Sanatate Orala Si Comunitara [PDF]

Zitiervorschau

Sănătate orală si comunitară –anul V MD C1.Sănătatea orală a populatiei parte integrantă a sănătătii generale.Caracteristici generale;definirea sănătătii;factorii care influentează sănătatea populatiei;obiectivele ameliorarii starii de sanatate;starea de sanatate oro-dentara a populatiei Romaniei; determinantii acesteia ; probleme prioritare. Sănătatea constituie o dimensiune esentială a calitătii vietii populatiei, cuprinzând atât starea generală de sănătate, cât si serviciile de asistentă medicală oferite, astfel încât starea de sănătate să permită persoanei să îsi îndeplinească rolurile în societate. Sănătatea orală, componentă importantă a sănătătii, presupune mai mult decât existenta unor dinti sănătosi, ea referindu-se la întreaga cavitate bucală si având implicatii profunde la nivelul organismului. O bună sănătate orală permite realizarea functiilor sociale (socializare, comunicare) si economice ale persoanei. În acelasi timp, sănătatea orală precară are un rol important în declansarea afectiunilor digestive sau respiratorii, cu consecinte grave asupra organismului pe termen mediu si lung. Principalele obstacole în asigurarea unei sănătăti orale a populatiei sunt legate de accesul la serviciile medicale (venituri reduse, lipsa asigurărilor medicale, proximitatea serviciilor stomatologice), dar si de educatia deficitară a populatiei în privinta igienei, a factorilor de risc si a importantei preventiei. Factorii de risc sunt nutritia deficitară, fumatul, alcooolul, dar si igiena orală inadecvată. (WHO) Activitătile de preventie/educatie au un rol determinant în asigurarea unei sănătăti orale corespunzătoare a populatiei si trebuie să vizeze aspecte cum ar fi igiena cavitătii bucale, accesul la servicii sau efectele adoptării unor comportamente indezirabile (fumat, nutritie deficitară, consum de alcool etc) asupra cavitătii bucale. Acestea trebuie să se desfăsoare periodic si de la vârste fragede astfel încât să se asigure adoptarea unor comportamente dezirabile în rândul populatiei. Se conturează în ceea ce priveste sănătatea orală conceptul de ”două Românii”, adică ”o Românie” a celor care au un nivel de educatie si al veniturilor mai ridicate, si România celor care se află în sărăcie, având resurse foarte limitate sau inexistente, nu au acces la infrastructura de sănătate sau la informatii corecte si pe întelesul fiecăruia legate de igiena orală. Si în ceea ce priveste persoanele care au nivel de educatie peste medie problematica sănătătii orale este prezentă, deoarece se manifestă asa numitul Sindrom Olivia, în sensul că persoanele educate preferă să folosească si să acorde încredere informatiei din mediul online, fără a tine cont de părerea specialistilor. Un alt aspect de semnalat este acela al lipsei unui calendar prestabilit de vizită la medicul stomatolog, atât pentru adulti, cât, mai ales, pentru copii. În cazul copiilor situatia este îngrijorătoare, lipsa unui program regulat de vizită la stomatolog determinând identificarea problemelor de sănătate orală abia la schimbarea dentitiei, cu toate problemele care decurg de aici. Părintii nu constientizează importanta unei bune sănătăti orale pentru copii si amână vizitele la stomatolog, iar în sistemul de educatie cabinetele stomatologice scolare lipsesc. Lipsa cabinetelor scolare face imposibilă latura de preventie si, mai mult decât atât, în aceste conditii informarea corectă a copiilor în ceea ce priveste sănătatea orală devine imposibilă. 1

Nivelul stării de sănătate orală a populatiei se situează cu mult sub cel al tărilor din vestul Europei în special datorită diferentelor de ordin cultural si socio-economic. Determinanţii sănătăţii: - biologia umană, - stilul de viaţă - mediul înconjurător - organizarea serviciilor de sănătate.

C2.Programe de sănătate.Structura unui program de sănătate orală..Exemple de programe comunitare de sănătate orală. Programele nationale sunt un ansamblu organizat de activitati si servicii, instituite prin lege in scopul prevenirii si tratarii unor boli cu consecinte grave asupra starii de sanatate a populatiei si, in unele cazuri (SIDA, TBC), cu risc epidemiologic crescut. Activitatile profilactice si tratamentul specific acestor boli sunt finantate din Bugetul statului si din Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate, in limite stabilite anual prin Legea Bugetului de Stat. Programele nationale sunt proiectate, implementate si coordonate de Ministerul Sanatatii, iar obiectivele lor sunt stabilite de aceeasi institutie impreuna cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Colegiul Medicilor din Romania, Camera Federativa a Medicilor, cu reprezentanti ai asociatiilor profesionale stiintifice medicale, ai clinicilor universitare, unitatilor de cercetare, organizatiilor neguvernamentale, sindicatelor, patronatelor, ai ministerelor si institutiilor centrale cu retea sanitara proprie, precum si cu reprezentanti ai populatiei. Ministerul Sanatatii organizeaza impreuna cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate licitatii la nivel national pentru achizitionarea medicamentelor si materialelor sanitare specifice pentru consumul in spitale si in ambulatoriu, in vederea realizarii programelor de sanatate, cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare privind achizitiile publice, inclusiv a celor referitoare la aplicarea procedurii de licitatie electronica. Casa Nationala de Asigurari de Sanatate este autorizata sa incheie si sa deruleze contracte de achizitii publice pentru medicamentele si materialele specifice necesare realizarii programelor de sanatate ale caror cheltuieli se cuprind in bugetul acesteia. Cine poate beneficia de programele nationale de sănătate? Beneficiarii subprogramelor nationale de sanatate sunt:  persoanele asigurate care prezinta afectiuni incluse in programele nationale;  persoanele care nu realizeaza venituri din munca, pensie sau din alte surse si prezinta afectiuni incluse in programele nationale. Cum poate beneficia un bolnav de programe nationale? Pentru persoanele asigurate cel mai important este sa efectueze controlul periodic anual, in scopul depistarii precoce a bolilor cronice. In cazul suspectarii existentei unei afectiuni cronice, medicul de familie va indruma asiguratul catre un medic specialist. Acesta va confirma sau va 2

infirma suspiciunea si va stabili daca pacientul indeplineste criteriile de includere in subprogram si momentul includerii acestuia in subprogram, cu incadrarea in bugetul aprobat. Pentru unele programe exista si lista de asteptare. Persoanele neasigurate pot beneficia de asemenea gratuit de programele nationale de sanatate din momentul diagnosticarii unei boli cuprinse in aceste programe. Neasiguratii care suspecteaza ca au o asemenea boala trebuie insa sa se prezinte la un medic specialist, care va confirma sau infirma suspiciunea. Astfel, începând cu 1 aprilie 2017, Ministerul Sănătăţii va derula şi finanţa 15 programe nationale cu impact major asupra sănătătii publice, după cum urmează: 1.Programul national de vaccinare; 2.Programul national de supraveghere si control al bolilor transmisibile prioritare; 3.Programul national de prevenire, supraveghere si control a infectiei HIV; 4.Programul national de prevenire, supraveghere si control al tuberculozei; 5.Programul national de supraveghere si limitare a infectiilor asociate asistentei medicale si a rezistentei microbiene, precum si de monitorizare a utilizării antibioticelor; 6.Programul national de monitorizare a factorilor determinanti din mediul de viată şi muncă; 7.Programul national de securitate transfuzională; 8.Programul national de depistare precoce activă a cancerului prin screenig organizat; 9.Programul national de sănătate mintală si profilaxie în patologia psihiatrică; 10.Programul national de transplant de organe, tesuturi si celule de origine umană; 11.Programul national de boli endocrine; 12.Programul national de tratament dietetic pentru boli rare; 13.Programul national de management al registrelor nationale; 14.Programul national de evaluare si promovare a sănătătii si educatie pentru sănătate; 15.Programul national de sănătate a femeii si copilului. Programele naţionale de sănătate publică se finanţează de la bugetul Ministerului Sănătătii, din bugetul de stat si din venituri proprii, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii. De asemenea, Casa Natională de Asigurări de Sănătate va derula şi finanţa 14 programe nationale de sănătate curative: 1.Programul national de boli cardiovasculare; 2.Programul national de oncologie; 3.Programul national de tratament al surditătii prin proteze auditive implantabile (implant cohlear si proteze auditive); 4.Programul national de diabet zaharat; 5.Programul national de tratament al bolilor neurologice; 6.Programul national de tratament al hemofiliei si talasemiei; 7.Programul national de tratament pentru boli rare; 8.Programul national de sănătate mintală 9.Programul national de boli endocrine; 10.Programul national de ortopedie; 11.Programul national de transplant de organe, tesuturi si celule de origine umană; 12.Programul national de supleere a functiei renale la bolnavii cu insuficientă renală cronică; 13.Programul national de terapie intensivă a insuficientei hepatice; 14.Programul national de diagnostic si tratament cu ajutorul aparaturii de înaltă performantă. 3

Programele naţionale de sănătate curative se finanţează de la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări, în condiţiile legii. Programul Global O.M.S. pentru sănătate orală - politici de sănătate orală, pentru controlul eficient a factorilor de risc comuni, ce pot fi modificati, reprezentati de stilul de viaţă (igiena orală , dieta nesanogenă, consumul excesiv de alcool, fumatul, etc) pentru: - bolile dentare, - cancerul oral, - tulburarile de dezvoltare cranio-faciale. - dezvoltarea si implementarea proiectelor de prevenire a bolilor orale si promovare a sanatatii, punând accent pe grupurile populationale dezavantajate din tările dezvoltate si cele in curs de dezv., cele cu sisteme de sănătate in curs de tranzitie. - prioritatea cea mai mare - îmbunătăţirea sănătătii orale a copiilor si vârstnicilor - prevenirea si tratarea leziunilor mucoasei orale (cancer oral si manifestari orale HIV), tulburari cranio-faciale, traume si accidente. -accente:

- Reducerea inegalităţilor existente în starea de sãnãtate a populaţiei cauzate de diferenţele de venit şi nivelul de educaţie al individului. - Reducerea inegalităţilor - prin abordarea populaţiei ţintă cu cel mai mare factor de risc pentru bolile orale şi creşterea accesului la sistemele de ingrijiri primare existente. - Una dintre responsabilităţile majore ale O.M.S. este surprinderea tiparului si tendinţelor bolilor orale şi analiza determinanţilor bolii (cu referire particulară la populaţia cu risc crescut). C3 Ancheta epidemiologică Ancheta epidemiologică = Metoda de baza in cercetarea epidemiologica in cazul unei populatii tinta, adesea efectuata pe un esantion reprezentativ al populatiei. Ancheta fundamentală asupra stării de sănătate oro-dentare serveste pentru a aduna informatii asupra statusului sănătătii buco-dentare si asupra nevoilor de tratament a unei populatii,apoi urmărirea evolutiei si a schemelor de morbiditate.Ea permite evaluarea eficacitătii serviciilor furnizate si planificate,sau modificările serviciilor de sănătate buco-dentară,si programele de formare potrivit nevoilor. Anchete : pilot si exploratorii nationale Ancheta pilot - numai pentru cele mai mari subgrupe ale populatiei si pentru una sau două vârste de referintă, de obicei, copii de 12 ani si un alt grup de vârstă Ancheta exploratorie natională – presupune un număr suficient de situsuri de examinare pentru a acoperi toate subgrupele majore ale populatiei care pot avea grade diferite de necesităti de tratament si cel putin trei grupe de vârstă sau grupuri de vârstă de referintă. Vârste de referintă: 4

5 ani –pt.dintii de lapte, 12,15,35-44 ani si 65-74 ani -pt.dentitia permanentă. Nr.persoanelor din grupurile de referintă : 25-50. Organizarea anchetei: - elaborarea unui protocol, - aprobarea autoritătilor, - buget, - programul de operatiuni, - sistemul de îngrijire si transfer de urgentă - raportul pt.autoritătilor locale. Personalul si organizarea: responsabilul de înregistrarea datelor responsabilul cu logistica verificarea cotidiană a formularelor de evaluare prevenirea infectiilor locul de examinare pregătirea formularele pt.evaluarea sanatatii buco-dentare Acestea cuprind :identificarea pac.si informatii de ordin general +evaluarea clinică –ex.extrabucal,ATM,mucoasa orală,opaciyăti/hipoplazia smaltului,fluoroza dentară,CPITN,,statusul dintilor,tratamentul necesar pt,fiecare dinte,,purtarea de proteze dentare,nevoia de proteze,anomalii dentofaciale,afectiunile ce necesită ingrijiri imediate si transferul subiectilor.

Curs 4. Educatia pentru sănătate.Educatia dentară în Europa.Promovarea sănătătii orale.Căi de transmitere a mesajului sanogen în sănătatea orală comunităti.Recunoaşterea urgentelor stomatologice. Tratamentul lor.  Educatia pentru sănătate Igiena cavitătii bucale este una dintre tematicile programei scolare de educatie pentru sănătate pentru clasele I-XII care este în curriculumul la decizia scolii. În continutul acestei discipline, la capitolul igiena personală există tematici legate de: Clasele I-II -Igiena cavitătii bucale - Boli cauzate de lipsa de igienă - Importanta igienei pentru sănătate Clasele III – IV - Controlul stomatologic periodic Clasele V – VIII - Modalităti de prevenire a bolilor - Igiena şi anotimpurile -În afara acestei discipline optionale, educatia pentru sănătate se realizează prin diverse activităti extracurriculare.

5

  

 



Educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit: preventiv – temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru prevenirea îmbolnăvirilor; constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii; curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale. Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii. Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii practice). Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare, ca element fundamental. Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală. Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii. Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate. În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare. Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene. În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici în educaţia pentru sănătate: “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii; “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului; “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune. Tipuri de educaţie pentru sănătate Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:

6

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori; 2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate; 3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea. Pentru prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei serviciile medico-sociopsiho-pedagogice trebuie să fie adaptate nevoilor resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea acestor nevoi necesită investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia considerată sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii. Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens. Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul: 1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ; 2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea; 3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice. Principiile educaţiei pentru sănătate sunt: 1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele în starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune; 2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact mai mare asupra comportamentului sanogenetic; 3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului. După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele: 1. principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului cultural general şi a ştiinţelor medicale; 2. principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită adaptarea la individ în combaterea stresului bolii; 3. principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un cadru sanogen; 4. principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în situaţia recrudescenţei unor stări morbide anterioare; 5. principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează; 6. principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii; 7

7. caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate. Este important de menţionat că educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară, care vizează igiena personală. Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:  largă accesibilitate;  orientare (spre prevenţie) profilactică;  participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;  caracter optimist;  să fie convingătoare;  exprimare accesibilă;  caracter ştiinţific;  tematică adecvată auditoriului. Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt următoarele: 1. abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini, comportamente, conforme cu principiile sale pentru sănătate; 2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sau defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte (facilitează adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament); 3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul) explică persoanelor care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie; 4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului. Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la:  dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;  antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea poluării;  extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării îmbolnăvirilor profesionale;  încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe bolile sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA);  susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice;  intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a accidentelor şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor;  propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru respectarea indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii, redobândirii capacităţii de muncă şi reintegrării sociale;  popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie;  dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor naturali în scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă;  dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă. Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei anumite conduite fără de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate rămâne un simplu deziderat. Metodele de educaţie pentru sănătate sunt: I.Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie pentru sănătate, înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control a eficienţei acţiunii. Metodele de cercetare pot fi: 8

1. cantitative – analiza datelor statistice existente; – anchete prin chestionar; 2. calitative – metode rapide (R.A.P.); – observaţia (directă sau participativă); – interviul (semistructurat, anamneza, în grup); – conversaţia (individuală, “focus grup”); Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie care sunt preferate de grupurile ţintă şi care au cea mai mare audienţă. II.Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea informaţiei. 1. Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de timp şi are ca scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de sănătate. Substratul acţiunii este informativ, fără să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se hotărăsc să folosească informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza prin mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele abordate sunt probleme de sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze), epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc. 2. Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere pe lângă informare, educarea şi consilierea populaţiei sau individului în vederea schimbării stilului de viaţă. III.Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se adresează atât cadrelor medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi, etc. Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la comunicator la receptor. Ele pot fi clasificate astfel: 1. După calea de transmitere: 1. mijloace auditive: – convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea. Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi:  individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la solicitarea pacientului;  în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă, tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc. Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea structură:  recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);  expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);  recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute). Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:  conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme medicale; 9

  

2.  

1. 2. 3. 1. 2. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

     

cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi probleme medicale în mai multe etape succesive; simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici; seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte manifestări culturale. mijloace vizuale: cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele beletristice; cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia. c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul. 2. În funcţie de adresabilitate se disting: mijloace individuale: sfatul medical; mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau heterogene); mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul, tipăriturile. 3. După modul de transmitere: mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediată (convorbire, conferinţă); mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică. Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate: identificarea şi caracterizarea consumatorilor; identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor; formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice; identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii; elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit; acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente; evaluarea rezultatelor procesului – continuă – imediată – de etapă – terminală Răspunderile promotorilor de sănătate: să fie informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu; să fie îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi; să fie expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu; să evite stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune transmisibilă; să-şi concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile ţintă; să activeze pe un front larg – promotorii de sănătate trebuie să înţeleagă motivele care-i fac pe oameni să continue să se poarte la fel, dăunând propriei sănătăţi, găsind alternative acceptabile şi apoi furnizând resursele şi sprijinul necesar pentru acceptarea alternativelor. Comandamentele în structura unei politici a educaţiei pentru sănătate Educaţia pentru sănătate este o componentă a politicii de educaţie generală şi sanitară şi a politicii de sănătate. Ea trebuie să fie integrată instrucţiei generale cu utilizarea tuturor metodelor şi mijloacelor de educaţie ale acesteia. Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptul modern de necesitate a educaţiei permanente. Formele şi mijloacele utilizate în prezent ca educaţie generală de sănătate, cât şi cele folosite pentru anumite secvenţe ale statusului temporar pentru unele grupe de risc (căsătorie, graviditate, 10

1.    

2.  

3.      

4.     

maternitate, pentru unele afecţiuni dominante, pentru vârsta a treia, etc.) sunt de asemenea componente ale educaţiei generale, încadrându-se, aşa cum se desfăşoară, într-un regim de specializare, dar necesită a fi organizate pe un fond de cunoştinţe asimilate în sistemul instrucţiei generale de cultură. Mesajul educativ general trebuie bine conceptualizat şi executat (nu numai de către profesioniştii sănătăţii) pentru deprinderea obiceiurilor sanogene şi trebuie neapărat grefat pe un material demonstrativ existent. Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptele de echitate pentru toate grupele de populaţie şi accentul trebuie pus pe grupurile periferice, condiţie realizabilă numai prin cuprinderea ei în sistemul instrucţiei generale naţionale, făcând parte din politica generală, globală, de dezvoltare. Baza unei educaţii pentru sănătate trebuie înţeleasă de către voinţa politică în sensul că nu este în primul rând o sarcină a profesioniştilor din sănătate, şi că ea este reprezentată de sistemul de educaţie generală şi permanentă, adresându-se formării generale pentru viaţă a copilului, adolescentului, adultului şi vârstnicului. Profesioniştii sănătăţii trebuie să fie consideraţi participanţi de profil ai societăţii în elaborarea conţinutului special al instrucţiei generale şi mentori ai „specializării” populaţiei deja formate prin sistemul naţional de educaţie. În prezent este momentul evoluţiei societăţii prin schimbarea tradiţionalismului reprezentat de „acţiunile şi activităţile” de educaţie sanitară cu un sistem de educaţie pentru sănătate, parte integrantă a educaţiei generale naţionale. Formarea de educatori Elemente ale unui program de instruire: instructajul reprezintă un proces de stârnire a interesului, vizând clarificarea propriilor cunoştinţe şi norme (ale participanţilor) privitoare la tema abordată; pe timpul instructajului are loc reflecţia asupra stilului de predare propriu fiecăruia dintre participanţi; instructajul caută să-l ajute pe participant să ajungă la formularea unor convingeri hotărâtoare, să-şi ridice nivelul cunoştinţelor; de asemenea trebuie să-l ajute pe participant să poată transmite mai departe şi să aplice în practică ceea ce a învăţat şi experimentat în timpul cursului. Durata cursului şi caracterul: cursuri de câteva zile sau câteva săptămâni; cursuri cu caracter deschis sau închis. Elemente de metodologie: Tehnici utilizate: stabilirea unor reguli ce vor fi respectate în timpul cursului (timp de lucru, fumat, etc.); discuţia în grup; lucrul pe subgrupe; brainstorming-ul; studiul de caz: jocul de rol, clarificarea valorilor; evaluarea cursului. Profilul instructorilor la sfârşitul cursului: să aibă aptitudini de predare şi un bagaj de cunoştinţe în domeniu; să fie flexibil în variantele de predare; să fie capabili de comunicare; să aibă o atitudine pozitivă faţă de tema respectivă; să fie în stare să-i reorienteze pe alţii; 11

 

să fie în stare să primească şi să transmită feed-back; să fie capabili să lucreze împreună cu alţi instructori.

C5. Grupe populationale expuse riscului de îmbolnăvire prin afectiuni oro-dentare. Factori de risc ce apar în timpul acordării asistentei dentare în comunităti. Pt.caria dentara a. Pacienţii din grupul de risc scăzut prezintă o istorie săracă in leziuni carioase active, extracţii sau restaurări. Orice combinaţie ar avea nivelul bacteriilor orale, obiceiurile de igienă orală, dieta, utilizarea fluorurilor sau conţinutul salivar, aceasta i-a protejat de apariţia cariei şi este foarte probabil să ii protejeze şi pe viitor, insă nu există nici o garanţie a acestei premise. Dacă factorii patogeni sau cei protectori pentru carie se vor modifica semnificativ, ei pot deveni susceptibili la apariţia acestei afecţiuni. Strategia de management pentru pacienţii din acest grup este menţinerea balanţei in favoarea factorilor de protecţie şi să fie conştienţi de posibilitatea modificării in timp a riscului lor la carie. Periodic, la fiecare şedinţă de control, este nevoie să fie reevaluate riscul carios datorită unei posibile schimbări in igiena orală, nivelurile bacteriene, dietă, flux salivar, folosirea fluorurilor. Aceşti pacienţi au nevoie, in general, de mai puţină supervizare profesională pentru urmărirea cariei dentare (pot fi urmăriţi din punct de vedere parodontal sau pentru alte condiţii orale), deci frecvenţa vizitelor la cabinet şi a examinării radiografice este scăzută la acest grup. b. Pacienţii din grupa de risc moderat Incadrarea in grupul de risc moderat este mai dificilă decat in celelalte două grupuri, fiind bazată pe o analiză a balanţei intre factorii identificaţi in evaluarea riscului carios. Pacienţii din acest grup de risc, prin definiţie, sunt expuşi mai multor factori de risc decat cei din grupul de risc scăzut, insă nu prezintă semne ale unei activităţi carioase continue, ca cei din grupul de risc crescut. De asemenea, este posibil ca o persoană care nu prezintă nici o leziune carioasă cavitară, insă este expus la mai mult de doi factori de risc, poate fi plasat in grupa de risc crescut. Se recomandă: • periaje profesionale periodice; • consiliere pentru o dietă necariogenă; • terapia de fluorizare poate fi adaugată pentru a fi siguri că balanţa se inclină către oprirea evoluţiei bolii carioase (clătiri orale); • dispensarizare cu evaluarea radiografică pentru activitatea carioasă mai frecvent decat pentru cei din grupul de risc scăzut, aproximativ o dată la 18-24 luni se recomandă efectuarea Rx cu film muşcat, perioada fiind stabilită in funcţie de factorii de risc prezenţi şi evaluarea clinicianului; • educaţie pentru sănătate, in vederea schimbării atitudinilor şi practicilor de igienizare personală favorabile sănătăţii dentare. c. Pacienţii din grupa de risc crescut Pacienţii care prezintă curent leziuni carioase active, cel mai des de tip cavitar sunt incluşi in categoria pacienţilor cu risc crescut. Prezenţa leziunilor carioase detectabile clinic, de exemplu, este un indicator al bolii, fiind un indiciu foarte puternic că afecţiunea va progresa către apariţia mai multor cavităţi carioase, cu excepţia situaţiei in care se intervine prin 12

terapie chimică pentru a reduce atacul microbian şi a stimula remineralizarea. Este posibil ca cineva care nu prezintă leziuni cavitare, insă este expus la mai mulţi de doi factori de risc sa fie inclus in acest grup de risc, in acest caz atenţia trebuie indreptată către eliminarea sau reducerea posibilităţii de apariţie a noilor leziuni carioase. Standardele obligatorii sunt: • realizare periodică a testelor microbiologice; • tratamente antimicrobiene; • periaje profesionale periodice; • utilizarea pastei de dinţi cu 1,1% F; • aplicarea lacurilor cu NaF 5%; • utilizarea gumei de mestecat cu xylitol; • consiliere pentru o dietă necariogenă; • educaţie pentru sănătate; • sigilare, ca metodă de prevenire a cariei in şanţuri şi fosete; • dispensarizare (frecvenţa examinărilor clinice şi radiologice; periodice este mai mare, fiind de dorit o dată/6 luni). d. Pacienţii din grupa de risc extrem Aceştia sunt reprezentaţi de pacienţii cu risc crescut care prezintă suplimentar nevoi speciale sau prezintă afectare salivară de tip hiposalivaţie severă. Aceşti pacienţi trebuie urmăriţi şi conduşi mai agresiv decat cei din grupa precedentă. Pentru aceşti pacienţi sepune accent pe refacerea capacităţii tampon salivare şi a rezervei de calciu şi fosfaţi necesare remineralizării leziunilor necavitare, iar adiţional sunt recomandate terapii de clătiri orale cu rol de tampon (de exemplu cu bicarbonat de Na) pentru refacerea şi purificarea funcţiilor tampon salivare şi paste de dinţi cu calciu şi fosfaţi pentru inlocuirea componentelor salivare normale necesare remineralizării structurii dentare după producţia de acid rezultată ca urmare a ingestiei alimentare. Pt.boala parodontală Factorii de risc sistemic –pac.cu diabetul de tip 2, obezitatea şi sindromul metabolic, osteoporoza şi osteopenia Factorii genetici Factori de risc ambientali Fumatul este un factor de risc bine stabilit pentru afecţiunile orale şi cancerul oral. Toţi pacienţii, inclusiv ar trebui incluşi în screening-ul referitor la fumat. Factori de risc comportamentali Stresul comportamental Igiena orală deficitară C6.Asistenta dentară pe grupe populationale : femei gravide, preşcolari şi scolari,populatia tânară, urbană, rurală, din industrie.  Tratamente stomatologice în timpul sarcinii  Se evită pe cât posibil programările de dimineată deoarece gravida poate avea o senzatie de greată accentuată  Sedintele să fie cât mai scurte 13

În timpul sarcinii, perioada cea mai indicată pentru tratamentele realizate de medicul dentist este trimestrul al II-lea, deoarece în trimestrul I are loc formarea organelor fătului, iar în trimestrul al III-lea orice stres suferit de mamă poate duce la o nastere prematură. Problemele stomatologice cele mai frecvente la gravide sunt:  Gingivita de sarcină  Granulomul de sarcină (epulis gravidarum)  Cariile si eroziunile dentare Prevenirea acestor afectiuni nedorite se poate realiza prin: - programarea la medicul stomatolog si rezolvarea problemelor dentare (carii, gangrene, infectii dentare) inainte de perioada de sarcina, femeia gravida fiind mai expusa complicatiilor dentare - periajul dentar corect realizat de doua ori pe zi cu paste cu flor si folosirea atei dentare - schimbarea pastei de dinti daca apare senzatia de greata sau voma - apele de gura bogate in fluor - aport alimentar bogat in vitamine (A, C, D), calciu, fosfor - reducerea consumului de dulciuri pentru ca ele pot cauza depunerile de placa bacteriană si tartru - vizitarea medicului stomatolog măcar o dată in timpul sarcinii pentru o consultatie de specialitate.  Printre principalele patologii stomatologice pediatrice cu care se confruntă stomatologii se numara:  Cariile dentare, cu o evolutie ce poate fi deosebit de rapida daca nu se intervine la timp;  Pulpitele se pot manifesta si fara simptomatologie dureroasa;  Abcesul dentar, insotit de tumefierea localizata dar si de durere.  Eroziuni dentare este mai mare în cazul mediului cu pulberi, în cazul pacienţilor care lucrează în mediu toxic , mai mică fiind în cazul mediului netoxic . C7.Asistenta dentară pe grupe populationale:asistenta dentară geriatrică;asistenta dentară a bolnavilor cronici sau dependenti. Drogurile.Alcoolul.Fumatul.Noxe din industrie.  O boală cronică poate conduce la neglijarea cavităţii bucale, din cauza depresiei sau a lipsei de energie.  De aceea instrucţiunile date pac.cu boli cronice trebuie să fie complete şi repetate iar pacientul încurajat să discute şi cu alte persoane în aceeaşi situaţie.  Persoanele în vârstă pot prezenta simptome grave de depresie datorită „pierderilor” :  a rudelor, a prietenilor prin deces;  a diminuării câştigurilor, a pierderii statutului social;  a pierderii independenţei; -Uneori, datorită unor accidente se pot pierde şi diferite părţi ale organismului, aici incluzându-se şi dinţii. - Înaintarea în vârstă este urmată în mod obişnuit de o diminuare a capacităţilor fizice şi mentale;

14

-În aceste situaţii tratamentele ce urmează a se efectua trebuiesc explicate pacientului rar şi într-o formă simplă, lăsând timp pacientului să urmărească buzele medicului, în anumite situaţii, în special în cazul unui auz deficitar, chiar comunicarea cu pacientul prin scris sau prin intermediul persoanelor aparţinătoare. -Capacitatea unor oameni în vârstă de a rezista la orice stress este foarte redusă. - Şedinţele mai lungi, bine suportate în tinereţe, la o vârstă mai înaintată nu sunt bine tolerate. -De asemenea trebuie acordată o mare atenţie pacienţilor ce sunt sub anumite tratamente medicamentoase, datorită unor afecţiuni generale. -În aceste situaţii este necesară o anamneză riguroasă.  Pentru un pacient în vârstă, orice vizită, discuţie, problemă la care se gândeşte reprezintă o solicitare fizică şi intelectuală;  Frecvent, acest gen de pacienţi repetă de mai multe ori afirmaţiile făcute, de aceea tratamentul dentar efectuat într-o zi foarte aglomerată ( pentru medic ) poate reprezenta un eşec;  Pacienţii în vârstă nu suportă să fie grăbiţi sau forţaţi;  De aceea situaţiile neplăcute pot fi eliminate dacă medicul abordează cu calm şedinţa de tratament a unei persoane vârstnice, oferindu-i toate explicaţiile necesare.  Persoanele în vârstă care locuiesc singure au tendinţa de a-şi restrânge dieta alimentară dacă prezintă un discomfort la masticaţie, până când această dietă paote conduce la subnutriţie;  Bucuria de a mânca poate fi una din puţinele surse majore de plăcere şi mulţumire la vârstele înaintate;  Pentru a beneficia de această plăcere însă este nevoie de o lucrare protetică confortabilă şi cu o eficienţă acceptabilă.  Unele persoane în vârstă prezintă dificultăţi în articularea sunetelor, nu doar datorită încetinelii în gândire ci şi din cauza unor lucrări protetice greşit efectuate şi a lipsei dinţilor;  Claritatea în vorbire este foarte importantă pentru menţinerea într-un grup social;  În alte situaţii pacientul în vârstă se poate exprima dificil şi datorită unui accident vascular cerebral în antecedente, devenind foarte frustrat dacă nu i se dă timp pentru a se exprima. Particularitătile ale tratamentului stomatologic la vârstnic sunt: • Să nu fie standardizat ci individualizat fiecărui caz în parte. • Reclamă un număr mai mare de tratamente: odontale,parodontale,protetice. • Necesită un număr sporit de sedinte datorită numeroaselor afectiuni stomatologice ce sau acumulat de-a lungul anilor. • Colaborarea interdisciplinară si tratamentul multidisciplinar sunt conditii obligatorii. • Există discrepante între necesar si cerinte. • Se recomandă solutii simple de tratament,nu manopere complexe ,cu particularităti ce tin seama de calitatea câmpului protetic si de Geroindex. Tratamentul va fi particularizat de unele situatii ce tin de starea generală. a)Vârstnic sănătos - tratamentul tine cont de geroindex ( nu diferă de al adultului ), - precautii privind principiul profilactic (păstrarea dintilor pe arcadă ) si operativitatea (reducerea numărului si duratei sedintelor ) . 15

b )Vârstnic cu patologie generală compensată - la care există riscul de decompensare -dotarea trusei de urgentă cu antialergice,antialgice,sedative,hemostatice, antiasmatice , medicatie cardiovasculară. c) Pacient cu patologie generală decompensată sau iminentă de decompensare – tratamentul se temporizează până la normalizarea constantelor biologice. d ) Vârstnic cu riscuri foarte mari la care nu se pot efectua tratamente stomatologice: - tumori, - leucemii, - decompensări cardio-vasculare , - infarct, - accidente vasculare cerebrale. Sunt necesare investigatii complete din cauza riscului  Unui pacient cu probleme medicale complexe i se va solicita efectuarea unor teste de rutină pentru a monitoriza statusul bolii, funcţia organelor sau reacţia metabolică la medicaţii. Cele mai recente rezultate trebuie să fie disponibile la cabinetul medicului dentist. Când acestea nu sunt disponibile, sau dacă medicul dentist observă semne ale unui control slab asupra bolii, trebuie consultat medicul curant, pentru ca acesta să dispună efectuarea unei noi serii de teste adecvate. Ocazional, clinicianul stomatolog poate dispune personal practicarea unui test de laborator specific, ceea ce implică însă existenţa unei rutini în colaborarea cu un anumit laborator, dar şi înţelegerea diagnosticului medical şi a codurilor procedurale  Pacient diabetic - se vor lua cateva masuri de precautii: -intotdeauna se va indica pacientului sa nu inceteze tratamentul bolii sistemice, indiferent ca este cazul unui tratament oral sau insulinic, fara acordul medicului specialist; -se vor face programarile la inceputul zilei astfel incat sa nu interferam cu orarul insulinei si se vor face astfel incat pacientul sa nu sa astepte, stresul marind valorile glicemiei; -intotdeauna sa manance inainte de a veni la programare, daca vor fii necesare extractii acestea se fac la jumatatea intervalului a doua mese consecutive; -anesteziile se fac intotdeauna cu anestezice locale fara concentratii crescute de vasoconstrictor (1/200.000) atat pt a se evita complicatii acute ale boliilor cardiovasculare preexistente cat si pt a preveni necroza tesuturilor locale si ischemia filetelor nervoase; -atunci cand este cazul unor manevre chirurgicale se vor lua masuri de precautii in privinta valorilor glicemiei, precum si masuri de prevenire a unei infectii ulterioare prin antibioprofilaxie si antibiotic cu spectru larg 5-7 zile postextractional; -nu se vor prelungi in nicun caz sedintele astfel incat sa interferam cu orarul de masa al pacientului; -zaharul cubic sau solutia perfuzabila de glucoza vor fi la indemana pt a putea fi administrate prompt in cazul aparitiei semnelor de hipoglicemie (transpiratii reci, tremuraturi, pierderea constientei); -obligatoriu pacientul va fi urmarit in timpul interventiei stomatologicice , precum si ulterior cam 15-30 min cat se realizeaza programarea urmatoarei sedinte,plata sau prescrierea unei retete de catre medicul stomatolog, iar cazul unor interventii de chirurgie controlul este si mai important pacientul fiind urmarit 7-10 zile atat de medicul stomatolog, cat si de cel nutritionist  Cardiaci - manopere scurte, - sedinte matinale, - risc de bacteriemie- antibioprofilaxie, 16

- măsuri de igienă locală HTA - tratament stomat. sub hipotensoare,diuretice + sedare, restrictii la utiliz. adrenalinei, - supravegherea TA,pulsului.  Boli respiratorii: - pozitie sezândă la tratam.si nu în decubit, - protectie de pulberi la prepararea dintilor (jet de apă ), - nu se va utiliza diga.  Osteoporoză - probleme asociate osteoporozei pot fi reprezentate de diverse boli parodentale, pierderi ale dintilor sau afectiuni ale gingiei. - persoanele suferinde de osteoporoza sunt mult mai predispuse la a avea nevoie de o proteza noua, comparativ cu persoanele care nu suferă de osteoporoză. - tratamentele cu bisfosfonati în cazul acestei boli atrag după sine anumite complicaţii post operatorii *

Sănătatea orală şi cea generală au factori de risc comuni, legaţi de dietă, practici incorecte de igienizare personală, consumul de tutun şi cel excesiv de alcool.

 Consumul de tutun afecteaza sanatatea orala in mai multe moduri:  Halenă  Dintii isi modifica culoarea  Modificări de gust  Inflamatia mucoasei boltii palatine  Creste riscul de carii Fumătorii au mai mult tartru decat nefumatorii, acest lucru fiind cauzat de cantitatea scazuta de saliva din cavitatea bucala. De asemenea, chimicalele prezente in tigari afecteaza circulatia sângelui în gingii, încetinind procesul de vindecare a diverselor plăgi, si indirect eficienta tratamentului. Fumatul este unul din factorii care declansează aparitia cancerului oral.  Alcoolul si sanatatea orală - alcoolul afecteaza mecanismele primare de aparare imunologice ale organismului pentru combaterea infectiilor. In consecinta, se poate produce supraaglomerarea bacteriana si pătrunderea crescută in tesuturile gingivale. - alcoolul are ca efect deshidratarea cavitatii bucale, astfel incat saliva nu va reusi sa spele incarcatura bacteriana, iar procesul de formare a plăcii va fi accelerat.  În cazul persoanelor dependente de substante cum ar fi alcoolul, marijuana, amfetaminele si opioidele se înregistrează de obicei o degradare accelerată a stării de sănătate orală, de exemplu în termen de doar un an în cazul consumatorilor de opioide. Cauze: - afectarea sistemului imunitar, obiceiuri alimentare nesănătoase, depresie, lipsă de motivatie, situatie financiară , - igiena dentară precară (pe care statisticile o asociază cu comportamentele specifice de dependentă de substante).

17

Recunoasterea simptomelor reprezintă un pas crucial în tratarea dependentei de substante, un comportament care provoacă în anumite cazuri schimbări la nivelul structurii si functiei creierului, vizibile în forma declinului sănătătii mentale. Nu toate simptomele consumului de droguri sunt vizibile în timpul unei vizite de rutină la stomatolog, însă există destule semne numai la nivelul cavitătii bucale care nu pot fi ignorate : -xerostomie, -diverse forme de hipercheratoză, -bruxism, -eroziuni severe si carii multiple, -carcinoame, -candidoze, infectii si necroze ale gingiei, leziuni, ulceratii etc., dintre care unele au risc crescut de a evolua în cancere orale.

18