile, suferința și curajul Republicii. A luat apărarea trupelor loialiste împotriva acuzațiilor potrivit cărora comiteau atrocități și a făcut un apel către țările democrate, să-și abroge politica de neintervenție. Asemenea multor altora, Hemingway credea cu tărie că Spania era locul unde să fie oprit fascismul. Dacă țările democrate nu acționau, iar fasciștii erau victorioși, cele dintâi meritau „orice le rezervă soarta“.28 Nu a cercetat deloc în profunzime defectele Republicii și nu dorea să relateze despre război din perspectiva naționalistă. Când i s-a cerut să facă acest lucru, a făcut doar o singură încercare, fără tragere de inimă, de a intra pe teritoriul naționalist.29 Hemingway chiar s-a răzgândit să mai fie editor pentru revista debutantă Ken după ce aceasta a publicat două caricaturi anticomuniste, pentru că, se gândea el, „prigoana anticomunistă“ putea submina Frontul Popular.30 Piesa lui Hemingway din 1937, Coloana a cincea, are ca subiect prinderea spionilor.31 Este povestea unui american pe nume Philip Rawlings, care, asemenea lui Hemingway, trăiește la Hotelul Florida din Madrid cu o iubită blondă, este un client obișnuit al barului Chicote și are o ascunzătoare plină cu mâncare pe care o împarte cu cei mai puțin norocoși. Dar, spre deosebire de Hemingway, principala lui ocupație nu este aceea de scriitor. Rawlings se descrie pe sine ca „polițist“, specialist în „contraspionaj“ și care „s-a înrolat pe durata“ unei serii întregi de „războaie nedeclarate“. Rawlings dă replici nefericite, de genul: „Timpul meu este timpul partidului“ și „Există un singur lucru legat de ordine. ELE TREBUIE EXECUTATE.“ Se afla în Spania cam de douăsprezece luni, lucrând pentru un ofițer de securitate cu nas acvilin pe nume Antonio, un personaj care, după cum au fost de acord majoritatea specialiștilor, avea ca model un polițist necruțător din poliția secretă, pe nume Pepe Quintanilla (care întâmplător era fratele pictorului Luis Quintanilla, cu care Hemingway se împrietenise înainte de război). Rawlings se pricepe de minune la prinderea spionilor – „membri ai unei «coloane a cincea»

secrete“ –, ținându-și urechile ciulite în timp ce merge prin oraș și interogând prizonierii. Conduce chiar un raid împotriva unui post de observație al artileriei, păzit de fasciști, capturându-i pe aceia care au comandat atacuri de artilerie împotriva țintelor civile din Madrid. Cititorul este lăsat să tragă concluzia că Republica avea nevoie de oameni ca Antonio și Rawlings ca să supraviețuiască. De care parte se afla Hemingway în acest moment? Privind înapoi după mai mult de un deceniu, avea să recunoască faptul că, în timpul războiului care pentru el a început în Spania, devenise „atât de îngrozitor de corect“, încât „îi făcea oroare să se gândească la trecut“.32 Pentru Hemingway, Războiul Civil din Spania nu a fost doar o supapă pentru un scriitor care dorea să fie luptător, sau doar o sursă de material pentru următoarea corespondență sau carte. În cuvinte sau acțiuni, literalmente pe câmpul de luptă și în afara lui, Hemingway lupta pentru Republică și împotriva fascismului, atât atunci când îi propulsa cariera, cât și când nu. Era dispus să facă sacrificii personale și profesionale. De multe ori, Hemingway a fost aproape să declare că în acest război scopul scuza mijloacele. Se îndrăgostise de cauza antifascistă și prorepublicană, la fel ca mulți alți scriitori și intelectuali de stânga. Era unica ecuație politică ce părea să aibă sens, într-un deceniu de crize derutante: libertate versus oprimare, democrație versus dictatură, progres versus reacțiune, om de rând versus oligarh, viață versus moarte. Era o cauză pe care un om cugetător o putea idealiza. Marele poet britanic W. A. Auden scria pentru mulți în poezia sa nemuritoare despre Spania atunci când punea întrebarea:33 Ce propui? Să construiesc cetatea dreptății? O voi face. Sunt de acord. Sau este un pact sinucigaș, romantica Moarte? Foarte bine, accept, fiindcă Sunt alegerea ta, hotărârea ta. Da, sunt Spania. În elogiul pentru Jim Lardner, un tânăr american ucis într-una dintre ultimele bătălii în care au luptat Brigăzile, Hemingway aproape a egalat idealismul și fatalismul lui Auden:34

Morții noștri fac parte din pământul Spaniei acum, iar pământul Spaniei nu poate să moară niciodată. În fiecare iarnă va părea că moare și în fiecare primăvară va reveni la viață… Nici un om nu a intrat vreodată în pământ mai onorabil decât cei care au murit în Spania… (Copyright © 1937 by W.H. Auden Reprinted by permission of Curtis Brown, Ltd.) Motivul oficial pentru desființarea Brigăzilor Internaționale și trimiterea acasă a voluntarilor străini ai Republicii spre sfârșitul anului 1938 era reconcilierea cu Comitetul de Nonintervenție, înființat de guvernele europene pentru a limita intervenția străină în război. Însă plecarea lor era și un alt semn că șansele de victorie scădeau. Guvernul a aranjat în grabă o paradă de rămas-bun în Barcelona la sfârșitul lunii octombrie, când soldații străini au mărșăluit prin mulțimea prietenoasă, al cărei număr era estimat la trei sute de mii. Mulțimea a aruncat atât de multe flori, încât marșul s-a transformat într-un târșâit prin stratul gros de petale, pe lângă fotografii mari ale liderilor republicani și ale lui Stalin. Ascultau cuvintele excesivei lidere comuniste și oratoare Dolores Ibárruri, cunoscută și ca „La Pasionaria“, care le spunea Brigăzilor că puteau pleca mândre; își făcuseră datoria; de acum intrau în istorie, în legendă. După discursuri, gorniștii au cântat „Taps“9 pentru soldații străini căzuți în acțiune și, potrivit cuvintelor (pline de compasiune) ale unuia dintre martori, „toată Barcelona și-a descoperit capul și a plâns“.35 Evenimentul a zdruncinat încrederea marelui adept din Hemingway atunci când a aflat despre el la începutul lui noiembrie 1938 în Valencia, capitala republicană. Nereușind să găsească nici o cale de a fi optimist cu privire la viitor, a clacat. Aflați la hotel în timpul unui raid aerian, Hemingway și Gellhorn l-au întâlnit pe unul dintre soldații internaționali, italianul Randolfo Pacciardi, care comandase Brigada Garibaldi. Părăsea acum Spania și nu avea unde să se întoarcă acasă (Italia aflându-se sub dominația fascistă). Era, după cum își amintea Gellhorn, cu inima frântă, fără patrie și fără un sfanț, dar nu se plângea cu privire la soarta lui.36 După întâlnirea cu Pacciardi, Hemingway și Gellhorn au continuat să urce spre camera lor. La scurt timp, l-a auzit pe Ernest plângând. Se rezema de zid pe scări și, plângând pentru Pacciardi, spunea: „Nu pot să facă așa

ceva! Nu pot trata un om curajos în felul acesta!“37 Hemingway plângea, după cum scria Gellhorn, pentru felul în care guvernul se debarasase de Brigăzi, cu mulțumiri de formă, lăsând oameni ca Pacciardi să plece „fără… bani, documente sau perspectivă de viitor.“38 Prima și singura dată când Gellhorn l-a auzit pe Hemingway să plângă a făcut-o să-l iubească și mai mult. Propria explicație a lui Hemingway pentru izbucnirea în lacrimi din Valencia era că „nu există om în viață astăzi care să nu fi plâns la un război, dacă a participat la el destul de mult… Uneori se întâmplă din cauza unei mari nedreptăți față de un altul, alteori din cauza desființării unui corp sau a unei unități militare care a îndurat și a înfăptuit [multe]… și care nu va mai fi niciodată laolaltă.“39 Ca și Pacciardi, mulți soldați din Brigăzile Internaționale s-au întors la o viață nesigură când au părăsit Spania. Britanicii, canadienii și americanii puteau merge acasă, însă, pătați de asocierea cu numărul mare de comuniști din rândurile lor, aveau să înfrunte suspiciunea oficială de a fi luptat pentru Republică. Sovieticii și aliații lor se puteau întoarce în Uniunea Sovietică, dar mulți aveau să moară într-un nou val de epurări staliniste absurde. Germanii și italienii nu puteau merge acasă și căutau, adesea în van, alte țări unde să se refugieze. Hemingway a părăsit Spania pentru ultima oară cam în același timp cu soldații Brigăzilor Internaționale. Știa că războiul spaniol era aproape gata. Și totuși, era departe de a fi pregătit să renunțe la lupta sa personală pentru valorile republicane. Asemenea personajului său Rawlings, îi plăcea să spună că se înrolase până la sfârșitul războiului și își luase angajamentul de mai multe ori de a continua lupta împotriva fascismului, oricât de mult i-ar lua să învingă inamicul, chiar și timp de cincizeci de ani de războaie nedeclarate.40 9. Marș funerar american cântat în timpul funeraliilor sau memorialelor militare (n. tr.).

CAPITOLUL 4 CLOPOTELE BAT PENTRU REPUBLICĂ Hemingway e martor

Pe la începutul lui februarie 1939, după ce trupele lui Franco capturaseră Barcelona, zeci de mii de soldați republicani, partizani și simpatizanți porneau pe drumurile care duceau în afara orașului, spre nord și est, departe de fasciștii literalmente îmbătați de victorie. Trăgeau în oricine semăna a republican. Drumurile principale cu două benzi – mai degrabă asemănătoare cu drumuri de țară cu acostamente de pământ – erau înțesate de refugiați în mașini și camioane, pe jos sau călare pe măgari. Țărănci cărau pui de găină și mânau capre; mame își duceau copiii, toți pe drumul către un liman sigur în Franța.1 Câteva camioane erau pline cu piloți fasciști, prizonieri aflați cumva încă sub controlul Forțelor Aeriene Republicane. Piloții și inamicii lor își aruncau unii altora insulte, jurându-se că nu vor ierta niciodată și spunându-și unul altuia să se ducă dracului. Însă în general trupele republicane mărșăluiau în liniște și în ordine. Într-o zi senină și însorită, chiar înainte să treacă granița spre Franța, s-a făcut o ultimă formație, apoi o mică paradă inspectată de o mână de oficiali, printre care și infamul André Marty. Apoi soldații și-au pus armele pe o mulțime de grămezi de arme și alte lucruri legate de război aruncate pe pământul pietros din partea spaniolă a graniței. Unii dintre soldații internaționali care rămăseseră să lupte până la sfârșit au strâns rândurile și cântau în timp ce mărșăluiau spre Franța. I-au trecut fiorii când jandarmii francezi le-au ordonat să facă liniște, strigând: „Cântatul interzis!“2 Aflat la Key West, scriitorul citea despre agonia Republicii. Inima îi era încă în Spania, dar în cele din urmă a acceptat că sfârșitul era aproape. Atitudinea lui era ca aceea a primului veteran care a ajuns acasă, doar ca să

afle că ai săi camarazi de arme mai luptau încă. Se simțea și furios, și vinovat. Era furios pe ziariștii care scriau despre atrocitățile comise de Roșii sau care pretindeau că oamenii lui Franco erau mai umani (o exagerare, desigur, dar una pe care nu doar un singur ziarist de renume a făcut-o). Întro scrisoare trimisă soacrei sale (mama lui Pauline Pfeiffer, de care era încă profund legat, în ciuda relației sale cu Martha Gellhorn), scria că acuzațiile erau pur și simplu lipsite de adevăr.3 Văzuse „oraș după oraș bombardat până la temelii, locuitorii uciși, coloanele de refugiați aflați pe drumuri, bombardați și mitraliați iar și iar“. Era „genul de minciună care-ți omoară părți înăuntru“. Nu putea suporta să se gândească la bunii săi prieteni care se aflau încă pe front. Era mai bine să fie alături de ei. Dormise „tun în fiecare noapte în Spania pe durata întregului război“, a mai adăugat, și-i era mereu foame, dar nu se simțise niciodată mai bine. A tras concluzia că „conștiința este un lucru straniu, necontrolat nici de simțul de a fi în siguranță, nici de pericolul morții.“4 O zi mai târziu îi scria lui Max Perkins că „avea coșmaruri în fiecare noapte… Unele de-a dreptul îngrozitoare, până în cel mai mic detaliu“.5 Era ciudat, pentru că nu avusese niciodată coșmaruri în Spania. Nimic din toate acestea nu i-a schimbat ceea ce simțea despre politică. Era încă furios că țările democrate făcuseră atât de puțin pentru Republică. Spania „fusese trădată și vândută în zeci de feluri diferite“.6 Pentru el, britanicii erau în continuare principalii ticăloși. Își promova încă piesa Coloana a cincea, cu mesajul ei că scopurile antifasciste pot scuza mijloace severe. Producătorii din New York nu se grăbeau să pună piesa în scenă, poate pentru că „războiul se terminase prost“, însă Hemingway își dorea să fie jucată oricum. „Doamne, ce mult îmi doresc să o fi scris ca roman“, i-a spus el lui Perkins.7 Dar ocupat fiind cu războiul, nu avusese timp să o facă. Câteva săptămâni mai târziu, în martie, războiul s-a terminat în sfârșit. Când au intrat în Madrid, naționaliștii s-au purtat în mod barbar, ca și cum ar fi urmat un scenariu scris de propagandiștii republicani. La început a fost un fel de petrecere. Pentru a sărbători, armata învingătoare a mâncat și a băut tot ce apucaseră soldații să facă rost. Preoți, polițiști naționaliști și regaliști și-au scos drapelele și uniformele specifice și s-au simțit liberi să le poarte din nou în văzul tuturor. Odată cu sărbătorirea, a venit și o represiune

totală. Ruguri de cărți „marxiste“ ardeau dezlănțuit în orașele mari. Ca și în Barcelona, republicanii și simpatizanții republicani au fost epurați din viața politică. Lucrul cel mai mic la care se așteptau era pierderea locurilor de muncă și a afacerilor. Mii de alți oameni erau, pur și simplu, împușcați. Nimeni nu va ști exact câți alții – poate zeci sau sute de mii – au fost mânați în lagăre improvizate. Unii au zăcut în detenție luni sau ani de zile; mulți alții au fost condamnați la perioade lungi de muncă silnică, uneori după procese sumare la curtea marțială.8 Republicanii care au reușit să plece din Spania nu s-au descurcat mai bine. Cu excepția Mexicului, nici una dintre țările democrate nu i-a primit pe refugiați. Democrația aflată cel mai aproape, Franța, a fost curând copleșită și a devenit mai ambivalentă pe măsură ce numărul de refugiați a trecut de limita de două sute de mii. Majoritatea refugiaților republicani din Franța s-au trezit într-o altă serie de lagăre, cu hrană proastă, insalubritate și adăpost precar în fața intemperiilor. Pentru Hemingway și Gellhorn, rezervele țărilor democrate cu greu s-ar fi putut prăbuși mai mult de atât. Situația Spaniei era destul de proastă. Dar acum mai era și Cehoslovacia, trădată la München în septembrie 1938. Pentru a evita războiul, prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain, și prim-ministrul francez, Édouard Daladier, cedaseră în fața pretențiilor lui Hitler față de regiunea Sudeților, teritoriu „legitim“ german din interiorul Cehoslovaciei. Hitler a continuat să absoarbă restul țării în sfera lui de influență, ducând procesul la bun sfârșit în 1939. Ca și Hemingway, Gellhorn îi acuza pe francezi și în special pe britanici pentru ceea ce se întâmpla: „Chamberlain a dat Europa pe mâna dictatorilor“.9 Pentru Hemingway acum era momentul să se retragă din lume și să lucreze. Pe 23 martie i-a scris prietenului său literar rus, Ivan Kașkin: „Singurul lucru despre război, odată ce a izbucnit, este să-l câștigi – și asta e ceea ce noi nu am făcut. La naiba cu războiul pentru o vreme… N-am fost ucis, deci trebuie să lucrez“.10 A continuat, spunându-i lui Kașkin că scrie un roman; așternuse deja cincisprezece mii de cuvinte pe hârtie. A lăsat să se întrevadă că inima lui era încă în Spania, criticându-i pe aceia care nu făcuseră nimic pentru a apăra Republica și care acum îi atacau pe aceia care o apăraseră. „Noi“ am „luptat cât am putut și fără egoism“. Două zile mai

târziu îi scria lui Max Perkins într-o notă similară. După felul în care trataseră francezii Republica, nu se simțea deloc obligat să le ia partea împotriva germanilor. În orice caz, pentru el era mai important să scrie nuvele și un roman despre război.11 Hemingway scrisese deja cinci nuvele despre război, printre care „Fluturele și tancul“, „Denunțul“ și „Noaptea dinaintea bătăliei“.12 Toate trei descriu viața din timpul războiului în Republică, în detalii lipsite de înfrumusețare (și uneori plictisitoare). Hemingway cel optimist pe care-l întâlnise Alvah Bessie pe câmpul de luptă era acum un Hemingway realist, dispus să dezvăluie defectele Republicii și care dorea ca liderii săi să fi fost mai competenți. „Fluturele și tancul“ dă tonul, spunând povestea morții absurde a unui om a cărui glumă proastă dintr-un bar numit La Chicote (local frecventat realmente de Hemingway) duce la moartea sa. Asemenea unui fluture care se lovește de un tanc, renghiul bărbatului se izbește de seriozitatea războiului. „Denunțul“ este o povestire sumbră despre nevoia de a denunța un ofițer fascist care și-a făcut apariția la Madrid în barul lui preferat (deloc surprinzător, La Chicote). Problema este că acum poartă uniformă de republican și pune o mulțime de întrebări despre efortul de război. Cei doi protagoniști ai povestirii aranjează ca poliția secretă să sosească pentru intrus, ridicându-l pentru a-l împușca pentru spionaj. În „Noaptea dinaintea bătăliei“, un soldat american comunist este sigur că urmează să moară într-un atac absurd în ziua ce va să vină. El crede în cauză și înțelege pericolele pe care trebuie să le înfrunte soldații. Pune însă sub semnul întrebării competența liderilor care au comandat atacul. În timp ce Hemingway scria, situația din Europa continua să se deterioreze. Continentul se pregătea de război în viitorul apropiat. Aliații occidentali s-au angajat în discuții cu Uniunea Sovietică, explorând o posibilă cooperare militară împotriva Germaniei. A fost însă un efort ezitant, care nu a dus nicăieri. Pe 23 august 1939, miniștrii de externe sovietic și german au anunțat că semnaseră un pact de neagresiune, promițând să nu se atace reciproc timp de zece ani. Hitler a semnat pentru că dorea să aibă mână liberă în vest. În ceea ce-l privea, Stalin dorea să se asigure că nu era nevoit să lupte împotriva Germaniei până când nu era pregătit. (Avea nevoie de mai mult timp să se pregătească de război, pentru

că ucisese prea mulți dintre cei mai buni ofițeri ai săi). Ambii dictatori au încheiat un act adițional secret, care diviza țările mici din Europa de Est, începând cu Polonia, ce avea curând să fie împărțită într-o zonă germană și una sovietică. Două zile mai târziu, Marea Britanie a încheiat un Acord de Sprijin Reciproc cu Polonia, oficializând garanțiile precedente față de suveranitatea poloneză. Pactul sovieto-nazist a fost bomba care a aruncat în aer bariera rămasă în calea războiului.13 Având acum asigurat flancul estic, forțele lui Hitler se puteau concentra asupra francezilor și britanicilor în vest. Alianța dintre Rusia comunistă și Germania nazistă a rearanjat de asemenea spectrul politic al stângii. A fost sfârșitul Frontului Popular, acea alianță șubredă (și adesea nereală) dintre liberali, socialiști și comuniști împotriva fascismului, și al Cominternului, care petrecuse anii ’30 promovând gândirea antifascistă de tipul Frontului Popular. Pentru mulți lideri din Comintern care aveau să moară în epurarea aparent inevitabilă, pactul a însemnat condamnarea la moarte. Internaționalii care luptaseră pentru Republică sub stindardul Comintern au fost rechemați la Moscova, arestați și uciși, pentru că erau de acum prea cosmopolitani, întinați pentru că trăiseră în Europa de Vest. Genialul Willi Münzenberg, care slujise atât de bine cauza, era acum pe cont propriu. Avea să fie găsit mort sub un copac în Franța în 1940, ucis probabil de NKVD. Pentru evreii de stânga, partidul înceta să mai fie o bază politică confortabilă de unde să lupte împotriva lui Hitler și a antisemitismului. Dacă rămâneau în partid, s-ar fi găsit de acum de aceeași parte cu dușmanul lor de moarte, Hitler, un om care nu-și ținea în secret intenția de a-i eradica. Linia partidului fusese întotdeauna una doctrinară, ca și cum nu exista decât o singură direcție corectă din punct de vedere ideologic de a privi lumea. Nu a existat niciodată loc pentru nuanțare sau pentru interpretări individuale. Însă majoritatea membrilor putuseră să se concentreze asupra unuia sau a două elemente de bază, cum ar fi lupta împotriva fascismului, cu care erau de acord. Acum, dintr-odată, partidul întorcea cu susul în jos acea doctrină de bază și le cerea adepților să apere schimbarea. Reversul făcea din bărbații și femeile cinstite niște mincinoși. Acest lucru era prea mult pentru cele 25 de procente ale Partidului

Comunist din SUA, care au abandonat mișcarea, fără să se mai întoarcă vreodată. Unii dintre ei erau figuri literare, ca Granville Hicks, care fusese unul dintre editorii revistei New Masses. Era mai mult decât doritor, în felul său discret, intelectual, să explice de ce părăsea mișcarea. Șocat de declarațiile dictatoriale ale partidului, le-a considerat drept „complet lipsite de claritate și logică… Dacă liderii partidului nu puteau apăra Uniunea Sovietică în mod inteligent, aveau să o apere într-un mod stupid.“14 Un alt dezertor de marcă era prietenul lui Hemingway, comisarul omenos Regler. La început nu i-a venit să creadă că Stalin făcuse pace separată cu Hitler. Nu era acesta încă un zvon iresponsabil și imposibil? Doar după ce a văzut ziarele s-a convins că era adevărat. Ca și Hicks, Regler n-a putut digera genul de gândire duplicitară pe care-l cerea acum partidul. A clătinat din cap la ce auzea de la un medic comunist, un bărbat curajos și mare vindecător, care pretindea că pactul prevenise „izbucnirea adevăratului război“ și că era „pentru binele proletariatului“.15 Ce credea Hemingway despre Pactul sovieto-nazist? Descoperim câteva indicii în cărțile lui Regler. Relația dintre Regler și Hemingway continuase și după războiul spaniol. Au păstrat legătura prin scrisori, iar Hemingway a făcut tot posibilul pentru a-i oferi ajutor lui Regler în 1939 și 1940, trimițându-i bani în timp ce cel din urmă se afla ca refugiat în Franța după căderea Republicii. Ulterior, Hemingway a făcut presiuni pentru eliberarea lui Regler de la absurda detenție în lagăr ca cetățean aparținând unui stat inamic la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.16 „Eram“, avea să scrie Regler în memoriile sale, „fără bani și fără prieteni, cu excepția lui Hemingway, care a rămas neclintit ca o stâncă“.17 În cele din urmă, francezii l-au eliberat pe Regler și a pornit mai întâi spre Statele Unite, apoi spre Mexic, unde împreună cu soția sa au dus-o de pe o zi pe alta ca pictori și scriitori, producând lucrări interesante, dar care nu se vindeau prea bine. Cărțile lui numărau și două romane despre Războiul Civil din Spania, dintre care unul era evident autobiografic. Publicată în 1940, Marea cruciadă este povestea unui comunist cu conștiință, care ajunge să respingă stalinismul. Eroul luptă pe două fronturi: împotriva fasciștilor pe câmpul de luptă și împotriva staliniștilor care subminează cauza. Cartea este lungă și adesea greu de urmărit, dar este

scrisă din inimă. Un fragment dintr-unul dintre capitole sugerează cât de dureros a fost procesul de trezire din iluzie pentru adepți. Intelectualul revoluționar Nikolai Buharin, constrâns să mărturisească crime imaginare în timpul epurărilor din anii ’30, pune sub semnul întrebării sensul propriei vieți, complet devotate unei revoluții care a dat greș teribil. Căutând răspunsuri, el nu găsește nimic altceva decât „un vid complet negru“.18 Probabil că fără să citească fiecare pagină a cărții sau să se gândească prea mult la implicațiile ei, Hemingway s-a oprit din lucrul la propriul lui roman despre Spania, pentru a scrie prefața unei cărți despre „epoca de aur a Brigăzilor Internaționale“. Era plin de laudă față de Regler și cea de-a Douăsprezecea Brigadă Internațională, unde activase Regler și pe care Hemingway a vizitat-o adesea. Acolo bătuse inima lui în timpul războiului, scria Hemingway. Bărbații Brigăzii erau extraordinar de curajoși și aproape tot timpul fericiți, pentru că perioada în care credeau că Republica va avea câștig de cauză a fost „cea mai fericită perioadă“ a vieții lor.19 Hemingway scria în continuare că era mâhnit din cauza „unui singur stupid atac, prost conceput și executat nebunește“ pe dealurile de deasupra râului Jarama, care decimase întreaga brigadă. A fost de acord cu soarta celui care planificase și ordonase atacul, care a fost „după aceea împușcat la întoarcerea în Rusia“. Hemingway nu a folosit numele comandantului, dar aproape sigur acesta era soldatul comunist János Gálicz, descris ca un maghiar care-i ura pe ziariști și care „ar fi trebuit împușcat atunci“. Încă o dată Hemingway le dădea sovieticilor creditul pe care nu-l meritau. E puțin probabil ca NKVD-ul să-l fi împușcat pe Gálicz pentru incompetență. Mai degrabă a fost aproape sigur împușcat doar pentru că servise în Spania, lucru care-l făcea suspect potrivit viziunii paranoice despre lume a lui Stalin.20 În prefața la Marea cruciadă, Hemingway discută și despre Pactul sovieto-nazist. Abordarea sa nu putea fi mai diferită de cea a lui Regler. Germanul l-a învinuit pe Stalin mai întâi pentru că renunțase la Republica Spaniolă și apoi pentru că sacrificase idealurile comuniste, încheind o înțelegere tactică cu Hitler. Pe de altă parte, Hemingway era gata să-i acorde lui Stalin prezumția de nevinovăție: „Uniunea Sovietică nu era legată prin nici un pact de Hitler pe vremea când Brigăzile Internaționale

luptau în Spania. Doar după ce [sovieticii] și-au pierdut încrederea în țările democrate s-a născut Alianța [sovieto-nazistă]“.21 Sprijinul lui Hemingway față de pact sare în ochi cititorului și pare ieșit din context. Însă era un lucru tipic pentru modul său de a gândi la vremea respectivă. Îl saluta pe Stalin pentru sprijinirea Republicii și a soldaților internaționali între 1936 și 1938 și susținea că, după München, dictatorul sovietic nu putea fi acuzat că a făcut ceea ce era nevoie să facă pentru a se apăra pe el însuși.22 Regler părea să înțeleagă cum gândea prietenul său, descriindu-l pe Hemingway ca fiind esențialmente „apolitic“. Ernest se pricepea mai bine la legea junglei decât la politică. Era mai mult un vânător decât un politician; gândea „în termeni de alb și negru“, de viață sau de moarte.23 Nu vedea că „dictatorii moderni nu aveau respect nici măcar față de legea haitei“.24 În mod similar, Regler a comentat față de unul dintre sovieticii mai înțelegători din Spania că Hemingway nu susținea democrația occidentală, ci experiența vieții în toată plinătatea ei, în locuri precum dealurile Africii sau apele de dincolo de Key West.25 Lunile care au urmat au fost o perioadă derutantă. În septembrie, Germania a invadat Polonia. Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei, dar nu au putut face mare lucru pentru Polonia; Hitler l-a cucerit cu ușurință pe nefericitul său vecin și i-a deschis drumul lui Stalin pentru a-și lua partea din Polonia de est, conform condițiilor pactului. Ce s-a întâmplat în continuare a fost de necrezut pentru mulți comuniști devotați. În noiembrie, Stalin a invadat mica țară democrată vecină, Finlanda. Era un act demodat de cotropire de către o putere mai mare, genul de lucru pe care un țar sau un kaiser l-ar fi putut face. Finlandezii au rezistat într-o luptă ca cea dintre David și Goliat, care a durat până în martie 1940. Între timp, Marea Britanie și Franța s-au confruntat cu Germania de-a lungul graniței puternic fortificate dintre Franța și Germania. Acesta a fost așa-zisul Război Ciudat din iarna anului 1939-40, când nu s-a întâmplat mare lucru. Războiul Ciudat s-a încheiat în mai 1940, când armata germană a atacat, pătrunzând prin deasa și, chipurile, de netrecut Pădure Ardennes din Belgia. Coloane lungi de tancuri și infanterie motorizată au încercuit fortificațiile de la graniță și au respins fără mare dificultate trupele Aliaților. În doar șase săptămâni, Hitler cucerise Franța și alungase Marea Britanie de pe

continent. Țara pe care Hemingway o acuza cel mai mult pentru că nu sprijinise Republica spaniolă stătea acum izolată împotriva Axei, sprijinită doar de teritoriile ei de peste mări. Noul prim-ministru, Winston Churchill, era hotărât să lupte, însă șansele Marii Britanii erau sumbre. Mulți americani se îndoiau că va fi capabilă să câștige împotriva lui Hitler sau că merita sprijinul Americii. Gellhorn nu era singura care credea că „englezii par în sfârșit să plătească pentru Spania și Ceho [sic], Polonia și Finlanda.“26 În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, Hemingway a fost profund absorbit de cartea sa despre războiul spaniol, făcându-și apariția ocazional pentru a scrie scrisori sau a se ocupa de Gellhorn. Ea comenta într-o scrisoare că el era „ca un animal“ în ceea ce privea manuscrisul lui, ținându-l îndeaproape sau ascunzându-l într-un sertar sub alte documente. Nu l-a arătat nimănui de bună voie și nu vorbea despre el.27 Când Gellhorn a plecat în Finlanda pentru a scrie despre invazia sovietică, Hemingway s-a concentrat doar asupra curajului ei de a merge în acest război și, spre deosebire de mulți comuniști dezamăgiți, nu a spus nimic despre felul în care sovieticii atacaseră țara vecină.28 Când și-a întors privirea spre Frontul de Vest, a făcut-o pentru a-i acuza din nou pe britanici. De exemplu, în mai 1940 i-a reamintit lui Max Perkins cât de josnici erau. În Spania „ne-au tras cea mai nasoală înșelătorie pe care ne-o putea face cineva [în timp ce] noi ne-am luptat și cu Hitler, și cu Mussolini pentru ei pentru nimic și i-am fi blocat acolo la nesfârșit dacă ar fi dat și ei o mână de ajutor“. A prezis că se vor angaja în ceva ce el a numit „Coitus Britannicus“, adică aveau să se retragă de pe câmpul de luptă, lăsându-și aliații cu ochii-n soare.29 Catastrofa din Europa l-a îndemnat pe prietenul de odinioară al lui Hemingway, Archibald MacLeish, să vorbească deschis împotriva neutralității americane. Într-o serie de prelegeri și articole din primăvara anului 1940, recent numitul bibliotecar al Congresului se plângea de faptul că atât de mulți tineri americani erau într-atât de cinici cu privire la război, încât ajungeau la pacifism. Pentru acest lucru arunca vina asupra cărților antirăzboi, precum clasicul roman al lui Hemingway despre Primul Război Mondial, Adio, arme. Hemingway a ripostat mânios, spunând că MacLeish înțelesese greșit. Nemții știau să lupte, iar Aliații nu, dar nu era din cauza

cărților antirăzboi. MacLeish trebuie să aibă „o conștiință încărcată“, în timp ce el, Hemingway, nu avea, „luptând împotriva fascismului în orice fel“ știut de el.30 I-a sugerat lui MacLeish să citească Coloana a cincea (piesa sa despre contraspionul căruia nu îi este teamă să se murdărească pe mâini) și să se mai uite încă o dată la Pământ spaniol (filmul pe care îl produseseră împreună). A inclus o aluzie răutăcioasă despre liniile frontului din Spania, unde el fusese, dar nu și MacLeish. Trei săptămâni mai târziu, Hemingway a continuat să i se plângă de MacLeish lui Max Perkins, scriind că „e atâta panică și isterie și rahat care se întâmplă acum, că nu am chef să scriu nici o chestie patriotică“.31 MacLeish își alesese ținta greșită. Marele roman al lui Hemingway despre război, Pentru cine bat clopotele, s-a dovedit a fi întru totul despre angajare în lupta în cauză. Era foarte diferit de Adio, arme, publicat în 1929. Cartea inițială este o poveste de dragoste despre detașarea de lume. Soldatul Frederic Henry a lăsat războiul în urmă, forțat să dezerteze din pricina unui nefericit șir de evenimente. Se îndreaptă spre Elveția neutră împreună cu iubita lui, Catherine Barkley. Lumea se reduce la o sferă minusculă în jurul lui Henry și Barkley, care poartă în pântec copilul lor. Pruncul se naște mort, iar Barkley moare la scurt timp după aceea, din cauza complicațiilor. În schimb, chiar titlul cărții spaniole îl îndeamnă pe cititor să caute legătura dintre poveste și lumea înconjurătoare; expresia „pentru cine bat clopotele“ face parte dintr-un poem al lui John Donne, care începe cu versul: „Nici un om nu e o insulă, de unul singur“. Bazat pe experiența lui Hemingway alături de sabotorii comuniști, noul roman spune povestea a patru zile din viața unui grup de gherilă care opera în spatele liniilor fasciste. Misiunea lor era de a arunca în aer un pod, pentru a împiedica înaintarea fascistă atunci când începe marea ofensivă. Departe de a dezerta, luptătorul de gherilă american Robert Jordan e gata să-și dea viața pentru cauză. Jordan are o minte neliniștită și nu se poate abține să nu se gândească la felul în care viața i-a fost acaparată de politică și de război. Știe de ce și cum se duce războiul și, asemenea lui Hemingway, crede că Republica are nevoie de disciplină comunistă pentru a câștiga împotriva fasciștilor. Pentru Jordan, disciplina comunistă nu era perfectă; era doar cea mai

bună care exista la vremea aceea. Jordan a recunoscut în sinea lui că unii lideri comuniști erau ucigător de incompetenți, iar acțiunile lor subminau cauza la fel de mult ca și dacă ar fi fost spioni fasciști. Primul dintre ei era francezul André Marty, comisar-șef al Brigăzilor Internaționale, despre care Regler îi povestise lui Hemingway. Destul de sigur cu privire la imaginea pe care o zugrăvea, Hemingway nu s-a sfiit să ascundă identitatea lui Marty în roman.32 Era un fapt bine cunoscut pentru Jordan că fasciștii comiteau atrocități, cum ar fi violul în grup al iubitei sale, Maria. Jordan mai știa și că palmaresul republican era departe de a fi impecabil. Află de o atrocitate care semăna cu un eveniment întâmplat într-un loc numit Ronda în timpul războiului.33 În roman, după capturarea orașului, republicanii decid care cetățeni de vază (care sunt simpatizanți naționaliști sau sunt doar bănuiți) vor fi forțați să treacă printre șirurile de bătăuși care purtau cosoare, măciuci și seceri. Toți naționaliștii mor cu mai multă sau mai puțină demnitate, nu ca demoni fasciști, ci ca indivizi. „Încerc“, Hemingway îi spunea lui Kașkin, „să arăt toate diferitele laturi ale [războiului]…, luând-o încet și cu onestitate și cercetându-l din multe unghiuri“.34 Imparțialitatea lui Hemingway a fost întâmpinată cu aprobare de mulți critici. Edmund Wilson celebra dispariția „stalinistului de la Hotelul Florida“, care era Hemingway în 1937, și revenirea lui „Hemingway artistul… E ca și cum se întoarce un vechi prieten“.35 Însă același echilibru l-a costat prieteni cu orientare de stânga. Când a citit Pentru cine bat clopotele spre sfârșitul anului 1940, Julio Alvarez del Vayo, fost ministru de externe al Republicii spaniole, a vorbit în numele multora atunci când a scris că tovarășii săi exilați erau „indignați“ de cartea lui Hemingway, care, pentru ei, nu surprinsese situația reală de „noi sau ei“ a războiului.36 Pentru comuniștii americani, ca Alvah Bessie, care simțise o înrudire cu Hemingway după ce-l întâlnise pe câmpul de luptă, era o trădare, o crudă denaturare a unei cauze nobile. Cu o undă de regret, Bessie a scris pentru New Masses că Hemingway ar fi putut scrie o carte măreață despre războiul unui popor, dar în schimb a căzut în capcana individualismului, scriind „o poveste de dragoste de tip Cosmopolitan“ în contextul războiului.37 Bessie era furios, pentru că Hemingway îl descrisese pe comisarul Marty

drept „un nebun, un dement și… un ucigaș“.38 Atacul asupra lui Marty avea să-l consoleze pe „dușmanul nostru universal“. Bessie a recunoscut că e posibil ca Hemingway să nu fi avut intenția de a calomnia poporul spaniol sau Uniunea Sovietică. Însă felul în care a spus povestea avea acel efect. „Hemingway laudă eroismul individual al unor comuniști…, [dar] contestă și defăimează autoritatea lor, motivele și atitudinile lor.“39 Alți critici, ca Milton Wolff, comandantul Batalionului Lincoln și prietenul lui Hemingway, se plângea că romanul a trecut cu vederea sau a minimalizat atrocitățile comise de naționaliști, care, a subliniat el, reprezentau o chestiune de politică. Naționaliștii ucideau oameni în mod sistematic, Roșiii – nu.40 (Sau, cel puțin, nu în aceeași măsură. Acest lucru era adevărat dacă treceai cu vederea campania NKVD-ului împotriva troțkiștilor și a altor deviaționiști de stânga.) Joris Ivens s-a alăturat într-un final criticii, dar nu indignării. Oferea opinia mai blândă potrivit căreia Hemingway „revenise la vechiul său punct de vedere [apolitic]“.41 Ivens se înșela. Războiul îl schimbase pe Hemingway. Devenise în mod pătimaș prorepublican și antifascist. Rămăsese încă astfel. Singurul lucru care se schimbase în 1939 era acela că nu mai era nevoie să se cenzureze pentru a apăra Republica. Acum putea să spună întreg adevărul așa cum îl vedea el, lucru pe care unii dintre foștii republicani, precum Regler, îl încurajau să-l facă.42 În timpul războiului, Regler îi împărtășise lui Hemingway secrete de partid, însă scriitorul nu a folosit materialul, pentru că partidul lupta în mod activ pentru Republică, iar Republica încă mai avea o șansă.43 Abia după război s-a simțit liber să-i atace pe aceia care subminaseră cauza. Comuniștii pierduseră timp cu lucruri lipsite de importanță: ce nu funcționa în cazul Batalionului Abraham Lincoln și, prin extensie, în cazul celorlalte Brigăzi Internaționale, era „prea multă ideologie și insuficiente instruire, disciplină și echipamente militare“.44 Mult prea adesea erau sacrificați inutil de comandanți incompetenți. Regler a tras concluzia că numeroși cititori aflau din ficțiunea lui Hemingway lucruri pe care refuzau să le afle din viața reală. Cu ura unui vânător față de un braconier, scriitorul descrisese „boala spionajului, acel sifilis rusesc, în toate acțiunile sale reprobabile și cumplit de stupide“.45 Regler, comisarul omenos, știa că existau mai multe feluri de a impune

disciplina revoluționară. Asemenea vânătorului din metaforă, nu se împotrivea omorului. Însă era împotriva omorului lipsit de autorizație, atunci când era împotriva legii. Regler era destul de sigur că Hemingway era de aceeași părere cu el. În mai puțin de doi ani, germanul avea să-și schimbe părerea și să pună sub semnul întrebării judecata lui Hemingway.

CAPITOLUL 5 DOSARUL SECRET NKVD-ul își joacă cartea

Temperaturile la New York erau în jur de 26 de grade în cea de-a unsprezecea zi a valului de căldură din iulie 1940. În apartamentul lui Hemingway de la Hotelul Barclay, situat la o stradă distanță de Grand Central Terminal din centrul Manhattanului, fereastra de la camera de zi era deschisă și un ventilator electric aflat pe măsuța de cafea agita aerul fierbinte și umed. Cuburi de gheață se topeau într-o găleată. Sticle de bere White Rock erau așezate pe pervazuri și pe mese, în timp ce o sticlă de trei sferturi de scotch ocupa un loc central pe podea, la îndemâna oricărui băutor de bere care avea nevoie de o dușcă de tărie. Scriitorul primea vizitatori într-o cămașă de pijama descheiată la nasturi, cu părul mare de pe piept la vedere. Prieteni și cunoștințe, vorbitori de engleză, franceză și spaniolă, se perindau când înăuntru, când afară. Unul dintre ei era avocat; un altul era veteran al războiului civil, cu un record de bătălii de invidiat. Telefonul suna la fiecare câteva minute, întrerupând discuția despre soarta altor soldați republicani: deținuți în Franța, rechemați la Moscova și împușcați, suferind într-un lagăr de concentrare nazist. Un reporter de la Times, pe nume Bob Van Gelder, surprindea amestecul de îngrijorare, energie și, mai presus de toate, de triumf pentru cititorii săi. În ciuda întreruperilor, nu putea să nu observe cum veselia continua să-i întrerupă interviul cu Hemingway. Cu o claie de păr des și negru căzându-i de pe frunte, romancierul „arăta masiv ca un elefant și plesnind de sănătate“. Abia se putea stăpâni, aplecându-se în față în timp ce vorbea și stând pe marginea scaunului către cei care-l ascultau. Strălucea de bucuria că tocmai își trimisese romanul despre război editurii Scribner’s. După șaptesprezece luni de muncă susținută, știa în sinea lui că Pentru cine bat clopotele era o capodoperă. Însă, cu veștile proaste din Europa, nu se putea culca pe lauri. Lumea explodase în război. Aliatul lui Franco era

în marș; Hitler cucerise Parisul pe 14 iunie și acum stăpânea continentul european. Lucrul acesta însemna, după cum îi spunea Hemingway lui Van Gelder, că „bătălia din Spania va trebui reluată“.1 Ca de obicei, nu avea de gând să nu participe la acțiune. În vara anului 1940, Hemingway se gândea deja la noi modalități de a-și pune energia în slujba cauzei pe care o îmbrățișase. În iulie, pe când stătea la Hotelul Barclay din New York, Ernest i-a spus lui Max Perkins într-o scrisoare că avea să lupte în continuare împotriva dușmanului, însă doar după regulile lui.2 Un mod de a contesta fascismul era, desigur, acela de a scrie despre el și de a consemna lupta, așa cum făcuse în lucrările sale despre război, Coloana a cincea și Pământ spaniol. Noul său roman, Pentru cine bat clopotele, chema și el la luptă. Scrisul nu era singurul mod de a lupta, desigur, și era deschis să exploreze și alte posibilități. Era chiar dispus să-și pună în umbră persoana publică pe întreaga durată. Așa cum avea să se exprime mai târziu într-o scrisoare către fiul său Jack, orice ar decide să facă în acest război, va face „fără zarvă și fără declarații zgomotoase“.3 Căutarea unei activități potrivite pe vreme de război era deja în curs în octombrie 1940, chiar în timp ce viața personală a lui Hemingway se repunea în ordine. Divorțul de cea de-a doua soție a sa, Pauline, se apropia de sfârșit, în timp ce el își planifica o nouă viață împreună cu Gellhorn. Neliniștita viitoare mireasă își căuta de lucru pe post de corespondent peste ocean, sperând să călătorească în Asia la scurt timp după nuntă. Posibilitatea unei astfel de călătorii se întrevede pentru prima oară într-una dintre scrisorile lui Hemingway, datată 21 octombrie, la o săptămână după apariția romanului Pentru cine bat clopotele pe rafturile Librăriei Scribner de pe Fifth Avenue 597.4 Zece zile mai târziu, planurile s-au anulat, pentru a fi din nou puse în aplicare la scurt timp după nunta din Cheyenne, Wyoming, pe 21 noiembrie.5 De la Cheyenne, proaspăt căsătoriții au plecat cu mașina spre New York, unde și-au petrecut luna de miere confortabil, la Hotelul Barclay, dotat cu toate cele necesare. În timp ce se afla în oraș, Gellhorn a pus la punct detaliile sarcinii atribuite la revista Collier’s de a relata despre cum se descurcau chinezii confruntați cu invazia japoneză într-un război intermitent, care continua de prea mult timp – prima confruntare datând în 1931 – despre care mulți din

Occident uitaseră. Oarecum iritat, Hemingway a fost de acord să o însoțească și a aranjat cu prietenul lui Ralph Ingersoll să facă niște reportaje pentru noul său tabloid de centru-stânga, PM. Se pare că Hemingway a mai căzut de acord și „să investigheze“ una-alta pentru secretarul Trezoreriei SUA, Henry Morgenthau Jr., o personalitate puternică din administrația Roosevelt, căruia îi plăcea ideea de a împărți sarcini călătorului prin lume plin de culoare.6 Câteva luni mai târziu, în timpul unei întâlniri a cercului său de apropiați în data de 27 ianuarie 1941, Morgethau avea să întrebe relaxat: „Ce mai face Ernest?“ Un bărbat pe nume Harry D. White avea să-i răspundă, spunându-i secretarului că Hemingway era bine și că „se va bucura să cerceteze orice [pentru noi].“7 White era al doilea cel mai influent om din Trezorerie. Se pare că îl abordase pe Hemingway din partea lui Morgenthau, ținea legătura și aranja ca el să se întâlnească personal cu secretarul. După cum Hemingway însuși avea să explice într-o scrisoare din iulie 1941 adresată lui Morgenthau, White îi ceruse să analizeze „dificultățile dintre comuniști și Kuomintang10 și să încerce să găsească orice informații care vă puteau fi de folos“.8 White verifica solvabilitatea unui debitor. Departamentul oferise sprijin economic Chinei și se pregătea să înscrie țara în Programul Lend-Lease, care era o modalitate de a cumpăra arme în condiții avantajoase, atâta timp cât armele erau folosite pentru a lupta contra fascismului. El și Morgenthau doreau ca Hemingway să meargă într-o misiune de informare, o practică comună la vremea respectivă, care uneori era un precursor al spionajului. Un înalt funcționar guvernamental îi putea cere unui cetățean de vază sau unui politician să călătorească peste ocean, să se integreze în peisajul local și să relateze impresiile sale. Asta era ceea ce William J. Donovan, un binecunoscut avocat din New York și internaționalist republican, a făcut pentru secretarul Marinei și pentru președinte în 1940, când a călătorit în Marea Britanie pentru a relata despre rezistența ei în lupta împotriva Germaniei.9 Donovan a călătorit foarte mult, s-a întâlnit cu elita politică și militară și s-a întors cu un raport amănunțit, care a ajutat la întemeierea Biroului de Servicii Strategice (Office of Strategic Services, OSS), agenția de informații pe care avea să o întemeieze în 1942. Morgenthau dorea ceva asemănător din partea lui Hemingway. În ceea ce-l privea, Hemingway se simțea flatat

să i se ceară un astfel de lucru. Aceasta era genul de recunoaștere la care tânjea. În mintea lui, se credea mai mult decât romancier sau ziarist: era o persoană sofisticată care înțelegea cum funcționa lumea și care-și putea folosi înțelegerea pentru a ajuta la conturarea evenimentelor.10 Cuplul de proaspăt căsătoriți a decis să-și petreacă Crăciunul la Finca Vigía, casa pe care cei doi întâi o închiriaseră și pe care au cumpărat-o ulterior la periferia Havanei. În noul an aveau să ia drumul înapoi spre New York înainte de a porni spre coasta de vest. Hemingway avea să rămână în oraș destul de mult pentru a avea o serie de întâlniri remarcabile.11 Un bărbat pe nume Jacob Golos a vrut să se întâlnească urgent cu Hemingway înainte de plecarea lui în China. Golos a fost unul dintre acei oameni cu adevărat originali care apar din când în când în istoria spionajului. Se născuse în 1890 în Ucraina, la vremea aceea făcând parte din Rusia țaristă, într-o familie de evrei înstărită. Prima sa arestare, la vârsta de opt ani, pentru că distribuise propagandă antițaristă, sugerează faptul că familia sa era, ca să ne exprimăm cu moderație, de orientare de stânga.12 (Mai mulți revoluționari ruși erau evrei, ca reacție la antisemitismul aprobat de stat și la pogromurile care aveau loc cu o regularitate înspăimântătoare.) Prima arestare nu a reușit să atenueze ardoarea revoluționară a lui Golos; a continuat să distribuie și, mai târziu, să tipărească propagandă bolșevică. După cea de-a doua arestare a sa, a pretins că a supraviețuit unei execuții în masă, căzând la pământ și prefăcându-se mort. A treia arestare a avut loc în 1907, când avea șaptesprezece ani. Ajuns bolșevic versat, a fost exilat de data aceasta în Siberia. După doi ani evadase pornind spre răsărit, ajungând în China pe jos și apoi în Statele Unite via Japonia. A continuat să lucreze în aceeași branșă în Statele Unite, ca și în Rusia – cea de revoluționar. Mai întâi la Detroit și apoi la New York, s-a integrat în comunitățile aflate în exil, frecventând conspiratori expatriați care nu prea dădeau doi bani pe America și care-și petreceau timpul gândindu-se obsesiv la politica din țara natală. Prin 1915 Golos devenise cetățean american. În 1917 a avut loc, în sfârșit, revoluția; bolșevicii au ajuns la putere în Rusia. Golos a rămas în Statele Unite și a devenit unul dintre primii membri ai PCSUA, care l-a ajutat să devină unul dintre liderii săi pe măsură ce se dezvolta. Partidul a

avut diverse nume și filiale în timp, însă un lucru a rămas constant: a fost întotdeauna instrumentul Moscovei în Statele Unite și un braț al serviciilor secrete sovietice. Membrii de partid puteau deveni spioni ca atare sau puteau avea un rol secundar. Nu după mult timp, Golos s-a transformat întrun intermediar prin excelență, genul de om care putea sluji ca punte între serviciile secrete sovietice și societatea americană, într-un mod care era benefic pentru sovietici, dar nu și pentru America. Indiferent de cât de mult trăise în America, Golos arăta și vorbea asemenea unui revoluționar rus. Era îndesat și scund, avea doar 1,57 m; avea ochi albaștri, buze groase și un început de chelie. În poze, părul pe care-l mai avea, care fusese, pare-se, roșcat, arată ca o claie deasă, creând efectul de aureolă. Nu și-a pierdut niciodată accentul. Hainele-i erau ponosite, pantofii de regulă erau scâlciați. Acestui revoluționar nu-i păsa prea mult de confortul material. Bunurile sale personale erau cumpănite în favoarea pamfletelor și a lucrurilor trebuincioase la partid. Dar avea destul de multă încredere în forțele proprii ca să substituie, din când în când, propria decizie celei a șefilor săi din NKVD. (Din perspectiva Moscovei părea că strânge informații și surse. În activitatea de spionaj, acest lucru era asemănător cu păcatul de a te îndrăgosti de propriii agenți și adesea indica faptul că intermediarului îi păsa la fel de mult de ei, cât îi păsa de misiune.) Judecata sa operațională nu era perfectă, însă pentru un amator era mai mult decât suficientă. Din copilărie, fusese membru al unuia dintre cele mai conspirative partide politice din istorie și avea un simț înnăscut pentru intrigă. Abilitățile sale în privința oamenilor erau bine dezvoltate și se pricepea la femei. (Una dintre concubinele sale a mers atât de departe, încât l-a numit „cel mai simpatic om din Rusia“ pe când se afla într-un soi de an sabatic în Uniunea Sovietică în anii ’20.13) Faptul că avea cetățenie americană și că se descurca prin New York reprezenta un imens câștig în plus. Mai mult decât orice altceva, Golos era un adevărat partizan. De-a lungul vieții sale a ajutat la victoria finală a comunismului, despre care credea că va inaugura un rai al muncitorilor. Deși putea fi extrem de manipulator, sinceritatea pasiunii sale revoluționare strălucea și îl făcea și mai eficient atunci când era vorba de recrutat și de lucrat cu spioni. Era persoana care

putea aduce străini în tabără și-i putea motiva să fure secrete pentru el.

Jacob Golos, bătrânul bolșevic care l-a recrutat pe Hemingway pentru NKVD. National Archives, Washington.

Deși este greu să-l comparăm pe Golos cu alți comuniști pe care-i întâlnise Hemingway, independența și autenticitatea sa îl făceau să semene cu Regler – adică cu cineva pe care scriitorul îl putea plăcea și în care putea avea încredere. În 1932 Golos a venit la conducerea World Tourists Inc., un model de front comunist în Statele Unite. Figura ca agenție de voiaj, promovând principala sa destinație, URSS, însă scopul ei principal era de a servi ca mecanism de sprijin pentru spionajul sovietic. Mai întâi, NKVD-ul dorea ca Golos să facă rost de pașapoarte americane autentice pentru agenții săi, lucru pe care l-a făcut, recrutând un funcționar american de la serviciul de pașapoarte, care avea o problemă cu jocurile de noroc, de care NKVD-ul se putea folosi ca să exercite presiune. În timp, Golos a preluat tot mai multă

muncă operațională, recrutând și dirijând spioni. A fost chiar responsabil cu verificarea tuturor noilor spioni americani pe care nu-i recrutase el însuși.14 Spre sfârșitul deceniului, o pleiadă unică de evenimente puse în mișcare de Stalin l-a făcut pe Golos aproape de neînlocuit. Epurările dictatorului afectaseră bazele americane la fel de mult ca și pe acelea din Europa; ofițeri NKVD experimentați, vorbitori de engleză, erau rechemați la Moscova sub cele mai nejustificate pretexte. Din perspectiva paranoică a lui Stalin, însuși cosmopolitismul care-i făcuse atât de eficienți îi făcea și suspecți, iar NKVD-ul și-a lichidat mulți dintre cei mai buni oameni ai săi, inclusiv ofițeri din New York. În același timp, apetitul sovietic pentru informații secrete politice, economice și tehnice despre Statele Unite continua să se intensifice. Era din ce în ce mai multă muncă de făcut, dar tot mai puțini oameni care să o facă. Golos era unul dintre aceștia. În cele din urmă, s-a trezit cu trei slujbe solicitante: cea de conducere la World Tourists, ofițer superior al PCSUA și pilon de bază al biroului NKVD din New York. În unele zile se întâlnea cu agenții biroului chiar și de câte trei sau patru ori pe zi. (Acesta era un număr uimitor de mare pentru o relație secretă sau chiar discretă; doctrina KGB din timpul Războiului Rece impunea trei sau patru întâlniri pe an cu agenții mai importanți.) În 1940 și 1941 se spunea despre el că pregătea între zece și douăzeci de americani pentru relații secrete. Poate că nu era un ofițer de informații de profesie, unul care să fi fost ales special de cadre din partid, apoi instruit și evaluat la institutul de la periferia Moscovei, însă știa mai multe despre America decât majoritatea carieriștilor NKVD și era mai eficient decât ei. Aceasta era o perioadă când membrii PCSUA proveneau tot mai mult din rândul americanilor; partidul nu mai trebuia să depindă atât de mult de emigranți. Tendința aceasta venea cu o oportunitate. Membrii de partid de origine americană sau tovarășii de drum aveau posibilitatea de a se infiltra în guvern și industrie, pe care emigranții nu o aveau. Și cum numărul unor astfel de spioni creștea exponențial, la fel se întâmpla și cu nevoia de americani care să servească drept intermediari (cunoscuți și drept cut-outs în jargonul spionajului) între ofițerii NKVD și spionii americani. De exemplu, o americancă nativă cu diplomă de studii superioare atrăgea mult mai puțină atenție la întâlnirea cu un oficial din guvernul american decât

cineva ca Golos, care avea o înfățișare inconfundabilă de rus. Unul dintre acei americani era Elizabeth Bentley, absolventă ștearsă a Colegiului Vassar, care după război avea să apară ca „regina roșie a spionajului“. Ceea ce Bentley a văzut în timpul Crizei i-a tulburat conștiința socială și a devenit membră a PCSUA. Frecventarea întâlnirilor și plăcerea dată de compania altor tovarăși i-au mai alungat singurătatea. Golos i-a recunoscut potențialul și treptat a recrutat-o pentru „muncă specială“. A transformat-o în intermediarul perfect.15 Ziariștii puteau juca un rol la fel de important. Un reporter de vază cu cunoștințe importante putea sluji ca intermediar și strânge el însuși informații sau putea repera posibili recruți. Potențialul său era și mai mare dacă era bine-cunoscut faptul că nu era comunist. Capacitatea de a călători în afara SUA aducea un plus de valoare. Hemingway întrunea toate calitățile. Pentru NKVD el era un ziarist desăvârșit și solidar, pe cât era și ca romancier. Un ofițer recrutor putea beneficia de informațiile din dosarul său de la Moscova, care documenta atacul său din 1935 îndreptat împotriva instituțiilor americane din New Masses și reportajele sale antifasciste/prosovietice din Spania, ca să nu mai menționăm și cuvântarea sa exagerat de antifascistă de la Carnegie Hall, din iunie 1937.16 Amănuntele se află încă sub cheie la Moscova, însă hotărârea NKVDului de a-l aborda pe Hemingway a fost aproape sigur luată cândva în intervalul octombrie–decembrie 1940. Aleksandr Vasiliev, un fost ofițer KGB care a citit despre Hemingway în dosarele KGB-ului pe la începutul anilor 1990, a presupus că Golos a citit Pentru cine bat clopotele când a fost publicat pentru prima dată. Spre deosebire de stângiștii doctrinari care au atacat cartea, se pare că Golos a privit dincolo de descrierea defectelor Republicii de către Hemingway și a înțeles potențialul său pentru spionaj.17 Probabil că Golos a înțeles că, reafirmându-și independența, scriitorul devenise o țintă și mai atrăgătoare. Apoi mai era și admirația sa față de insurgenții comuniști care duceau lupte de gherilă. E posibil ca NKVD-ul să fi fost conștient că el apăra Pactul sovieto-nazist în cartea lui Regler; în recenzia făcută cărții în toamna anului 1940, Departamentul de Cadre al Cominternului aflat la Moscova a observat că Hemingway scrisese prefața.18 Era încă un înflăcărat antifascist și, din acest motiv, prosovietic.

Era chiar dispus să nu țină seama de păcatele lui Stalin și să critice politica externă americană. Astfel, în atât de multe privințe, Hemingway avea ceea ce doreau sovieticii. Nimeni în Occident nu știe cine le-a făcut cunoștință lui Golos și Hemingway, însă ambii aveau un număr de cunoștințe comune. Joe North, comunistul cu zâmbet prietenos din New York, a depistat alți potențiali recruți pentru Golos.19 Drumurile lui North și Hemingway se intersectaseră deja de mai multe ori: când l-a convins pe Hemingway să scrie un articol pentru New Masses în 1935 și atunci când au împărtășit momente de mare dramatism petrecute în Spania. După războiul civil, Hemingway a scris o prefață plină de patimă la celebrarea de către North a antifasciștilor americani care luptaseră în Batalionul Abraham Lincoln.20 Ultima dată se văzuseră în vara anului 1940, când North a relatat despre o conferință despre refugiați spanioli în Cuba. Revederea fusese o plăcere neașteptată pentru amândoi. Hemingway l-a invitat pe North să-l însoțească la barul La Florida, aflat în centrul vechi al Havanei, unde scriitorul era un client obișnuit. Cei doi veterani s-au relaxat sub ventilatoarele din tavan care se învârteau încet și au vorbit ore în șir.21

Joe North, editor al New Masses, care a publicat nuvelele lui Hemingway și care e posibil să-i fi făcut cunoștință cu Jacob Golos. Abraham Lincoln Collection, Tamiment Library.

Se poate ca mijlocitorul să fi fost un comunist american, cum ar fi romancierul în mare parte lipsit de succes John Herrmann, prieten multă vreme de-al lui Hemingway, care a lucrat sub acoperire pentru PCSUA ani la rând.22 (Între 1926 și 1940, a fost și soțul lui Josephine Herbst, o bună sau chiar apropiată prietenă.) Potrivit unei relatări, Herrmann a fost acela care, printr-una dintre prezentările sale, a ajutat la pregătirea scenariului pentru cel puțin una dintre cele mai de succes recrutări, cea a oficialului foarte bine poziționat de la Departamentul de Stat, Alger Hiss.23 O ultimă posibilitate este bunul prieten al lui Hemingway, Joris Ivens, producătorul de film care, între 1939 și 1941, s-a aflat cu întreruperi la New York și care l-a încurajat adeseori pe Hemingway să se întâlnească cu colegi comuniști. Una dintre

încercările sale a fost o enigmatică telegramă de două rânduri, care poate fi înțeleasă ca o încercare de a aranja o întâlnire discretă: „Am încercat să dau de tine la telefon, dar plecaseși la țară… ziceau că voiau să bea restul împreună cu tine azi.“24 Dacă intermediarul rămâne un mister, știm că Golos s-a întâlnit cu Hemingway la un moment dat spre sfârșitul anului 1940, probabil în timpul lunii de miere petrecute la New York. E clar că s-au întâlnit și că scopul lui Golos era recrutarea lui Hemingway pentru NKVD. Cu toate acestea, trebuie să ne bazăm pe ipoteze, ținând cont de antecedentele lui Golos și de practicile sovietice, pentru a completa detaliile întâlnirilor lor. Atât Golos, cât și intermediarul știau că o prezentare personală era un mod mai promițător de a începe o relație secretă decât o impersonală convorbire la telefon. E posibil ca intermediarul să-l fi luat pe Hemingway de la Barclay și să-l ducă cu mașina la un fel de birt izolat de pe Lower East Side, pe care Golos îl alesese și pentru alte întâlniri – asemeni micului restaurant liniștit de pe Second Avenue, unde se întâlnise cu Bentley. Decorul și meniul nu ar fi avut nimic deosebit. Exista probabil o încăpere în spate sau cel puțin un colț liniștit unde puteau sta de vorbă. Ar fi fost puțin probabil ca clienții din rândul clasei muncitoare să-l recunoască pe marele scriitor. Intermediarul i-ar fi lăsat probabil singuri să se cunoască, o altă condiție prealabilă pentru o relație secretă. Hemingway ar fi comandat ceva de băut. După o mică discuție banală, poate despre noul roman, fiecare dintre ei și-ar fi prezentat realizările, poate exagerându-le un pic. Americanul ar fi vorbit probabil despre Spania, pretinzând că fusese și luptător, nu doar scriitor, iar rusul ar fi putut face aluzie la importanta activitate specială pe care o întreprindea în Statele Unite. Golos ar fi jucat cartea antifascismului și ar fi vorbit despre Uniunea Sovietică, bastionul suprem împotriva acelei ideologii. Aproape cu siguranță l-ar fi flatat pe Hemingway cu privire la rolul important pe care scriitorul îl putea juca dacă ar lucra împreună cu sovieticii împotriva fascismului. Presupunerea despre ce i-ar plăcea să audă americanului voinic cu un orgoliu sănătos nu ar fi fost greu de făcut pentru cineva cu experiența dată de munca de informații precum Golos. Aproximativ în același timp, fie înainte sau după primele lor întâlniri,

Golos ar fi convins biroul NKVD din New York de posibilitatea recrutării unui alt renumit ziarist în vederea activității de spionaj. Date fiind statutul lui Hemingway și experiența lui Golos, este puțin probabil ca aceasta să fi fost o recrutare de moment sau de genul „pare să fie o idee bună“. Lucrul acesta se putea întâmpla într-o operațiune a Cominternului, însă era mult mai puțin posibilă într-o operațiune a NKVD împotriva unei ținte de rang înalt. Cominternul avea secretele lui, dar exista în special pentru a face și răspândi propagandă; NKVD-ul, de cealaltă parte, era un serviciu secret specializat. Oameni ca Ivens produceau filme; oameni ca Golos recrutau și supervizau spioni. Răspundea în fața unui sediu din Moscova care ura surprizele și de regulă insista să exercite cât mai mult control posibil. Dacă șefii rețelelor de spionaj sovietici conduceau potrivit regulamentului, cazul e posibil să fi generat un număr mare de telegrame între New York și Moscova înainte ca Golos să lanseze oferta de recrutare către Hemingway. E posibil ca telegramele să fi descris contactele inițiale stabilite cu Hemingway, precum și opiniile biroului cu privire la potențialul său ca spion. Probabil că Centrul ar fi rezumat informațiile din dosarele despre Hemingway, incluzând poate și reflecțiile lui Orlov despre întâlnirea cu Hemingway în Spania. La un moment dat, Moscova își va fi dat acordul ca New Yorkul să acționeze în privința încercării de recrutare. Preferința sa ar fi fost aproape sigur ca Golos să nu-i lanseze oferta lui Hemingway devreme, ci mai degrabă după ce apucaseră să se cunoască mai bine. Cam așa s-a și întâmplat; a urmat un proces: mai întâi, scriitorul a fost de acord să ajute NKVD-ul, iar apoi cei doi au hotărât să păstreze legătura. Documentele care au supraviețuit și care sunt disponibile pentru cercetători arată clar faptul că Golos raporta la Moscova despre eforturile de a-l coopta pe Hemingway ca spion. Unul dintre reperele din acele documente este un rezumat al unui dosar al lui Hemingway din arhivele secrete descoperite de Vasiliev.25 Bazat pe documente din dosarul scriitorului, care ar fi inclus și telegrame de la New York, rezumatul a fost scris pentru uz intern și fără intenția de a fi citit în afara unui subsol sovietic. Acest fapt îi conferă un mare grad de autenticitate. Datând din 1948, rezumatul afirmă că „înainte să plece în China, [Hemingway] a fost recrutat pentru activitatea noastră pe motive ideologice

de către [Golos]“. În limbajul serviciilor de informații, acest lucru însemna că Hemingway acceptase o propunere de a intra într-o relație secretă cu sovieticii. Golos e posibil să se fi referit în mod explicit la NKVD sau poate să fi vorbit pur și simplu despre „serviciile speciale“ sovietice, o prescurtare care nu ar fi rămas un mister pentru Hemingway. Trimiterea la „motive ideologice“ însemna că era de acord cu planul sovietic (sau cel puțin cu o parte a lui) și nu accepta oferta pentru că dorea bani sau orice alt fel de compensație. De asemenea, practic exclude șantajul sau constrângerea; nimeni nu ar fi trebuit să constrângă o persoană recrutată pe motive ideologice, mai ales unul la fel de marcant ca Hemingway. Transcrierile din dosarul secret nu spun nimic cu privire la ce sarcini specifice i-a trasat Golos lui Hemingway, în cazul care a făcut acest lucru. E posibil ca Golos să fi fost mulțumit că l-a recrutat pe Hemingway doar în virtutea potențialului său ca ziarist spion, adică cineva care putea face uz de vasta sa rețea de relații pentru scopurile NKVD-ului.26 Lucrul acesta nu ar fi fost neobișnuit pentru sovietici, care de obicei foloseau o perioadă de probă pentru a testa un nou recrut și a descoperi pentru ce era potrivit cel mai bine. La rândul său, Hemingway se poate să se fi gândit că știa ce doreau sovieticii. Mărturie stau întâlnirile sale cu spionii lor din Spania, relatarea despre războiul de gherilă din Pentru cine bat clopotele și călătoria sa în lumea contraspionajului din Coloana a cincea. Poate că NKVD-ul dorea ca el să acționeze ca eroul din piesa respectivă, care era membru al poliției secrete și raporta despre persoanele de interes pe care le întâlnea în baruri – doar că acum avea să fie la o scară mult mai mare și avea să includă informații pe care le putea strânge de la cei bogați și puternici, pe parcursul activității sale. Exista o sarcină pe care Golos, ca orice bun recrutor, nu o putea trece cu vederea. Aceasta era de a lua măsurile necesare pentru întâlniri clandestine cu altcineva. Suferea deja de pe urma efectelor suprasolicitării și a problemelor de sănătate și nu putea să călătorească la mare depărtare de casă. Deci cum avea NKVD-ul să păstreze legătura cu noul său recrut din China (sau de oriunde altundeva)? Cum avea Hemingway să știe în cine să aibă încredere? Într-un raport trimis la Moscova, Golos își exprima opinia că NKVD-ul trebuie să încerce să se întâlnească cu Hemingway în China

sau, în cazul în care tranzita Uniunea Sovietică, în țara mamă. Golos scria că îl pregătise pe Hemingway să se întâlnească cu „oamenii noștri“ în afara Statelor Unite. Scriitorul îi dăruise rusului câteva „timbre“, probabil ceva unic, cum ar fi timbre poștale cubaneze, și a învățat că ar trebui să aibă încredere doar în cel care le aducea. Golos a încheiat cu o prezicere plină de optimism: „Sunt sigur că va coopera cu noi și… va face tot ce-i stă în putință“.27 Purtând un timbru datat 1941, acest mesaj de la Golos este remarcabil din mai multe motive. Formularea întărește concluzia că Hemingway și Golos stabiliseră o relație înainte ca Hemingway să-și finalizeze itinerarul (care sa schimbat de mai multe ori); raportul lui Golos are sens doar dacă aveau o relație neîntreruptă, lucru pe care se întemeiază observația că Hemingway avea să coopereze cu sovieticii.28 Faptul că Golos se referă la Hemingway pe numele său adevărat și nu pe un nume de cod arată faptul că relația secretă era încă la început; NKVD-ul a evitat să-i dea un nume de cod până mai târziu, în 1941, când avea să devină cunoscut ca „Argo“. (NKVD-ul folosea în mod obișnuit nume de cod pentru spionii recrutați. Numele i se potrivea adesea spionului: Bentley, cu studii superioare, era „Fata deșteaptă“, un congresman corupt era „Escrocul“. Cineva din NKVD avea experiență literară și, mai mult ca sigur, avea un simț pentru viața petrecută pe mare a lui Hemingway. În mitologia greacă, Argo era numele corabiei pe care Iason și argonauții au navigat în căutarea aventurii.) Întâlnirea cu noul recrut în Uniunea Sovietică sau China era bine justificată; aceasta ar fi fost o oportunitate de ambele părți de a se cunoaște mai bine, fără să trebuiască să-și facă griji că vor fi observați de FBI, care îl supraveghea pe Golos din 1939. Una dintre următoarele măsuri luate de NKVD a fost să adauge Pentru cine bat clopotele pe lista bunurilor aflate în proprietatea sa, trimițând o copie de la New York la Moscova prin curier diplomatic pe 8 ianuarie 1941.29 Când a citit dosarul lui Hemingway, Vasiliev a tras concluzia că acoliții lui Stalin de la Lubianka, cartierul lor general dintr-o veche clădire a unei companii de asigurări din centrul Moscovei – cu birouri la etaj și celule de închisoare la subsol –, cumpăraseră cartea cu scopul de a completa dosarul recent recrutatului Hemingway.30 La urma urmei, romanul era un

ghid folositor despre gândirea lui Hemingway cu privire la antifascism. La prima vedere, povestea recrutării lui Hemingway pare să se bazeze pe un temei cam firav. Datele sunt fragmentare. Există lacune evidente între telegramele și înștiințările care s-au păstrat, iar felul în care sunt datate este derutant. Cópii ale tuturor documentelor din dosarul de la NKVD, cum ar fi facsimilele pe care FBI-ul le-a eliberat în anii 1980, ar face cazul mult mai solid.31 Publicarea documentelor de către FBI îi permite cititorului să reconstituie practic tot ceea ce Biroul considera că știe cu privire la Hemingway. Povestea iese la suprafață dintr-o serie de mesaje, note și comentarii marginale, toate scrise pentru uz intern, cea mai mare parte dintre ele pentru un scop foarte precis – de a raporta un incident, de a actualiza un raport mai vechi sau de a cere aprobarea pentru o operațiune. Nu se aseamănă cu a scrie o poveste având un început și un sfârșit care să aibă sens pentru cititorul obișnuit. Este însă un lucru care ține de munca de spionaj. Astfel, dosarul „complet“ de la FBI și cel „incomplet“ de la NKVD sunt similare. Fiecare este o colecție de fragmente, unele dintre ele greșite sau doar parțial corecte. Fragmentele creează însă un tipar, iar imperfecțiunile adaugă o impresie de autenticitate. Același lucru este valabil și în ce privește împrejurările în care povestea a ieșit la lumină. Ar fi ireal să fi fost inventată sau să fi fost o conspirație oarecare.32 Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a fost însuși dezastrul pe care serviciul secret fusese creat să-l prevină. NKVD-ul și succesorul său, KGB-ul, au reprezentat scutul și sabia revoluției, care la rându-i avea să poarte de grijă celor care au slujit-o. Odată ce Uniunea Sovietică a dispărut, veteranii KGB s-au simțit ca angajații unei companii care dintr-odată a dat faliment, fără să finanțeze în totalitate sistemul de pensii. Erau pe cont propriu, confruntându-se cu un haos economic și politic, fără a mai menționa și publicul care era acum liber să-i critice. Ce se putea face în privința aceasta? Ce aveau ei ce putea fi folosit? Agențiile de spionaj există de obicei ca să fure secrete noi, dar poate că ei puteau să vândă și secrete vechi și să folosească banii pentru un fond de pensii. Crown Publishing Group, o filială a Random House (acum Penguin Random House), a văzut o oportunitate și a venit cu o propunere pentru

SVR (Slujba vneșnei razvedki), agenția care a preluat funcțiile KGB-ului în noua Rusie. În schimbul unei substanțiale contribuții la fondul de pensii al agenției, SVR avea să furnizeze autorilor grupului Crown informații istorice despre operațiunile KGB-ului. Astfel de povestiri nu aveau să fie doar o lectură interesantă, ci puteau, în același timp, îmbunătăți imaginea KGBului, arătând cât de bine slujise statul. Cadrele superioare din conducerea SVR au aprobat cu entuziasm acordul, împotriva obiecțiilor multor tradiționaliști din KGB. Fiecare carte avea să aibă cel puțin un cercetător rus, ales de SVR. Acel cercetător avea să caute prin dosarele originale de la KGB și să scrie note, apoi să le folosească pentru a rezuma datele descoperite. O comisie de revizuire a SVR urma să verifice narațiunea obținută înainte de a o prezenta unui istoric occidental. Planul era acela de a nu furniza note neprelucrate, ci doar de a le folosi pentru a pregăti un rezumat. Nimeni nu urma să identifice sursele, dacă identitățile lor nu ieșiseră încă la lumină. Rezultatul avea să fie o carte despre vremurile glorioase ale spionajului sovietic, dar nu una de scandal.33 Prima care a apărut a fost o biografie a lui Aleksandr Orlov, șeful biroului NKVD din Spania între 1936 și 1938, omul care îl întâlnise pe Hemingway în 1937 la Hotelul Gaylord, unde bărbatul din poliția secretă sovietică mergea adesea să se relaxeze în lux.34 Cartea despre Orlov a fost publicată în 1993 și părea să fie un bun model pentru volumele viitoare. Înfățișându-l pe Orlov în toată complexitatea lui, nu a ocolit controversa și nici nu a tratat cu superficialitate adevărurile sângeroase despre cariera sa. Pentru a-i mulțumi pe sceptici, au fost incluse pagini de documente în facsimil din dosarele originale. Printre alte titluri planificate să apară în serie era o carte despre spionajul sovietic în Statele Unite, în perioada anilor ’30 și ’40. SVR l-a ales pe Aleksandr Vasiliev să fie cercetătorul rus pentru cartea respectivă. Ziarist angajat ca ofițer KGB, el era capabil să înțeleagă și să rezume dosarele întrun fel în care nici o persoană din afară nu o putea face. A început să lucreze la proiect în 1993, examinând munți de dosare despre americani care făcuseră spionaj pentru Uniunea Sovietică și descoperind că erau mult mai mulți decât își imaginase cineva vreodată. I s-a permis doar să ia note scrise

de mână, în rusă, despre cele citite. Adesea pregătea reproduceri verbatim ale documentelor, copiindu-le cuvânt cu cuvânt. Când a înaintat destul de mult cu lucrul, a pregătit un rezumat narativ pentru aprobarea oficială care urma să-i pregătească unui istoric occidental calea pentru a începe lucrul. Apoi lucrurile s-au schimbat în 1995 și 1996. Crown a trebuit să anuleze proiectul de carte din lipsă de fonduri. Radicalii au preluat din nou controlul asupra SVR. Ei credeau în caracterul sacru al secretelor oficiale și nu aveau timp pentru nici o noțiune liberală de deschidere. Unul dintre acei radicali ia spus lui Vasiliev că „intenționau să ia măsuri în privința lui“ după ce înlocuiau noua conducere.35 Vasiliev a înțeles aceasta ca o amenințare și a fugit în Occident. Ulterior a aranjat ca notele cercetării sale să-i fie trimise în secret, inclusiv notele originale scrise de mână, cu cópii din fragmentele dosarului lui Hemingway. Faptul că nici o parte din acest material neprelucrat nu trebuia să fie distribuită îi sporește credibilitatea. Specialiștii în Hemingway pot acum să citească transcrieri ale documentelor sovietice originale despre scriitor, unele dintre ele scrise în timp ce operațiunea se afla în desfășurare. Sursa ideală ar fi întreg dosarul original despre Hemingway al NKVD-ului. Dar până când SVR își va deschide arhivele în viitorul îndepărtat, cercetătorii occidentali se pot baza pe Vasiliev, un martor competent care a reușit să facă munca aceasta în favoarea noastră.36 Să existe doar o singură variantă a poveștii cu Hemingway care devine spion? Istoricul se poate baza pe descrierea sovietică incompletă, dar autentică, însă a spus oare Hemingway însuși ceva în mod explicit cu privire la această chestiune? Probabil că nu. Zece ani mai târziu, în scrisorile adresate celui mai bun prieten al său, avea să scrie că făcuse „treburi ciudate“ pentru sovietici în Spania și că, după războiul civil, a păstrat legătura cu „rusnacii“ care îi încredințaseră secrete – deși nu a intrat în detalii.37 Altfel, nu există nici o dovadă că a vorbit vreodată unei terțe persoane despre Golos și NKVD, nici măcar lui Gellhorn, care îi împărtășea multe dintre opiniile politice, însă era, în mare măsură, asociatul nou-venit în căsătoria lor.38 Relația lui cu serviciul de spionaj sovietic a fost o întreprindere serioasă, nu ceva ce putea fi discutat cu prietenii la un pahar sau despre care să scrie, așa cum făcuse în timpul Războiului Civil Spaniol,

și cum avea să o facă din nou după câteva alte aventuri de-ale sale mai puțin secrete din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A înțeles necesitatea de a păstra secretul, una dintre temeliile unei bune arte a spionajului. Hemingway credea că spionajul era încă una dintre multele sale abilități de viață și nu greșea. Când, la începutul anului 1941, Hemingway i-a oferit timbre lui Golos, el juca un rol activ într-o operațiune secretă cu un spion sovietic. (Timbrele erau un semn că bărbatul sau femeia care le-a prezentat putea fi considerat de încredere, la fel de mult ca jumătățile asimetrice ale unei cutii de Jell-O pe care alți spioni sovietici le-au folosit – persoana care aducea jumătatea care să se potrivească era colegul spion pe care-l căutai.) Astfel de parole materiale nu sunt necesare pentru operațiunile normale, de zi cu zi, ci doar pentru treburile secrete. Dacă nu există nici un aspect secret într-o relație, autorul sau nou-venitul putea aduce o simplă scrisoare de recomandare, asemenea celei pe care Ivens a scris-o pentru Hemingway în timpul Războiului Civil Spaniol. Dar, dacă relația era una secretă, parola materială funcționează mult mai bine. Prin ea însăși, nu dă nimic în vileag. Scopul ei adevărat este știut doar de cei inițiați. Hemingway nu se schimbase mult între noiembrie 1938, când Orlov l-a ascultat vorbind despre Războiul Civil din Spania, și ianuarie 1941, când sa întâlnit cu Golos. Angajamentul față de lupta împotriva fascismului era atât de puternic, încât i-a surprins pe vechii comuniști, poate pentru că nu văzuseră realitatea atât de mulți ani. Hemingway era un recrut ideologic – Golos avea dreptate în privința asta. Dar nu era asemenea „adevăraților adepți“ ai comunismului. Nu credea în marxism sau leninism; „doar“ se alătura echipei antifasciste care avea rezultate. Sau cel puțin acesta era felul în care gândea despre NKVD. Știa cum pregătea gherilele, cum distrugea căile ferate din spatele liniilor inamice și cum încerca să aducă disciplină în Republica spaniolă. Deși era diferit de mulți recruți ideologici, Hemingway avea în comun câteva trăsături cu alți spioni. Procesul de recrutare începea adesea cu un eveniment care tulbura liniștea și schimba modul în care viitorul spion privea lumea. Pentru Hemingway, acesta a fost uraganul din Florida Keys din 1935, care l-a determinat să atace mai furios ca oricând instituțiile

americane, pentru aparenta lor lipsă de interes față de veteranii din Primul Război Mondial, care muriseră cu sutele. Apoi, în Războiul Civil din Spania s-a dăruit din tot sufletul Republicii și a dezvoltat o fascinație față de munca de spionaj. Acum trecea la următorul pas. A fost de acord să devină spion pentru că ideea de a avea o viață secretă, ca să nu mai vorbim de fiorul dat de riscurile care decurgeau din aceasta răspundeau unei nevoi a lui. Pentru mulți spioni, există un fel de frustrare care duce la nevoia respectivă. În cazul lui Hemingway, el făcuse tot ce-i stătuse în putință în lupta împotriva fascismului, dar eșuase în a convinge țările democrate, în special propria-i țară, să-i dea ascultare. Acum avea să recurgă la alte mijloace secrete, asemenea partenerului care începe o aventură pentru că mariajul său nu merge suficient de bine pentru el (așa cum a făcut și Hemingway de câteva ori în viață). O altă trăsătură pe care o avea în comun cu alți spioni era prezumția că regulile de zi cu zi nu i se aplicau. Hemingway trăise după propriul cod timp de zeci de ani. În literatură avea legătură cu stilul său revoluționar de a scrie. Deschizând un drum nou cu marele său roman politic din 1940, făcuse acest lucru din nou. Era triumfător, optimist și gata de o nouă aventură. Într-o scrisoare adresată soției lui McLeish, Ada, descria cum se simțea „aproape prea bine“ ca să mai scrie pe cât putea de bine, și apoi să trebuiască să-și vândă lucrarea. Își dorea să fi avut la fel de mulți bani „pe vremea când mai exista o lume în care să intervenim“. Cu toate acestea, cugeta el, a călători mii de mile în China avea să-i ofere „unui bărbat un anume grad de libertate“.39 Hemingway căuta acea libertate în politică și război. Iubea toate lucrurile militare și să fie în preajma soldaților, dar nu-i plăcea să se înroleze în vreo armată. Preferința lui era de a se alătura fără condiții altor insurgenți, în special gherilelor, lucru care-l făcea să se simtă ca luând parte la acțiune, dar îi oferea libertatea de a veni și a pleca după cum dorea. Nu era comunist și nici măcar tovarăș de drum, dar era dispus să producă filme pentru Comintern și apoi să se alăture NKVD-ului în lupta împotriva fascismului, pasiunea sa politică majoră. Dacă Hemingway ar fi scris despre întâlnirile lui cu Golos, e posibil să fi recunoscut că îi plăcea revoluționarul cu experiență și era atras de

propunerea lui. Hemingway a fost de acord cu o a doua întâlnire, apoi cu o a treia și tot așa. În cele din urmă, prin ianuarie 1941, romancierul american a fost de acord să lucreze pentru Moscova. Asemenea multor spioni, Hemingway nu ar fi folosit termenul de „recrutare“. Deși era conștient că intră într-o relație secretă cu serviciul de spionaj sovietic, probabil că a privit acea relație mai mult ca pe un parteneriat decât ca primul pas pe drumul primirii de instrucțiuni din partea Moscovei.40 Dar „recrutare“ este cuvântul pe care-l foloseau sovieticii. Ei credeau că, atunci când Hemingway a fost de acord cu propunerea lui Golos, a început o relație secretă pe care intenționau să o modeleze și să o controleze. Ideea era ca agentul să acționeze după cum îi dicta Moscova. În schimb, urma să primească ceva de la NKVD. Acest ceva putea fi sub formă de bani, lipsa șantajului, siguranță pentru familia sa. În cazul lui Hemingway, nu există dovezi despre ceva mai mult decât un angajament general de a lupta împotriva fascismului și de a păstra relația secretă. Dar acest lucru era suficient. Hemingway nu s-ar fi gândit că își trăda țara. Nu avea prea multe lucruri bune de spus despre New Deal și era încă furios pentru faptul că Roosevelt nu sprijinise Republica spaniolă. Abia își putea stăpâni frustrarea că Statele Unite nu făceau mai mult pentru a lupta împotriva lui Hitler. Dar nu plănuia să-și trădeze țara. Într-o zi din 1940, după ce și-a citit corespondența zilnică, ce adesea includea scrisori nedorite de la fani și critici, a răspuns unei note care întreba cum era posibil ca un american devotat să-și cumpere o casă în străinătate și să se stabilească acolo. Era, scria el într-o telegramă, „o nerușinare răsunătoare“ să întrebi dacă își făcea planuri să devină cetățean al unei alte țări decât Statele Unite. Avea mulți înaintași americani revoluționari, însă „nici unul dintre ei nu se numea Benedict Arnold“.41 Să fi fost Departamentul de Stat de aceeași părere? Era aceasta trădare? Legile spionajului american din vremea aceea nu erau foarte ferme și nu sar fi aplicat. Hemingway nu era un oficial al guvernului și nu avea nici un secret oficial pe care-l putea divulga. Nici nu oferea sprijin și ajutor inamicului în vreme de război. Statele Unite nu se aflau în război, iar Uniunea Sovietică nu era inamic. După Pearl Harbor, cele două țări aveau chiar să-și unească forțele pe perioada războiului. În cel mai rău caz,

Hemingway ar fi intrat probabil în conflict cu Legea Înregistrării Agenților Străini din 1938 (Foreign Agents Registration Act – FARA), care solicita dezvăluirea publică făcută de oricine acționa în calitate de „agent politic sau cvasipolitic“ pentru o putere străină.42 Acest lucru includea cu siguranță și afilierea la un serviciu de spionaj străin; au existat urmăriri în justiție ale spionilor sovietici (inclusiv a lui Golos), sub incidența FARA. Cu toate acestea, relația lui Hemingway cu NKVD-ul era secretă dintr-un motiv întemeiat. Chiar și înainte de război, oficiali americani erau suspicioși față de extrema stângă. FBI-ul supraveghea PCSUA, iar veteranii din Războiul Civil din Spania se confruntau cu discriminarea. El însuși generase cererile incluse în dosarul lui Hemingway de la Departamentul de Stat, care cuprindeau asigurările sale că nu se va implica în conflictul spaniol.43 Nu dorea ca acest dosar sau oricare altul să ia proporții și să intre în conflict cu munca lui. Mai era la mijloc și reputația sa de independent. De mai multe ori a criticat nevoia ca scriitorii să nu devină îndatorați guvernelor sau partidelor politice. După cum s-a exprimat el, scriitorii care îmbrățișau o cauză politică, lucrau pentru ea sau credeau în ea tot ar muri ca orice alt scriitor; doar cadavrele lor ar lăsa mai multă duhoare.44 Probabil că Hemingway și-a închipuit că își unea forțele cu NKVD-ul în lupta împotriva dușmanului comun, însă nu a vrut niciodată să citească titlul de ziar care striga: „Hemingway demascat ca spion roșu“. Acesta era un secret pe care plănuia să-l păstreze tot restul vieții. 10. Kuomintang este Partidul Naționalist Democrat din China, aflat în opoziție cu cel comunist (n. tr.).

CAPITOLUL 6 A SPIONA SAU A NU SPIONA China și presiunea războiului

Într-o zi de aprilie din anul 1941, Martha Gellhorn a plecat singură la piața din Chungking, China. Îi plăcea grozav animația ei, în contrast cu partea mohorâtă a orașului unde locuia familia Hemingway. Pe aleile ei înguste te întâmpina o simfonie de senzații – mirosul de „mâncare și mirodenii, aroma florilor, castane prăjite, tămâie, mirosul dulce de opiu“, amestecate cu cântările scandate ale negustorilor ambulanți care-ți ofereau orice, de la cherestea la bumbac, la clopoței pentru zgarda pisicii, cuțite și chestii de curățat urechile.1 Nu se aștepta să o întâlnească pe europeanca înaltă „care purta o pălărie de fetru bărbătească și o rochie înflorată din bumbac peste pantaloni“, care a înaintat șovăielnic către ea și a întrebat-o dacă ea și Hemingway ar dori să se întâlnească cu Ciu Enlai.2 Gellhorn a primit instrucțiuni să vină din nou la piață a doua zi împreună cu soțul ei, dar doar după ce hoinăreau până când erau siguri că nimeni nu-i urmărea. Când l-a întrebat pe Hemingway despre numele care ei nu-i spunea nimic, el i-a spus că Ciu Enlai era o cunoștință a bunului lor prieten din Războiul Civil din Spania, producătorul de film comunist olandez Joris Ivens. Aveau să meargă să se întâlnească cu el. Pentru Gellhorn, „a urmat o scenă direct din James Bond, dar anticipându-l cu mult pe James Bond“.3 Femeia cu pălărie bărbătească a condus cuplul în piață mai departe decât mersese Gellhorn cu o zi înainte – ruta era asemenea unui labirint – înainte de a-i lega la ochi și de a-i urca într-o ricșă. Când au fost dezlegați de la ochi la sfârșitul călătoriei, au descoperit că se aflau într-o cămăruță văruită în alb. Erau acolo o masă și trei scaune. Așezat la masă era liderul comunist care avea să devină premierul Chinei între 1949 și 1976, îmbrăcat cu o cămașă albă obișnuită, cu gulerul desfăcut, cu pantaloni negri și sandale.

Călătoria lui Hemingway și a lui Gellhorn în China în 1941 ar fi putut fi o a doua lună de miere. În schimb, ea avea să o numească „călătoria de groază“.4 Hemingway avea încă sentimente contradictorii legate de călătoria cu ea în Orientul Îndepărtat la atât de puțin timp după căsătorie. Ea avea săl eticheteze drept „companionul îndărătnic“ sau „c. î.“, în memoriile sale, în general pline de voie bună și amuzante, Travels with Myself and Another (Călătorii cu mine și cu altcineva). Chiar și lăsând la o parte atitudinea lui Hemingway, a fost o lungă și dificilă călătorie, mult mai grea decât adesea neplăcuta și uneori riscanta treabă de a descoperi o cale de a pătrunde în Spania pe timpul războiului din aparent neutra Franță. Deși Statele Unite nu erau încă în război, o mare parte a lumii era, și nu fusese ușor să găsească și să-și rezerve călătoria, chiar și pentru cineva atât de faimos ca Hemingway. În cele din urmă, au hotărât să meargă cu nava cu aburi de treizeci și opt de ani pe nume Matsonia. Obișnuit cu traversări mai confortabile ale Atlanticului, cuplul a fost surprins să descopere cât de aspru putea fi Pacificul de la San Francisco la Honolulu. La începutul lui februarie 1941, când au sosit în Hawaii și au fost întâmpinați cu entuziasm, Hemingway nu era binedispus. A exclamat furios că nu-i plăcea să fie împodobit cu flori în jurul gâtului și avea să-l scuipe în gură pe următorul care-i spunea „Aloha!“.5 Starea nu i s-a schimbat în bine când a făcut împreună cu Gellhorn turul bazei navale de la Pearl Harbor. Acolo, în golful tropical apărat, au văzut vase și avioane americane, toate aliniate în rânduri. Hemingway i-a spus lui Gellhorn că Statele Unite foloseau un sistem care fusese popular, însă se dovedise a fi dezastruos în timpul Primului Război Mondial: „Strânge totul și pe toată lumea într-un loc și [riști să ai]…totul nimicit.“6 Știa că modul de a reduce pierderile la minimum, de a le proteja de genul de atac aerian pe care japonezii îl plănuiau deja, era acela de a separa oamenii și echipamentele. Câteva săptămâni mai târziu, în mai, avea să insinueze cu amărăciune că forțele Statelor Unite intraseră în toropeală de pe la mijlocul anilor ’30, pe vremea când el și Gellhorn făceau tot posibilul să lupte împotriva fascismului.7 Călătoria a continuat. Din Hawaii faimosul cuplu și-a continuat călătoria peste Pacific până în China, la bordul unui Boeing Clipper cu Pan American

World Airways. A fost o călătorie de cinci zile, cu escale în micile insule Midway și Wake din mijlocul oceanului, apoi la Guam și Manila, înainte de ultima parte spre Hong Kong.8 Acesta era apogeul călătoriilor intercontinentale cu avionul. Marile hidroavioane erau asemenea unor saloane în zbor: confortabile, bine utilate și bine deservite. Când transoceanicele aterizau pentru a face plinul de combustibil și a-și reface proviziile, pasagerii înotau în lagune idilice sau pur și simplu făceau baie, cinau și dormeau într-un mediu și mai confortabil. Hemingway era omul pe care nu-l deranjau greutățile, în special în slujba unei cauze în care credea, dar accepta cu ușurință și luxul. Pe 22 februarie Hemingway și Gellhorn au ajuns în cele din urmă în China. Ar fi fost greu să găsească un cadru mai bun pentru intrigă. De ani de zile chinezii luptau împotriva japonezilor, care se aliaseră cu Germania nazistă și cu Italia fascistă, formând Axa Berlin–Roma–Tokyo. Era un război brutal, care părea că nu se va mai termina vreodată. Ceea ce doreau japonezii era relativ simplu – cea mai mare parte din materiile prime și din teritoriu – și nu le păsa ce trebuiau să facă pentru a le obține, lucru care de regulă însemna uciderea unui mare număr de chinezi, atât civili, cât și militari, uneori la întâmplare, alteori intenționat. Acesta era un agresor ale cărui crime erau la o scară pe care Franco nu și-ar fi putut-o închipui niciodată. Dacă, așa cum îi plăcea lui Hemingway să scrie, naționaliștii erau ucigași în timpul Războiului Civil Spaniol, japonezii erau criminali în masă în China. Chiar și așa, amenințarea din exterior aducea doar o aparență de unitate de partea Chinei. Dincolo de aparențe, exista un intens conflict între vechiul regim și revoluționarii comuniști. Vechiul regim era întruchipat de comandantul Chiang Kai-shek, care se afla în fruntea Kuomintangului, Partidul Popular Național Chinez. Chiang se afla nominal la comanda guvernului și a armatei. Sub Mao Zedong și adjunctul său, Ciu Enlai, comuniștii aveau propria lor armată, mult mai mică (și mai disciplinată). Cele două tabere petreceau aproape la fel de mult timp înfruntându-se cu precauție, cât petreceau luptând cu japonezii. Uniunea Sovietică, germanii și americanii cu toții îi oferiseră sprijin, în diferite momente, lui Chiang și armatei lui. La un moment dat, Hemingway și Gellhorn au descoperit întâmplător o expoziție la o academie chinezească

de antrenament, care spunea povestea în imagini; pe perete, pe un rând, unul după altul erau înșirate portrete ale lui Roosevelt și Chamberlain, alături de cele ale lui Hitler, Mussolini și Stalin.9 Ca lucrurile să fie și mai complicate, existau colonii pe teritoriul și în jurul Chinei, guvernate de țări europene care credeau încă în puterea lor de a controla evenimentele din Orientul Îndepărtat. Una dintre aceste colonii era Hong Kongul Marii Britanii, poarta spre China pentru Hemingway și Gellhorn. La începutul anului 1941, era un fel de ținut de basm. În jurnalul ei de călătorii, Gellhorn a consemnat faptul că era departe de orașul modern de zgârie-nori care avea să devină după război. În centrul lui se afla insula muntoasă Victoria. Un cartier surprinzător de sălbatic, cunoscut ca „Vârful“, privea de sus de deasupra orașului plin de forfotă al Hong Kongului. Conducătorii coloniei locuiau în case confortabile pe colină; cu cât statutul lor era mai înalt, cu atât mai sus își aveau casele. Viața jos lângă apă nu putea să fi fost mai diferită. Oamenii de acolo trăiau în barăci care păreau că tocmai fuseseră fixate în cuie una de cealaltă, din deșeuri de lemn și de tablă. Străzile din jurul lor erau zgomotoase și pline de culoare, ticsite de oameni, ricșe și biciclete.10 Deși țara-mamă era în război de mai bine de un an, iar forțele japoneze înconjurau colonia, timpul părea să stea pe loc în Hong Kong. Hemingway a relatat ulterior pentru tabloidul PM al lui Ralph Ingersoll că restaurantele din oraș erau printre cele mai bune din lume și că mai existau încă activități de divertisment ca în vreme de pace, cum ar fi cursele de cai, crichet, rugby și fotbal.11 Hemingway și-a îndeplinit sarcina de a adăuga ceva la acele distracții, introducând combinația de Bloody Mary care-i purta amprenta în colonie și întreținând confrați scriitori cu „povești despre locuri îndepărtate“, cum ar fi momentul când bătuse o rudă a liderului fascist norvegian, Vidkun Quisling, într-un bar din Idaho.12 Într-o altă seară, a demonstrat, împreună cu un ofițer din marină, „trucuri cu sabia și pumnalul“, arătând cât de ușor îi poți tăia capul unui om fără nici un efort.13 La fel de ostil ca întotdeauna față de britanici, Hemingway a subliniat atmosfera ireală când scria că „pericolul planase asupra locului de atâta timp, încât devenise ceva absolut banal“.14 Orașul era „foarte vesel“, cu „moralul ridicat“ și „cu moralitatea scăzută“, din pricina frumoaselor

chinezoaice care se adunaseră la Hong Kong să petreacă timpul cu milionari chinezi, cinci sute la număr după calculul lui Hemingway, care trăiau acum în colonie. Marele scriitor părea fericit să relateze că poziția britanică oficială era aceea că nu exista prostituție pentru a fi reglementată. Hemingway avea mai multe de spus despre britanici. Povestea cu satisfacție o istorioară despre un general chinez care dorea să știe ce credeau britanicii cu adevărat despre armata chineză.15 Scriitorul american a imitat un ofițer britanic care-i spusese: „Știi, nu credem mare lucru despre chinezi… Johnny [Chinezul este] în regulă și un tip de treabă… Dar e absolut dezastruos la atac, înțelegi? Nu avem deloc încredere în ei că vor prelua vreodată ofensiva“. Ofițerul chinez a contracarat cu o ghicitoare: De ce poartă ofițerii din statul major britanic monoclu? Răspunsul era că nu văd mai mult decât pot să înțeleagă. Hemingway a încheiat spunând că britanicii din Hong Kong aveau să moară „prinși în capcană ca șobolanii“ când japonezii aveau să atace colonia.16 În această privință se dovedea a fi la fel de clarvăzător ca și în evaluarea făcută despre forțele navale ale SUA din Hawaii; înainte de sfârșitul anului, japonezii aveau să ocupe Hong Kong – au atacat la opt ore după ce au lovit Pearl Harbor. Nu conta pentru el că Marea Britanie era singura mare putere care se afla atunci în război cu Germania nazistă. Ea continua să ducă o luptă pe viață și pe moarte de una singură, pentru supraviețuirea democrației în Europa. Cealaltă mare putere antifascistă, Uniunea Sovietică, era încă în relații pașnice cu Germania, potrivit prevederilor Pactului sovieto-nazist din august 1939. Apoi, în aprilie 1941, Stalin a semnat un al doilea pact de neagresiune, de data aceasta cu aliata Germaniei, Japonia.

Hemingway și Gellhorn cu doamna Chiang Kai-shek în Chungking, 1941. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Pentru mulți, inclusiv pentru conducerea comunistă chineză, a fost o trădare năucitoare. Jurnalistul American Theodore White, care se întâmpla să fie în China la vremea aceea, a scris în jurnalul său că „Pactul rusojaponez“ era „ca o lovitură de trăsnet“.17 Când le-a dat vestea șocantă lui Hemingway și lui Gellhorn, White a fost luat prin surprindere de răspunsul lor degajat și realist. Câteva luni mai târziu, Hemingway și-a explicat atitudinea într-un alt articol pentru PM. A aplicat același test celui de-al doilea pact de neagresiune pe care-l aplicase și în Spania – adică nu a luat în seamă ceea ce spuneau politicienii; s-a uitat la ceea ce făceau. Uniunea Sovietică acordase ajutor guvernului chinez în lupta sa împotriva japonezilor. Continua acel ajutor să vină? Se mai aflau consilierii sovietici încă în China și mai lucrau? Răspunsul la ambele întrebări era da. „Rusia sovietică i-a acordat Chinei mai mult ajutor decât orice altă țară“ și continua să o facă.18 Așa stând lucrurile, cine îl putea învinovăți pe Stalin pentru garantarea propriilor granițe împotriva atacului de la răsărit? Hemingway nu a discutat argumentul că pactul disponibiliza trupe de

ambele părți pentru alte obiective. Pentru japonezi, misiunea lor era războiul din China. Cu alte cuvinte, Stalin le ușurase japonezilor lupta din China. Ironia este că tot ceea ce a spus și a scris Hemingway în timpul călătoriei sale în China din 1941 avea ca scop să consolideze poziția chinezilor împotriva japonezilor, la fel cum în Spania dorise să facă tot ce-i stătea în putință pentru a ajuta lupta împotriva fasciștilor. Deși Hemingway pornise poate drept „companionul îndărătnic“ al lui Gellhorn în călătoria spre Orient, și-au schimbat rolurile, pe măsură ce înaintau în călătorie. Exagerat de pretențioasă, Gellhorn era tot mai dezgustată de condițiile insalubre și de dezordinea generală pe care le-au întâlnit în China. Hemingway era tocmai invers. Nu simțea deloc nevoia să se spele în fiecare zi sau să-și păstreze spațiul de locuit curat și în ordine. Când lucrurile nu mergeau potrivit planului, intra în funcțiune aventurierul din el și părea că se simțea chiar mai bine. Faptul că aventura includea întâlniri cu liderii chinezi o făcea cu atât mai agreabilă. Lui Hemingway îi plăcea, de regulă, să se întâlnească cu lideri politici care-l tratau ca pe un egal. Mai mult de o săptămână cuplul a stat la Chungking, pentru ea capitala „cenușie, lipsită de formă și plină de noroi“ din vremea războiului.19 Acolo i-au întâlnit pe Chiang Kai-shek și pe liderul comunist Ciu, precum și mai mulți generali și oficiali ai lui Chiang. Generalissimul, așa cum îi plăcea comandantului naționalist suprem să se intituleze, și doamna Chiang (pentru Gellhorn „o renumită și încă frumoasă vampă“) i-au invitat pe cei doi la un prânz exclusivist în locuința lor privată, lucru care a dus-o cu gândul pe Gellhorn la o casă modestă și curată din Grand Rapids, Michigan.20 Slab și chel – generalul american Joseph Stillwell l-a poreclit „Arahidă“ după forma capului –, Chiang era îmbrăcat cu o uniformă cenușie simplă. Fără proteza dentară arăta ca „îmbălsămat“. Fluentă în engleză, doamna Chiang traducea perorațiile soțului ei împotriva comuniștilor, găsind numeroase moduri de a le spune vizitatorilor lor că forțele lui Mao nu aveau nici o contribuție semnificativă la efortul de război. Dimpotrivă, cele șaizeci de divizii pe care naționaliștii le păstrau în rezervă în cazul unei ofensive japoneze serveau, de asemenea, la „supravegherea comuniștilor“.

Chiang a observat că comuniștii făceau o treabă excelentă spunându-și povestea reporterilor americani; făceau să pară ca și cum trupele lor dețineau cheia victoriei. La un moment dat, în timp ce doamna Chiang încerca să-l vrăjească pe Hemingway, Gellhorn a întrebat de ce guvernul nu se îngrijea de leproșii care supraviețuiau cerșind pe străzi. Prima doamnă a Chinei a replicat la aceasta că conaționalii săi erau mai umani decât occidentalii; refuzau să-i închidă departe de societate. În plus, a continuat ea, China avea deja o mare cultură pe vremea când strămoșii lui Gellhorn „trăiau încă în copaci și se vopseau în albastru“.21 Gellhorn a tras concluzia că „acestor doi conducători neîndurători nu le pasă deloc de mulțimile deplorabile ale propriului popor“.22 Gellhorn i-a pus în opoziție pe soții Chiang cu rivalul lor, Ciu. Treizeci de ani mai târziu, Gellhorn nu-și mai putea aminti esențialul discuției avute cu liderul comunist în camera văruită unde avusese loc întâlnirea. Își amintea însă impresia extrem de favorabilă pe care le-o făcuse Ciu: „Pentru prima și singura dată, ne simțeam în largul nostru cu un chinez… L-am considerat pe Ciu un învingător, singurul om cu adevărat bun pe care-l întâlniserăm în China… Dacă era un exemplu de comunist chinez, atunci viitorul era al lor“.23 La câteva săptămâni după întâlnire, Hemingway îl descria pe Ciu ca „un om extrem de fermecător și inteligent [care] se pricepe de minune să vândă poziția comunistă“.24 Europeanca ce organizase întâlnirea s-a dovedit a fi Anna Wong, o nemțoaică măritată cu un comunist chinez. Felul în care a abordat-o pe Gellhorn ridică niște întrebări care dau de gândit. Să fi fost mâna lui Joris Ivens care intervenea de la distanță? Sau poate că acesta era modul de a-l contacta în secret, pe care Golos, spionul NKVD-ului, sperase să-l stabilească pentru Hemingway în China? Răspunsul la ambele întrebări este un nu îndreptățit. Ivens plecase de mult timp din China și se întorsese în acel moment în Statele Unite, căutându-și de lucru. Dacă el ar fi negociat contractul, cel mai probabil ar fi făcut-o în modul cel mai subtil de a-i sugera lui Hemingway sau Wong că ar trebui să se întâlnească dacă se întâmpla vreodată să se afle în același loc și în același timp. Dacă Golos ar fi jucat vreun rol în stabilirea întâlnirii, probabil că acest lucru s-ar fi regăsit în dosarul lui Hemingway de la NKVD. Dar nu există nici o consemnare a

unei întâlniri secrete în China. Dimpotrivă, funcționarul de la NKVD care a revăzut dosarul în 1948 a notat că „nu a fost restabilită legătura cu «Argo» [numele de cod al lui Hemingway] în China“.25 Deși Hemingway și Golos au trecut nu prin puține situații dificile ca să pregătească terenul pentru o întâlnire secretă în China, căzând de acord asupra unei parole, aceasta nu a fost folosită în țara respectivă. Un scenariu mai probabil al întâlnirii cu Ciu este acela că era la curent cu prezența lui Hemingway în Chungking, oraș unde era greu să ții un secret, și s-a hotărât să exploateze ocazia. La vremea respectivă, Anna Wong lucra ca un fel de purtător de cuvânt al comuniștilor, lucru care făcea să fie firesc faptul ca ea să organizeze întâlnirea în care Hemingway și Gellhorn să asculte punctul de vedere comunist, acum că-l auziseră pe cel naționalist.26 Întâlnirea a fost una privată, astfel încât Ciu să poată vorbi fără vreun amestec al funcționarilor lui Chiang, fiind mai mult o informare contextuală decât ceva clandestin. Gellhorn nu s-a exprimat chiar corect când a descris o intrigă de tip James Bond. Hemingway a folosit cele aflate de la soții Chiang și de la Ciu, așa cum un ziarist sau un trimis guvernamental ar fi utilizat astfel de informații: pentru a scrie articole și a pregăti rapoarte. Ceea ce a făcut el reflecta practicile vremii, precum și politicile pe care le sprijinea. Reportajele pentru PM aveau, în general, note optimiste, la fel ca și cele din timpul Războiului Civil Spaniol. Într-un interviu, a explicat faptul că armata lui Chiang era importantă pentru că-i ținea ocupați pe japonezi, în timp ce Statele Unite se pregăteau să-și apere avanposturile din Pacific.27 A lăudat forțele comuniste pentru „lupta incredibilă“ pe care o purtaseră. Nu a insistat asupra tensiunilor dintre comuniști și naționaliști, pentru că nu dorea să spună sau să facă nimic din ce ar fi putut să submineze cauza cea mai importantă, care rămânea lupta împotriva fascismului.28 Din acest motiv, păstra pentru sine și doar pentru câțiva prieteni și cunoștințe comentariile negative despre șansele britanicilor și ale americanilor în Pacific. Întrebarea lipsită de răspuns care dădea de gândit este aceasta: Ce s-a întâmplat cu întâlnirea secretă care trebuia să aibă loc în timpul îndelungatei șederi a lui Hemingway în Orient? De ce făcuse Golos eforturi așa de mari ca să aranjeze o întâlnire care aparent nu a avut loc niciodată?

O explicație posibilă este aceea că era pur și simplu mult prea greu să aranjezi o întâlnire în haosul din timpul războiului. Nici Hemingway și nici Gellhorn nu știau unde s-ar afla de la o oră la alta sau de la o zi la alta; transportul și mijloacele de comunicare erau extrem de haotice. Jurnalul de călătorie al lui Gellhorn este o poveste despre legături pierdute și haotice, alături de călătorii cu avionul sau cu vaporul care-ți fac părul măciucă și care aproape se sfârșesc dezastruos. Această explicație, cum că a fost prea greu pentru Hemingway și pentru cei de la NKVD să se întâlnească, pierde din plauzibilitate având în vedere întâlnirea dintre soții Hemingway și Ciu Enlai. Dacă oamenii lui Ciu au reușit să dea de Hemingway și să aibă o întrevedere discretă, ar fi putut face la fel și agenții secreți ai NKVD în China? Însuși Hemingway a avut o întâlnire prietenoasă cu un contingent de consultanți militari sovietici pe teritoriul naționaliștilor. Este improbabil ca ei să fi fost trimiși fără vreun fel de supraveghere din partea NKVD. Comisarul aflat la datorie în ziua aceea ar fi raportat prezența unui străin impetuos, care-i forțase pe rușii secretoși din fire să-i dea atenție când le-a ieșit în cale și l-a salutat pe unul dintre ofițeri, pe care întâmplător îl cunoștea, cu un degajat „Ce mai faci, tavariș?“29 Mai sunt alte două posibile explicații. Prima este aceea că, asemenea multor spioni, e posibil ca Hemingway să se fi răzgândit după ce a semnat cu o putere străină, fie ea și una pe care încă o admira. Un psihiatru care i-a studiat pe spioni a descris acest lucru ca „scena de a doua zi“, una care adesea se instalează câteva luni mai târziu.30 Se aseamănă cu remușcarea cumpărătorului: negociezi și închei o afacere importantă, apoi te întrebi dacă ai cumpărat ce trebuia la prețul corect. Poate că vrei să iei puțină sau mai multă distanță față de vânzător. La sfârșitul lui 1940, îi fusese relativ ușor lui Hemingway să se convingă că a lucra pentru NKVD era ceea ce trebuia să facă. Furia sa la adresa democrațiilor, în special în legătură cu Spania, și felul în care simpatiza cu sovieticii i-au risipit îndoielile. Iar succesul cărții Pentru cine bat clopotele i-a dat putere. Însă a deveni spion era totuși un pas imens, făcut în afara curentului american dominant. Era un pas pe care puțini americani l-ar fi înțeles sau l-ar fi uitat. Lui Hemingway îi plăcea să fie omul din interior. A avea o relație secretă, a face trafic cu secrete, cel mai autentic „adevăr gol-

goluț“ care-i plăcea așa de mult, îi dădea un sentiment de superioritate.31 Dar totul avea un preț. Nu putea să împărtășească pe cine sau ce știa. Aceasta era enorma povară pe care a început probabil să o simtă în 1941. În timpul Războiului Civil Spaniol, Hemingway învățase cât de mică și lipsită de popularitate era extrema stângă în America. Știa că mulți dintre prietenii săi a căror singură crimă fusese faptul că luptaseră împotriva fascismului în Spania nu fuseseră bine primiți acasă. Chiar și veteranii răniți erau adesea ocoliți. În repetate rânduri, după 1939, Hemingway a arătat că era dispus să lupte pentru cauza lor, la fel cum îl sprijinise și pe neînfricatul Gustav Regler când nu mai avusese unde să se ducă la sfârșitul războiului spaniol. Dar lucrul acesta nu-l făcea neapărat pe scriitor să se simtă în largul lui dincolo de hotare, acolo unde spionii încă mai supraviețuiau. O altă explicație este aceea că ritmul de lucru aproape maniac al lui Hemingway îl epuiza. În cei patru ani dinainte se cufundase într-o serie de evenimente care ar fi epuizat orice muritor: infidelitate, divorț, recăsătorire, angajarea trup și suflet într-o cauză pierdută în Spania, ruperea legăturilor cu Key West și mutarea în Cuba, scrierea unei capodopere a literaturii universale de 470 de pagini și călătoria spre un alt război, într-o parte necunoscută a lumii. Acceptul de a spiona pentru Uniunea Sovietică, o propunere extrem de solicitantă pentru majoritatea americanilor recrutați de NKVD, a fost doar o singură rubrică de pe o listă întreagă. Totul a contribuit la ceea ce el însuși numea mai târziu „presiunea tehnică a războiului [împotriva fascismului] din 1936 până în 1946“, într-o scrisoare adresată prietenului său literar, Archibald MacLeish.32 Într-o scrisoare ulterioară adresată soției lui MacLeish, Ada, adăuga că presiunea îl făcuse să fie „nesuferit“ timp de „zeci de ani“.33 Ceea ce a spus și făcut Hemingway la întoarcerea din China corespunde remușcării și epuizării cumpărătorului. Proaspăt căsătoriții au hotărât să călătorească acasă separat. Ea mai avea de lucru pentru Collier’s și a plecat mai întâi la Singapore, încă colonie britanică, iar câteva zile mai târziu spre Batavia (cunoscută ulterior drept Jakarta), aflată atunci sub control olandez, pentru a-și finaliza reportajul. Aproape instantaneu Companionul Îndărătnic a început să-i ducă dorul perechii sale, căreia îi va scrie o serie de scrisori dulci-amare în drum spre casă. În lipsa ei, plăcerile călătoriei în Asia

începeau să se evapore. Scrisoarea trimisă de editorul său, Max Perkins, care cuprindea vestea morții scriitorilor Sherwood Anderson și Virginia Woolf, nu l-a ajutat să iasă din starea în care se afla. A remarcat, iritat, că scriitorii „mureau, desigur, ca muștele“.34 Avea puține lucruri în comun cu Woolf, dar avea să-i lipsească Anderson, la fel de mult cum le ducea lipsa scriitorilor care muriseră în 1939 și 1940, în special prietenului său apropiat de odinioară, F. Scott Fitzgerald.35 După ce a pornit în călătoria cu escale spre est, plecând de la Hong Kong, a devenit și mai ursuz, bând poșircă chinezească de unul singur în timpul lungilor zboruri peste ocean și mârâind către numeroșii săi admiratori în timpul escalelor. Un coleg ziarist și-a amintit că era „tăios și pus pe harță“, în special față de oricine-l întreba ce făcuse în China.36 De pe 6 până pe 12 mai, călătorul nerăbdător s-a oprit în Filipine, la vremea aceea teritoriu anexat Statelor Unite. Era cea mai îndepărtată și mai expusă bază militară navală americană din Pacific, una care avea să fie invadată de japonezi în mai puțin de un an. În timp ce se afla în Manila, Hemingway s-a întâlnit cu G-2-ul local, denumirea serviciului de spionaj militar american. Se pare că și-a împărtășit impresiile despre războiul din China, cel mai probabil incluzând unele reflecții despre intențiile și capacitățile japonezilor. După cum s-a exprimat într-o scrisoare către Gellhorn câteva zile mai târziu, a fost în „câteva misiuni G-2“ la Manila, petrecând timp cu ofițerii care „păreau foarte recunoscători pentru lucrurile“ pe care li le-a dat.37 Dar a adăugat imediat că existau limite în ce privește ce era pregătit să facă pentru guvern. Pe rândul următor a continuat: „Noi doi nu trebuie să intrăm în belele din cauza situației ăsteia stupide de război de acum“. În cele din urmă trebuiau să se implice și să ajute la câștigarea războiului iminent. Însă deocamdată își datorau lor, și „copilașilor, și mamei lor, și Spiritului Sfânt“ să se concentreze asupra „meseriilor lor de scriitori“.38 Ce era în mintea lui Hemingway când a scris această stranie scrisoare? Încă mai avea sentimente contradictorii față de guvernul american (și britanic), o reminiscență din Războiul Civil din Spania. Îi va lua mult timp să treacă peste furia față de țările democrate pentru neglijarea Republicii și pentru că nu au făcut mai mult pentru a lupta împotriva fascismului încă de

la început. Dar poate că puțin din atitudinea sa de sătul de lume se aplica acum și față de sovietici. Cu câteva luni mai înainte, după terminarea bestsellerului său Pentru cine bat clopotele și căsătoria cu o tânără plină de viață, era pregătit pentru mai multă aventură. Aflat pe acea pantă ascendentă, acceptase oferta din partea NKVD-ului și se declarase gata să călătorească spre un alt război, pe un continent necunoscut. Dar cum începea să-și piardă din energie spre sfârșitul călătoriei, părea gata să se retragă iar din lume, cel puțin pentru o vreme, așa cum o făcuse când revenise din Spania. La mijlocul lunii iunie, moartea prematură a tovarășului său de pescuit, Joe Russell, proprietarul barului Sloppy Joe’s din Key West, i-a dat o nouă lovitură. (Chiar și în scrisoarea lui oficială adresată lui Morgenthau, Hemingway l-a descris pe Russell ca pe „unul dintre prietenii mei cei mai buni“ și i-a spus că-și anulase o călătorie la New York și la Washington din cauza morții lui Russell39). Avea din nou timp să se odihnească și să se întremeze, apoi să se concentreze asupra scrisului, înaintea următoarei aventuri: războiul care urma între America și Axă, despre care credea că va izbucni curând. Oricine dorea să emită pretenții la adresa timpului și energiei lui Hemingway trebuia, pur și simplu, să aștepte. Acest lucru includea oricare ofițeri de informații sovietici care doreau să obțină ceva productiv de la noul recrut, cu un potențial atât de bun. Între timp, Hemingway era încă fericit să-și expună vederile și să răspundă la chemările de același fel ale puternicelor figuri politice. În iunie 1941 se afla la New York, unde i-a dat un interviu lui Ralph Ingersoll, care a fost publicat în cotidianul său, PM. Era clasicul tur de forță al lui Hemingway: ceva basme, fapte interesante, una sau două intuiții pătrunzătoare de calitate și multe generalizări duse la extremă.40 De la New York a plecat la Washington, unde s-a întâlnit, cel puțin în treacăt, cu secretarul Trezoreriei, Morgenthau, căruia încă dorea să-i facă pe plac.41 Amănuntele întâlnirii s-au pierdut, dar ni se pare corect să spunem că a făcut previziuni despre viitor și și-a oferit sfatul în mod liber.42 Câteva săptămâni mai târziu, Hemingway i-a scris o scrisoare lungă secretarului.43 Scriitorul dezvolta un subiect pe care nu-l acoperiseră în detaliu la ultima lor întâlnire – și anume tensiunile din China dintre

naționaliști și comuniști, ceva ce era greu de exagerat. Considera că exista un risc serios de război civil. Hemingway arăta respect, dar nu se sfia să recomande o politică, spunând „absolut limpede întotdeauna că nu vom finanța războiul civil în nici un fel“.44 Adică Statele Unite ar trebui să refuze acordarea de ajutor dacă Chiang își îndrepta armele împotriva comuniștilor. Strict vorbind, Hemingway nu făcea spionaj în China. Nu au existat întâlniri secrete. Nimeni nu a cedat, furat sau cumpărat vreun secret de stat. Însă lui și lui Gellhorn le-au fost acordate audiențe private și li s-au făcut confidențe. Atât comuniștii, cât și naționaliștii l-au folosit pentru a trimite mesaje publicului și guvernului american, în timp ce secretarul Trezoreriei a obținut o informare personală din partea unui călător cu experiență, proaspăt întors din China. Nu era prea diferit de frecventarea hotelului Gaylord din Madrid în 1937 și 1938. Încă o dată, lui Hemingway i s-a părut satisfăcător să fie omul din interior care tratează cu oficialii de rang înalt. Întâlnirea cu Morgenthau a fost în mod special plină de satisfacții. Diferența dintre Chiang sau Ciu și Morgenthau era aceea că secretarul dorea să audă ceea ce avea Hemingway de spus, și nu invers. O parte din motivația lui Hemingway de a face înțelegere cu NKVD-ul era că Washingtonul nu ascultase de el în timpul Războiului Civil Spaniol. Acum se schimbau lucrurile. E posibil ca discuțiile cu politicienii să nu fi fost la fel de palpitante ca spionajul, însă pentru cineva care obosise de pe urma intrigii internaționale nu era un substitut rău. Poate că acesta era motivul pentru care Hemingway nu pare să fi făcut multe în urma întâlnirii sale cu Golos; acum avea alte lucruri de făcut, care-i conveneau de minune. Cel care mediase relația cu Morgenthau și care-i dăduse altceva de făcut lui Hemingway decât să spioneze pentru sovietici era el însuși „cel mai suspus“ spion sovietic din guvernul american.45 Simpatizant comunist de multă vreme, mâna dreaptă a lui Morgenthau, Harry Dexter White, transmitea în secret informații confidențiale serviciului de informații sovietic. Știa exact ce făcea și care erau riscurile. Din punctul de vedere sovietic, problema cu White era că nu se pricepea ce direcție să ia. La fel ca Hemingway, era un om care credea că poate și trebuie să gestioneze propria politică externă. El hotăra ce să le împărtășească sovieticilor și cum să aibă întâlniri cu ei. Nu există dovezi că sovieticii i-au dat ordin să-l contacteze pe

Hemingway sau că White a transmis informații de la Hemingway către sovietici. Nici nu e plauzibil faptul că oricare dintre ei l-ar fi suspectat pe celălalt că are o relație specială cu NKVD-ul. Este greu să ne închipuim că acești doi oameni secretoși și-ar fi asumat riscul enorm de a-și împărtăși propriile secrete. Atunci când White i-a cerut lui Hemingway să dea un raport despre China, aproape sigur acționa în numele Trezoreriei, și nu al Moscovei. O altă ironie este aceea că misiunea din China a condus la relația cu un alt serviciu de informații care avea să însemne mult mai mult pentru Hemingway decât relația sa cu sovieticii. Povestea începe cu un excentric mercenar, pe nume Charles Sweeny, despre care se spunea că fusese ofițer în Legiunea Străină Franceză. Era prieten cu Hemingway din anii ’20. Scriitorul avea întotdeauna timp pentru Sweeny, mai ales atunci când avea loc vreun război și el încuraja vreun soi de schemă nebunească cu pasiuneai caracteristică. Sweeny atrăgea prieteni care, ca el, nu intrau în nici un tipar anume, lucru care făcea să fie firesc faptul de a-l duce pe Hemingway să se întâlnească cu un alt american excentric, locotenent-colonelul din Marina Statelor Unite, John W. Thomason Jr. Arătând impecabil în uniforma sa, care-i venea perfect pe corp, cu părul scurt șaten închis, cu cărare pe mijloc, acest mândru texan era un veteran din Primul Război Mondial, un erou al cruntei lupte de tranșee din 1918. Era un băutor notoriu, chiar și pentru standardele marinărești care puneau la grea încercare ficatul din vremea aceea, precum și un desăvârșit grafician și scriitor de nuvele. (Povestirile sale despre mare, în special cele adunate în prima sa carte, Fix Bayonets, erau pe cale să devină fragmente extrem de populare pentru generații întregi de pușcași marini.) Hemingway și Thomason auziseră deja unul de celălalt. Printre alte cunoștințe, aveau același editor, redutabilul Max Perkins.46 În vara anului 1941, Thomason se afla la Biroul Naval de Informații din Washington, în clădirea „Main Navy“, un simplu imobil de birouri din beton, care fusese ridicat ca sediu temporar în 1918.47 Făcea parte dintr-un complex întins de clădiri provizorii dreptunghiulare, care ocupaseră terenul dintre Memorialele Lincoln și Washington. De vreme ce ar fi intrat în clădirea Main Navy pe poarta de pe Constitution Avenue, Hemingway și

Gellhorn nu au observat probabil singura trăsătură compensatoare – localizarea sa de-a lungul Reflecting Pool, spre care privea Lincoln. În schimb, birocrația a fost cea care și-a lăsat amprenta asupra lui Gellhorn; șia amintit ulterior că, împreună cu Hemingway, fuseseră „convocați… să răspundă unor întrebări despre China“ și că „a mers iritată“ ca să le spună „ofițerilor de informații de serviciu că comuniștii vor prelua controlul asupra Chinei, după război“.48 Avea dreptate întru totul, mai puțin cu privire la starea de iritare. Tonul întâlnirii a fost plin de veselie. Impresionat de analiza ei, Thomason a comentat față de Perkins, cu un oarecare aer de condescendență, că „pare să fie ea însăși o adevărată figură“ – adică nu doar o însoțitoare a „foarte rezonabilului și de treabă“ Hemingway.49 Înainte de toate, Thomason era fericit să-l întâlnească în sfârșit pe legendarul autor și spera să aibă ocazia să-l cunoască mai bine. Dorința urma să i se împlinească. În lunile următoare, războiul mondial urma să se extindă în Americi, iar cei doi scriitori-războinici, Thomason și Hemingway, vor căuta împreună căi de a lupta împotriva naziștilor în Caraibe.

CAPITOLUL 7 CROOK FACTORY Un război secret pe uscat

În 1942, agentul special al FBI, R. G. Leddy, a fost detașat la ambasada americană din Cuba, situată pe elegantul Paseo del Prado, care se întindea de la port până la capitoliu și separa orașul vechi al Havanei de cel nou. Prado se distingea printr-o promenadă înălțată, umbrită de lauri și împodobită cu bănci de marmură între cele două benzi de circulație. Ambasada era situată într-o vilă cu coloane, transformată în cancelarie, construită de fostul președinte José Miguel Gomez pentru familia sa, cândva la începutul secolului. Tot ceea ce știm despre viața și activitatea lui Leddy este faptul că a reprezentat Biroul în Cuba și că Hemingway îl ura din acest motiv. Într-o după-amiază din acea primăvară la un meci de jai alai – joc înrudit cu squash, însă jucat cu o minge tare care se învârte pe teren cu viteză periculoasă – Hemingway i-a făcut cunoștință cu un prieten cubanez, prezentându-l drept membru al Gestapoului american. Hemingway a spus ulterior că a glumit, dar Leddy nu l-a crezut. Scriitorul și-a arătat din nou adevărata față atunci când poliția din Havana a prins un tânăr sportiv american, înalt de 1,95 metri, pe nume Winston Guest, care lucra pentru Hemingway, l-a dus la sediul central al poliției și l-a bătut. Când a fost eliberat, Guest a venit cu mașina până la Finca pentru a-i da vestea lui Hemingway. Povestea lui Guest l-a înfuriat pe scriitor. A văzut mâna FBI-ului în spatele arestării, crezând că Biroul lucrează împotriva lui, Hemingway, prin ofițerul care asigura legătura cu poliția cubaneză. Deși era trecut bine de miezul nopții, Hemingway l-a luat pe Guest în mașină, încă îmbrăcat pentru cină la cravată și cu frac, și a condus 16 km până la o garsonieră modestă, situată lângă țărmul Havanei. Era locuința unui diplomat american, pe nume Robert Joyce, care făcea tot ce-i stătea în putință pentru

a coordona activitatea FBI-ului cu cea a spionilor amatori, precum Hemingway. Când a deschis ușa, Joyce a văzut că Guest care, în mod normal era o persoană relaxată, era pe punctul de a izbucni în lacrimi și că Hemingway avea „o furie de nestăpânit“. Nu ar fi fost ușor să-l îmbuneze. Jucând rolul intermediarului cinstit, Joyce l-a chemat pe Leddy și i-a spus să le transmită cubanezilor să-l lase pe Guest în pace. În timp ce Hemingway i-a aruncat o privire urâtă, Leddy „a ascultat cu îndârjire“, apoi „a plecat în liniște“. Intervenția lui Joyce a dezamorsat criza imediată, însă pe termen lung nu a schimbat mare lucru. Atitudinea lui Hemingway față de FBI avea doar să se înrăutățească în timp, cu consecințe imprevizibile pentru el.1 Hemingway iubea țara insulară care se afla la doar 145 de km de Key West, dar deja străină și exotică, cu propriu-i ritm tropical hispanic și felurile ei sordide de a fi. Extraordinara migrație a marlinului din 1932 a fost evenimentul care l-a atras pentru prima dată pe Hemingway către „marele și adâncul râu albastru“, denumirea sa pentru Curentul Golfului de lângă Cuba.2 În acel an, o expediție de două săptămâni s-a prelungit timp de două luni. Era începutul celei mai îndelungate povești de iubire din viața sa. Curentul Golfului ajungea foarte aproape de capitala Cubei, Havana, curgând cam la 180 de metri de El Morro, masiva fortăreață spaniolă din secolul al XVI-lea, care păzea intrarea în port. Paznicul farului de la fortăreață putea să vadă Curentul când privea spre mare. Întorcând capul în cealaltă parte, dincolo de un golfuleț, putea vedea orașul vechi, cu clopotnițele bisericilor și casele roz, galbene și albastre din oraș, care începeau de la linia țărmului. Domul Capitoliului, despre care se spunea că este al treilea cel mai înalt din lume, era imposibil să treacă neobservat. Pentru unii, această clonă a Capitoliului american din Washington, DC părea nelalocul ei, lucru care o făcea, poate, să fie un memento potrivit al faptului că puternicului vecin de la nord îi plăcea să-și rezerve dreptul de a interveni în politica cubaneză. După 1932, Hemingway a fost în mod repetat atras înapoi în Cuba, de obicei la partide de pescuit. Spre sfârșitul deceniului, insula devenise casa sa. Cam pe vremea întâlnirilor sale cu recrutorul NKVD Golos din 1940 a cumpărat Finca Vigía – însemnând, ad literam, „Ferma Cu Ochii-n Patru“,

după poziția pe care o avea pe un deal la câțiva kilometri în afara Havanei, cu oceanul abia zărindu-se în depărtare. La Finca, cinci hectare de bananieri, de arbuști tropicali și de grădini obișnuite înconjurau o vilă din stuc dărăpănată, însă primitoare, cu un singur nivel, construită de un arhitect catalan în 1886 și, în genere, zugrăvită într-o oarecare nuanță de alb. Un vechi arbore de bumbac11 își întindea ramurile în semn de bunvenit către Hemingway și soțiile sale, către pisicile și câinii și, în special, către cărțile lor, lângă ușa de la intrare. Majoritatea camerelor aveau să se transforme curând în anexe ale bibliotecii principale din biroul lui Hemingway. Teancuri de cărți se iveau de pe aproape orice suprafață disponibilă; prin 1961 existau în casă în jur de 7.500 de cărți. Scriitorul american aprecia posibilitățile de alegere și libertatea pe care insula aceasta le oferea unui emigrant înstărit. Viața în Cuba era mai colorată și mai palpitantă decât viața acasă. Regulile erau diferite, și aceasta atunci când existau reguli. Desigur, mai era și pescuitul incredibil, însă, așa cum le spunea Hemingway cititorilor săi de pe continent, mai era și clubul de tir, unde se trăgea în porumbei vii, în loc de discuri din lut; lupte de cocoși, deja ilegale în multe state americane, și baseballul cubanez, unde bătrânul unchi aflat la bătaie putea să-i facă semn tânărului nepot să alerge în jurul bazelor în locul lui atunci când lovea mingea. Unchiul și nepotul se aflau printre vecinii primitori ai lui Hemingway din San Francisco de Paula, un sat în josul străzii care venea de la Finca, și continuau să paseze. În ultimul, dar nu și în cel din urmă rând, Hemingway se bucura de diminețile răcoroase și liniștite din Cuba, la fel de propice scrisului ca și orice alt moment și loc cunoscute lui. Îi plăcea să se trezească în zori și să lucreze singur, mai întâi în camera sa de lucru din centrul orașului de la Ambos Mundos, hotelul oarecum formal, în stil european, pe care l-a preferat când a venit prima dată în Havana, iar după 1940, într-una dintre camerele răcoroase și însorite de la Finca. Atunci când scria, aproape întotdeauna o pisică sau un câine intra tiptil în cameră și se întindea la picioarele lui, pe dalele galbene răcoroase. Societatea cubaneză i se potrivea și ea nativului din suburbiile orașului Chicago, constrânse de reguli. Era mult mai puțin formală decât societatea americană. După cum observa el bucuros, omul nu trebuia decât să-și pună

pantofii când pleca în oraș și chiar și cele mai speciale ocazii nu necesitau decât o cămașă albă curată și pantaloni lungi. Prima dată când ambasadorul american în Cuba l-a invitat pe Hemingway la cină la reședința sa, Spruille Braden a descoperit că scriitorul emigrant nu avea deloc „haine pentru o ținută oficială“ și că a trebuit să împrumute un sacou și o cămașă albă de la prieteni.3 (Sacoul îi venea, dar nu și cămașa, așa încât Hemingway a trebuit să-și lege strâns cravata neagră ca să se închidă la guler.) Braden numea forma de guvernământ din Cuba gangsterismo.4 Asemenea multor altor foste colonii, Cuba avea o mică clasă conducătoare coruptă, care trăia în privilegii și confort, departe de clasele de jos pe care le lua ca atare sau de care abuza cu o cruzime plină de indiferență. Deși mereu spunea că se opunea dictaturilor cubaneze de dreapta, Hemingway se mișca cu ușurință în ambele cercuri, cel înalt, ca și cel de jos. Putea să se bucure de calitatea de membru în cluburile elitelor și să intre în legătură cu oameni care lucrau cu mâinile. Lucrul acesta era adevărat mai ales dacă aveau o aptitudine pe care el o prețuia, de regulă ceva legat de pescuit, vâslit sau vânat. Cuba a fost locul unde Hemingway s-a regăsit după China, intrând în ritmul plăcut al vieții de pe insulă. Părea că-și păstrează toate opțiunile deschise, spunându-i unui prieten în august 1941 că n-ar trebui să încerce să facă planuri sau altceva împreună cu Hemingway, pentru că exista „o foarte mare șansă“ ca el să călătorească iar în China sau chiar și în Rusia în viitorul apropiat.5 Aceasta era o oglindă a neliniștii sale și a lui Gellhorn din vara anului 1941. Întrebarea arzătoare pentru ambii era, încă, de ce parte se vor afla în noul război mondial. Gellhorn continua să simtă chemarea de a urma zăngănitul armelor, unde putea să scrie povești despre mari evenimente. Hemingway mai dorea încă să se implice, însă adopta mai mult o atitudine de expectativă. Uniunea Sovietică era acum cuprinsă de război. Hitler petrecuse prima parte a anului 1941 pregătindu-și mașina de război pentru a invada. Aceasta era o întreprindere masivă, aproape imposibil de ascuns, dar Stalin a ignorat în mod voit numeroasele avertizări primite. Unul dintre aceste rapoarte venea din partea marelui spion sovietic Richard Sorge, un comunist german acreditat drept corespondent străin la Tokyo. Pretinzând că este un bun

nazist, a ajuns treptat la secretele din ambasada germană de la Tokyo și și-a riscat viața în mod repetat, trimițând mesaje secrete la Moscova printr-un radio pe unde scurte.6 Un alt avertisment a venit din partea premierului britanic, Winston Churchill, care a fost destul de frustrat de lipsa de reacție a lui Stalin. Churchill a descris ulterior „cu câtă nonșalanță aștepta conducerea sovietică… măcelul teribil care amenința Rusia. Din acel moment i-am socotit drept mașini de calcul egoiste. În această perioadă s-au dovedit, de asemenea, a fi imbecili… Atâta timp cât strategia, politica, viziunea, competența sunt arbitrii, Stalin și comisarii săi s-au dovedit în acest moment drept cei mai induși în eroare amatori din cel de-al Doilea Război Mondial“.7 Armata și forțele aeriene germane s-au năpustit asupra Uniunii Sovietice pe 22 iunie 1941. Aproximativ 145 de divizii au atacat de-a lungul unui front care se întindea pe 1.600 de km de la nord la sud. Dintr-un moment într-altul, frontierele sovietice – parțial mlaștină, parțial câmpie plată – au trecut de la a rezista ca locuri liniștite primitive, remarcându-se prin chiar faptul că nu atrăgeau atenția prin nimic, la a servi drept primă linie de apărare, unde sute de mii de soldați s-au ciocnit în lupte memorabile. Cu liderii anihilați de epurările lui Stalin, Armata Roșie nu era pregătită de luptă, iar germanii au câștigat bătălie după bătălie în primele luni ale campaniei, avansând necontenit spre răsărit (și, pentru o vreme, reducându-l pe Stalin la un fel de stare catatonică – chiar și el a trebuit să recunoască față de el însuși cât de greșit judecase lucrurile). În cea de-a doua jumătate a anului 1941, peste 2.993.000 de soldați ai Armatei Roșii au fost uciși sau au fost dați dispăruți în acțiuni, ca să nu mai vorbim de numărul cutremurător de prizonieri capturați de germani, în jur de 400.000 doar în primele câteva săptămâni de război.8 Spre sfârșitul anului, sovieticii au contraatacat cu trupe noi din Orientul Îndepărtat, stabilizând frontul doar la vest de Moscova și pregătind terenul pentru încă trei ani și jumătate de război sălbatic. Fără îndoială, Frontul de Est a fost teatrul de război cel mai bine dotat cu efective și echipamente militare. Dimensiunea sa a eclipsat majoritatea câmpurilor de luptă din acest cel mai mare conflict armat din istoria lumii. Statisticile spun clar: între 80 și 90% din victimele germane din cel de-al Doilea Război Mondial

au căzut pe acest front. Acest lucru a însemnat că în jur de patru milioane de soldați germani aveau să moară în est, alături de un număr estimat la unsprezece milioane de soldați sovietici.9 Acum mai mult ca niciodată avea sens să se considere că Uniunea Sovietică era principala putere antifascistă. Sovieticii păreau să fie singurii care se luptau cu adevărat și meritau sprijinul lumii. Editorul de la New Masses Joseph Freeman (care se întâlnise cu Hemingway în anii ’20, îl ajutase să-și prezinte scrierile sovieticilor și scrisese o carte de memorii, intitulată American Testament, aflată pe raftul de cărți al lui Hemingway de la Key West) credea același lucru. Inevitabilul se întâmplase în cele din urmă. Cele două sisteme diametral opuse se aflau acum în luptă, iar rezultatul avea să fie decisiv:10 Sistemul nazist trebuie să fie exterminat complet înainte ca lumea să poată progresa în vreun fel, iar URSS a azvârlit în hău unica cea mai mare forță capabilă să-i dea acelui sistem o lovitură fatală. America ar trebui să-i acorde Armatei Roșii tot ajutorul de care are nevoie, astfel încât să ne dea nouă tuturor tot ajutorul de care avem nevoie. Atunci când, în vara anului 1941, Hemingway a amintit de posibilitatea de a călători în Rusia sau de a reveni în China, e posibil să se fi gândit la o nouă rundă de corespondență de război de pe linia frontului. Aceasta este ceea ce par să sugereze contextul și cea mai recentă istorie a sa. De ce să nu continue pur și simplu fluxul de reportaje pe care el și Gellhorn îl începuse în China? Mai era și o altă posibilitate. Se poate să-și fi amintit că sovieticii încă mai doreau ca el să călătorească peste ocean în scopul spionajului. Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1941, un mesaj de la Centrul din Moscova îi ordona biroului NKVD din New York să „caute o oportunitate pentru el [Hemingway] de a călători în străinătate, în țări care prezintă interes pentru noi“, probabil pentru a interacționa cu elita și a strânge informații, așa cum o făcuse în China.11 În substratul acestui mesaj se afla prezumția cartierului general al NKVD că biroul său din New York era în legătură cu Hemingway sau, cel puțin, că dispunea de un mijloc secret de a lua legătura cu el. Nimeni nu poate spune, din acest fragment amăgitor, dacă New

Yorkul a procedat conform mesajului. Însă sovieticii au ajuns la Hemingway în alt fel. La câtva timp după invazia germană, Hemingway a primit o telegramă de la ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov, unul dintre arhitecții josnicului pact sovieto-nazist de dinainte de război, care-l invita cordial să viziteze Uniunea Sovietică. Molotov spunea că va avea la dispoziție o mare sumă de ruble, reprezentând drepturi de autor din vânzarea cărților sale.12 De vreme ce rubla nu era tranzacționată în Occident – nu putea fi exportată sau schimbată în dolari – sovieticii nu puteau, pur și simplu, să-i trimită lui Hemingway un cec, însă îl puteau invita să cheltuiască banii în țara lor. E greu să iei de bună o astfel de propunere. Nu era un moment propice pentru a gusta din plăcerile oferite de Uniunea Sovietică. Jumătatea de vest a țării era un câmp de luptă carbonizat. Nici un oficial sovietic nu putea uita pentru o clipă faptul că armatele de tancuri germane avansau către Moscova și spre nord, la Leningrad, capitala culturală. Să fi luat o pauză cinicul extremist Molotov, sau un subordonat căruia i s-a permis să acționeze în locul lui, de la lupta pentru supraviețuire, ca să-și facă griji cu privire la plata drepturilor de autor pentru un străin? Sau să fi fost această invitație un pretext de a-l aduce pe Hemingway la Moscova, unde NKVD-ul să petreacă timp cu el, să-l cunoască și să-l transforme într-un spion eficient? Sovieticii aveau nevoie disperată de prieteni și de sprijin material. Poate că-l puteau convinge pe Hemingway să mijlocească în vreun fel sau altul pe lângă americanii influenți cu care se întâlnea în mod curent. În cel mai rău caz, putea să scrie un articol favorabil sau două despre armata sovietică, despre care spunea că o admiră atât de mult.13 Nu ar fi fost prima dată când aproape atotputernicul NKVD i-ar fi cerut sau ordonat ministrului de externe să acționeze în numele său. Văzându-i pe nemți la porțile capitalei, ar fi putut să desăvârșească convertirea spionului antifascist implicat doar pe jumătate – la fel cum apărarea Madridului îl împinsese în direcția stângii cu patru ani mai devreme. Hemingway nu a călătorit niciodată în Uniunea Sovietică. Dimineața devreme în ziua de duminică, 7 decembrie 1941, avioane ale marinei japoneze au lovit baza navală americană de la Pearl Harbor, aflată pe insula hawaiiană Oahu, făcând ravagii pe Aleea Cuirasatelor și ucigând în jur de

două mii de militari americani. A doua zi după atac, în timp ce fumul se ridica încă de deasupra epavelor, președintele Roosevelt s-a adresat Congresului, încredințând istoriei ziua de 7 decembrie drept ziua care avea „să rămână în infamie“ și solicitând sesiunii comune să declare război Japoniei. Apoi, într-o reacție în lanț oarecum neașteptată, Germania a declarat război Statelor Unite. America se afla acum în război pe trei continente, de la un capăt la celălalt al globului. Hemingway a aflat de Pearl Harbor de la radio, în timp ce conducea spre sud dincolo de frontiera statului Texas, la întoarcerea în Cuba după toamna idilică din Sun Valley, Idaho, petrecută la vânătoare împreună cu Gellhorn și cu fiii săi. Încă o dată se simțea răzbunat în mod sumbru. Previziunile pe care le făcuse atunci când vizitase Pearl la începutul anului 1941 – cum că navele și avioanele americane erau vulnerabile pentru că erau grupate laolaltă – se adeveriseră. Patru zile mai târziu, dintr-unul dintre primele moteluri din Texas, Park Mo-Tel, situat pe Broadway 3617 în San Antonio, i-a scris lui Max Perkins că „mitul marinei noastre fără pereche a fost aruncat în aer“.14 Remediul pe termen scurt al lui Hemingway pentru dezastru era unul direct: secretarul marinei trebuia să fie demis în termen de două ore, iar „cei responsabili pentru Oahu… împușcați“.15 (De vreme ce modul american era diferit de cel sovietic, amiralul Husband E. Kimmel și generalul Walter C. Short, cei doi ofițeri care fuseseră la comandă în Pearl pe 7 decembrie, nu și-au pierdut viața. Însă aveau să aibă un alt fel de moarte, în timp ce o serie nesfârșită de investigații le punea sub semnul întrebării competența și onoarea.) La 5:45 în dimineața următoare, Hemingway se afla din nou scriindu-i editorului său, Charles Scribner, că prin „trândăvie, neglijență criminală și aroganță oarbă ne-am luat-o în războiul ăsta încă din prima zi și o să pătimim precum Cristos ca să-l câștigăm, dacă și când o s-o facem vreodată“.16 Nu a folosit aceiași termeni pentru liderii sovietici din timpul războiului, ale căror fapte din primele luni ale războiului lor erau, fără îndoială, mult mai jalnice decât cele ale omologilor lor americani. Dimpotrivă, opinia sa pozitivă despre sovietici era încă manifestă în martie 1942, când împreună cu Gellhorn a mers în Ciudad de México să ia

parte la câteva coride și să viziteze prieteni.17 La vremea aceea, Mexicul ocupa locul al doilea doar după Spania în ceea ce privește devotamentul față de coride. O serie de orașe mexicane aveau un centru de coride și organizau festivaluri în jurul luptelor, ca aceea de la Pamplona pe care Hemingway o făcuse faimoasă în capodopera sa de la început, Fiesta. Mexicul mai era încă una dintre puținele țări care primea refugiați politici de stânga. Cel mai faimos refugiat era Lev Troțki, cel mai mare dușman al lui Stalin, care și-a petrecut ultimii ani din viață pe o stradă liniștită, mărginită de copaci, în acea parte a Ciudad de México, numită Coyoacán, nu departe de casa de un albastru intens a amantei sale de odinioară, faimoasa artistă mexicană Frida Kahlo. Casa lui Troțki era mult mai puțin primitoare. Se asemăna mai mult cu o mică fortăreață, cu ziduri înalte, storuri din metal și gardieni înarmați în turnul care avea vedere spre stradă. Troțki încerca să se apere de brațul lung al NKVD-ului. Membrii locali ai partidului îl hărțuiau pe marele revoluționar, și nu doar cu pancarte și insulte. În mai 1940, NKVD-ul a trimis o mașină plină cu comuniști mexicani, printre care și faimosul artist David Siqueiros, să tragă cu mitralierele în uși și în ferestre, în timp ce treceau cu mașina. Nu l-au nimerit pe Troțki, ci pe nepotul său, și l-au răpit pe unul dintre gardieni, pe care mai târziu l-au ucis. Câteva luni mai târziu, în august, un asasin al NKVD-ului, care poza în prieten, l-a ucis pe Troțki, lovindu-l în baza craniului cu un topor de spart gheața, genul acela pe care-l au alpiniștii cu ei. Prietenul apropiat al lui Hemingway de pe vremea Războiului Civil Spaniol locuia într-o zonă mai modestă a orașului spre sud, numită Ajusco. Fostul comisar Gustav Regler trecuse prin vremuri grele. De acum părăsise în mod fățiș grupul. „Partidul Comunist a dat un decret secret – «Regler nu mai este cu noi, prin urmare este împotriva noastr㻓.18 Lucrul acesta a condus la caricaturi răutăcioase într-un ziar mexican, care-l descriau ca nazist și troțkist, o combinație ridicolă, dar totuși o treabă serioasă, dacă i-a incitat pe comuniștii locali la violență. Tineri necunoscuți au început să urmărească casa lui Regler. Când a venit în vizită, scriitorul a recunoscut amenințarea, dar nu părea că înțelege ce reprezenta. „Nu a văzut decât pericolul fizic“, a scris germanul în memoriile sale, „și mi-a dat bani pentru

un revolver“.19 Hemingway l-a îndemnat pe prietenul său să treacă peste atacurile din presă. Probabil după o coridă, Hemingway, Regler și soția lui Regler, Marie Louise, au ieșit să bea ceva la Tampico Club. Era un restaurant care-i atrăgea deopotrivă pe cei înstăriți, ca și pe artiști, în centro historico din Ciudad de México, situat printre elegante clădiri coloniale spaniole. Băutura i-a relaxat inhibițiile politice lui Hemingway, tot astfel cum o făcuse pe când bea vodcă cu Orlov în Spania și se entuziasma cu privire la cauza republicană. Odată ieșiți din club, Hemingway nu s-a mai putut abține. Avea ceva important să-i spună lui Regler. „L-a bătut pe umăr“ pe Regler și „l-a împins cu spatele de fațada de marmură“ a restaurantului.20

Un Gustav Regler mai slab și mai îngândurat, lucrând în biroul său de acasă din Mexic, circa 1944. Copyright © Annemay Regler-Repplinger.

„De ce i-ai părăsit [pe comuniști]?“ Hemingway voia să știe. Marie

Louise a încercat să intervină, dar Hemingway nu avea de gând să-și ia mâinile de pe prietenul lui, care se simțea încă slăbit după ce fusese rănit în Spania și apoi internat de către francezi în lagăre primitive. Hemingway „se afla într-o alarmantă stare de confuzie emoțională. «De ce ai crezut în ei în Spania? Trebuie să existe o organizație, iar ei au una. Întoarce-te la ei!»“ În cele din urmă, Hemingway i-a dat drumul lui Regler, însă nu terminase. Mai calm, dar nu mai puțin prezent, i-a spus lui Regler că democrațiile erau toate neputincioase împotriva naziștilor. „Statele Unite sunt pe ducă, la fel ca și Franța… Rușii sunt singurii care mai luptă“.21 Nici Regler și nici Hemingway nu au uitat vreodată de întâlnirea lor din Mexic. Într-o remarcabilă scrisoare pe care a redactat-o în februarie 1947 în stilul său caracteristic, Hemingway se plângea că bunul și foarte curajosul său prieten părăsise Partidul Comunist în momentul Pactului sovietonazist.22 Pentru Regler comunismul fusese „la fel ca religia pentru un… croyant [credincios]“, scria Hemingway. În 1942 în Mexic, Regler fusese „la fel de nefericit ca un preot caterisit“. El și prietenii lui vorbeau ca și cum celulele de tortură ale NKVD-ului jucaseră rolul central în Războiul Civil din Spania. Pentru Regler totul se reducea la acest lucru. Se concentra doar asupra atrocităților, părând incapabil să-și amintească de ce luptase pentru Republică. Hemingway a recunoscut că știa „de oamenii pe care noi [subliniere adăugată] i-am împușcat în Spania, de multe ori în mod nejustificat“, dar acest lucru a fost „cel mai neînsemnat lucru dintre cele ce se petreceau“. Deși recunoștea că au fost împușcați oameni nevinovați, se concentra asupra a ceea ce considera a fi binele mai mare, lupta împotriva fascismului, condusă de Uniunea Sovietică în 1942, ca și în 1936. Pearl Harbor a schimbat aspectul vieții în America. La început, atacul a dat naștere unui val de nativism. Mulți cetățeni absolut onești și patrioți care se întâmplau să aibă legături cu Japonia sau cu Germania au devenit suspecți sau chiar mai rău. În statele de pe Coasta Pacificului, zeci de mii de americani de origine japoneză au fost reținuți pe durata războiului, chipurile pentru a-i împiedica să comită acte de sabotaj și de spionaj. Între timp, și-au pierdut casele și afacerile. Cuba s-a alăturat Statelor Unite în războiul împotriva Axei, iar situația de

pe insulă nu era cu mult diferită de cea de pe continent. Și aici se declanșase vânătoarea de dușmani străini subversivi. Cu experiența lor din Războiul Civil din Spania, Hemingway și Gellhorn erau convinși că înțeleg amenințarea. După cum îi scria Gellhorn editorului său de la Collier’s, Charles Colebaugh, câteva luni mai târziu, erau „770 de nemți… și 30.000 de spanioli… [în] societatea secretă fascistă spaniolă locală“.23 Puteau organiza o a Cincea Coloană, un corp secret de activiști, pentru a submina guvernul. Era important ca amenințarea să nu fie supraestimată, dar era ceva de care trebuia ținut seama. Printre altele, ambasadorul SUA era „în mod constant și intens preocupat de activități naziste locale“.24 Gellhorn știa că oficiali americani, de altfel rezonabili, ascultau tot felul de povești trase de păr și că raportau aceste relatări la Washington. Multe, dacă nu chiar majoritatea acestor rapoarte, nu erau decât bârfe sau zvonuri. Încă din septembrie 1939, ambasada din Havana, de exemplu, a descoperit „o confirmare sporită a sentimentului pro-Hitler în rândul probabil majorității negustorilor spanioli locali… [care] sunt însă precauți în a-și da pe față sentimentele“, lucru care trebuie să-i fi făcut pe cititorii din Washington să se întrebe cum putea cineva să știe care erau cu adevărat acele „sentimente“.25 Un alt raport inutil, de data aceasta venind din partea unui informator confidențial al FBI, trimis la Washington și circulând la cele mai înalte niveluri ale FBI și ale Departamentului de Stat, conținea informații despre un domn italian anonim mai în vârstă, cu dinți mari, care lucra pe vasul Recca și care venea în vizită la un tânăr pe nume Hoppe, aducându-i fructe de păducel și alte fructe proaspete.26 Nu exista nici o explicație cu privire la ce anume făcea acest lucru suspect sau demn de raportat. Între timp, ambasada de la Havana a luat act de prezența lui Hemingway, militantul antifascist care cunoștea orașul și părea să înțeleagă misterioasa artă a spionajului. Atașatul naval, colonelul de marină Hayne D. Boyden, raporta la Washington că Hemingway nu se temea să-i confrunte pe fasciști oricând și oriunde dădea de ei. Era, de exemplu, cazul unui bărbat pe nume Michael Pfeiffer, „unul dintre cei mai neplăcuți și guralivi suporteri ai regimului lui Hitler [care]… își spunea părerea răspicat cu fiecare ocazie… [și] l-ar fi luat la pumni pe Ernest Hemingway pentru competențele Führer-

ului [Adolf Hitler] dacă nu se temea să ia bătaie“.27

Diplomatul american Robert Joyce, poate cel mai bun prieten al lui Hemingway de la ambasada din Havana, circa 1941. National Archives, College Park.

Un alt bărbat de la ambasadă care căuta să se împrietenească cu scriitorul era diplomatul absolvent de Yale Robert P. Joyce. În fotografia sa oficială, Joyce arată ca un tip inteligent, poate chiar un membru intelectual al autorităților de la răsărit. Este îmbrăcat stilat, într-un costum albastru închis, cu dungi subțiri, și se uită direct la aparatul de fotografiat cu un soi de aroganță. În fotografia alăturată, soția sa, Jane, pare calmă, elegantă și frumoasă. Pare a fi completarea perfectă a acestui tânăr aflat în ascensiune. Relația dintre Hemingway și Joyce nu a început bine. Când s-au întâlnit prima oară spre sfârșitul primăverii anului 1941, Joyce a observat la

Hemingway „o ușoară, însă politicoasă ostilitate și o lipsă totală de interes cu privire la vreo întâlnire pe viitor. Atitudinea aceasta, am aflat în curând, era atitudinea sa obișnuită de antipatie și de suspiciune față de toate relațiile cu oficiali civili ai guvernului și cu autoritatea în general. [Însă]… Ernest avea să descopere curând că eram un birocrat slab disciplinat, ineficient și lipsit de entuziasm“.28 De fapt, Joyce era un bărbat cu aptitudini birocratice deosebite, doar că unul care nu era înlănțuit de protocol. Atitudinea sa față de viață a făcut posibilă împrietenirea celor doi bărbați. Joyce a devenit un oaspete obișnuit la Finca, unde împreună cu Jane erau adesea singurii oaspeți la cină în după-amiezile de duminică și zăboveau să mai bea ceva până târziu în nopțile tropicale împreună cu Hemingway și cu Gellhorn. Joyce se simțea în largul lui cu ei, deși nu împărtășea „nimic din pasiunile în aer liber ale lui Ernest, cum ar fi… să tragă în animale sau în oameni în vreme de război“.29 Hemingway își mai tempera din opiniile sale mai dure, lucru care făcea posibil ca aceşti doi bărbați să urască cot la cot ceea ce Joyce numea „hitlerism, comunismul totalitar marxist-leninist… [și] conformismul burghez meschin“.30 Probabil la începutul anului 1942 i-a spus scriitorul lui Joyce că el, Hemingway, își putea aduce contribuția lui la efortul de război, înființând un birou de contraspionaj la Havana. Membrii biroului îi puteau ține sub observație pe actualii și potențialii simpatizanți ai Axei, acei nemți și spanioli despre care scrisese Gellhorn. Hemingway a explicat cum își însușise el aptitudinile necesare la Madrid în 1937, când lucrase pentru contraspionajul republican. (Piesa sa Coloana a cincea făcuse o aluzie la capacitatea sa de a-i demasca pe spionii fasciști din Spania). Spunea că era chiar dispus să finanțeze cu propriii bani o întreprindere similară în Cuba.31 Ideea aceasta era destul de diferită de spionajul pentru sovietici. Hemingway nu pusese capăt relației lui cu ei, dar, cel puțin deocamdată, dorea să-și dedice din timpul lui unui alt fel de operațiune de spionaj, una pe care el avea să o inițieze și controleze. Preluarea controlului era ceva ceși dorise de-a lungul întregii sale vieți ca spion. Ideea lui Hemingway era demnă de discutat cu șeful lui Joyce, celălalt om cu studii la Yale de la ambasadă, Spruille Braden. Ambasadorul Braden

avea genul de prezență fizică pe care Hemingway o înțelegea; era un bărbat cu o constituție puternică, fost campion la înot și pugilist în tinerețe. Mai era încă agil, iar tangoul său plin de energie și grație „dezmințea cele 120 kg ale sale“.32 În vara anului 1942, ambasadorul a fost de acord să aibă o întâlnire la barul La Florida, semn al flexibilității sale. Locul frecventat de Hemingway în centrul orașului – Floridita sau „Mica Florida“ pentru clienții obișnuiți – era prea simplu pentru majoritatea diplomaților. Tencuiala de la exterior era de un roz pal; la interior avea dale albe și negre și un bar lung, de culoarea mahonului, în fața unei oglinzi mari încadrate de coloane din lemn. Clienții intrau și ieșeau prin cele unsprezece uși care se deschideau spre stradă, lucru care făcea ca lui Hemingway să-i vină ușor să invite pe oricine-l înfuria să iasă afară la o încăierare. Ulterior chelnerii au început să poarte sacouri roșii ușor comice. Braden și Hemingway și-au găsit repede puncte comune, chiar dacă Braden era atent să păstreze o oarecare distanță între ei. (Când Hemingway i-a cerut mai târziu ambasadorului să boxeze cu el, bărbatul mai în vârstă a refuzat după ce a pus mâna pe brațele scriitorului și a văzut că sunt „la fel de mari ca picioarele unui bărbat obișnuit și tari ca piatra“.33) Însă lui Braden îi surâdea ideea de a înființa un birou de contraspionaj de amatori atât de mult, încât mai târziu l-a revendicat ca fiind al lui. Braden a avut ceea ce el numea „una dintre ideile mele geniale“ când și-a dat seama că Hemingway era „prietenos cu toți oamenii“ în Havana și că ambasada putea profita de pe urma cercului său de prieteni.34 În august 1942 ambasadorul i-a informat pe membrii personalului său cu privire la planurile sale de a beneficia de serviciile lui Hemingway.35 Urmărirea dușmanilor străini era, de fapt, de competența FBI-ului, care postase câțiva agenți speciali la ambasadă, însă biroul atașatului legal avea să aibă mai puțini oameni timp de câteva luni. Până atunci, mai era Hemingway. Când Braden l-a convocat pe scriitor la ambasadă, ambasadorul a declarat că „spaniolii ăștia trebuie supravegheați“, acum și mai târziu, și i-a cerut lui Hemingway să se implice. Scriitorul devenit șef peste spioni a acceptat imediat și s-a apucat de lucru la ceea ce a început să numească „Crook Factory“, varianta sa la „Secțiunea de delicte“, termenul mai birocratic pe care ambasada îl folosea pentru operațiune.

Ca șef al Crook Factory, Hemingway îi raporta lui Joyce, pentru care Braden crease funcția neobișnuită de șef al serviciului de informații al ambasadei. Lucrul acesta însemna că nefericitul diplomat era prins în tot felul de dispute teritoriale între Armată și Marină, ca și între Hemingway și FBI.36 Coordonarea era ceva la care nimeni din guvernul Statelor Unite nu se pricepea; fiecare departament și agenție erau extrem de independente și foarte pricepute la a-și proteja și susține propriile interese. Braden avea dreptate cu privire la capacitatea lui Hemingway de a mobiliza ceea ce ambasadorul își amintea a fi „o combinație ciudată de… barmani; … găinari de prin port; … jucători de pelota jerpeliți și foști toreadori; … preoți basci; diferiți conți și duci aflați în exil; câțiva republicani [spanioli]“.37 Cu toții erau între douăzeci și douăzeci și cinci de membri în Crook Factory, câțiva dintre ei lucrând ca informatori cu normă întreagă, iar restul parțial. Demarând în septembrie 1942 cu un buget de aproximativ cinci sute de dolari pe lună, și-au văzut de treabă în moduri neobișnuite.38 Lui Joyce îi plăcea să spună o poveste despre un „playboy bogat“ căruia Hemingway i-a dat numele de cod R-42 și l-a trimis în misiune la Mariel, la 48 de kilometri de Havana. Hemingway i-a spus lui Joyce că-l „instruise pe R-42 să se instaleze la un bordel local, care era cel mai bun loc de cazare în Mariel. E curat și servește mâncare bine gătită. Matroana e o prostituată din Havana ieșită la pensie; e o prietenă de-a mea și o femeie bună. [Ca să-și petreacă timpul în afara serviciului] i-am dat să citească…Viața lui Isus a lui [Ernest] Renan“.39 Când Joyce a întrebat cum i-a plăcut agentului bestsellerul francez din secolul al XIX-lea, care-l înfățișa pe Isus mai mult ca om decât ca Dumnezeu, Hemingway a răspuns: „Bob, R-42 a fost așa de fascinat de carte, încât, când a ajuns pe la jumătate, a dat la ultimul capitol… ca să vadă cum se termină totul“.40 Doar să ne concentrăm asupra combinației bizare de personaje din Crook Factory sau să-l etichetăm pe R-42 – aproape sigur secretarul fidel și cultivat al lui Hemingway, Winston Guest – drept un playboy bogat înseamnă să-i subestimăm. Într-adevăr, Hemingway avea o varietate stranie de prieteni pe care i-a pus la treabă. Într-adevăr, Factory nu era un serviciu de contraspionaj profesionist care construia cazuri într-un mod sistematic

prin supraveghere și infiltrare. Nu existau instrucțiuni pentru luarea în vizor. Nu era clar ce căutau agenții; aveau cumva să știe atunci când vedeau: poate un om de afaceri străin care stătea la barul lung și arcuit de la Floridita, punând prea multe întrebări despre vasele din port, sau un monden cu cravată neagră aflat la un dineu până noaptea târziu, povestindu-i lui Winston Guest cum avea Axa să câștige războiul. Când aveau ce să raporteze, agenții se îndreptau spre Finca, se instalau printre biblioteci și scaune ticsite din camera de zi a lui Hemingway, lungă de cincisprezece metri, și beau în timp ce discutau într-un amestec haotic de spaniolă și engleză. Sticlele păreau să nu se mai termine, iar „întâlnirile de personal“ durau până spre dimineață. Stilul de conducere al lui Hemingway era poate neconvențional, însă era eficient. Inspira loialitate și entuziasm în angajații săi. În ciuda alcoolului, Hemingway îi făcea pe agenții săi să se concentreze asupra amănuntelor și-i chestiona cu minuțiozitate. După întâlniri, rămânea probabil treaz tot restul nopții, scriind și editând rapoarte cu migală, înainte să conducă cu mașina 20 kilometri de la Finca la ambasadă în zorii zilei. Evitând ușa principală care purta sigiliul oficial și dădea spre Paseo del Prado, intra pe o ușă laterală discretă și-i preda ceea ce primise lui Joyce, care era impresionat de sârguința lui Hemingway. După război, avea să-și amintească că autorul „întocmise o mare masă de rapoarte“.41 Nu e de mirare că Biroul nu a luat prea în serios munca de la Factory; Leddy a informat Washingtonul că rezultatele lor erau lipsite de valoare.42 Însă cel mai important client de la ambasadă – însuși ambasadorul – le-a considerat cel puțin la fel de utile ca alte rapoarte care se intersectau cu biroul lui. A telegrafiat la Washington în noiembrie 1942, spunând că Hemingway „strângea informații cu privire la activități spaniole… [care erau] corecte, verificate cu grijă și răsverificate, și care se dovedesc a fi de reală valoare“.43 Cu alte cuvinte, deși Factory nu demascase nici un spion fascist și nici nu-l ajutase pe ambasador să schimbe balanța puterii din Cuba, tratase un subiect care era important pentru el. Faptul că Joyce și Braden erau în general de partea lui Hemingway nu a fost deloc de ajutor în îmbunătățirea relației sale cu FBI-ul. Când Joyce anunțase că ambasada avea planuri să contracteze serviciile lui Hemingway,

Leddy „îi semnalase dlui Joyce… că ar trebui să acorde atenție chestiunii privind relația dintre dl Hemingway și reprezentanții Biroului“.44 Leddy i-a amintit că Hemingway semnase o scrisoare deschisă în care denunța FBI-ul în 1940 pentru arestarea activiștilor din Detroit care sprijineau Republica Spaniolă, lucru care era o încălcare a Legii neutralității. Din acest motiv, Hemingway a fost „acuzat că este simpatizant comunist, deși ni s-a comunicat că a negat și [continuă să]… nege în mod viguros orice afiliere sau simpatie comunistă“.45 Mai era apoi felul în care Hemingway îl prezentase pe Leddy la meciul de jai alai din Havana. Joyce a fost acela care a încercat să-l reasigure pe Leddy că Hemingway nu era împotriva FBI-ului: scriitorul semna mereu petiție după petiție, fără să se uite cu atenție la conținut, și glumise când comparase FBI-ul cu Gestapoul.46 Acest lucru nu era adevărat și Joyce știa asta. Joyce și Hemingway modelau mesajul pentru a corespunde destinatarului și activității de atunci. În realitate, după cum scria Joyce mai târziu, „Ernest a reacționat [în modui caracteristic] cu ostilitate violentă față de FBI și față de toate activitățile și personalul lui“.47 Pe de o parte, părea să creadă că, deoarece mulți agenți FBI erau romano-catolici, aceștia erau simpatizanți ai lui Franco. Îi plăcea să se refere la FBI ca „Franco’s Bastard Irish“ (irlandezii ticăloși ai lui Franco)și „Franco’s Iron Cavalry“ (Cavaleria de fier a lui Franco). Hemingway simțea, potrivit lui Joyce, că FBI-ul nu înțelegea „nimic din subtilitățile spionajului sofisticat din perioada războiului“. Pentru el, erau „polițai slabi de minte și greoi“, lipsiți de experiență peste hotare. Îi considera amatori, în timp ce el, cu experiența lui din Războiul Civil din Spania, era profesionistul.48 Hemingway greșea când acuza Biroul de lipsă de rafinament. Dosare declasificate ale FBI arată o reacție nuanțată față de încălcarea de către el a teritoriului său. Deși cel puțin un agent credea că FBI-ul ar trebui să-l confrunte pe amatorul Hemingway și să-l demaște ca „impostor“, însuși J. Edgar Hoover a intervenit pentru a se asigura că Biroul avea să procedeze cu băgare de seamă. Pe de altă parte, directorul l-a însărcinat pe reprezentantul său din Havana „să discute diplomatic cu ambasadorul Braiden dezavantajele“ primirii în echipă a unuia ca Hemingway, care nu era oficial guvernamental.49 Pe de altă parte, Hoover nu dorea să facă

presiuni, deoarece Hemingway avea trecere la ambasador, dar și conexiuni la Casa Albă. (Chiar președintele i-a vorbit lui Hoover despre inițiativa lui Hemingway ca Statele Unite să ofere ajutor europenilor internați în Cuba, majoritatea victime ale fascismului, în timp ce Hemingway i-a spus clar unui agent special din Havana că „FBI-ul ar face mai bine să se înțeleagă cu el pentru că avea mare influență la Washington“.50 Nimic din toate acestea nu a schimbat atitudinea directorului cu privire la angajarea scriitorului. Pentru Hoover, Hemingway era „ultima persoană…care să fie folosită într-o astfel de calitate. Judecata lui [nu era] dintre cele mai bune“, iar palmaresul său de băut excesiv făcea și mai „discutabilă“ capacitatea sa pentru activitatea de spionaj.51 Interesul lui Hemingway față de spionaj era de durată, însă unele dintre aventurile sale din spionaj au fost de scurtă durată. Un entuziasm putea da naștere altuia după câteva săptămâni sau luni. Crook Factory era un exemplu. În scurt timp, autorul era pregătit să meargă mai departe. Joyce bănuia că acest lucru se întâmpla pentru că Hemingway ajunsese să se îndoiască de faptul că Factory era cel mai bun mod de a-și folosi timpul. Dar, de vreme ce spionul amator nu dorea să întoarcă spatele propriei creații, el căuta un mod ca aceasta să continue sub o nouă conducere.52 Oricare ar fi fost motivația sa, Hemingway i-a spus lui Joyce că dorea să predea operațiunea unui spaniol pe nume Gustavo Durán, care „activase alături de el [Hemingway] în activitatea de spionaj în favoarea Republicii, în timpul Războiului Civil Spaniol“.53 Durán era încă unul dintre acei oameni remarcabili care intrau și ieșeau din viața autorului. Pe lângă înfățișarea plăcută cu pomeți proeminenți, poseda o uimitoare gamă de talente. Potrivit spuselor lui Hemingway, Durán era „un geniu militar și de spionaj în genul lui Napoleon, care apare o dată la o sută de ani“.54 A început ca impresar artistic şi compozitor cu simpatii de stânga. În 1936 Durán s-a dedicat trup și suflet Republicii spaniole. Deși practic nu avea nici o instruire militară, cu excepția unui talent instinctiv pentru luptă, s-a ridicat la rangul de comandant de divizie și a fost pentru scurt timp șeful Serviciului de Informații Militare, SIM, care activa în mare măsură sub conducerea lui Aleksandr Orlov, șeful NKVD care se împrietenise cu Hemingway în 1937. După război, Durán s-a îndreptat spre Marea Britanie,

unde s-a căsătorit cu o persoană mondenă, americanca Bontë Compton.55 Cam în aceeași perioadă, Hemingway l-a introdus pe Durán în Pentru cine bat clopotele, unde apare ca „generalul al naibii de bun“, prietenul pe care Robert Jordan tânjea să-l vadă la Gaylord în Madrid, după ce a aruncat în aer podul. Când Hemingway a cerut acest lucru, Joyce a aranjat ca Durán să primească cetățenie americană ca să poată veni în Cuba și să conducă Crook Factory.56 În toamna anului 1942, Durán se afla în Cuba, petrecânduși cea mai mare parte a timpului la Finca cu activitățile zilnice de la Factory. Nu i-a luat mult timp să ajungă la concluzia că rapoartele sale erau „neînsemnate și lipsite de sens“.57 Ca lucrurile să se înrăutățească și mai mult, considera măsurile de precauție ale lui Hemingway – cum ar fi revolverul ascuns sub cămășile din dulapul cu sertare – ca fiind puerile și inutile.58 Spre sfârșitul anului și-a îndreptat atenția către ambasadă, unde a devenit un fel de atașat cultural și cel care-i scria discursurile ambasadorului. Faptul că Durán a considerat că avea ceva mai important de făcut decât să conducă Crook Factory l-a înfuriat pe Hemingway. Și astfel, Hemingway a apărut din nou la ușa lui Joyce într-o noapte, ca să-și descarce frustrările. „Bob, vreau să-ți raportez că Gustavo este un ticălos și că l-am concediat ca șef al Crook Factory“.59 Acela a fost sfârșitul unei mari prietenii și al unei neobișnuite și întrucâtva fructuoase operațiuni de spionaj, care-i luase lui Hemingway timp și energie timp de câteva luni, în 1942 și 1943. Deja acorda mai multă energie unei alte aventuri de spionaj de altă factură, una care avea, de asemenea, să-i lase puțin timp pentru sovietici. 11. Arbore tropical (Ceiba pentandra), care poate crește până la o înălțime de peste 70 de metri, cu rădăcini protuberante, importantă sursă de fibre și de cherestea (n. tr.).

CAPITOLUL 8 PILAR ȘI RĂZBOIUL MARITIM Un agent secret din guvernul meu

La 11.30 dimineața pe 9 decembrie 1942, în timp ce a ancorat ca să ia prânzul la Colorado Reef, lângă orașul Bahía Honda, în largul coastei nord-vestice a Cubei, Hemingway s-a uitat peste întinderea apei de la înălțimea podului rotitor al iahtului său, Pilar. În această zi liniștită și limpede, nu era nevoie să se forțeze ca să vadă dâra mare de fum pe care un vas o lăsa pe cer. Părea că se îndreaptă spre el. În jurul prânzului mai era încă la câțiva kilometri depărtare, dar, uitându-se prin binoclul său cu putere de mărire de 10, putea acum să distingă cele patru steaguri roșii și aurii spaniole, pictate pe tribordul carenei sale albe și să-l identifice ca fiind pachebotul Marqués de Comilla. Apoi, la ora 12.10, a observat un alt vas, „un vapor vopsit gri“, la distanță de aproximativ 9–12 kilometri, care a făcut să-i crească pulsul.1 Arăta ca o șalupă a Pazei de Coastă, remorcând ceva lung și jos ca un rezervor de ulei, dar fără coș. Pe la 12.15 s-a hotărât să iasă în larg ca să cerceteze, luând-o spre nord–nord–vest cu viteza moderată de șapte noduri, potrivită pentru o ambarcațiune care arăta de parcă pescuia și nu că lua viteză spre luptă. Când a ajuns la distanța de aproximativ 5 kilometri, vasul gri și-a întors flancul spre Pilar, arătând silueta unui turn-citadelă pe o punte lungă și joasă.„Mișcându-se maiestuos pe marea perfect liniștită“2, era așa de mare încât, pentru prietenul lui Hemingway, Winston Guest, slujind acum ca secund în croaziera din vreme de război a lui Pilar, arăta ca un portavion. Răspunsul scriitorului-marinar, unul care avea să se împletească în poveștile sale după război, a fost: „Nu, Wolfie, din păcate este un submarin și trimite vorbă ca toată lumea să fie gata să strângă rândurile“.3 Acesta era momentul pentru care se pregătiseră căpitanul și echipajul și la care sperau de fiecare dată când treceau cu iahtul dincolo de dig în

Curent. A continuat să cârmească înspre presupusul submarin, scurtând distanța dintre ei, „cu gura uscată, dar fericit“, gata de atac.4 Echipajul a început să scoată puști semiautomate și grenade de mână, pregătind aceste arme în afara câmpului vizual al țintei. Hemingway dorea să-și ascundă intențiile violente; nemții nu aveau decât să vadă cum Pilar încerca din răsputeri să prindă pește până când era prea târziu. O baracudă mare care a mușcat momeala a întărit impresia că era doar un vas de pescuit.5 Minutele au trecut cu greu. La 1.25 p.m., submarinul și-a schimbat direcția și a mărit viteza. Pilar a încercat să-l urmărească, însă ținta lui se mișca de acum prea repede. După cincisprezece minute, submarinul a dispărut din vedere, iar Pilar plutea singură pe ocean. Evenimentul a fost o dezamăgire pentru războinicul Hemingway, gata să moară pentru țara sa; împreună cu echipajul său, ar fi mers cu toții în „Valhalla“ pe veci, după cum scria el mai târziu, „ca niște țapi fericiți“.6 Pilar se afla în centrul aventurii pe mare a lui Hemingway din timpul războiului. Îl numea navă, dar la unsprezece metri ai lui era o simplă barcă. Avea o cocă neagră și intra adânc în apă, fiind greu de văzut chiar și în timpul zilei. Muchiile ei ascuțite îi dădeau un fel de înfățișare art déco. Pentru scriitorul Paul Hendrickson, care i-a dedicat o carte, era „ceva fantomatic“ la Pilar.7 Atunci când Hemingway l-a distribuit ca navă spion în 1942 și 1943, s-a potrivit bine.

Ambarcațiunea de agrement care a plecat la război: Iahtul Pilar al lui Hemingway pe mare. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Lui Hemingway îi plăcuse designul din mahon și brad pe care l-a găsit în catalogul șantierului naval Wheeler, care era situat pe malul East River din Brooklyn, New York. A comandat schimbări la modelul de bază, făcându-l mai puțin confortabil ca un iaht obișnuit, dar mai funcțional ca vas de pescuit, cum ar fi un mic motor cu undițe tractate, rezervoare de combustibil auxiliare și cutii de pește căptușite cu cupru. Rezultatul, îi scria Hemingway unui prieten, era o barcă ce era „o minunăție pentru pescuit“.8 Putea să navigheze aproape pe orice mare și să întoarcă cu toată lungimea ei pentru a urmări un pește. Capabilă să pescuiască jumătate de zi cu mai puțin de 75 de litri de combustibil, putea mări viteza până la șaisprezece noduri în câteva secunde. Deși funcțională, era destul de confortabilă pentru călătorii mai lungi, cu cinci cabine destul de mari și punți spațioase. Pilar jucase un rol important în viața lui Hemingway din ziua în care l-a adus acasă în Key West. Înaintea marelui uragan din 1935, petrecuse la fel de mult timp pregătind nava să reziste la furtună ca și în casa sa de pe Whitehead Street, și pe Pilar a pornit-o spre nord-est după ce a trecut

furtuna. Dincolo de Upper și Lower Matecumbe Keys, o cârmise cu grijă printre resturile purtate de valuri și o folosise ca post de prim-ajutor plutitor. Experiența stătuse la baza articolului incendiar pe care l-a scris pentru New Masses, care a atras atenția șefilor de spionaj de la Moscova.9 La sfârșitul deceniului, Hemingway traversase cu Pilar strâmtoarea dintre Florida și Cuba. În apele cubaneze, nava și căpitanul ei s-au simțit ca acasă în Curent, unde zile în șir el, familia și prietenii puteau pescui pești mari – marlin, ton și pește-spadă – care trăiau în adâncurile de un albastru închis. Hemingway iubea puține lucruri la fel de mult ca navigatul pe Pilar. Activitatea de la Crook Factory avea mult mai puțin farmec. Factory a fost prima tatonare a lui Hemingway cu o ocupație pe timp de război după Pearl Harbor. Deși neobișnuit, nu era cel mai ciudat lucru care a avut loc în primele zile ale războiului. Hemingway a răspuns unei nevoi pe care ambasada a recunoscut-o și a reușit să opereze în mare măsură după propriile reguli. Însă acțiunea nu era la fel de captivantă – sau de eficientă – cum ar fi sperat el cândva. Chiar înainte ca Factory să atingă eficiența maximă, Hemingway a urmat un fir care ducea înapoi la săptămâna pe care el și Gellhorn o petrecuseră la Washington în iunie 1941, după întoarcerea din China. Acela a fost momentul în care cuplul îl întâlnise pe locotenent-colonelul John W. Thomason Jr., în vechea clădire de birouri ale Marinei de pe promenada din Washington. Eroul din Primul Război Mondial era un om care avea aceiași prieteni și interese ca și Hemingway: război, literatură și artă, ca să nu mai vorbim de băuturile tari. Hemingway și Thomason se atașaseră repede unul de celălalt. Pentru Hemingway, pușcașul marin era un bărbat demn de ascultat, cineva care avea una „dintre cele mai inteligente minți cu care am vorbit vreodată“.10 În curând, explorau modalități de a lucra împreună. În primăvara anului 1942, au început să colaboreze la antologia Men at War: The Best War Stories of All Time, publicată în a doua jumătate a acelui an.11 Introducerea semnată de Hemingway la Men at War, scrisă în Cuba în vara acelui an, era de-a dreptul patriotică. Colaborând la carte, pe care a dedicato fiilor săi, contribuia la războiul extins împotriva fascismului. Avea să le dea tinerilor americani o idee despre ceea ce-i aștepta. „Cartea aceasta“, a

început el în mod sumbru, „nu vă va spune cum să muriți“.12 Însă va spune poveștile multor bărbați care au luptat și au murit de-a lungul vremii. „Deci când o veți fi citit, veți ști că nu există lucruri mai rele prin care să treceţi decât acelea prin care au trecut bărbații de dinaintea voastră.“ Cu lauda caracteristică la adresa luptătorilor comuniști sovietici și chinezi a scos în evidență, ca una dintre cele mai frumoase nuvele din această carte pe care „nu trebuie s-o ratezi“, un fragment exagerat, scris de o comunistă americană (și spion sovietic), Agnes Smedley.13 Omul din China care se întâlnise cu Hemingway în Hong Kong a scris în termeni elogioși despre greu-încercații luptători din armata lui Mao și Ciu, unii dintre ei doar niște băieți, toți gata să facă orice sacrificiu pentru cauză. Pentru introducere, Hemingway și-a temperat obișnuita sa critică la adresa liderilor americani. Pearl Harbor avusese loc pentru că ei „uitaseră“ cum lovise Axa, fără nici un avertisment, Uniunea Sovietică.14 Însă, a continuat el, intenția lui nu era aceea de a da vina pentru dezastru, ci doar de a atrage atenția asupra subestimării dușmanilor noștri și de a le reaminti cititorilor pentru ce luptăm. Atât de diferită de critica sa arzătoare față de democrații din anii ’30 pentru că nu făceau destul pentru a lupta împotriva fascismului, descrierea pe care o face intențiilor americane de război ar fi putut fi scrisă de către secretarul de presă al Casei Albe. Țara avea să lupte pentru drepturile și privilegiile sale constituționale „și vai de oricine are vreun plan de a ne răpi acele drepturi și privilegii“.15 Hemingway își propunea de acum să lupte în propriu-i război pe mare la bordul lui Pilar. Era gata să devină ceea ce el numea „un agent secret al guvernului meu“.16 Mai precis, dorea să fie agent pe mare pentru Thomason și Serviciul de Informații al Marinei, singurul american care naviga în apele cubaneze cu ordine secrete. Era un mod inventiv de a îmbina iubirea sa față de Pilar și față de mare într-o aventură care ar fi putut ieși din paginile revistei Outdoor Life (și care avea să apară în romanul său postum, Islands in the Stream12). Avea să contribuie la efortul de război fără să părăsească apele de acasă pe care le iubea, dar făcând o muncă mai fizică și mai riscantă decât clasicul spionaj pentru sovietici sau contraspionaj pentru ambasada americană de la Havana. Mai presus de toate, avea, literalmente, să fie căpitanul propriei sale nave.

Ideea de bază a acestui serviciu mai independent era ca Hemingway și echipajul său (mulți dintre ei din Crook Factory) să patruleze pe coasta de nord a Cubei la bordul lui Pilar, în căutarea submarinelor germane, formidabile mașini de război care scufundau vasele aliaților în multe părți ale Atlanticului.17 În mod ideal, Hemingway avea să emită un semnal al Marinei SUA care raporta despre o posibilă reperare. Urma apoi ca Pilar să caute intrusul și, când îl zărea, să raporteze prezența lui.18 Următoarea parte a planului era ca Pilar să scufunde submarinul – în ciuda dimensiunii lui cu mult mai mari (de până la 75 de metri), greutății (până la 1.000 de tone) și a armamentului, în special a unui tun de punte de 10.5 cm, capabil să spulbere o mică ambarcațiune dintr-o singură salvă. Ceea ce nemții aveau să vadă era o barcă de pescuit care-și vedea de treaba ei. Speranța era ca dușmanul să vină alături ca să cumpere (sau să confiște) pește proaspăt și apă. Dar echipajul de pe Pilar avea să fie pregătit de atac cu aruncătoare de grenade, mitraliere și grenade de mână. Exista chiar și o încărcătură explozivă, „un imens dispozitiv exploziv, sub formă de coșciug, cu mânere la fiecare capăt“.19 Hemingway avea să-i folosească pe jucătorii basci de jai alai, experți în plasarea unei mingi rapide acolo unde trebuia să ajungă, pentru a lansa grenadele prin trapele deschise ale submarinului care (sperau ei) nu suspecta încă nimic. Dacă chiar și o grenadă exploda într-un spațiu închis, rezultatul avea să fie devastator. Dacă putea fi transportată undeva pe puntea submarinului, mașina infernală avea să ducă treaba până la capăt. Chiar și Hemingway a recunoscut mai târziu că întreaga operațiune era atât de fantastică, „doar că improbabilă“, încât nimeni nu ar crede vreodată că ar fi avut loc.20 Atunci cum s-a ajuns până acolo? Americanii au început să-și facă griji în privința submarinelor germane din apele lor teritoriale după ce războiul din Europa a izbucnit în septembrie 1939. Soții Hemingway ocupau un loc de frunte în rândul lor. În decembrie 1939, Ernest i-a povestit fratelui său, Leicester, despre un tânăr englez care „avea un titlu, un cont în bancă și o misiune de spionaj maritim“.21 Înalt, zvelt, stilat și poate un pic arogant, Sir Anthony Jenkinson – Tony doar pentru prieteni – era un scriitor acceptabil de bun, cu două cărți de aventuri de călătorie în palmares până în 1940.22 (Doar mai târziu avea Hemingway

să-l numească pe Tony pe la spate „un ticălos evaziv și care nu vrea să lupte“.23) Acum Jenkinson căuta pe cineva „căruia îi plăcea să navigheze, care știa să navigheze și dorea să facă ceva aventuros“24 – o invitație care suna ca multe alte oferte de recrutare pentru activitate de spionaj pe timp de război și care părea tentantă unora ca Ernest și Leicester. (Oferta obișnuită putea fi rezumată astfel: „Nu-ți putem spune exact ce vei avea de făcut până când nu vei fi de acord cu îndeplinirea lucrului respectiv, însă îți garantăm că va fi palpitant“.) Ideea era ca ei să navigheze în jurul Caraibelor de Vest și să caute „baze germane de submarine, posibile sau reale“. Ernest a dat o mână de ajutor la dotarea pentru expediție. Ernest putea să se poarte foarte dur cu mult mai tânărul Leicester (care se născuse în 1915) – criticând usturător, fiind ca un dictator cu sfaturile date –, însă în perioada aceasta a fost „cea mai amabilă versiune a sa“.25 O fotografie cu ei în portul Havana îi înfățișează pe frații Hemingway și pe Gellhorn bând bere în timp ce muncesc pe goeleta de lemn de douăsprezece tone, care arată mică și potrivită mai degrabă pentru excursii în timpul zilei în apropiere de uscat decât pentru o lungă călătorie de traversare a Caraibelor. Toată lumea zâmbește. Leicester arată aproape identic cu Ernest, dar limbajul trupului arată în mod clar cine este la comandă. Leicester îi era îndatorat lui Ernest și știa acest lucru, mai târziu scriind că nu-i putea mulțumi îndeajuns lui Ernest „pentru sutele [de dolari] și ajutorul care nu putea fi cumpărat“.26 Dotarea goeletei a luat ceva timp, între câteva zile și câteva săptămâni, timp suficient ca frații să ia „multe cine împreună“ și ca tinerii marinari să-l ajute pe Hemingway să-i țină companie editorului său, Charles Scribner.27 Odată pregătiți să plece pe mare la începutul anului 1940, Leicester și Jenkinson au stabilit un curs care avea să ducă Blue Stream în ape care deabia existau pe hartă. Au intrat în golfuri și estuare liniștite și au ancorat pe insule îndepărtate, locuri unde cei doi tineri aventurieri au dat de contrabandiști, speculanți și oameni neobișnuiți, unii dintre ei în mod evident europeni strămutați. Ernest a corespondat cu Leicester și Tony în timp ce navigau, oferindu-le sfaturi și încurajare.28 La întoarcere, au scris un articol pentru Reader’s Digest cum că „descoperiseră agenți naziști, propagandă nazistă [și] rezerve

de motorină care-i așteptau pe soldații naziști“.29 Articolul a concluzionat că fuseseră martori la „pregătirile pentru acțiunea maritimă germană, în largul coastei Americii Centrale“.30 Spionii amatori au oferit observațiile făcute Serviciului de Informații al Marinei, cel puțin celor din apele teritoriale americane. Munca lor nu a fost bine primită. Contraamiralul T. J. Wilkinson a scris că, în urma unui studiu atent, Biroul Serviciului de Informații al Marinei (BSIM) nu credea că Leicester putea vreodată să adune vreo „informație navală, hidrografică sau subversivă“ utilă.31 Amiralul avea parțial dreptate. Concluziile lui Tony și ale lui Leicester erau trase de păr. Germanii nu au avut niciodată o structură organizată pe țărmurile din Caraibe, așa cum pretinseseră cei doi tineri. În cea mai mare parte a războiului, submarinele germane au fost realimentate de alte submarine, nu de simpatizanți de pe uscat. Însă amiralul Wilkinson ar fi putut fi mai îngăduitor. A dat de înțeles că Tony și Leicester operau de capul lor. De fapt, ei, împreună cu Ernest, se aflau pe mâini bune. Cel puțin începând din 1940, Ambasada din Havana le împărtășise preocupările. Mai devreme, misiunea dorise să afle despre expediția lui Leicester și a lui Tony. Hemingway îi spunea mamei sale în iulie 1940, de la Finca, faptul că „autoritățile SUA de aici au fost foarte mulțumite de… munca [lui Leicester]“.32 Submarine fantomă au jucat un rol în teama de spioni care dusese la crearea Crook Factory. Poate că germanii plasau spioni pe uscat cu submarinele? Acesta era unul dintre lucrurile pe care le explora Hemingway când staționa agenți ca R-42 de-a lungul coastei, ca să urmărească orice semn de activitate din adânc spre țărm.33 Mai erau apoi zvonurile persistente despre coloniile simpatizanților Axei de-a lungul coastei, care gestionau depozite secrete de aprovizionare pentru marina germană.34 Însăși amenințarea submarinelor era departe de a fi una imaginară. La începutul anului 1942 nu erau suficiente nave și avioane ale Marinei SUA sau ale Gărzii de Coastă care să patruleze pe rutele maritime. După Pearl Harbor, tinerii și agresivii comandanți germani au început să profite din plin de ceea ce au început să numească „ora veselă“ de-a lungul coastei de est. Era cu mult mai plăcut și adesea la fel de rodnic ca războiul din Atlanticul

de Nord. Se puteau poziționa în apele mai adânci la est de rutele maritime de coastă și să aștepte până când apărea un cargobot, ca să tragă o salvă de torpile. Uneori noaptea țintele erau luminate din spate de orașele de pe țărmul oceanului, ca Miami, unde nu exista obligația de stingere a luminii. Era ca și cum nemții erau atât spectatori, cât și actori într-un spectacol fatal de lumini. Mai departe spre sud, situația nu era la fel de gravă, dar erau atât reperări, cât și scufundări în largul coastei cubaneze – ajungând în cele din urmă la numărul maxim de cincisprezece scufundări pe lună în primăvara anului 1942. Aproape zilnic supraviețuitori cu ochii înroșiți, acoperiți de păcură și melasă, încărcătura transportată de multe vase din Cuba, ajungeau la țărm în Havana și găseau un adăpost la vechea cârciumă a lui Hemingway din centru, Hotelul Ambos Mundos. Pentru a răspunde crizei, Ambasada de la Havana a intervenit cam cu aceeași abordare pe care a avut-o Marina SUA pe coasta de est. Marina, suprasolicitată, apelase la marinari civili să patruleze de-a lungul țărmului Atlanticului în propriile ambarcațiuni și să fie atenți la periscoape sau submarine ieșite la suprafață. Trebuiau să raporteze orice reperări, fără să atace dușmanul. Această inițiativă pe jumătate oficială, care a durat până în al treilea trimestru al anului 1943, a ajuns să fie numită „Marina huliganilor“, o „adunare diversă de proprietari de iahturi și de navigatori de duminică, [și care] slujeau cu distincție și vervă, dacă nu chiar cu eficiență“.35 După puțin mai mult de o lună de război, ambasadorul din Havana a spus că dorea ceva similar. În ianuarie 1942 a scris la Washington că „amenințarea submarinelor… se apropia tot mai mult cu fiecare zi“.36 Soluția recomandată de el era aceea ca Marina să preia câteva iahturi, să le doteze cu ceva arme și să le predea cubanezilor, pentru a servi drept bărci de patrulare. Nu este clar exact în ce fel și când i-a venit lui Hemingway ideea de a-l duce pe Pilar la război în felul acesta. Aventura lui Leicester a jucat un rol în acest sens. Hemingway era dispus să accepte că fratele lui nu a făcut o treabă prea rea în timpul a ceea ce el numea „croaziera ta de tras cu ochiul“. Mai avea încă până să ajungă acolo, dar învăța cum să spioneze (cuvintele sale exacte erau că munca lui Tony și a lui Leicester devenise în timp tot mai puțin imatură“).37 Însă a dezvăluit că era „dezamăgit“ că nu avuseseră

„un contact mai violent cu dușmanul“.38 Pentru Hemingway, misiunea perfectă ar fi fost una care începea cu un fel de spionaj și apoi se încheia cu distrugerea dușmanului. Această noțiune despre operațiuni a început să prindă contur atunci când John Thomason și Hemingway s-au întâlnit pentru prima oară la Washington, în iunie 1941. Hemingway i-a povestit lui Thomason despre odiseea lui Leicester și au discutat despre o posibilă misiune viitoare, de data aceasta sub egida BSIM. Urmarea a fost că Ernest i-a spus lui Leicester să „se tundă, să se spele bine pe față“ și apoi să meargă să discute cu Thomason, oferindu-se să-i pună la dispoziție Blue Stream și echipajul său.39 La un moment dat, aproape previzibil, atenția s-a deplasat de la Leicester asupra lui Ernest. Baronul, așa cum îi plăcea lui Ernest să-i spună fratelui său mai tânăr, a sfârșit prin a primi o slujbă de război la Washington DC, timp de doi ani, și nu s-a mai întors pe mare. Dar Hemingway însuși avea o barcă pe care o putea pune la dispoziția BSIM, iar Thomason și Hemingway au început să exploreze potențialul acesteia de a îndeplini misiunea. Poate că fără să-și dea seama de acest context, ambasadorul Braden avea să pretindă că planul prinsese contur în biroul său din Havana, aproape la fel de mult ca planul pentru Crook Factory. În memoriile sale, practic îl face pe Hemingway să ceară un quid pro quo pentru acele „servicii patriotice“ ca șef al Factory. Potrivit lui Braden, Hemingway a spus: „Acum vreau să fiu plătit pentru toată munca pe care am făcut-o“.40 Când Braden l-a întrebat cum dorea să fie răsplătit, Hemingway a continuat să descrie felul în care Pilar avea să repereze și să scufunde submarine și a încheiat cu un gest războinic ostentativ: „O să-mi fac de cap cu siguranță, cu condiția să-mi faceți rost de un aruncător de grenade cu care să găuresc latura submarinului, mitraliere cu care să secer oamenii de pe punte și grenade de mână pe care să le arunc în jos pe chioșcul submarinului“.41 Ambasadorul știa că ceea ce-și dorea Hemingway „era împotriva tuturor regulilor“.42 Dar, pentru că făcuse „o treabă atât de remarcabilă“ la Crook Factory, Braden era dispus să „arunce cu… regulile la gunoi“ și să subscrie la noua inițiativă. Hemingway a apreciat sprijinul și pe toată durata operațiunii a simțit că „lucrează pentru ambasador“.43 Sprijinul înalt de la

oamenii potriviți conta încă pentru el. Spre sfârșitul primăverii sau la începutul verii anului 1942, ambasada a trecut la pasul următor, chemându-l pe John Thomason la Havana pentru consultări.44 Pușcașul marin și-a făcut apariția la cancelaria de pe Prado în uniformă, cu tot cu medaliile colorate care aminteau de faptele sale de luptă pe Frontul de Vest în Primul Război Mondial. Învârtindu-și ochelarii pe o panglică de mătase neagră și dând pe gât cel puțin două pahare de băutură oarecare, a ascultat împreună cu ambasadorul cum scriitorul își prezenta uimitorul său plan. Invocând istoria, Hemingway a explicat cum în ambele războaie mondiale navele de luptă de suprafață se deghizaseră ca nave comerciale sau ambarcațiuni cu pânze, pentru a atrage un dușman nebănuitor să se apropie și apoi deschideau focul când se afla în bătaia puștii. Thomason a fost de acord că ideea nu era imposibilă, „doar nebună“, și avea șanse să se termine cu Ernest strecurându-se „prin capătul strâmt al Cornului Abundenței“.45 Un foc tras cu tunul de pe punte al submarinului era de-ajuns ca Pilar să înceteze să mai existe, alături de căpitanul său. Însă, a admis Thomason, avea să ridice moralul Aliaților dacă Hemingway o scotea cumva la capăt. Aceasta avea să fie o întreprindere americană secretă, condusă de ambasadă fără știrea guvernului cubanez.46 Hemingway avea să lucreze prin intermediul atașatului maritim de la ambasadă, colonelul de pușcași marini Hayne D. Boyden. Cu porecla incredibilă de „Cucu“ sau „Cuckoo“, Boyden pare să fi fost un pilot versat și relaxat, care pilotase avioane nesigure pe orice fel de vreme, în timpul operațiunilor pușcașilor marini din Haiti și Nicaragua. Mai potrivit pentru zburat cu avionul decât pentru a conduce un birou, temperamentul lui Boyden l-a pus pe Hemingway în situația de a fi el cel care să se concentreze asupra amănuntelor. La un moment dat, avea să comenteze față de coordonatorul serviciului de informații de la ambasadă, prietenul său, Bob Joyce, că interacțiunile sale cu colonelul deveneau un pic prea „superficiale“ pentru confortul său și i-a cerut lui Joyce să vină cu un plan, ceva în scris care să arate cine ce face.47 În cele din urmă, Thomason și Boyden au aranjat ca Hemingway să primească muniție și echipament radio, atât pentru a transmite rapoarte, cât și pentru a localiza dușmanul, alături de un subofițer de pușcași marini pe

nume Donald B. Saxon, descris ca „un personaj încântător, lipsit de inhibiții“, ale cărui distracții erau băutul excesiv și bătăile prin baruri.48 Saxon avea să dea o mână de ajutor la instruirea echipajului, apoi să navigheze la bordul vasului Pilar și să manevreze echipamentul. Exista chiar și o poveste de acoperire cam șubredă, cum că Hemingway făcea cercetare pentru Muzeul American de Istorie Naturală. Boyden a pregătit și un as de scos din mânecă într-o scrisoare oficială cu antet, pe care Hemingway o putea avea la el. Era scrisă într-un fermecător amestec de engleză și spaniolă, care-i cerea celui care o citea să creadă că Hemingway făcea experimente cu echipament radio oficial în timp ce „era ocupat cu captura de specimene pentru Muzeul American de Istorie Naturală.“49 Hemingway știa că succesul unei operațiuni sub acoperire depindea, potrivit spuselor lui, de „surpriză și de un echipaj bine instruit.“50 El avea să facă tot ce-i stătea în putință pentru a păstra secretul vasului Pilar (în special față de dușman) și să-și pregătească oamenii de luptă. Decizia cu privire la riscurile asumate și la lupta de pe vas avea să depindă de el, ceea ce era exact felul în care dorea să acționeze. Chiar și așa, nu erau prea multe de făcut pentru a crește șansele lui Pilar. După cum își amintea Hemingway câțiva ani mai târziu, instrucțiunile finale ale lui Thomason rezumau îndemnul: „Mergi acolo, băiete, și Dumnezeu să te binecuvânteze și să aibă milă de tine. Tot ce-ți pot garanta este că nici noi și nici britanicii nu-ți vom pune pielea-n băț. Dar, Ernest, cu siguranță va trebui să improvizezi“.51 Raidurile de război ale vasului Pilar au început în vara anului 1942, mai întâi într-un fel de probă cu exerciții de antrenament locale. Apoi, pe măsură ce Hemingway a devenit mai încrezător și a primit mai mult echipament, a navigat și mai departe. Hemingway și-a amintit cum acționa în afara Havanei, dincolo de coasta de nord-vest a Cubei și din Cayo Confites, un promontoriu pustiu de nisip la capătul estic al Canalului Viejo de Bahama, unde echipajul său a instalat o tabără provizorie.52 În septembrie 1943, a invitat la prânz la Finca pe cineva care se întâmpla să fie un informator secret al FBI-ului și i-a spus oaspetelui său că „procedura obișnuită“ era să patruleze timp de douăsprezece ore, pretinzând că pescuiește, și să-și lege barca la un ponton din apropiere pe timpul nopții.53

Multe dintre raidurile la cârma cărora s-a aflat Hemingway durau zile întregi, cel puțin două au durat aproape trei luni. În perioadele lungi, membrii echipajului se aveau doar unul pe celălalt ca să-și țină companie. Au îndurat toate felurile de vreme. Probabil în încercarea de a capta ceva din dificultate, Hemingway a hotărât să-și numească operațiunea după una dintre multele sale pisici, care suna destul de nefericit, Friendless (Fără prieteni). Martha Gellhorn avea sentimente contradictorii cu privire la Operațiunea Friendless. La un moment dat l-a lăudat pe Hemingway pentru disciplina și răbdarea sa, pentru că-și făcea datoria în „cutia sa de sardele plutitoare“.54 Dar în alte rânduri, spunea că operațiunea era doar un mod prin care căpitanul lui Pilar să obțină combustibil pentru barca sa, care nu se găsea din plin în vreme de război, în așa fel încât să poată pescui și bea cu prietenii săi.55 În câteva rânduri a dat acea impresie – de exemplu atunci când și-a adus fiii minori să ia parte la un raid de „război“, ceva ce nu a menționat în 1948, atunci când un prieten scria despre istoria operațiunii.56 Însă, în general, a tratat munca cu seriozitate și s-a dedicat total misiunii. A fost o chestiune de noroc pe timp de război faptul că Pilar nu a dat de nici un submarin în apropiere. Nu erau puțini căpitanii de Marină și ai Pazei de Coastă care-și făceau și ei datoria, patrulând cu perseverență și niciodată luptând în mod activ cu dușmanul. Și totuși era un serviciu onorabil.

Nici engleză, nici spaniolă: scrisoarea însoțitoare pe care atașatul maritim a scris-o pentru Operațiunea Friendless, raidul de război al vasului Pilar. Ernest Hemingway Collection, JFK Library.

O mare parte din ceea ce știm despre Operațiunea Friendless provine chiar de la Hemingway – ce le-a povestit el ulterior familiei și prietenilor și ceea ce se poate întrezări din jurnalul de bord al vasului pe care-l ținea. Este scris pe un vechi calendar de istorie a medicinii, care ajunsese cumva pe Pilar. Consemnări fragmentare sunt presărate cu scorurile lungilor jocuri de cărți pe mare. Consemnările sună ca ceva scris din mers, dar par să fie și observații contemporane valoroase, făcute la câteva minute sau ore după evenimentele pe care le descriu. Însemnarea pentru 9 decembrie 1942 relatează cu multe amănunte posibila reperare a unui submarin la care sperase Hemingway și frustrarea sa atunci când nava cenușie s-a îndepărtat înainte ca Pilar să se poată apropia suficient pentru a ataca. Nu doar Hemingway este sursa acestui incident. Când a contactat prin radio Havana pentru a raporta despre reperarea de pe 9 decembrie, Marina SUA a luat lucrurile într-atât de în serios, încât a retransmis vestea flotei și le-a făcut lui și echipajului său un mic compliment:57

HAVANA RAPORTEAZĂ SUBMARIN CONSIDERAT A FI GERMAN TIP 740 DE TONE REPERAT DE LA 1210 Q la 1340 Q 22-58 N 83-26 W X INFORMATORI DOI AMERICANI DE ÎNCREDERE ÎNSOȚIȚI DE PATRU CUBANEZI Ambasadorul Braden a fost și mai plin de laude. Credea că Hemingway adusese o contribuție reală la efortul de război. După ultimul raid de război al vasului Pilar în vara anului 1943, când era clar că amenințarea submarinelor în apele Caraibelor se diminua, el i-a scris lui Hemingway pentru a-i mulțumi călduros pentru serviciul său pe mare și pe uscat. Ambasadorul l-a lăudat pe marinarul-spion pentru că și-a asumat „riscuri personale“, în ciuda „pericolului mereu prezent“:58 Munca aceasta… a fost făcută cu pricepere, discernământ și perseverență, în ciuda șanselor mici, și pe parcursul unor perioade îndelungate de greutăți fizice. Mai știu și că a fost efectuată cu un deloc mic sacrificiu financiar personal din partea ta… Ajunge pentru moment să aduc acest omagiu patriotismului și reușitei tale și să te asigur de admirația personală și de prietenia mea trainică. Hemingway a răspuns aproape imediat, scriindu-i ambasadorului pe hârtia cu antet propriu, alburie la culoare, cuvintele „Finca Vigia, San Francisco de Paula, Cuba“ fiind imprimate cu caractere roșii simple, dar elegante, în partea de sus a paginii. Pentru el, limbajul era înflorit. A recunoscut că a-ți sluji propria țară era „o simplă obligație care… nu merită nici o laudă“. Dar a sluji sub Braden fusese, de asemenea, un privilegiu, care-i adusese scriitorului „o mare fericire“.59 Hemingway a prețuit scrisoarea lui Braden și a purtat-o cu el o bună bucată de timp. Nu era doar pentru că simțea obligația de a-și sluji țara pe timp de război. Operațiunea Friendless a îndeplinit părți din codul lui Hemingway care cereau pricepere, curaj și perseverență, în condițiile impuse de el. Deși el fusese la comandă, nu avea grade militare. După cum îi scria prietenului său Archibald MacLeish în mai 1943, acționase „foarte discret și, pe cât posibil, nici cu bătrânul prădător de pește, nici cu stelele cerului pe… gulerul [meu], și nu fusese vreodată mai fericit.60

Hemingway avea încă scrisoarea ambasadorului în buzunar în 1944, când la întâlnit pe Leicester la Londra. S-au întâlnit într-unul dintre cele mai bune hoteluri din oraș, Dorchester, la câțiva pași de Hyde Park și, aproape literalmente, colț în colț cu ambasada americană din Grosvenor Square. Aproape imediat după ce începuseră să bea din primul pahar de scotch în barul slab luminat, cu panouri din lemn, Ernest i-a spus fratelui său mai tânăr că avea să-i împărtășească un secret, atâta timp cât Leicester promitea „să nu spună nimănui… nimănui, înțelegi“.61 Apoi Ernest a băgat mâna întrun buzunar interior și a scos scrisoarea lui Braden, acum într-un plic cu colțurile rupte. Citind scrisoarea, Leicester a înțeles imediat cât de bine se simțea Ernest legat de munca pe care o făcuse în Cuba.62 Cum rămânea cu NKVD-ul, serviciul de spionaj cu o memorie de lungă durată? Cineva de la NKVD, cel mai probabil din Centrul de la Moscova, și-a amintit în 1943 cum fusese scriitorul de acord să devină spion cam cu trei ani în urmă, dar nu ajunsese niciodată la înălțimea așteptărilor. În timp ce Operațiunea Friendless începea să se apropie de sfârșit, un „lucrător“ al NKVD-ului – probabil un ofițer de informații sovietic –, s-a întâlnit cu Hemingway în Cuba, pentru a-i lua pulsul operațional.63 Din nou relatarea este fragmentară. Cel mai probabil, a existat un mesaj de la Moscova adresat celui aflat pe teren în Havana, care punea întrebări despre Hemingway. Bărbatul acela sau „lucrătorul“ ar fi hotărât cel mai bun mod posibil de a lua legătura cu autorul și, pentru că nu tranzacționau secrete atomice, e posibil să fi optat pentru o abordare directă. Poate că sovieticul a hotărât „să se ascundă la vedere“ și, pur și simplu, să-l sune pe Hemingway la Finca, așa cum făceau mulți alți prieteni și admiratori care sperau să primească câteva minute din timpul său, și apoi l-a invitat să se întâlnească la un restaurant local. Poate că i-a arătat lui Hemingway semnalul fizic de recunoaștere – timbrele pe care Hemingway le înmânase în 1941 pentru a face posibil ca un contact nou să dovedească că era întradevăr din NKVD. Odată ce „lucrătorul“ se autentificase, cei doi au stat probabil de vorbă, sovieticul sondând cu grijă informații despre activitățile lui Hemingway. E posibil ca Hemingway să fi vorbit despre Pilar – prin 1943 era subiectul lui preferat – și despre război, poate nu a mai contenit cu laudele pentru marea victorie sovietică împotriva naziștilor de la Stalingrad,

la începutul aceluiași an. Chiar dacă nu dorea să devină un spion activ pentru ei, Hemingway avea încă multă admirație pentru sovietici și pentru faptele lor din războiul împotriva fasciștilor, încă din 1937 din Spania.64 Deși nu s-au întâlnit probabil niciodată, Hemingway și un bărbat pe nume Michael Straight au avut experiențe similare în legătură cu NKVD-ul. Dacă s-ar fi întâlnit și ar fi comparat notițele, și-ar fi dat seama că sovieticii știau cum să trateze cu spioni americani reticenți, dar bine plasați. Straight și-a scris în cele din urmă memoriile și a descris cum aplicase NKVD-ul o ușoară, dar continuă presiune. Straight era un american înstărit, a cărui mamă se căsătorise cu un englez după moartea tatălui lui. S-a înscris la Trinity College în Cambridge în 1935 și, aproape pe nesimțite, a devenit socialist, apoi comunist și, în cele din urmă, în 1937, spion pentru NKVD. Etapele au inclus o vizită în Rusia sovietică și moartea prietenului său, poetul comunist John Cornford, care a fost ucis în timp ce lupta pentru Republică în Spania. Straight susținea că se răzgândise în privința spionajului la scurt timp după ce a plecat de la Cambridge, episodul său de remușcare a cumpărătorului. După ce a traversat Atlanticul și s-a folosit de multele sale relații pentru a-și găsi o slujbă la Departamentul de Stat din Washington, a sperat că lăsase NKVDul în urmă. În primăvara anului 1938, un sovietic care a spus că se numea Michael Green i-a distrus orice speranță când Straight a răspuns la telefon într-o zi și a auzit o voce cu un puternic accent, care-i transmitea „salutări de la prietenii din Cambridge“.65 Green îl aștepta pe Straight într-un restaurant din apropiere și a început să vorbească după ce ospătărița le-a luat comanda și i-a lăsat singuri. Sovieticul s-a scuzat că nu a prezentat semnalul fizic de recunoaștere. Îi luase ceva timp să dea de Straight, iar partea dintr-un desen al NKVD-ului, rupt în două, dispăruse. (Se presupune că Straight ar fi avut jumătatea care se potrivea). Spionul prietenos și degajat care vorbea bine engleza a pus întrebări despre munca lui Straight și a sugerat moderat că, dacă vedea vreun document interesant, ar trebui să-l ia acasă să-l studieze. Straight i-a răspuns că nimeni nu direcționa vreun document important spre biroul lui. Green a dat doar din cap în semn de încuviințare; nu a mai insistat. După cină, Green a plătit consumația și a promis să mai sune peste o lună să vadă cum

o mai ducea Straight. Nu era ceea ce-și dorea tânărul american, dar nu se putea decide să le întoarcă spatele prietenilor săi din Cambridge sau să-i spună bărbatului modest din NKVD, care nu-i ceruse prea multe, că nu mai dorea să-l vadă. Era mai ușor să amâne o confruntare. În plus, știa cineva dacă sau cum putea un agent să plece? În cele din urmă, Straight a ales calea de mijloc. Se poate ca apariția lui Green să fi fost „un dezastru“ pe care Straight să fi vrut să-l evite. Totuși, după cum a scris, „se despărțiseră prieteni“.66 Există asemănări între întâlnirea lui Straight cu bărbatul care își spunea Green și prima întâlnire a lui Hemingway cu NKVD-ul în Cuba. În ambele cazuri, rezultatul a fost neconcludent. Lucrătorul sovietic și autorul american nu au venit cu nici un plan concret. Însă, la fel ca Straight și Green, s-au despărțit în termeni destul de buni. Ușa a rămas deschisă pentru ca sovieticul să revină încă o dată pentru a continua procesul de a construi o relație, înainte ca Hemingway să plece în Europa în primăvara anului 1944. Dosarul NKVD susține că a mai fost o a doua întâlnire și insinuează că ar mai fi fost și o a treia întâlnire în Cuba, dacă Hemingway ar fi rămas pe insulă.67 Nepregătiți încă să renunțe, sovieticii aveau să găsească un alt moment și loc în care să-l abordeze pe scriitorul solidar, însă evaziv. NKVD-ul mai credea încă în potențialul său. Exista o nevoie de spioni americani de vază pentru încă o perioadă bună de timp. 12. În românește Insulele lui Thomas Hudson, trad. Ona Frantz, Polirom, Iași, 2016 (n. tr.).

CAPITOLUL 9 SPRE PARIS Viteaz ca un bizon indian

Timp de câteva zile în august 1944, în timp ce forțele americane și franceze luptau împotriva germanilor care apărau căile de acces spre Paris dinspre zona rurală franceză, Hemingway a slujit ca șef neoficial de informații la Rambouillet, un orășel sau, în funcție de punctul de vedere, un mare luminiș în pădurile străvechi din jurul capitalei. Mergând în recunoaștere pe rutele pe care le puteau urma Aliații pentru a ajunge la Paris, scriitorul devenit corespondent de război și șoferul lui, soldatul Archie Pelkey, se aflau singuri într-un jeep pe un drum de țară, unde s-au întâlnit cu un mic grup de soldați francezi din trupele iregulare, cu toții, în afară de doi, la bustul gol. Francezii erau comuniști radicali, nu foarte diferiți de gherilele pe care le cunoscuse Hemingway în Spania și, în scurt timp, au găsit puncte comune cu americanul solid, făcându-l chiar liderul lor. Au mers împreună spre Rambouillet și, după ce au dat de el de partea favorabilă a zonei neutre dintre armatele Aliaților și ale germanilor, s-au cazat într-un hotel de țară fermecător, ocupând opt din cele treizeci și ceva de camere ale Hôtel du Grand Veneur. Acolo Hemingway a creat „un cartier general destul de bine organizat, chiar dacă micuț“, prevăzut cu hărți mari fixate în perete, care marcau pozițiile germane și rutele sigure de patrulare.1 Vorbind engleză, franceză și o germană stricată, toate asezonate cu înjurături, așa-zisul corespondent de război a preluat conducerea. Îmbrăcat în cămașă, primea „curieri ai serviciilor secrete, refugiați din Paris și dezertori din armata germană“, adunând în mod metodic informații și scriind rapoarte pe care le transmitea ofițerilor de informații ai Aliaților.2 Pentru a strânge mai multe informații, a planificat și a condus patrule în zona neutră. De câteva ori a însoțit el însuși patrulele, riscându-și viața atunci când

germanii au ripostat. „Unele dintre patrulele pe care le-am făcut erau mai înspăimântătoare decât poveștile fraților Grimm“, avea el să-i scrie noii sale iubite, Mary Welsh, câteva zile mai târziu.3 Hemingway era așa de ocupat, încât nu avea timp să organizeze echipamentul care se aduna în dormitorul său: „În fiecare colț erau carabine, revolvere de toate națiile erau îngrămădite aiurea pe pat. Cada era plină cu grenade de mână…, chiuveta cu sticle de coniac, în vreme ce sub pat era un depozit de rații de armată de whiskey“.4 Era pregătit pentru orice i-ar fi scos soarta în cale. După vara anului 1943, nu prea mai era război în Cuba. Hemingway sperase să se facă util fără să părăsească insula. Dorința aproape că i se îndeplinise. Auzea și vedea submarine germane în apele din jurul insulei; știa că cel puțin un spion german adevărat își croise drum până-n Havana și trimitea mesaje secrete înapoi la Berlin. Dar în ciuda trudei lor, scriitorul și camarazii săi nu aveau multe de arătat pe măsura eforturilor lor. De acum atenția efortului se muta de cealaltă parte a Atlanticului. Forțele generalului american Dwight D. Eisenhower au invadat nordvestul Africii spre sfârșitul anului 1942 și au avansat în interiorul continentului pentru a se alătura greu încercatei Armate a Opta britanice. Până în primăvara anului 1943, Aliații înconjuraseră în jur de 225.000 de germani și de italieni într-un locșor de-a lungul coastei tunisiene. Nemții cu simțul umorului au început să numească locul „Tunisgrad“, evocând recenta înfrângere germană de la Stalingrad din Rusia sovietică, unde războiul continua să fie dezlănțuit la cote înalte. În mai, general-colonelul Hans Jürgen von Arnim se săturase și a capitulat împreună cu cândva mândrul Afrika Korps și anexele lui. De acum era doar o chestiune de timp până când Aliații occidentali aveau să invadeze continentul european. Martha Gellhorn nu încetase niciodată să-și dorească să urmeze zgomotul armelor în Europa; știa că zona Caraibelor era, în cel mai bun caz, o chestiune secundară. Devenea „tot mai insuportabil să citească despre“ războiul de pe continent.5 Îi era aproape imposibil să stea jos, să gândească sau să se mulțumească cu viața liniștită din Cuba. În schimb, a călătorit în jurul Caraibelor, însă materialul pe care-l aduna era, în cea mai mare parte, despre amenințări invizibile: echipajul unui bombardier B-17 care patrula în Caraibe la datorie, neavând nimic de raportat zile întregi la rând; sau un

oraș-port liniștit dintr-o colonie europeană, unde cei din Coloana a Cincea ar putea fi la datorie. Însă poveștile din Africa de nord și Europa aveau să fie despre lupte memorabile pentru viitorul civilizației. Astfel că, în septembrie 1943, l-a părăsit pe Hemingway și Cuba și, o lună mai târziu, șia croit drum peste Atlantic pentru a deveni una dintre puținele femei corespondent de război din teatrul european. Deși era un punct de referință pe drumul care avea, în cele din urmă, să conducă la divorțul de Hemingway, hotărârea lui Gellhorn de a relata din Europa nu era scopul în sine. Trimitea în Cuba scrisori lungi, pline de afecțiune, cu multe detalii despre viața și activitatea ei, și-l îndemna pe Hemingway să i se alăture.6 Ritmul operațiunilor era pe cale să se accelereze; trebuia să vină de îndată ce putea. Hemingway s-a opus cu încăpățânare, nedorind să abandoneze Operațiunea Friendless și îndemnând-o în schimb să se întoarcă în Cuba pentru a-i ține companie. Nu era deloc dispusă să cedeze insistențelor lui, dar nici pregătită să-l părăsească. Gellhorn a mers până într-acolo încât i-a implicat pe niște spioni americani în încercarea de a-și salva căsnicia. În călătoriile ei prin Europa, Martha se întâlnise cu Bob Joyce, diplomatul renegat pe care-l văzuse ultima oară la ambasada americană din Havana. Acum se afla la Bari, în Italia, la Biroul de Servicii Strategice (OSS), în calitate de comandant al bazei locale. Asemenea multor altora, Joyce se alăturase primului serviciu de spionaj civil din America în căutarea aventurii. Abia așteptase să plece de la Departamentul de Stat și de la Serviciul Extern; viața aceea era prea sufocantă și lipsită de orizont pentru un spirit liber ca el.7 Știa că, sub conducerea plină de carismă a eroului din Primul Război Mondial, William J. Donovan, OSS roia de mulți dintre cei mai buni și mai străluciți oameni pe care-i putea oferi America și că tânăra agenție desfășura o gamă largă de operațiuni de spionaj peste ocean, începând cu localizarea secretelor dușmanului până la desfășurarea de propagandă neagră și chiar infiltrarea de sabotori în spatele liniilor inamice. Joyce credea că schimbarea avea să fie eliberatoare. Acest lucru îl făcea să fie exact genul de om pe care-l căuta Gellhorn. Știa ce făcuse Hemingway în Cuba și acum îi putea oferi o portiță de intrare în OSS.

Ea i-a dezvăluit direct chestiunea din familie: își intra în mână ca reporter. Dar Hemingway dorea ca ea să se întoarcă acasă. Era gata să se supună „ordinelor domnului și stăpânului ei“, dar tristă la gândul de a renunța la planurile ei de a face un reportaj despre „marele spectacol“, adică invazia Franței de către Aliați. Presupunea că Hemingway își făcea planuri să vină în Europa în vreun fel sau altul, dar probabil că dăduse de greutăți legate de transport și, poate, de pașaport.8 Joyce a auzit strigătul de ajutor și a telegrafiat la cartierul general al OSS. I-a sugerat șefului său, Whitney Shepardson, rafinatul afacerist internațional care se afla la conducerea Secret Intelligence (SI), să ia în considerare abordarea lui Hemingway. Ideea era aceea de a-l angaja la IS, partea din OSS dedicată spionajului clasic, lucru care însemna să se ocupe de spioni și secrete furate. Ofițerii OSS au rămas nedumeriți când s-a răspândit mesajul acesta. Ce putea într-adevăr să facă Hemingway pentru serviciul de spionaj aflat la început de drum? – se întreba locotenent-comandorul Turner McWine, ofițer șef de informații în Orientul Mijlociu. Faima autorului și temperamentul său aveau să-i pună bețe-n roate în a se integra.9 După circa o lună, Joyce a răspuns acestor îngrijorări într-o lungă scrisoare adresată lui Shepardson. A enumerat calitățile lui Hemingway: era o autoritate în materie de Spania, cunoștea mai mulți spanioli din tabăra opusă lui Franco decât „orice alt american“; desfășurase deja operațiuni de spionaj în Cuba; și, din Războiul Civil din Spania, avea cunoștințe de primă mână despre lupta de gherilă și operațiuni speciale. Joyce l-a apărat pe Hemingway împotriva tradiționaliștilor de genul șefului spionajului militar, general-maior George V. Strong, un permanent spin în coasta OSS, care se pare că-l criticase pe Hemingway. Critica lui Strong se referea mai mult la stilul de viață al scriitorului și la simpatiile sale față de Republica spaniolă decât la capacitățile sale. Ce conta dacă Hemingway fusese căsătorit de trei ori? Joyce a concluzionat că Hemingway era un om „de cea mai înaltă integritate și loialitate“, aproape la fel de comunist sau tovarăș de drum cât șeful Băncii Naționale Chase. Joyce a reiterat sugestia sa ca Shepardson să-l invite pe Hemingway la Washington pentru a explora cum se putea face util, poate în Spania sau Italia.10

Cartierul general al OSS a tratat cererea cu mare atenție. Shepardson a solicitat opiniile directorilor adjuncți, generalul de brigadă John Magruder și G. Edward Buxton. Ca și subordonații săi, Magruder și-a exprimat rezerva în legătură cu temperamentul lui Hemingway și cu politica sa de stânga, ca să nu mai amintească și de Joyce, „un individ extrem de inteligent și într-o oarecare măsură temperamental, care nu ar progresa asociindu-se cu… Hemingway“.11 La rândul său, Buxton se întreba dacă Hemingway nu ar avea mai mult potențial pentru Operațiunile de Moravuri (OM), departamentul pentru propagandă neagră al OSS, decât pentru IS.12 Dosarul a ajuns în timp util la OM, ai cărui șefi au concluzionat, câteva zile mai târziu, că Hemingway era mult prea individualist chiar și pentru extrem de neconvenționala misiune a OM de a încerca să demoralizeze dușmanul (de exemplu, punând în circulație timbre germane false, care arătau o imagine scheletică a lui Hitler).13 Nimeni nu a sugerat că Hemingway, în vârstă de patruzeci și patru de ani, ar fi potrivit pentru un rol în ramura paramilitară a OSS, ai cărei membri operau în spatele liniilor inamice ca gherile, exact genul de lucru pe care Hemingway (și eroul său de ficțiune, Robert Jordan) îl făcuse în Spania. Genul acela de război era pentru bărbați mult mai tineri, nu-i așa? În cele din urmă, Shepardson i-a telegrafiat înapoi lui Joyce în aprilie că OSS „luase o hotărâre negativă în privința lui Hemingway. E posibil să greșim, dar simțim că deși are, fără îndoială, capacitatea remarcabilă pentru a face acest gen de activitate, ar fi un individualist prea mare ca să lucreze sub supraveghere militară“.14 Cum a luat sfârșit inițiativa Gellhorn–Joyce? A mai contactat-o Joyce pe Gellhorn pentru a-i transmite veștile proaste? Dacă Hemingway și Gellhorn discutaseră ca ea să-l abordeze pe Joyce, cum a reacționat Hemingway? Este imposibil de aflat. Gellhorn și Joyce nu mai păstrau legătura în aprilie, iar cenzura din perioada războiului ar fi făcut ca el să poată cu greu să-i dea vestea în scris. Pe atunci Gellhorn cedase insistențelor lui Hemingway și revenise în Cuba pentru o scurtă revedere. Pretențioasa Gellhorn s-a întors acasă la un soț care bea tot mai mult și se spăla mai puțin ca de obicei. Îi crescuse o barbă deasă încărunțită, așa de încâlcită, încât se jucau șoarecii în ea. (Cel puțin așa afirma el într-o scrisoare plină de flecăreală, adresată primei sale soții, Hadley.15) Dormise

pe podea, printre teancuri de scrisori la care nu răspunsese, după ce băuse câteva pahare. Lucrul acesta era în regulă pentru echipajul de pe Pilar şi pentru cei cinci câini și cele unsprezece pisici, toţi făcându-se comozi în dezordine. Scena era acum pregătită pentru un război personal. Hemingway vorbea despre submarine în Caraibe, Gellhorn privea către marile bătălii care se întrezăreau în Europa, Hemingway lua apărarea Operațiunii Friendless, Gellhorn o ataca. O parte din Hemingway știa de ceva vreme că Gellhorn avea dreptate, dar nu voia să recunoască, în special în fața unei femei care nu-și sprijinea soțul cu loialitate și plecase în schimb în propriile-i aventuri de război. Lucrul acesta o făcea să fie o soție nepotrivită, care-și punea cariera înaintea căsniciei.16 Chiar și după ce Hemingway a urlat la ea, trezind-o chiar în miezul nopții ca să-i spună cât de nebună, iresponsabilă și egoistă era, Gellhorn nu a renunțat să caute ajutor din partea serviciilor de informații ale Aliaților.17 Așa cum îi abordase pe Bob Joyce și OSS în Italia, Gellhorn a apelat la un alt prieten, pentru a o ajuta să-l scoată pe Hemingway din Cuba și să-l ducă unde era război. De data aceasta, a recurs la prietenia ei cu Roald Dahl, un alt spion-scriitor-războinic. Era pilot de vânătoare britanic care nu mai putea pilota deoarece, după ce fusese rănit într-un accident, își pierdea cunoștința la altitudine. Titulatura sa oficială era de atașat adjunct de aviație la ambasada britanică din Washington. Majoritatea atașaților sunt spioni în uniformă, însărcinați cu adunarea de informații despre țara gazdă. Lucrul acesta nu era suficient pentru Dahl, care mai avea o altă sarcină, neoficială, din partea organizației numite British Security Co-ordination (Coordonarea Securității Britanice, CSB). Misiunea acesteia era aceea de a influența publicul american și pe liderii săi. CSB dorea ca ei să sprijine obiectivele de război britanice, activitate care implica și ceva spionaj, ocazionala poziționare în presă și presiune discretă asupra persoanei potrivite la momentul potrivit.18 Dahl își începuse deja cariera literară cu o combinație de povestiri de război și povești fantastice pentru copii, dintre care una i-a atras atenția lui Walt Disney. Incredibil de înalt la cei doi metri ai săi, cu o uniformă și un accent exotic, ca să nu mai amintim de performanțele sale din vremea războiului și de realizările sale literare, Dahl era un bun de preț în cercurile

sociale din Washington. În octombrie 1943, fusese invitat la Casa Albă la cină și la vizionarea unei adaptări pentru film a romanului Pentru cine bat clopotele, în ceea ce el numea „cinematograful personal“ al președintelui. Gazda era Eleanor Roosevelt care, după cum îi scria Dahl mamei sale, „a turnat o mulțime de cocteiluri“. Unul dintre partenerii săi de la cină era Gellhorn, „o tipă pe cinste“ care „folosește un limbaj vulgar la fel de mult pe cât folosește soțul ei în cărțile sale“.19 Câteva luni mai târziu, în martie 1944, Dahl era fericit că „Marty Hemingway se întorsese săptămâna trecută din Italia și… avea o mulțime de povestit“.20 Dar ea nu a apelat la Dahl doar pentru a-i spune povești. Dorea să știe dacă îl putea duce pe Hemingway peste Atlantic. Existau puține locuri, rezervate pentru chestiunile de război. Atașatul de aviație controla călătoriile spre Marea Britanie cu avioanele Royal Air Force/RAF (Forțele Aeriene Regale). Dahl a găsit o ocazie. Putea face rost de un loc pentru Hemingway dacă era de acord să devină corespondent de război acreditat și să relateze despre război din punctul de vedere al RAF.21 Când Gellhorn i-a transmis oferta lui Dahl, Hemingway a cedat în fața inevitabilului și a acceptat. O Gellhorn recunoscătoare l-a felicitat pe Dahl pentru că a fost „angelic de serviabil“.22

Corespondentul de război acreditat în mod oficial: legitimația eliberată de Armată în 1944. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Curând Hemingway călătorea din Cuba spre New York, încă afișându-și barba mare pe care și-o lăsase în timpul Operațiunii Friendless. În Manhattan a luat legătura cu Collier’s, care-l angajau drept corespondent pentru Campania din Europa, și s-a întâlnit cu Dahl la Hotelul Gladstone. Cei doi au petrecut o seară memorabilă, bând șampanie și mâncând caviar dintr-un borcan de aproape un kilogram care părea fără fund, cu un bărbat pe care Dahl și-l amintea ca „un instructor de box cam nebun“.23 Înainte de a pleca la Londra, Hemingway i-a spus lui Gellhorn că femeile nu aveau acces în avioanele britanice (lucru care nu era adevărat) și a lăsat-o să traverseze Atlanticul pe cont propriu, pe un cargou norvegian încărcat cu dinamită. Succesul lui Gellhorn de a-l aduce pe Hemingway în Marea Britanie nu a reușit să le salveze căsnicia. Odată ajuns la Londra, Hemingway s-a mutat la Hotelul Dorchester de pe Park Lane în Mayfair, care se întâmpla să fie hotelul ei preferat. Relativ nou – se deschisese în 1931 – și construit din beton armat, londonezii îl considerau atât luxos, cât și rezistent la bombardamente. Încă mai atrăgea clienți fideli, ca romancierul britanic Somerset Maugham. Dar acum atrăgea și mulți nou îmbogățiți care veneau pentru siguranță. (Un mucalit comenta că în timpul războiului era ca și cum te aflai în mizerie costisitoare pe un transatlantic de lux, poate unul care era acum folosit ca navă militară; Hotelul Dorchester era o fortăreață unde banii îți cumpărau siguranța, dar nu putea să compenseze întotdeauna penuria din vreme de război sau să garanteze că genul potrivit de oameni stăteau la masa de lângă tine.24) Deși nu mai fusese niciodată în capitala britanică, Hemingway s-a descoperit înconjurat de o diversitate uimitoare de prieteni, familie și asociați, care-l țineau ocupat. În primăvara anului 1944, Londra era epicentrul universului Aliaților. Orice și oricine, se pare, se concentra asupra iminentei invazii a Europei de nord. Pe stradă treceau în mașini sau pe jos, singuri sau în grupuri, mulțimi de soldați, marinari și aviatori din toată lumea liberă. Restaurantele și cluburile mai bune erau pline cu ofițerii lor. Ziariști veneau să relateze despre marele eveniment pe care oricine simțea că e pe cale să aibă loc. Leicester, fratele lui Hemingway, căruia i s-a lăudat despre Operațiunea Friendless, se afla și el acolo, făcând parte dintr-

o echipă militară de filmat. Când Gellhorn a ajuns în cele din urmă la Londra, Hemingway nu prea avea timp pentru ea. Între ei lucrurile stăteau mai prost ca niciodată. Continuau să se certe, iar el o batjocorea în public cu brutalitate. Nu a ajutat nici faptul că începuse să fie interesat de Mary Welsh, corespondenta de război din Minnesota, care lucrase cu Leicester și care vorbea despre fratele lui mai mare. Era o brunetă minionă de 1,57 m, cu păr scurt și creț și un zâmbet prietenos. Ceilalți corespondenți considerau că arăta la fel de bine în uniformă ca și în puloverul pe care-l purta fără sutien. Deși căsătorită încă cu un ziarist australian, Mary a devenit în scurt timp amanta lui Hemingway. După divorțul de Gellhorn, avea să devină cea de-a patra soție a lui. Au existat chiar și câțiva spioni în ecuație. Unul dintre ei era de la NKVD și-l căuta pe Hemingway. Însemnările despre întâlnire sunt scurte. Se declară, pur și simplu, că un agent anonim s-a întâlnit cu Hemingway la Londra în iunie. Cum au știut sovieticii când și unde să-l găsească? Se poate să fi fost pură întâmplare sau rezultatul unei căutări atente. Sau poate că, la ultima întâlnire de la Havana, Hemingway i-a dat „lucrătorului“ sovietic de acolo vreo idee unde să-l găsească. (Potrivit poveștilor care circulau prin hotel, Dorchester era de mult timp preferatul celor din Coloana a Cincea și a spionilor de orice fel.25 E posibil ca persoana de contact sovietică și Hemingway să fi căzut de acord cu privire la un plan de comunicare, poate că avea să-și facă apariția într-un loc anume într-o anumită zi a săptămânii. Dosarul NKVD sugerează că această întâlnire era asemenea celei care avusese loc înainte ca Hemingway să părăsească Havana. A fost din nou cordială și neconcludentă, sovieticul testând accesul și dedicarea, iar Hemingway părând amabil, dar oprindu-se să facă vreun angajament anume:26 Întâlnirile noastre cu „Argo“ [numele de cod al lui Hemingway] la Londra și la Havana s-au desfășurat cu scopul de a-l studia și de a-i detecta potențialul pentru activitatea noastră… „Argo“ nu ne-a oferit nici o Informație [sic] polit., deși și-a exprimat în mod repetat dorința și disponibilitatea de a ne ajuta. În ultimii patru ani, caracterul războiului împotriva fascismului se

schimbase în mod radical. Scriitorul rămânea solidar față de Uniunea Sovietică și poporul rus, care continuau să facă sacrificii enorme în războiul împotriva naziștilor. Dar acum, mai mult ca niciodată, propria sa țară era mobilizată și angajată în ceea ce Eisenhower avea să numească Cruciada din Europa. America se ținuse de promisiunea de a fi arsenalul democrației, producând cantități imense de nave, avioane și tancuri și chemând la arme milioane de bărbați. Chiar și Hemingway servise deja cu mândrie pe uscat și pe mare. În primăvara anului 1944, Armata SUA se pregătea să-i înfrunte pe germani pe câmpiile din nordul Europei. Erau povești americane noi și demne de a fi consemnate, precum și oportunități de a contribui la efortul de război, care nu implicau NKVD-ul. Hemingway nu avea nevoie de o altă predică din partea lui Gellhorn ca să-și dea seama că Ziua Z avea să fie, pentru America, momentul de cotitură în războiul din Europa. A apelat la favoruri pentru a ajunge cât mai aproape posibil de plajele ce urmau a fi invadate. De pe o navă de desant lungă de mai bine de unsprezece metri a privit cum se derula istoria în apele din largul Normandiei pe 6 iunie 1944. În jurul și în spatele lui se afla una dintre cele mai mari armate din istorie: navele de transport „acoperite de macarale“, navele mai mici „pretutindeni în apă“, asemenea unei mulțimi de insecte de apă, „târându-se înainte spre Franța“.27 Cuirasatul Texas nu era departe; principalele lui baterii împroșcau foc și aruncau cu proiectile de mărimea unor mici autoturisme în stâncile care dădeau spre plaja cu numele de cod „Omaha“. În mod uimitor, destul de mulți germani au supraviețuit bombardamentului și au ripostat împotriva invadatorilor, creând o zonă de măcel la marginea apei. Imediat pe uscat, Hemingway a văzut două tancuri americane care ardeau intens după ce fuseseră lovite de nemți. Omaha s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari provocări ale Aliaților în Ziua Z. Planul sectorial nu a supraviețuit contactului cu inamicul. Domnea confuzia. Majoritatea tancurilor alocate plajei s-au scufundat în larg, unitățile de infanterie nu au putut să-și găsească obiectivele, iar fortificațiile germane din buncăre și cazemate aflate pe înălțime au rezistat cu bine peste zi. În jur de două mii de soldați americani au murit acolo în valuri și pe plajele stâncoase. Dar, în primele douăzeci și patru de ore, mulți supraviețuitori au reușit să se adune și să înainteze un kilometru sau doi pe

uscat. Au ajutat să pună bazele unui cap de pod pe continent, care avea să le permită armatelor americane, canadiene și britanice să înainteze, luptând pe terenul dificil al provinciilor de coastă în iunie și iulie, înainte de a avansa spre est, spre fluviul Sena și Paris, în luna august. După Ziua Z, Hemingway s-a întors la Londra și a reușit în cele din urmă să zboare cu RAF. Deși obez de acum, cu burta atârnându-i peste curea, a reușit cumva să încapă într-o uniformă britanică cu o tresă pe umăr ce-l identifica drept corespondent. A reușit chiar să prindă cu o cataramă o vestă de salvare și o mască de oxigen peste uniformă. Spre sfârșitul lui iunie, a zburat în raiduri împotriva „bombelor zburătoare“13 V-1, rachete fără pilot pe care germanii le numeau arme de răzbunare și care vizau orașele englezești. Într-o după-amiază, aflat la bordul unui avion „Tempest“ al RAF, a privit cum o escadrilă de bombardiere americane B-25 ataca instalații de lansare într-un loc numit Droncourt din Franța. Câteva zile mai târziu, pe 29 iunie, a zburat peste coasta de sud a Angliei într-un Mosquito, avionul de vânătoare rapid al FAR, construit din placaj, având sarcina periculoasă de a doborî rachetele aflate în zbor. Între raiduri, a studiat despre navigație, nevrând să fie doar un „pasager care pune bețe-n roate“. Și aici dorea să fie util. A început să-i placă să studieze despre războiul aerian și dorea să-și prelungească perioada „minunată“ petrecută cu RAF.28 Cel puțin pentru moment, era dispus să uite de ura sa de dinainte față de Guvernul Majestății Sale, de pe vremea politicii sale referitoare la Războiul Civil din Spania. Indiferent de dorințele lui Hemingway, războiul de pe uscat devenea în curând mult mai important și venise vremea să renunțe la sediul său din Londra. Redactorii de la Collier’s doreau ca el să meargă pe teren în Franța, unde soldații americani luptau încă din greu ca să-i scoată pe nemți din Normandia și Bretania. Pe la mijlocul lui iulie, își obținuse acreditarea ca membru al corpului de presă atașat Armatei SUA. Odată aflat pe continent, avea să rămână fidel condițiilor din vreme de război pe care și le stabilise singur. Avea trei scopuri: să fie de ajutor forțelor combatante, să găsească cele mai bune subiecte pe cât posibil și să-și desfășoare activitatea după propriile-i reguli. Acestea aveau să conducă la apogeul carierei sale de spion în vreme de război.

Hemingway și șoferul lui, soldatul Archie Pelkey, în drum spre aventură, Franța, 1944. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

După sosirea în Franța, Hemingway s-a împrietenit cu comandantul celei de-a patra Divizii de Infanterie, generalul-maior Raymond O. Barton, un soldat profesionist dur și serios, deși unul care nu era lipsit de umor sau îngust la minte. (În primul rând, tolera porecla de la West Point de „Tubby“, care l-a urmărit peste tot în cariera sa.) Barton era dispus să-i dea lui Hemingway un jeep și un șofer, care de regulă era soldatul din nordul statului New York, cu părul de un roșu aprins, pe nume Archie Pelkey, și i-a permis să exploreze Normandia pe cont propriu. Echipați cu hărți și binoclu, înarmați cu puști și grenade de mână, au acoperit distanțe mari: de la orășele vechi, ca Villedieu-les-Poêles, ad litteram „Orașul de Tigăi al lui Dumnezeu“, unde Hemingway a privit în liniște lupte de stradă dintre

soldații americani și germani, până la labirintul de străduțe de țară și de drumuri lăturalnice de lângă Saint-Pois, unde o ambuscadă cu tunuri germane antitanc de 88 mm de mare precizie l-ar fi putut costa viața, și până la magica insulă a mareelor, Mont Saint-Michel, a cărei mănăstire de secol XII se ridică încă la câțiva zeci de metri din solurile sărăturoase dimprejur, unde a mers să se refacă timp de câteva zile în urma ambuscadei.29 De la bun început Hemingway a dezvăluit Armatei SUA ceea ce a aflat și a observat. Erau unele informații minore pe care Barton și alții le considerau de ajutor – poate ceva ce Hemingway culegea de la vreun francez, poate ceva ce el însuși observa. Hemingway cunoștea bine zona rurală a Franței, mai ales acele regiuni pe care le explorase pe bicicletă în anii ’20, când locuia la Paris cu prima lui soție și fiul lor. Se pricepea și la configurația terenului, ceea ce în luptă schimba situația. Barton suferea de ulcer, înrăutățit de stresul luptei. Odată, când era epuizat spre sfârșitul zilei și simțea nevoia să se întindă, Hemingway s-a culcat lângă el pe o pătură și a vorbit domol despre locul unde se aflau nemții „și dacă au plecat sau nu și cum o să fie de aici înainte“.30 Când armatele Aliaților au început să se apropie de Paris la jumătatea lunii august, Barton a știut că erau șanse mari ca Divizia a 4-a să ajute la eliberarea orașului care însemna atât de mult pentru Hemingway și i-a dat scriitorului o misiune de recunoaștere neoficială: ia-ți jeepul și șoferul și vezi ce poți observa pe drumul care duce la Paris.31 Hemingway s-a conformat bucuros, luând-o spre est de țărm, lăsând în urmă gardurile vii și înghesuite ale Normandiei pentru peisajul mai larg de ferme alternând cu pâlcuri de copaci ici-colo pe lângă Chartres. Pe 19 august 1944 s-a întâlnit cu două mașini cu luptători francezi de gherilă cu pieptul dezgolit, înarmați cu o amestecătură de arme luate la întâmplare.32 Aceștia erau tinerii comuniști din Franc-Tireurs et Partisans Français (FTPF), cel mai radical grup de extremă stângă al Rezistenței Franceze, care era „frecvent acuzat de lipsă de disciplină sau de exces de zel“.33 Afinitatea a fost spontană. Luptătorii francezi de gherilă au fost atrași de americanul solid şi energic, care le vorbea limba, și s-au atașat repede de el.

El era la fel de fericit să-i ia sub aripa lui. Nu a fost o relație formală, ci ceva ce s-a născut în mod spontan pe câmpul de luptă. Francezii erau așa de fascinați de Hemingway, încât la scurt timp au început să-i copieze „mersul grosolan de marinar… [și să vorbească agresiv la fel ca el] în propoziții scurte, rostite din colțul gurii… în diverse limbi“.34 Americanul s-a apucat să facă rost de arme capturate de la unitățile aliate din apropiere și să-și echipeze oamenii cu haine stranii și echipament dintr-un camion al Armatei SUA, care fusese abandonat în urma unei ambuscade. După puțin timp, luptătorii erau îmbrăcați și înarmați destul de bine, împodobindu-se bucuroși cu șiruri de grenade de mână în jurul taliei și al umerilor.35 Hemingway și-a condus banda spre Rambouillet, de acum important pentru că se întindea de-a lungul unuia dintre drumurile care duceau la Paris dinspre sud-vest. Garnizoana germană tocmai fusese evacuată; nu mai era nimic între orășel și inamic. Asta lăsa un gol pe care Hemingway și oamenii lui puteau să încerce să-l umple. Știa instinctiv că trebuia de asemenea să caute cea mai apropiată unitate americană, pentru a raporta unde se afla și ce văzuse. Așa că, în dimineața zilei de 20 august 1944, Hemingway a condus câțiva kilometri înapoi spre vest pentru a lua legătura cu ofițerul de informații de la postul de comandă al Diviziei a 5-a, în afara recent eliberatului Chartres, concentrat în jurul celei de-a treia cea mai mare catedrală gotică din Europa, care domina orașul vechi și ogoarele cu grâu dimprejur cu turnurile ei pătrate și cu contraforții suspendați. Probabil cadavrele umflate ale germanilor și americanilor de-a lungul drumului, pe care nimeni nu avusese încă timp să le îngroape, au fost cele care și-au lăsat totuși amprenta mai profund asupra simțurilor în acea zi. La postul de comandă, scriitorul s-a întâlnit cu David K. E. Bruce, ofițer de rang superior al OSS în Europa occidentală. Chiar și în uniforma simplă de campanie de infanterist, Bruce arăta ca un conducător, ceea ce și era: cu casca pusă drept pe cap, cu o jachetă de teren curată și închisă la nasturi, purtând însemnele gradului – vulturii de colonel – la vedere. Privirea sa era directă, expresia deschisă și angajată, semn că avea un bun simț al oamenilor. La Chartres, Bruce a fost (potrivit spuselor lui) „încântat“ de „patriarhalul“ Hemingway, luat de val de „barba lui căruntă [și de] fizicul impunător, la fel ca Dumnezeul pictat de Michelangelo“.36 Fascinația lui

Bruce i-a ușurat lui Hemingway munca de a-l convinge că Rambouillet ar putea fi cheia către porțile Parisului. Puteau împreună să îndeplinească una dintre misiunile lui Bruce, aceea de a descoperi punctele forte și intențiile nemților, mai ales prin infiltrarea de spioni care să străpungă liniile frontului în teritoriul încă controlat de aceștia.

Gata să pășească într-o „baie de entuziasm“: Hemingway și colonelul David K. E. Bruce de la OSS, cu un membru al Rezistenței franceze, august 1944. Hemingway poartă o curea germană capturată și ține un pahar, probabil umplut de bărbatul din stânga sa, care ține în mână o sticlă. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

După-amiază Bruce a mers pe același drum spre Rambouillet pe care mersese și Hemingway spre și venind de la Chartres. Colonelul conducea de-a lungul marginii unei păduri dese, seculare, care fusese rezervația de vânătoare a regelui pe vremea monarhiei, apoi pe lângă un mic castel ca din poveste, cu tencuială cenușie, având câte un turn rotund la fiecare colț – locuința de la țară a conducătorilor francezi când doreau să plece din capitală. În centrul orașului, Bruce a găsit „un hotel vechi, umbrit fermecător“.37 Având propria grădină, Grand Veneur arăta mai mult ca o altă locuință mare de la țară decât ca un mic hotel. Clădirea cu patru etaje avea obloane de lemn la multele-i uși și ferestre duble care, alături de lucarnele

care se terminau pe panta acoperișului, dădeau locului un aer primitor. Deși numit după maestrul vânător al regelui (veneur), hotelul Grand Veneur primise pe orice putea plăti ca să se relaxeze în stil la țară. Odată înăuntru, Bruce nu a ezitat să se scufunde în „baia de entuziasm“ pe care i-o descriseseră Hemingway și partizanii lui.38 Înființând un centru de operațiuni la el în cameră, Hemingway făcuse deja o parte din munca lui Bruce și, pentru zilele care au urmat, și-au unit forțele. Patrulele pe care leau trimis în zona rurală dintre Rambouillet și Paris au revenit cu informațiile că era doar slab apărată, o informație cheie pentru armatele Aliaților care înaintau spre capitala franceză. Hemingway l-a impresionat pe Bruce ca anchetator expert și scriitor de rapoarte, petrecând ore întregi ca să cearnă informațiile pe care le adunase.39 La un moment dat, un francez din grupul de gherilă le-a cerut lui Hemingway și Bruce permisiunea de a părăsi sediul timp de „cincisprezece minute ca să ucidă un trădător civil“ – lucru care nu era neobișnuit în acele zile haotice dintre ocupație și eliberare, când membrii Rezistenței își puteau plăti polițe mai vechi. Bruce a scris în memoriile sale că au aprobat cererea și i-au împrumutat bărbatului un pistol.40 Bruce l-a însărcinat pe Hemingway cu păstrarea ordinii la Grand Veneur, lucru pe care l-a făcut în maniera-i proprie. Se spune că venise cu ideea inedită de a-i face pe prizonierii săi germani să-și dea jos pantalonii (potrivit teoriei că era mai puțin probabil ca un om fără pantaloni să evadeze) și apoi îi punea la muncă să curețe cartofi, ceapă și morcovi în bucătăria hotelului. La cină, hotelierul a răsucit și mai mult cuțitul în rană, făcându-și prizonierii să se îmbrace cu jachete înzorzonate și să-i servească pe cei care-i capturaseră.41 Când s-a răspândit vestea că trupele se organizau în Rambouillet pentru eliberarea Parisului, orașul s-a aglomerat curând „ca o petrecere de Revelion cu… petrecăreți cam de duzină“, printre care și o serie de colegi corespondenți de război, care se întrebau de ce Hemingway părea că el era șeful acolo.42 Se folosea de pumni ca să păstreze ordinea; după cum s-a exprimat mai târziu, a sfârșit prin a lovi un ziarist „direct în mutră“ și imobilizând un parașutist care „îi amenința pe toţi cu pușca lui Sten, ca să-i facă să-i dea șampanie“.43 Viitorul diplomat Bruce făcea o recapitulare

temperată a zilei respective, împreună cu scriitorul Malcolm Cowley: „Ernest… a fost obligat să-i împingă pe unii dintre ei cu dosul palmei, cu destulă blândețe pentru un Hercule ca el“.44 Dar chiar și Bruce a trebuit să recunoască că scriitorul-spion putea avea accese de furie la Rambouillet după ce băuse prea mult.45 Bruce a transmis informațiile obținute de ei către forțele aliate care înaintau. Unele rapoarte au ajuns direct la comandanții trupelor terestre, altele la telegraful OSS – Bruce avea propriul său transmisionist și propriul radio codat. Împreună cu un membru important al Rezistenței, Bruce și Hemingway au încercat să-l informeze pe cel care avea să conducă primele trupe aliate spre Paris. Comandantul diviziei franceze era un ofițer veteran, pe nume Philippe François Marie Leclerc de Hautecloque, care luptase împotriva germanilor continuu încă din 1939. Bruce îl admira pe tovarășul său aristocrat: „înalt, uscățiv, chipeș, cu o înfățișare aspră… un personaj frapant“.46 Hemingway era mai puțin generos într-unul dintre mesajele sale din război: spunea cum, departe de a fi recunoscător pentru munca lor, Leclerc le-a spus cuvinte de ocară de neimaginat în franceză celor trei informatori și le-a zis „să dispară“.47 Dar ofițerul de informații al generalului a luat cina cu ei ulterior, iar Bruce i-a oferit „un rezumat amănunțit, cu schițe ale punctelor forte ale germanilor între Rambouillet și Paris, de-a lungul tuturor drumurilor, și ale obstacolelor de așteptat“. Bruce a fost convins că informațiile au avut „un efect hotărâtor asupra… marșului spre Paris“.48 Bruce a prețuit contribuția lui Hemingway într-atât încât să aranjeze să continue colaborarea lor după ce părăseau Rambouillet. În noaptea de dinainte ca Leclerc să înainteze spre Paris, ofițerul OSS a scris cu creion pe o bucățică de hârtie liniată, „Dragă Domnule Hemingway“. El, Bruce, avea să plece la Paris dimineața. Putea Hemingway „să aranjeze transportul… celor doisprezece oameni din Rezistență, care au făcut aici o treabă excelentă?“ Pentru Bruce era „important ca ei să rămână împreună pentru a putea fi folosiți în anumite scopuri viitoare pe care le am în vedere“. A încheiat cu oficialul „Cu stimă, al dvs. D K E Bruce, Colonel, G.S.C., C.O. OSS, ETO“.49 Hemingway a păstrat cu grijă nota, așa cum făcuse și cu scrisoarea de la ambasadorul Braden despre activitatea lui din Cuba.

Pe 24 august, Bruce și Hemingway s-au alăturat unuia dintre cele mai lungi convoaie de camioane ale Aliaților, jeepuri și tancuri, în timp ce-și croiau încet drum prin pădure în direcția Parisului. Vremea nu-i ajuta – a plouat în cea mai mare parte a zilei, udând pe toată lumea până la piele în doar o oră de la plecarea din Rambouillet –, și nici puținii germani rămași. De câteva ori Hemingway și armata sa privată s-au oprit ca să se adăpostească (și poate ca să riposteze) când dușmanul a deschis focul din vreo jumătate de duzină de poziții alese cu grijă, poate un tanc ascuns în pădure sau unul dintre încă periculoasele tunuri antitanc de 88 mm, aflate pe o bucată de teren înălțat. Viitorul prezentator de știri de la CBS, Andy Rooney, pe atunci reporter la Stars and Stripes, se afla în apropiere când a auzit focul de tun în față. A știut în clipa aceea că nu era un foc al Aliaților și a sărit din jeep, căutând și găsind un zid de pe marginea drumului, suficient de înalt ca să se ascundă în spatele lui dacă se ghemuia suficient de mult. În spatele aceluiași zid, la vreo cincisprezece metri distanță, a văzut o altă siluetă care striga: „O să stăm aici o vreme!“ Bărbatul solid purtând un combinezon militar canadian și o șapcă de ofițer cu un cozoroc de piele, care s-a târât apoi să ajungă la el, s-a dovedit a fi Hemingway. Trăgând bucăți de hârtie din buzunare, scriitorul a început să-i spună lui Rooney unde se aflau germanii pe drumul din față. Deși avea rezerve cu privire la Hemingway, corespondentul de război rebel, Rooney a fost impresionat de precizia informației și recunoscător pentru avertismentele cu privire la locurile problematice.50 Spre sfârșitul după-amiezii zilei de 24, Hemingway și Bruce se aflau în interiorul granițelor orașului, înaintând pe fluviul Sena care curge prin centrul Parisului. Locuri răzlețe de rezistență germană și mulțimi care jubilau făceau ca înaintarea să meargă greu. Chiar și acolo unde cele două tabere încă mai trăgeau focuri, străzile erau mărginite de parizieni, obligându-i fericiți pe eliberatori să primească fructe, flori și, mai presus de toate, băutură. „Era“, scria Bruce în jurnalul său, „imposibil să refuzi [darurile aruncate asupra noastră]… În cursul după-amiezii aveam bere, cidru, bordeaux alb și roșu, burgund alb și roșu, șampanie, rom, whiskey, coniac, armagnac și calvados“.51 Combinația era suficientă ca să afecteze chiar și constituția zdravănă a lui Bruce și, odată cu căderea nopții, a decis

împreună cu Hemingway să rămână peste noapte într-o casă din apropiere. Pe 25 august, americanii s-au trezit într-o „minunată zi însorită“.52 După ce au petrecut dimineața ca să-și revină, micul grup a plecat la 12.30 să facă un mare tur al unora dintre cele mai reprezentative obiective din Orașul Luminilor, mergând cu mașina pe splendidul bulevard cunoscut drept Champs-Élysées, care se întinde de la Arcul de Triumf până la eleganta Place de la Concorde. Deși focul lunetiștilor continua să răsune în zonă, șase veterani francezi stăteau de pază la Mormântul Soldatului Necunoscut de sub arc. Căpitanul lor le-a permis americanilor să urce pe acoperiș ca să vadă priveliștea care-ți tăia răsuflarea – marea de domuri și acoperișuri și turle de deasupra, tancuri trecând și trăgând pe străzi dedesubt. După-amiaza târziu, Bruce și Hemingway au gonit înapoi pe un ChampsÉlysées pustiu de data aceasta, până la nr. 25, sediul elitistului Travelers Club din Vila La Païva (după numele unei curtezane din secolul al XIX-lea, cunoscute și ca la grande horizontale.) Clubul era în mare parte pustiu, dar au reușit să dea de președintele său și au băut cu el un rând de șampanie. Apoi, după ce au înfruntat mulțimile de francezi care ovaționau, beau și se sărutau din Place de l’Opéra, au evadat spre calmul relativ de la Hotelul Ritz, instituție venerabilă din centrul Parisului, asemănător mai mult cu un castel decât cu un hotel, care era imaginea de rai a lui Hemingway. („Atunci când visez despre viața de după moarte… acțiunea are întotdeauna loc la Hotelul Ritz din Paris“, a scris cândva Hemingway.53) S-au așezat la bar cu grupul de gherilă al lui Hemingway, câțiva corespondenți și subordonații lui Bruce, comandând vreo cincizeci de martini, lucru pe care un Bruce cu discernământ l-a catalogat ca „nu prea bun“.54 Însă cina de la hotel din seara aceea, cu Hemingway și un anturaj mai mic, a fost excelentă: bucătarul s-a străduit să gătească tot ce era mai bun cu doar câteva ingrediente la dispoziție, probabil o bucată de carne păstrată pentru o ocazie specială, alături de câteva feluri de bază servite la Ritz pe timpul războiului, ca supă de legume, orez și cremă de spanac cu un sos special, apoi câteva fructe de zmeură în lichior, toate stropite cu vinuri dintr-una dintre cele mai bune crame din lume (care supraviețuise intactă ocupației și eliberării). După cină, mesenii au scris data pe foile cu meniul, pe care fiecare dintre ei le-au semnat. Foaia pe care istoricul militar S.L.A. Marshall a luat-o acasă purta

titlul: „Credem că am luat Parisul“.55 Nu luaseră, desigur, Parisul, în nici un sens al cuvântului. Dar după toate informațiile, ei se aflau în avangardă, iar rapoartele lor se dovediseră a fi utile, cu informații solide despre inamic și despre rutele care erau libere.56 A fost o reală contribuție la eliberarea capitalei franceze, care probabil a salvat vieți. Acesta era Hemingway în cel mai bun moment al vieții sale de spion. Lupta terestră cu trupele de gherilă i se potrivea bine, mai bine chiar decât războiul pe mare și cu siguranță mai bine decât războiul aerian. Alte forme de spionaj, cum ar fi șefia la Crook Factory sau activitatea pentru NKVD, păleau în comparație cu aceasta. Marshall, care-l văzuse pe Hemingway în acțiune de câteva ori între 23 și 25 august, și care era un bun judecător al faptelor de curaj militare, a tras concluzia că avea „curajul unui bizon indian și… era neobișnuit de bun la conducerea gherilelor“.57 La rândul său, David Bruce a concluzionat că Hemingway „dăduse dovadă de acea rară combinație de nesăbuință informată și de precauție, care știe cum să profiți cum se cuvine de… un prilej favorabil care, odată pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Este un lider înnăscut și, în ciuda puternicei sale independențe de caracter… un individ extrem de disciplinat“.58 Marshall și Bruce aveau dreptate. Hemingway putea lua o echipă prost organizată, putea deveni liderul ei și o putea conduce prin pâcla războiului. Dar nu era doar un conducător de gherilă independent. A avut grijă să colaboreze cu trupele regulate și să facă front comun cu ofițeri de informații ca Bruce. Ceea ce spunea șoferul lui Hemingway despre partizanii francezi radicali se aplica în aceeași măsură și omului care i-a condus în august 1944. Pentru soldatul Pelkey „cel Roșu“, erau „o unitate bună. Cea mai bună unitate cu care am fost vreodată. Fără disciplină [de armată]. Trebuie să recunosc asta. Băutură tot timpul. Trebuie să recunosc asta. Dar o unitate care lupta din plin“, una care, cu liderul potrivit, a dus treaba la bun sfârșit.59 13. Rachete ghidate, propulsate de un motor, folosite de germani în cel de-al Doilea Război Mondial (n. tr.).

CAPITOLUL 10 PE FRONT Ultimele luni ale marelui război împotriva fascismului

La începutul lui septembrie 1944, Hemingway împreună cu ofițerul din Armata SUA Charles T. Lanham stăteau pe o colină care dădea spre orașul belgian Houffalize, cu clădirile cu tencuială albă și cenușie adunate ordonat într-un ciorchine în jurul pieței orașului, situat de partea cealaltă a râului Ourthe. Ceea ce Hemingway numea „cursa de șoareci… prin țara împădurită, unduitoare“ se apropia de sfârșit.1 Aliații îi alungaseră aproape în totalitate pe germani din Franța, apoi spre nord și est prin Belgia, spre granița belgiano-germană. Americanii se puteau mândri cu realizările lor, începând din iunie cu Ziua Z, dar războiul nu se terminase încă. În această zi, Hemingway și Lanham îi puteau vedea pe germani retrăgându-se peste podul care trecea peste râul îngust, puțin mai lat decât un stăvilar, care despărțea acum cele două părți. Ca să se asigure că americanii păstrau distanța, artileria germană trăgea în drumurile care duceau spre oraș. Hemingway și Lanham au făcut fiecare pariu că puteau ajunge în piața orașului înaintea celuilalt. În timp ce Lanham a luat-o pe drumurile din spate prin pădure, Hemingway a pornit-o pe drumul principal, forțele „sale“ fiind urcate în două jeepuri – unul cu grupul său de gherilă franceză, altul cu soldatul Pelkey la volan. Bombe-capcană și copaci căzuți făceau mersul greoi și, până când Hemingway a ajuns la marginea apei, Lanham era deja acolo – dar nici unul nu putea trece, fiindcă nemții aruncaseră podul în aer. După vreo zece zile, cei doi bărbați încă se mai testau unul pe celălalt. Erau la cină la o veche fermă, mâncând o friptură în onoarea lui Hemingway, când un obuz german a intrat printr-unul dintre pereți și a ieșit

printr-altul, fără să explodeze. În timp ce aproape toți ceilalți meseni au luat-o la fugă să se adăpostească, Hemingway a continuat calm să-și taie carnea. Lanham i-a spus oaspetelui său să o ia din loc, sau cel puțin să-și pună casca pe cap, dar el a refuzat și au început să se certe în timp ce alte obuze treceau prin pereți, iar și iar, în mod miraculos fără să explodeze. Ca să nu fie mai prejos, Lanham și-a dat jos casca și a continuat să mănânce. Ceilalți meseni – ofițerii lui Lanham – s-au întors la masă după ce bombardamentele s-au mai domolit. Unii dintre ei i-au numit pe Hemingway și pe Lanham curajoși, alții sugerau bravada. Lanham a rezolvat problema: a fost o nesăbuită testare a sorții.2 După căderea Parisului, Hemingway și-a împărțit timpul între capitala franceză și liniile frontului. În oraș, s-a stabilit la Ritz împreună cu Mary Welsh, corespondenta de război americană pe care o curtase la Londra din primăvară, chiar înainte ca mariajul său cu Gellhorn să se fi dezintegrat total. Welsh a folosit cuvântul „orizontal“ pentru a descrie cum au redescoperit ei plăcerile pe care le descoperiseră prima oară la Londra.3 Hemingway spunea că acum „se iubeau unul pe celălalt foarte mult fără haine, fără minciuni, fără secrete, fără pretenții… și doar reciproc“.4 Între timp, i-au ajutat pe alți oaspeți să ajungă la rezervele de PerrierJouët Brut ale hotelului, forțându-i în cele din urmă pe somelieri să apeleze la restaurante mai neînsemnate. Când nu era cu Mary, Hemingway se alătura armatelor Aliaților în timp ce alungau armata germană înapoi la ea acasă. În cea mai mare parte a timpului, era alături de ceea ce devenise unitatea sa preferată, Regimentul 22 Infanterie al SUA, din Divizia a 4-a de Infanterie a generalului Barton. Ofițerul comandant era colonelul Charles T. Lanham, absolventul de West Point cunoscut de prietenii săi drept „Buck“. Hemingway era atras de acest scriitor războinic, așa cum fusese atras și de Gustavo Durán în Războiul Spaniol. Lui Lanham îi plăcea să lupte și apoi să scrie despre asta; publicase chiar câteva poezii și nuvele despre armată.

Mary Welsh, colegă corespondent de război și viitoare soție, în uniforma de război, aprox. 1944. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

În fotografiile din timpul războiului este un pic mai scund decât Hemingway și deloc la fel de masiv: Mary Welsh l-a descris ca fiind „vioi, susceptibil, cu mintea ageră“.5 Ochelarii îi dădeau un aer gânditor. Dar lucrul acesta nu-l împiedica să fie apt de luptă. „Era“, își amintea Hemingway după război, „întotdeauna așa de plăcut să fii cu un bărbat așa de cultivat, elocvent [și] extrem de curajos… [În timpul luptei era] complet intact, inteligent, plin de umor și cea mai bună companie din lume“.6 Aventurile de la Houffalize și de la cina de la fermă erau ritualuri de prietenie. Hemingway și Lanham nu au stabilit niciodată cine era mai rapid sau mai curajos, dar au pus bazele unei prietenii care a crescut pe câmpul de luptă și a durat pentru tot restul vieții. Când puteau să-și tragă sufletul după o zi de luptă, stăteau până târziu, bând și discutând. Profitând de ocazia de a fura ideile unei legende vii a literaturii americane, Lanham dorea să discute despre literatură și să vorbească despre scrisul său. Hemingway era mult mai interesat de curajul pe câmpul de luptă – ceea ce Lanham avea să numească mai târziu „prostia asta despre calm în situații extreme“.7 Curajul,

i-a spus Lanham lui Hemingway, nu este „ceea ce discută o persoană serioasă în public“.8 Chiar și așa, scriitorul care dorea să lupte și luptătorul care dorea să scrie se completau reciproc și au legat o prietenie mai puternică decât oricare alta pe care Hemingway a avut-o cu un alt bărbat. În 1948, privind în retrospectivă războiul, Hemingway se gândea că niciodată nu „fusesem mai apropiat de cineva, ca prieten, decât de Buck… și nici nu admirasem pe cineva mai mult decât pe el“.9 Luna octombrie a adus o investigație oficială a conduitei sale la Rambouillet, o nedorită diversiune de la serviciul alături de Regimentul 22 și de la aventura cu Mary. Hemingway (și comandanți cu un discernământ impecabil, precum David Bruce) era încă de părere că acționase bine pe drumul spre Paris. Hemingway avea să spună mai târziu, în repetate rânduri, că merita o medalie pentru că găsise cea mai bună rută spre capitala franceză, cea pe care germanii nu o apărau în forță. A observat că un ofițer OSS „a obținut o DSC [Distinguished Service Cross – Crucea pentru Serviciu Remarcabil] pentru munca pe care eu am făcut-o la Rambouillet, punând totul la dispoziție, așa încât [generalul francez Philippe] Leclerc… să intre pe un sfanț când l-ar fi costat cel puțin 8.95 $“.10 În schimb, era chemat acum să dea socoteală pentru conduită nedemnă de un corespondent de război. Taxat probabil de unul sau mai mulți dintre ceilalți ziariști pe care-i îmbrâncise literalmente la Grand Veneur în august, acuzațiile erau că depozitase arme, comandase trupe și se alăturase luptei de eliberare a Parisului. Aceste acuzații – toate adevărate de altfel – erau violări ale regulilor Armatei SUA, potrivit cărora corespondenții de război „nu vor exercita comanda, nu vor fi puși în poziție de autoritate asupra personalului militar și nici nu vor fi înarmați“.11 Sancțiunile pentru „o încălcare intenționată a acestor… reguli… pot fi… arestare în așteptarea expulzării sau proces la Curtea marțială“. Majoritatea acestor lucruri erau cunoscute în rândul corespondenților de război americani, fie că aveau experiență sau nu, însă armata le cerea încă tuturor să semneze un acord care preciza amănuntele. În câteva săptămâni, acuzațiile împotriva lui Hemingway se răspândiseră suficient de mult încât să necesite atenție oficială. La urma urmei, era vorba despre o celebritate, iar ziariștii care au formulat acuzațiile știau cum să se

facă auziți. În cele din urmă, inspectorul general (GI) al Armatei a III-a s-a simțit obligat să investigheze și l-a convocat pe Hemingway la cartierul său general, situat atunci în orașul francez Nancy. Inspectorul general i-a luat mărturia orală și în scris. Hemingway a răspuns întrebărilor sub jurământ. Fără să spună de-a dreptul minciuni, dar nici adevărul în totalitate, a vorbit evitând subiectul. După cum spunea ani mai târziu, „am negat și am ieșit glumind din toate astea și am blestemat toate lucrurile cu care mă mândream“.12 Lucrul acesta durea. Una era să nu primească recunoașterea pe care credea că o merită; dar era cu totul altceva să fie obiectul unei cercetări care putea duce la un proces la Curtea marțială într-o zonă de război, o rușine pentru un om care-și prețuia reputația pentru curajul în luptă. Pe parcurs, investigația a arătat sentimentele ambivalente ale lui Hemingway față de autoritate și față de lege. Ultimul său biograf, Michael S. Reynolds, a plasat investigația de către armată într-un context mai larg și a ajuns la concluzia că scriitorul a avut aproape toată viața „o teamă profundă, aproape irațională, față de lege, față de cei care o aplicau și față de tribunal… Putea să facă glume despre mărturia dată sub jurământ ... dar în același timp nu era nimic amuzant legat de ea“, până când inspectorul general a decis să renunțe la anchetă.13 În noiembrie, Hemingway s-a întors la Regimentul 22. În acel moment regimentul se confrunta cu principala linie de rezistență a inamicului de-a lungul graniței germano-belgiene, o serie de fortificații pe care germanii le numeau Zidul de Vest. Teritoriul regimentului se afla în Pădurea Hürtgen, acolo unde rețeaua de buncăre și cazemate era integrată într-un peisaj de păduri dese, văi abrupte și cursuri de apă. Deși situată la câțiva kilometri sud-est de orașul Aachen de la granița Germaniei, era greu de ajuns în pădure, ca să nu mai vorbim de mers prin ea; erau puține drumuri și chiar cărări, iar multe dintre cele care existau în 1944 erau înguste și neîntreținute. În drum spre ea, Hemingway a observat succesiunea dealurilor cu păduri dese, unele cu luminișuri, de unde un soldat își putea vedea dușmanul aflat jos.14 Spre sfârșitul toamnei anului 1944, frigul și ploaia au îngreunat și mai mult înaintarea și lupta Regimentului 22. În timpul luptelor crâncene din 15 noiembrie până pe 4 decembrie, care

au costat regimentul peste 2.700 de victime, Hemingway l-a secondat pe Lanham la postul de comandă și pe câmpul de luptă, reținând totul și ocazional oferind sfaturi. Într-o zi au vizitat un comandant de batalion de pe linia frontului în buncărul lui solid din pământ și bușteni. Maiorul nu prea mai avea energie, iar Lanham a comentat față de Hemingway că era pe punctul de a-i lua comanda. Hemingway i-a răspuns că nu era nevoie ca Lanham să-i ia comanda bărbatului; răspândea duhoarea morții și avea curând să moară. În mai puțin de zece minute, s-a raportat că maiorul fusese ucis când o bucată de șrapnel a trecut prin pereții buncărului.15 Deși nu la fel de activ pe cât fusese la Rambouillet, Hemingway nu a ezitat să dea o mână de ajutor în numeroasele crize care au avut loc. Când infanteria germană a atacat postul de comandă al regimentului pe 22 noiembrie, Hemingway a luat un pistol mitralieră Thompson și s-a alăturat confruntării, ajutând la respingerea atacatorilor. În timpul unui alt contraatac, câteva zile mai târziu, în jurul orei patru dimineața, tancuri și infanterie germană au pătruns în jurul și prin defensiva regimentului. Comandantul de batalion care a dat alarma trăgea în germani cu o mână și cu cealaltă ținea telefonul de campanie. Pentru prima dată, Hemingway și Lanham nu s-au aflat unul lângă altul, însă Lanham a strigat după el în timp ce dădea ordine provizorii. „Vin acum, așteaptă-mă“, a fost răspunsul imediat al lui Hemingway. Ca să ajungă la Lanham, s-a năpustit printr-un spațiu deschis unde mulți alții muriseră, rămânând lângă colonel până când americanii au luptat cu germanii până aceștia au ajuns într-un punct mort și nu au avut altă posibilitate decât să se predea cu zecile. Pentru Lanham acesta a fost un alt moment esențial în relația lor, unul pe care nu avea să-l uite niciodată. Ani mai târziu avea să scrie că dintre toate lucrurile pe care le purtase în inimă din perioada aceea, nici unul nu era mai intens decât amintirea acelei nopți.16 În ochii lui Lanham și ai soldaților săi, acțiunile lui Hemingway în Pădurea Hürtgen erau exemplare. Mai întâi, era o companie bună, împărțindu-și whiskey-ul și vorbind despre subiecte care erau importante și amuzante pentru el: cum fiul lui, Jack, intrase în OSS și se parașutase în Franța ocupată, cum nevrednica lui soție Martha dorea să divorțeze, care erau obiceiurile de împerechere ale leilor în Africa. Hemingway chiar le-a

demonstrat cum un leu obținea ce voia de la o leoaică. Și, deși meseria lui era să scrie reportaje despre lupte, și-a asumat aceleași riscuri ca și oamenii a căror meserie era să lupte. Ieșea dincolo de sârma ghimpată împreună cu infanteria aflată în atac, mult mai departe decât trebuia să meargă. Calm sub presiune, dispus să lupte când trebuia să o facă, și-a arătat din nou cel de-al șaselea simț, ceea ce nemții numesc să simți cu vârfurile degetelor, lucru care-i marchează pe cei mai buni practicanți ai artei războiului. Pe 4 decembrie, ultima sa zi din pădure, tocmai când membrii regimentului care supraviețuiseră bătăliei se retrăgeau pentru o odihnă necesară cu disperare, cel de-al șaselea simț al lui Hemingway i-a salvat viața și pe cea a prietenilor săi. O ceață groasă la sol făcea imposibil să vezi mai departe de câțiva metri în față, în timp ce conducea încet pe un drum plin de noroi, împreună cu un coleg corespondent pe nume William Walton. Dintr-odată au auzit un trosnet pe care doar Hemingway l-a recunoscut și a strigat: „O, Doamne, săriți!“ către Walton și șoferul lor, Pelkey, împingându-l pe Walton în șanțul de pe marginea drumului și apărându-i corpul cu câteva secunde înainte ca un avion de vânătoare german să tragă o ploaie de gloanțe în jeepul lor. Avionul a mai survolat încă o dată, trăgând din nou pe mijlocul drumului și ratându-i pe bărbații din șanț la doar câțiva metri – o marjă foarte mică pentru o rafală de mitralieră. Hemingway a desfăcut calm un bidon de la curea și i-a dat lui Walton un martini făcut dinainte. Avea un gust metalic, dar lui Walton nu i-a plăcut niciodată o băutură mai mult decât aceea. Cei trei s-au ridicat, și-au scuturat praful de pe haine și au mers pe jos, trecând de rabla distrusă și fumegândă în care fuseseră.17 Ultima acțiune a lui Hemingway cu trupele a coincis cu Bătălia din Ardeni de la jumătatea lui decembrie 1944. Hitler a aruncat în luptă tancuri și infanterie germană – în total treizeci de divizii – împotriva unei părți slab apărate din linia de front a Aliaților, la câțiva kilometri nord de locul unde Lanham și regimentul său se aflau în poziție de apărare. Când ultima mare bătălie din Vest a început, Hemingway se afla la Paris cu Mary. Din nou l-a chemat datoria; Barton, comandantul de divizie, i-a spus lui Hemingway la telefon că era „un spectacol destul de încins“, unul de la care nu puteai lipsi.18 Hemingway s-a simțit obligat să meargă pe front și să relateze

evenimentele.

Un Hemingway amăgitor de vesel în primăvara anului 1945, în drum spre casa din Cuba. Copyright PAA, Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

În momentul în care Hemingway a ajuns pe front, valul german începuse să scadă în intensitate, iar apetitul său pentru luptă intra și el în declin. Lupta era palpitantă, dar era și epuizantă, mai ales în iarna dintre 1944– 1945, una dintre cele mai reci din istorie, când temperaturile zilnice porneau de la în jur de –9˚C. Nici măcar solidul scriitor-soldat nu putea să rabde mai mult de atât și a acceptat o invitație de la Lanham să se mute la postul lui de comandă, pe atunci într-o casă confortabilă lângă orașul Rodenbourg din micul Luxemburg. Hemingway împărțea un pat dublu cu un coleg ziarist

(fiecare dintre ei avea propriul sac de dormit) și i-a permis medicului regimentului să aibă grijă de el. Avusese febră o vreme, ajungând până la 40˚C. Nereușind să se încălzească, chiar și când era înfofolit cu două geci din piele de oaie, suferea de gripă și avea nevoie de liniște și de antibioticele pe bază de sulfamide pe care i le dădea doctorul.19 Prin ianuarie 1945, sfârșitul războiului în Europa era previzibil, cam ca în ianuarie 1939, când păruse a fi doar o chestiune de timp până când trupele lui Franco vor intra în Madrid. Nu era nevoie ca Hemingway să aștepte să vadă mulțumirile rulând pe ecran ca să-și dea seama că filmul se termina. În schimb, avea nevoie să plece de la cinematograf și să se retragă pentru a se reface și a scrie. Era prea conștient de faptul că, de la publicarea romanului Pentru cine bat clopotele în 1940, nu scrisese altceva – și nici nu fusese plătit mult –, în afara, unor depeșe cu știri. Lipsa de noi venituri îl făcea să se simtă „fără o para chioară în buzunar“.20 Hemingway a început să caute un mod de a ajunge acasă, o sarcină deloc ușoară la începutul anului 1945. A durat până pe la începutul lui martie săși rezerve un loc într-un avion care să traverseze Atlanticul. Când a reușit să ajungă în Cuba, s-a concentrat din nou asupra a ceea ce însemnaseră pentru el anii de război și cum să scrie despre ei într-un roman în cel mai bun mod posibil. La Finca, Hemingway a revenit la rutina sa de a se trezi înainte de ivirea zorilor și singur, cu excepția unui câine sau a unei pisici, fie se așeza la birou sau sta în picioare la o masă care-i venea până la piept, scriind fără întrerupere timp de câteva ore, de regulă de mână, iar uneori la mașina de scris. Ori scria la o carte, ori scria scrisori, pentru el un alt mod de a-și practica arta. Mai târziu în cursul zilei, poate după prânz sau după cină, Hemingway se întorcea probabil la birou ca să scrie scrisori lungi, adesea lăsând garda jos și exprimându-se liber. Pe 14 aprilie 1945, de exemplu, a scris șapte scrisori dimineața și a continuat și în a doua parte a dupăamiezii.21 Hemingway scria scrisori de dragoste nevestelor și amantelor sale, chiar și primei sale foste soții, Hadley, și scrisori vesele, pline de afecțiune, fiilor săi. Editorilor și avocaților le trimitea instrucțiuni aspre și nu o dată i-a

înfierat pe critici. Îi venea greu să scrie scrisori scurte: o notă adresată ziaristului și criticului Malcolm Cowley despre isprăvile din timpul războiului a început cu promisiunea de a fi scurt și s-a apropiat de sfârșit de mai multe ori, dar mai avea ceva de adăugat și încă ceva. În cele din urmă, scrisoarea s-a întins pe patru pagini bătute la mașină, cu încă trei pagini scrise de mână de post-scriptumuri.22 Era ca și cum nu dorea să renunțe. Luate împreună, scrisorile lui Hemingway din perioada aceasta dezvăluie un om care dorea foarte tare să se conecteze și să rămână conectat, mai ales cu aceia care-i erau apropiați. Aproape imediat ce s-au despărțit, Hemingway a început să-i scrie lui Lanham, spunându-i cât de mult îi ducea dorul. Pe 2 aprilie 1945, „ducând teribil de mult dorul regimentului“, i-a scris lui Lanham că era „întors pe dos“, expresia lui pentru depresie.23 A adăugat că nu fusese deprimat în timpul luptelor, când trebuiau să câștige un război și se afla în compania lui Lanham. Douăsprezece zile mai târziu, Hemingway i-a spus lui Lanham din nou că-i era „dor de tine și de unitate“.24 În scrisori adresate altora, îl elogia pe Lanham comandantul, autorul și, mai presus de toate, prietenul: „amicul și partenerul meu“25 și „prietenul meu cel mai bun“, sentimente pe care Lanham le împărtășea.26 Trăiseră experiența vieții și a morții împreună: Hemingway i-a povestit lui Max Perkins că învățase mai multe cât fusese împreună cu Buck decât tot ce învățase el „până atunci“.27 Acesta era complimentul suprem, venit din partea unui om care ținea așa de mult să trăiască viața din plin și să învețe din ea. Relația lui Hemingway cu Lanham nu avea nimic de-a face cu spionajul. Pentru scriitorul-soldat, războiul, în special lupta la sol, era experiența de viață supremă. „E rău să spui asta, dar e lucrul pe care-l iubesc… cel mai mult“.28 Se simțea cu adevărat viu când își risca viața, având toate simțurile activate, punându-și în aplicare competențele sale militare și de teren bine dezvoltate și, nu întâmplător, omorând fasciști. Hemingway savura să fie de ajutor în felul acesta. Savura și camaraderia care se închega în timpul luptei. Mulți dintre prietenii cu care a păstrat legătura pentru restul vieții au fost aceia cu care se aflase pe câmpul de luptă, în Spania în anii ’30 și în Franța în 1944 – bărbați ca regizorul comunist Ivens, spionul aristocrat David Bruce și soldatul grijuliu Lanham. Secretul împărtășit și riscul unei întâlniri

cu NKVD-ul îi puteau face să-i crească pulsul; pentru mulți, spionajul era un substitut pentru bătălie. Însă pentru Hemingway pălea în comparație cu lupta propriu-zisă, cu a fi sub focul inamic, atunci când o hotărâre pripită, a te mișca la stânga sau la dreapta sau un glonț bine țintit, tras involuntar, hotărau dacă mai trăiai sau dacă mureai. Nimeni din NKVD nu a relaționat cu Hemingway așa cum au făcut-o Ivens, Bruce și Lanham. Rusul scund cu haine ponosite și cu accent de Boris–și–Natașa14, recrutorul NKVD-ului Jacob Golos, era genul de om de care Hemingway s-ar fi putut atașa: era un adept adevărat, cu suflet și caracter, într-o vreme când și Hemingway era un adept adevărat (deși al cauzei aliate împotriva fascismului, nu al marxism-leninismului extrem). Dar Hemingway a păstrat legătura cu Golos doar pentru puțin timp, în New Yorkul din perioada de pace, din 1940 și 1941, iar agenții NKVD care l-au contactat pe Hemingway după Golos erau necunoscuți, „lucrători“ care trebuiau să se folosească de prezentări, să se întâlnească cu autorul o dată sau de două ori fără să facă mari progrese și sperau că vor avea rezultate mai bune la următoarea întâlnire. Când sovieticii au trimis un alt „lucrător“ din NKVD să se întâlnească cu Hemingway în Cuba, nu mult după întoarcerea lui din Europa în 1945, rezultatele au fost din nou neconcludente. Însă dosarul sovietic sugerează că acest „lucrător“ a nutrit speranța că va construi o relație cu „Argo“ până când a primit „ordinul urgent de a părăsi țara“.29 Chiar dacă agentul sovietic și Hemingway ar fi avut timp să lege o relație, programul lui Hemingway era și mai diferit acum decât era pe vremea când semnase angajamentul cu NKVD-ul, în iarna dintre 1940– 1941, când țara sa stătea pe tușă în timp ce lumea ardea. În 1945 nu mai exista nevoia stringentă de a găsi cel mai bun mod de a lupta împotriva fascismului. Cel de-al Doilea Război Mondial luase sfârșit. Japonia și Germania erau literalmente distruse. Armatele din est și din vest erau față-n față pe câmpiile din centrul Europei de-a lungul unei linii de demarcație care trecea prin Germania și Austria. 14. Personaje din serialul de desene animate The Adventures of Rocky and Bullwinkle and Friends, care rula la începutul anilor 1960, Boris și Nataşa sunt spioni care lucrează pentru un

dictator și vorbesc engleză cu un puternic accent rusesc (n. tr.).

CAPITOLUL 11 „FIORII“ Nici pace, nici război

În septembrie 1945 , cu războiul luând în cele din urmă sfârșit atât în Europa, cât și în Asia, Buck Lanham a reușit să accepte invitația deschisă a lui Hemingway de a veni în Cuba „la orice oră din orice zi, din orice săptămână a oricărei luni din orice an“.1 Pentru prima oară după ani de zile, și-a lăsat uniforma și, împreună cu soția sa, Mary, a petrecut două săptămâni cu scriitorul rămas temporar singur, bând și discutând printre palmierii din jurul piscinei de la Finca, trăgând cu pușca la Club de Cazadores din apropiere, unde porumbeii erau și din lut, și vii, și pescuind de pe Pilar în Curentul Golfului.2 În asfințitul tropical, Lanham părea palid și țeapăn pe lângă bronzatul și robustul Hemingway, care-și sugea burta și-și scotea pieptul în față la fotograf. Probabil de dragul lui Lanham, scriitorul și-a strâns pantalonii scurți cu cureaua germană capturată, având catarama cu cuvintele Gott mit uns pe care o purtase în Franța în 1944. Se bucurau de compania celuilalt la fel de mult ca atunci. În timp ce depănau amintiri despre război și făceau presupuneri cu privire la viitor, relația lor a făcut ușor trecerea de la război la pace. Însă scriitorul nu era sigur despre Mary Lanham. Trecând peste subiecte variate, cum ar fi corida, politica mondială și genul, s-au măsurat în lungi conversații. Mary nu putea să nu remarce ostilitatea lui Hemingway față de femei, în special față de fosta lui soție, Martha Gellhorn. Cu o zi sau două înainte ca soții Lanham să plece acasă, Hemingway a petrecut seara cu ei la masa simplă de lemn din mica lui sufragerie luminoasă. În timp ce capetele de căprioară și de gazelă – trofeele sale de vânătoare – se uitau în jos de pe pereții văruiți, Hemingway a început să vorbească despre nevoia de a coexista cu Uniunea Sovietică, acum că războiul se încheiase. Așezată la câțiva centimetri de gazdă, Mary Lanham

a intervenit, spunând că vederile lui îi sunau ca „o reconciliere de-a dreptul“.3 A amintit de politica britanică din 1938, un semnal de alertă pentru Hemingway, care detesta felul în care prim-ministrul britanic, Neville Chamberlain, cedase în fața lui Hitler la München, în special în urma eșecului de a sprijini Republica spaniolă. Cu fața roșie și cu ochii scânteind, Hemingway a sărit în picioare și a înaintat către Mary, îndoindu-și brațul ca să-i arunce cu paharul de vin în față. În ultima clipă, s-a abținut și s-a întors la locul lui din capul mesei. Imediat i-a spus cât de mult regreta. Însă răul fusese deja făcut. Mary Lanham și Hemingway nu aveau să fie niciodată prieteni. Fotografia pe care Ernest i-a dat-o lui Buck la plecarea soților Lanham îi înfățișa pe cei doi bărbați, fără Mary, la Floridita, și purta mesajul adresat doar lui „Buck, de la cel mai bun prieten al său, întotdeauna și mereu“.4 Luând sfârșit amenințarea care le adusese împreună, Uniunea Sovietică și Occidentul au început să-și redefinească relația. Hemingway a participat la acest proces, scriind o introducere la The Treasury of the Free World [Comoara lumii libere]. Aceasta era o antologie de eseuri scrise de diverși oameni renumiți, majoritatea de stânga, care îmbrățișau o nouă ordine mondială. În acel spirit, Hemingway a făcut apel la americani să regândească locul lor în lume. A observat că Statele Unite erau acum „cea mai mare putere“ din ambele emisfere, atât de puternică, încât „ne-ar fi ușor, dacă nu învățăm să înțelegem lumea și să apreciem drepturile, privilegiile și obligațiile tuturor oamenilor și ale celorlalte țări, să reprezentăm prin puterea noastră același pericol pentru lume ca și fascismul“ – cuvinte care probabil că i-au înfuriat pe unii americani patrioți când au fost scrise în septembrie 1945, probabil înainte de vizita soților Lanham.5

Un prieten pentru toate anotimpurile: Hemingway împreună cu Buck și Mary Lanham la Finca, în septembrie 1945. Cureaua lui Hemingway este identică cu cea purtată în luptă în 1944. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Aproximativ în același timp, un tânăr slab și energic, pe nume Igor Guzenko, se pregătea să renunțe la slujba lui de la Ambasada Sovietică din Ottawa, Canada. Hotărât să găsească o viață mai bună pentru familia lui în Occident, funcționarul de la decriptare urma să-și demonstreze buna credință prin telegrame oficiale. Timp de câteva săptămâni își îndesase câteva pagini de secrete în cămașă în fiecare seară și le ascunsese în apartamentul său de pe Somerset Street, destul de departe de alți sovietici din capitala canadiană. Când a făcut pasul decisiv pe 5 septembrie, a mers inițial la Ottawa Journal și a încercat să explice ce arătau telegramele. Editorul de noapte nu știa ce să facă cu rusul agitat care stătea în fața lui și striga iar și iar: „E război, e război, e Rusia!“6 Guzenko a revenit la ziar a doua zi, însă fără rezultat, iar apoi și-a încercat norocul cu Royal Canadian Mounted Police (Poliția Canadiană Regală Călare – RCMP), poliția călare care avea și un birou de informații – de asemenea fără nici un rezultat. După-amiaza, un șofer de la ambasadă a venit pe strada Somerset și a bătut la ușă timp de câteva minute, țipând la

Guzenko să deschidă. Vecini înțelegători au sunat la poliția locală, care nu știa ce să facă. Una dintre vecine, o doamnă Elliott, i-a oferit familiei Guzenko adăpost în apartamentul ei. Pe la miezul nopții, chiar rezidentul NKVD a apărut cu încă trei sau patru ofițeri tineri. Prin gaura cheii, Guzenko privea de vizavi în timp ce îi dărâmau ușa de la apartament și răscoleau totul, căutând să dea de el și de documentele secrete. Cineva a sunat iar la poliția locală, care i-a înfruntat pe sovieticii beligeranți. A devenit limpede în cele din urmă că soții Guzenko aveau nevoie de protecție față de propriul lor guvern. A doua zi dimineața, la două zile după ce-și părăsise locul de muncă, un polițist l-a escortat pe Guzenko la sediul RCMP, unde și-a început viața de dezertor. Când au început să citească telegramele, canadienii au aflat cum conduceau sovieticii o rețea de spionaj de proporții în Statele Unite, foarte asemănătoare cu aceea care-i atinsese și lui Hemingway viața. La începutul lui februarie 1946, fragmente din senzaționala poveste începuseră să se afle. Prim-ministrul canadian Mackenzie King a încercat să prevină alte scurgeri, făcând o declarație oficială anostă. Alții aveau să considere afacerea Guzenko drept începutul Războiului Rece. Dar King îi considera încă pe sovietici aliați de război și era reticent să facă orice i-ar fi provocat. Totuși, pe la mijlocul lui februarie, New York Times cunoștea îndeajuns de multe lucruri ca să publice un articol pe prima pagină despre dezertarea „fostului asistent de la Ambasada Sovietică“, ce implica un număr surprinzător de oameni de știință și de funcționari publici, dintre care unul era un membru proeminent al cabinetului.7 Articolul din New York Times era doar unul dintre multele articole despre afacerea Guzenko, care au continuat să fie publicate până în martie.8 Când s-a răspândit vestea, Hemingway era la Finca, lucrând de zor la romanul său despre război. S-a oprit din lucru ca să se concentreze asupra lui Guzenko și a venit cu o interpretare unică a poveștii. Alegerea cuvintelor sugera că sovieticilor li se întinsese o capcană de către canadieni. I-a scris lui Lanham că, deși nu era „un iubitor profesionist de rusnaci…, această înscenare a canadienilor“ îi dădea „fiori“.9 A pus în balanță operațiunile demascate de Guzenko cu munca unui atașat militar obișnuit, însărcinat cu adunarea oricărui fel de informații militare. Aceasta era o interpretare

optimistă a ceea ce puneau la cale sovieticii, care-i spionau în mod agresiv pe Aliați – recrutând spioni și furând secrete de la o țară prietenă. (Până în martie canadienii aveau să aresteze treizeci și nouă de suspecți, sub acuzația de spionaj. Printre aceștia se numărau de la cercetători nucleari la membri ai parlamentului.) Hemingway a continuat să susțină că sovieticii se purtau pur și simplu ca toate guvernele, inclusiv cel al SUA. Acest lucru îi făcea pe americani ipocriți când pretindeau că sunt „consternați“ de comportamentul sovietic. Hemingway a tot repetat ideea pe tema aceasta în cea de-a doua parte a scrisorii. Guvernele americane interveniseră în mod obișnuit în afacerile interne ale țărilor din America Latină dintotdeauna. Din acest motiv, Statele Unite nu erau în măsură să se plângă atunci când o altă mare putere intervenea în treburile interne ale unei țări mici. În plus, a continuat el, nu era drept să pună acțiunile oricărui comunist străin pe seama sovieticilor. Iar dacă Marea Britanie și Statele Unite continuau să-i calomnieze pe sovietici, poate că aceștia ar fi nevoiți să se apere, reînființând Cominternul. Câteva săptămâni mai târziu, pe 5 martie 1946, Winston Churchill a răsturnat părerea lui Hemingway. Împărțind aceeași scenă cu președintele Harry Truman în micul oraș universitar Fulton din Missouri, a ținut primul discurs emblematic al Războiului Rece, unul care marca trecerea de la a face front comun cu sovieticii la a contracara agresiunea stalinistă:10 De la Stettin la Marea Baltică până la Triest la Adriatica, a coborât peste continent o cortină de fier. În spatele acelei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est… toate… supuse… influenței sovietice… și… controlului Moscovei… Partidele comuniste care erau foarte mici în toate aceste… state… caută [acum] peste tot să obțină control totalitar… Churchill a avut grijă să amintească de „profunda simpatie și bună credință“ față de Rusia care se formase în timpul războiului și să declare hotărârea sa de a trece peste toate divergențele pentru a stabili o prietenie durabilă. Dar de vreme ce sovieticii nu admirau „nimic… mai mult decât forța“, aliații occidentali trebuiau să rămână puternici și atenți pentru a se apăra, la fel cum eșuaseră să o facă în anii ’30, atunci când Hitler și Mussolini

amenințau ordinea stabilită. Comentariul lui Hemingway la acest discurs, într-o scrisoare adresată unui admirator sovietic, a fost că Churchill, și nu Stalin, era o amenințare la adresa păcii mondiale. Oamenii din Statele Unite și din Uniunea Sovietică s-ar înțelege bine, a scris el, „dacă am avea înțelegere unul pentru celălalt, în loc să repetăm spectacolul unui Churchill“. Altfel, nimic nu stătea în calea prieteniei dintre cele două țări, a concluzionat el.11 Zece zile mai târziu scria din nou despre sovietici. Pe 30 iunie s-a simțit obligat să-i explice lui Lanham că avea o „mare prejudecată în favoarea lor, pe motiv că-i cunoștea de mai demult, de pe vremea când lucrurile nu mergeau bine“. Credea că fiecare „nenorocit de rusnac… are la fel de mult dreptul la partea lui pe lume“ ca orice membru al elitei britanice.12 I-a reamintit lui Lanham că mai existau încă regimuri fasciste în lume – precum cel al lui Franco, ca să nu mai amintească și de Chiang Kai-shek, care se afla în fruntea „celei mai rele forme de sclavie“. Încă o dată Hemingway revenea în mod fățiș la Războiul Civil din Spania, când sovieticii sprijineau Republica spaniolă, cauza în care el crezuse mai presus de toate. Britanicii, pe de altă parte, rămăseseră pe tușă, apărându-și propriile interese. Apoi, în cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și Uniunea Sovietică au luat inițiativa în înfrângerea germanilor și a japonezilor. Pentru Hemingway acest lucru însemna că roadele victoriei erau acum „ale noastre și ale lor“, și nu ale vechilor puteri coloniale, cu atât mai puțin ale fasciștilor care mai erau încă prin preajmă.13 După război, avea să-i spună lui Lanham în 1948 că așteptase cu nerăbdare să vadă lumea împărțită între Statele Unite și Uniunea Sovietică „într-un mod corect, pragmatic“; el le-ar fi dat sovieticilor „tot ce puteau lua și păstra din Europa“.14 Acest lucru era de preferat luptei de a menține Imperiul britanic sau drepturile companiilor petroliere. Așa cum o făcuse și în timpul și după Războiul Civil din Spania, Hemingway era dispus să le acorde sovieticilor prezumția de nevinovăție. Nu avea încă nici un cuvânt critic la adresa conducerii sovietice și continua să minimalizeze sau să caute scuze pentru epurările lui Stalin. În schița scrisă de mână în februarie 1947 a scrisorii adresate lui „Miss Craipeau“ despre Spania și comunism, avea să scrie că-i cunoscuse „destul de bine pe

ruși în Spania și în alte locuri“ și că „nici unul [dintre cei pe care-i] admirase acolo nu a fost vreodată executat“. Expresia cheie era „nici unul [pe care-l] admirase“. A continuat să scrie că „mulți“ pe care-i cunoștea „și credea că meritau să fie împușcați au fost împușcați“. După ce a pretins că nu știa nimic despre epurările din Uniunea Sovietică din anii ’30, a comentat că-l citise pe Koestler – „dar, după cum îl știa pe Koestler, nu putea să-l creadă, deși cartea [lui] era excelentă“.15 Aceasta era aproape sigur o referire la clasicul roman al fostului comunist Arthur Koestler, Întuneric la amiază (publicat în 1940), care s-a născut din experiențele sale în Spania, când lucrase pentru Münzenberg. A devenit un bestseller și le-a deschis multora ochii cu privire la stalinism și la epurări. Având ca loc al acțiunii Moscova în anul 1938, spunea povestea unui membru din vechea gardă, Rubașov, care-și dedicase toată viața revoluției, doar ca să fie acuzat că a trădat-o. Atât Rubașov, cât și anchetatorii săi înțeleg că nu contează dacă acuzațiile sunt adevărate sau nu; ele sunt o chestiune de conveniență politică. Anchetatorul-șef, un vechi prieten, discută cu Rubașov, spunându-i că o mărturisire îi va salva viața. Anchetatorul tânăr nu e așa de blând. Când, în cele din urmă, cedează în fața inevitabilului și mărturisește, Rubașov găsește acest lucru straniu de eliberator. Experiența l-a schimbat. Nu mai este un adevărat adept, supus disciplinei de partid, dispus să accepte orice schimbare a liniei de partid. În schimb, este „din nou o ființă omenească, un om al sentimentului, al sensibilităților subiective“.16 Cartea a lovit așa de complet, încât partidul a pus-o pe lista cărților interzise pe care membrilor de oriunde nu le era permis să o citească, să o dețină sau să discute despre ea, chiar și în afara Uniunii Sovietice.17 Comunistul ascultător și scenaristul talentat Dalton Trumbo avea mai târziu să se laude cu rolul pe care îl avusese în a împiedica Întuneric la amiază să ajungă să fie ecranizat.18 Era în regulă să se filmeze oricâte întâmplări posibile despre Gestapo și victimele sale, dar întâmplări despre NKVD și victimele sale erau interzise. Procesele-spectacol, cea mai vizibilă parte a epurărilor din anii ’30, erau departe de a fi un secret. Deși amploarea crimelor lui Stalin, a Gulagului și a milioanelor sale de victime nu avea să iasă la iveală timp de mulți ani,

procesele erau un fapt, bine cunoscut de ambele părți ale Atlanticului. Hemingway ar fi fost prea prins ca să nu fi aflat de ele. Perioade lungi de timp în 1937, prietenii săi comuniști din Spania abia dacă vorbeau despre altceva: „În fiecare zi auzeau de noi arestări, însoțite de acuzații incredibile și înfricoșătoare… Teroarea vuia peste Rusia, ca un val mareic care îneca orice-i stătea în cale“.19 Presa comunistă pentru care scria uneori descria procesele cu amănunte isterice, iar marile cotidiene americane aflate pe noptiera lui relatau aceleași evenimente pe un ton mai neutru. Daily Worker, de exemplu, descria unul dintre procese ca „zdrobirea unui cuib de spioni fasciști“ și relata că mareșalul Mihail Tuhacevski, comandantul Armatei Roșii, fusese spion al Gestapoului.20 Despre același subiect, câteva zile mai târziu, New York Times publica pe prima pagină o analiză sobră, care punea sub semnul întrebării incredibilele acuzații aduse liderului militar sovietic (toate dovedindu-se a fi false).21 La un an după ce i-a scris lui Miss Craipeau, Hemingway părea să fie mai bine informat într-o scrisoare adresată lui Lanham. Acum părea să recunoască existența și adevăratul scop al epurărilor, în timp ce continua săși exprime sprijinul față de Stalin. A întrebat dacă, confruntat cu aceleași provocări, „Truman ar fi fost mai bun decât Stalin“. El însuși ar fi fost „mult mai rău“. Spera să fi fost la fel de necruțător „dacă era spre binele țării mele“.22 Acesta era felul lui Hemingway de a spune că Stalin trebuia să fie necruțător pentru a apăra Uniunea Sovietică de dușmani ca Hitler. Hemingway nu era singurul cu această atitudine. Simpatia din timpul războiului față de sovietici – victime ale violenței naziste care au ripostat și au câștigat cu un cost enorm – se diminuase. Dar mai exista încă un izvor al sentimentului de camaraderie față de aliații de altădată. În 1946 multe personalități publice americane nu erau încă pregătite să țină cont de avertismentul lui Churchill cu privire la cortina de fier. Chiar și după ce Truman a recunoscut cu părere de rău că liderul britanic avea probabil dreptate, erau alții care continuau să se împotrivească concluziilor sale. Printre ei se aflau Eleanor Roosevelt și Henry Wallace care, din 1941 până în 1945, fusese predecesorul lui Truman ca vicepreședinte al lui Franklin Roosevelt și care, în 1948, avea să candideze pentru funcția de președinte, fiind cel de-al treilea candidat împotriva lui Truman. Wallace a adus cam

aceleași argumente ca și Hemingway: guvernul american avea nevoie să facă un efort să se înțeleagă cu sovieticii; la urma urmei, erau oameni la fel ca și noi. Uniunea Sovietică avea nevoi și aspirații legitime ca orice altă țară. Dacă am fi ostili față de ei, ar fi și ei ostili față de noi. Hemingway a recunoscut înrudirea de idei cu Wallace în felul său unic un an mai târziu, când a scris că Wallace părea „irațional, instabil, poate că puțin și nebun, dar avea dreptate în multe privințe“.23 Problema era că nici punctele de vedere ale lui Hemingway, nici cele ale lui Wallace nu se apropiau de curentul principal. În timp ce tensiunile Războiului Rece se adânceau, centrul politic din America s-a mutat dramatic spre dreapta. Din 1932, democrații controlaseră atât Casa Albă, cât și Congresul. Programul New Deal transformase țara în feluri până atunci inimaginabile, punând bazele a ceva asemănător cu un stat cu sistem de ajutor social gratuit. În noiembrie 1946, pendulul a început să oscileze în sens invers. Republicanii au preluat controlul ambelor Camere ale Congresului și doreau să restabilească echilibrul. Platforma lor era destul de clară: era momentul să se ia atitudine împotriva socialismului lui Roosevelt care începea să se infiltreze, ca să nu mai vorbim de comuniștii și de liberalii care-l tolerau. Președintele Truman se vedea acum împins spre dreapta de împrejurările din afară, precum și de republicanii de acasă. Sovieticii continuau să pătrundă în Europa Centrală și chiar în cea occidentală. Când Marea Britanie a anunțat că nu-și mai putea permite să sprijine aliați tradiționali precum Grecia, luptând la vremea aceea împotriva insurgenților comuniști, președintele a decis că Statele Unite aveau să-și asume povara. În martie 1947 a spus în fața Congresului că „politica Statelor Unite avea să fie aceea de a sprijini popoarele libere care se opun subjugării“ de către Moscova sau locțiitorii ei.24 Cortina de fier pe care sovieticii o trăseseră peste Europa și rețeaua lor de state-satelit aflată în creștere a generat în mod clar declarația președintelui: „Unui număr de țări… li s-au impus recent regimuri totalitare împotriva voinței lor [de către un sistem care] se bazează pe teroare și oprimare, presă și radio controlate, alegeri aranjate și suprimarea libertăților personale“. Politica aceasta a devenit cunoscută ca Doctrina Truman. A fost urmată

câteva zile mai târziu de lansarea unui program de loialitate pentru a elimina orice comuniști sau simpatizanți comuniști din guvernul federal.25 House Un-American Activities Committee – HUAC (Comitetul Camerei pentru Activități Antiamericane) a prosperat în acest mediu. Înființat în 1938, HUAC prezenta un amestec de democrați din sud, unii dintre ei rasiști toxici, și republicani conservatori, printre care un tânăr reprezentant agresiv și inteligent din California, pe nume Richard Nixon. Statutul comitetului era de a investiga „propaganda antiamericană subversivă“, finanțată de guverne străine pentru a submina republica.26 Comitetele Congresului erau de obicei înființate pentru a strânge informații de care Congresul avea nevoie pentru a face propuneri legislative. HUAC s-a abătut de la regulă, servind de asemenea ca teatru politic. Era un loc unde martorii aveau puține drepturi legale. Până în acest moment, guvernul federal alcătuise o imagine detaliată a spionajului sovietic în Statele Unite până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Informațiile sale veneau de la dezertori și din mesaje decriptate, lucru care îngreuna aducerea cazurilor în fața instanței. O mare parte dintre dovezi erau mărturii indirecte – ceea ce un vechi comunist spunea despre altul – sau încă considerate a fi secrete pentru a fi prezentate în fața juriului. Guvernul era departe de a declasifica un program ultrasecret, cu numele de cod Venona, care a decodat mii de mesaje transmise între secția NKVD din New York și Moscova.27 Multe dintre mesaje au demascat spioni NKVD din administrația Roosevelt. Drept urmare, a căzut în sarcina HUAC să furnizeze Congresului și poporului american informații despre subversiunea comunistă, inclusiv ceea ce numea „activități de spionaj sovietic“.28 Comitetul a început prin a viza comuniști de la Hollywood, deoarece ei păreau să fie bine plasați pentru a răspândi propaganda sovietică prin intermediul activității lor. În toamna anului 1947, HUAC l-a investigat pe compozitorul Hanns Eisler, care se întâmpla să fie evreu, fugise din Germania ca să scape de Hitler și-și petrecuse cea mai mare parte a timpului de când era în Statele Unite la Hollywood, scriind „muzică pentru filme“.29 Îndesat și chel, vorbind o engleză cu accent puternic, Eisler nu părea să fie o amenințare la adresa securității naționale. Problema lui era o combinație

de vină prin asociere – fratele său era un comunist german care intrase în conflict cu comitetul – și propriul său trecut. El fusese practic comunist și, deși nu făcuse nimic subversiv în Hollywood, în anii ’20 și ’30 lucrase cu prietenul comunist al lui Hemingway, Joris Ivens, și scrisese muzică pentru cântece comuniste care sunau mult mai bine în Berlin sau la Moscova decât în Washington:30 Ne aruncăm în luptă Venim cu Lenin La munca bolșevică. În timp ce Eisler depunea mărturie în septembrie, Martha Gellhorn se întâmpla să se afle în audiență pe Capitol Hill. A relatat că marea și bogat ornamentata Sală de Întruniri era aproape goală în ziua aceea, cu excepția câtorva ziariști și fotografi, care-și aținteau blițurile necontenit asupra martorului derutat.31 Cu memoria-i proastă și engleza limitată, Eisler a fost o pradă ușoară pentru consilierul HUAC Robert E. Stripling, care știa cum să-l încurce în neconcordanțe și să facă afirmația exagerată că era un Karl Marx al muzicii.32 În cele din urmă, congresmanul democrat John E. Rankin din Mississippi a dat verdictul care i-a schimbat viața lui Eisler, denunțându-l că a venit în Statele Unite „ca să instige la revoluție“, în timp ce „băieții noștri mureau cu miile… ca să se elibereze de sub călcâiul lui Hitler“.33 Câteva zile mai târziu, autoritățile federale au demarat procedura deportării lui Eisler, dar ulterior i-au permis să părăsească țara de bunăvoie, atâta timp cât era de acord să nu se mai întoarcă. La aeroportul LaGuardia din New York, înainte să se îmbarce în avion spre Europa de est, și-a exprimat regretul într-o declarație pregătită: „Am putut să înțeleg pe deplin când în 1933 bandiții lui Hitler au pus un preț pe capul meu și m-au alungat. Dar am inima zdrobită să fiu alungat din această țară frumoasă în acest mod ridicol“.34 Următorul set de audieri, câteva săptămâni mai târziu, în octombrie 1947, a atras mult mai multă atenție decât audierile în cazul lui Eisler. Cortina era pe cale să se ridice pentru „cel mai grozav spectacol din oraș“, unul care avea să aibă în prim-plan regizori de studio, staruri de cinema și scenariști,

în locul nefericitului compozitor.35 Acțiunile intentate împotriva lor aveau să înlocuiască evenimentele mondiale de pe prima pagină a fiecărui ziar american important. În momentul în care președintele a cerut să se facă liniște în Sala de Întruniri în prima zi de audieri, fiecare loc era ocupat și mulți privitori trebuiau să stea în picioare pe culoare. Luminile erau din nou aprinse la cele opt sau nouă camere de știri – așa de strălucitoare, încât unii cameramani și chiar un martor sau doi purtau ochelari de soare. Scânteile au început să apară când scenariștii au depus mărturie pentru a explica de ce le permiseseră comuniștilor să influențeze conținutul filmelor din America.36 Nucleul grupului a devenit cunoscut drept Cei Zece de la Hollywood, fiecare dintre ei fiind comunist sau fost comunist, printre care cunoștințele lui Hemingway, Alvah Bessie și Ring Lardner Jr. Hemingway și Bessie se întâlniseră pe câmpurile de luptă din Spania, acolo unde scriitorul îl cunoscuse și pe fiul lui Lardner, Jim, care avea să fie ucis în acțiune și a fost elogiat cu multă emoție de Hemingway. Reprezentația din boxa martorilor a Celor Zece a ținut prima pagină a ziarelor mai mult decât acuzațiile efective de subversiune. După ce au primit indicații de la PCSUA, și-au produs propriul lor teatru politic.37 Relatarea lor era la fel de fascinantă precum cea a comitetului, dar nu mai puțin înșelătoare. John Howard Lawson, o altă cunoștință de-a lui Hemingway, a fost cel mai turbulent. Cu ochi căprui vii și „un nas mare coroiat“, era scund și energic, având „idei radicale despre orice lucru de pe pământ“.38 Unii și-l amintesc pentru pasiunea și talentul său, dar pentru cei mai mulți membri de partid era un stalinist dogmatic și un executant lipsit de umor al disciplinei comuniste.39 Lawson a ripostat de pe banca martorilor, invocând Constituția:40 Dl Stripling: Sunteți membru în Ghilda Scenariștilor? Dl Lawson: Ridicarea oricărei întrebări aici în legătură cu calitatea de membru, convingeri politice sau aderare… Președintele: … [A]ți fost vreodată membru al Partidului Comunist? Dl Lawson: Îmi exprim răspunsul în unicul mod în care orice cetățean american își poate exprima răspunsul la o întrebare care-i încalcă în mod absolut drepturile.

Președintele: Atunci refuzați să răspundeți la acea întrebare, e adevărat?… Dl Lawson: …Voi continua să lupt pentru Declarația drepturilor omului pe care încercați să o distrugeți. Când președintele a dat ordin „să-l luați pe acest individ“, paznicii de la Capitoliu l-au escortat pe Lawson de la tribună. Unii membri din public au huiduit și alții au aplaudat. În cele din urmă, un producător, un regizor și opt scenariști au refuzat să răspundă la întrebări cu privire la calitatea de membru în Partidul Comunist. Pentru aceasta, au fost găsiți vinovați de sfidarea Congresului printr-un copleșitor vot al Camerei Reprezentanților de 346 la 17. În timp ce mulți reprezentanți din ambele tabere nu au aprobat felul în care comitetul i-a intimidat pe martori, doar câțiva au fost dispuși să tolereze genul de spectacol jucat de Lawson și de camarazii săi. Rezultatul a fost că Cei Zece au primit amenzi și închisoare de până la un an. Când au ieșit din închisoare, au descoperit că se aflau pe așa-zisa Listă Neagră, inițiată din noiembrie 1947 ca o declarație a directorilor de studiouri, potrivit căreia nu vor angaja membri din rândul Celor Zece dacă nu renunță la comunism. Hemingway era un învățăcel atent al politicii de după război, deoarece presimțea care era miza pentru el. La Finca, acoperea mese și birouri cu ziare și reviste pe care le devora în fiecare zi. Biblioteca sa era plină de cărți despre țări străine și chestiuni militare. Selecția indică un interes special pentru spionajul sovietic și FBI.41 Anul acesta citea și se gândea la evenimentele care au avut loc între discursul lui Truman în fața Congresului din martie și audierile de la HUAC din toamnă. Nu avea prea multe lucruri care să-i fie pe plac. Într-o scrisoare adresată lui Lanham, corespondentul căruia continua să i se dezvăluie mai mult decât oricărui altuia despre război și politică, Hemingway a criticat Doctrina Truman, în special ideea că Statele Unite ar trebui să intervină pentru vechiul său dușman, Imperiul Britanic, acum lipsit de mijloacele de a-și menține tradiționalele sfere de influență.42 Hemingway agrea programul de loialitate al președintelui și mai puțin decât politica sa externă. Ironic doar cu jumătate de gură, scriitorul i-a spus lui Lanham că programul îl punea pe el, Hemingway, în pericol, pentru că el

fusese un „antifascist prematur“.43 Acum, prezicea Hemingway, „în cursul vânătorii de vrăjitoare din prezent“, toți antifasciștii prematuri vor sfârși probabil în „lagăre de concentrare“.44 Continuând în aceeași notă, i-a spus lui Lanham că dacă prietenia lor ar fi să devină vreodată un impediment, generalul ar trebui să se simtă „absolut liber să-l denunțe“ pe scriitor. (La urma urmei, Lanham era încă ofițer activ. Convingerile sale politice erau în general nesemnificative; poate că era mai lipsit de prejudecăți decât unii dintre confrații săi ofițeri, dar per total era mult mai apropiat de centru decât cel mai bun prieten al său. În 1948 i-a spus lui Hemingway că de regulă îi prefera pe democrați republicanilor și nu avea nimic bun de spus în legătură cu Wallace.45 Hemingway a glumit că poate va ieși la iveală că îi instruise pe Lanham și pe regimentul lui „să afle… secrete… [și] să le transmită la Moscu [sic]“. Știa că fusese privit ca „un roșu periculos“ înainte de război. Apoi, în timpul războiului, când lucrase pentru serviciile secrete americane, fusese privit ca „un personaj destul de demn de încredere“. Dar, a încheiat el, de vreme ce nu primise vreodată nici o recunoaștere oficială a serviciilor sale, probabil avea oricum să fie persecutat. Fâșii de realitate și de fantezie se amestecau în gândurile lui Hemingway. Nu existau lagăre de concentrare pentru americanii de stânga. Cei Zece de la Hollywood au mers într-adevăr la închisoare, dar numai după ce au provocat comitetul. Înainte ca America să intre în război, FBI-ul luase notă de simpatiile de stânga ale lui Hemingway. Susținerea cauzelor republicane spaniole – precum Batalionul Abraham Lincoln și un „comitet comunist… de ajutorare a democrației spaniole“ – devenise de mult timp o chestiune de consemnare în dosarele de securitate internă ale Biroului.46 După Pearl Harbor, ofițerii de la ambasada din Havana au abordat FBI-ul cu privire la planurile lor de a-l folosi pentru a conduce Crook Factory. Lucrul acesta a trezit interesul FBI-ului față de Hemingway, care l-a menținut viu iritându-i pe agenții FBI și plângându-se de ei la Joyce și Braden, compunând într-un caz o tiradă de paisprezece pagini împotriva unui anume agent special Knoblaugh, invocând simpatii fasciste. Doar după ce Hemingway a încercat să obțină expulzarea lui Knoblaugh din Cuba, Hoover a dat ordin personalului său să rezume ceea ce știa Biroul despre scriitor.47 Rezultatul a fost o analiză completă, datată aprilie 1943, a tuturor informațiilor

confidențiale și neconfidențiale despre scriitor, care a condus la concluzia că Biroul nu deținea „nici o informație care să-l lege în mod clar de Partidul Comunist sau… care să indice că este sau a fost membru al Partidului“.48 La vremea respectivă, Biroul deținea un dosar oficial despre Hemingway, cu numărul 64-23312, care devenea tot mai stufos de-a lungul anilor, pe măsură ce apărea la știri sau ori de câte ori un reprezentant al Biroului mai trimitea câte un raport.49 Clasificarea „64“ însemna „Externe Diverse“, o categorie generală care includea și Cuba. O mare parte din informațiile aflate în dosar erau despre lupta de supremație dintre Crook Factory și FBI în Cuba, dar și despre competența lui Hemingway în activitatea de informații. Alte documente reflectă îngrijorarea Biroului că Hemingway ar fi putut să critice FBI-ul într-o carte în curs de publicare, lucru pe care Hoover se străduia mereu din răsputeri să-l evite. Câteva documente din dosar sunt urmări ale altor dosare, precum cel despre veteranii Batalionului Abraham Lincoln sau analiza aprofundată cu privire la Gustavo Durán, pentru presupuse simpatii comuniste, considerate cu mult mai grave decât „liberalismul“ lui Hemingway. Dosarul cu numărul 64-23312 nu era unul de contraspionaj sau de securitate internă, iar conținutul lui arată că Biroul nu-l monitoriza pe Hemingway în mod sistematic și nici nu-l cerceta în vederea acuzării pentru o crimă ca spionajul.50 Ani mai târziu, în iulie 1955, un angajat al FBI-ului avea să verifice un număr de dosare mergând până în anul 1938 și să tragă concluzia că „FBI-ul nu a efectuat nici o cercetare cu privire la persoana menționată [Hemingway]“.51 Biroul nu l-a agreat niciodată în mod special pe Hemingway și nici nu a avut încredere în el, dar acesta se înșela pur și simplu când pretindea, încă din 1942, că guvernul SUA îl supraveghea pentru că avea semne de întrebare cu privire la credibilitatea lui.52 Asemenea oricărei alte persoane, corespondența și convorbirile telefonice făceau obiectul cenzurii din vreme de război, dar nimeni nu îl menționase pentru o atenție specială și nimeni nu-l urmărea prin New York sau Havana să vadă ce pune la cale. În iunie 1947 Hemingway a mers la ambasada din Havana pentru a primi un pic de recunoaștere oficială pentru serviciile aduse în vreme de război: o Bronze Star Medal (Medalia Steaua de Bronz) din partea Armatei SUA. O

fotografie a ceremoniei îl înfățișează purtând o guayabera albă, cu mâneci lungi – o cămașă cubaneză brodată, potrivită pentru ocazii oficiale. Un colonel voios cu o uniformă clasa A – jachetă kaki și cravată, cu decorații – se apleacă să-i prindă medalia pe guayabera, probabil imediat după ce un asistent dăduse citire citației în care era elogiat corespondentul de război pentru activitatea sa din Franța după Ziua Z, din 20 iulie până în 1 septembrie, și apoi din nou din 6 septembrie până în 6 decembrie, cuprinzând perioada petrecută la Rambouillet cu David Bruce și pe front cu Regimentul 22 Infanterie după căderea Parisului.53 A fost elogiat pentru „familiarizarea cu știința militară modernă“ și pentru felul în care a circulat „liber sub focul inamic în zonele de luptă“, toate cu scopul de a le permite „cititorilor să-și facă o imagine reală despre greutățile și reușitele soldatului de pe linia frontului“. Însă cuvintele frumoase nu l-au făcut fericit pe Hemingway. Expresia de pe chipul lui este aceea a unui om care este stânjenit, care simte că nu e chiar totul în regulă. Acceptă medalia și citația, potrivită pentru înrămat, și le păstrează printre documentele personale la Finca, apoi ia legătura aproape imediat cu Lanham să-i spună că „treaba cu Steaua de Bronz a fost tare ciudată“. Nu cunoștea povestea din spate, cine înaintase citația în sistem sau o redactase, dar a constatat că era „un document foarte alunecos“.54 O parte a problemei era faptul că Hemingway își dorea o distincție mai înaltă, una care să reflecte realizările sale pe câmpul de luptă, cum ar fi Distinguished Service Cross (Crucea pentru Serviciu Remarcabil – DSC) pe care, așa cum îi plăcea lui să spună, unul dintre ofițerii OSS care fusese la Rambouillet avea să o poarte în locul lui.55 Poate credea că o DSC avea să-l apere de stigmatul de a fi fost un antifascist prematur, unul care nu doar semnase declarații și ținuse discursuri, dar care și mersese până întracolo încât să semneze colaborarea cu NKVD-ul. În lipsa unei DSC, viața a continuat ca mai înainte. În septembrie i-a scris lui Lanham că încă o dată l-a lovit „depresia sub toate formele și din plin“ și că veștile politice de la Washington erau „foarte sumbre“.56 Comentariul său că se săturase de atâta război era un alt fel de a spune că încă nu era de acord cu direcția în continuă înăsprire pe care administrația Truman o adopta în privința sovieticilor.57

În mai puțin de o lună, o lăuda pe Gellhorn pentru condamnarea tratamentului HUAC față de compozitorul german Eisler, publicat în ediția din 6 octombrie a New Republic. Hemingway i-a citit articolul și l-a catalogat ca fiind „bun… Este în cea mai bună formă atunci când luptă pentru ceva în care crede…“58 În noiembrie 1947 a analizat pentru Lanham audierile Celor Zece de la Hollywood. A ajuns la concluzia pertinentă că „toată chestiunea era umilitoare… atât comuniștii, cât și comitetul s-au dovedit a fi niște lași“.59 A făcut presupunerea că probabil aveau conștiința încărcată, nu pentru că erau comuniști, ci pentru că „erau niște curve, în loc să scrie pe cât puteau ei de bine“ – adică să scrie scenarii de film în loc să plăsmuiască romane –, și apoi să devină comuniști ca să-și „salveze sufletele“. Acesta era un refren familiar – Hemingway îi acuza adesea pe scriitorii care mergeau la Hollywood să se vândă studiourilor, în loc să-și păstreze independența și integritatea artistică. În clipa următoare, Hemingway a continuat să spună ce ar fi făcut el dacă ar fi fost convocat de comitet. După ce ar fi negat că a fost vreodată comunist, ar fi declarat că membrii HUAC „mi se par a a fi niște jigodii, rostind cuvântul rar și cu atenție la microfon“.60 Ar fi încheiat spunând că avea „un dispreț total față de ei“ și că și tatăl, și bunicul, și străbunicul lui ar fi avut un dispreț total față de ei și că cunoscuse doar patru congresmeni cinstiți în ultimii treizeci de ani. Comitetul nu i-a oferit lui Hemingway șansa să vină la Washington pentru o confruntare. Deși HUAC avea un dosar despre scriitor, se asemăna cu dosarul pe care FBI-ul îl avea legat de el (din care e posibil ca părți să fi ajuns la HUAC, având în vedere că cele două organizații cooperau în mod regulat). Existau pasaje interesante despre sprijinul său față de Republica spaniolă și față de comuniștii care luptaseră alături de el. Dar, asemenea FBI-ului, anchetatorii HUAC nu au reușit niciodată să arate că Hemingway era el însuși comunist, darămite spion sovietic. Lucrul acesta și faima sa au fost probabil lucrurile care l-au împiedicat să primească o citație. Una era să-l terorizezi pe unul ca Eisler sau să intri în conflict cu un comunist convins ca Lawson, și alta să chemi ca martor un american emblematic.61 În ceea ce-i privea, Cei Zece de la Hollywood nu au părăsit scena în

liniște. Comportamentul lor din boxa martorilor i-a costat sprijinul multor moderați de la Hollywood. Dar alții erau încă dispuși să protesteze în numele lor.62 Dramaturgul Arthur Miller a propus eliminarea anunțurilor publicitare de pe o pagină întreagă de ziar, iar scriitori renumiți, precum Thomas Mann, și-au legat numele de campanie.63 Vechiul prieten al lui Hemingway Archibald MacLeish s-a pronunțat împotriva comitetului, obiectând că dă sentințe pe jumătate legale, fără să le ofere victimelor lor protecția legii și concluzionând că tot ce făcuse submina apărarea libertății mai mult „decât toți comuniștii de pe pământ“.64 Câțiva alți prieteni vechi și-au dat toată silința ca să-l convingă pe Hemingway să ia atitudine. Milton Wolff era cel mai insistent. Când cei doi s-au întâlnit în Spania, Wolff era deja un veteran cu experiență de luptă, care a continuat să se afle la comanda Batalionului Abraham Lincoln din Brigăzile Internaționale. Lui Hemingway i-a plăcut ce vedea, scriind că Wolff era la fel de „înalt ca Lincoln, uscățiv ca Lincoln, la fel de curajos și bun soldat ca oricare dintre cei care comandaseră batalioane la Gettysburg“.65 În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Wolff s-a alăturat Armatei SUA și a servit alături de OSS, câștigându-și reputația de „ofițer temperamental, radical, produs al depresiei și al liberalilor din Brooklyn… [și] individ care face opinie separată și e pus pe rele“.66 După război, a continuat lupta împotriva puterii fasciste rămase, cea a Spaniei lui Franco.67 Era un neobosit organizator, scriitor și orator, urcând de mai multe ori la tribuna din Madison Square Garden din New York. Nu era membru al Partidului Comunist, deși ar fi putut la fel de bine să fie; avea aceeași părere despre multe chestiuni ca și partidul și se consulta în mod regulat cu liderii săi. Activismul său i-a garantat un loc de vază pe listele de elemente subversive ținute de FBI și HUAC.68

Să nu renunțați niciodată: veteranul din Războiul Civil din Spania și activistul Milton Wolff, adresându-se unei adunări în New York, 1946. Abraham Lincoln Collection, Tamiment Library.

Wolff și Hemingway aveau o prietenie sporadică. Porniseră cu dreptul în Spania, dar doi ani mai târziu Wolff fusese unul dintre stângiștii care-l atacaseră pe Hemingway pentru că scrisese despre atrocitățile republicanilor în Pentru cine bat clopotele. Hemingway a ripostat dur, spunându-i lui Wolff că era genul de „ticălos“ care-și înjunghia prietenii pe la spate.69 Câteva zile mai târziu, Hemingway i-a cerut scuze că a scris „o scrisoare așa de dură“ bărbatului cu mult mai tânăr. Voia să-și ia cuvintele înapoi și-i dorea succes în tot ceea ce făcea.70 Potrivit unei relatări, a urmat un împrumut generos dat de Hemingway lui Wolff, care imediat i-a telegrafiat să-i mulțumească, dar a adăugat că încă considera noul roman „o carte jalnică“.71 În vara anului 1946, Wolff îl abordase primul pe Hemingway ca să-i ceară să sprijine cea de-a zecea aniversare a Batalionului Abraham Lincoln, care se apropia, oferindu-i lui Ernest „președinția“.72 A urmat un telefon

internațional de la Wolff – un lucru costisitor în 1946 – și a fost dezamăgit că Hemingway tot schimba subiectul, preferând să vorbească despre curajul său de pe câmpul de luptă din Franța în 1944.73 Ca să se asigure că Wolff a primit mesajul lui, Hemingway i-a scris răspunsul său pe 26 iulie și l-a trimis prin poștă: era prea prins cu romanul lui ca să preia președinția unei „întruniri politice“ și nu avea să semneze scrisori pe care nu le întocmise el cu mâna lui.74 Compromisul lui Hemingway era să fie de acord să facă pentru Wolff o înregistrare cu elogiul adus lui Jim Lardner. Lucru pe care l-a făcut la începutul anului 1947, adăugând câteva cuvinte despre cât era el de mândru să se afle în compania altor „antifasciști prematuri“, clasificare pe care el și alții o primiseră pentru că plecaseră primii în Spania să lupte împotriva fascismului.75 Dar nu dorea să se implice mai mult de atât. În mai 1947, o telegramă dea lui Wolff pentru Hemingway îi cerea să participe la unul sau două evenimente comemorative la Madison Square Garden în septembrie: „Ne dorim persoanele cele mai strâns legate de lupta poporului spaniol. Să spui da“.76 Nu există nici un răspuns la dosar. Hemingway nu a participat la nici unul dintre evenimente și avea să stea la distanță de politica de pe continent în anii care au urmat.77

CAPITOLUL 12 RĂZBOIUL RECE Gata cu cuvintele curajoase

„Organizația roșie dată în vileag de Regina Blondă“: pe 21 iulie 1948, tabloidele din New York erau împodobite cu titluri de o șchioapă pe prima pagină, care anunțau o femeie misterioasă care avea să dezvăluie ceea ce știa despre spionajul sovietic în Statele Unite.1 Câteva zile mai târziu, HUAC – House Un-American Activities Committee (Comitetul pentru Activități Antiamericane) – a convocat-o pe „Regina Blondă“ la Washington să depună mărturie. Informatorul s-a dovedit a fi o absolventă de Vassar, pe nume Elizabeth Bentley. Contrar închipuirilor jurnaliștilor, avea părul șaten și, deși avea doar patruzeci de ani, avea un fel de înfățișare demnă, cu ochi mari și o frunte înaltă. Bărbia era nedefinită. La audieri era îmbrăcată în costume negre cu bluze cu volănașe și-i plăcea să poarte șiraguri de perle, înfășurate strâns în jurul gâtului. Dar această fostă comunistă făcea o impresie puternică. Părea să fie imună la publicul care nu avea loc decât de stat în picioare, ca să nu mai vorbim de ostilitatea multor bărbați și femei de marcă pe care i-a acuzat că sunt spioni sovietici. Înconjurată de ziariști care stăteau pe vine și în picioare în orice spațiu liber disponibil, „înconjurată de camere… în mijlocul semnalelor pentru deschiderea circuitelor de radio și de televiziune, Miss Bentley a pășit calm către boxa martorilor și, după ce a depus jurământul și și-a șters fruntea din cauza căldurii de la lumina reflectoarelor, și-a spus povestea“.2 Numărul de spioni americani pe care a început să-i numească era impresionant și la fel erau și pozițiile ocupate de ei – de la Casa Albă la Trezorerie, de la Departamentul de Stat la Departamentul Justiției, chiar și în OSS, agenția de informații din timpul războiului. A spus în fața comitetului că un ofițer OSS, pe nume Duncan Lee, unul dintre aghiotanții generalului Donovan, îi dăduse câteva informații de același fel cu cele pe

care le depusese în căsuța poștală a generalului, știind că destinația ei era o altă căsuță poștală din Moscova. Singurul moment în care nu a fost calmă în timpul mărturiei a fost atunci când a fost întrebată despre spionul-șef sovietic pentru care lucrase și pe care-l iubise cu mare pasiune. Omul acela era Jacob Golos, vechiul bolșevic care-l recrutase pe Hemingway în iarna din 1940–1941.3 Elizabeth Bentley fusese un intermediar, chiar un ofițer de caz pentru sovietici. Asta însemna că avea întâlniri față-n față cu spioni americani în numele NKVD-ului. Stătea în New York și călătorea la Washington cu trenul la fiecare două sau trei săptămâni și se întâlnea cu persoane de contact în restaurante și parcuri prin tot orașul. Cu greu putea cineva să observe, darămite să-și amintească de americanca trecută de prima tinerețe, cu înfățișarea ei ștearsă, stând într-un separeu la Martin’s Tavern la intersecția străzilor Wisconsin și N în Georgetown, împreună cu, să zicem, un cunoscut ofițer al OSS sau cu un membru de rang superior din administrație. După întâlniri, aduna secretele într-o poșetă supradimensionată sau uneori într-o geantă de cumpărături, dacă erau multe documente, și căra totul la New York, unde le pasa persoanei ei de contact din NKVD. Din 1941 și până la moartea lui în 1943, tot ce aduna îi pasa lui Jacob Golos, acel pilon de bază al spionajului sovietic de pe coasta de est. Bentley nu doar lucra pentru Golos, ci îl și invita în modestul, dar confortabilul ei apartament de pe strada Barrow la nr. 58 din West Village, o adresă mult mai puțin atrăgătoare în 1941 decât avea să devină cincizeci de ani mai târziu. Unul dintre avantajele locuinței din cărămidă era că avea un șemineu, util pentru arderea documentelor care rezultau din munca ei. Golos era un spion destul de bun, dar păstra notițe criptate prin buzunare pe bucăți de hârtie și păstra documente secrete într-un seif la World Tourists Inc., agenția de voiaj de pe Fifth Avenue, unde lucra împreună cu Bentley. Îi împărtășea unele, dar nu toate secretele lui. Deși trăiau și munceau împreună în ceea ce un mucalit numea „păcat burghez și extaz leninist“, a mărturisit că el putea uneori să fie „foarte tăcut“ și să-i spună doar ceea ce credea el că are nevoie să știe.4 De vreme ce nu jucase nici un rol în operațiunea Hemingway, nu avea nevoie să știe ceva despre el și probabil că nu a auzit niciodată numele lui

de la Golos. În ce-l privește, se poate ca Hemingway să nu-l fi recunoscut pe Golos din mărturia lui Bentley. Într-adevăr, e posibil să nu-l fi cunoscut sub acel nume. (Când a întâlnit-o pe Bentley pentru prima oară, Golos se prezentase ca „Timmy“.) Fotografii cu rusul erau (și sunt) greu de găsit și aveau să treacă trei ani înainte ca Bentley să împărtășească toate impresiile ei pline de iubire despre acest bărbat scund și cu o înfățișare neobișnuită, cu „ochi uimitor de albaștri“ și „păr de un roșu aprins“.5 Dar Hemingway a înțeles că mărturia ei făcea dezvăluiri cu privire la climatul politic mai larg și despre felul în care dezvăluia nerăbdarea comitetului de a deconspira spioni sovietici, chiar și pe aceia care nu vânduseră niciodată vreun secret oficial. Pe 28 iulie, după ce poveștile despre Bentley începuseră să apară în presă, Hemingway i-a scris lui Lanham ca să-i spună că știa că vremurile se schimbaseră. „Pe timpuri“ se simțea liber să meargă la un „rusnac de frunte“ atunci când el, Hemingway, dorea să obțină informații pe care rusul i le împărtășea „în secret“.6 Dar, poate că în timp ce se gândea la spionul sovietic care-l contactase în Cuba după întoarcerea din Europa în 1945, a continuat să scrie că „nu mai văzuse un rusnac de mai bine de doi ani“. Motivul era că americanii nu mai aveau încredere în nici un comunist. De când guvernul SUA începuse Războiul Rece cu ei, evitase „chiar și contactul social“. Pe un ton defensiv, Hemingway a revenit la temele familiare de încredere și loialitate. Susținea că fusese asemenea lui Jim Bridger, munteanul din secolul al XIX-lea care mijlocise între triburile de indieni și coloniștii invadatori. Nu existase vreodată vreun semn de întrebare cu privire la loialitatea lui Bridger; toată lumea avea încredere în el, pentru că el era întruchiparea credibilității. El, Hemingway, încercase să fie „de încredere“ toată viața lui, ceva ce „ar fi mai degrabă decât… orice altceva pe lume“. Hemingway avea să se repete în lunile care au urmat, spunându-i lui Lanham într-o scrisoare că tot nu credea în orice altceva în afară de a lupta pentru țara sa oriunde răsuna chemarea la arme.7 Mai târziu avea să rezume totul în câteva cuvinte pentru Lanham: el, Ernest Hemingway, nu era un „nenorocit de trădător“.8 Între timp, spectacolul din Washington a continuat. Bentley și un alt fost

spion comunist, editorul de la Time Whittaker Chambers, au continuat să arate cu degetul spre americanii care spionaseră pentru sovietici, iar acuzații au ripostat, negând cu vehemență acuzațiile care aveau să-i coste cariera și chiar viața. Secretarul adjunct Harry Dexter White, cunoștința de odinioară a lui Hemingway de la Trezorerie, care avusese un rol în călătoria sa în China în 1941, s-a înfățișat înaintea HUAC pe 13 august 1948, pentru a depune mărturie că „nu fusese niciodată comunist, nici măcar aproape să devină unul“ și că principiile după care trăia „făceau imposibil [ca el] să comită vreodată vreun act neloial…“9 Asemenea lui Lawson, a invocat Constituția și Bill of Rights. Crezul său era „crezul american“: … libertatea religioasă, libertatea de expresie, libertatea de gândire, libertatea presei… Consider că aceste principii sunt sfinte. Le consider a fi structura fundamentală a modului nostru de viață american și cred în ele ca realități vii, și nu doar ca simple cuvinte pe hârtie… Trei zile mai târziu, White a murit de atac de cord. Documente care au ieșit la iveală după moartea sa arată dincolo de orice dubiu nu doar că White a transferat secrete americane oficiale NKVD-ului, ci și că a promovat atât interese sovietice, cât și americane atunci când a pus bazele sistemului financiar postbelic. A fost atât un spion activ, cât și un agent de influență. Apărarea sa ar fi fost să minimalizeze crimele lui Stalin și să afirme că drumul spre viitor însemna ca Uniunea Sovietică și Statele Unite să-și dea mâna. Ar fi putut de asemenea să susțină că nu primise ordine de la sovietici (cel puțin nu foarte multe) și că lucrase împreună cu ei în condițiile impuse de el.10

Regina Roșie a Spionilor care a spus totul FBI-ului, Congresului și presei, aici depunând mărturie în fața HUAC în 1948. Guliver, Getty Images, The LIFE Picture Collection, Thomas D. McAvoy.

În toamna anului 1948, Hemingway tot mai avea de povestit lui Lanham despre relația sa cu sovieticii. Pe 24 noiembrie a sugerat că acum se afla în pericol, din cauza unora dintre „treburile ciudate“ pe care le făcuse pentru cauza republicană în timpul Războiului Civil Spaniol, „pentru fiecare dintre ele putând fi spânzurat acum, dar în nici una dintre ele trădându-mi țara. …“11 A sugerat că unele dintre „treburile ciudate“ fuseseră pentru sovietici, nu doar pentru Republică, scriind: „Ți-am spus întotdeauna direct despre toate legăturile pe care le-am avut cu rusnacii etc.“. A repetat că nu fusese niciodată neloial, adăugând că știa „ce înseamnă să fii neloial și ce nu“. Trecutul recent arăta că „inchizitorii“, așa cum îi numea el – probabil FBIul, în rândurile căruia se aflau romano-catolici care-l simpatizau pe Franco, și HUAC, care urmărea pistele de la FBI – nu înțelegeau probabil de ce alesese el să lupte împotriva fascismului în felul său propriu. Nu erau capabili să pătrundă dincolo de aparențe și să aprecieze faptul că, la urma urmei, fusese un american loial cu „inima curată“. Din acest motiv trebuia să fie precaut. Două zile mai târziu, i-a scris din nou lui Lanham, de data aceasta despre

ancheta cu privire la loialitatea unui bun prieten, ca să-și exprime părerea că în zilele acelea „nici un om care știe niște lucruri nu poate fi prea prevăzător“.12 Câteva săptămâni mai târziu, Hemingway a întărit ideea, spunându-i lui Lanham că nu dorea să scrie despre anumite lucruri, pentru că nu avea „pic de încredere în nici o poștă, nici în telefoane sau în radiouri“.13 Îi spunea Hemingway adevărul lui Lanham în scrisorile pe care i le trimitea? Putea generalul să-l creadă pe cuvânt? Răspunsul – da, până la un punct – este complicat. În Spania, la fel ca în Franța în 1944, probabil că eludase câteva reguli și jucase un rol mai activ decât ar fi trebuit să joace un corespondent de război, dar tot ceea ce făcuse fusese pentru o cauză bună – adică antifascismul – și să obțină ceea ce el numea „adevărul gol-goluț“ (true gen – argoul Royal Air Force (Forțele Aeriene Regale) pentru „true genuine“ story – poveste reală și autentică sau adevărul din temelii). Pe parcurs nu și-a trădat niciodată țara. Lucrul acesta era adevărat, chiar dacă opiniile sale politice l-au marginalizat. Erau lucruri pe care probabil un scriitor nu ar fi vrut să le spună cititorilor săi, dar nici nu era ceva de care să-i fie rușine. Hemingway a omis un fapt esențial – acela că nu s-a întâlnit cu sovieticii doar ca să culeagă informații utile. Nu totul era doar, sau chiar și în cea mai mare parte, despre Spania. În iarna dintre 1940–41, după terminarea Războiului Civil Spaniol, a fost de acord să lucreze îndeaproape cu NKVDul în lupta împotriva fascismului și s-a întâlnit în secret cu spioni sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu conta că nu intenționase să-și trădeze țara. Relația sa cu NKVD-ul era ceva ce nu va putea niciodată să explice pe deplin, și mai ales nu în fața HUAC sau a FBI-ului, organizația care avea să și-l amintească nu doar pentru opiniile sale politice, ci și pentru insultele adresate agenților săi în Havana, în 1942 și 1943. Totul s-a rezumat la purtarea unei poveri interioare și exterioare. Hemingway îi putea povesti lui Lanham și încă unei persoane sau două despre povara exterioară a antifascismului prematur. Dar povara interioară a relației sale cu NKVD-ul era ceva despre care doar el și sovieticii știau. Nu putea împărtăși aceste lucruri cu nimeni altcineva. Ca lucrurile să fie și mai rele, Hemingway trebuia să-și facă griji că s-ar putea cândva să existe un

dezertor, un alt Guzenko sau o altă Bentley, care se întâmpla să-i cunoască secretul și avea să-l spună FBI-ului sau HUAC-ului. Nu era exagerat să-și închipuie că Biroul îi asculta telefonul și-i intercepta scrisorile sau că într-o zi o să se trezească în boxa martorilor în Sala de Întruniri, hăituit de membrii comitetului. Se imagina ripostând asemenea lui John Lawson și Celor Zece de la Hollywood și sfidând Congresul, toate putând să-i îngreuneze lucrul în propria țară. Cam spre sfârșitul deceniului, era clar că victoria din cel de-al Doilea Război Mondial nu avea niciodată să plătească un dividend al păcii. În august 1949, Uniunea Sovietică și-a testat prima bombă atomică și a răsturnat monopolul Americii asupra superarmelor. Câteva luni mai târziu, China continentală a căzut în mâinile comuniștilor. Mao și Ciu erau acum la conducere, iar Chiang a trebuit să se mulțumească cu guvernarea insulei Taiwan, în apropiere de țărm. În 1950, Coreea de Nord devenită stalinistă a invadat noncomunista Coree de Sud, pornind un război care avea să dureze până în 1953. Acasă, teama de comunism s-a intensificat odată ce senatorul de Wisconsin, Joseph R. McCarthy, a lansat o vânătoare de vrăjitoare pentru comuniști, care a făcut ca activitatea HUAC să pară atentă și profesionistă. McCarthy părea să îndrepte un deget acuzator oriunde avea chef și nu-i păsa dacă existau dovezi solide în sprijinul acuzațiilor sale, atâta timp cât rămânea pe prima pagină a ziarelor. Senatorul a început să facă acuzații mai șocante ca niciodată în 1950 și a continuat să efectueze investigații și audieri până în 1954. În martie 1950 a acuzat faptul că „rapoartele oficiale ale serviciilor de informații“ au arătat că prietenul cândva apropiat al lui Hemingway, Gustavo Durán, era „un comunist înverșunat“.14 Acest lucru la obligat pe Durán să angajeze avocați și să petreacă luni de zile apărânduși faptele de dinaintea, din timpul și de după Războiul Civil din Spania. Prieteni comuni, ca ambasadorul Spruille Braden, i-au luat apărarea lui Durán sub jurământ, iar povestea a ajuns în New York Times. Deși reacția sa s-a pierdut pentru istorie, bătrânul vânător de știri Hemingway cu siguranță trebuie să fi urmărit aventura nefericită a lui Durán.15 În martie 1951, doi comuniști americani, Julius și Ethel Rosenberg, au fost judecați în New York pentru rolul avut în furtul de secrete nucleare americane, transmise NKVD-ului. La proces, Elizabeth Bentley a mărturisit

că Jacob Golos – iubitul ei și recrutorul lui Hemingway – se întâlnise în secret cu Julius. Nu era un fapt esențial, ci unul care susținea cazul, mai ales după ce a declarat că Partidul Comunist din SUA „slujea doar intereselor Moscovei, fie că era vorba de propagandă, spionaj sau sabotaj“16. În timpul procesului, Bentley și-a vândut povestea revistei McCall’s. În vară, revista a început să publice fragmente lungi din memoriile ei, cu detalii senzaționale ale vieții sale alături de Golos: cum „s-a alăturat organizației clandestine“ împreună cu bărbatul pe care-l iubea, cum a recrutat-o el pentru „activitate specială“, cum a fost ea „folosită de rețeaua roșie de spionaj“, cum a murit el în brațele ei de Ziua Recunoștinței în 1943.17 Dacă Hemingway mai citea încă McCall’s, i-ar fi fost greu să nu-l recunoască pe spionul sovietic cu părul roșcat și ochii albaștri, care era vedeta numărului din iunie. Ironia este că amenințarea care venea din partea spionajului sovietic se diminuase în momentul în care panica roșie a atins cote maxime. Acum erau mai puțini americani care spionau pentru NKVD decât în orice alt moment din ultimele două decenii, mulțumită unor dezertori ca Bentley și capacității guvernului SUA de a sparge codurile sovietice.18 Rezerva sovietică era așa de secătuită, încât Centrul de la Moscova a luat în considerare să reactiveze cazuri mai vechi, inclusiv pe cel al lui Hemingway. În 1948 și apoi din nou în 1950, a plouat cu mesaje între Centru și rezidentura de la Washington cu privire la Hemingway, cu numele de cod „Argo“. Pe 8 iunie 1948, Moscova a întrebat mai întâi despre el, și apoi, probabil din cauză că Washingtonul nu răspunsese, a trimis un alt mesaj pe 3 iulie 190: „Vă rugăm să determinați localizarea în prezent a lui «Argo» – despre care v-am informat anterior…“19 Centrul a furnizat strategii pentru reluarea legăturii și a continuat „reamintind [Washingtonului]… că «Argo» a fost recrutat pentru activitatea noastră din motive ideologice… de către «Sound» [Golos], că fusese studiat doar puțin și nu fusese verificat în practică“. Moscova s-a oferit să trimită semnalul de recunoaștere fizică a lui Hemingway la Washington „pentru orice eventualitate“.20 Cunoscându-i valoarea, NKVD-ul păstrase cu grijă timbrul pe care Hemingway i-l dăduse lui Golos în 1940; arătând acest semn, un sovietic necunoscut putea să dovedească că era un agent NKVD autentic.

Hemingway habar n-avea că NKVD-ul se gândea la el. Reluarea legăturii cu agenția sovietică de spionaj era aproape ultimul lucru pe care și-l dorea. A continuat să-și mențină aceleași considerente politice pe care le avusese în 1947 și 1948. A rămas critic față de politica externă americană, dar s-a ferit să o critice pe aceea a sovieticilor. Avea sentimente contradictorii cu privire la războiul coreean: o urmă de regret că era primul război american din 1918 la care nu a mers – și apoi o mulțime de întrebări cu privire la strategie și la abilitatea generalilor care luptau în război. Avea sens să trimiți trupe într-un război terestru în Asia, când principala amenințare se afla pe câmpiile Europei? Dar l-a asigurat pe Lanham că, dacă războiul ar izbucni în Europa, el ar mai fi încă dispus să lupte pentru țara sa, poate ca partizan în spatele liniilor, la fel ca eroul său de ficțiune Robert Jordan.21 Vânătoarea de comuniști de acasă îl ținea încordat la maximum. Hemingway a continuat să-i spună lui Lanham că, pentru el, încrederea și loialitatea veneau pe primul loc; ele erau fundamentale, calități pe care un om le putea înțelege. Scriitorul susținea că este foarte sensibil la orice discuție despre „trădare, lașitate, complot și la calitățile cele bune“ care le contracarau.22 A continuat cu împărțirea lumii în oameni în care poți și în care nu poți avea încredere. Pe de o parte, el și Lanham erau mai presus de orice bănuială, „riscându-și viața pentru guvernul nostru de prea multe ori“. Pe de altă parte, existau diverse grupuri care nu prezentau încredere: comuniști, iezuiți și mulți (dar nu toți) agenți FBI. A concluzionat că era păcat că Washingtonul nu-i recunoștea loialitatea. Deși lucrase cu abnegație „într-o structură strict secretă“ pentru guvernul SUA în timpul războiului, aflase de la o sursă din interior că cenzorii din Miami aveau ordine să-i rețină toată corespondența timp de două săptămâni și a comentat cu amărăciune că era o proastă recompensă pentru serviciul său. Riscându-și viața pentru o cauză ca antifascismul era acum exclus. Prietenul de pe câmpul de luptă din Spania, Milton Wolff, continua să-l preseze pentru adeziuni și apariții. În primăvara anului 1950, Wolff i-a cerut lui Hemingway să vină la New York ca să adreseze „câteva cuvinte de încurajare“ la un miting (probabil împotriva politicii SUA vizavi de Spania, unde Franco se afla încă la putere).23 Hemingway din nou nu a participat și pare că a așteptat să răspundă până după eveniment. I-a scris lui Wolff că

fusese prea ocupat ca să dea o mână de ajutor. În ziua mitingului, citise sute de pagini de corecturi, lucrând toată ziua și noaptea ca să respecte un termen-limită.24 Apoi, după ce terminase cu corecturile, alunecase și căzuse pe podul rotitor, lovind un harpon – un cârlig ucigaș pentru peștii mari – și aterizând pe „un tachet mare“. Rezultatul a fost încă o contuzie, „cu tot cu focuri de artificii“, un jet de sânge roșu din venă și o leziune la coloana vertebrală care a început imediat să se umfle. I-a spus lui Wolff că se simțea mai bine acum și dorea ca el să știe că era încă dispus să ajute pe oricine fusese în Spania și care trecea prin momente grele. L-a menționat pe medicul Batalionului Lincoln, Eddie Barsky, care mersese la închisoare pentru că refuzase să răspundă întrebărilor puse de HUAC. Însă el, Hemingway, a ajuns la limită în ceea ce privea sprijinirea altor causas. Causas tindeau să aibă propriile lor resurse și nu aveau nevoie de ajutorul lui. În orice caz, a adăugat el, Wolff și camarazii săi își făcuseră singuri norocul: „Voi, băieți, într-un fel ați intrat singuri în bucluc“. Se „angajaseră să fie puternici“ și apoi se plângeau când dușmanii lor de dreapta contraatacau.25 Wolff nu avea să uite niciodată cât de furios l-a făcut rândul despre intratul în bucluc.26 A trebuit să-și controleze furia când i-a răspuns în scris. Mitingul fusese un succes, însă mișcarea putea fi mult mai puternică dacă avea sprijinul lui Hemingway. El avea „acel gen de greutate care-i putea impulsiona pe mulți din mulțimea de confuzi, timizi și care spun «la ce folos»“.27 Dar „nu ai venit și nu ai luat cuvântul și lucrurile stau deja al naibii de prost“. Mai era ceva ce Wolff dorea ca Hemingway să știe: tânărul radical înțelesese întotdeauna riscurile de a fi activist. Nu se plângea cu privire la consecințele acțiunilor sale. „Te rog să nu-ți faci ideea că țipăm pentru că obținem «necazurile în care am intrat»“. Ei se făceau auziți pentru că ceea ce li se întâmpla era doar începutul unei noi alunecări spre dreapta în America. Când Wolff a citit scrisorile un deceniu mai târziu, ele i-au amintit de diferența dintre Hemingway care se afla „total în luptă“ în timpul războiului spaniol și bărbatul care păstra distanța în 1950, măsurând ce ar face și ce nu ar face ca să ajute. Diferența îl făcuse pe Wolff „să suspine în adâncul inimii“.28 Ceea ce Wolff nu știa era că Hemingway era încă de acord cu

multe dintre lucrurile pe care le susținea Wolff. Scriitorul nu-și schimbase părerea despre Franco și regreta faptul că politicieni precum asprul critic al roșiilor, McCarthy, le făceau viața grea unor oameni buni, ca Wolff. McCarthy nu era un Franco american, dar era destul de rău. A doua zi după ce i-a scris lui Wolff, Hemingway s-a gândit el însuși să intre în bucluc. A scris la mașină și a semnat o scrisoare adresată senatorului McCarthy, apoi a adăugat un post-scriptum și s-a semnat a doua oară.29 Scrisoarea în sine este incoerentă și obscenă; bucăți din ea nu prea au sens. Însă ideea este clară. Hemingway începe prin a pune sub semnul întrebării curajul și faptele de război ale lui McCarthy. „Unii dintre noi au văzut morții și i-am numărat și am numărat câți McCarthy erau. Erau destul de mulți [morți], dar tu nu erai unul [dintre ei]. ….“ Îi spune lui McCarthy că este „un rahat“ și îl invită să vină în Cuba la o partidă de box privată ca să-și soluționeze neînțelegerile. McCarthy ar trebui să se bată cu el în loc să recurgă la „sopoeanas“15 [sic] (citații), dar el, McCarthy, „nu avea curajul să se lupte nici cu un iepure“. Probabil că în cele din urmă Hemingway nu a trimis scrisoarea; o copie semnată se mai află încă printre documentele sale.30 Ceea ce l-a reținut probabil a fost o convingere că era mai important pentru el să scrie în continuare cărți decât să fie activist, cineva care putea să sfârșească pe o listă neagră, neputând să publice. În 1948 îi spusese editorului său, Charles Scribner, să nu-și facă griji că scrisul lui „ar putea fi privit ca subversiv“. Putea să depună jurământ „în orice moment“ că nu era și nici nu fusese vreodată comunist.31 Trei ani mai târziu, în 1951, i-a explicat lui A. E. Hotchner, editorul și scriitorul tânăr, nerăbdător și slab care a apărut pentru prima oară în viața lui Hemingway în 1948, că lucrurile acestea erau complicate. Nu avea doar nevoie să se elibereze de pata comunistă; trebuia și să evite să scrie orice ar putea părea subversiv. Despre activitatea antifascistă pe care o desfășurase în Madrid în 1937, a scris că piesa Coloana a cincea era acum „o piesă subversivă“.32 Nu fusese subversivă când fusese scrisă. Dar, a continuat el, nu dorea să fie o „personalitate de televiziune“ care trebuia să explice în fața „unui comitet“ care nu avea să-l creadă că-și iubea țara și era încă dispus să lupte pentru ea „împotriva

tuturor dușmanilor de oriunde și oricând“. Avea să-și petreacă mai bine timpul scriind romane, decât apărând în fața comitetelor. În cel puțin două ocazii în anii 1950, Hemingway a refuzat solicitări de a permite companiilor teatrale să pună în scenă Coloana a cincea.33 Omagiul adus de el activității unui contraspion comunist care lucra la salvarea Republicii spaniole de spionii fasciști era, evident, scrierea unui antifascist prematur, făcută la Hotelul Florida aflat sub asediu, în plus cu dezavantajul că era despre spionaj. Dacă avea nevoie să-i evite pe comuniști, era de două ori mai important pentru Hemingway să-i evite pe spionii comuniști. Știa mai bine decât oricine că, în 1950, nu avea să fie ușor să explice tot ceea ce făcuse în Spania – ca să nu mai vorbim de legăturile cu NKVD-ul din anii ’40. Și dacă ar încerca să dea explicații despre el în fața unui comitet, i s-ar cere să dea numele comuniștilor și ale tovarășilor de drum, oameni precum Milton Wolff și Joris Ivens. După cum i-a spus ulterior prietenului său Peter Viertel, nu avea timp pentru „turnători“, precum personalitățile de la Hollywood care le întorseseră spatele prietenilor lor de odinioară.34 Poate din același motiv nu a răspuns rugăminții lui Arthur Koestler de a vorbi deschis împotriva oprimării staliniste a artiștilor din Europa de Est.35 Cartea pe care Hemingway a publicat-o în 1950 în mod categoric nu a fost subversivă. Având în cea mai mare parte ca loc de desfășurare Veneția, Across the River and into the Trees era povestea ultimelor ceasuri ale unui ofițer veteran din armata SUA. Richard Cantwell este epuizat și gata să moară. Nu este ca energicul Robert Jordan, eroul din Pentru cine bat clopotele, care luptă ca să scape lumea de fascism. În schimb, el pare să fie un amalgam din Buck Lanham și Hemingway însuși, după ce au ieșit din Bătălia din Ardeni din 1945. Însă este în continuare dornic să-și facă datoria. Cantwell este un soldat profesionist, devotat luptei împotriva dușmanilor țării cu toate forțele sale – indiferent de cine ar fi ei și care ar fi sentimentele sale personale. La un moment dat, colonelul imaginar spune lucruri foarte asemănătoare cu Hemingway, în timp ce vorbea cu Mary Lanham în 1945. Cantwell spune că rușii „sunt posibilii noștri dușmani. Așadar, ca soldat, sunt pregătit să lupt împotriva lor. Însă îmi plac tare mult și n-am cunoscut niciodată oameni mai buni și nici oameni care să semene așa de mult cu noi“.36

Hemingway spera că Across the River and into the Trees avea să fie primită la fel de bine ca și ultima sa carte. Însă recenziile au fost contradictorii. Tipică a fost recenzia din Saturday Review of Literature, care a declarat despre carte că este „o sinteză a tot ceea ce este prost în scrierea sa [a lui Hemingway] anterioară … [și] aruncă o lumină incertă asupra viitorului“.37 Alfred Kazin de la New York era trist că „un scriitor așa de excelent și sincer“ realizase „o astfel de parodie a lui însuși“. Revista Time a spus despre carte că arăta că Hemingway, campionul aclamat în trecut, avea acum peste cincizeci de ani și era „pe butuci“.38 Furiosul Hemingway a reacționat, redactând o scrisoare pe paginile Calendarului Warner’s de Istorie a Medicinii din 1939 – asemenea celui folosit de el în 1941 și 1942 ca jurnal de bord pentru Operațiunea Friendless. I-a cerut editorului de la New Yorker să-i transmită „Dlui Alfred KAZIM (sau KAZIN) … că poate să-și bage (BAGE) recenzia în FUND“, și s-a oferit să-i dea el vaselina. Schița cuprindea o propoziție incompletă care începea cu: „Nu este lipsit de onoare să lupți pentru țara ta“, ca și cum a lupta pentru țara ta ștergea cu buretele și contracara o mulțime de fărădelegi, de la scris dezlânat la credințe radicale.39 Observând publicarea cărții Across the River and into the Trees, spionii sovietici de la Washington au decupat multe dintre recenziile care-l înfuriau pe Hemingway și le-au trimis la Moscova la începutul lui octombrie 1950 – probabil cu scopul de a actualiza dosarul „Argo“/Hemingway. Dacă au citit cartea, au ratat pasajul despre cât de mult îi plăceau lui Cantwell/Hemingway rușii. În schimb, au raportat la Moscova că „se spune despre el că a aderat la [tabăra] troțkistă“ și că „a atacat … Uniunea Sovietică în articolele și pamfletele sale“.40 Nimic din acestea nu era câtuși de puțin adevărat. De când asasinul NKVD-ului îl ucisese pe rivalul lui Stalin, Troțki, în Mexic în 1940, troțkiștii mai existau doar în imaginarul colectiv al NKVD-ului și chiar cuvântul era o etichetă atotcuprinzătoare pentru dușmanii regimului. (Același lucru era adevărat cu privire la cuvântul „comunist“ pentru mulți americani la vremea respectivă.) Etichetarea lui Hemingway ca troțkist era un mod de a diminua interesul față de scriitor pentru totdeauna. Dacă cineva din NKVD s-a mai gândit la Hemingway după 1950, nimeni nu a

consemnat acest lucru. Nu există dovezi că NKVD-ul avea de gând să reia legătura cu el vreodată sau că s-a mai întâlnit vreodată cu un alt spion sovietic în persoană.41 Însă amintirile spionului-scriitor despre Spania, despre NKVD și despre FBI nu aveau să dispară niciodată. 15. Cuvântul corect este „subpoenas“, dar Hemingway îl contorsionează sarcastic aici în „sopoeanas“ (n. tr.).

CAPITOLUL 13 FĂRĂ SPAŢIU DE MANEVRĂ Antifascistul matur în Cuba și la Ketchum

În primăvara anului 1958, Hemingway a luat-o pe Mary la pescuit pe vreme rea în largul coastei de nord a Cubei. Era în sine un lucru neobișnuit; de obicei o ținea pe Pilar la debarcader când marea era agitată. Mary a fost și mai surprinsă când l-a văzut pe Gregorio Fuentes, barcagiul, punând „momeli nu prea proaspete în undițe“ – momeli care nu mai erau ce trebuia, într-atât încât acești doi pescari serioși în mod normal le-ar fi aruncat. Cu toate acestea, odată furcheții puși la locul lor, făcând să pară că barca e gata de pescuit, Hemingway a scos-o pe Pilar pe mare, mult în larg, la vreo zece mile de țărm.1 I-a cerut lui Mary să țină cârma cât el și Gregorio se ocupă de „o mică treabă“. I-a privit cum se duc jos să deschidă sertare și „trag paturile deoparte“, scoțând tot felul de arme grele, puști, arme cu țeava tăiată, grenade de mână, canistre misterioase și centuri cu cartușe – încărcătura letală deasupra căreia dormise, cu senină inconștiență, în atâtea excursii. Acum totul ajungea în mare. Erau atât de multe, încât a durat vreo treizeci de minute să arunce totul peste bord. Hemingway nu i-a spus lui Mary de unde erau echipamentele și de ce erau ascunse pe Pilar. Ulterior, Gregorio a pretins că Hemingway l-a lăsat să ascundă „arme pentru mișcarea revoluționară“ pe Pilar.2 Oare cei doi oameni scăpau de dovezile sprijinului lor în favoarea lui Castro? Tot ce Hemingway i-a spus lui Mary în momentul acela a fost că lucrurile depozitate erau „chestii rămase de pe timpuri“, ceea ce ar fi putut însemna orice perioadă de după 1942, și că nimeni nu le-ar mai putea folosi acum.3 Când ea a murmurat că un depozit atât de mare de arme ar valora pe puțin „vreo două mii [de dolari]“, el a răspuns sec: „Contribuția mea la revoluție“, adăugând că „poate am salvat câteva vieți“.4 A vrut oare să spună că a ajutat la finanțarea mișcării lui Castro, sau că

i-a procurat arme? Sau că doar a împiedicat ca armele să nu ajungă în mâinile jefuitorilor dacă se prăbușeau legea și ordinea? Dar, în loc să explice, omul căruia îi plăceau secretele și intrigile și avea să scrie într-o zi că legătura lui cu revoluția era „foarte complicată“ a pus-o pe Mary să jure că va păstra secretul și n-a mai abordat niciodată subiectul.5 Dacă Dincolo de râu și între copaci nu a fost foarte subversivă, următoarea carte pe care a publicat-o Hemingway avea și mai puțin de-a face cu activitățile subversive și chiar și mai puțin cu politica și războiul. A fost de asemenea un triumfător succes popular. Bătrânul și marea este un scurt roman despre un pescar cubanez sărac, pe nume Santiago, implicat într-o luptă personală pentru supraviețuire. După ce navighează optzeci și patru de zile în schiful său de o persoană fără să prindă nimic, agață un marlin cu care se luptă trei zile. În sfârșit, reușește să aducă enormul pește lângă barcă și pornește spre casă, doar pentru ca prada sa să fie devorată de rechini pe drum. Când ajunge în port, are doar un schelet cu care să-și arate triumful. Dar nu acesta este cel mai important lucru. Prin intermediul lui Santiago, Hemingway îi spune cititorului: „Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt“.6 Santiago a luptat lupta cea bună și a îndurat cu stil și grație. A triumfat în spirit. Câțiva critici n-au fost mulțumiți cu această parabolă – considerând-o „goală“ și „sensibilă și sentimentală“7 – dar, de data aceasta, cartea a câștigat un premiu, luând Pulitzer-ul pentru ficțiune în 1953. Un an mai târziu, Hemingway primea Premiul Nobel pentru Literatură, o distincție pentru realizările din timpul întregii vieți care totuși a menționat în mod specific Bătrânul și marea în citarea oficială. Hemingway râvnise ani de zile la aceste două distincții, la fel ca la Distinguished Service Cross („Crucea pentru Serviciu Remarcabil“). Cu mai mult de zece ani înainte, fusese pe punctul de a primi Premiul Pulitzer, când președintele comisiei, conservatorul Nicholas Murray Butler, se opusese prin veto distincției, fiindcă găsea Pentru cine bat clopotele ca fiind ofensator. În anii care au urmat, scriitorul și-a văzut cu neplăcere concurenții, dintre care unii abia dacă erau cunoscuți în America de Nord, primind Premiul Nobel. În 1953 ia fost acordat lui Winston Churchill pentru cărțile și discursurile lui; Hemingway trebuie să fi scrâșnit din dinți când bătrânul imperialist britanic

a primit premiul – pentru literatură! Dar acum, comitetul Premiului Nobel alegea un scriitor profesionist pentru „stăpânirea artei narațiunii, foarte recent dovedită în Bătrânul și marea, și pentru influența exercitată asupra stilului contemporan“.8 Fără discuție cea mai prestigioasă distincție literară, Premiul Nobel i-a învins pe toți criticii, pe sceptici, pe concurenți, atât în viață, cât și morți. Prieteni din toată lumea l-au felicitat. Hemingway a păstrat multe din mesajele care veneau gârlă spre Finca. Actrița suedeză Ingrid Bergman a scris că suedezii „n-or fi, în fond, atât de tâmpiți“ dacă au fost destul de deștepți să-i dea premiul lui Hemingway, scriind, în încheiere „cu dragoste, Maria și Ingrid“ (Ingrid jucase rolul iubitei lui Robert Jordan, Maria, în filmul realizat după Pentru cine bat clopotele). Un prieten pe nume Bill Allen l-a felicitat pe Hemingway că le-a arătat tuturor „importanța adevărului“. Marele regizor de film John Huston, el însuși un original plin de culoare și creativ, a trimis un mesaj de trei cuvinte: „Minunat, Papa, Minunat!“9 Dar Hemingway nu se simțea minunat. Nu s-a dus la Stockholm să-și primească premiul, trimițând, în schimb, un discurs de acceptare care era o reflecție întunecată asupra muncii lui de o viață. „Scrisul este, în cel mai bun caz, o viață singuratică“.10 Un scriitor „căruia îi sporește recunoașterea publică se dezbară de singurătate și deseori munca lui se deteriorează“. Dar ar trebui întotdeauna să creeze „ceva ce n-a mai fost făcut sau ce alții au încercat, dar au dat greș“.

Timpul începe să lase urme. Hemingway chiar înainte ca Bătrânul și marea să apară în librării. Lee Samuels Photo, NY Public Library.

Hemingway nu a exagerat când i-a spus comitetului că nu poate călători din cauza sănătății. Întotdeauna fusese „abonat“ la accidente. În ultimii ani suferise mai multe răni la cap. Accidentul de pe Pilar din 1950 despre care i-a spus lui Wolff a fost mai grav decât a lăsat să se întrevadă și a venit după cel puțin două contuzii grave în cel de-al Doilea Război Mondial. În ianuarie 1954 a supraviețuit după două prăbușiri cu avionul în Africa în decurs de douăzeci și patru de ore. Mai întâi, avionul turistic pe care l-a închiriat s-a prăbușit într-o zonă cu tufișuri dese, în apropierea cascadei Murchison din Uganda. Hemingway a suferit o contuzie ușoară. Apoi, avionul de salvare care a venit după el și Mary s-a prăbușit în mod

inexplicabil și a luat foc la decolare. Ca să scape, Hemingway a forțat ușa cu capul, agravând serios rana de dinainte. Un control în luna martie arăta că era încă departe de a se face bine. I-a spus lui Hotchner, care era deja prieten de familie, că a fost „ruptură de rinichi – obstrucție intestinală – răni grave la ficat – traumatism major – arsuri severe la picioare, abdomen, antebrațul drept, mâna stângă, cap, buze… [și] avea brațul drept și umărul dislocate“.11 Hemingway nu-și va reveni niciodată pe deplin după aceste traumatisme. Prietenii și biografii privesc înapoi la anul 1954, spunând că acesta a marcat începutul unei spirale descendente, grăbită de accidente și agravată de diferite alte boli și de o profundă depresie.12 Gândul că munca i se deteriora l-a ținut treaz multe nopți. La fel era și cu cealaltă teamă la care făcuse aluzie la sfârșitul anilor ’40 și la începutul anilor ’50: că trecutul lui antifascist îl va prinde din urmă și că, chiar dacă acum era laureat al Premiului Nobel, într-o zi FBI-ul va veni după el. Cel puțin până în 1957, Cuba a fost paradisul sigur al lui Hemingway. După o călătorie dificilă, romancierul din ce în ce mai cunoscut s-a putut întoarce la rutina familiară de la Finca, care i-a hrănit trupul și sufletul în trecut. Încă mai putea să scrie dimineața, stând la fereastra dormitorului și privind afară peste dealurile înverzite, să înoate vreo 800 de metri în piscină după-amiaza sau să scoată Pilar în larg în căutare de marlin. Dacă vremea era rea și peștele nu mușca, mai erau și clubul de tir sau luptele de cocoși ocazionale în sat. Seara putea zăbovi după cină cu vechi prieteni cubanezi care treceau pe la el aproape în fiecare zi sau putea întreține vizitatori americani în oraș, la barul La Florida. Acum avea aer condiționat, iar un bust al celebrului său patron se afla într-o nișă în perete. Evenimentele de la Washington și New York erau destul de departe, peste mare. Dar nu putea exclude întotdeauna politica cubaneză care, pe măsură ce deceniul trecea, a început să ceară din ce în ce mai multă atenție din partea lui.

Deceniul, dar și cuplul, au avut momente bune, dar și rele. Într-unul din momentele bune, Hemingway și Mary pozează în fața reședinței Finca. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Fostul sergent în armata cubaneză Fulgencio Batista preluase puterea în martie 1952. Proclamase instaurarea unei „democrații disciplinate“. Expresia era una de fațadă pentru o cleptocrație a cărei politică principală era îmbogățirea lui Batista și a tovarășilor săi, înduplecându-i pe investitorii străini. Statele Unite erau un aliat destul de bun și un partener comercial important. Nu puține companii americane făceau afaceri pe insulă. La fel și Mafia, implicată în cazinourile și hotelurile care făceau din Havana o destinație exotică pentru turiștii americani. În ansamblu, Batista era o țintă firească pentru cei de stânga, cu orice fel de program democratic sau antiimperialist. Grupările de opoziție au început curând să-i vizeze regimul. În vremea în care Batista a preluat puterea, Fidel Castro, în vârstă de

douăzeci și cinci de ani, începea deja să devină un lider de care trebuia să se țină seama. Acest avocat radical și-a încercat mâna cu tot felul de forme de activism. În 1947 Castro s-a înscris într-o expediție nefericită de răsturnare a lui Rafael Trujillo, dictatorul de dreapta al Republicii Dominicane vecine. Deși nu s-a întâlnit cu Castro până în 1960, Hemingway sprijinise și el expediția, oferindu-le organizatorilor sfaturi și, probabil, și bani. I-a scris lui Lanham că i-ar fi plăcut să facă mai mult, dar era prea ocupat cu îngrijirea fiului său Patrick, grav bolnav.13 Castro s-a hotărât să se prezinte la alegeri în Cuba cu o platformă populistă și chiar a contestat regimul din punct de vedere legal, hotărând apoi că singura cale de a-l răsturna pe Batista era lupta armată. În 1953, această decizie a dus la celebrul asalt asupra cazărmii Moncada din Santiago de Cuba, un eșec tactic care totuși i-a adus un plus de mister lui Castro. În timpul procesului care a urmat, Castro a declarat că, într-o zi, istoria îl va absolvi de presupusele crime, cuvinte care în curând au devenit un strigăt de chemare la luptă. Batista l-a ținut în închisoare pe Castro până în 1955, când dictatorul a făcut enorma greșeală să creadă că Fidel nu mai era un risc și l-a lăsat liber. Castro a fugit în Mexic să comploteze la următoarea lui mișcare. La sfârșitul anului 1956, împreună cu un mic grup de luptători, a debarcat pe coasta cubaneză de pe un iaht de croazieră american, de mâna a doua, pe nume Granma (prescurtare de la Grandma, „Bunica“), pornind apoi spre accidentații și îndepărtații munți Sierra Maestra, în provincia Oriente, la sute de kilometri sud-est de Havana. Acolo și-a stabilit Castro cartierul general și a organizat Mișcarea 26 iulie, denumită după ziua în care el și oamenii săi năvăliseră asupra cazărmii Moncada. După un eșec inițial care aproape că l-a costat viața, Castro și-a construit forțele pas cu pas, furând arme și muniții de oriunde putea, prinzând în ambuscadă o coloană inamică într-un loc, cucerind și controlând pentru scurt timp un oraș în altă parte. Ideea nu era să lupte în bătălii decisive, ci să submineze încrederea în guvern. Batista a intrat în jocul lui Castro, răspunzând cu forțe convenționale și, în general, reacționând exagerat. Și-a folosit forțele aeriene ca să bombardeze tabere de gherilă în junglă și a încercat să-i rețină pe rebeli pe dealuri, aducând camioane de infanteriști în

văi. În cea mai mare parte a timpului, a cenzurat presa. Acest lucru a făcut să se răspândească tot felul de zvonuri, inclusiv povestea conform căreia Castro ar fi murit, după cum relata New York Times pe 3 decembrie 1956. Herbert L. Matthews, fostul corespondent străin, acum întors în biroul sediului ziarului din Times Square, a simțit că nici Castro, nici mișcarea lui nu muriseră și a făcut presiuni asupra redactorului său să-l lase să zboare în Cuba, să vadă cu ochii lui.14 Prietenia dintre Matthews și Hemingway, începută în Spania, nu s-a clătinat niciodată. Din Hotel Florida ieșiseră pe câmpul de luptă împreună. Joe North de la revista New Masses considerase că bărbatul înalt și slab, cu frunte înaltă, era prea detașat, un reporter prea convențional și nu la fel de implicat cum era Hemingway. La accidentul de pe drumul de munte din sudul Spaniei, în mai 1938, North văzuse două personalități foarte diferite: Hemingway, omul care sărise din mașina lor, luase trusa de prim ajutor și începuse să salveze vieți, și Matthews, care își luase carnetul de notițe, apoi mersese printre răniți și peste ei, căutând pe cineva pe care să-l intervieveze.15 S-a dovedit că North greșea în privința lui Matthews. Acesta a făcut tot ce a putut pentru Republică, doar că într-un mod ușor diferit. Reporterul și-a adus întreaga contribuție prin scris, dar nu era mai puțin angajat decât prietenul său mai celebru. „Câtă vreme era o speranță, am scos-o în evidență puternic“, reflecta el la sfârșitul războiului. „Cred că am luptat mai mult decât soldații – cel puțin pe hârtie“.16 Ca și Hemingway, Matthew a resimțit profund înfrângerea republicană. A lăsat răni ce nu s-au vindecat niciodată pe deplin și i-a influențat munca pentru încă câteva decenii. Imediat după război, Matthews a scris o serie de cărți despre Spania, care s-au bucurat de aprecierea lui Hemingway. La supracoperta pentru Two Wars and More to Come, Hemingway a contribuit cu mari elogii: pentru el, Matthews era „cel mai direct, abil și curajos corespondent de război care scrie în ziua de azi“.17 Nu era doar un coleg. Experiențele împărtășite de ei în Spania au creat ceea ce Matthews a numit „o legătură mai tare decât oțelul călit“. La prima lui vizită la Finca în 1952, Matthews a găsit că „cele mai bune informații“ privind politica locală proveneau de la Hemingway; în anii care au urmat, s-a simțit în largul lui să se întoarcă la vechiul său

prieten, pentru ca acesta să-l ajute să înțeleagă ce se întâmpla în Cuba.18 Când Matthews a aterizat din nou la Havana în februarie 1957, bărbatul în vârstă de cincizeci și șapte de ani căuta încă o poveste bună, poate o continuare la cea din Spania, ideal cu o încheiere mai bună.19 A început să facă turul capitalei, întâlnindu-se cu expatriați importanți și cu câțiva cubanezi bine situați, după care a plecat clandestin spre Sierra Maestra. Era un plan riscant. Dat fiind că trupele guvernamentale înconjurau zona, Matthews a trebuit să găsească o cale printr-o serie de baraje rutiere. Dar îndrăzneala i-a fost răsplătită când înaltul, carismaticul Castro, cu „ochii lui strălucitori“ și „barba dezordonată“, a venit în luminișul în care aștepta Matthews. Reporterul a fost entuziasmat de Castro și viziunea lui. În timp ce cei doi bărbați pufăiau din trabucuri, Castro și-a schițat planurile politice, jucând pe dragostea lui față de democrație și minimalizându-și legăturile comuniste, fără a-și ascunde antiimperialismul. Matthews știa că are un reportaj bombă. „Sunt primul“, se bucura în notițele de la întâlnire. Când s-a întors de pe dealuri, soția lui, Nancie, l-a găsit „epuizat și nespălat“, dar și „triumfător și entuziasmat“.20 Într-una dintre ultimele seri în Cuba, probabil cea din 18 februarie, Matthews și Nancie s-au dus la Finca pentru a cina cu vechiul său prieten.21 Li s-a alăturat un alt vechi prieten, doctorul de familie al lui Hemingway, José Luis Herrera, un neurochirurg descris la un moment dat drept „un tip mic și delicat… cu mâini fine, ca de muzician“, care avea multe în comun cu cei doi americani.22 Acest bărbat slab și chel, cu ochelari negri groși, era de fapt departe de a fi delicat. Veteran al Războiului Civil din Spania, își riscase de mai multe ori viața și mijloacele de subzistență pentru Republică. După război, s-a întors acasă în Cuba, unde a continuat să practice medicina și să-și achite datoriile față de Partidul Comunist Cubanez. În timpul studenției a început o prietenie cu vecinul său, Fidel Castro, care avea să dureze toată viața. În anii ’50, Herrera l-a ținut pe Hemingway informat despre Castro și mișcarea lui.23 La cina din seara aceea, Matthews abia se putea controla. Nu se putea abține să nu povestească despre incredibila lui aventură din munți. Avea șansa încă o dată să schimbe ceva prin scrierile lui – exact cum încercaseră

să facă el și Hemingway în Spania. Doar că de data aceasta, partea bună ar fi putut învinge. Câțiva ani mai târziu, Herrera i-a spus unui cercetător sovietic ceea ce îl auzise pe Matthews spunându-i lui Hemingway în seara aceea.24 În primul rând, reporterul a confirmat că Fidel Castro era în viață și-și continua lupta din ascunzătoarea lui din munți. Matthews l-a lăudat apoi pe Castro ca fiind un om foarte hotărât, care-și stăpânea ferm mișcarea. Bine informat și bine cultivat, constituia o provocare serioasă pentru regimul Batista. Vederile politice ale lui Castro erau „foarte liberale“ și „stângiste“, relata Matthews.25 Mai târziu, Matthews a scris că a primit „încurajări prețioase“ de la Hemingway, „care mi-a fost alături tot timpul“. Sprijinul romancierului era apreciat de Matthews, cu atât mai mult cu cât reportajele lui despre Castro îl lăsau deseori „practic singur printre editorii și ziariștii din Statele Unite“.26 În acest fel, Hemingway a ajutat la conturarea ideilor reporterului despre Mișcarea 26 iulie, chiar înainte ca acesta să ia condeiul pentru a scrie ceva despre Castro. Hemingway încă trebuia să-l întâlnească în persoană pe Castro, auzind doar despre el de la prieteni comuni, cum era Herrera.27 Acum, scriitorului i se înfățișa realitatea de pe teren de la un reporter experimentat – și de încredere – de la un mare ziar. Ce a spus Matthews despre Castro îi putea cuceri inima unui om care se dedicase el însuși luptei împotriva fascismului în timpul Războiului Civil din Spania: un revoluționar carismatic combătea un dictator de dreapta, unul pe care atât Matthews, cât și Hemingway îl detestau. Castro era stângist și antiimperialist, dar nu comunist. Spunea despre politică multe lucruri pe care Hemingway însuși le spusese în ultimii ani. În plus, ducea genul de lupte de gherilă ce-l fascinaseră atât de mult pe Hemingway în anii ’30 și ’40. Hemingway n-avea cum să știe că respectul era reciproc. Castro nu doar citise, ci și studiase Pentru cine bat clopotele; avea mai târziu să spună că „am luat… [cartea] cu noi pe dealuri și ne-a învățat despre luptele de gherilă“.28 Îndată ce a fost posibil, Matthews a plecat acasă la New York împreună cu Nancie, care i-a ascuns notițele în jartiera ei ca să poată trece de controlul de securitate de la aeroportul din Havana, și a schițat o serie de articole care

au apărut la început în capul primei pagini din ediția de duminică a ziarului New York Times. Subtitlul era „Castro încă trăiește și încă luptă în munți“.29 Al doilea articol minimaliza rolul pe care-l jucau comuniștii în opoziția față de Batista, în timp ce al treilea, în contrast, prezicea că obiectivul urmărit de Castro nu era doar să-l înlocuiască pe Batista, ci să aducă schimbări sociale profunde.

MI-AM FĂCUT TREABA Ce credea un cititor al ziarului New York Times despre reportajele lui Matthews după ce Castro a început să-și arate adevărata față. Herbert L. Matthews Papers, Columbia University.

Impactul imediat a fost enorm, iar efectele secundare aveau să răsune

„luni și ani la rând“, lăsându-și urmele în istorie.30 Articolele lui Matthews au schimbat imaginea lui Castro „din ratat impulsiv, în rebel nobil cu idealuri largi“, făcând din el „personajul de frunte al opoziției“.31 Peste noapte, reporterul a devenit un erou pentru cubanezii care luptau împotriva lui Batista și pentru mulți americani de stânga. Soldatul antifascist devenit activist politic, Milton Wolff, care a păstrat legătura atât cu Matthews, cât și cu Hemingway, nu era singur atunci când i-a scris lui Matthews, spunându-i că articolele lui „au trezit dorințe îndelung refulate pentru o nouă încercare de a obține ceva care merită“.32 Și Wolff a înțeles instinctiv paralelele dintre Spania anilor ’30 și Cuba anilor ’50.

Unul din momentele rele, în timpul nopții: Hemingway de pază la Finca. Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

În 1957, Castro a profitat de avantajul pe care i-l dăduse Matthews. Fiind un talent nativ în propagandă, a combinat misterul care sporea în jurul lui cu realitatea destul de palpabilă din teren, pentru a-și face mișcarea să pară mai puternică decât era. Atacuri izolate, deseori cu bombe mici, nu provocau mari distrugeri, dar țineau guvernul și susținătorii acestuia în tensiune. Numărul dezertărilor din tabăra lui Batista a crescut. Guvernul a continuat să reacționeze cu mână grea, în mod arbitrar, recurgând la tortură și asasinate în masă. Frecvent, nevinovații erau cei care plăteau prețul. Soldații lui Batista au început să-i omoare pe cei care întâmplător trăiau aproape de scena unui atac din partea rebelilor, iar apoi expuneau trupurile mutilate ale victimelor, ca toți ceilalți să învețe lecția. Hemingway a simțit mâna grea a lui Batista la jumătatea lui august. Într-o dimineață devreme, câinii lui au devenit neliniștiți.33 Majordomul lui Hemingway, René Villarreal, după felul în care lătrau câinii, putea spune că aceștia nu întâmpinau un prieten la Finca.34 Intrușii s-au dovedit a fi un detașament de opt sau nouă membri ai Gărzii Rurale, îmbrăcați în haine kaki și având puști. Duhneau a alcool. Hemingway a întredeschis ușa din față și le-a cerut să spună ce treabă au. Sergentul aflat la comandă a spus căl caută pe „un anume opozant“. Hemingway a spus că nu sunt revoluționari pe proprietatea lui și le-a poruncit oamenilor să plece. După un moment de ezitare, soldații au plecat fără să efectueze vreo percheziție. În dimineața următoare, Machakos, unul dintre câinii scriitorului, a fost găsit mort lângă treptele de la bucătărie, cu o rană la cap, probabil de la un pat de pușcă. Hemingway s-a dus imediat la postul de gardă local să ceară explicații. N-a fost de mirare că sergentul a negat că oamenii lui ar fi omorât animalul. Chiar în săptămâna următoare, Hemingway a povestit întâmplarea la New York Times, care a împărtășit acest gust amar al vieții în Cuba din 1957 cu cititorii săi pe 22 august.35 De ce era Hemingway o țintă? Dr. Herrera s-a gândit că autoritățile locale erau neliniștite de numeroasele întruniri găzduite de Ernest, cu mașini pline de cubanezi care treceau prin altfel liniștitul oraș San Francisco de Paula, în drum spre Finca. Mulți dintre oaspeții americani erau stângiști. (Fiind comunist, Herrera nu era un prieten tipic al lui Hemingway; revoluționarii preferați ai scriitorului erau, ca el, mai independenți.) Herrera a spus că

întrunirile erau politice doar în sensul că toată lumea „comenta mereu situația [politică]… care era subiectul zilei peste tot“.36 Dar de cele mai multe ori, a spus doctorul, Hemingway punea filme împrumutate de la ambasada americană, apoi conversa cu oaspeții săi. Cel puțin o dată, când era de față și Herrera, chiar și lucrul acesta a fost prea mult pentru Gărzile Rurale, așa că au venit pe proprietate să-l înfrunte pe Hemingway, care le-a explicat calm că n-au de ce să se îngrijoreze, singura conspirație fiind de a bea whiskey.37 Acestea erau atenționări neplăcute despre faptul că poziția scriitorului în Cuba era precară. Era o echilibristică să-l țină pe Batista la distanță, dar fără să jignească regimul și să riște deportarea. În același timp, Hemingway simpatiza cu rebelii și oferea sprijin discret oamenilor în care avea încredere – dându-i bani lui Herrera ca să sprijine mișcarea sau poate ajutând un revoluționar local să cumpere și să depoziteze arme. Nu voia să iasă prea mult în evidență în politică. Nu uitase lecția faptului că fusese un antifascist prematur. A existat o dezbatere animată referitoare la această lecție în 1958, când revista Esquire a republicat trei dintre scurtele povestiri pe care Hemingway le scrisese despre Războiul Civil din Spania: „Denunțul“, „Noaptea dinaintea bătăliei“ și „Fluturele și tancul“. Temele – dar și limbajul – povestirilor reflectau atitudinea antifascistă din anii ’30 și se loveau de atitudinea anticomunistă din anii ’50. („Denunțul“ e despre trădarea unei cunoștințe la poliția secretă, în timp ce „Noaptea dinaintea bătăliei“ expune gândirea politică a unui american care luptă pentru Republica Spaniolă.) Din Cuba, Hemingway l-a sunat pe Alfred Rice, avocatul lui din New York, și i-a cerut să conteste republicarea pe motiv că Esquire (editorul original) cumpărase doar dreptul de a publica o singură dată.38 Scriitorul a insistat că nu voia ca Rice să obiecteze „pe nici un temei politic“.39 Un avocat care nu s-a dat vreodată înapoi de la vreo luptă – un biograf al lui Hemingway l-a numit „extrem de grosolan și agresiv“ –, Rice s-a ocupat, la începutul lui august, să dea în judecată Esquire la Tribunalul New York.40 A argumentat în documentele depuse că acțiunea revistei ar provoca „o mare nedreptate și daune ireparabile reclamantului“.41 Rice motiva: „Trecerea timpului poate afecta scrierile autorilor, atât în mod favorabil, cât

și nefavorabil… Reprezentativă este schimbarea de atitudine a oamenilor… față de Rusia“, aliatul nostru din timpul războiului, iar acum „poate cel mai mare inamic al nostru“. Intenționat sau nu, Rice oglindea ceea ce îi spusese Hemingway lui Hotchner în 1951, când observase că piesa de teatru Coloana a cincea devenise „subversivă“ după începerea Războiului Rece.42 Hemingway a pretins furios că Rice l-a luat pe nepregătite: când un reporter de la New York Times l-a sunat ca să comenteze, a izbucnit spunând că omul pe care mai târziu l-a numit „intrigant fițos [sic!]“ pusese „cuvinte în gura mea“.43 Scriitorul s-a distanțat de Rice, spunând că va renunța la proces. „Acele afirmații au fost făcute de avocatul meu…, iar eu tocmai lam sunat și l-am trimis dracului pentru asta“.44 Era foarte supărat în mod special pentru faptul că se sugera că teama politică l-a făcut să dea în judecată Esquire împotriva republicării: „Dacă cineva crede că mă îngrijorează oricine vede implicații politice în povestirile mele, se înșală“. Două săptămâni mai târziu, Hemingway i-a scris reporterului de la New York Times să-i mulțumească pentru că a găsit versiunea corectă a „mașinației“ și a făcut-o cunoscută.45 Altfel, singurul lucru care s-ar fi păstrat ar fi fost versiunea lui Rice, care a fost transmisă „în toată lumea“ de agenția de presă Associated Press, lăsându-i pe cititori cu impresia că el, Hemingway, era „un trădător sau un căutător de publicitate sau ambele“. Nu toată lumea l-a crezut pe Hemingway pe cuvânt. A doua zi după ce a apărut articolul în New York Times, Wall Street Journal n-a fost la fel de amabil cu Hemingway. Pe 8 august a publicat o parodie răutăcioasă cu titlul „Bătrânul și taxa“.46 Scriitorul a servit cu onoare în multe războaie și nu-i pasă ce gândesc oamenii despre politica lui… Nu este adevărat că scriitorul își face griji pentru vreo schimbare în sentimentul public față de Rusia în perioada actuală. Scriitorul nu se îngrijorează de astfel de lucruri. Journal poate să fi ajuns cel mai aproape de adevăr. Scrisorile către prietenii lui intimi în anii ’50 arătau deja un om preocupat de opinia publică din SUA. Din motive mai mult practice, încă îi păsa foarte mult de ceea ce credeau autoritățile din Cuba despre politica lui. În primăvara și vara aceea, lupta dintre Batista și Castro de pe insulă i-a

făcut pe toți să le fie greu să lase garda jos. Când Castro a făcut apel la grevă generală, Batista i-a autorizat pe cetățeni să-i împuște pe greviști. Pe stradă se auzea că, în schimb, Castro a reacționat, ordonând uciderea liderilor rebeli care nu fac grevă. Rezultatul a fost că cetățenii au stat departe de locurile publice; chiar în magazine mari, cum ar fi Woolworth’s, Mary a întâlnit doar câțiva clienți.47 Hemingway își făcea griji pentru recentele răpiri de americani – „ultimul… sport“ la care se dedau oamenii lui Castro. Faimosul expatriat făcea gluma nesărată că Fidel Castro se va întreține cu mai mulți americani de 4 Iulie decât ambasadorul american și că el, Hemingway, sunase la ambasadă să afle când va începe Castro să răpească agenți FBI.48 Față de Mary a remarcat că era foarte posibil ca jefuitorii să vină la Finca „dacă nu există nici o lege“.49 Iar dacă cineva sau ceva l-ar scoate în evidență din punct de vedere politic, oare se vor întoarce Gărzile Rurale pentru o percheziție amănunțită?50 Poate că din ambele motive și-a luat măsura de precauție de a arunca în mare muniția ascunsă pe Pilar și a păstrat doar câteva arme acasă.51 Dat fiind că viața în Cuba îi epuiza, Mary și Hemingway au hotărât să petreacă toamna și iarna în Idaho. Le lipseau spațiile deschise din Vestul american și au simțit că o schimbare temporară de peisaj le-ar face bine.52 În august au aranjat închirierea unei case în Ketchum; în octombrie deja se mutaseră. Dar Cuba nu era niciodată departe de gândurile lui Hemingway. A continuat să fie atent la evoluțiile de pe insulă; violența nu se liniștea și nu se întrevedea un final fericit. În noiembrie, într-un mod care nu-i era caracteristic, era sătul de toată lumea. „Nimeni n-are dreptate – ambele părți sunt odioase – … lucrurile nu stau bine, iar prețul este crima“, îi scria el fiului său Patrick. „S-ar putea să plec de acolo. Viitorul arată foarte rău…“.53 Câteva săptămâni mai târziu s-a întâmplat incredibilul. Un lanț de victorii ale rebelilor la sfârșitul verii și în toamna anului 1958 a demoralizat și mai mult armata și poliția cubaneză. Batista a ajuns la concluzia că victoria lui Castro era inevitabilă și a hotărât să se salveze până nu era prea târziu. În primele ore ale dimineții de 1 ianuarie 1959, el și acoliții lui au încărcat câteva avioane DC–4 cu prada lor și au fugit în Republica Dominicană. În zori, Cuba n-avea guvern, iar în Havana nu mai exista lege, aproape

literalmente. Mulțimi de oameni ba vesele, ba furioase, ieșeau în stradă. În timp ce se auzeau focuri de armă ici și colo, jefuitorii au intrat în hotelurile turistice din centru și au vandalizat mesele de joc. La sute de kilometri distanță, în celălalt capăt al insulei, Castro a transmis un apel la calm și a pornit pe drumul spre capitală, mergând pe turela unui tanc, împreună cu vreo doisprezece oameni ai săi, agățați pe laterale. Mulțimile jubilând i-au încetinit înaintarea pe autostrada ce urmează creasta insulei. Când a ajuns în capitală, sărbătoririle i-au amintit reporterului american John H. Thompson de eliberarea Parisului în 1944.54 Dar Castro nu voia întoarcerea la statuquo ante; plănuia să schimbe societatea cubaneză pentru totdeauna. „Acum începe Revoluția“, a proclamat el.55 Lupta și incertitudinea venită odată cu ea păreau să se fi sfârșit. Cei care, ca Hemingway, se opuseseră lui Batista și îl sprijiniseră pe Castro, puteau acum să privească înainte spre viitor. Serviciile de știri l-au găsit pe Hemingway în Idaho și l-au hăituit pentru o declarație. Mary a văzut ce a scris pe dosul unei cărți poștale înainte să vorbească cu cineva: „Cred în necesitatea istorică a revoluției cubaneze și cred în obiectivele ei pe termen lung“.56 Când New York Times a sunat în timpul meciului de la Rose Bowl, Mary l-a auzit pe Hemingway spunând că era „încântat“ de știrile din Cuba. Ea i-a cerut imediat explicații; era prea devreme să prezică cursul evenimentelor. Poate Castro alinia deja plutoane de execuție. Hemingway a rezistat, dar omul care a fost mai degrabă precaut în anii ’50 în cele din urmă a dat înapoi și a sunat la biroul de presă New York Times, să schimbe „încântat“ cu „plin de speranță“.57 În particular, Hemingway era mai optimist referitor la revoluție. Pe 7 ianuarie 1959, într-o scrisoare tipică trimisă prietenului său italian Gianfranco Ivancich, saluta plecarea lui Batista, dorindu-și să-l fi putut vedea plecând: Sic transit hijo de puta.58 Două săptămâni mai târziu era fericit să-i relateze unui prieten de la Scribner’s că „lucrurile sunt [încă] OK pentru noi în Cuba“ – nu se întâmplase nimic cu Finca – și că unii dintre prietenii lui aveau acum funcții în guvern.59 La începutul lui februarie, era chiar și mai optimist într-o scrisoare către Gianfranco, proclamând că „toate știrile din Cuba [erau] bune“.60 Noul guvern urma să aibă o perioadă grea din cauza celor opt sute de companii americane care investiseră în țara

insulară; Statele Unite ar face „orice“ să-l răstoarne pe Castro. Dar, dat fiind că poporul său ar avea „o șansă decentă pentru prima dată în istorie“, îi ura lui Castro mult noroc. Atitudinea lui Hemingway nu s-a schimbat când a aflat că Mary avusese dreptate în privința plutoanelor de execuție. Aproape chiar de la început, revoluționarii au început să-i execute pe dușmanii lor. În cuvintele unui cunoscător din interior, „în acele zile de ianuarie, subiectul de pe buzele tuturor era executarea… criminalilor de război“, majoritatea fiind veterani din forțele politice sau militare ale lui Batista.61 La câteva zile după fuga dictatorului, fratele lui Castro, Raúl, a pus să fie împușcat un grup de circa șaptezeci de prizonieri la Santiago. În două săptămâni, guvernul a pus la punct proceduri ceva mai formale la Havana. La 23 ianuarie, Ruby Phillips, corespondenta de la New York Times care trăise în Cuba ani de zile (și care semna R. Hart Phillips, pentru ca cititorii s-o ia mai în serios), a relatat despre primul proces-spectacol împotriva ofițerilor lui Batista, în fața unei mulțimi de optsprezece mii de spectatori entuziaști, pe Stadionul Național.62 Pentru cei care nu erau abonați la New York Times, diferite agenții de știri au filmat procesul. În cinematografe de cartier din Statele Unite sau din Marea Britanie, toată lumea putea urmări un reportaj de un minut și jumătate cu stadionul arhiplin. Primul acuzat, un maior pe nume Jesus Sosa Blanco, era calm și zâmbitor în fața celor trei tineri judecători bărboși, în uniforme de campanie. Un băiat de doisprezece ani, desculț, evident pus de alții, arăta spre Sosa Blanco, identificându-l ca fiind omul care-l omorâse pe tatăl său. În timp ce băiatul vorbea, mulțimea scanda „Omorâți-l, omorâțil“.63 Hemingway a luat apărarea proceselor într-un interviu, la începutul lui martie, acordat unui ziarist de la Seattle, pe nume Emmett Watson.64 Hemingway și Watson s-au întâlnit pentru prima dată într-o duminică seara la Duchin Room, un salon confortabil din Sun Valley, ale cărui lambriuri de culoare închisă și decorațiuni de un roșu aprins l-au atras pe Hemingway încă de când începuse să vină în Idaho în anii ’30. Watson, în concediu, era la o masă cu alți scriitori, când Hemingway s-a apropiat și s-a așezat. S-a dovedit că Watson era genul de ziarist care-i plăcea lui Hemingway: un original, debordând de energie, care fusese jucător profesionist de baseball

și lucrase într-un șantier naval în timpul războiului. Nu era rău că aveau cunoștințe comune și nici că acest om care fuma trei pachete pe zi știa ceva despre whiskey. Conversația de o jumătate de oră a fost relaxată și prietenoasă, dar nu prea interesantă. Două zile mai târziu, la începutul după-amiezii, Watson a dat din nou peste Hemingway pe stradă în Sun Valley.65 Hemingway lucrase toată ziua și era gata să se relaxeze. Oare Watson ar veni și el să bea ceva la Ram, altă instituție din Sun Valley? Din nou în împrejurimi familiare – de această dată, decorul era european și alpin – Hemingway era dornic să vorbească pe înregistrare despre Castro și Cuba și i-a dat entuziasmatului Watson toată porția pe care o refuzase oricui altcuiva. Timp de mai mult de o oră, în timp ce savura un pahar de whiskey cu limetă, scriitorul expatriat a vorbit „intens despre țara pe care o iubește“.66 Hemingway a început cu părerea lui că era o adevărată revoluție, nu doar o schimbare de gardă. Procesele erau o parte necesară a revoluției. Reacționând la strigătul de indignare față de valul inițial de execuții, noul guvern a dispus procesele publice, dar tot a făcut față criticilor:67 Oameni de pretutindeni au început să strige: „Circ!“ Dar guvernul a trebuit să facă astfel ca să arate că deține controlul, ca să le ofere oamenilor respect față de lege și ordine… Dacă guvernul nu-i împușcă pe acești criminali, ei ar fi uciși oricum… din răzbunare… Ar fi rău, foarte rău. Imitându-l pe Castro, Hemingway a continuat spunând că spera ca pedeapsa capitală să fie abolită odată ce actualul val de procese și execuții se va sfârși. În ansamblu, viitorul era luminos. Revoluția avea sprijinul poporului cubanez (singura lui neliniște, pe care i-a cerut lui Watson să n-o publice, era că poate Castro nu s-ar dovedi destul de puternic să reordoneze societatea cubaneză68). Cuba era „un loc minunat în care să trăiești“, iar el era nerăbdător să se întoarcă acolo. Când Mary și Hemingway au aterizat pe aeroportul internațional din Havana la 29 martie 1959, au găsit un autobuz plin cu prieteni din San Francisco de Paula, orașul de la porțile reședinței Finca, care așteptau să-i

salute. Când au ajuns chiar la Finca, au fost ușurați că au găsit „căminul lor minunat în stare perfectă“.69 A doua zi, un Hemingway în extaz dicta o scrisoare către fiul său Jack, repetând ce-i spusese lui Watson: „E o revoluție adevărată. Ceva cum speraserăm să fie în Spania“.70 Această a doua șansă i-a dat energie lui Hemingway din ziua în care s-a întors acasă. Oriunde privea, oamenii păreau că se delectează cu libertatea lor nou găsită. Cuba „clocotea de fervoare libertariană; te simțeai în mijlocul unei revoluții autentice, făcută de fiecare în parte“, care era pentru Cuba, încă nu antiamericană sau prosovietică.71 Hemingway a absorbit totul, ascultând radioul de trei ori pe zi, citind orice ziar pe care putea pune mâna, ascultând (poate cu plăcere) cuvântările lui Castro ce păreau fără sfârșit; acestea durau ore întregi și, deși erau în mare parte despre politică, cuprindeau digresiuni despre aproape orice.72 Câteva zile mai târziu, la începutul lui aprilie, Hemingway a petrecut câteva ore bând daiquiri Papa Doble la barul La Florida împreună cu dramaturgul american Tennessee Williams și cu criticul britanic de film și teatru Kenneth Tynan, care se întâmpla să fie în oraș în calitate de corespondent pentru revista Holiday. Tynan își amintea că, în ziua aceea, ventilatorul aerului condiționat sufla atât de tare, încât îi era greu să-și aprindă țigările. Williams (în jacheta lui de yachting cu nasturi din argint) și Hemingway (în tricou alb și șapcă de baseball) n-au avut multe puncte comune, dar Tynan a considerat că gazda lui era „într-o formă extraordinară“.73 La un moment dat, un ziarist prietenos i-a întrerupt ca să-l invite pe Tynan la o execuție de noapte în aer liber la Castelul Morro, vechiul și întinsul fort spaniol care încă păzea portul. Tynan a refuzat – era împotriva pedepsei capitale –, dar Williams voia să accepte. Spunea că e datoria scriitorului să fie martor. Mai târziu, Tynan l-a întrebat pe Hemingway ce credea despre asta și a primit răspunsul ambiguu „sunt unele refuzuri care ne sunt încă îngăduite“. A continuat totuși, spunând că revoluția lui Castro era „o revoluție bună, o revoluție cinstită“.74 După puțin timp, Tynan și Williams și-au dat seama că au întârziat la un interviu cu Castro și s-au grăbit spre palatul prezidențial, a cărui poartă de fier ornamentată era păzită acum de băieți în uniforme de campanie măslinii.75 Castro a suspendat o întrunire a guvernului ca să-i salute pe cei

doi scriitori străini. Au plecat impresionați de-a binelea. Castro s-a întors la agenda zilei: prima lui vizită, semioficială, în Statele Unite. Acceptase o invitație de a se adresa Societății Americane a Editorilor de Ziare de la Washington. Castro era încă ambivalent în privința Statelor Unite, nefiind sigur în ce direcție să o apuce. Vizita ar fi fost o ocazie să-și apere propriul bilanț de justiție revoluționară și poate să pregătească terenul pentru bune relații cubano-americane. Când a auzit de invitația lui Castro în Statele Unite, Hemingway s-a oferit să se întâlnească cu liderul cubanez, ca să-l pregătească pentru întrebările pe care i le vor pune reporterii și politicienii americani. A transmis mesajul prin bunul său prieten, Dr. Herrera, care încă venea la masă la Finca de câteva ori pe lună.76 Castro însuși n-a acceptat invitația, dar și-a trimis unul dintre subordonați să asculte ce avea de spus Hemingway.77 Într-o seară târziu, Herrera a condus un ziarist pe nume Euclides Vázquez Candela de la Havana până la Finca, unde Hemingway i-a primit la ușă cu pistolul în buzunar, ceea ce dovedește că situația era încă nesigură. Antiimperialist înflăcărat, Vázquez Candela nu era sigur la ce să se aștepte de la faimosul yanqui, dar Hemingway l-a făcut repede pe vizitatorul său să se simtă în largul lui și chiar l-a încântat.78 Hemingway a stat împreună cu oaspeții lui în salonul lung de cincisprezece metri, pe fotolii, printre mulțimea de cărți ale scriitorului, trofee de vânătoare și colecția de artă de nivel mondial. Pe fundal se auzea încet muzică clasică. Au băut un vin alb italienesc pus la rece și au ronțăit nuci. Hemingway a scos notițele pe care le pregătise și a început să explice cum lucra presa americană, la cine trebuia să fie atent, care erau subiectele zilei. A sugerat că, dacă Castro se descurca bine, ar putea obține orice voia de la Statele Unite. Hemingway a menționat în mod specific nevoia de a explica „decretele judiciare împotriva trădătorilor evidenți“, referindu-se la procesele și execuțiile publice, precum și problema influenței comuniste. Ultimul lucru pe care l-a făcut, conducându-i pe oaspeți înapoi la mașină, a fost să-i ceară lui Vázquez Candela să transmită sprijinul lui din toată inima față de revoluție bărboșilor de la Havana.79 Călătoria liderului cubanez a fost un succes răsunător din punctul de

vedere al relațiilor publice.80 În uniforma lui de campanie șifonată și cu barba neîngrijită, revoluționarul în vârstă de treizeci și trei de ani părea atât de autentic! Castro știa deja cum să încânte mulțimea și vorbea într-un limbaj „stângaci, dar clar“, pe care unii l-au numit fidelenglish, „engleza lui Fidel“.81 Cât timp a fost în Statele Unite, a comunicat literalmente cu oricine s-a apropiat de el și a răspuns calm la majoritatea întrebărilor care i s-au pus. Stând departe de retorica antiimperialistă, a evitat abil întrebările despre comunismul din mișcarea lui. La o cuvântare ținută în pavilionul fanfarei din Central Park, Castro a fost elocvent, dar vag în privința valorilor lui politice centrale: umanismul și democrația. Singurele note discordante au apărut când a întâlnit persoane oficiale, cum a fost vicepreședintele Richard Nixon, care i-a ținut o predică despre pericolele comunismului.82 Pentru Hemingway, un alt moment important al anului 1959 a fost călătoria lui estivală în Spania.83 Scriitorul, împreună cu anturajul său deloc de neglijat, a participat la lupte de tauri despre care plănuia să scrie pentru revista Life. În iulie și-a sărbătorit cea de-a șaizecea zi de naștere la La Consula, vila somptuoasă din Málaga, pe Costa del Sol, aflată în proprietatea bogatului expatriat american Nathan „Bill“ Davis, care era aficionado de luptele cu tauri.84 Grădinile îi aminteau cuplului Hemingway de Finca, dar casa mare și albă, construită în anii 1830 pentru un diplomat, era mult mai elaborată, cu tavanele ei înalte și balcoanele elegante aflate de jur împrejur, pe două niveluri. Răspunzând la invitațiile lui Mary, vechi prieteni și membri ai familiei au venit de departe să ia parte la extravaganța de mai multe zile; printre ei erau persoane celebre și aproape celebre, cum ar fi Buck Lanham și David K.E. Bruce, acum ambasador, ca să nu mai vorbim de marele toreador Antonio Ordóñez și discipolii săi. Erau chiar și doi maharajahi indieni, unul din Cooch Behar, iar altul din Jaipur. Medicul personal și bunul prieten al romancierului, dr. George Saviers, împreună cu soția lui, Pat, au venit de la Ketchum. S-a dovedit a fi un eveniment dulce-amărui, marcat de muzică și dans, focuri de artificii, cadouri și toasturi, inclusiv un elogiu din partea lui David Bruce față de „căldura, bărbăția și dărnicia“ scriitorului.85 Dar toată lumea a trebuit să suporte (sau să încerce să ignore) izbucnirile lui

Hemingway, care se lua de oaspeți, chiar și de cel mai bun prieten al său, Lanham. Mary a considerat că-i era greu să suporte lucrurile crude și fără sens pe care i le-a spus în public și atenția pe care o acorda femeilor mult mai tinere care a insistat să fie invitate la petrecere. La vreo trei luni după melodrama din Málaga, Hemingway a călătorit la New York, iar apoi înapoi în Cuba, unde domnea încă justiția revoluționară. Încă o dată a fost întâmpinat de o mare mulțime la aeroport. De data aceasta nu erau doar prieteni și vecini, ci și reporteri care cereau o declarație. Hemingway le-a spus că nu crede lucrurile rele din „presa străină“ referitoare la revoluție și încă sprijină noul guvern cubanez.86 Potrivit agenției de știri cubaneze Prensa Latina, „el spera să nu fie privit de cubanezi drept yanqui… ci drept cubanez ca și ei“, apoi a luat și a sărutat un drapel cubanez de lângă el.87 A făcut-o atât de repede, încât fotoreporterilor le-a scăpat gestul și i-au cerut să-l repete. Cu un zâmbet, a spus că e scriitor, nu actor, și a plecat. Vreo douăzeci de mașini pline de admiratori l-au condus acasă. Ambasada americană de la Havana a relatat incidentul la Washington într-o adresă, comentând „doar pentru uz oficial“ că a fost un gest „nefericit“ faptul că Hemingway, cu reputația pe care o are, „a luat public o poziție care dovedește fie (1) o atitudine foarte critică față de guvernul și compatrioții săi, fie (2) o remarcabilă ignoranță privind evenimentele din Cuba, care au avut loc de la începutul anului“.88 După un interludiu în Idaho, Hemingway și Mary s-au întors la Finca în ianuarie 1960.89 Vechiul său prieten Herbert Matthews, reporter la New York Times, a interpretat acest lucru drept un „gest deliberat“ de sprijinire a revoluției din partea artistului care era eroul poporului cubanez.90 La 12 ianuarie, Hemingway i-a scris lui Lanham, spunând că încă credea „întru totul în necesitatea istorică a… revoluției“.91 Își asuma „viziunea pe termen lung“, sperând să vină ziua în care Castro va putea schimba societatea cubaneză în mai bine. De aceea era mai puțin interesat de drama pe termen scurt, „de zi cu zi“, pe care nimeni n-o putea ignora: panouri uriașe prin capitală cu Cuba Si, Yanquis No! și radioul care, zi și noapte, condamna Statele Unite, cinicul și ucigașul „Inamic public nr. 1“.92 Era ca și cum Castro ar fi citit romanul distopic 1984 al lui George Orwell și i-ar fi plăcut fragmentele despre „nouvorba“ totalitară.

Cu înfățișarea lui simpatică, Matthews a fost mai mult decât bine-venit când a venit la masă la Finca la începutul sau la jumătatea lui martie. Lui Hemingway „i-a plăcut atât de mult să-l vadă… încât conversația lor însuflețită a continuat mare parte din după-amiază“.93 Reporterul din ce în ce mai izolat, nemaiținând acum pasul cu presa americană din linia întâi, era încă optimist în privința lui Castro, observând că el continua cu planurile pentru sănătate, educație și asistență socială, iar 75 de procente din populație îl susțineau. Problemele pe care le-a prevăzut în ziua aceea nu priveau atât ceea ce făcea Castro acasă, ci mai degrabă cum era perceput în Statele Unite și tratat de către acestea. Hemingway, omul care-l pregătise pe asistentul lui Castro să lucreze cu presa americană, nu putea face altceva decât să fie de acord.94 În mai 1960, Hemingway și Castro s-au întâlnit pentru prima și poate singura dată.95 Prilejul a fost concursul anual de pescuit al lui Hemingway. Respectând, după câte se pare, toate regulile, Castro a prins peștele cel mai mare și a câștigat premiul întâi. Când Hemingway a prezentat trofeul, o cupă mare de argint, cei doi oameni au discutat câteva minute. Castro i-a spus cât de mult a apreciat Pentru cine bat clopotele și cât de mult a învățat de acolo.96 Un fotograf oficial a surprins ocazia într-o serie de fotografii care-i arată stând aproape unul de altul și schimbând câteva cuvinte în particular. Cu câțiva centimetri mai înalt decât Hemingway, în uniforma lui verde simplă și cu bonetă asortată, Castro aproape că domină imaginile. Hemingway apare când fericit și angajat, când arătând ca un bătrân, oarecum fragil, cu părul lui subțire și barba răvășită. Are un plasture pe mâna stângă. În dimineața următoare, un mesager a livrat un set de fotografii la Finca. Hemingway i-a dedicat una dintre imagini „Dr.-lui Fidel Castro… cu prietenie“. Castro a păstrat ani de zile fotografia pe peretele biroului, alături de poza tatălui său.97 În ce-l privește, Hemingway a ales fotografia care i-a plăcut cel mai mult și, pusă în ramă, a ținut-o pe o masă la Finca, alături de alte suveniruri de la ocazii memorabile.98 Concursul de pescuit e posibil să fi fost punctul culminant al relațiilor cubano-americane în 1960. Ca și Matthews, Hemingway a sperat că Statele Unite vor acorda Cubei prezumția de nevinovăție. Aveau tendința să aștepte

compromisuri mai mult de la Washington decât de la Havana. Dar pe măsură ce Castro ridica miza, președintele Dwight D. Eisenhower o dubla. În mai, Statele Unite au întrerupt programele de ajutorare rămase. În mare măsură apolitic, René Villarreal, ajutorul lui Hemingway la Finca, a auzit explozia rezultată: Hemingway și-a folosit „întregul repertoriu“ de insulte ca să-l denunțe pe Eisenhower și a spus că decizia arăta „fața dictatorială a Statelor Unite“.99 Mary nu a fost de acord și, după un schimb de replici furioase, cei doi s-au dus la culcare în dormitoare separate în seara respectivă.

Câștigătorul ia totul. Castro și Hemingway la concursul de pescuit din mai 1960. Guliver, Getty Images, Bettmann.

Și mai rău a fost cu problema cotei de zahăr, care garanta vânzarea principalului produs exportat de Cuba în Statele Unite la un preț bun. Hemingway spera „pentru numele lui Cristos“ că Statele Unite nu vor tăia cota de zahăr. „Asta ar distruge într-adevăr lucrurile. Va face Cuba cadou rușilor“.100 Dar de 4 Iulie – data nu era o coincidență – Castro a regizat un masiv miting antiamerican în centrul Havanei, iar două zile mai târziu, Eisenhower a tăiat cota. În ziua aceea, scriitorul a ascultat radioul la fiecare jumătate de oră, începând de la șase dimineața, aproape ca și cum ar fi sperat că știrile se vor îmbunătăți cu timpul.101 Hemingway știa că acest lucru e un punct de cotitură. La fel și ambasada americană din Havana, care a început să sfătuiască cetățenii americani din Cuba să părăsească țara. Ambasadorul i-a adus personal mesajul lui Hemingway. Înaltul și aristocratul Bonsal, și el absolvent de Yale, de modă atât de veche, încât în memoriile sale o numea pe soția lui „d-na Philip W. Bonsal“, era de fapt un prieten vechi și abordabil. Lucrase la International Telephone & Telegraph Company în Havana înainte să intre la Departamentul de Stat. Hemingway avea amintiri plăcute din concediul cu Bonsal la Salamanca, Spania, în anii ’30.102 Bonsal a reînnodat prietenia când a devenit ambasador, la scurtă vreme după ce Castro a ajuns la putere în 1959. În primăvara și vara anului 1960, era un oaspete obișnuit la cină la Finca. Valerie Danby-Smith, tânăra secretară irlandeză a lui Hemingway, era împreună cu scriitorul și diplomatul la una dintre aceste mese și a auzit când Bonsal a transmis un mesaj „neoficial, dar important“ de la Washington.103 El a reluat tema pe care ambasada o difuzase împreună cu Washingtonul în depeșa din noiembrie 1959, referitoare la faimosul expatriat care se pronunța în favoarea revoluției.104 Relațiile dintre cele două țări continuaseră să se deterioreze. Castro părea că face eforturi să-și atragă dușmănia guvernului SUA, iar funcționarii americani nu erau încântați că Hemingway încă trăia acolo. Oare ar putea să trăiască în altă parte și să se pronunțe împotriva regimului cubanez? Hemingway a protestat: Finca era

căminul lui, cubanezii erau prietenii și familia lui. I-a spus lui Bonsal că treaba lui era scrisul, nu politica. Pe lângă aceasta, își dovedise loialitatea de multe ori; nimeni nu îi pusese vreodată la îndoială loialitatea față de Statele Unite.105 Bonsal nu s-a dat bătut. Diplomatic, dar ferm, a repetat că, în timp ce el înțelegea punctul de vedere al lui Hemingway, alți membri ai guvernului SUA nu înțelegeau. „Dacă scriitorul nu era gata să ia poziție ca persoană publică, ar putea exista consecințe“.106 Danby-Smith l-a auzit pe Bonsal folosind cuvântul „trădător“. Și-a amintit și că Bonsal a venit din nou la masă săptămâna următoare și din nou i-a spus lui Hemingway că „ar trebui să facă o alegere pe față între țara și căminul lui“.107 Restul conversației a fost tensionat în seara aceea; cei doi vechi prieteni au trebuit să se forțeze ca să poată sta la taifas. Valerie credea că a văzut lacrimi în ochii lui Hemingway când s-au despărțit. Bonsal atinsese o coardă sensibilă presându-l pe Hemingway să aleagă între casa și țara lui și aruncând cuvântul „trădător“ în fața acestui idol american. Hemingway se luptase zeci de ani cu problema loialității, de la Războiul Civil din Spania până în ziua aceea, la New York, când acceptase să devină spion sovietic, în timpul Panicii Roșii de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50 și până în acea zi din 1951, când a insistat în scrisoarea către Buck Lanham că el, Hemingway, nu e „un nenorocit de trădător“. Scriitorul chiar a folosit cu Bonsal multe din cuvintele folosite mai întâi pentru Lanham, iar mai târziu pentru Hotchner, când a discutat acest subiect neliniștitor. Nu era vorba doar că avea prieteni apropiați în Cuba sau că trăise la Finca mai mult decât oriunde altundeva în viața lui. Era ceva mai mult de atât. Își transferase speranțele neîmplinite față de Republica Spaniolă în Revoluția din Cuba. Ce se întâmplase între 1936 și 1939 contura încă modul în care gândea între 1952 și 1960; Republica era cauza definitorie a întregii lui vieți. Sprijinirea lui Castro echivala cu lupta împotriva lui Franco și Hitler în Spania. Nu luptase atât de tare în Cuba cum o făcuse în Spania, dar era departe de a fi stat deoparte, indiferent ce le-a spus prietenilor sau presei despre neamestecul în politica din Cuba. Exista o șansă rezonabilă ca speranțele lui să se împlinească, dar acum ambasadorul țării sale îi cerea să

le întoarcă spatele de-a binelea. Nu e de mirare că lui Valerie i se păruse că vede lacrimi. Mesajul lui Bonsal era cu atât mai imperativ cu cât era un prieten și un moderat care încercase, fără succes însă, să găsească un teren comun cu Castro, care devenea din ce în ce mai dictatorial.108 Hemingway trebuia să admită că argumentul ambasadorului nu era lipsit de logică. Retorica antiamericană a lui Castro era acum maximă, iar el îi amenința pe americani și proprietățile americane de pe insulă. Nu folosea la nimic că discursurile lui conțineau ocazional vorbe bune despre „americanii… ca Hemingway“, cazuri de excepție ale celor care erau prieteni ai revoluției.109 Revoluția nu va confisca niciodată proprietățile acestora.110 Potrivit unui cercetător sovietic care trăia și lucra în Cuba, Castro chiar a citat apărarea justiției revoluționare din partea scriitorului.111 Aprecierea din partea lui Castro l-a pus pe Hemingway într-o poziție delicată. El avea încredere în Hotchner, care acum era, în același timp, un tovarăș permanent și un gen de asistent fără salariu, și care considera că Fidel Castro personal nu-l va deranja. Cel mai probabil, Castro îi va lăsa pe cei doi Hemingway să trăiască în liniște la Finca. Faimosul scriitor știa că era o bună publicitate pentru regim. Dar indiferent cât de mult îl simpatiza pe Castro sau cât de mult spera că Revoluția din Cuba va repara lacunele Republicii Spaniole, nu voia să fie genul de excepție lăudată de Castro. Când Hotchner l-a întrebat ce-l deranja cel mai tare, a spus că nu putea sta liniștit atunci când alți americani erau „dați afară în șuturi“, iar „țara lui [era]… calomniată“.112 Evenimentele din vara anului 1960 se pare că au grăbit declinul început cu câțiva ani înainte. Hotchner putea vedea pierderea forței fizice la Hemingway – omul căruia îi plăcea să boxeze arăta slab, iar brațele lui, odinioară puternice, „ca și cum ar fi fost subțiate de un sculptor neîndemânatic“.113 Avea probleme cu rinichii și cu vederea. Poate cel mai rău lucru dintre toate, scrisul era mult mai greu decât oricând. Manuscrisul despre luptele cu tauri la care lucra pentru revista Life scăpase de sub control.114 Revista ceruse în jur de patruzeci de pagini. Lucrând frenetic, Hemingway produsese 688 de pagini și nu putea tăia nici una. A trebuit să-i ceară lui Hotchner să zboare de la New York în Cuba să-l ajute, iar apoi s-a

împotrivit revizuirilor acestuia, din motive ce n-aveau nici un sens pentru tânărul scriitor. La 25 iulie, Hemingway, Mary și Valerie au luat feribotul de la Havana la Key West. Nu luaseră nici o hotărâre definitivă în privința părăsirii Cubei. Dimpotrivă, intenționau să se întoarcă după câteva luni, lăsând multe bunuri de valoare la Finca și păstrând tot personalul.115 Hemingway s-a asigurat să nu fie mare agitaţie la plecarea lor. Nu voia să atragă atenția asupra lui, așa cum se întâmplase în noiembrie. Mai mult decât orice, nu voia să creadă cineva că plecarea lui însemna o declarație împotriva lui Castro, pe care continua să-l sprijine.116 Atât la începutul, cât și la sfârșitul călătoriei, Hemingway se simțea prost, făcându-și griji despre formalitățile vamale și de imigrare. Mary l-a auzit bombănind despre „consecințele dezastruoase ale încălcării legii“.117 Continuând drumul singur, Hemingway a zburat de la Key West la New York, iar apoi în Europa pentru lunile august și septembrie. Prietenii lui din Spania au fost neplăcut surprinși de cât de mult se deteriorase în ultimul an. Bazându-se pe mărturii de primă mână, primul biograf al lui Hemingway, Carlos Baker, va rezuma ceea ce a aflat de la ei după câțiva ani: toți îl văzuseră pe scriitor „în tot felul de toane, dar niciodată ca acum… [arătând] simptomele unei depresii nervoase extreme: teamă, însingurare, plictiseală, suspiciune față de motivele altora, insomnie, vinovăție, remușcări și pierderea memoriei“.118 În 15 august, Hemingway i-a scris lui Mary că se simțea „prăbușit complet din punct de vedere fizic și nervos din cauza suprasolicitării periculoase“.119 Era doar una dintre multele cereri de ajutor, trimise ei în luna aceea. Mary și loialul Hotchner au făcut ce au putut să-l sprijine pe Hemingway în timpul surmenării ce s-a derulat cu încetinitorul de-a lungul anului următor. Alarmat de ce auzea din Spania, Hotchner a zburat în Europa ca să stea cu Hemingway și, pe 8 octombrie, l-a însoțit înapoi la New York. Acolo, Mary l-a luat în grijă, cei doi călătorind cu trenul la Ketchum. Atât Hotchner, cât și Mary știau deja că erau depășiți, voind să-l îngrijească pe omul pe care-l iubeau și au căutat ajutor de specialitate, mai întâi consultând un psihiatru la New York, iar apoi, la recomandarea acestuia,

aranjând tratamentul cu doctori de la Clinica Mayo din Rochester, Minnesota. Ca să evite publicitatea, clinica a sugerat să se înregistreze sub pseudonim, iar astfel, sub numele de George Saviers (doctorul său de la Ketchum), a ajuns într-o secție închisă a Spitalului Sf. Maria, o filială Mayo, unde va rămâne între 30 noiembrie 1960 și 22 ianuarie 1961. Diagnosticul principal era depresie, complicată de paranoia. Psihiatrul lui Hemingway, Dr. Howard Rome, a optat pentru terapie cu șocuri electrice, un tratament care nu era neobișnuit în vremea respectivă în cazuri grave.120 Fie Hemingway însuși, fie Mary a semnat inevitabilul formular de consimțământ; Hemingway era un om care nu avea multe opțiuni, mai ales după consultarea dr. Rome și a colegilor săi. În timpul tratamentului, doctorii l-au sedat pe Hemingway, l-au legat de o masă de operație și i-au fixat electrozi pe tâmple, ca să-i treacă un curent electric prin creier. Cele unsprezece până la cincisprezece tratamente au părut să-i ușureze depresia, dar el era convins că-i ștergeau memoria (într-adevăr, pierderea memoriei era un efect secundar des întâlnit). Acest lucru l-a îngrijorat pe scriitor, care niciodată nu avusese nevoie să ia notițe. După cum i-a spus lui Hotchner, memoria era locul unde-și depozita capitalul; când își va epuiza capitalul, își va încheia activitatea.121 Obsesiile tot nu dispăreau.122 Unele erau chestiuni privind fapte demonstrabile, cum ar fi notițele lui privind călătoria cu mașina de-a lungul țării, de la Key West în Idaho, în noiembrie 1959, când și-a notat cantitățile de benzină cumpărată, numărul de kilometri parcurși, duratele și distanțele. Unele erau pur și simplu iluzii. De exemplu, Hemingway își făcea griji obsesiv în legătură cu viza SUA a lui Valerie Danby-Smith (care să-i permită să revină în Statele Unite și să studieze la New York), care apoi l-a condus la iluzia că Serviciul de Imigrări și Naturalizări al SUA îl cerceta fiindcă o sponsorizase pe Valerie.

Un Hemingway gânditor, citind o scrisoare la La Consula. Mary Hemingway Photo, Ernest Hemingway Photo Collection, JFK Library.

Alte percepții denaturate erau despre FBI. Credea că FBI-ul îl fila de la întoarcerea lui din Europa, în octombrie 1960; orice om care nu purta blugi și cizme de cowboy i se părea suspect (își închipuia că agenții FBI se îmbrăcau mereu așa cum se duceau la lucru la sediul lor: în costume închise la culoare și cămăși albe). În noiembrie, când a trecut împreună cu Hotchner cu mașina pe lângă o bancă din Ketchum, unde luminile erau încă aprinse după ora închiderii, a fost convins că agenții federali îi studiau extrasele de cont, căutând dovezi pentru o infracțiune pe care n-a menționat-o. Își închipuia și că-i puneau microfoane în camera de spital și în mașinile cu care se deplasa; când Hotchner l-a vizitat la Rochester, Minnesota, n-a vorbit liber decât când s-au plimbat în câmp deschis. Când

Hotchner l-a întrebat pe Hemingway de ce s-ar interesa FBI-ul de el, a explicat că din cauza „cărților suspecte“ pe care le scrisese, a prietenilor lui și a locului unde a trăit – „printre comuniștii cubanezi“.123 De Crăciun, Mary și-a notat că, deși nu mai insista că în baie era un agent special cu un casetofon, Hemingway aștepta încă să-l ridice FBI-ul și să-l ducă la interogatoriu.124 Se îngrijora și că FBI-ul ar cerceta de ce s-a înregistrat la Mayo sub pseudonim. La începutul noului an, acest lucru l-a făcut pe doctorul lui Hemingway să facă un pas neobișnuit, cerând „autorizarea“ biroului FBI din Minneapolis să-i spună lui Hemingway că FBI-ului nu-i păsa de folosirea unui pseudonim.125 Datat 13 ianuarie 1961, mesajul agentului de teren către Washington sugerează că cererea doctorului a fost o surpriză totală pentru ei. Mesajul a fost transmis în clar, fără nici un fel de prioritate, spre deosebire de mesajele privind investigațiile de securitate internă. În original, rubrica pentru numărul dosarului era necompletată; ștampila datei sugerează că a fost adăugat de mână, unsprezece zile mai târziu, de către un funcționar de la Washington. Biroul din Minneapolis ar fi avut numărul dosarului dacă ar fi lucrat la „cazul Hemingway“. Dat fiind că nu era nimic în joc pentru ei, agenții din Minneapolis s-au simțit liberi să-l anunțe pe dr. Rome că n-au „nici o obiecție“ privind planul său.126 Probabil că el a transmis mesajul mai departe lui Hemingway. Dar paranoia scriitorului în privința guvernului încă nu se risipise. La jumătatea lui ianuarie i-a scris lui Lanham foarte neliniștit că „informațiile de prima mână“ (aici intrând vederile lui privind politica SUA, loialitatea și sovieticii) pe care le-a împărtășit generalului de-a lungul anilor erau suficiente să-l trimită „la eșafod“.127 Încă foarte prezentă în știri la începutul anului 1961, Cuba nu era niciodată departe de gândurile lui Hemingway, în ciuda situației lui. La 2 ianuarie, Matthews i-a scris lui Hemingway ca să se plângă de situația de pe insulă. Deplora „excesele, legăturile cu comunismul și antiyankeismul extravagant al Revoluției“.128 Chiar și așa, simțea că „e ceva de preț… [în] această revoluție care nu trebuie să se piardă“. Administrația Eisenhower era clar de altă părere, întrerupând relațiile diplomatice în ziua următoare. Nesiguranța rezultată de aici îl măcina pe Hemingway. Pe data de 16 i-a scris lui

Lanham că el și Mary s-ar putea „să piardă totul în Cuba“ sau poate că nu.129 A sugerat că poate sovieticii vor interveni pentru el. Dar chiar acest lucru era „prea mult pentru a fi scris într-o scrisoare, deci păstrează-l la adăpost pe lângă celelalte lucruri pe care ni le amintim, dar nu le scriem“.130 Încă din prima parte a anului au început să circule zvonuri printre exilații cubanezi și ziariștii americani, potrivit cărora președinții Eisenhower și Kennedy (care a intrat în funcție la 20 ianuarie 1961) plănuiau ceva acțiune împotriva lui Castro. Îngrijorat că poate Hemingway nu era în stare să asimileze această primă scrisoare – copia la indigo din dosarele lui poartă notița de mână „Prea bolnav pe atunci ca s-o citească. HLM“ –, Matthews ia scris din nou lui Hemingway în 20 februarie. Era „desigur nefericit din cauza modului în care au evoluat lucrurile în Cuba“ și-și închipuia că Hemingway și Mary trebuiau să fie chiar mai supărați decât era el. Totuși spera că CIA nu va distruge revoluția – a folosit cuvântul „de preț“ din nou. Chiar dacă o operațiune CIA ar fi avut succes, „ar fi un caz de tratare a pacientului, omorându-l“.131 Acum era aproape imposibil de oprit Operațiunea Zapata, planul de răsturnare a lui Castro, conceput în ultimul an al administrației Eisenhower. În primele ore ale dimineții de 17 aprilie 1961, o unitate echipată și antrenată de CIA, alcătuită din exilați cubanezi, a debarcat pe coasta de sud a Cubei. În jurul orei 11 în aceeași zi, reprezentatul cubanez la Națiunile Unite a declarat că „Cuba a fost invadată în această dimineață de o forță de mercenari… [echipată] de… Statele Unite“.132 Invadatorii, circa 1.400 de oameni, au luptat cu curaj, dar au fost copleșiți de forțele mobilizate rapid de Castro, ca să se apere de atacul de care se temea de ceva timp. La 20 aprilie, Castro a declarat victoria la radioul cubanez.133 New York Times a publicat declarația a doua zi. În săptămâna așa-numitei Invazii din Golful Porcilor, ziarele americane din toată țara au urmărit evenimentele „cu genul acela de titluri mari cât toată pagina, îmbibate în cerneală, de obicei rezervate alegerilor prezidențiale sau dezastrelor naționale“.134 Hemingway și Mary au auzit și ei despre ea din transmisiunile de la radio și televiziune. Mary și-a amintit că amândoi erau „consternați“ de alegerea locului debarcării, o întindere de pământ mlăștinos, mult mai potrivit pentru vânătoarea de rațe decât pentru

mișcări de trupe. Altfel, a scris doar că „preocupările noastre personale au estompat grijile față de fiascoul de departe“.135 Care erau aceste griji? Doar că Statele Unite au ales un teren prost pentru debarcare? Sau că Fidel Castro avea prea mult sprijin (estimat la 75 de procente de Mary și Matthews) în poporul cubanez ca operațiunea să aibă succes? Lanham credea că are un răspuns. Trei săptămâni mai târziu, îi scria lui Hemingway că el, Buck, și-a imaginat cât de dureros trebuie să fi fost pentru „un bătrân militar“ ca Ernest să citească despre „o asemenea prostie monumentală“, adăugând că Fidel Castro, din nefericire, se dovedea a fi mai rău decât Batista.136 Lanham părea să simtă că perspectivele erau slabe pentru orice rezultate care i-ar fi de folos lui Hemingway. O victorie a invaziei sprijinite de SUA l-ar fi făcut să se simtă prost; el criticase Statele Unite că se comporta ca o „mare putere“ din secolul al XIX-lea și că e un vecin rău în America Latină. Ar fi exista și riscul ca timpul să se întoarcă înapoi în epoca lui Batista. O victorie a lui Castro era doar un pic mai bine pentru el. Castro va fi acum mai antiamerican ca niciodată și, deși Hemingway iubea Cuba, în ultimă instanță n-ar acționa împotriva propriei lui țări. Era genul de alegere cu care se confruntase și mai înainte, mai întâi în Spania, apoi în cel de-al Doilea Război Mondial și în pacea amară care a urmat. Poate că i-a revenit în minte avertismentul lui Bonsal despre trădare și a simțit încă o dată toată durerea pe care o stârnise. Mary a sugerat că luptele lui personale i-au sufocat sentimentele lui Hemingway față de invazie. Dar succesiunea evenimentelor sugerează că cele două lucruri ar fi putut foarte bine merge mână în mână.137 Marți, a doua zi din timpul invaziei, a schițat o scrisoare către editorul său, în care spunea că încercase, fără succes, să-și revizuiască memoriile privind viața la Paris în anii ’20 (operă care va deveni A Moveable Feast); de la întoarcerea lui din Minnesota, orice încerca să facă pur și simplu înrăutățea lucrurile.138 Nu era o plângere trecătoare, ci o recunoaștere a înfrângerii. Pur și simplu nu mai putea face munca ce-l susținuse. „Fiascoul de la distanță“ din Golful Porcilor era o altă înfrângere, una cel puțin la fel de dureroasă. A înțeles că nu va mai putea niciodată să se ducă acasă, să se plimbe pe sub arborele de bumbac până la ușa din față de la Finca sau să plece cu Pilar

din port, trecând pe lângă vechiul castel spaniol, sau să-și petreacă o dupăamiază bând Papa Doble la Floridita, împreună cu prietenii. Nici nu va mai putea sprijini o revoluție care, cu toate lipsurile ei, pentru el tot era o victorie de preț asupra dreptei. Era sfârșitul unui vis vechi și prețuit, cel care începuse în Spania. Nu exista vreo cale ușoară de a îndulci ceva din toate acestea. Când a coborât în dimineața de vineri, 21 aprilie, Mary l-a găsit pe Hemingway în salon, cu pușca lui favorită în mână și două cartușe pe pervaz, la îndemână.139 Timp de o oră și jumătate dureroasă, ea i-a vorbit cu blândețe despre lucrurile pe care le-ar mai putea face – să plece în Mexic, să viziteze din nou Parisul, poate chiar Africa, pentru încă un safari. Când bunul lor prieten, medicul de familie Saviers, a venit să-i ia tensiunea lui Hemingway, l-au putut convinge să pună arma jos. L-au luat la spitalul local și au aranjat să fie trimis cât mai repede posibil la Clinica Mayo pentru încă o rundă sinistră de terapie cu șocuri electrice într-o secție închisă. Pe drum a încercat de cel puțin două ori să se sinucidă. La aeroportul din Casper, Wyoming, a încercat să intre într-o elice de avion care se rotea. La sfârșitul lui iunie, doctorul lui Hemingway de la Mayo a hotărât că pacientul său era gata să plece acasă.140 Mary bănuia că, în realitate, soțul ei îl manipulase pe psihiatru să semneze actele de externare. Existau încă indicii majore că plănuia să se sinucidă, cum ar fi scrisoarea trimisă la începutul lunii lui René Villarreal, „fiul“ său cubanez care administra Finca. Hemingway i-a scris că rămăsese aproape „fără benzină“. Era o umbră a propriului său sine, coborând la categoria semimijlocie. Nu „dorea nici măcar să citească“, un punct de referință în viața lui pe care „îl iubise mai mult ca orice“. „Scrisul“, remarca el, era „chiar și mai dificil“.141 Hemingway l-a rugat pe René să aibă grijă de pisici, de câini și de „scumpa lui Finca“ și l-a asigurat că, orice se va întâmpla, Papa își va aminti mereu de el. În ciuda temerilor ei, Mary împreună cu George Brown, boxerul din New York care i-a fost prieten zeci de ani, l-au luat pe Hemingway de la clinică și l-au condus înapoi la Ketchum, sosind vineri, 30 iunie. În călduroasa și însorita dimineață de sâmbătă, 1 iulie, Hemingway l-a

convins pe Brown să-l însoțească într-o lungă plimbare pe dealurile blânde de la nord de casa lui, o mică provocare pentru newyorkezul în pantofi de oraș. Mai târziu, cei doi bărbați au mers cu mașina prin oraș, vizitând vechi prieteni. L-au găsit pe dr. Saviers în biroul său de la spital, dar vânătorul Don Anderson nu era la locul său de muncă din Sun Valley. Alt amator de natură, Chuck Atkinson, a trecut pe la el înainte de apusul soarelui și a discutat cu Hemingway o oră pe veranda din față.142 Mary îi va spune lui Lanham că la un moment dat, după-amiaza, Hemingway a recitit ultima scrisoare primită de la generalul în retragere.143 Buck scrisese ca să-i împărtășească vești despre prieteni comuni, dar mai ales ca să-i spună lui Ernest cât de îngrijorat este el, Buck, în privința vechiului lui camarad de arme și cât de mult îi dorea lui Ernest să se facă și să se simtă mai bine.144 Seara, Hemingway i-a invitat pe Brown și pe Mary la cină în familiarul restaurant Christiania din centru, unde au stat la o masă în colț și puteau vedea cine mai era acolo. În timp ce mâncau, Hemingway s-a uitat la masa vecină și a întrebat-o pe chelneriță despre cei doi bărbați care stăteau acolo. Ea credea că sunt comis-voiajori din localitatea apropiată, Twin Falls. Hemingway a replicat: „Nu sâmbăta“. Când chelnerița a ridicat din umeri, Hemingway a explicat cu voce scăzută: „Sunt de la FBI“.145 A doua zi dimineața devreme, Mary s-a trezit auzind un zgomot ca de la două sertare trântite, unul după altul, și s-a dus să vadă ce e. L-a găsit pe Hemingway mort în vestibulul salonului unde îl dezarmase în aprilie. Se trezise înaintea tuturor, coborâse tiptil și, cu una dintre puștile lui cu două țevi, omorâse ce mai rămăsese din marele scriitor american care luptase atât de puternic pentru lucrurile în care credea.

EPILOG Calculul costurilor ascunse

După ce s-a răspândit vestea, au apărut tot felul de speculații despre moartea lui Hemingway.1 Pur și simplu n-avea nici o logică pentru nimeni, în afară de o mână de inițiați, mai ales după ce Mary a ieșit cu povestea că ceva a mers prost în timp ce el își curăța o pușcă. Umblase cu arme de foc toată viața. Cum putea omul care își asumase atâtea riscuri – fusese în linia întâi în trei războaie – să moară într-un accident în propria casă? Emmett Watson, ziaristul din Seattle ce n-avea rival pe tema lui Hemingway și Castro, și-a luat ca sarcină să afle. Când Watson a ajuns la Ketchum, i se părea că „toți scriitorii lumii erau deja acolo“ să participe la înmormântare. Făcând echipă cu un alt reporter, a lucrat la Ketchum în felul în care ar fi făcut-o pe străzile lăturalnice din orașul său, evitând cetățenii de vază, dar intervievând pe oricine altcineva, „de la barmani la… prieteni de vânătoare, servitoare, chelnerițe, la dactilografa lui“, ca să scoată adevărul la iveală.2 „Moartea lui Hemingway a fost sinucidere“, titra Seattle Post-Intelligencer pe 7 iulie, cu genul de detalii care ar pune capăt unei dispute.3 Dar Watson nu putea explica de ce și-ar fi luat propria viață omul care ne-a îndemnat ca mai întâi să îndurăm; una din vorbele lui preferate era il faut d’abord durer. Numeroșii lui prieteni și cititori au început să caute fapte care să-i ajute să înțeleagă moartea lui Hemingway. Putea fi o boală incurabilă, poate ceva rar, cum ar fi hemocromatoza? Era o rană veche din război care nu se putea vindeca? Poate necazuri cu Mary sau o criză financiară? Și cât de mult a contribuit pierderea casei de la Finca? De-a lungul anilor a apărut un fel de consens: n-a fost un anumit lucru care l-a împins pe acest om extrem de talentat la sinucidere.4 A fost mai complicat și mai puțin satisfăcător decât asta. Depresia – ceea ce el numea black ass – îl urmărise mare parte din viață și se înrăutățise cu timpul. La

început doar o plăcere, băutura a devenit o complicație, o înmulțire a demonilor. Bătrânețea a venit devreme – și cu multă putere – pentru el, prevestită de multele accidente care s-au abătut asupra lui încă din anii ’20. Revoluția din Cuba a fost la început un tonic înălțător, dar mai apoi o complicație deprimantă; în 1961 mai erau slabe speranțe să-și reia viața în Cuba sau chiar să-și revadă căminul iubit, Finca. Nici măcar nu și-a putut păstra amintirile. Până atunci, acestea îi umpleau mintea, găsind o nouă viață în povestirile lui scurte și în romane. Dar tratamentele cu șocuri electrice la clinica Mayo i-au încețoșat mintea și i-au luat limpezimea pentru care era celebru. Fără amintiri, se îndoia că va mai fi în stare să scrie vreodată. În 2011, la cea de-a 50-a comemorare, A.E. Hotchner a redeschis discuția privind moartea lui Hemingway. Acest prieten mult mai tânăr, dar intim, martor la evenimentele din ultimele luni ale vieții lui Hemingway, a avansat o nouă teorie, pe care a numit-o „Hemingway, hăituit de agenții federali“.5 După ce a revăzut explicațiile bine-cunoscute, Hotchner s-a concentrat pe depresia și paranoia ce făceau parte din viața scriitorului în cea mai mare parte a timpului în anii ’50. Hotchner a scris despre biografii care au descris îngrijorările obsesive ale lui Hemingway despre FBI drept iluzii, iar apoi despre dosarul publicat de FBI în anii ’80, ca răspuns la o cerere pe baza Legii libertății de informare (Freedom of Information Act). Potrivit lui Hotchner, dosarul a arătat că Hemingway nu greșise referitor la Birou. Desigur, primele date sunt din 1942 și se referă la Fabrica de Escroci (Crook Factory) și vânătoarea de fasciști din Cuba din timpul războiului. Dar, pentru Hotchner, Biroul nu l-a uitat pe Hemingway când s-a terminat războiul: „În anii care au urmat, agenții au întocmit rapoarte despre el și i-au ascultat telefoanele. Supravegherea a continuat în toată perioada internării lui la Spitalul Sf. Maria (St. Mary’s Hospital).“6 În fond, FBI-ul ar fi putut asculta telefonul din fața camerei lui. Hotchner a tras concluzia că Hemingway a simțit supravegherea, ceea ce „a contribuit substanțial la angoasa și la sinuciderea lui“.7 Este clar acum că Hotchner a înțeles starea de spirit a lui Hemingway mai bine decât au înțeles-o intențiile Biroului. O citire mai atentă a dosarului său de la FBI arată că Hemingway n-a fost niciodată sub supraveghere.8 FBI-ul

n-a făcut primul pas: dosarul începe cu hotărârea ambasadorului de a-l folosi pe Hemingway să conducă un birou amator de contrainformații. Ambasada anunță planul, iar Biroul reacționează. Mai întâi, Hoover vrea să cunoască trecutul scriitorului, iar apoi dorește, înainte de toate, să evite orice surpriză neplăcută care ar putea pune în încurcătură organizația pe care o crease după chipul și asemănarea sa. La intervale neregulate în anii care au urmat, Biroul a continuat să adune informații despre Hemingway care s-au întâmplat să apară uneori chiar de la scriitor, alteori de la alte instituții ale guvernului, cum ar fi Departamentul de Stat. Câteva informații erau din ziare. Un raport sau două proveneau de la informatori confidențiali care l-au întâlnit pe Hemingway în societate și le-au raportat impresiile în secret oamenilor lui Hoover. Ceva din ceea ce au raportat l-a făcut pe director să se îngrijoreze că Hemingway ar putea scrie o carte care i-ar pune pe el și pe agenții lui într-o lumină proastă. Dar nu-l suspecta pe Hemingway de nici o infracțiune, iar Biroul na început vreo investigație oficială privind activitățile lui. Agenții acestuia nu i-au ascultat telefonul, nu i-au deschis scrisorile și nici nu l-au urmărit. În 1961, doctorul lui Hemingway a fost cel care a atras atenția FBI-ului asupra cazului pacientului său, și nu invers.9 Ipoteza Biroului despre Hemingway a fost întotdeauna că nu era comunist, ci pur și simplu un antifascist dur. Chiar după moartea lui, Mary a vrut să se asigure că acest lucru nu se schimbă. În 1964, după ce Poșta Cubaneză a emis un timbru comemorativ cu Hemingway, Mary a făcut efortul să-i ceară ziaristului Quentin Reynolds să-i transmită un mesaj lui Hoover. Voia ca acesta să afle că nimeni din familie nu aprobase timbrul și nici nu sprijinise revoluția din Cuba. Hemingway îl felicitase pe Castro că la izgonit pe dictatorul de dreapta Batista. Dar „el nu-l cunoștea bine pe Castro. Mary [a spus că] l-a întâlnit pe Castro la pescuit și a vorbit cu el cinci minute – punct“.10 Hoover a acceptat informația la valoarea ei nominală, scriind și semnând o notă pentru dosar, ultimul lui cuvânt despre care se știe în legătură cu acest caz: „Cunoscându-l pe Hemingway așa cum am făcut-o eu, mă îndoiesc că ar fi avut înclinații comuniste. Era un tip dur și mereu în favoarea celor oprimați“.11 Indiferent cum îl vedea Biroul pe Hemingway, Hotchner are dreptate că

Hemingway era neliniștit în privința Biroului. Hoover și agenții lui știau doar puține lucruri despre diferitele activități „subversive“ din trecutul scriitorului și nimic despre întâlnirile lui cu NKVD-ul. Nu l-au vânat pe Hemingway până la moarte. Dar el n-a putut uita niciodată ce a făcut pentru cauza de care-i păsa – mai ales propria lui versiune de antifascism și sprijinirea lui Castro – și era neliniștit că faptele lui l-au adus pe radarul Biroului. Îngrijorarea lui obsesivă în legătură cu supravegherea din partea guvernului i-a adâncit depresia și i-a agravat boala de la final. Nu se putea odihni, „știind“ că agenții federali veneau să-l aresteze pentru infracțiuni care nu erau cu totul imaginare. Acest rebel de o viață nu suporta autoritatea pe care o reprezentau ei. Așa cum a fost mereu de partea celor oprimați, Hemingway era împotriva oricui (credea el) că e o unealtă a oprimării. Din 1937 și până la sfârșitul vieții a făcut tot ce a putut să combată fascismul, mai ales în virulentele forme europene. Aceasta era cea mai rea formă de autoritate, care nu doar îi oprima pe cei de jos, ci și sufoca artele. Scriitorul militant i-a atacat pe politicienii americani și britanici care nu-i împărtășeau programul și a văzut urme de fascism în instituții americane cum ar fi FBI și HUAC. În Cuba i-a sprijinit cu pasiune pe revoluționari împotriva ordinii stabilite și, încă o dată, a aflat că agenda propriului lui guvern era diferită de a lui. În mod deosebit nu suporta amestecul guvernului în viața lui privată. Începând din 1942, acest om, în mod firesc conspirativ, se îngrijora că se află sub vreun gen de supraveghere. A ripostat când s-a gândit că FBI-ul îi submina munca de la Crook Factory și s-a înfuriat când a aflat că cenzorii din timpul războiului de la Miami îi citeau scrisorile. În 1944 cu greu a reușit să-i răspundă inspectorului general al Armatei care-l întreba de ce e luptător și nu reporter la Rambouillet. Ura să trebuiască să mintă cu privire la informația care arăta că a luat parte la acțiune, nefiind doar un observator. În timpul primilor ani ai Războiului Rece s-a îngrijorat chiar și mai mult despre ce i-ar putea pregăti guvernul, până acolo încât acest lucru l-a făcut să se gândească de două ori la ce scria și publica. Omul care, în anii ’30, a reprodus „cu sinceritate și fără dubii“ „înfățișarea aspră a epocii“ a ajuns să se cenzureze pe sine în anii ’50.12 Hemingway a spus că guvernul îl urmărea pentru că-l vedea nedemn de

încredere, fiindcă fusese un „antifascist prematur“. N-a menționat niciodată cel mai bun motiv pe care-l putea avea guvernul ca să-l supravegheze: acest antifascist prematur semnase cu NKVD-ul. Faptul că niciodată n-a spionat efectiv pentru sovietici era fără importanță; oameni buni erau duși în fața comitetelor pentru mult mai puțin, în anii McCarthy. Nu era deloc irațional să se îngrijoreze că secretul lui i-ar putea ruina cariera. Hemingway a spus comitetului Premiului Nobel că scrisul e o viață singuratică. Ar fi putut adăuga că secretele pot face un scriitor chiar și mai singuratic. Și-ar fi putut ușura povara împărtășindu-le, dar aproape sigur n-a făcut-o. În scrisorile lui n-a ajuns să-i spună tot adevărul lui Lanham, omul în care avea cea mai mare încredere, și probabil le-a spus și mai puțin lui Gellhorn, Mary și Hotchner. În mod sigur n-a dezvăluit nimic guvernului federal și nici publicului. Prețul izolării lui – al ferecării secretului lui exploziv – era extrem de mare; îngrijorarea a ajuns obsesie și delir. Ar fi putut acest capitol din biografia lui Hemingway să se încheie altfel? Mulți foști comuniști, cum ar fi cunoștința lui Koestler, i-au întors spatele în mod deschis „zeului care eșuase“.13 Mai mulți americani care au spionat pentru NKVD s-au dus la cel mai apropiat birou FBI și le-au spus agenților tot ce știau, vorbind apoi împotriva tovarășului Stalin. Pentru unii a fost o purificare, o cale potrivită ca să iasă la lumină. Dar Hemingway n-a putut renunța la comunism pentru că nu fusese comunist și nu-și putea imagina cum să spună povestea complicată a relației lui cu NKVD-ul într-un fel care să aibă logică pentru oricine dorește să asculte. Pe lângă asta, felul lui de a fi îl făcea să-i fie greu să se întoarcă împotriva foștilor lui aliați; detesta „pârâcioșii“ și „trădătorii“. Ambasadorul Bonsal a sugerat o cale de ieșire în vara anului 1960: să se întoarcă în Statele Unite și să vorbească împotriva exceselor lui Castro. Acest lucru ar rezolva lucrurile cu America. Dar și aceasta era o opțiune aproape imposibilă. Hemingway nu renunțase la revoluția din Cuba. Un timp mai îndelungat decât alți americani, a nutrit speranțe pentru viitorul ei și nu s-a putut hotărî să denunțe un conducător de gherilă care purtase un exemplar din Pentru cine bat clopotele în rucsac și răsturnase un dictator de dreapta. Hemingway nu i-a împărtășit multe lui Bonsal în timpul ultimei lor

întâlniri la Finca. A spus câteva cuvinte despre iubirea lui față de America și atașamentul față de Cuba. Deși înțelegea ce-i spunea ambasadorul, nu i-a spus că plănuia în continuare să trăiască mai departe după propriile lui reguli – așa cum făcuse mare parte din viață. Traiul după propriile lui reguli l-a făcut să creeze o operă minunată, de pionierat. A schimbat aproape singur modul în care priveau americanii lumea și a scris despre ce vedeau și simțeau ei. Faptul că a trăit după propriile lui reguli i-a îngăduit să-și asume riscuri ce nu se limitau doar la scris. Între 1937 și 1960 a fost profund angajat în politică și intrigi, mai întâi pentru Republica Spaniolă, apoi împreună cu sovieticii și, în continuare, pentru propria lui țară, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce a început Războiul Rece, a devenit mai discret politic în America, dar cu greu era un observator pasiv al evenimentelor din Cuba în anii ’50. Din ziua în care a văzut trupurile veteranilor împrăștiate pe o plajă din Florida în 1935, politicianul Hemingway a fost aproape la fel de activ și independent ca și literatul Hemingway. De cele mai multe ori a lucrat pe cont propriu și a făcut ce a crezut că trebuie făcut, profitând de ocazii atunci când se iveau, așa cum a făcut când l-a întâlnit pe recrutorul NKVD Golos în 1940. S-a gândit că și-ar putea face propria politică externă. Ca și alți oameni puternici care au devenit spioni, a crezut că-și poate controla relația cu birourile de informații sovietice – dar și americane. Avea dreptate doar parțial. Surprinzător de priceput în această a doua carieră a lui, nu era totuși expertul care se credea. Profesionist prin excelență când era vorba de scris, în politică și intrigi era un amator înzestrat, dar prea încrezător în sine. Până când n-a fost prea târziu, nu și-a luat răgaz să ia seama la prețul pe care va trebui să-l plătească într-o zi pentru aventurile lui secrete.

SURSE

SURSE PRIMARE Site-ul web al Biroului Federal de Investigații (FBI) Dosar nr. 64–23312 (Ernest Hemingway), pe vault.fbi.gov Franklin D. Roosevelt Presidential Library (Biblioteca Prezidențială Franklin D. Roosevelt) Henry Morgenthau, Jr., Jurnale (Diaries) John F. Kennedy Presidential Library (Biblioteca Prezidențială John F. Kennedy) Colecția Ernest Hemingway Biblioteca și arhivele Hoover Institution, Universitatea Stanford Documente J. Arthur Duff Documente Joseph Freeman Documente Myers G. Lowman Library of Congress (Biblioteca Congresului SUA) Documente A. E. Hotchner Documente Alexander Vassiliev Documente Archibald MacLeish Communist International Archives (Arhive comuniste internaționale) Documente Philip W. Bonsal Marine Corps History Division (Divizia de istorie a infanteriei marine), Quantico, Virginia John W. Thomason, Jr., dosar militar de personal National Archives I (Arhivele naționale I), Washington, District of Columbia HUAC Files, Records of the House of Representatives (RG 233)

National Archives II (Arhivele naționale II), College Park, Maryland Documente Alexander Orlov Dosarele Ministerului de Finanțe SUA (Department of the Treasury) (RG 56) Dosarele FBI (RG 65) Dosarele Office of Strategic Services (RG 226) Dosarele marinei militare SUA (U.S. Navy) (RG 38) Dosarele Ministerului de Externe SUA (Department of State) (RG 59) National Archives (Arhivele naționale), Kew, Anglia Dosar personal Gustav Regler, registrele Serviciului de Securitate Biblioteca publică New York Dosare juridice Hemingway Universitatea Princeton Biblioteca Firestone, cărți rare și colecții speciale Documente Carlos Baker (C0365) Documente Charles T. Lanham (C0305) Documente Lanham-Hemingway (C0067) Arhivele Charles Scribner’s Sons (C0101) Biblioteca Mudd, cărți rare și colecții speciale Documente Charles T. Lanham (MC081) Biblioteca de cărți rare și manuscrise, Universitatea Columbia, New York Documente Herbert L. Matthews Documente Spruille Braden Muzeul și Story Centre Roald Dahl Museum, Buckinghamshire, Anglia Corespondența Roald Dahl Colecții speciale, Biblioteca Universității Georgetown, Washington, District of Columbia Documente Edward P. Gazur

Biblioteca Tamiment, Universitatea din New York Documente Milton Wolff Biblioteca Universității din California, San Diego Colecția Southworth a Războiului Civil Spaniol Societatea istorică Virginia (Virginia Historical Society), Richmond Documente David K. E. Bruce Biblioteca Beinecke de cărți rare și manuscrise, Universitatea Yale Documente Robert Joyce CĂRŢI ȘI ARTICOLE Aaron, Daniel, Writers on the Left, Avon, New York, 1961. Aldrich, Nelson W. (ed.), George, Being George, Random House, New York, 2008. Andrew, Christopher, Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield, Basic Books, New York, 2001. Baker, Carlos, Ernest Hemingway: A Life Story, Scribner, New York, 1969. ——— (ed.), Ernest Hemingway: Selected Letters, Macmillan, New York, 1989. Bentley, Elizabeth, Out of Bondage, Ivy, New York, 1988. Bentley, Eric (ed.), Thirty Years of Treason: Excerpts from Hearings Before the House Committee on Un-American Activities 1938–1968, Thunder’s Mouth Press, New York, 1971. Bessie, Alvah, Men in Battle, Chandler & Sharp, New York, 1975. Bessie, Dan (ed.), Alvah Bessie’s Spanish Civil War Notebooks, University Press of Kentucky, Lexington, 2002. Billingsley, Kenneth Lloyd, „Hollywood’s Missing Movies: Why American Films Have Ignored Life Under Communism“, Reason, iunie 2000. ———, Hollywood Party: How Communism Seduced the American Film Industry in the 1930s and 1940s, Forum, Roseville (California), 2000. Brack, Fred. „Emmett Watson Reminisces“, Seattle Post-Intelligencer, 21 octombrie 1981.

Braden, Spruille, Diplomats and Demagogues: The Memoirs of Spruille Braden, Arlington House, New Rochelle (statul New York), 1971. Bradley, Mark A., A Very Principled Boy: The Life of Duncan Lee, Red Spy and Cold Warrior, Basic Books, New York, 2014. Brasch, James D., „Hemingway’s Doctor: José Luis Herrera Sotolongo Remembers Ernest Hemingway“, Journal of Modern Literature 13, nr. 2 (iulie 1986). Brasch, James D., Joseph Sigman. Hemingway’s Library: A Composite Record, ediție electronică a Bibliotecii John F. Kennedy, Boston, 2000. Brian, Denis, The True Gen, Grove, New York, 1988. Briggs, Ellis O., Proud Servant: Memoirs of a Career Ambassador, Kent State University Press, Kent (Ohio), 1998. ———, Shots Heard Around the World, Viking, New York, 1957. Bruccoli, Matthew J. (ed.), Conversations with Ernest Hemingway, University Press of Mississippi, Jackson (Mississippi) – London, 1986. ——— (ed.), Hemingway and the Mechanism of Fame, University of South Carolina Press, Columbia, 2006. ——— (ed.), The Only Thing That Counts: The Ernest Hemingway– Maxwell Perkins Correspondence, Scribner’s, New York, 1996. Capa, Robert, Slightly Out of Focus, Random House, New York, 1999. Carpenter, Iris, No Woman’s World, Houghton Mifflin, Boston, 1946. Carr, Virginia S., Dos Passos: A Life, Doubleday, New York, 1984. Carroll, Peter N., James D. Fernandez (eds), Facing Fascism: New York & the Spanish Civil War, NYU Press, New York, 2007. Carroll, Peter N., The Odyssey of the Abraham Lincoln Brigade: Americans in the Spanish Civil War, Stanford University Press, Stanford (California), 1994. Castro, Fidel, Ignacio Ramonet, Fidel Castro: My Life: A Spoken Autobiography, Scribner, New York, 2008. Chamberlin, Brewster, The Hemingway Log, University Press of Kansas, Lawrence, 2015. Charney, David L. „True Psychology of the Insider Spy“, Intelligencer 18, nr. 1 (toamna/iarna 2010). Churchill, Winston S., The Second World War, Houghton Mifflin, New

York, 1959. Cockburn, Claud, I, Claud, Penguin, London, 1967. Conant, Jennet, The Irregulars: Roald Dahl and the British Spy Ring in War time Washington, Simon & Schuster, New York, 2008. Conquest, Robert, The Great Terror: A Reassessment, Oxford University Press, New York, 2008. Copeland, Miles, The Game Player, Aurum Press, London, 1989. Costello, John, Oleg Tsarev, Deadly Illusions: The KGB Orlov Dossier, Crown Books, New York, 1993. Cowley, Malcolm, The Dream of the Golden Mountains: Remembering the 1930s, Penguin, New York, 1981. Craig, R. Bruce, Treasonable Doubt: The Harry Dexter White Spy Case, University Press of Kansas, Lawrence, 2004. DeFazio III, Albert J. (ed.), „Dear Papa, Dear Hotch“: The Correspondence of Ernest Hemingway and A. E. Hotchner, University of Missouri Press, Columbia, 2005. de la Mora, Constancia, In Place of Splendor, Harcourt, Brace, New York, 1939. del Vayo, Julio Alvarez, Give Me Combat: The Memoirs of Julio Alvarez del Vayo, Little, Brown, Boston, 1973. DePalma, Anthony. The Man Who Invented Fidel: Castro, Cuba, and Herbert L. Matthews of the New York Times, PublicAffairs, New York, 2006. Donaldson, Scott, Archibald MacLeish: An American Life, Houghton Mifflin, Boston and New York, 1992. Donovan, Robert J., Conflict and Crisis: The Presidency of Harry S Truman, 1945–1948, Norton, New York, 1971. Dmytryk, Edward, Odd Man Out: A Memoir of the Hollywood Ten, Southern Illinois University Press, Carbondale, 1996. Dubois, Jules, Fidel Castro: Rebel, Liberator, or Dictator?, BobbsMerrill, New York, 1959. Eakin, Hugh, „Stalin’s Reading List“, New York Times, 17 aprilie 2005. Eby, Cecil B., Comrades and Commissars: The Lincoln Battalion in the Spanish Civil War, Pennsylvania State University Press, University Park,

2007. Ehrenburg, Ilya, Memoirs: 1921–1941, World, Cleveland and New York, 1964. Fensch, Thomas, Behind Islands in the Stream: Hemingway, Cuba, the FBI, and the Crook Factory, iUniverse, New York, 2009. Franqui, Carlos, Family Portrait with Fidel, Vintage, New York, 1985. Fuentes, Norberto, Hemingway in Cuba, Lyle Stuart, Secaucus, NJ, 1984. Fuller, Robert. „Hemingway at Rambouillet“, Hemingway Review 33, nr. 2 (primăvara 2014). Gazur, Edward P., Alexander Orlov: The FBI’s KGB General, Carroll & Graf, New York, 2001. Gellhorn, Martha, „Cry Shame“, New Republic, 6 octombrie 1947. ———, Travels with Myself and Another, Penguin, New York, 2001. Gerogiannis, Nicholas (ed.), Ernest Hemingway: 88 Poems, Harcourt, Brace, Jovanovich, New York – London, 1979. Gingrich, Arnold, Nothing But People: The Early Days at Esquire, Crown, New York, 1978. Glantz, David M., Jonathan House, When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler, University Press of Kansas, Lawrence, 1995. Goodman, Walter, The Committee: The Extraordinary Career of the House Committee on Un-American Activities, Farrar, Straus, New York, 1968. Grimes, Larry, Bickford Sylvester (eds), Hemingway, Cuba, and the Cuban Works, Kent State University Press, Kent (Ohio), 2014. Groth, John, Studio: Europe, Vanguard, New York, 1945. Gurney, Jason, Crusade in Spain, Faber & Faber, London, 1974. Haberkern, E., Arthur Lipow (eds), Neither Capitalism nor Socialism: Theories of Bureaucratic Collectivism, Center for Socialist History, Alameda (California), 2008. Hailey, Jean R., „Maj. Gen. Charles Lanham Dies“, Washington Post, 22 iulie 1978. Haines, Gerald K., David A. Langbart, Unlocking the Files of the FBI: A Guide to Its Records and Classification System, Scholarly Resources, Wilmington (Delaware), 1993.

Haynes, John Earl, Harvey Klehr, Alexander Vassiliev, Spies: The Rise and Fall of the KGB in America, Yale University Press, New Haven (Connecticut), 2009. Hemingway, Ernest, The Fifth Column, Simon & Schuster, New York, 1969. ———, The Green Hills of Africa, Scribner, New York, 1935. ———, „‘I Saw Murder Done in Spain’—Hemingway’s Lost Report“, Chicago Tribune, 29 noiembrie 1982. ——— (ed.), Men at War: The Best War Stories of All Time, Crown, New York, 1942. ———, „Who Killed the Vets?“, New Masses, 17 septembrie 1935. Hemingway, Ernest, ș. a., Somebody Had to Do Something: A Memorial to James Phillips Lardner, James Lardner Memorial Fund, Los Angeles, 1939. Hemingway, Gregory H., Papa: A Personal Memoir, Houghton Mifflin, Boston, 1976. Hemingway, Leicester, My Brother, Ernest Hemingway, Pineapple Press, Sarasota (Florida), 1996. Hemingway, Leicester, Anthony Jenkinson, „A Caribbean Snoop Cruise“, Reader’s Digest 37 (1940). Hemingway, Mary Welsh, How It Was, Ballantine, New York, 1977. Hemingway, Valerie, Running with the Bulls: My Years with the Hemingways, Ballantine, New York, 2005. Hendrickson, Paul, Hemingway’s Boat: Everything He Loved in Life, and Lost, Knopf, New York, 2011. Herbst, Josephine, The Starched Blue Sky of Spain, HarperCollins, New York, 1991. Hickam, Homer H., Jr., Torpedo Junction: U-Boat War off America’s East Coast, 1942, Naval Institute Press, Annapolis (Maryland), 1996. Hicks, Granville, Where We Came Out, Viking, New York, 1954. Hochschild, Adam, Spain in Our Hearts: Americans in the Spanish Civil War, 1936–1939, Houghton Mifflin, 2016. Horne, Gerald, The Final Victim of the Blacklist: John Howard Lawson, Dean of the Hollywood Ten, University of California Press, Berkeley, 2006.

Hotchner, A. E., Hemingway and His World, Vendome Press, New York – Paris, 1989. ———, „Hemingway, Hounded by the Feds“, New York Times Magazine, 11 iulie 2011. ———, Hemingway in Love: His Own Story, St. Martin’s Press, New York, 2015. ———, Papa Hemingway, Random House, New York, 1966. Isaacson, Walter, Evan Thomas, The Wise Men, Touchstone, New York, 1986. Jenkinson, Sir Anthony, America Came My Way, Arthur Barker, London, 1936. ———, Where Seldom a Gun Is Heard, Arthur Barker, London, 1937. Kale, Verna, Ernest Hemingway, Reaktion Books, London, 2016. Kert, Bernice, The Hemingway Women: Those Who Loved Him—The Wives and Others, Norton, New York, 1983. Kessler, Lauren, Clever Girl: Elizabeth Bentley, the Spy Who Ushered in the McCarthy Era, Perennial, New York, 2003. Knight, Amy, How the Cold War Began: The Igor Gouzenko Affair and the Hunt for Soviet Spies, New York, Carroll & Graf, 2006. Knightley, Philip, The Master Spy: The Story of Kim Philby, Knopf, New York, 1989. Koch, Stephen, The Breaking Point: Hemingway, Dos Passos, and the Murder of José Robles, Counterpoint, New York, 2005. ———, Double Lives: Spies and Writers in the Secret Soviet War of Ideas against the West, Free Press, New York, 1994. Koestler, Arthur, Invisible Writing: The Second Volume of an Autobiography, 1932–1940, Stein & Day, New York, 1984. ———, Spanish Testament, Gollancz, London, 1937. Kowalski, Daniel, Stalin and the Spanish Civil War, Columbia University Press, New York, 2004. Langer, Eleanor, Josephine Herbst, Northeastern University Press, Boston, 1994. Lankford, Nelson, The Last American Aristocrat: The Biography of Ambassador David K. E. Bruce, Little, Brown, Boston, 1996.

——— (ed.), OSS Against the Reich: The World War II Diaries of Colonel David K. E. Bruce, Kent State University Press, Kent (Ohio), 1991. Lash, Joseph P. Eleanor, The Years Alone, Norton, New York, 1972. Leighton, Frances S., „Letters from Hemingway; Unadulterated, Uninhibited—and Unpublishable“, American Weekly, 12 mai 1963. Levin, Elizabetha. „In Their Time: The Riddle behind the Epistolary Friendship between Ernest Hemingway and Ivan Kashkin“, Hemingway Review 32, nr. 2 (2013). Luddington, Townsend (ed.), The 14th Chronicle: Letters and Diaries of John Dos Passos, Gambit, New York, 1973. Lynn, Kenneth S., Hemingway, Harvard University Press, Cambridge (Massachusetts), 1995. Marshall, S. L. A., Bringing Up the Rear, Presidio Press, San Francisco, 1979. Matthews, Herbert L., Castro: A Political Biography, Penguin, London, 1969. ———, „Castro Is Still Alive and Still Fighting in the Mountains“, New York Times, 24 februarie 1957. ———, The Cuban Story, George Braziller, New York, 1961. ———, Education of a Correspondent, Harcourt, Brace, New York, 1946. ———, Two Wars and More to Come, Carrick & Evans, New York, 1938. ———, A World in Revolution: A Newspaperman’s Memoir, Scribner, New York, 1971. Matthews, Nancie. „Journey to Sierra Maestra: Wife’s Version“, Times Talk 10, nr. 7 (martie 1957). McGilligan, Patrick, Paul Buhle, Tender Comrades: A Backstory of the Hollywood Blacklist, St. Martin’s, New York, 1971. Mellow, James R., Hemingway: A Life Without Consequences, Houghton Mifflin, Boston, 1992. Merriman, Marion, Warren Lerude, American Commander in Spain: Robert Hale Merriman and the Abraham Lincoln Brigade, University of Nevada Press, Reno, 1986.

Meyers, Jeffrey, Hemingway: A Biography, DaCapo, New York, 1999. ———, Hemingway: Life into Art, Cooper Square, New York, 2000. ———, „The Hemingways: An American Tragedy“, Virginia Quarterly Review, primăvara 1999. Mickelson, Erik D. „Seattle By and By: The Life and Times of Emmett Watson“, dizertație de masterat, Universitatea din Montana, 2002. Moorehead, Caroline, Gellhorn: A Twentieth-Century Life, Henry Holt, New York, 2004. ——— (ed.), Selected Letters of Martha Gellhorn, Henry Holt, New York, 2006. Moreira, Peter, Hemingway on the China Front: His WWII Spy Mission with Martha Gellhorn, Potomac Books, Washington, DC, 2007. Mort, Terry, The Hemingway Patrols, Scribner, New York, 2009. National Security Agency, Central Intelligence Agency, Venona: Soviet Espionage and the American Response, 1939–1957, NSA and CIA, Washington, DC, 1996. North, Joseph, No Men Are Strangers, International, New York, 1968. Olmstead, Kathryn S., Red Spy Queen: A Biography of Elizabeth Bentley, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 2002. O’Rourke, Sean, Grace Under Pressure: The Life of Evan Shipman, Harvardwood, Boston 2010. Paporov, Yuri, Hemingway en Cuba, Siglo Veintiuno Editores, Mexico City – Madrid, 1993. Phillips, R. Hart, The Cuban Dilemma, Ivan Obolensky, New York, 1962. Pleshakov, Constantine. Stalin’s Folly. Boston: Houghton Mifflin, 2005. Preston, Paul, We Saw Spain Die, Constable, London, 2009. Price, Ruth, The Lives of Agnes Smedley, Oxford University Press, Oxford, 2005. Radosh, Ronald, Mary R. Habeck, Grigory Sevostianov (eds), Spain Betrayed: The Soviet Union in the Spanish Civil War, Yale University Press, New Haven (Connecticut), and London, 2001. Radosh, Ronald, Allis Radosh, Red Star over Hollywood, Encounter Books, San Francisco, 2005. Rasenberger, Jim, The Brilliant Disaster: JFK, Castro, and America’s

Doomed Invasion of Cuba’s Bay of Pigs, Scribner, New York, 2011. Regler, Gustav, Das grosse Beispiel. 1940; reprint Kiepenhauer & Witsch, Köln (Germania), f.a.. ———, Dokumente und Analysen, Saarbrücker Druckerei und Verlag, Saarbrücken (Germania), 1985. ———, The Great Crusade, Longman, Green, New York, 1940. ———, The Owl of Minerva, Farrar, Straus, New York, 1960. Reynolds, Michael S., Hemingway: The Final Years, Norton, New York, 1999. Reynolds, Nicholas. „A Spy Who Made His Own Way: Ernest Hemingway, Wartime Spy“, Studies in Intelligence 56, nr. 2, extrase (iunie 2012). Robinson, Daniel. „‘My True Occupation Is That of a Writer’: Hemingway’s Passport Correspondence“, Hemingway Review 24, nr. 2 (toamna 2005). Romerstein, Herbert, Eric Breindel. The Venona Secrets: Exposing Soviet Espionage and America’s Traitors, Regnery, Washington, DC, 2000. Rooney, Andy, My War, PublicAffairs, New York, 2000. Sanders, David. „Ernest Hemingway’s Spanish Civil War Experience“, American Quarterly 12, nr. 2 (1960). Sbardellati, John. J. Edgar Hoover Goes to the Movies: The FBI and the Origins of Hollywood’s Cold War, Cornell University Press, Ithaca (statul New York), 2012. Scammell, Michael, Koestler, Random House, New York, 2009. Schoonover, Thomas D., Hitler’s Man in Havana, University Press of Kentucky, Lexington, 2008. Schoots, Hans, Living Dangerously: A Biography of Joris Ivens, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2000. Scott, Phil, Hemingway’s Hurricane, McGraw-Hill, New York, 2006. Setlowe, Rick. „Hemingway and Hollywood: For Whom the Camera Rolled“, Los Angeles Times, 14 octombrie 1979. Sigal, Clancy, Hemingway Lives! Why Reading Ernest Hemingway Matters Today, OR Books, New York – London, 2013. Smedley, Agnes, China Correspondent, Pandora, London – Boston,

1984. Smith, Richard Harris, OSS: The Secret History of America’s First Intelligence Agency, University of California Press, Berkeley, 1981. Stein, Jacob A. „General Buck Lanham, Ernest Hemingway, and That Woman in Venice“, Washington Lawyer, ianuarie 2003. Stoneback, H. R., „Hemingway’s Happiest Summer—‘The Wildest, Most Beautiful, Wonderful Time Ever Ever’ or, The Liberation of France and Hemingway“, North Dakota Quarterly 64, nr. 3 (vara 1997). Straight, Michael, After Long Silence, Norton, New York, 1983. Sweet, Matthew, The West End Front, Faber & Faber, London, 2011. Szurek, Alexander, The Shattered Dream, East European Monographs, Boulder (Colorado), 1989. Tannenhaus, Sam, Whittaker Chambers: A Biography, Random House, New York, 1997. Thomas, Hugh, The Spanish Civil War, revizuit de autor, Modern Library, New York, 2001. Thompson, Hunter S., „What Lured Hemingway to Ketchum?“, National Observer, 25 mai 1964. Tierney, Dominic, FDR and the Spanish Civil War, Duke University Press, Durham (North Carolina), 2007. Tuchman, Barbara W., Practicing History, Knopf, New York, 1981. Turner, Martha Anne, The World of John W. Thomason, USMC, Eakin Press, Austin (Texas), 1984. Tynan, Kathleen (ed.), Kenneth Tynan Letters, Random House, New York, 1994. Tynan, Kenneth. „A Visit to Havana“, Holiday 27, nr. 2 (februarie 1960): 50 –58. ———, Right & Left, Longmans, London, 1967. U.S. House of Representatives, This Is Your House Committee on UnAmerican Activities, U.S. Government Printing Office, Washington, DC, 1954. Vernon, Alex, Hemingway’s Second War: Bearing Witness to the Spanish Civil War, University of Iowa Press, Ames, 2011. Viertel, Peter, Dangerous Friends: At Large with Huston and Hemingway

in the 1950s, Doubleday, New York, 1992. Villarreal, René, Raúl Villarreal, Hemingway’s Cuban Son: Reflections on the Writer by His Longtime Majordomo, Kent State University Press, Kent (Ohio), 2009. Watson, Emmett, My Life in Print, Lesser Seattle, Seattle, 1993. Watson, William B., „Investigating Hemingway: The Novel“, North Dakota Quarterly 60, nr. 1 (iarna 1991). ———, „Investigating Hemingway: The Story“, North Dakota Quarterly 59, nr. 1 (iarna 1991). ———, „Investigating Hemingway: The Trip“, North Dakota Quarterly 59, nr. 3 (vara 1991). ———, „Joris Ivens and the Communists: Bringing Hemingway Into the Spanish Civil War“, Hemingway Review 18, nr. 2 (toamna 1990). Weinstein, Allen, Alexander Vassiliev, The Haunted Wood, Modern Library, New York, 1999. Wheelock, John H. (ed.), Editor to Author: The Letters of Maxwell E. Perkins, Scribner’s, New York, 1950. White, Theodore H., In Search of History, Harper & Row, New York, 1978. White, William (ed.), By-Line: Ernest Hemingway, Touchstone, New York, 1967. Wilmers, Mary-Kay, The Eitingons: A Twentieth-Century Story, Faber & Faber, London, 2010. Wyden, Peter, The Passionate War: The Narrative History of the Spanish Civil War, Simon & Schuster, New York, 1983. Zheng, Kaimei, „Hemingway in China“, North Dakota Quarterly 70, nr. 4 (2003).

MULŢUMIRI

Când a primit Premiul Nobel în 1954, Hemingway ne-a amintit că scrisul înseamnă o viață singuratică, ocazional „alinată“ de organizații pentru scriitori. Pentru un geniu care scria ficțiune, acest lucru era în mod deosebit adevărat. Se sprijinea pe imaginație și pe îndemânarea lui cu cuvintele; mare parte din viața lui profesională se afla literalmente în mintea lui. Pentru cineva care nu e un geniu și scrie nonficțiune, e vorba tot de o muncă singuratică, cu lungi perioade petrecute pe scaun, doar cu sine însuși. Dar există fapte de găsit și locuri unde să fie căutate, precum și un colectiv de sprijin alcătuit din oameni de știință, arhivari, bibliotecari, redactori și alți cercetători, ca să nu mai amintim de reprezentanți și de prieteni. Sunt mulți oameni care au fost împreună cu mine în această călătorie și e o plăcere să le mulțumesc. La început a fost Mark Bradley, de multă vreme prieten și coleg istoric. Am avut norocul să fac parte din echipa lui de lectori atunci când scria despre Duncan Lee, descendent al lui Robert E. Lee, care a fost spion pentru sovietici. Am învățat multe din acest proces, atât despre subiect, cât și despre cum se scrie o carte. Mark a făcut mult mai mult decât să-mi întoarcă favoarea atunci când m-am angajat în acest proiect și niciodată nu-i voi putea mulțumi îndeajuns. Toni Hiley, directorul Muzeului CIA, a permis și a încurajat cercetarea mea când eram la început. Sunt convins că pe această planetă nu există vreun director de muzeu mai bun pentru care să lucrezi. Jill R. Hughes, de la Editor’s Mark, a jucat un rol vital, ajutându-mă să dau contur primelor cinci capitole pe care le-am folosit pentru comercializarea cărții. La prima mea întâlnire cu Societatea Hemingway la Petoskey, Michigan, în 2012, Jean Jespersen Bartholomew și cu mine am participat la o masă rotundă, unde mi-am prezentat primele descoperiri, foarte ezitante. Am început o discuție, apoi o corespondență prin poștă electronică și, în cele din urmă, un parteneriat literar. În scurt timp am descoperit că e o treabă

serioasă. Studiindu-l multă vreme pe Hemingway și pasionată de el, ea a devenit prietenul de neînlocuit, lector și redactor, pe care am ajuns s-o numesc „JMax“, evocând legătura lui Hemingway cu Max Perkins. Alți cercetători au fost dispuși să corespondeze și să-și împărtășească sursele: Daniel Robinson a fost atât de amabil, încât mi-a trimis copii ale unor comunicate în virtutea Legii libertății de informare (FOIA, Freedom of Information Act), pe care nimeni de la guvern nu le mai putea găsi; Hans Schoots a corespondat cu mine referitor la Joris Ivens; Jeffrey Meyers mi-a împărtășit rezultatele lucrării lui referitoare la avocatul lui Hemingway; Joel Christenson mi-a relatat despre istoria ambasadei americane din Havana. Kenneth W. Rendell, fondatorul Muzeului celui de-al Doilea Război Mondial de la Boston, mi-a trimis cópii ale unor scrisori folositoare din colecția lui. La Biblioteca Congresului SUA, John Haynes mi-a prezentat sursele volumului Spies [„Spioni“], cartea sa revoluționară privind spionajul sovietic în America și m-a orientat în direcția colecțiilor cu potențial legat de Hemingway. La Arhivele Naționale, William Davis mi-a fost un ghid excelent prin dosarele Comitetului pentru Activități Antiamericane (HUAC, House Un-American Activities Committee). Permanent, bunul meu prieten Hayden Peake a fost o resursă neprețuită pentru studiul serviciilor de informații. The Tabardiers, scriitori care se întâlnesc la o masă rotundă la Tabard Inn, în centrul Washingtonului, au alinat singurătatea scriitorului în ultimii doi ani. Ne-am citit și evaluat critic unii altora lucrările, am schimbat ponturi și referințe și am oferit sprijin. Mulțumirile mele din inimă se îndreaptă spre Carol Meyers, Danielle Polen și Kimberly Wilson. Mi-au fost alături în timp ce căutam oarecum deprimat un agent literar – când nu puteam obține suficientă atenție nici pentru a fi respins. Danielle a sugerat să iau legătura cu RossYoon, firma din Washington care a devenit echipa locală. Andrew Simon a văzut manuscrisul, Anna Spoul-Latimer a dezvoltat relația, iar Howard Yoon m-a luat în grijă pe termen lung. Howard face totul pentru scriitorii lui: le este terapeut, antrenor, agent de vânzări, editor, profesor. Alți doi prieteni, Richard Bangs și Anthony Vinci, au primit cu răbdare toate actualizările frenetice ale cărții și au fost suficient de amabili să-mi împărtășească date de contact din agendele lor.

Am fost binecuvântat și cu prieteni minunați care au citit și evaluat critic manuscrisul, în întregime sau parțial, punctând o mulțime de lucruri pe care le-am omis sau pe care le puteam face mai bine: Tommy Sancton, Paul Nevin, Samuel Cooper-Wall, Bill Foster, Ann Todd și sora mea, Mary Jane Miltner. Sam și cu mine am împărțit un birou vreme de mai bine de un an, iar el a fost mereu dispus să servească drept cutie de rezonanță și să-și ofere sfatul înțelept. Ann a reflectat asupra titlului împreună cu mine. Excepționala expatriată/ scriitoare/redactor Abby Rasminsky a lucrat împreună cu mine la ultima și cea mai grea parte a cărții: cum să scriu introducerea. Rezultatele au ajuns pe biroul redactorului-șef Peter Hubbard de la editura William Morrow, căruia îi voi fi veșnic îndatorat pentru păstorirea cu răbdare și profesionalism a autorului și manuscrisului de-a lungul procesului de publicare. Datorită tușei lui sigure și a muncii atente a redactorului-șef adjunct Nick Amphlett, a directorului de producție David Palmer și a revizorului Tom Pitoniak, această carte este cu mult, mult mai bună decât ar fi fost altfel. Alături de Gena Lanzi, directorul principal de relații publice, Sharyn Rosenblum a promovat cu entuziasm proiectul încă din ziua în care ne-am întâlnit. La sfârșitul anului 2015, prietena mea Kristie Miller m-a invitat la o întâlnire la Washington Biography Group, un grup remarcabil de talentat și de afabil, de la care am învățat deja foarte multe. Același lucru este valabil și pentru prof. Sandra Aistars și studenții ei de la Facultatea de Drept a Universității „George Mason“, care a condus o clinică pentru scriitori. Un alt grup de sprijin a fost cel de la CoworkCafé, în Arlington, Virginia, unde am petrecut multe ore pentru definitivarea manuscrisului într-un mediu confortabil. Personalul de la Biblioteca prezidențială John F. Kennedy, care găzduiește Colecția Ernest Hemingway, a fost permanent de ajutor. În prima mea zi acolo, Hannah German mi-a oferit un tur al Hemingway Research Room (spațiul este amenajat asemenea camerei lui de zi din Cuba) și al aferentei expoziții de amintiri, începându-mi cercetarea în tonul potrivit. În timpul vizitelor ulterioare, membrii echipei au fost destul de amabili să mă asculte expunându-mi ideile în cadrul unor discuții la prânz, atrăgându-mi

atenția asupra unor izvoare deosebite. Stephen Plotkin, Michael Desmond, Laurie Austin, Jessica Green și Connor Anderson mi-au făcut, cu toții, munca mai ușoară. Dacă e vorba de cercetare, nimeni n-o poate întrece pe Mary Ellen Cortellini, care a străbătut netul căutând bârfe utile pe care altfel nu le-aș fi găsit. De asemenea, Annette Amerman, de la Divizia de Istorie a Infanteriei Marine, este neîntrecută când e vorba de descoperirea și transmiterea de frânturi neașteptate de informații despre Infanteria Marină, la intervale regulate. Bunul meu prieten Nick Welch a fost suficient de amabil să verifice o pistă la Arhivele Naționale din Londra, așa cum au făcut Katie și Peggy Lindsey la Virginia Historical Society din Richmond. Un alt vechi prieten, Dr. Samuel Yelin Zabicky, m-a ajutat cu date despre Ciudad de México în 1942. Aș fi neglijent dacă aș omite să-i menționez pe numeroșii cercetători ai lui Hemingway pe umerii cărora m-am sprijinit. Primul biograf, profesorul Carlos Baker de la Princeton, a așezat temeliile pentru toți ceilalți dintre noi, prin cercetarea sa extrem de minuțioasă, întreprinsă când amintirile erau încă proaspete. Dintre biografii care l-au urmat pe Baker, am găsit deosebit de folositoare lucrările lui Jeffrey Meyer și ale lui Michael Reynolds (cu care n-am nici o legătură!). Cronologia foarte amănunțită a vieții lui Hemingway, realizată de Brewster Chamberlin, mi-a fost mereu la îndemână în timpul lucrului. Aproape zilnic am verificat câte o sursă în Hemingway Review, pe ai cărei autori îi salut. Societatea Hemingway oferă un foarte bun sprijin științific, online și personal, pentru care sunt recunoscător. Personalul International Center of Photography, în special Susan Carlson, a făcut ușoară și distractivă obținerea de la sursă a unor minunate fotografii vechi. Doug Miller, administratorul Fundației Pan Am, a fost de ajutor în aceeași măsură; m-am bucurat să corespondez cu el despre zilele de glorie ale companiei aeriene emblematice ale Americii. Ca fost angajat care scrie despre serviciile de informații, a trebuit să-mi înaintez manuscrisul la CIA pentru revizuirea eventualelor materiale secrete. Aș dori să-mi extind mulțumirile Comisiei de revizuire a publicațiilor pentru păstrarea legăturii în timpul procesului. Comisia a cerut

să includ următoarea avertizare standard: „Această [carte] nu constituie un comunicat oficial de informații CIA. Toate expunerile de fapte, opinii sau analize îi aparțin autorului și nu reflectă pozițiile oficiale sau părerile CIA sau ale vreunei alte agenții guvernamentale ale SUA. Nimic din conținutul său nu trebuie considerat ca afirmând sau sugerând autentificarea informației din partea guvernului SUA sau ca o confirmare din partea CIA a vederilor autorului. Acest material a fost revăzut doar în ce privește informațiile secrete“. În sfârșit, frontul de acasă. Nici o carte despre Hemingway n-ar fi completă fără câteva cuvinte despre ceea ce le face scrisul scriitorilor în timpul lucrului și despre nebunia temporară ce are loc pe parcurs. Jos pălăria și-mi înclin capul smerit în fața soției mele, Becky, că a suportat acest proces cu bucurie. Un ultim cuvânt. Orice greșeală în privința faptelor sau a interpretărilor este a mea și doar a mea.

PERMISIUNI

Pentru permisiunea utilizării de fotografii și texte, le datorez mulțumiri următorilor: Agenției Curtis Brown, Ltd., pentru citările din opera lui W.H. Auden; Fundației Pan Am pentru o fotografie a lui Hemingway la Pan Am; Getty Images pentru fotografii ale lui McAvoy și Popper; Corbis Images pentru fotografii ale lui Bettmann; International Center of Photography pentru fotografii ale lui Robert Capa; Bibliotecii Tamiment pentru fotografii din Colecția Abraham Lincoln Collection; Nederlands Fotomuseum pentru o fotografie de Fernhout; Annemay Regler-Repplinger pentru fotografia lui Gustav Regler în 1944, folosită în condițiile Licenței GNU pentru documentație liberă.

NOTE

Introducere 1. Povestea dosarelor OSS, mutate de colo-colo prin Washington de la Biroul de Servicii Strategice la CIA și NARA este relatată admirabil în „Records of the Office of Strategic Services (Record Group 226), About the Records“, archives.gov (accesat în iulie 2016). 2. John Earl Haynes, Harvey Klehr și Alexander Vassiliev, Spies: The Rise and Fall of the KGB in America, Yale University Press, New Haven, CT, 2009. 1. TREZIREA: CÂND MAREA A ÎNTORS USCATUL PE DOS 1. Anders Österling, Discurs la ceremonia de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură, http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1954/press.html (accesat în octombrie 2015). 2. Carlos Baker (ed.), Ernest Hemingway: Selected Letters: 1917–1961, Scribner’s, New York, 1979, p. 420, nota 21. 3. Elizabetha Levin, „In Their Time: The Riddle behind the Epistolary Friendship between Ernest Hemingway and Ivan Kashkin“, Hemingway Review 32, nr. 2 (2013), pp. 95–108. 4. Ivan Kașkin lui Ernest Hemingway (EH), 25 iulie 1935, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Presidential Library, Boston. 5. EH lui Ivan Kașkin, 19 august 1935, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 417. 6. Într-o scrisoare adresată lui Max Perkins pe 19 aprilie 1936, Hemingway și-a exprimat bucuria cu privire la popularitatea lui în Rusia. Matthew J. Bruccoli (ed.), The Only Thing That Counts: The Ernest Hemingway–Maxwell Perkins Correspondence, Scribner’s, New York, 1996, p. 242. EH lui Konstantin Simonov, 20 iunie 1946, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 607–9, conține aprecierea lui Hemingway față de

Kașkin. 7. EH lui Ivan Kașkin, 19 august 1935, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 418–419. 8. David Sanders, „Ernest Hemingway’s Spanish Civil War Experience,“ American Quarterly 12, nr. 2 (1960), p. 136, discută aceste pasaje. Bernice Kert, The Hemingway Women, Norton, New York, 1983, p. 273, include o discuție edificatoare despre reacțiile critice la Dealurile verzi ale Africii. „One Trip Across“ a fost publicată pentru prima oară în Cosmopolitan în 1934. 9. Time, nr. din 26 aprilie, 1926. 10. Citat în James R. Mellow, Hemingway: A Life without Consequences, Houghton Mifflin, Boston, 1992, pp. 473–474. 11. Joseph North, No Men Are Strangers, International, New York, 1968, p. 110. 12. Daniel Aaron, Writers on the Left, Avon, New York, 1961, în special pp. 172–173, oferă o bună descriere a acelor vremuri. 13. Anonim, „History of Sloppy Joe’s“ [Istoria lui Sloppy Joe’s], www.sloppyjoes.com (accesat în octombrie 2015). 14. Phil Scott, Hemingway’s Hurricane, McGraw-Hill, New York, 2006, pp. 2–3. 15. John Dos Passos lui Stewart Mitchell, 27 martie, 1935, în Townsend Luddington (ed.), The 14th Chronicle: Letters and Diaries of John Dos Passos, Gambit, New York, 1973, p. 469. 16. EH, Dealurile verzi ale Africii, Polirom, Iași, 2010, p. 188. 17. EH către Maxwell Perkins, 7 septembrie 1935, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 421–422. 18. Ibid. V. și Bruccoli (ed.), The Only Thing That Counts, pp. 226–227. 19. EH către Maxwell Perkins, 7 septembrie, 1935. 20. Discutat în Kenneth S. Lynn, Hemingway, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1995, p. 454. 21. Aaron, Writers on the Left, p. 325. 22. Ibid.; Carlos Baker, Ernest Hemingway: A Life Story, Scribner’s, New York, 1969, n. 615. 23. Malcolm Cowley, The Dream of the Golden Mountains:

Remembering the 1930s, 1964; ediție nouă Penguin, New York, 1981, p. 292. 24. Baker, Hemingway, p. 279. 25. New Masses, 17 septembrie 1935, pp. 3, 9–10. Hemingway a afirmat mai târziu că editorii i-au modificat titlul un pic mai puțin incendiar, „Cine i-a ucis pe veterani?“, Baker, Hemingway, n. 615. Însă de vreme ce el însuși folosise cuvântul „a ucis“ în scrisoarea sa către Perkins, și de vreme ce articolul însuși era incendiar, e greu să-i acuzi pe editori că și-au depășit atribuțiile. Cu toate acestea, era destul de mulțumit de articol pentru ca în 1937 să ia în considerare includerea lui într-o antologie a scrierilor sale și să-i scrie lui Perkins că dorea să-l includă într-o carte. Bruccoli (ed.), The Only Thing That Counts, pp. 250–51. 26. New Masses, 17 septembrie 1935, p. 10. 27. „Catastrophe: After the Storm“, Time, 23 septembrie 1935, p. 23. 28. Ernest Hemingway, „Who Killed Vets in Florida? Asks Hemingway“, Daily Worker, 13septembrie 1935. 29. Mellow, Hemingway, p. 482. 30. Edward P. Gazur, Alexander Orlov, The FBI’s KGB General, Carroll & Graf, New York, 2001: „Hemingway nu era necunoscut la KGB [NKVD] și la Secția de Informații, unde cunoșteau deja trecutul lui… Hemingway scrisese un articol pentru revista de extremă stângă New Masses…“ 31. Cazurile lor și ale altora asemeni lor sunt schițate în Haynes et al., Spies, pp. 196–245. 32. Pentru o discuție despre acest subiect, v. de exemplu Daniel Kowalski, Stalin and the Spanish Civil War, Columbia University Press, New York, 2004, p. 2. 33. Gazur, Alexander Orlov, p. 124. Surse singure, bazându-se pe memorie și fără a se ajuta de documentele originale, Orlov și Gazur nu sunt cei mai convingători martori ai trecutului. Gazur relatează că a luat un număr foarte mare de însemnări din conversațiile sale cu Orlov (care au avut loc câțiva ani mai târziu după evenimentele despre care discutau) și lea folosit la redactarea cărții sale. Cu toate acestea, odată ce mărturia aceasta este plasată în context și pusă în acord cu alte memorii, evenimente și documente, Gazur câștigă credibilitate. Cu privire la acest aspect îndeosebi,

dacă NKVD-ul sau Cominternul sau ambele ar fi fost interesate de un scriitor ca Hemingway în 1935, a se lua în considerare concluzia lui Stephen Koch cum că Cominternul „era la curent cu privire la ambii [Hemingway și Dos Passos]“, deja de pe la jumătatea anilor 1920. Koch nu are documente doveditoare, însă probele circumstanțiale pe care le discută, în special persoanele în compania cărora se aflau cei doi în Paris și faptul că acele persoane aveau legături cu sovieticii, sprijină argumentul lui Gazur. Stephen Koch, Double Lives: Spies and Writers in the Secret Soviet War of Ideas against the West, Free Press, New York, 1994, pp. 213–14. Pentru mai multe detalii despre aceste aspecte, a se consulta notele de la capitolul 2, care discută despre documentele lui Gazur și Orlov. 34. Gazur, Alexander Orlov, p. 124. Afirmația lui Orlov că NKVD-ul citea presa străină corespunde altor relatări. „Departamentul de cadre, o ramură sinistră a Comintern… avea dosare ale unor comuniști de vază“ și se coordona cu NKVD. În toamna anului 1940, departamentul respectiv nota că o carte antistalinistă scrisă de Gustav Regler era „în mod special semnificativă“, deoarece avea o prefață scrisă de Hemingway. Hugh Eakin, „Stalin’s Reading List,“ New York Times, 17 aprilie 2005, F19. NKVD-ul avea să obțină mai târziu o copie a romanului Pentru cine bat clopotele pentru dosarul întocmit despre Hemingway, care pe vremea aceea colabora cu sovieticii. Vezi capitolul 5. 2. SCRIITORUL ȘI COMISARUL: ÎN RĂZBOIUL DIN SPANIA 1. Hans Schoots, Living Dangerously, A Biography of Joris Ivens, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2000, p. 127. Hemingway a lăsat o descriere foarte realistă a felului în care s-a tras în el, probabil a acestei rafale, într-un articol din iulie 1938: Atunci când avionul inamic trage asupra mașinii în care te afli, „cotești brusc spre marginea drumului și sari din mașină. Te lungești la pământ… cu gura uscată“. Ernest Hemingway, „‘I Saw Murder Done in Spain’ – Hemingway’s Lost Report“, Chicago Tribune, 29 noiembrie 1982. 2. Pentru o discuție cu privire la rolul sovieticilor în Spania, v. Ronald Radosh, Mary R. Habeck și Grigory Sevostianov (ed.), Spain Betrayed: The Soviet Union in the Spanish Civil War, Yale, New Haven, CT și London, 2001 și Kowalski, Stalin and the Spanish Civil War. Cea mai bună biografie

generală a lui Orlov este cea a lui John Costello și Oleg Tsarev, Deadly Illusions: The KGB Orlov Dossier, Crown Books, New York, 1993. 3. Pentru un portret mai ușor de citit al Celor Cinci de la Cambridge, v. Philip Knightley, The Master Spy: The Story of Kim Philby, Knopf, New York, 1989. 4. Jason Gurney, Crusade in Spain, Faber & Faber, London, 1974, p. 183. 5. Unul dintre asasinii de frunte ai NKVD-ului în Spania era responsabil cu „construcția… unui crematoriu secret care să-i permită NKVD-ului să se debaraseze de victimele sale fără să lase nici o urmă a rămășițelor lor“. Christopher Andrew și Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield, Basic Books, New York, 2001, p. 74. Autorii citează o serie de surse în sprijinul acestei uluitoare relatări. 6. Radosh et al., Spain Betrayed, pp. xxiii, xxiii. 7. Gazur, Alexander Orlov, pp. 123–24. 8. Notă marginală a lui J. Bell, datată 24 februarie 1937, pe cererea de pașaport a lui Hemingway din aceeași dată. Document eliberat autorului în baza Legii dreptului la informație a Departamentului de Stat. Citat și în Daniel Robinson, „‘My True Occupation Is That of a Writer’: Hemingway’s Passport Correspondence“, Hemingway Review 24, no. 2 (2005), pp. 87– 94. V. și scrisoarea lui Hemingway către Perkins din 28 octombrie 1938, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 473–75. Aici Hemingway descrie cum i sa oferit funcția de căpitan al unei unități franceze pe care nu a numit-o, dar a trebuit să refuze datorită contractului cu Jack Wheeler de la Alianța presei și promisiunii făcute lui Pauline de a nu lupta în război. 9. Josephine Herbst, The Starched Blue Sky of Spain, Harper–Collins, New York, 1991, p. 150. 10. Ibid. 11. În A. E. Hotchner, Papa Hemingway, Random House, New York, 1966, p. 197, reproducerea unui interviu de-al lui Hemingway pune accentul pe Republică: „… i-am urmărit pe oameni scriindu-și constituția. Aceasta a fost ultima republică ce luase naștere în Europa și am crezut în ea“. 12. EH către Maxwell Perkins, 15 decembrie 1937, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 455.

13. Ibid., p. 456. 14. EH către familia Pfeiffer, 9 februarie 1937, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 457. 15. EH către Archibald MacLeish, 28 iunie [anul nu a fost menționat, din context reiese că e vorba probabil de anul 1933], în Box 10, MacLeish Papers, Library of Congress (LoC), Washington, DC. 16. Archibald MacLeish către Whittaker Chambers, 18 martie 1941, în Box 10, MacLeish Papers, LoC. 17. http://library.sc.edu/spcoll/amlit/hemingway/images/spainflames.jpg (accesat în decembrie 2013). 18. Schoots, Living Dangerously, în special p. 71. Ivens a fost membru al Partidului Comunist Olandez cel puțin din 1931 până în 1936. Au mai fost momente în viața lui când calitatea de membru poate să se fi întrerupt, dar politica sa nu s-a schimbat. 19. Cowley, The Dream of the Golden Mountain, p. 233. 20. Ronald Radosh și Allis Radosh, Red Star over Hollywood, Encounter Books, San Francisco, 2005, pp. 1–2; Arthur Koestler, Invisible Writing: The Second Volume of an Autobiography, 1932–1940, Stein & Day, New York, 1984, pp. 251, 381. Koch, Double Lives, oferă de asemenea o privire de ansamblu asupra vieții și activității lui Münzenberg. 21. Koestler, Invisible Writing, pp. 251, 381. 22. Schoots, Living Dangerously, pp. 47–48. 23. Scott Donaldson, Archibald MacLeish: An American Life, Houghton Mifflin, Boston and New York, 1992, p. 264. 24. Baker, biograful lui Hemingway, a inventat termenul. Baker, Hemingway, p. 307. Istoricul de la MIT, William B. Watson, a mers și mai departe, scriind că Ivens a avut, mai mult sau mai puțin, rolul de „ofițer de recrutare“, adică asemenea unui profesionist din serviciul de informații care se ocupă de cazul unui spion. Deși îi sunt îndatorat analizei făcute de Watson, pe care mă bazez cu privire la acest aspect, consider că, într-o oarecare măsură, exagerează situația. Hemingway a fost cu siguranță influențat de Ivens și de alți comuniști, dar nu a fost niciodată sub genul de control pe care un ofițer de recrutare ar vrea să-l exercite. În plus, Ivens era propagandist, nu spion. William B. Watson, „Joris Ivens and the

Communists: Bringing Hemingway Into the Spanish Civil War“, Hemingway Review 18, nr. 2 (toamna, 1990). 25. Aceste dosare sunt disponibile ca parte a INCOMKA, Arhivele Comuniste Internaționale, proiect al unui terminal aflat în Sala de Lectură Europeană, LoC, accesate în octombrie 2013. 26. Descris în Koestler, Invisible Writing, p. 387 sqq. 27. Povestea lui Wertheim poate fi găsită în Peter Wyden, The Passionate War: The Narrative History of the Spanish Civil War, Simon & Schuster, New York, 1983, p. 405. Sursa lui Wyden este un interviu cu Tuchman. Este interesant de observat că Hemingway îl cunoștea sau auzise de Katz, despre care a spus că nu-i place. Gustav Regler, The Owl of Minerva, Farrar, Straus, New York, 1960, p. 357. 28. Barbara W. Tuchman, Practicing History, Knopf, New York, 1981, p. 6. 29. James D. Brasch și Joseph Sigman, Hemingway’s Library: A Composite Record, JFK Library Electronic Edition, Boston, 2000, p. 372. 30. Watson, „Joris Ivens“, p. 13. 31. Ibid., p. 12. 32. Ibid. În general, v. Schoots, Living Dangerously, pp. 123–124. 33. Ilya Ehrenburg, Memoirs: 1921–1941, World, Cleveland and New York, 1963, p. 383. 34. Watson, „Joris Ivens“, p. 13. 35. Joris Ivens într-o scrisoare adresată lui EH, 26 aprilie 1937, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 36. Fragment nedatat, aproximativ din iunie 1937, al unei note adresate de Ivens lui Hemingway, care începe cu: „Hannah mașina de scris pentru Joris“, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și Baker, Hemingway, p. 313. 37. Denis Brian, The True Gen, Grove, New York, 1988, p. 111. Watson subliniază, legat de acest lucru, faptul că, datorită lui Ivens, majoritatea oamenilor pe care Hemingway i-a întâlnit în prima sa călătorie în Spania par să fi fost comuniști. Aceasta e o presupunere bazată pe unele informații. Cea mai mare parte a vieții sale, Hemingway a fost în contact cu oameni din multe pături sociale. Ivens a păstrat un jurnal video care arată că

Hemingway a petrecut mult timp cu echipa în timpul primei sale călătorii în Spania. Dar acel jurnal nu înregistrează fiecare moment, nici chiar din timpul vizitei respective. Nu există nici un jurnal zilnic sau calendar care să ne arate de ce altceva s-ar fi ocupat Hemingway. În mod similar, lipsa de dovezi detaliate nu ne ajută să subscriem la teoriile din Stephen Koch, The Breaking Point: Hemingway, Dos Passos, and the Murder of José Robles, Counterpoint, New York, 2005, care susține ideea unui și mai mare control comunist și a unei manipulări a lui Hemingway în Spania. Pentru Koch, Hemingway este „un idiot util“, adică un colaborator pe jumătate sau deloc în cunoștință de cauză, care ducea la îndeplinire ordinele Cominternului. În cartea aceasta, Koch explorează complicata controversă cu privire la rolurile lui Hemingway și Herbst în a-l anunța pe Dos Passos despre moartea lui Robles. 38. Luddington (ed.), 14th Chronicle, p. 527. 39. Koch, Two Lives, pp. 254–55. 40. Luddington (ed.), 14th Chronicle, p. 528. 41. Ibid. 42. Herbst, Starched Blue Sky, pp. 150–151. 43. Schoots, Living Dangerously, p. 127. 44. Joris Ivens căre EH, 26 aprilie 1937. 45. Citat în Virginia S. Carr, Dos Passos: A Life, Doubleday, New York, 1984, p. 368. V. și Herbst, Starched Blue Sky, p. 154. 46. Carr, Dos Passos, p. 372, descrie scena de la gară și citează o serie de surse despre eveniment. Brewster Chamberlin, The Hemingway Log, University Press of Kansas, Lawrence, 2015, p. 185, plasează confruntarea finală pe 11 mai. Eu m-am bazat și pe anunțurile legate de navigație și vreme din edițiile de la Paris ale New York Herald Tribune din data de 10, 11, 12 și 13 mai 1937, care conțin trimiteri la activitățile lui Hemingway din Paris în timpul acestei vizite și relatează că el însuși își rezervase călătoria spre Statele Unite pe transatlanticul Normandie pe data de 13 mai. 47. Luddington (ed.), 14th Chronicle, p. 496. Consider că ceea ce Hemingway comentează cu privire la critici se referă la faptul că aveau să-l răstignească pe Dos Passos pentru că, criticând Republica, își schimba orientarea spre dreapta, departe de ortodoxia de stânga pe care o

îmbrățișase. 48. Ibid., p. 496. 49. Schoots, Living Dangerously, p. 138. 50. Textul telegramei apare în Paul Preston, We Saw Spain Die, Constable, London, 2009, p. 106. 51. EH, scrisoare adresată lui John Dos Passos, datată aproximativ 26 martie 1938, publicată în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 463–464. 52. Articolul este citat în Alex Vernon, Hemingway’s Second War: Bearing Witness to the Spanish Civil War, University of Iowa Press, Ames, 2011, p. 165; comentariul adresat lui MacLeish se află în EH către Archibald MacLeish, 25 decembrie 1943, Box 10, MacLeish Papers, LoC. 53. Hotchner, Papa Hemingway, pp. 132–133. 54. EH către Archibald MacLeish, 5 octombrie 1952, Box 10, MacLeish Papers, LoC. 55. Adam Hochschild, Spain in Our Hearts: Americans in the Spanish Civil War, 1936–1939, Houghton Mifflin, New York, 2016, în special cap. 4 oferă o excelentă descriere a climatului politic și social din Barcelona. 56. Hugh Thomas, The Spanish Civil War, ediție revizuită de autor, Modern Library, New York, 2001, pp. 639 și 680–686. Constancia de la Mora, In Place of Splendor, Harcourt, Brace, New York, 1939, p. 327, reprezintă orientarea partidului republican. Radosh et al., Spain Betrayed, în special pp. 171–178, este o excelentă dezbatere despre rolul sovieticilor în timpul crizei. 57. Thomas, Spanish Civil War, p. 631. 58. Participarea personală a lui Orlov la afacerea Nin este redată în ibid., p. 684, și relatată în detaliu în Costello şi Tsarev, Deadly Illusions, în special pp. 287–291. Ani mai târziu, după ce acuzațiile despre rolul său au reapărut, Orlov avea să-i ofere FBI-ului o versiune a mușamalizării exagerate. A insistat că el însuși nu avusese nimic de-a face cu moartea lui Nin. Gazur, Alexander Orlov, pp. 340–46. 59. Hemingway îl menționează pe Nin în scrisoarea datată 26 martie 1938, trimisă lui Dos Passos. Baker (ed.), Selected Letters, pp. 463–464. 60. Chamberlin, The Hemingway Log, p. 187; Schoots, Living Dangerously, p. 129.

61. „Writers Hear Browder at Congress,“ Daily Worker, 5 iunie 1935; „The Writers’ Congress an Outstanding Event“, Daily Worker, 4 iunie 1935. 62. Ibid., p. 130. 63. Joseph Freeman, „Death in the Morning,“ 11 iulie 1961, p. 65, în Freeman Papers, Hoover Institution, Stanford University. Aceasta este o versiune a amplului articol scris de Freeman, care și-a amintit cum a plecat să-l caute pe Hemingway în seara aceea, mergând din bar în bar până când a apărut. 64. Alvah Bessie, Men in Battle, Chandler & Sharp, New York, 1975, p. 113. Cartea a fost publicată pentru prima oară în 1939. 65. Textul a fost publicat în întregime în New Masses pe 22 iunie 1937 și includea atacul lui Hemingway la adresa forțelor fasciste, pentru uciderea civililor în bombardamente aleatorii. 66. Baker, Hemingway, p. 314. V. și Amanda Vail, Hotel Florida, Farrar, Strauss, New York, 2014, pp. 202–3. 67. Max Perkins lui EH, 17 iunie 1937, în Bruccoli (ed.), The Only Thing That Matters, p. 251. 68. New Masses, 22 iunie 1937. 69. EH lui Ralph M. Ingersoll, 18 iulie 1938, în Box 10, MacLeish Papers, LoC. 70. Fragment nedatat, aproximativ din iunie 1937, din nota trimisă de Ivens lui Hemingway, care începe cu „Hannah la mașina de scris pentru Joris“, Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și Baker, Hemingway, p. 313. 71. Martha Gellhorn către Eleanor Roosevelt, 8 iulie 1937, în Caroline Moorehead (ed.), Selected Letters of Martha Gellhorn, Henry Holt, New York, 2006, p. 55. 72. EH dnei Paul Pfeiffer, 2 august 1937, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 459–461. 73. Ibid. 74. Citat în Schoots, Living Dangerously, p. 130, din surse autentice. Dominic Tierney, FDR and the Spanish Civil War, Duke University Press, Durham, NC, 2007, p. 34. Tierney așază vizita în contextul mai larg al politicilor lui Franklin Delano Roosevelt. Inițial neutru, F. D. Roosevelt a

început în cele din urmă să simpatizeze cu aceia care vedeau necesitatea de a se opune intervenției germane și italiene în Spania. 75. Eleanor Roosevelt, „My Day“, Atlanta Constitution, 12 iulie 1937. Roosevelt a scris data de vineri, 9 iulie; articolul a fost publicat în Constitution abia în săptămâna care a urmat. 76. Gellhorn către Roosevelt, 8 iulie 1937. 77. Într-o scrisoare din 27 iulie 1938 adresată lui Ralph Ingersoll, Hemingway menționează că i-a plătit Paulinei biletul de călătorie pe coastă pentru a-i arăta filmul. Box 10, MacLeish Papers, LoC. 78. Rick Setlowe, „Hemingway and Hollywood: For Whom the Camera Rolled“, Los Angeles Times, 14 octombrie 1979. 79. Schoots, Living Dangerously, p. 131. 80. Citat în Marion Merriman și Warren Lerude, American Commander in Spain: Robert Hale Merriman and the Abraham Lincoln Brigade, University of Nevada Press, Reno, 1986, pp. 201–202. 81. Baker, Hemingway, p. 316. 82. Vernon, Hemingway’s Second War, în special pp. 117 și 130. 83. Schoots, Living Dangerously, p. 136. Sursa lui a fost un interviu cu Gellhorn. 84. Ibid, p. 136. 3. ÎNTOARCEREA ÎN SPANIA: MENȚINEREA CURSULUI 1. Această relatare a fost admirabil documentată și narată de profesorul Watson de la MIT. William B. Watson, „Investigating Hemingway: The Story“, North Dakota Quarterly 59, nr. 1 (iarna 1991), pp. 36–68; „Investigating Hemingway: The Trip“, North Dakota Quarterly 59, nr. 3 (vara 1991), pp. 79–95 și „Investigating Hemingway: The Novel“, North Dakota Quarterly 60, nr. 1 (iarna 1991), pp. 1–39. V., de asemenea, Vernon, Hemingway’s Second War, pp. 169–170. Sursa originală este Alexander Szurek, The Shattered Dream, East European Monographs, Boulder, CO, 1989, în special pp. 143–151. Citând din jurnalul lui Gellhorn, Hochschild, Spain in Our Hearts, pp. 254–255, plasează prima vizită la Alfambra în septembrie. 2. Joris Ivens către EH, 28 ianuarie 1938, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library.

3. V. de exemplu Hans Kohn, „Yesterday’s Landmarks“, New York Times, 20 martie 1960. Această recenzie favorabilă a memoriilor lui Regler de către un distins istoric este o bună introducere în viața și activitatea lui Regler. 4. Regler, Owl of Minerva, pp. 203, 291. 5. Ibid., p. 263. 6. „First-Hand Picture of Conflict in Spain Given by Volunteer Here“, Washington Post, 18 martie 1938. 7. Regler, Owl of Minerva, p. 295. 8. Gurney, Crusade in Spain, p. 54, pp. 183–184, este o descriere de prim rang a lui Marty făcută de către un soldat englez. 9. Regler, Owl of Minerva, p. 292. 10. Ibid. 11. Ibid. 12. Gazur, Alexander Orlov, pp. 126–128, relatează povestea primei întâlniri dintre Hemingway și Orlov. 13. Ibid., p. 129. Ar fi fost greu să treacă neobservat de sovietici: New Masses a publicat o versiune a discursului său în numărul din 22 iunie 1937. 14. Gazur, Alexander Orlov, p. 129. 15. Mary-Kay Wilmers, The Eitingons: A Twentieth-Century Story, Faber & Faber, London, 2010, p. 275. Wilmers oferă un portret complet al lui Eitingon, care avea să orchestreze asasinarea lui Troțki în 1940. Asasinul lui Troțki a fost un spaniol, remarcat inițial de NKVD în timpul Războiului Civil Spaniol. 16. Ibid., pp. 131, 140. 17. Dan Bessie (ed.), Alvah Bessie’s Spanish Civil War Notebooks, University Press of Kentucky, Lexington, 2002, p. 133. 18. Acesta este un citat de la pagina 1 a Capitolului 23 al manuscrisului original al lui Gazur, Alexander Orlov, aflat printre Edward P. Gazur Papers, Georgetown University Library Special Collections, care diferă întro oarecare măsură de versiunea publicată. În ceea ce-l privește pe Hemingway Marele Adept, bine-cunoscuta scriitoare Marjorie K. Rawlings comenta, în același sens, într-o scrisoare trimisă editorului lor comun, Max

Perkins, pe 23 aprilie 1938, că nu putea decât „să aibă suspiciuni“ cu privire la activitatea curentă a lui Hemingway, dată fiind „starea lui prezentă violent părtinitoare“. Rawlings Folder, Box 11, Carlos Baker Papers, Princeton University Library (PUL). Orlov a intenționat să pună accentul pe mentalitatea antifascistă a lui Hemingway, și nu pe vreun sentiment procomunist. Dar ce a vrut să spună Orlov mai exact prin „un adevărat adept“? Vorbea și citea engleza cu ușurință, mai ales după ce petrecuse mai mult de trei decenii, între 1938 și 1971, în Statele Unite. Știa ce spunea când îl numea pe Hemingway un „adevărat adept“. Introdus de „filozoful docher“ Eric Hofer, termenul a ajuns la modă în Statele Unite în anii ’50 printre cei cu educație politică, o categorie care cu siguranță îl includea pe Orlov. Devora cărți despre politică, mai ales pe acelea care aveau o cât de mică legătură cu comunismul, și era un cititor atent al New York Times, ai cărui editorialiști erau familiari cu termenul. (Obiceiurile de cititor ale lui Orlov reies din vasta sa colecție de tăieturi din ziare, aflată printre documentele lui. A se vedea Alexander Orlov Papers, NARA II, College Park, MD.) E posibil să fi citit despre Hofer și poate chiar să fi citit cartea sa cu același titlu, înainte să fi vorbit cu Gazur despre Hemingway. Inventat de Hofer, termenul denotă acel tip de persoană care-și subsumă identitatea unei mișcări politice, cum ar fi comunismul sau fascismul, sau anticomunismul sau antifascismul, și face acest lucru până în punctul în care pasiunea începe să ia locul rațiunii. 19. Gazur, Alexander Orlov, p. 138. Concentrarea asupra rolului lui Hemingway a fost ipocrită. Orlov omite rolul sovietic problematic: mai întâi, oferind sprijin material Republicii, apoi conducând războiul secret intern învrăjbitor împotriva stângii extreme și, în cele din urmă, limitând sprijinul material. 20. Brian, True Gen, p. 121; Baker, Hemingway, p. 335. 21. Brian, True Gen, p. 121. 22. Preston, We Saw Spain Die, p. 371. 23. North, No Men are Strangers, p. 169. 24. Vernon, Hemingway’s Second War, p. 39. 25. Bowers către secretarul de stat, 2 aprilie 1938, în U.S. Department of State, Foreign Relations of the United States, vol. 1, U.S. Government

Printing Office, Washington, DC, 1938, p. 279. 26. Bessie, Men in Battle, pp. 113–116. V. și Dan Bessie (ed.), Civil War Notebooks, p. 25, și Vernon, Hemingway’s Second War, p. 44, care arată că memoriile lui Bessie corespund relatării lui Hemingway. 27. Reeditat ca Ernest Hemingway, „‘I Saw Murder Done in Spain’ – Hemingway’s Lost Report“, Chicago Tribune, 29 noiembrie 1982. Povestea despre articol este redată în William B. Watson, „A Surprise from the Archives“, Chicago Tribune, 29 noiembrie 1982. Limbajul este similar celui folosit de Hemingway în discursul său din iunie 1937 de la Carnegie Hall. 28. Sunt recunoscător pentru analiza din David Sanders, „Ernest Hemingway’s Spanish Civil War Experience,“ American Quarterly 12, nr. 2 (1960), în special pp. 139–40. Culegeri ale articolelor sale au fost publicate în Ernest Hemingway, „Hemingway Reports Spain“, New Republic, 94, nr. 1221 (27 aprilie 1938), și 95, nr. 1227 (8 iunie 1938) și Ernest Hemingway, By-Line: Ernest Hemingway, Simon & Schuster, New York, 1967. 29. Vernon, Hemingway’s Second War, p. 39. Vernon analizează reportajele lui Hemingway din timpul războiului. 30. Lynn, Hemingway, p. 453. 31. Ernest Hemingway, The Fifth Column, Simon & Schuster, New York, 1969. Piesa a avut premiera pe Broadway în 1940. 32. EH către Ada MacLeish, 5 octombrie 1952, în Hemingway Correspondence, 1938–1958, Box 10, MacLeish Papers, LoC. 33. W. H. Auden, „Spain 1937,“ citat și analizat în Thomas, The Spanish Civil War, p. 333. 34. Ernest Hemingway, „On the American Dead in Spain“, în Ernest Hemingway et al., Somebody Had to Do Something: A Memorial to James Phillips Lardner, James Lardner Memorial Fund, Los Angeles, 1939. Aceasta era o broșură comemorativă. Cea mai mare parte a articolului lui Hemingway a fost republicată în New Masses, 14 februarie 1939. 35. De la Mora, In Place of Splendor, p. 373. Thomas, Spanish Civil War, pp. 830–831, descrie retragerea. 36. Martha Gellhorn către David Gurewitsch [?1950], în Moorehead (ed.), Selected Letters, p. 222.

37. Ibid., p. 222. 38. Ibid. V. și Chamberlin, The Hemingway Log, p. 205, și Moorehead, Gellhorn, p. 153. 39. Citat de Regler, Owl of Minerva, p. 298. 40. Ehrenburg, Memoirs, p. 387. 4. CLOPOTELE BAT PENTRU REPUBLICĂ: HEMINGWAY E MARTOR 1. De la Mora, In Place of Splendor, p. 387. 2. Szurek, The Shattered Dream, pp. 276–277. 3. EH către dna Paul Pfeiffer, 6 februarie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 475–478. 4. Ibid. 5. EH către Max Perkins, 7 februarie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 478–79. 6. EH către dna Paul Pfeiffer, 6 februarie 1939. 7. EH către Max Perkins, 7 februarie 1939. 8. Thomas, Spanish Civil War, pp. 893–901, include o analiză a ultimului capitol și a urmărilor războiului. 9. Martha Gellhorn către Charles Colebaugh, 22 octombrie 1938, în Moorehead (ed.), Selected Letters, pp. 67–70. 10. EH către Ivan Kașkin, 23 martie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 480–481. 11. EH către Max Perkins, 7 februarie 1939. 12. Disponibilă în diverse ediții, inclusiv în Ernest Hemingway, The Fifth Column and Four Stories of the Spanish Civil War, Simon & Schuster, New York, 1969. 13. Acest acord a mai fost cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler sau Pactul Ribbentrop-Molotov. 14. Aaron, Writers on the Left, p. 376. În aceeași direcție, v. Granville Hicks, Where We Came Out, Viking, New York, 1954, pp. 49, 70–71, 80. 15. Regler, Owl of Minerva, pp. 353–54. 16. Jay Allen către Archibald MacLeish, 24 martie 1940: „Ernest a depus o sumă de bani pentru el la Paris pentru a se întreține și a-și plăti călătoria“. Box 1, Archibald MacLeish Papers, LoC. Nu conta faptul că Regler avea un

dosar stufos de antinazist și nu a fost de ajutor nici că fusese comunist, lucru care l-a făcut să apară pe diverse liste de supraveghere, inclusiv pe cea a Serviciului de Securitate Britanic, care a remarcat sprijinul financiar al lui Hemingway pentru o persoană potențial subversivă. Dr. Gustav Regler, Dosar personal KV 2/3506, Records of the Security Service, National Archives, Kew, Anglia. 17. Regler, Owl of Minerva, p. 316. 18. Gustav Regler, The Great Crusade, Longman, Green, New York, 1940, p. 187. În mod ironic, cartea a fost tradusă din germană de Whittaker Chambers, el însuși un fost comunist decepționat, care avea să figureze destul de mult în investigarea spionajului sovietic în America. Chambers și Regler par să nu se fi întâlnit. 19. Ibid., pp. vii–xi. V. și Regler, Owl of Minerva, pp. 310–311. 20. V. de exemplu Robert Conquest, The Great Terror: A Reassessment, Oxford University Press, New York, 2008, pp. 209 și 409–412, unde Conquest discută despre soarta soldaților internaționali. În aceeași privință, v. Thomas, Spanish Civil War, p. 926: „Faptul de a fi fost membru al Brigăzilor Internaționale era la fel de grav ca acela de a fi intervenit în Rusia împotriva bolșevicilor în 1919“. 21. Ernest Hemingway, prefață la Regler, Great Crusade, p. ix. Exprimarea în versiunea germană originală a cărții este mai clară: pactul a avut loc „după ce Uniunea Sovietică și-a pierdut orice încredere în țările democrate“ (als die Sowjetunion jedes Vertrauen in die Demokratien verloren hatte). Gustav Regler, Das grosse Beispiel (1940; ediție nouă Kiepenhauer & Witsch, Köln, nedatată, pp. 13–14. 22. Hemingway nu era singurul care să aibă o astfel de interpretare. Atentul profesor comunist Granville Hicks scria că München a fost pentru mulți o trădare la fel de mare ca și pactul în sine, dovedindu-i lui Stalin că nu putea să depindă de Anglia sau de Franța și „că trebuie să aibă grijă de Hitler în felul lui“. Hicks, Where We Came Out, 81. 23. Regler, Owl of Minerva, p. 357. 24. Ibid. 25. Ibid., p. 296. 26. Martha Gellhorn către Clara Spiegel, 17 mai 1940, în Spiegel Folder,

Box 12, Carlos Baker Papers, PUL. 27. Martha Gellhorn către Hortense Flexner și Wyncie King, 17 mai 1940, în Moorehead (ed.), Selected Letters, p. 90. 28. EH către Max Perkins, 8 decembrie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 498. 29. EH către Max Perkins, în jurul datei de 1 mai 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 505. 30. „Writer’s Influence,“ Time, 24 iunie 1940, p. 92. V. și Donaldson, MacLeish: An American Life, pp. 334–335. 31. EH către Max Perkins, 13 iulie 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 506. 32. Discutat în scrisoarea lui EH către Charles Scribner, 15 august 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 507–510. 33. Hotchner, Papa Hemingway, p. 131. Hotchner relatează ce aflase de la Hemingway. 34. EH către Ivan Kașkin, 23 martie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 480–481. 35. Edmund Wilson, „Return of Ernest Hemingway“, republicat în Literary Essays and Reviews of the 1930s & 40s, Literary Classics, New York, 2007, p. 885. 36. Julio Alvarez del Vayo, Give Me Combat: The Memoirs of Julio Alvarez del Vayo, Little, Brown, Boston, 1973, p. 188. 37. Alvah Bessie, Recenzie la Pentru cine bat clopotele, în New Masses, 5 noiembrie 1940, pp. 25–29. 38. Ibid. V. și Cecil B. Eby, Comrades and Commissars: The Lincoln Battalion in the Spanish Civil War, Pennsylvania State University Press, University Park, 2007, pp. 434–35. 39. Bessie, Recenzie, pp. 28–29. 40. Brian, True Gen, pp. 122–25. 41. Schoots, Living Dangerously, p. 140. 42. Regler, Dokumente und Analysen, p. 51. Regler a discutat împreună cu talentatul comandant de divizie republican, Gustavo Durán, dacă să vorbească despre neajunsurile Republicii. Durán a spus:„Putem să obținem autoritatea de a fi… lider[i] în viitor doar spunând… și adevărul despre

noi“. 43. Regler, Owl of Minerva, p. 293. 44. EH către Max Perkins, 8 decembrie 1939, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 498–499. 45. Regler, Owl of Minerva, p. 293. 5. DOSARUL SECRET: NKVD-UL ÎȘI JOACĂ CARTEA 1. Robert van Gelder, „Ernest Hemingway Talks of Work and War,“ New York Times, 11 august 1940. Apropiatul lui Hemingway, Arnold Gingrich, a comentat de asemenea despre starea sa de spirit încrezătoare, aproape frenetică, la terminarea romanului. Arnold Gingrich, Nothing but People: The Early Days at Esquire, Crown, New York, 1971, p. 247. 2. EH către Max Perkins, 13 iulie 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 506. 3. EH către John Hemingway, 15 octombrie 1942, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 4. EH către Charles Scribner, 21 octombrie 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, 519–20. 5. Martha Gellhorn către Hortensia Flexner, 30 octombrie 1940, în Moorehead (ed.), Selected Letters, pp. 103–106. Ea scria că „Drumul către Birmania s-a anulat. Collier’s a trimis pe altcineva, o altă fată“. Ibid., pp. 106–107, conține un comentariu editorial despre cele întâmplate în continuare. 6. Transcrieri ale întâlnirii „Re Debt Limit,“ 27 ianuarie 1941, Diaries of Henry Morgenthau, Jr., Seria 1: Morgenthau Diaries, vol. 351, pp. 239– 260, Franklin D. Roosevelt Presidential Library, Hyde Park, NY. 7. Ibid. V. și Peter Moreira, Hemingway on the China Front: His WWII Spy Mission with Martha Gellhorn, Potomac Books, Washington, DC, 2007, pp. 14–20. Moreira a descoperit lucruri interesante despre călătorie și despre White. Totuși, nu construiește un argument convingător pentru teoria sa – și anume că Hemingway se afla în misiune de spionaj în China și că misiunea i-a aprins fascinația pe care o avea din timpul războiului pentru spionaj. Abordez acest subiect mai în detaliu în Capitolul 6. 8. EH către Henry Morgenthau, Jr., 30 iulie 1941, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Este de

asemenea republicată în Moreira, Hemingway on the China Front, pp. 2018. 9. V. de exemplu Michael Warner, The Office of Strategic Services: America’s First Intelligence Agency, CIA, Washington, DC, 2000, p. 3. 10. Atitudinea lui Hemingway se poate deduce din scrisoarea lui către Henry Morgenthau Jr., 30 iulie 1941. 11. EH către Hadley Mowrer, 26 decembrie 1940, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 520–521. Următoarea scrisoare a lui Hemingway către Hadley a fost datată 26 ianuarie 1941, New York. Ibid., p. 521. Aproape sigur se afla la New York când a vorbit cu Harry Dexter White pe 26 sau 27 ianuarie. Moreira, Hemingway on the China Front, p. 16 și n. 214. 12. Golos a fost descris în multe lucrări, inclusiv în Haynes et al., Spies, mai ales pp. 496–500; Lauren Kessler, Clever Girl: Elizabeth Bentley, the Spy Who Ushered in the McCarthy Era, Perennial, New York, 2003; Elizabeth Bentley, Out of Bondage, Ivy, New York, 1988, mai ales pp. 65– 73 și Herbert Romerstein și Eric Breindel, The Venona Secrets: Exposing Soviet Espionage and America’s Traitors, Regnery, Washington, DC, 2000, pp. 145–150. 13. Cuvinte pe o bucată de hârtie datată 20 noiembrie 1928, catalogate într-un inventar al FBI intitulat „The Personal Papers of Jacob Golos“ [Documentele personale ale lui Jacob Golos], 13 octombrie 1948, în File 65-14603, vol. 146, Silvermaster Files, http:// educationresearch.org/PDFs/Silvermaster146.pdf (accesat în februarie 2014). Documentele personale ale lui Golos reflectau interesele și stilul său de viață. 14. Alexander Vassiliev, „White Notebook“ pp. 123 și 129, în Vassiliev Papers, LoC. Există versiuni diferite ale acestor documente: scrise de mână în rusește, dactilografiate în rusește și în traducere engleză. Documentele scrise de mână în rusă sunt transcrieri făcute de Vasiliev ale unor dosare secrete ale NKVD/KGB, întocmite între 1993 și 1995. Trimiterile mele se referă la traducerile în engleză și la numărul paginilor din traduceri (vizibile în colțul din dreapta sus al fiecărei pagini), și nu la numărul paginilor citate în textul lui Vasiliev. Aceste documente au fost de asemenea accesibile online cu intermitență. V. de exemplu „Vassiliev Notebooks“,

digitalarchive.wilsoncenter.org (accesat în octombrie 2015), care cuprinde o explicație a provenienței lor. Haynes et al., Spies, analizează originea și conținutul lor în cel mai mic detaliu. 15. V. de exemplu Kessler, Clever Girl, pp. 55–89, pentru o descriere a procesului. 16. Gazur, Alexander Orlov, pp. 124–29. 17. Alexander Vassiliev, „Operations in the U.S. in 1941–45,“ nedatat și nepaginat, în „Summary Narratives,“ Alexander Vassiliev Papers, LoC. Aceste relatări au fost pregătite de Vasiliev pentru a le permite ofițerilor ruși de informații să verifice informațiile care puteau fi puse la dispoziția unui istoric occidental care avea ulterior să scrie despre evenimente și să împartă venitul cu omologii săi ruși (după cum arătăm mai departe în acest capitol). Kathryn S. Olmstead, Red Spy Queen: A Biography of Elizabeth Bentley, University of North Carolina Press, Chapel Hill, 2002, pp. 23–26, cuprinde o bună descriere a felului în care Golos se ocupa de recrutarea unui alt spion. 18. Hugh Eakin, „Stalin’s Reading List,“ New York Times, 17 aprilie 2005, F19. Rezumatul dosarului de la KGB al lui Hemingway, pregătit în iunie 1948, prezintă ceea ce știa KGB-ul despre el. Este publicat aproape textual în Haynes et al., Spies, p. 154. După cum este redat de Vasiliev, originalul este „Report on ‘Argo’“, 8 iunie 1948, în Vassiliev, Black Notebook, p. 89. 19. Bentley, Out of Bondage, pp.107–108. 20. Republicat în Matthew J. Bruccoli (ed.), Hemingway and the Mechanism of Fame, University of South Carolina Press, Columbia, 2006, p.72. 21. Douglas M. Jacobs către Carlos Baker, 5 martie 1964, în dosarul pe anul 1940, Box 19, Baker Papers, PUL. Jacobs a fost de față la reîntâlnirea lor. 22. Haynes et al., Spies, p. 153. 23. Eleanor Langer, Josephine Herbst, Northeastern University Press, Boston, 1994, p. 269. 24. Joris Ivens către EH, 10 ianuarie [1939], în Incoming Correspondence, Museo Ernest Hemingway, Ernest Hemingway Collection,

JFK Library. 25. Vassiliev, „Report on ‘Argo’“, Black Notebook, 8 iunie 1948, p. 89. 26. Haynes et al., Spies, pp. 145–146. Capitolul din cartea Spioni despre „Ziariștii spioni“ explorează subiectul în detaliu și dă exemple despre cum îi folosea NKVD-ul pe unii dintre ziariștii spioni americani, cum ar fi pentru a aduna informații din sursele lor și a sluji ca intermediari între ofițerii și spionii NKVD. Ziariștii puteau de asemenea să scrie articole care erau în favoarea politicilor sovietice. Cu toate acestea, lucrul acesta nu pare să fi fost motivul principal pentru care NKVD-ul era în căutare de ziariști americani în perioada respectivă. 27. Ibid., p. 153 și n. 574. Originalul se află în Vassiliev, White Notebook #1, p. 29. Cel puțin la data de 23 ianuarie1941, Hemingway se pare că se afla la New York City în Hotelul Lombardy. V. EH către Milton Wolff, 23 ianuarie1941, în Box 1, Milton Wolff Papers, Tamiment Library, New York University. 28. Dificultățile cu care Hemingway și Gellhorn s-au confruntat când își făceau planurile de călătorie sunt de regulă explicate ca fiind cauzate de lipsa de locuri sau cabine la transportatorul pe care-l doreau. Dar e posibil să fi căutat să ajungă în China via Uniunea Sovietică, lucru care a complicat și mai mult lucrurile. Moreira, Hemingway on the China Front, pp. 13–14, discută planurile lor de călătorie. 29. Vassiliev, „Operations in the U.S.“. Nota originală către Moscova de la New York este inclusă în Vassiliev, Black Notebook, p. 90. 30. Vassiliev, „Operations in the U.S.“. 31. Dosarul de la FBI al lui Hemingway este disponibil la adresa vault.fbi.gov/ernest-miller- hemingway (accesat în februarie 2014). 32. Povestea este spusă în două părți în Haynes et al., Spies, pp. ix–xx și xxvii– liii. Prima parte este prefața scrisă de Haynes și Klehr; cea de-a doua este o introducere de Vassiliev, „How I Came to Write My Notebooks, Discover Alger Hiss, and Lose to His Lawyer“. 33. Rezumatele pregătite de Vasiliev au fost folosite mai mult sau mai puțin potrivit planului SVR, pentru a scrie Allen Weinstein și Alexander Vassiliev, The Haunted Wood, Modern Library, New York, 1999. Cartea aceasta cuprinde mai puține detalii și nume, comparativ cu Haynes et al.,

Spies, cartea bazată pe notele de primă mână ale lui Vassiliev. The Haunted Wood îl menționează în trecere pe Hemingway, dar nu se referă la el ca spion al NKVD-ului. 34. Costello and Tsarev, Deadly Illusions. 35. Haynes et al., Spies, p. xlii. 36. Analiza mea urmează în general pledoaria din ibid., pp. ix–xx. 37. V. capitolul 12. 38. În publicații Gellhorn a păstrat tăcerea cu privire la subiect, lucru care nu dovedește prea multe. Nu am reușit să verific Martha Gellhorn Papers de la Gottlieb Archival Research Center, Universitatea din Boston, pentru a găsi indicii pe acest subiect. Răspunsurile primite de la arhivari au fost că documentele rămân sub sigiliu până în 2023, la douăzeci și cinci de ani după moartea ei (deși unor scriitori le-a fost permis accesul). 39. EH către Ada MacLeish, scrisoare nedatată, în Hemingway Correspondence 1938–1958, MacLeish Papers, LoC. Contextul sugerează faptul că Hemingway a scris scrisoarea în decembrie 1940 sau în ianuarie 1941. 40. În 1948 avea să sugereze că avusese o relație secretă cu sovieticii, în care s-a impus, spunând că avea să meargă la un „rusnac din conducere“, să-l întrebe ce dorea el să știe, iar rusul avea să-i răspundă cu toată încrederea. EH către Charles T. Lanham, 28 iulie 1948, în Box 1, LanhamHemingway Papers, PUL. V. și discuția din capitolul 12. 41. Schița unei telegrame adresate lui „Walter“, „având adnotarea «1940»“, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. În 1948, compara legăturile sale cu sovieticii cu cele pe care munteanul Jim Bridger le avusese cu indienii de la graniță. EH către Charles T. Lanham, 28 iulie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. V. de asemenea discuția din capitolul 12. 42. Această lege este încă în vigoare. V. www.fara.gov (accesat pe 21 februarie 2014). O posibilitate mai îndepărtată ar fi fost încălcarea Legii Smith din 1940, care stabilea că susținerea înlăturării prin violență a guvernului Statelor Unite, parte a programului comunist, până când Statele Unite au intrat în cel de-al Doilea Război Mondial, constituie un delict. 43. „Dl Hemingway i-a arătat dnei Shipley o copie a contractului de a

trimite reportaje din Spania în mod regulat și a asigurat-o că era tot ceea ce intenționa să facă.“ J. Bell, notă marginală datată 24 februarie 1937, pe cererea de eliberare a pașaportului, semnată în aceeași zi. Informație eliberată autorului în temeiul FOIA de către Departamentul de Stat. După război, avea să spună că guvernul nu l-a considerat demn de încredere pentru faptul că era un „antifascist imatur“. V. capitolele 11–12. 44. Ernest Hemingway, „Old Newsman Writes: A Letter from Cuba“, decembrie 1943, în White (ed.), By-Line, pp. 179–85. 6. A SPIONA SAU A NU SPIONA: CHINA ȘI PRESIUNEA RĂZBOIULUI 1. Această minunată descriere a Chungking în vreme de război este preluată din Theodore H. White, In Search of History: A Personal Adventure, Harper & Row, New York, 1978, pp. 67–70, în special p. 69. 2. Martha Gellhorn, Travels with Myself and Another, Penguin, New York, 2001, pp. 51–52. 3. Ibid., p. 52. 4. Ibid., p. 10. 5. Ibid., p. 11. 6. Ibid., p. 12. 7. EH către Martha Gellhorn, nedatată, dar având nota „după 16 mai 1941“, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Presidential Library. 8. Citat în Bruccoli (ed.), Hemingway and the Mechanism of Fame, p. 138. 9. Gellhorn, Travels, p. 30. 10. Ibid., p. 14. 11. White (ed.), By-Line, p. 306. Chiar și sumbra comunistă americană Agnes Smedley era nevoită să accepte că Hong Kongul era încă în 1941 un loc bun, unde un străin se putea relaxa și lua ceva de băut – dar și să uite de pericolul unui atac iminent. Agnes Smedley, China Correspondent, Pandora, London and Boston, 1984, p. 360. 12. EH către Bernard Peyton, 5 aprilie 1947, în Peyton Folder, Box 11, Carlos Baker Papers, PUL cuprinde amestecul său de băuturi și susține că a doborât colonia aproape la fel de mult ca armata japoneză. Smedley, China

Correspondent, p. 361, descrie poveștile pline de exagerări. 13. Smedley, China Correspondent, p. 361. 14. White (ed.), By-Line, p. 305. 15. Ibid., p. 319. 16. Baker, Hemingway, p. 364. Ce a scris el pentru publicul larg era că Hong Kongul era „excelent apărat“, chiar dacă risca să rămână fără hrană. White (ed.), By-Line, p. 305. 17. Moreira, Hemingway on the China Front, p. 135. 18. White (ed.), By-Line, p. 316. 19. Moreira, Hemingway on the China Front, pp. 210–11. Gellhorn, Travels, p. 48, relatează despre o ședere improbabilă de „câteva săptămâni“. V. și White, (ed.), By-Line, p. 308. 20. Gellhorn, Travels, p. 49. Celălalt „generalissimo“ cunoscut de Hemingway era, desigur, Franco. 21. Ibid., p. 51. 22. Ibid. 23. Ibid., pp. 52–53. 24. EH către Henry Morgenthau, Jr., 30 iulie 1941, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Presidential Library. Reeditat de Moreira, Hemingway on the China Front, pp. 201–8. Unul dintre interpreții chinezi ai lui Hemingway spunea că americanul îl lăudase pe Ciu ca fiind „versatil din punct de vedere intelectual și un fin diplomat“, deși „sublinia în mod exagerat rolul jucat de comuniști în… război“. Kaimei Zheng, „Hemingway in China,“ North Dakota Quarterly 70, nr. 4 (2003), pp. 184–85. 25. „Report on ‘Argo’“, 8 iunie 1948, în Vassiliev, Black Notebook, p. 89. 26. Anna Wong, europeanca ce a stabilit întâlnirea, scria în memoriile sale că întâlnirea a durat aproximativ o oră și că a fost dominată de Hemingway, și nu de Ciu, lucru care nu pare plauzibil. Moreira, Hemingway on the China Front, p. 130. Hemingway știa cum să joace rolul unui bun ziarist care ascultă ceea ce are de spus sursa. 27. White (ed.), By-Line, p. 307. 28. Citat în Moreira, Hemingway on the China Front, p. 207. 29. White (ed.), By-Line, p. 317. Hemingway nu a explicat unde sau cum

îl întâlnise prima dată pe ofițer. 30. V. de exemplu David L. Charney, „True Psychology of the Insider Spy“, Intelligencer 18, nr. 1 (Fall/Winter 2010): pp. 47–54, care face o analiză a etapei psihologice a spionajului. 31. „The true gen“ era jargonul militar britanic „true genuine“ [autentic adevărat], cu sensul de „poveste de la sursă“ sau „povestea întreagă“. 32. EH către Archibald MacLeish, 5 octombrie 1952, Hemingway Correspondence 1938 –1958, Box 10, MacLeish Papers, LoC. Hemingway încerca să explice presiunile la care a fost supus și cum au făcut să fie greu de a avea de-a face cu el. Gellhorn a făcut un comentariu similar pe 23 august 1940, când a scris că „e un an important în care trebuie să publici o carte, să obții un divorț și să te hotărăști să cumperi o casă… Sunt sigură că E este la fel de epuizat ca mine“. Martha Gellhorn către Charles Scribner, Gellhorn Folder, Box 778, Scribner’s Sons Archive, PUL. 33. EH către Ada MacLeish, 5 octombrie 1952, în Hemingway Correspondence 1938–1958, Box 10, MacLeish Papers, LoC. 34. EH către Max Perkins, 29 aprilie 1941, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 522–23. 35. Baker, Hemingway, p. 364. 36. William J. Lederer către Carlos Baker, 11 mai 1966, în dosarul Far East Trip, Box 19, Carlos Baker Papers, PUL. 37. EH către Martha Gellhorn, nedatată, dar având nota „după 16 mai 1941“, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și Baker, Hemingway, pp. 364–65. 38. EH către Martha Gellhorn, nedatată, însă având nota „după 16 mai 1941“. 39. EH către Henry Morgenthau Jr., 30 iulie 1941. 40. White (ed.), By-Line, pp. 303–14. 41. EH către Henry Morgenthau Jr., 30 iulie 1941. O mențiune a unei întâlniri anterioare de la Washington, când „am discutat“, sugerează faptul că întâlnirea a fost relativ scurtă. Mai înainte Hemingway îi transmisese salutări și cele mai bune urări pentru munca lui Morgenthau „în aceste vremuri grele“, ceea ce sugerează dorința sa de a-l mulțumi pe Morgenthau. Harry Dexter White către Henry Morgenthau Jr., „Hemingway’s and Bond’s

comments on Chinese transportation“, 29 mai 1941, Morgenthau Diaries, FDR Library. Trezoreria îi ceruse lui Hemingway să verifice rețelele de transport din China, o sarcină de care Hemingway nu era foarte entuziasmat și pe care a delegat-o unui oficial Pan Am, pe nume H. L. Bond. H. L. Bond către Carlos Baker, 15 aprilie 1966, în dosarul Far East Trip, Box 19, Carlos Baker Papers, PUL. 42. H. L. Bond către Carlos Baker, 15 aprilie 1966, sugerând un alt posibil subiect de conversație și disponibilitatea lui Hemingway de a da recomandări. 43. EH către Henry Morgenthau Jr., 30 iulie 1941. Două săptămâni mai târziu, White i-a făcut lui Morgenthau rezumatul scrisorii. Harry Dexter White către Henry Morgenthau Jr., „Digest of Mr. Hemingway’s Letter on China,“ 14 august 1941, Morgenthau Diaries, FDR Library. 44. EH către Henry Morgenthau Jr., 30 iulie 1941. 45. Haynes et al., Spies, p. 258. Această sursă cuprinde un excelent rezumat al dovezilor despre activitățile lui White ca spion sovietic (pp. 258–62). R. Bruce Craig, Treasonable Doubt: The Harry Dexter White Spy Case, University Press of Kansas, Lawrence, 2004, îi acordă lui White prezumția de nevinovăție. 46. John H. Wheelock (ed.), Editor to Author: The Letters of Maxwell E. Perkins, Scribner’s, New York, 1950, cuprinde scrisori adresate lui Thomason încă din 1927. În ianuarie 1940, Perkins s-a întâlnit întâmplător cu Sweeny, „un bărbat care arăta exact așa cum trebuia să arate“, p. 153. 47. Baker, Hemingway, p. 365. Thomason a lucrat la Serviciul de Informații al Marinei din vara anului 1940 până în martie 1943 și s-a ocupat mai ales de America Latină. „Record of Thomason, John W. Jr.,“ Officer Qualification Record, Marine Corps History Division, Quantico, VA; Martha Anne Turner, The World of John W. Thomason, USMC, Eakin Press, Austin, TX, 1984, p. 311. 48. Gellhorn, Travels, p. 53. 49. John W. Thomason către Maxwell Perkins, 3 sau 4 iunie 1941, în dosarul pentru anul 1941, Box 19, Carlos Baker Papers. 7. CROOK FACTORY: UN RĂZBOI SECRET PE USCAT 1. Leddy a relatat despre remarca privind Gestapoul american la

Washington. LegAtt către Director, 8 octombrie 1942, republicat în Thomas Fensch, Behind Islands in the Stream: Hemingway, Cuba, the FBI, and the Crook Factory, iUniverse, New York, 2009, pp. 13–16. Aceleași documente sunt accesibile pe website-ul FBI la: vault.f bi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în iulie 2014). Joyce a descris întâlnirea de la miezul nopții în memoriile sale nepublicate. Nu i-a numit pe Guest sau pe Leddy, însă descrierea sa nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la identitățile lor. Robert Joyce Memoirs în Robert Joyce Papers (MS 1901), Box 1, Folder 5, 50, Yale University Library (YUL). 2. Hemingway a descris Curentul Golfului și viața în Cuba în câteva dintre reportajele sale, printre care și „Marlin off the Morro: A Cuban Letter,“ Esquire, toamna anului 1933; „Out in the Stream: A Cuban Letter,“ Esquire, august 1934 și „On the Blue Water: A Gulf Stream Letter,“ Esquire, aprilie 1936. Toate cele trei povestiri au fost republicate în White (ed.), By-Line. 3. Spruille Braden, Diplomats and Demagogues: The Memoirs of Spruille Braden, Arlington House, New Rochelle, NY, 1971, p. 285. 4. Braden lui George Messersmith, 20 februarie 1945, Diplomatic Correspondence for 1945, Spruille Braden Papers, Rare Books and Manuscript Library (RBML), Columbia University, New York City. 5. Hemingway către Prudencio de Pereda, 14 august 1941, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 526. 6. V. de exemplu, Constantine Pleshakov, Stalin’s Folly, Houghton Mifflin, Boston, 2005, pp. 86–87. 7. Winston S. Churchill, The Second World War, Houghton Mifflin, New York, 1959, vol. 1, p. 159. Aceasta este versiunea prescurtată a memoriilor sale. 8. V. de exemplu, David M. Glantz și Jonathan House, When Titans Clashed: How the Red Army Stopped Hitler, University Press of Kansas, Lawrence, 1995, în special pp. 53 și 292. 9. V. de exemplu, dezbaterea din Mark A. Bradley, A Very Principled Boy, Basic Books, New York, 2014, pp. 124–25. Prin comparație, numărul americanilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial a fost de aproximativ 407.000.

10. Joseph Freeman, eseu neintitulat despre invazia germană asupra Uniunii Sovietice, august 1941, în Folder 4, Box 111, Joseph Freeman Papers, Hoover Institution, Stanford University. 11. Centrul de la Moscova către New York, 27 noiembrie 1941, citat în Vassiliev, White Notebook, p. 30. 12. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 55, YUL. Joyce nu a menționat data la care Hemingway i-a arătat telegrama, însă trebuie să fi fost pe vremea când se aflau amândoi în Cuba, începând din vara anului 1941 până la jumătatea anului 1943. 13. V. de exemplu cuvintele sale de laudă în ibid., pp. 55–56, și scrisoarea lui EH către Constantin Simonov, 20 iunie 1946, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 607. 14. Hemingway către Maxwell Perkins, 11 decembrie 1941, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 531. 15. Ibid. 16. Hemingway către Charles Scribner, 12 decembrie 1941, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 432–33. Martha i-a scris lui Scribner următoarea dată pe hârtia de scris cu sigla motelului. Martha Gellhorn către Charles Scribner, 13 decembrie 1941, în Gellhorn Folder, „Ernest Hemingway Related Correspondence“, Box 778, Scribner’s Sons Archive, PUL. 17. Martha Gellhorn și EH către „Bill“ Davis, 5 martie 1942, Gellhorn Personal Papers, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Corida devenise sport permanent în Mexic din secolul al șaisprezecelea. Ciudad de México mai are și acum o arenă de coride activă. 18. Regler, Owl of Minerva, pp. 356–57. 19. Ibid., p. 357. Regler a adăugat că Hemingway era neîncrezător „doar în ceea ce-l privește pe unul dintre calomniatorii mei, un bărbat care… [avea să fie] spânzurat de partidul său la Praga în 1953“. Aceasta este o curioasă trimitere la Otto Katz, agentul Comintern care lucrase pentru Willi Münzenberg în timpul Războiului Civil Spaniol și care a încercat să o recruteze pe Barbara Wertheim (viitoarea Barbara Tuchman). Unde oare să se fi întâlnit Hemingway și Katz, și de ce nu avea Hemingway încredere în el? 20. Regler, Owl of Minerva, p. 357. După cum evidenția un specialist în

Hemingway, această izbucnire nu a fost diferită de încercarea sa din 1937 de a-l readuce pe Dos Passos înapoi la cauză. Chamberlin, The Hemingway Log, p. 185. 21. Regler, Owl of Minerva, p. 357. 22. EH către „Miss Craipeau“, 13 februarie 1947, Outgoing Correspondence, Hemingway Collection, JFK Library. Nu se știe încă identitatea lui „Miss Craipeau“. Din scrisoarea lui Hemingway reiese că aceasta i-a trimis lui un articol și o carte despre Uniunea Sovietică și că el comenta pe marginea ambelor. E foarte posibil ca Miss Craipeau să fie legată de Yvan Craipeau, un troțkist francez, autor al unor cărți despre Uniunea Sovietică. V., de exemplu, un articol din 1937 de Yvan Craipeau, „The Fourth International and the Russian Counterrevolution,“ în E. Haberkern și Arthur Lipow (eds.), Neither Capitalism nor Socialism: Theories of Bureaucratic Collectivism, Center for Socialist History, Alameda, CA, 2008, pp. 25–39. 23. Martha Gellhorn către Charles Colebaugh, 17 iulie 1941, în Moorehead (ed.), Selected Letters, pp. 112–13. 24. Ibid. 25. Ross E. Rowell, „Attaché Report“, 25 septembrie 1939, în Box 27, Stack Area 370, Row 15, Compartment 29, Shelf 4, U.S. Navy Records (RG 38), NARA II, College Park, MD. 26. J. Edgar Hoover către Adolf Berle, 29 iulie 1942, în Box 239, Stack Area 370, Row 14, Compartment 19, Shelf 1, RG 38. 27. Hayne D. Boyden, Intelligence Report, 6 august 1940, în Box 27, Stack Area 370, Row 15, Compartment 29, Shelf 4, RG 38. Gellhorn a relatat despre același incident într-o scrisoare: „El [nazistul] părea îngrozitor de mare până când E l-a strigat și apoi s-a evaporat“. Martha Gellhorn către Charles Scribner, vara anului 1940, în Box 778, Scribner’s Sons Archive, PUL. 28. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 45, YUL. 29. Ibid., p. 46. 30. Ibid. Joyce și șeful său, ambasadorul Braden, credeau chiar că Hemingway este omul potrivit pentru a tempera entuziasmul față de propaganda sovietică din America Latină. Există, în acest sens, o notă de la

Joyce către Hemingway. Joyce către Hemingway, fără dată (foarte probabil vara anului 1942), în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și Braden, Diplomats and Demagogues, pp. 302–3. 31. Carlos Baker, „Information from Robert Joyce“, 17 noiembrie 1963, în dosarul pe anul 1942, Box 19, Carlos Baker Papers, PUL. 32. Ellis O. Briggs, Proud Servant: Memoirs of a Career Ambassador, Kent State University Press, Kent, OH, 1998, p. 174. 33. Braden, Diplomats and Demagogues, p. 283. 34. Ibid. 35. LegAtt către Director, 8 octombrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 13–16. 36. Joyce Papers, Box 1, Folder 1, 50, YUL. 37. Braden, Diplomats and Demagogues, p. 283. 38. LegAtt către Director, 8 octombrie 1942. 39. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 47–48, YUL. R-42 era probabil Winston Guest, membru fidel al anturajului lui Hemingway din Cuba. 40. Ibid. 41. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 54, YUL. 42. D. M. Ladd, „Memorandum for the Director RE: Ernest Hemingway“, 27 aprilie 1943, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 30. 43. Braden către L. Duggan, 20 noiembrie 1942, File Series 852.01, Department of State Records (RG 59), NARA II, College Park, MD. V. și Braden către Hemingway, 7 martie 1944, Spruille Braden Papers, RBML, Columbia University: „Activitățile de spionaj strict secrete pe care le-ai întreprins… au fost de cea mai mare valoare… în a ne ajuta să evaluăm anumite evoluții la interpretarea cărora pregătirea, experiența și abilitățile tale ți-au oferit o pregătire unică“. 44. LegAtt către Director, 8 octombrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 13–16. 45. D. M. Ladd, „Memorandum for the Director RE: Ernest Hemingway, 17 decembrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 21–23.

46. Ibid. și Leddy, „Memorandum“, 13 iunie 1943, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 50. 47. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 50, YUL. 48. Ibid., p. 50. Hemingway dădea dovadă de o atitudine similară într-o scrisoare adresată fratelui său, cam în aceeași perioadă, ținându-i tânărului predici despre diferența dintre spionaj și jurnalism. EH către Leicester Hemingway, 28 iunie 1941, în Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, Pineapple Press, Sarasota, FL, 1996, pp. 300–1. 49. J. Edgar Hoover, „RE: Ernest Hemingway“, 17 decembrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 25. 50. C.H. Carson, „Memorandum for Mr. Ladd Re: Intelligence Activities of Ernest Hemingway in Cuba“, 13 iunie 1943 și J. Edgar Hoover, „Memorandum for Mr. Tamm [and] Mr. Ladd“, 19 decembrie 1942, ambele republicate în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 27 și 57. 51. J. Edgar Hoover, „Memorandum for Mr. Tamm [and] Mr. Ladd“, 19 decembrie 1942. O notă din 1943 scrisă de Hoover, care-i îndemna pe subordonații săi „să-l lase să facă un memoriu despre Ernest Hemingway“, dovedește interesul personal pe care Hoover îl avea față de autor. Memoriu din Biroul Directorului, nedatat, scris probabil în februarie sau martie 1943, aflat în seif. fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în iulie 2014). Hoover reacționa probabil față de campania dusă de Hemingway împotriva unui agent special al FBI-ului, pe nume Edward Knoblaugh, la începutul anului. Hemingway a încercat să-l convingă pe ambasadorul Braden să-l trimită pe Knoblaugh acasă de la Havana, scriindu-i un lung și amănunțit memoriu despre presupusele sale simpatii fasciste din timpul Războiului Civil Spaniol. EH către Spruille Braden, 10 februarie 1943, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Inițial, ambasadorul a fost de acord, apoi a revenit asupra hotărârii, însă se pare că nu înainte ca Hemingway să apuce să se laude cu victoria sa temporară. Baker, Hemingway, pp. 380–81; Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 60. 52. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 54–55, YUL. 53. LegAtt către Director, 9 octombrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 17–18.

54. Citat în C. H. Carson, „Memorandum for Mr. Ladd Re: Intelligence Activities of Ernest Hemingway in Cuba“, 13 iunie 1943, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 51. 55. Cumnatul ei, Michael Straight, avea ulterior să fie demascat ca unicul american din cercul de spioni al NKVD-ului de la Cambridge University, fiind menționat la sfârșitul capitolului 8. Șeful de spionaj sovietic Orlov a avut și el un rol în acea operațiune. 56. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 54, YUL. LegAtt către Director, 9 octombrie 1942, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 17– 18, a relatat că ambasadorul mijlocise la Washington în numele lui Hemingway, pentru a-și asigura serviciile lui Durán „cu scopul anume de al sprijini pe dl. Hemingway“. 57. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 54–55, YUL. 58. Baker, „Information from Robert Joyce“, 17 noiembrie 1963. 59. Joyce Papers, Box 1, Folder 5, 55, YUL. Potrivit FBI-ului, „organizația lui Hemingway s-a desființat și activitatea ei s-a încheiat la 1 aprilie 1943“. LegAtt către Director, 21 aprilie 1943, republicat în Fensch, Behind Islands in the Stream, p. 28. 8. PILAR ȘI RĂZBOIUL PE MARE: UN AGENT SECRET DIN GUVERNUL MEU 1. Jurnalul de bord de pe Pilar în „Other Material“, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Este de asemenea republicat în Terry Mort, The Hemingway Patrols, Scribner, New York, 2009, pp. 185–88. 2. Gregory H. Hemingway, Papa: A Personal Memoir, Houghton Mifflin, Boston, 1976, p.88. Gregory susține că a fost pe barcă în acea zi, dar cel mai probabil sunt vorbe în vânt. Cronicarul atent îl plasează în Key West în ziua respectivă. Chamberlin, The Hemingway Log, p. 240. 3. EH către Lillian Ross, 3 iunie 1950, în dosarul pentru anul 1942, Box 19, Carlos Baker Papers, PUL. 4. V. EH, „First Poem to Mary in London“, Nicholas Gerogiannis (ed.), Ernest Hemingway, 88 Poems, Harcourt, Brace, Jovanovich, New York, 1979, p. 104. 5. Jurnalul de bord al vasului Pilar. 6. EH lui Charles T. Lanham (CTL), 5 ianuarie 1949, în Box 1, Lanham-

Hemingway Papers, PUL. 7. Paul Hendrickson, Hemingway’s Boat: Everything He Loved in Life, and Lost, Knopf, New York, 2011, p. 9. 8. Ibid., p. 74. 9. V. capitolul 1. 10. EH către Leicester Hemingway, 28 iunie 1941, republicat în Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, pp. 300–301. 11. Ernest Hemingway (ed.), Men at War: The Best War Stories of All Time, Crown, New York, 1942. Baker, Hemingway, p. 371, descrie cum i-a cerut Crown lui Hemingway să lucreze la acea carte și cum a plănuit Hemingway să „se bazeze în mare măsură pe experiența editorială și militară“ a prietenilor săi Perkins, Thomason și Sweeny. 12. EH (ed.), Men at War, p. xi. 13. Ibid., p. xxiii. Smedley a scris câteva paragrafe în memoriile sale despre întâlnirea cu Hemingway. V. capitolul 6 și, în general, Ruth Price, The Lives of Agnes Smedley, Oxford University Press, Oxford, 2005. 14. EH (ed.), Men at War, p. xx. 15. Ibid, p. xxvii. 16. EH către Malcolm Cowley, 9 aprilie 1948, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 17. Braden, Diplomats and Demagogues, pp. 283–84. 18. EH către Alfred Rice, 15 decembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 654–56. 19. Gregory Hemingway, Papa, p. 70. 20. EH către Malcolm Cowley, 28 iunie 1948, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 21. Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, p. 223. Nu am reușit să mă documentez cu privire la misiunea de spionaj naval a lui Jenkinson. Probabil că era vorba de spionajul naval britanic. E posibil ca primul contact al lui Ernest Hemingway cu Jenkinson să fi avut loc atunci când englezul a vizitat Key West în 1937. Jenkinson mai avea relații și prin intermediul lui Joris Ivens. În timp ce făcea reportaje pentru London Daily Sketch, Jenkinson l-a întâlnit pe Ivens în China în 1938 și a început să corespondeze cu Hemingway despre situația din Orientul Îndepărtat. V.

Chamberlin, The Hemingway Log, p. 202. 22. Sir Anthony Jenkinson, America Came My Way, Arthur Barker, London, 1936, și Where Seldom a Gun Is Heard, Arthur Barker, London, 1937. 23. EH către Charles T. Lanham, 15 noiembrie 1948, în Box 1, LanhamHemingway Papers, PUL. 24. Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, p. 223. 25. Ibid. 26. Leicester Hemingway către EH, 19 martie 1940, în Norberto Fuentes, Hemingway in Cuba, Lyle Stuart, Secaucus, NJ, 1984, pp. 316–18. 27. Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, p. 223. 28. V. de exemplu EH către Anthony Jenkinson, 1 mai 1940, în Fuentes, Hemingway in Cuba, pp. 318–19. 29. Leicester Hemingway și Anthony Jenkinson, „A Caribbean Snoop Cruise“, Reader’s Digest 37, 1940, p. 128. 30. Ibid. 31. T. J. Wilkinson către William J. Donovan, 24 martie 1942, în dosarul „Leicester Hemingway“, COI/OSS Central Files, Entry 92, OSS Records (RG 226), NARA II. 32. EH către Grace Hemingway, iulie [fără dată] 1940, în Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, p. 297. Hemingway nu era doar politicos față de Leicester pentru că-i scria mamei sale. A mai lăudat munca sa și într-o scrisoare după război, adresată celui mai bun prieten al său. V. EH către Charles Lanham, 25 noiembrie 1948, în LanhamHemingway Papers, PUL. 33. V. capitolul 7. 34. V. de exemplu Ross E. Rowell, „Attaché Report“, 27 ianuarie 1940, în „Monograph Type Documents“, Box 27, Stack Area 370, Row 15, Compartment 29, Row 4, Office of Naval Intelligence Files, RG 38, NARA II. 35. Homer H. Hickam, Jr., Torpedo Junction: U-Boat War off America’s East Coast, 1942, Naval Institute Press, Annapolis, MD, 1996), pp. 159 și 291. 36. George S. Messersmith către Laurence Duggan, 30 ianuarie 1942,

DoS Designator 837.24, Box 4649, Department of State Files (RG 59), NARA II. Messersmith a fost predecesorul lui Braden. Un mesaj similar două luni mai târziu menționa o scufundare lângă Cuba. Ellis O. Briggs către Philip W. Bonsal, 27 martie 1942, DoS Designator 800.20237, Box 3220, DoS Files, NARA II. 37. EH către Leicester Hemingway, 28 iunie 1941, în Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, p. 300. 38. Ibid., p. 224. 39. EH către Leicester Hemingway, 28 iunie 1941. 40. Braden, Diplomats and Demagogues, p. 283. Braden dă impresia că această conversație a avut loc după ce Crook Factory și-a închis ușile; de fapt a existat o suprapunere semnificativă între cele două operațiuni. 41. Ibid., pp. 283-4. 42. Ibid. 43. EH, „Notes 1935–1944“, fără dată, în „Other Material,“ Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 44. Ellis Briggs, Shots Heard Round the World: An Ambassador’s Hunting Adventures on Four Continents, Viking, New York, 1957, pp. 55– 60. Briggs era ofițer superior la ambasadă în 1942 și a luat parte la consultări. V. și persoană anonimă către EH, 9 noiembrie 1942, o notă în „Caribbean Submarine War,“ World War II, Ernest Hemingway Collection, JFK Library, cu referire la „discuția“ lui Thomason „cu tine la Havana“. Chiar și Hemingway a corespondat cu Malcolm Cowley după război despre Operațiunea Friendless. V. EH către Malcolm Cowley, 9 aprilie 1948 și 28 iunie 1948, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 45. Briggs, Shots Heard Round the World, pp. 58–59. 46. EH către Malcolm Cowley, 9 aprilie 1948. 47. EH către Robert Joyce, 9 noiembrie 1942, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și EH către Don Saxon, 13 ianuarie 1949, în Box 11, Carlos Baker Papers, PUL. E posibil ca „Cucu“ sau „Cuckoo“ – ambele ortografii apar în scrisorile lui Hemingway – să fi fost numele de cod neoficial, dar permanent al lui Boyden ca aviator al Marinei.

48. Briggs, Shots Heard Round the World, pp. 59–60. Un email din partea Historical Reference Branch al Marine Corps History Division pe 18 august 2014 mi-a oferit informațiile de bază cu privire la serviciul lui Saxon. 49. Hayne D. Boyden către Cei interesați, 18 mai 1943, în Incoming Correspondence, Museo EH Collection, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 50. EH către Hayne D. Boyden, 2 noiembrie 1942, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 51. EH către Malcolm Cowley, 28 iunie 1948. 52. Ibid. 53. Office of Legal Attaché (Biroul Atașatului Juridic) către Director, FBI, 21 septembrie 1943, în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 87– 89. Dosarul se referă doar la „Informatorul Confidențial… # 396“, ceea ce sugerează faptul că intenția era de a-i proteja identitatea față de cei din afara Biroului. Indiferent de motiv, Hemingway pare să fi fost atent la ce-i spune lui 396 și nu i-a spus nimic controversat. 54. Martha Gellhorn către EH, 26 iunie 1943, în Moorehead (ed.), Selected Letters, p. 145. 55. Baker, Hemingway, p. 381. 56. EH către Malcolm Cowley, 28 iunie 1948. 57. Consemnarea pentru 10 decembrie 1942, WWII War Diaries, Caribbean Sea Frontier, aprilie 1942 până în decembrie 1943, Records of the Office of the CNO, RG 38, NARA II. Michael Reynolds, Hemingway: The Final Years, Norton, New York, 1999, pp. 72–81, citează mesaje similare și relatează cu multe amănute povestea Operațiunii Friendless. 58. Spruille Braden către EH, 7 martie 1944, în „Catalogued Correspondence,“ Spruille Braden Papers RBML, Columbia University. După război, Hemingway a menționat că dăduse scrisoarea avocatului său pentru a o păstra în siguranță. EH către Alfred Rice, 15 decembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 655. 59. EH către Spruille Braden, 21 martie 1944, în „Catalogued Correspondence“, Spruille Braden Papers, RBML, Columbia University. 60. EH către Archibald MacLeish, aprox. 5 mai 1943, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 544–46. Câteva luni mai târziu i-a scris lui Max

Perkins că „nu avea de gând să-și schimbe slujba de acum cu a altuia“. EH către Maxwell Perkins, 2 august 1943, în ibid., pp. 547 - 48. 61. Leicester Hemingway, My Brother, Ernest Hemingway, pp. 229–30. 62. Ibid., p. 230. 63. Propoziția relevantă din rezumatul dosarului din 1948 în Vassiliev Papers este: „În septembrie 1943, când «Argo» era în Havana, unde deținea o vilă, lucrătorul nostru l-a contactat și, înainte de plecarea sa în Europa, sau mai întâlnit doar de două ori“. Vassiliev, Black Notebook, p. 89. 64. V. de exemplu remarcile sale despre sovietici din timpul războiului, consemnate în Joyce Papers, Box 1, Folder 5, pp. 55–56, YUL. 65. Michael Straight, After Long Silence, Norton, New York, 1983, pp. 129-30. 66. Ibid. 67. Vassiliev, Black Notebook, p. 89. 9. SPRE PARIS: VITEAZ CA UN BIZON INDIAN 1. Nelson Lankford (ed.), OSS Against the Reich: The World War II Diaries of Colonel David K. E. Bruce, Kent State University Press, Kent, OH, 1991, p. 160; Anexa la David Bruce către EH, 12 iunie 1955, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. V. și Robert Fuller, „Hemingway at Rambouillet,“ Hemingway Review 33, nr. 2 (primăvara 2014), pp. 68–70. 2. Lankford (ed.), OSS Against the Reich, p. 160. 3. EH către Mary Welsh (MW), 27 august 1944, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 564. 4. David Bruce către EH, 12 iunie 1955. 5. Martha Gellhorn către Clara Spiegel, 4 martie 1942, în Spiegel Folder, Box 12, Carlos Baker Papers, PUL. 6. Moorehead (ed.), Selected Letters, pp. 149–60. 7. Joyce descrie plecarea lui de la Serviciul Extern în Joyce Papers, Box 1, Folder 6, 1, YUL. Dosarul său de angajat al OSS cuprinde și el material referitor la candidatura și serviciul în OSS. Robert P. Joyce Personnel File, OSS Files, NARA II. 8. Joyce către Shepardson, 16 martie 1944, CIA FOIA Release. Scrisoarea aceasta conține referiri la un mesaj anterior de la Joyce către

Shepardson pe 9 februarie 1944, care nu se afla printre celelalte mesaje. Aceste registre au fost ulterior mutate la NARA în College Park, Maryland, unde mi-a fost imposibil să le găsesc. Am obținut materialul din informarea FOIA, care se pare că a avut loc în februarie 1983, prin bunăvoința specialistului Daniel Robinson. 9. McBaine către Shepardson, 14 februarie 1944, CIA FOIA Release. 10. Joyce către Shepardson, 16 martie 1944, CIA FOIA Release. 11. Magruder către Shepardson, 6 aprilie 1944, CIA FOIA Release. 12. Ibid. Nota lui Buxton se află pe aceeași pagină cu memorandumul lui Magruder, adresat lui Shepardson. 13. Bigelow către Shepardson, 21 aprilie 1944, CIA FOIA Release. 14. Shepardson către Joyce, 1 mai 1944, „METO Pouch Review“ (1 februarie – 27 mai 1944), Box 53, Entry 99, OSS Files, NARA II. Acesta este un rezumat al diverselor comunicări primite în această privință și nu include alte mesaje referitoare la Hemingway. 15. Baker, Hemingway, p. 385. 16. Moorehead, Gellhorn, p. 212. 17. Kert, The Hemingway Women, pp. 391–92. 18. Jennet Conant, The Irregulars: Roald Dahl and the British Spy Ring in Wartime Washington, Simon & Schuster, New York, 2008, este o descriere a activității sale. 19. Roald Dahl către „Dragă Mamă“, 19 octombrie 1943, Roald Dahl Museum and Story Centre (RDMSC), Buckinghamshire, England. 20. Roald Dahl către „Dragă Mamă“, 21 martie 1944, RDMSC. 21. Schița unei scrisori de la Roald Dahl către un destinatar necunoscut (probabil Carlos Baker), 28 iulie 1965, RDMSC. 22. Martha Gellhorn către Eleanor Roosevelt, 28 aprilie 1944, în Moorehead (ed.), Selected Letters, pp. 160–61. 23. Schița unei scrisori a lui Roald Dahl către un destinatar necunoscut (probabil Carlos Baker), 28 iulie 1965, RDMSC. Boxerul era George Brown. Baker, Hemingway, p. 386. 24. Matthew Sweet, The West End Front, Faber & Faber, London, 2011, p. 91. 25. V. de exemplu ibid., în special pp. 82–92.

26. Vassiliev, Black Notebook, p. 89. Citat de asemenea și în Haynes et al., Spies, p. 154. 27. EH, „Voyage to Victory“, în White (ed.), By-Line, pp. 340–41. 28. EH către Charles Poore, 16 martie 1953, în Box 11, Carlos Baker Papers, PUL; EH lui Konstantin Simonov, 20 iunie 1946, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 607–9. 29. H. R. Stoneback, „Hemingway’s Happiest Summer – ‘The Wildest, Most Beautiful, Wonderful Time Ever’ or The Liberation of France and Hemingway“, North Dakota Quarterly 64, nr. 3 (vara 1997), pp. 184–220, este o inegalabilă trecere în revistă a literaturii pe acest subiect, dar și o lucrare minunată în sine. M-am bazat și pe Reynolds, Hemingway: The Final Years, mai ales pp. 101–109. 30. Citat în Baker, Hemingway, p. 404. 31. EH către Charles Poore, 16 martie 1953, în Poore Folder, Carlos Baker Papers, PUL. 32. EH, „Battle for Paris“, în White (ed.), By-Line, p. 365. O altă sursă de încredere este EH către MW, 27 august 1944, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 33. Richard Harris Smith, OSS: The Secret History of America’s First Intelligence Agency, University of California Press, Berkeley, 1981, p. 191. 34. Robert Capa, Slightly Out of Focus, Random House, New York, 1999, p. 179. 35. David Bruce către EH, 12 iunie 1955, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Bruce a anexat un manuscris dactilografiat cu amintirile sale legate de Rambouillet, pe care-l pregătise pentru „un scriitor“, probabil pentru Denis Brian sau Malcolm Cowley. 36. Citat în Nelson Lankford, The Last American Aristocrat: The Biography of Ambassador David K. E. Bruce, Little, Brown, Boston, 1996, p. 155. V. și Lankford (ed.), OSS Against the Reich, p. 160. 37. S.L.A. Marshall, Bringing Up the Rear, Presidio Press, San Francisco, 1979, p. 101. Cartea cuprinde reeditarea unui articol despre 1944, publicat pentru prima oară în 1961. 38. Lankford (ed.), OSS against the Reich, p. 160. 39. David Bruce către Carlos Baker, 13 decembrie 1965, în David Bruce

Papers, Virginia Historical Society, Richmond. 40. Lankford (ed.), OSS against the Reich, p. 166. 41. Miles Copeland, The Game Player, Aurum Press, London, 1989, p. 55. Copeland era un ofițer OSS care a ajuns la hotel pe 21 august. Versiunea un pic diferită a lui Hemingway se află la EH, „Battle for Paris“, în White (ed.), By-Line, p. 369. 42. EH către CTL, 8 noiembrie 1948, în Lanham-Hemingway Papers, PUL. 43. Ibid. 44. David Bruce către EH, 12 iunie 1955. 45. David Bruce către Carlos Baker, 23 noiembrie 1965, în David Bruce Papers, Virginia Historical Society, Richmond. „Din când în când îl vedeam furios, mai ales după ce bea prea mult“. 46. Lankford (ed.), OSS against the Reich, p. 168. 47. EH, „How We Came to Paris“, în White (ed.), By-Line, p. 374. 48. David Bruce către EH, 12 iunie 1955; Lankford (ed.), OSS against the Reich, p.169. V. și EH către Charles Poore, 16 martie 1953, care include afirmația că el a stabilit două rute alternative spre Paris, „unde nu trebuia decât să lupți de două ori“. Poore Folder, Box 11, Carlos Baker Papers, PUL. 49. David Bruce către EH, 23 august 1944, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 50. Andy Rooney, My War, Public Affairs, New York, 2000, p. 205. 51. Lankford (ed.), OSS against the Reich, p. 171. Sursa este jurnalul de război al lui Bruce. 52. Ibid., pp. 172–73. Bruce nu spune exact dacă Hemingway s-a urcat pe Arc împreună cu el, dar din jurnalul său și din alte surse este aproape sigur că scriitorul a fost cu Bruce înainte și după urcare. 53. Citat în A. E. Hotchner, Hemingway and His World, Vendome Press, New York și Paris, 1989, p. 162. 54. Lankford (ed.), OSS against the Reich, p. 174. 55. Marshall, Bringing Up the Rear, p. 95. Iris Carpenter, No Woman’s World, Houghton Mifflin, Boston, 1946, p. 113, descrie mâncarea de la Hotelul Ritz după eliberare. Mary Welsh Hemingway (MWH) face același

lucru în How It Was, Ballantine, New York, 1977, p. 144. 56. O excelentă discuție pe acest subiect se află în Fuller, „Hemingway at Rambouillet“, pp. 66–80. 57. Marshall, Bringing Up the Rear, p. 101. Bizonul indian este un bou sălbatic răspândit în Asia. 58. David Bruce către EH, 12 iunie 1955. 59. EH, „Battle for Paris“, p. 383. 10. PE FRONT: ULTIMELE LUNI ALE MARELUI RĂZBOI ÎMPOTRIVA FASCISMULUI 1. EH, „War in the Siegfried Line“, în White (ed.), By-Line, p. 392. 2. Reynolds, Hemingway: The Final Years, pp. 111–112, relatează bine aceste întâmplări. 3. MWH, How It Was, p. 143. 4. EH către MW, 11 septembrie 1944, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 506. 5. MWH, How It Was, p. 184. 6. EH către Helen Kirkpatrick, 12 noiembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 652. 7. Jacob A. Stein, „General Buck Lanham, Ernest Hemingway, and That Woman in Venice“, Washington Lawyer, ianuarie, 2003. 8. Ibid. 9. EH către Helen Kirkpatrick, 12 noiembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 652. 10. EH către Raymond O. Barton, 9 iunie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 640. V. și Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 222, cuprinzând o trimitere la afirmațiile lui Hemingway că ar fi fost recomandat de trei ori pentru Crucea pentru Serviciu Remarcabil. 11. War Department, FM 30-26: Regulations for Correspondents Accompanying U.S. Army Forces in the Field, War Department, Washington, DC, 1942, p. 2. 12. Citat în Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 116. 13. Ibid. 14. EH către MW, 13 septembrie 1944, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 568.

15. Baker, Hemingway, p. 434. 16. Ibid., p. 438. Lanham a scris despre eveniment în scrisori adresate lui Hemingway după război. CTL către EH, 6 noiembrie 1954 și 9 martie 1960, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 17. Există câteva versiuni ale acestui incident: Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 123; Stoneback, „Hemingway’s Happiest Summer“, p. 204 și Baker, Hemingway, p. 438. Atât Stoneback, cât și Baker se bazează pe mărturia directă a lui Walton. 18. Baker, Hemingway, p. 439. 19. Ibid., pp. 439-40. 20. EH către Alfred Rice, 15 decembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 656. 21. EH către MW, 14 aprilie 1945, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 584. 22. EH către Malcolm Cowley, 9 aprilie 1948 și 13 aprilie 1948, în Outgoing Correspondence, Hemingway Research Collection, JFK Library. 23. EH către CTL, 2 aprilie 1945, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 578–81. E posibil ca depresia lui Hemingway să fi fost o formă de SPT după experiențele intense în luptele din 1944. Într-o altă scrisoare de-ale sale către Lanham, descria un posibil simptom de SPT: trezindu-se acasă, neștiind unde se afla și dând în Mary să se trezească ca să-i spună că „nenorocita asta de casă“ era imposibil de apărat și că trebuiau să plece. EH către CTL, 5 ianuarie 1949, în Box 1, Lanham- Hemingway Papers, PUL. 24. EH către CTL, 14 aprilie 1945, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 25. EH către Maxwell Perkins, 23 iulie 1945, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 593–95. 26. EH către Konstantin Simonov, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 608. În 1946, Lanham scria că Hemingway era unul dintre cele două persoane pe lumea asta care-l înțelegeau și că singurul mod în care putea să se relaxeze, „în afară de desfrânare“, era să-i scrie scrisori lui Hemingway. CTL către EH, 15 iulie 1946, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 27. EH către Maxwell Perkins, 23 iulie 1945, în Baker (ed.), Selected

Letters, p. 594. 28. EH către CTL, 23 mai 1953, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. În pasajul acesta i-a scris lui Lanham despre faptul că iubea „știința și exercițiul de a se descotorosi de Kraut“. 29. Vassiliev, Black Notebook, p. 89; citat în Haynes et al., Spies, p. 154. 11. „FIORII“: NICI PACE, NICI RĂZBOI 1. Mary Lanham către EH, 10 octombrie 1945, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 2. Vizita soților Lanham a început pe 22 septembrie. V. EH către MW, 28 septembrie 1945, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 601–3. 3. Mary Lanham către Carlos Baker, 1 iunie 1964, în dosarul pentru anul 1945, Box 20, Baker Papers, PUL. Aceasta este principala mea sursă pentru această întâmplare. 4. Fotografia se află în Box 1, Lanham–Hemingway Correspondence, PUL. 5. Citat în Bruccoli (ed.), Hemingway and the Mechanism of Fame, p. 90. 6. Această relatare e identică cu cea din Amy Knight, How the Cold War Began: The Igor Gouzenko Affair and the Hunt for Soviet Spies, Carroll & Graf, New York, 2005, în special pp. 32–35. 7. P. J. Philip, „Soviet Embassy Ex-Aide Gave Tip On Leak of Canada’s Science Data“, New York Times, 19 februarie 1946. 8. V. de exemplu Walter Isaacson și Evan Thomas, The Wise Men, Touchstone, New York, 1986, p. 357. 9. EH către CTL, 21 februarie 1946, Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 10. Textul complet al discursului poate fi găsit în Winston S. Churchill, „Mr. Churchill’s Address Calling for United Effort for World Peace“, New York Times, 6 martie 1946. 11. EH către Konstantin Simonov, 20 iunie 1946, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 607–9. 12. EH către CTL, 30 iunie 1946, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 13. Ibid. 14. EH către CTL, 17 ianuarie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway

Papers, PUL. 15. Hemingway către „Miss Craipeau“, 13 februarie 1947, Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Craipeau, cu prenumele necunoscut, se pare că-i trimisese lui Hemingway o carte și un articol despre Uniunea Sovietică și-i ceruse probabil părerea. V. și discuția despre scrisoare în capitolul 7. 16. Harold Strauss, „The Riddle of Moscow’s Trials“, New York Times, 25 mai 1941. Aceasta este o recenzie a cărții Întuneric la amiază. 17. Edward Dmytryk, Odd Man Out: A Memoir of the Hollywood Ten, Southern Illinois University Press, Carbondale, 1996, pp. 14–15. 18. Kenneth L. Billingsley, „Hollywood’s Missing Movies: Why American Films Have Ignored Life Under Communism“, Reason, iunie 2000 și Billingsley, Hollywood Party: How Communism Seduced the American Film Industry in the 1930s and 1940s, Forum, Roseville, CA, 2000. 19. Koestler, Invisible Writing, p. 451. Koestler și Hemingway aveau mulți prieteni comuni. 20. „Smashing of Fascist Spy Nest“, Daily Worker, 16 iunie 1937. 21. Harold Denny, „Many Doubts Rise in Russia on Guilt of Eight Generals“, New York Times, 25 iunie 1937. În zilele noastre nu există aproape nici un dubiu că Tuhacevski era nevinovat de acuzațiile aduse împotriva lui și vinovat doar de faptul că era un strălucit lider militar care putea într-o zi să-l eclipseze pe Stalin. În anii ’30 și ’40 erau frecvente trei interpretări ale epurărilor, în Statele Unite. În special în timpul războiului, unora dintre americani – precum fostului ambasador în Uniunea Sovietică William Davis – le plăcea să creadă că acuzații erau vinovați și că Stalin avea de-a face cu adevărați dușmani. O altă abordare era aceea de a suspecta faptul că procesele-spectacol erau doar asta, dar să recunoască că nu erau prea multe lucruri pe care Statele Unite puteau sau trebuiau să le facă în legătură cu acestea. Lucrul acesta avea sens în timpul războiului; Uniunea Sovietică își putea trata cetățenii așa cum dorea. Cea de-a treia abordare era de a fi de partea lui Churchill și de a-și rezerva dreptul de a-l denunța pe dictatorul ale cărui excese sângeroase le rivalizau cu ușurință pe acelea ale lui Hitler. V. de exemplu discuția la Ronald Radosh și Allis

Radosh, Red Star over Hollywood, Encounter Books, San Francisco, 2005, pp. 94–95. 22. EH către CTL, 17 ianuarie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 23. Ibid. Pentru contextul general v. de exemplu discuția din Joseph P. Lash, Eleanor: The Years Alone, Norton, New York, 1972, pp. 82–89, despre liberali care aveau oarecare simpatii față de sovietici. Când Wallace a devenit orb la excesele sovietice, chiar și Eleanor a rupt relațiile cu el, cu părere de rău. 24. Robert J. Donovan, Conflict and Crisis: The Presidency of Harry S Truman, 1945–1948, Norton, New York, 1971, p. 284. 25. Există multe dezbateri despre această perioadă. Cele pe care le-am considerat utile în mod special sunt: Bradley, A Very Principled Boy; Sam Tanenhaus, Whittaker Chambers: A Biography, Random House, New York, 1997 și Walter Goodman, The Committee: The Extraordinary Career of the House Committee on Un-American Activities, Farrar, Straus, New York, 1968. 26. Eric Bentley (ed.), Thirty Years of Treason: Excerpts from Hearings Before the House Committee on Un-American Activities 1938–1968, Thunder’s Mouth Press, New York, 1971, p. 57. Prima țintă de dinainte de război a comitetului erau simpatizanții naziști. 27. Acest lucru se va întâmpla în 1996. V. National Security Agency and Central Intelligence Agency, Venona: Soviet Espionage and the American Response, 1939–1957, NSA și CIA, Washington, DC, 1996. 28. U.S. House of Representatives, This Is Your House Committee on UnAmerican Activities, U.S. Government Printing Office, Washington, DC, 1954, p. 17. 29. Goodman, The Committee, p. 204. 30. Bentley (ed.), Thirty Years of Treason, pp. 84, 91–92. 31. Martha Gellhorn, „Cry Shame“, New Republic, 6 octombrie 1947. 32. Bentley (ed.), Thirty Years of Treason, p. 86. 33. Ibid., p. 106. 34. Hanns Eisler, „Statement on Leaving the USA“, 27 martie 1948, disponibil pe www.eislermusic.com (accesat pe 9 iunie 2015).

35. Dmytryk, Odd Man Out, p. 39. 36. John Sbardellati, J. Edgar Hoover Goes to the Movies: The FBI and the Origins of Hollywood’s Cold War, Cornell University Press, Ithaca, NY, 2012, în special pp. 197–208, este o excelentă dezbatere despre frica față de subversiunea comunistă și despre criteriile aplicate mai ales filmelor nesemnificative. V. și Billingsley, „Hollywood’s Missing Movies“ și Hollywood Party, mai ales p. 282. Partidul Comunist sperase să influențeze conținutul filmelor în America prin intermediul unor membri de partid precum Cei Zece de la Hollywood. Reușiseră într-o oarecare măsură, dar nu în felul pe care și-l închipuia comitetul. Cu câteva excepții, Hollywoodul nu a făcut filme care să ridice în slăvi comunismul sau Uniunea Sovietică. Ce reușiseră Cei Zece să facă era să-și facă părticica lor ca să împiedice Hollywoodul să facă filme serioase despre Lenin sau Stalin și crimele lor împotriva umanității. Între 1941 și 2015, Hollywoodul a produs un număr mare de filme despre Cel de-al Treilea Reich, menținând imaginea teribilei viziuni despre lume a lui Hitler. Însă grație parțial Celor Zece, aproape că nu există filme care să-l descrie pe Stalin și paranoia sa criminală: puțin sau nimic despre foametea provocată de el sau despre epurările ordonate de el sau despre marele arhipelag de lagăre de concentrare pe care le-a înființat în Siberia. 37. V. de exemplu Gerald Horne, The Final Victim of the Blacklist: John Howard Lawson, Dean of the Hollywood Ten, University of California Press, Berkeley, 2006, p. 195. 38. Ibid., în special pp. 35–36. 39. Ibid. și Dmytryk, Odd Man Out, p. 21. 40. Bentley (ed.), Thirty Years of Treason, p.154 și pp. 158–59. 41. James D. Brasch și Joseph Sigman, Hemingway’s Library: A Composite Record, JFK Library Electronic Edition, Boston, 2000. Autorii au alcătuit un index al cărților după subiect, cu cărți despre spionaj la pagina 403; OSS la pagina 423; Rusia și Uniunea Sovietică la pagina 429; servicii secrete la p. 430 și FBI-ul la p. 435. Pe listă sunt incluse cel puțin două cărți care au ca subiect cazul lui Alger Hiss, spionul foarte mediatizat, deconspirat de Bentley și Chambers. Cartea lui Bentley nu se află pe listă, însă faimoasele memorii ale lui Chambers se aflau pe rafturi la Finca.

42. EH către CTL, 28 martie 1947, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. În aceeași direcție, avea să comenteze pe 15 aprilie 1948 că nu agrea multe dintre politicile lui Truman și ale lui Forrestal. EH către CTL, 15 aprilie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 634. 43. Edward Dmytryk, unul din Cei Zece de la Hollywood, a explicat în memoriile sale că expresia a fost „folosită anterior, în timpul și mult după război ca una dintre instrucțiunile de verificare a loialității…Însemna că oricine era… împotriva… Italiei lui Mussolini sau Germaniei lui Hitler [după Pearl Harbor] era în regulă … Dar oricine se pronunțase împotriva acelorași regimuri înainte de 7 decembrie 1941 era, evident, un stângist extrem și periculos, de vreme ce doar comuniștii s-au opus în mod oficial răspândirii fascismului la vremea respectivă“. Dymtryk, Odd Man Out, p. 3. 44. EH către CTL, 28 martie 1947. 45. V. de exemplu CTL către EH, (1) 19 iunie 1946 și (2) 13 ianuarie 1948, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library, în care (1) Lanham stabilește limite clare ale toleranței sale față de sovietici și (2) vorbește despre preferințele sale politice. Având în vedere cât de mult timp a fost necesar ca scrisorile să ajungă la destinație, corespondența dintre EH–CTL pare adesea disparată, ca și cum scrisorile ar fi trecut, în sens propriu și figurat, una pe lângă cealaltă la poștă. 46. V. de exemplu FBI, „North American Spanish Aid Committee, An Internal Security Case“, 12 martie 1941, Dosarul 100-HQ-7058, Box 1176, FBI Records (RG 65), NARA II. 47. V. „Memo from the Office of the Director,“ fără dată, în vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în iulie 2014). Acest memoriu vine după o consemnare din decembrie 1942 și înaintea uneia din aprilie 1943. Memoriul cuprinde nota suplimentară „4/27/43 memo Dir“, cu referire la memoriul pregătit ca răspuns la cererea lui Hoover. 48. D. M. Ladd, „Memorandum for the Director Re: Ernest Hemingway“, 27 aprilie 1943, vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în iulie 2014), reprodus în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 30–31. 49. Dosarul poate fi consultat în întregime pe site-ul FBI la vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015). Pe măsură ce documente sau părți din documente sunt desecretizate, FBI-ul încă mai

adaugă din când în când conținut la informațiile de pe siteul său, lucru care îl face o sursă un pic mai actualizată decât cartea lui Fensch, Behind Islands in the Stream, care reeditează cea mai mare parte a dosarului disponibil în 2009. Dosarul cu numărul 64-23312 pare să-i fie dedicat în totalitate lui Hemingway. V. Gerald K. Haines și David A. Langbart, Unlocking the Files of the FBI: A Guide to Its Records and Classification System, Scholarly Resources, Wilmington, DE, 1993, în special p. 63, care explică clasificarea 64 și afirmă că include „un dosar despre Ernest Hemingway“. Nu există dovezi că Biroul ar fi întocmit orice alte dosare despre Hemingway. Credeți-mă, am căutat și am întrebat de multe ori! 50. Pentru un punct de vedere diferit, a se consulta Jeffrey Meyers, Hemingway: Life into Art, Cooper Square, New York, 2000, p. 109, și discuția din epilogul acestei cărți. 51. Blind Memorandum on „Ernest Hemingway,“ 20 iulie 1955, vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015), reprodus în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 96–98. Dacă Biroul îl cerceta pe Hemingway, ar fi încercat să argumenteze că el comisese o infracțiune și atunci ar fi avut un număr diferit al dosarului. Iar dosarul ar fi fost mult mai lung. De exemplu, dosarul de la FBI al lui Joris Ivens ajungea până la 650 de pagini. Schoots, Living Dangerously, p. 169. Câțiva ani mai târziu, Hoover avea să le spună subordonaților săi că nu credea că Hemingway ar avea legături cu comuniștii. Un comentariu marginal cu scrisul lui Hoover la scrisoarea lui Quentin Reynolds către J. Edgar Hoover, 6 ianuarie 1964, vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015). Cu alte cuvinte, Biroul îl considera pe Hemingway o neplăcere ocazională, mai ales în 1942 și 1943 în Cuba, dar nu un comunist, cu atât mai puțin un spion comunist. V. și discuția din epilog. 52. EH către CTL, 5 ianuarie 1949, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL: Hemingway i-a povestit lui Lanham că din 1942 și până în 1944, sursa lui era „un tinerel de la cenzură“. 53. „Citation for Bronze Star Medal“, fără dată, în dosarul World War II, Other Material, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 54. EH către CTL, 1 iulie 1947, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL.

55. Ibid. Mai târziu, Hemingway a făcut referire la Steaua lui de Bronz ca „cea mai distinsă vechitură pe care i-o puteau înmâna unui civil“. EH către Alfred Rice, 15 decembrie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 656. 56. EH către CTL, 3 septembrie 1947, Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. În cursul verii anului 1947, George Kennan a publicat faimosul său articol despre necesitatea ca „politica SUA față de Uniunea Sovietică să fie aceea a unei limitări pe termen lung, perseverentă, dar fermă și vigilentă, a tendințelor de expansiune rusești“, iar Congresul discuta dacă să furnizeze ajutor economic Europei Occidentale prin intermediul Planului Marshall. 57. EH către CTL, 15 aprilie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 634. 58. EH către Charles Scribner, 29 octombrie 1947, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 630. 59. „Chicken“, prescurtarea lui Hemingway pentru „chickenshit“, un substantiv sau adjectiv preferat. EH către CTL, 27 noiembrie 1947, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 60. Ibid. A folosit un limbaj asemănător în EH către Charles Scribner, 22 iulie 1949, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 659. 61. V. consemnări despre Hemingway în Individual Name Files, Box 131 și Master Name Index, Box 291, Un-American Activities Committee, Records of the House of Representatives (RG 233), NARA, Washington, DC. HUAC își începea activitatea urmărind o pistă anume – poate un articol de ziar, un cetățean îngrijorat sau o altă parte din guvern. Dacă pista părea promițătoare, comitetul trecea la o anchetă preliminară întreprinsă de unul sau mai mulți dintr-o duzină de anchetatori. Anchetatorii numărau printre ei câțiva foști agenți speciali ai FBI-ului și ai serviciilor secrete, care puteau apela la relațiile pe care și le făcuseră în viața profesională. Odată ce adunaseră suficiente informații, anchetatorii prezentau rezultatele președintelui, care se consulta cu membrii comitetului și apoi hotăra dacă să continue cu audierile oficiale. Procesul este descris în U.S. House of Representatives, This Is Your House Committee on Un-American Activities. 62. Radosh și Radosh, Red Star over Hollywood, pp. 203, 205, 216. 63. Ibid., p. 216.

64. Citat în Donaldson, Archibald MacLeish, p. 398. Mai târziu avea să vorbească împotriva lui McCarthy. Ibid., pp. 426–29. 65. Citat în Peter N. Carroll, The Odyssey of the Abraham Lincoln Brigade: Americans in the Spanish Civil War, Stanford University Press, Stanford, CA, 1994, p. 73. 66. John A. Kneip, „Evaluation of Milton Wolff“ [on Form 2725, nedatat, circa 1945], Wolff Personnel File, OSS Records, NARA II. 67. Statele Unite și Spania aveau să semneze un acord în 1953, prin care deveneau aliați împotriva sovieticilor. Franco a renunțat la putere doar odată cu moartea sa, în 1975. 68. Carroll, The Odyssey of the Abraham Lincoln Brigade, pp. 279–90, este o descriere excelentă a activismului lui Wolff după război. 69. EH către Milton Wolff, ianuarie 1941 [fără dată], republicată în Baker, Hemingway, p. 357. 70. EH către Milton Wolff, 23 ianuarie 1941, în Box 1, Milton Wolff Papers, Tamiment Library, New York University. 71. Peter Viertel, Dangerous Friends: At Large with Huston and Hemingway in the 1950s, Doubleday, New York, 1992, p. 11. Viertel pretindea că a auzit povestea de la Hemingway. 72. EH către Milton Wolff, 26 iulie 1946. Copie a scrisorii furnizate de un colecționar particular. În special după război, cuvântul „brigadă“ a înlocuit cuvântul inițial de „batalion“ în desemnarea unității. 73. Hemingway a amintit de telefon în scrisoarea către Wolff. Ibid. Wolff a amintit și el de acesta într-o scrisoare adresată lui Carlos Baker. MW către Carlos Baker, 9 martie 1964, în Box 13, Carlos Baker Papers, PUL. 74. EH către Milton Wolff, 26 iulie 1946. 75. Irving Fajans, Înregistrare pe bandă a lui Hemingway, februarie 1947, în dosarul pe anul 1947, Box 20, Carlos Baker Papers, PUL. V. și descrierea negocierii de către Wolff în Milton Wolff, „We Met in Spain“, American Dialogue 1, nr. 2, octombrie–noiembrie 1964, pp. 8–9. 76. Milton Wolff către EH, 27 mai 1947, în „Other Material“, Museo Ernest Hemingway, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 77. Chamberlin, The Hemingway Log, pp. 264–65, îl plasează pe Hemingway altundeva în septembrie 1947.

12. RĂZBOIUL RECE: GATA CU CUVINTELE CURAJOASE 1. Citat în Kessler, Clever Girl, p. 159. 2. C. P. Trussell, „Woman Links Spies to U.S. War Offices and the White House“, New York Times, 31 iulie 1948. 3. Relația dintre Golos și Bentley a început în 1938. Ea și-a amintit că a început să lucreze ca intermediar în iulie 1941. 4. U.S. House of Representatives, Hearings before the Committee on UnAmerican Activities (Second Session, 1948), Superintendent of Documents, Washington, DC, 1948, sec. 526. V. și Kessler, Clever Girl, pp. 63–64. 5. Elizabeth Bentley, Out of Bondage, Devin-Adair, New York, 1951, p. 65. Cartea a fost publicată în foileton în revista McCall’s în mai, iunie și iulie 1951. 6. EH către CTL, 28 iulie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. Ulterior i-a scris că a vorbit cu un înalt funcționar sovietic în Spania, care era dispus să-i arate „cum erau conduse toate lucrurile“ pentru a-i da posibilitatea să relateze cu exactitate. EH către Bernard Berenson, 14 octombrie 1952, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 789. 7. EH către CTL, 27 noiembrie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 8. EH către CTL, 8 ianuarie 1951, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 9. Craig, Treasonable Doubt, p. 276. 10. Ben Steil, „Red White: Why a Founding Father of Postwar Capitalism Spied for the Soviets“, Foreign Affairs, martie–aprilie 2013, prezintă un rezumat excelent al cazului White, mult mai captivant pentru mine din majoritatea punctelor de vedere decât cartea lui Craig, Treasonable Doubt. Cartea bazată pe dosarele de la NKVD ale lui Vasiliev ajunge la aceeași concluzie ca Steil. V. Haynes et al., Spies, pp. 258–62, care încheie spunând că „dovezile sunt copleșitoare… White a ajutat serviciile secrete militare sovietice în anii ’30 și KGB-ul din 1943 până în 1945 și a comis sperjur în mărturia dată în Congres“. 11. EH către CTL, 24 noiembrie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 12. EH către CTL, 26 noiembrie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway

Papers, PUL. 13. EH către CTL, 22 decembrie 1948, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 14. „Mc’Carthy’s Charge Is Denied by Duran“, New York Times, 15 martie 1950. De data aceasta era ceva adevăr în acuzațiile lui McCarthy. Durán nu a fost niciodată înverșunat cu privire la nimic, dar fusese un tovarăș de drum și servise, chiar dacă pentru scurt timp, ca șef al serviciilor secrete militare republicane, care se afla în mare parte sub controlul NKVD-ului. Probabil nu l-a ajutat nici faptul că cumnatul soției sale era spionul sovietic Michael Straight. 15. Ibid. Aceeași poveste cuprindea și apărarea pe care Braden i-a luat-o lui Durán. 16. Citat în Kessler, Clever Girl, p. 211. 17. Elizabeth Bentley, „I Joined the Underground with the Man I Loved“, McCall’s, iunie 1951; Elizabeth Bentley, „How I Was Used by the Red Spy Ring“, McCall’s, iulie 1951; și Elizabeth Bentley, „I Met Tragedy and Disillusion“, McCall’s, august 1951. Așa cum s-a menționat anterior, memoriile sale au fost publicate sub formă de carte în același an. Bentley, Out of Bondage. 18. V. de exemplu Haynes et al., Spies, p. 543. 19. „Operational Letter“, 3 iulie 1950, în Vassiliev, Black Notebook, p. 95. 20. Ibid. Ani mai târziu, în arhiva secretă a NKVD-ului, cercetătorul Vasiliev a văzut, legat de aceasta, „o listă de agenți cu care secția de la Washington a fost chemată să reînnoiască legătura în ’48–’50 …[care-l] include pe «Argo»“, identificat ca un „renumit ziarist, recrutat în 1941“ care nu „oferise informații valoroase“. Vassiliev, Black Notebook, pp. 81, 83. 21. EH către CTL, 8 ianuarie 1951, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL; Hotchner, Papa Hemingway, p. 69. 22. EH către CTL, 5 ianuarie 1949, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 23. Milton Wolff către EH, 8 august 1950, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Politica SUA se îndrepta în direcția colaborării cu Franco împotriva sovieticilor. Pentru reacția lui Wolff

față de acea politică, v. de exemplu Carroll, The Odyssey of the Abraham Lincoln Brigade, p. 293; Peter N. Carroll și James D. Fernandez, Facing Fascism: New York and the Spanish Civil War, NYU Press, New York, 2007, pp. 180–181. 24. EH către Milton Wolff, 7 mai 1950, în Milton Wolff Papers, Tamiment Library, NYU. Întâmplarea a fost suficient de memorabilă pentru Hemingway încât să i-o descrie și lui Hotchner. Hotchner, Papa Hemingway, p. 68. 25. EH către Wolff, 7 mai 1950. Un exemplu interesant al sprijinului dat de Hemingway anumitor veterani era acela al lui Evan Shipman, care i-a scris lui Hemingway în 1950 să-i descrie poziția sa politică „foarte izolată“ cu privire la serviciul său din Spania. Când s-a îmbolnăvit mai târziu în cursul anului, Hemingway a avut grijă de el în Cuba. V. Sean O’Rourke, Grace Under Pressure: The Life of Evan Shipman, Harvardwood, Boston, 2010, capitolul 11. 26. Milton Wolff, „We Met in Spain“, American Dialog 1, nr. 2 (octombrie – noiembrie 1964). 27. Milton Wolff către EH, 8 august 1950. 28. Wolff, „We Met in Spain“. 29. EH către Joseph McCarthy, 8 mai 1950, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 693. Aceasta nu era singura scrisoare plină de furie pe care a redactat-o Hemingway, dar pe care probabil nu a trimis-o în 1950. V. discuția în Chamberlin, The Hemingway Log, p. 279. 30. Baker (ed.), Selected Letters, p. 693. 31. EH către Charles Scribner Jr., 29 iunie 1948, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 641. 32. EH către A. E. Hotchner, 25 martie 1951, în Albert J. DeFazio III (ed.), „Dear Papa, Dear Hotch“: The Correspondence of Ernest Hemingway and A. E. Hotchner, University of Missouri Press, Columbia, 2005, p.119. Specialistul Richard K. Sanderson a prezentat un argument similar cu privire la introducerea la Men at War, analizând revizuirile postbelice făcute de Hemingway pentru a o alinia la schimbările din climatul politic. „Cold War Revisions of Hemingway’s Men at War“, Hemingway Review 20, nr. 1 (toamna 2000), pp. 29–60.

33. V. de exemplu Alfred Rice lui Vojtěch Strnad, 28 august 1957, în Box 4, Hemingway Legal Files, New York Public Library. 34. Viertel, Dangerous Friends, p. 252. 35. Inițiativa lui Koestler a avut loc în 1950. Michael Scammell, Koestler, Random House, New York, 2009, p. 372, nota 639. 36. EH, Across the River and Into the Trees, Scribner, New York, 1950, p. 70. 37. Recenziile din The Saturday Review și ale lui Kazin sunt citate în Hendrickson, Hemingway’s Boat, pp. 331–35. 38. „Books: On the Ropes“, Time, 11 septembrie 1950. 39. Citat în Hendrickson, Hemingway’s Boat, pp. 334–35. Hendrickson a fost probabil primul care a publicat schița scrisorii lui Hemingway. V. și Chamberlin, The Hemingway Log, p. 279. 40. Washington to Center, October 1, 1950, in Vassiliev, Black Notebook, p. 96. Mesajul cuprinde nota curioasă cum că Hemingway întreținea încă „relații prietenoase“ cu Joe North, care lucra acum pentru Daily Worker, ziaristul care îl îndemnase pe Hemingway să scrie despre uraganul din 1935 pentru New Masses și care probabil i-a făcut cunoștință lui Hemingway cu Golos. 41. Vassiliev, Black Notebook, p. 81 face referire la o listă datată 23 decembrie 1949, care-l descrie pe Hemingway ca bine-cunoscutul agent recrutat în 1941, care nu a oferit informații utile. Era unul dintre agenții cu care nu fusese „reînnoită legătura“ până la acea dată. O notă similară apare la pagina 83 a aceleiași surse. 13. FĂRĂ SPAȚIU DE MANEVRĂ: ANTIFASCISTUL MATUR ÎN CUBA ȘI LA KETCHUM 1. MWH, How It Was, p. 569. Memoriile ei sunt sursa primară a acestui paragraf. 2. Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 273. Se poate și ca armele să fi rămas acolo din altă perioadă, poate chiar din al Doilea Război Mondial, și să le fi păstrat fiindcă era strângător sau fiindcă voia să-și păstreze opțiunile. Totuși, probabil că și-a făcut curățenie în arsenalul din timpul războiului după disputa privind presupusul său sprijin pentru expediția împotriva lui Trujillo în 1947.

3. MWH, How It Was, p. 569. 4. Ibid. Gregorio i-a spus lui Fuentes că l-a sprijinit multă vreme pe Castro. Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 273. 5. Citat în Larry Grimes, Bickford Sylvester (eds), Hemingway, Cuba, and the Cuban Works, The Kent State University Press, Kent (Ohio), 2014, p. 29. 6. Ernest Hemingway, Bătrînul și marea, trad. Radu Pavel Gheo, Polirom, Iași, 2007, p. 141. 7. V. de exemplu Clancy Sigal, Hemingway Lives! (Why Reading Ernest Hemingway Matters Today), OR Books, New York / London, 2013, cap. 13. 8. Anders Österling, discursul ceremoniei de acordare a premiului pentru literatură. 9. „2013 Materials“ din Museo Ernest Hemingway, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. Comitetul Premiului Nobel este suedez și norvegian. 10. EH, „Nobel Prize Acceptance Speech“, republicat în Matthew J. Bruccoli (ed.), Conversations with Ernest Hemingway, University Press of Mississippi, Jackson (Mississippi) / London, 1986, p. 196. 11. Citat în Chamberlin, The Hemingway Log, p. 293. 12. V. de exemplu Reynolds, Hemingway: The Final Years, mai ales p. 280. 13. EH către CTL, 24 octombrie 1947, Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. Deși a pretins că doar le-a dat sfaturi conspiratorilor, și-a făcut destule griji privind posibile repercusiuni ca să fugă la Miami pentru câteva zile, până a fost clar că guvernul cubanez nu vrea să-l întrebe despre rolul pe care l-a avut; Chamberlin, The Hemingway Log, p. 266. Interviurile cu prietenii intimi ai lui Hemingway din Cuba, luate de Yuri Paporov pentru volumul Hemingway en Cuba, Siglo Veintiuno Editores, Mexico City / Madrid, 1993, pp. 87–105, sugerează că rolul lui Hemingway a mers mai departe decât de a da simple sfaturi și recomandări. Fuentes, Hemingway in Cuba, pp. 253–254, citează o afirmație a lui Herrera, potrivit căruia Hemingway „a dat ceva bani pentru… treaba aceea“. 14. Anthony DePalma, The Man Who Invented Fidel: Castro, Cuba, and Herbert L. Matthews of the New York Times, PublicAffairs, New York,

2006; Herbert L. Matthews, The Cuban Story, George Braziller, New York, 1961. 15. V. capitolul 3. 16. Citat în DePalma, The Man Who Invented Fidel, p. 60. 17. Citat în Bruccoli (ed.), Hemingway and the Mechanism of Fame, p. 60. 18. HLM către Carlos Baker, 15 noiembrie 1961, în Box 22, Carlos Baker Papers, PUL. V. de asemenea DePalma, The Man Who Invented Fidel, p. 65; Chamberlin, The Hemingway Log, p. 287; Matthews, The Cuban Story, p. 299. 19. Matthews, The Cuban Story, pp. 15–45, descrie aventura lui Matthews, așa cum face și DePalma, The Man Who Invented Fidel, pp. 79– 92. Citatele sunt la paginile 80 și 81 și într-una dintre ilustrațiile cu notițele de mână ale lui Matthews. 20. De Palma, The Man Who Invented Fidel, p. 80; Nancie Matthews, „Journey to Sierra Maestra: Wife’s Version“, Times Talk 10, nr. 7, martie 1957. 21. Matthews, The Cuban Story, p. 44. V., de asemenea DePalma, The Man Who Invented Fidel, p. 91. 22. Citat în Hunter S. Thompson, „What Lured Hemingway to Ketchum?“, National Observer, 25 mai 1964. 23. Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 272. James D. Brasch, „Hemingway’s Doctor: José Luis Herrera Sotolongo Remembers Ernest Hemingway“, Journal of Modern Literature 13, nr. 2, iulie 1986, pp. 185– 210, oferă un portret al lui Herrera. 24. Paporov, Hemingway en Cuba, pp. 390–391; Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 270. Atât Paporov, cât și cercetătorul cubanez Norberto Fuentes folosesc citate directe din Herrera. Cele două cărți au titluri foarte asemănătoare și se suprapun într-o anumită măsură, dar nu au conținut identic. 25. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 391. 26. Matthews, The Cuban Story, p. 299. 27. Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 272, citează mărturia lui Herrera. 28. Citat în Kenneth Tynan, Right & Left, Longmans, London, 1967, p.

336. Tynan l-a intervievat pe Castro în 1959. Liderul cubanez a spus că a citit Pentru cine bat clopotele de cel puțin patru ori. Fidel Castro, Ignacio Ramonet, Fidel Castro: My Life: A Spoken Autobiography, Scribner, New York, 2008, p. 209. 29. DePalma, The Man Who Invented Fidel, p. 99; Herbert L. Matthews, „Castro Is Still Alive and Still Fighting in the Mountains“, New York Times, 24 februarie 1957. 30. DePalma, The Man Who Invented Fidel, p. 109. 31. Ibid., 109. 32. Milton Wolff către Herbert L. Mathews, 4 aprilie 1957, în Box 1, Matthews Papers, RBML, Columbia University. Patru zile mai târziu, Matthews a răspuns: „Înțeleg ce simți despre a face ceva înainte să devii complet senil, fiindcă exact așa m-am simțit și eu și încă mă simt…“ Matthews către Wolff, 10 aprilie 1957, Box 1, Matthews Papers. 33. Pe baza informațiilor din vremea respectivă, chiar de la Hemingway, cea mai bună sursă pentru această întâmplare pare să fie „Hemingway Dog Slain“, New York Times, 22 august 1957. 34. René Villarreal, Raúl Villarreal, Hemingway’s Cuban Son: Reflections on the Writer by His Longtime Majordomo, Kent State University Press, Kent (Ohio), 2009, p. 123. 35. „Hemingway Dog Slain“. Altă versiune a acestei întâmplări este MWH, How It Was, p. 566, care menționează: „Cineva ne-a împușcat câinele, Machakos, în timpul nopții“. Machakos e o localitate din Kenya, căminul unui prieten al lui Hemingway, marele vânător Philip Percival. 36. Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 62. 37. Ibid., p. 62. 38. EH către CTL, 18 septembrie 1958, în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 39. EH către Layhmond Robinson, 23 august 1958, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. E o ciornă dactilografiată, corectată cu scrisul de mână al lui Hemingway. I-a scris, de asemenea, și lui Hotchner, spunând că Rice a făcut „exact ce i-am spus să nu facă“ și i-a atribuit „rahatul ăla“ clientului său. EH către A. E. Hotchner, 26 august 1958, în DeFazio (ed.), Dear Papa, Dear Hotch, p 232.

40. Jeffrey Meyers, „The Hemingways: An American Tragedy“, Virginia Quarterly Review, primăvara 1999, p. 273. Meyers discută relația cu suișuri și coborâșuri a lui Hemingway cu Rice. 41. „Hemingway Would Bar Reprints“, Washington Post and Times Herald, 6 august 1958. 42. EH către A. E. Hotchner, 25 martie 1951, în DeFazio (ed.), Dear Papa, Dear Hotch, p. 119. 43. Descrierea lui Rice se află la EH către CTL, 18 septembrie 1958, în Lanham-Hemingway Papers, PUL. Conversația cu reporterul este redată de Layhmond Robinson, „Hemingway Says He Will Drop Suit, Asserts That Political Fear Did Not Spur Attempt to Bar Reprint of Stories“, New York Times, 7 august 1958. Rice credea că, de fapt, Esquire avea dreptul să republice povestirile. V. Alfred Rice către EH, 30 iulie 1958, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. E limpede că din acest motiv a hotărât să se bazeze pe argumente politice, pe care le auzise de la Hemingway la telefon. V. Meyers, Hemingway, p. 516, pentru o versiune ușor diferită a acestei întâmplări. Acuzația lui Hemingway că Rice l-a luat pe nepregătite e parțial eronată, fiindcă Rice i-a trimis o telegramă succintă după ce a completat hârtiile pentru tribunal. Rice a adăugat că audierea va avea loc peste cinci zile. Alfred Rice către EH, 1 august 1958, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 44. Robinson, „Hemingway Says He Will Drop Suit“. 45. EH către Layhmond Robinson, 23 august 1958. 46. „The Old Man and the Fee“, Wall Street Journal, 8 august 1958 și menționată în Arnold Gingrich, „Scott, Ernest, and Whoever“, Esquire, decembrie 1966, p. 324. Gingrich și Hemingway au fost prieteni ani de zile, dar Gingrich n-a mai primit vești de la Hemingway după această dispută. V. și „Hemingway’s Suit“, Washington Star, 11 august 1958: articolele reflectau „sentimentele lui din acea perioadă, dar acum, chiar dacă mai e legat de acel sentiment, își dorește în mod vădit să le fi scris într-un mod diferit“, unul „conceput în așa fel, încât să se asigure că nu vor reveni să-l bântuie“. 47. MWH, How It Was, p. 568. 48. EH către dl și dna William D. Horne, 1 iulie 1958, în Baker (ed.),

Selected Letters, p. 884. Matthews a condamnat practica în reportajul său. V. Herbert L. Matthews, „Castro’s Kidnapping Shows War Is Still On; But Methods He Uses Have Cost Him Support of Friends in US“, New York Times, 6 iulie 1958. 49. MWH, How It Was, pp. 569, 571. 50. E interpretarea mea bazată pe împrejurări, dar și a unor cercetători, cum ar fi Michael Reynolds. V. de exemplu Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 312 și Chamberlin, The Hemingway Log, p. 307. 51. MWH, How It Was, p. 569. 52. Ibid., pp. 572–573. 53. EH către Patrick Hemingway, 24 noiembrie 1958, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 888. Observația că „ambele părți sunt odioase“ îi oglindea probabil sentimentele privind răpirile politice din partea oamenilor lui Castro. 54. Jules Dubois, Fidel Castro: Rebel, Liberator, or Dictator, BobbsMerrill, New York, 1959, p. 363. 55. DePalma, The Man Who Invented Fidel, pp. 141–143, este descrierea însuflețită a acestor evenimente, pe care mă bazez. 56. MWH, How It Was, p. 579. Multe cuvinte sunt asemănătoare într-o scrisoare către Lanham din 1960. V. EH către CTL, 12 ianuarie 1960, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 899. 57. MWH, How It Was, p. 579. Nu e clar dacă Times a folosit citatul. Căutarea amănunțită a citatului a fost fără succes. 58. EH către Gianfranco Ivancich, 7 ianuarie 1959, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 890. Era o aluzie la expresia latină sic transit gloria mundi, „așa trece gloria lumii“. O traducere la hijo de puta ar fi „fiu de târfă“. 59. EH către L. H. Brague, Jr., 24 ianuarie 1959, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 891–892. În același sens, v. John Crosby, „Peppery Radio Station Puts Zip into News“, Washington Post and Times Herald, 9 februarie 1959. Crosby relata că, la începutul lui februarie, „stăteam acasă, văzându-mi de treburile mele și ascultând dinamicul post de radio independent de la New York, WNEW, când crainicul a întrerupt emisiunea cu un interviu înregistrat cu scriitorul și revoluționarul ocazional Ernest

Hemingway. Hemingway a fost întrebat ce crede despre revoluția din Cuba…, iar el a spus că e foarte fericit în privința ei…“. 60. EH către Gianfranco Ivancich, 2 februarie 1959, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 61. Carlos Franqui, Family Portrait with Fidel, Vintage, New York, 1985, p. 17. 62. R. Hart Philips, „Cuban Show Trial of Batista Aides Opens in Stadium“, New York Times, 23 ianuarie 1959. 63. V. de exemplu „Havana-Trials Make Roman Holiday“, 2 februarie 1959 (cod film 1567.21), din arhivele British Pathé, accesat pe youtube.com în iulie 2015 și septembrie 2016. 64. Fred Brack, „Emmett Watson Reminisces“, Seattle PostIntelligencer, 21 octombrie 1981; Emmett Watson, My Life in Print, Lesser Seattle, Seattle, 1993, pp. 66–68. 65. Watson, My Life in Print, pp. 68–69. Watson descrie împrejurările cu ceva detalii: cum n-a luat notițe în timpul discuției, dar le-a bătut la mașină imediat după ce s-a încheiat, cum s-a oferit să-i arate notițele lui Hemingway (care n-a vrut să le revadă) și cum a auzit de la un prieten comun că lui Hemingway i-a plăcut articolul și „a fost ușurat“ că Watson l-a citat cu acuratețe. 66. Ibid., p. 70. 67. Emmett Watson, „Hemingway on Cuba and Castro“, Seattle PostIntelligencer, 9 martie 1959, reprodus în Watson, My Life in Print, pp. 69– 74. Agențiile de știri au preluat relatarea, iar aceasta a apărut în ziare din toată lumea, uneori într-o versiune prescurtată. V. de exemplu Emmett Watson, „Hemingway Defends Cuban Trials“, Milwaukee Sentinel, 11 martie 1959. Pentru o reflecție mai timpurie asupra vederilor lui Hemingway privind justiția revoluționară (care au devenit doar ușor mai conservatoare de-a lungul timpului), v. EH către „Miss Craipeau“, 13 februarie 1947, în Outgoing Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library, discutată în capitolul 7. 68. Watson, My Life in Print, p. 69. 69. EH către William Seward, 31 martie 1959, în Cutia 12, Carlos Baker Papers, PUL.

70. EH către Jack Hemingway, 30 martie 1959, în Cutia 22, Carlos Baker Papers, PUL. Scrisoarea poartă scrisul de mână al lui Mary. 71. Tynan, Right & Left, p. 62. 72. Acest paragraf se bazează pe mărturia lui Robert Herrera, fiul dr. Herrera, care a lucrat la Finca având diferite responsabilități. El i-a luat pe cei doi Hemingway de la aeroport atunci când s-au întors și a discutat despre revoluție cu Hemingway. Paporov, Hemingway en Cuba, pp. 396– 397. 73. Kenneth Tynan către Bill și Annie Davis, 30 aprilie 1959, în Kathleen Tynan (ed.), Kenneth Tynan Letters, Random House, New York, 1994, pp. 232–233. A scris această scrisoare după întoarcerea din Cuba, incluzând un comentariu privind aprecierea lui Hemingway față de Castro. V. de asemenea Kenneth Tynan, „A Visit to Havana“, Holiday 27, nr. 2 (februarie 1960), pp. 50–58. 74. Tynan, Right & Left, p. 334. Până la urmă, execuția s-a anulat din cauza ploii și nimeni n-a luat parte la ea. O versiune de mâna a doua, oarecum deformată, a acestei întâmplări apare la Nelson W. Aldrich (ed.), George, Being George, Random House, New York, 2008, pp. 145–146. 75. Kenneth Tynan către Terence Kilmartin, 11 aprilie 1959, în Tynan, Letters, pp. 231–232. Împrejurările sunt descrise la Tynan, Right & Left, pp. 335–336. 76. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 397. 77. Vázquez Candela era redactor la ziarul Revolución. Mărturia lui și a lui Herrera au fost înregistrate și publicate de Paporov, Hemingway en Cuba, pp. 398–399. V. și Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 275. Acesta citează un articol despre întâlnire: Euclides Vázquez-Candela, „Hemingway Worried About Cuba and Fidel“, Cuban Gazette 2, nr. 13 (13 februarie 1963), pe care nu l-am putut găsi. 78. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 398. 79. Ibid., p. 399. Reynolds, Hemingway: The Final Years, pp. 322–323, este o descriere excelentă a aceleiași întâlniri. Reynolds subliniază că notițele pregătite de Hemingway pentru această întâlnire se află printre documentele sale din arhiva John F. Kennedy. 80. Franqui, Family Portrait with Fidel, pp. 31–32, este o descriere a

acestor evenimente din partea unui cunoscător din interior, care relatează că Fidel Castro a ascultat sfaturile pentru care a plătit o firmă americană de relații publice. 81. Se pare că Franqui a inventat cuvântul fidelenglish, ibid., p. 31. Expresia „stângaci, dar clar“ este a lui Tynan, Right & Left, p. 336. V. și R. Hart Phillips, The Cuban Dilemma, Ivan Obolensky, New York, 1962, p. 72. 82. Franqui, Family Portrait with Fidel, p. 32. 83. Sursa acestui paragraf este Baker, Hemingway, pp. 547–548. 84. David a fost gazda lui Hemingway și în 1942 în Mexic, unde se dusese să asiste la câteva lupte de tauri și să-l viziteze pe Gustav Regler. 85. MWH, How It Was, p. 598. 86. „Ernest Hemingway Again in Cuba Arrives“, Revolución, 5 noiembrie 1959 (reprodus în Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 274). V. și „Hemingway Back in Cuba“, New York Times, 6 noiembrie 1959: „Dl Hemingway le-a spus ziariștilor că are toată simpatia față de regimul primministrului Fidel Castro“. Când i s-a cerut să dezvolte aceste comentarii după câteva zile, Hemingway n-avea nimic de spus. „Hemingways Plan Sun Valley Visit“, Washington Evening Star, 10 noiembrie 1959. 87. Citat într-o scrisoare a ambasadei de la Havana către Departamentul de Stat de la Washington, din 6 noiembrie 1959, lucru care a ajuns în dosarul lui Hemingway la FBI și a fost reprodus în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 100–101. 88. Ibid. Într-o scrisoare către Buck Lanham a pretins că „problema cu yanqui“ a fost ruptă din context. „A spune că nu ești un imperialist yanqui, ci un bătrân crescut în San Francisco de Paula“ nu era același lucru cu renunțarea la cetățenia americană. EH către CTL, 12 ianuarie 1960, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 899. Îi păsa și de reputația din Statele Unite, așa încât i-a trimis un mesaj „de corectură“ ziaristului de scandal Leonard Lyons. Ibid. 89. Hemingway i-a scris lui Lanham că vor petrece lunile de uragane în Idaho, iar restul timpului în Cuba. Ibid. 90. Herbert L. Matthews, Castro: A Political Biography, Penguin, London, 1969, p. 156. Matthews menționează că și-a păstrat impresia într-o

notiță pe care a scris-o după călătoria lui din martie 1960. Anterior, Mary îi scrisese lui Matthews și, vorbind în numele ei și al lui Hemingway, i-a lăudat „analiza aprofundată“ și „apărarea revoluției“. MH către Herbert L. Matthews, 27 ianuarie 1960, în Matthews Papers, RBML, Columbia University. 91. EH către CTL, 12 ianuarie 1960, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 899. Matthews avea să dezvolte o analiză similară privind ceea ce și el numea „viziune pe termen lung“, într-o scrisoare către Hemingway din 1961. Herbert L. Matthews către EH, 2 ianuarie 1961, în Matthews Papers, RBML, Columbia University. Joseph Alsop, „Hemingway’s Guest at a Cockfight“, Washington Post and Times Herald, 9 martie 1960, descrie atmosfera de la Havana în timpul vizitei lui, ca de altfel și Ruby Phillips, corespondenta New York Times care a trăit la Havana mai multe decenii. V. Phillips, The Cuban Dilemma, cap. 14. 92. EH către CTL, 12 ianuarie 1960. 93. Valerie Hemingway, Running with the Bulls: My Years with the Hemingways, Ballantine, New York, 2005, p. 116, este sursa primară cu privire la această întâlnire. V. și Mary Hemingway către CTL, 16 martie 1960 în Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. Mary a descris vizita lui Matthews și a spus că scena locală continua să fie „fascinantă“ pe măsură ce regimul înainta tot mai mult într-un limb politic și social. Ca și Hemingway, ea subliniază că nu era doar o schimbare a gărzii la palat, ci o revoluție reală, sprijinită de 75 de procente din populație. Întâlnirea ar fi putut avea loc pe 8 martie, data propusă de Matthews. Herbert L. Matthews către MWH, 1 februarie 1960, în Box 2, Matthews Papers, RBML, Columbia University. 94. După discuție, Matthews și-a notat că el și Hemingway au continuat să fie de acord în privința politicii cubaneze. Citat în Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 428. V. și Herbert L. Matthews către Carlos Baker, 15 noiembrie 1961, în Box 22, Carlos Baker Papers, PUL. 95. Castro a spus că a putut vorbi cu Hemingway „de două ori, foarte pe scurt“, în „primul an al Revoluției“. Castro și Ramonet, Fidel Castro: My Life, p. 592. 96. Valerie Hemingway, Running with the Bulls, p. 119.

97. Castro și Ramonet, Fidel Castro: My Life, p. 1. 98. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 402. 99. Ibid., p. 402. 100. Hotchner, Papa Hemingway, p. 235. 101. EH către Charles Scribner, Jr., 6 iulie 1960, în Baker (ed.), Selected Letters, p. 906. În memoriile lui, Bonsal a citat aprobator argumentele lui Hemingway împotriva înlăturării cotei. Philip W. Bonsal, Cuba, Castro, and the United States, University of Pittsburgh Press, Pittsburgh, 1971, p. 151. 102. EH către L. H. Brague, Jr., 24 ianuarie 1959, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 891–892. Și Matthews l-a găsit pe Bonsal abordabil, chiar când nu erau de acord. V. Herbert L. Matthews către Nancie Matthews, 9 iulie 1959, Box 2, Matthews Papers, RBML, Columbia University. 103. Valerie Hemingway, Running with the Bulls, pp. 106–107, este sursa principală pentru această întâlnire și cea din săptămâna care a urmat. Ea plasează aceste discuții cu Bonsal în aprilie, scriind că au avut loc chiar înainte să fie rechemat în țară. Totuși, rechemarea definitivă a lui Bonsal a avut loc în octombrie 1960, moment în care Hemingway era plecat din țară. Memoriile lui Bonsal afirmă că ambasada a început să-i sfătuiască pe cetățenii americani să părăsească Cuba în iulie, lună mai plauzibilă pentru această întâlnire. Bonsal, Cuba, Castro, and the United States, p. 167. V. de asemenea Villarreal și Villarreal, Hemingway’s Cuban Son, p. 133, care afirmă că diplomații SUA îl presau pe Hemingway să părăsească Cuba și presupune că întâlnirea a avut loc vara, așa cum face și Mary Hemingway, care discută această temă după unele comentarii privind vremea din iunie. MWH, How It Was, p. 613. 104. Ambasada de la Havana către Departamentul de Stat de la Washington, 6 noiembrie 1959, lucru care a ajuns în dosarul lui Hemingway de la FBI și a fost reprodus în Fensch, Behind Islands in the Stream, pp. 100–101. 105. Valerie Hemingway, Running with the Bulls, p. 106. 106. Ibid., p. 107. 107. Ibid. 108. V. de exemplu Bonsal, Cuba, Castro, and the United States, p. 51: „În primele mele săptămâni la Havana am încercat pe toate căile posibile să

transmit bunăvoință și disponibilitatea de a intra în negocieri serioase în orice probleme pe care regimul le-ar dori să le ridice“. Mesajele din Box 1, Philip W. Bonsal Papers, LoC, de asemenea scot la iveală încercările lui timpurii de a ajunge la Castro. 109. Această menționare favorabilă a lui Hemingway de către Castro a apărut în Fidel Castro, „Statements“, Revolución, 9 iulie 1960 (reprodus de Fuentes, Hemingway in Cuba, p. 427). Hemingway a păstrat tăietura din ziar printre documentele lui de la Finca și a subliniat rândul respectiv. 110. New York Times a relatat că Fidel Castro l-a menționat în mod specific pe Hemingway. R. Hart Phillips, „Havana Rejects Seizure Protest“, New York Times, 9 iulie 1960. 111. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 399, pretinde că Fidel Castro a citat din interviul dat de Hemingway lui Emmett Watson, se pare, cu această ocazie sau o alta, tot în iulie. Cartea lui Paporov nu are note de subsol și nam putut confirma afirmația nici măcar după ce am citit în întregime transcrierile extrem de plictisitoare ale cuvântărilor lui Castro din luna aceea. 112. Hotchner, Papa Hemingway, p. 243. 113. Ibid., p. 242. 114. Va fi publicat atât ca articol de revistă în 1960, cât și ca volum, Ernest Hemingway, The Dangerous Summer, Scribner, New York, 1984. 115. MWH, How It Was, p. 614. 116. Paporov, Hemingway en Cuba, p. 434, îl citează pe prietenul său Mario Menocal, care l-a însoțit pe Hemingway în port. O verificare a presei americane din iulie 1960 sugerează că a reușit să părăsească Cuba fără să atragă atenția. În septembrie 1960, Hemingway i-a scris lui Matthews ca săl asigure că „relatările ce spun că lui [lui Hemingway] «i s-a acrit» de Fidel și de Revoluția din Cuba erau false“, Matthews, The Cuban Story, p. 299. Scrisoarea la care se referea Matthews e probabil a lui EH către Herbert L. Matthews, 13 septembrie 1960, Box 2, Matthews Papers, RBML, Columbia University. În această scrisoare, Hemingway i-a spus lui Matthews să nu dea crezare relatărilor de mâna a doua privind vederile lui și că el, Hemingway, i-a spus redactorului de la Saturday Review că Matthews era omul cel mai calificat să scrie despre Cuba.

117. MWH, How It Was, p. 614. 118. Baker, Hemingway, p. 554. 119. Ibid. 120. Meyers, Hemingway, pp. 546–550, este o bună discuție privind perioada petrecută de Hemingway la Mayo. A. E. Hotchner, Hemingway in Love: His Own Story, St. Martin’s Press, New York, 2015, pp. 157–158, reflectă atitudinea lui Hemingway față de doctorii săi. Jeffrey Meyers, „The Hemingways: An American Tragedy“, Virginia Quarterly Review, primăvara 1999, pp. 267–279, relatează impresia că Mary a fost de acord cu tratamentul și că doctorul lui Hemingway n-a informat-o în totalitate în privința procedurii. Acest lucru corespunde cu relatarea lui Gregory Hemingway despre discuția lui cu doctorul de la Mayo (probabil dr. Rome), care nu i-a spus aproape nimic. Gregory Hemingway, Papa, pp. 115–116. 121. Hotchner, Papa Hemingway, p. 280. 122. Pentru acest paragraf m-am bazat pe ibid., pp. 264–299; Baker, Hemingway, pp. 555–564; Reynolds, Hemingway: The Final Years, pp. 317–359. 123. Hotchner, Hemingway in Love, p. 162. 124. MWH, „Christmas 1960 Note to Self“, citat în Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 351. 125. SAC, Minneapolis către directorul FBI, 13 ianuarie 1961, pe vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015). Cercetătorii au susținut că FBI-ul l-a urmărit pe Hemingway la Clinica Mayo, iar acesta a fost unul dintre punctele culminante ale „încercărilor lor fără succes de a-l controla, a-l ridiculiza și denigra“. Meyers, Hemingway, p. 109. Așa cum am observat în altă parte, interpretarea mea în privința chestiunii este diferită. Dacă FBI-ul l-ar fi urmărit pe Hemingway, dosarul lui ar fi avut mult mai mult decât 124 de pagini și ar fi fost plin de detalii ale supravegherii de pe teren, precum și de indicații de la Sediul Guvernului, așa cum îi plăcea lui Hoover să numească Washingtonul. 126. SAC, Minneapolis către directorul FBI, 13 ianuarie 1961. 127. EH către CTL, 16 ianuarie 1961, Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 128. Herbert L. Matthews către EH, 2 ianuarie 1961, Box 2, Matthews

Papers, RBML, Columbia University. 129. EH către CTL, 16 ianuarie 1961, Box 1, Lanham-Hemingway Papers, PUL. 130. Ibid. Pot doar specula că e o referire la apelul telefonic de curtoazie din partea ministrului de externe sovietic Anastas Mikoian către Hemingway la Finca, în februarie 1960, când s-a oferit să plătească pe zece ani drepturile de autor datorate de Uniunea Sovietică lui Hemingway. MWH către Clara Spiegel, 29 februarie 1960, Box 12, Carlos Baker Papers, PUL; MWL către Alfred Rice, 19 noiembrie 1961, Box 6, Hemingway Legal Files, New York Public Library. Alte scrisori reflectă dispoziția lui tulburată în privința Cubei. La 16 ianuarie a comentat pentru fiul său Patrick că evenimentele din Cuba erau „mult mai complicate decât ceea ce citești“, iar în ziua următoare i-a scris prietenului său de pescuit, Thomas Shevlin, că, deși Finca n-a fost atinsă, „nimic nu [era] prea clar în legătură cu Cuba“. EH către Patrick Hemingway, 16 ianuarie 1961, în Baker (ed.), Selected Letters, pp. 911–912; EH către Thomas Shevlin, 17 ianuarie 1961, Box 12, Carlos Baker Papers, PUL. 131. Herbert L. Matthews către EH, 20 februarie 1961, Box 2, Matthews Papers, RBML, Columbia University. 132. Citat în Jim Rasenberger, The Brilliant Disaster, Scribner, New York, 2011, p. 252, o sursă la zi privind invazia și împrejurările acesteia. 133. „Communique by Castro“, 21 aprilie 1961, New York Times. 134. Rasenberger, Brilliant Disaster, p. 313. 135. MWH, How It Was, p. 631. Mai târziu se va întreba uimită de unde și-or fi luat organizatorii informația care i-a convins să creadă că operațiunea ar putea avea vreun succes. Era oare „după douăsprezece romuri duble“? MWH către CTL, 20 octombrie 1961, Box 1, Charles T. Lanham Papers, Firestone Library, PUL. 136. CTL către EH, 9 mai 1961, în Incoming Correspondence, Ernest Hemingway Collection, JFK Library. 137. MWH, How It Was, p. 631. Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 354, face legătura între Golful Porcilor și starea de spirit a lui Hemingway. Reynolds îi atribuie colegei sale cercetătoare în materie de Hemingway, Susan Beegel, prima observație în acest sens. Cronologia mea

este ușor diferită. Mă concentrez pe datele luptei pe teren, partea operațiunii care a dat naștere la cea mai mare publicitate. 138. Descriere în Reynolds, Hemingway: The Final Years, p. 354. După moartea lui, memoriile vor fi publicate ca A Moveable Feast. 139. Descriere în MWH, How It Was, p. 630. 140. Ibid., p. 633. 141. Villarreal și Villarreal, Hemingway’s Cuban Son, p. 134. Villarreal a primit scrisoarea la sfârșitul lui iunie 1961 și a reținut-o în minte. Originalul s-a pierdut. 142. MWH, How It Was, p. 635 și Baker, Hemingway, p. 563, sunt sursele principale pentru evenimentele din ziua aceea. 143. Potrivit lui Lanham, Mary i-a spus cum Hemingway recitise cea mai recentă scrisoare a generalului în ultima lui după-amiază, informație care cumva a ajuns într-un minuțios dosar necrologic al scriitorului. Jean R. Hailey, „Maj. Gen. Charles Lanham Dies“, Washington Post, 22 iulie 1978. Aceeași afirmație apare la Frances S. Leighton, „Letters from Hemingway; Unadulterated, Uninhibited—and Unpublishable“, American Weekly, 12 mai 1963. Nici una dintre surse nu are note de subsol, dar afirmația este plauzibilă. În vara lui 1961, Mary și Lanham au vorbit și și-au scris pe larg despre scrisorile lui Lanham către Ernest. V., de exemplu, CTL către MH, 21 noiembrie 1961, Box 1, Charles T. Lanham Papers, Firestone Library, PUL. 144. Cópiile la indigo ale ultimelor scrisori ale lui Lanham către Hemingway, datate 5 și 28 iunie 1961, au un conținut similar. Prima fusese trimisă la Rochester, iar a doua la Sun Valley. Box 3, Charles T. Lanham Papers, Firestone Library, PUL. 145. MWH, How It Was, pp. 635–636. EPILOG: CALCULUL COSTURILOR ASCUNSE 1. V. de exemplu Meyers, Hemingway, 565–566. 2. Watson, My Life in Print, 75. 3. Reprint, ibid., 76–77. 4. Pentru mai multe perspective privind relația lui Hemingway cu Mary și tratarea lui la clinica Mayo, v. Meyers, „The Hemingways: An American Tragedy“, pp. 267–279. Sau, printre alte discuții interesante, Gregory

Hemingway, Papa, mai ales pp. 114–119 și Hotchner, Papa Hemingway, mai ales pp. 277–303. 5. A. E. Hotchner, „Hemingway, Hounded by the Feds“, New York Times Magazine, 11 iulie 2011. 6. Ibid. 7. Ibid. 8. vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015). Acest paragraf rezumă discuția dosarului din capitolul 11. 9. Dat fiind că Hemingway se înregistrase la clinică sub numele de George Saviers, era îngrijorat că FBI-ul ar putea dori să știe ce ascundea. V. discuția din capitolul 13. 10. Quentin Reynolds către J. Edgar Hoover, 6 ianuarie 1964, pe vault.fbi.gov/ernest-miller-hemingway (accesat în august 2015). Cunoscutul ziarist Reynolds era vădit în bune relații cu Hoover și i-a scris bucuros în numele lui Mary. 11. Ibid. Comentariu marginal cu scrisul de mână al lui Hoover pe scrisoarea lui Reynolds. 12. Fraza este din discursul lui Anders Österling la ceremonia de premiere pentru literatură. 13. Titlul unui volum al lui Koestler: Arthur Koestler et al., The God That Failed: A Confession, Harper Brothers, New York, 1949.