Referat Evolutia Cunoasterii Stiintifice [PDF]

Zitiervorschau

Termenul de cunoastere se refera atat la activitatea de producere a cunostintelor, cat si la ansamblul rezultatelor acestei activitati. In primul sens, sunt luate in considerare facultatile sau capacitatile de cunoastere ale mintii noastre si functionarea lor, iar in al doilea, sunt avute in vedere cunostintele gata constituite: notiunile, judecatile, teoriile. Cunoasterea este acea procesualitate, prin care omenirea isi dezvolta capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale existentei. Ea se amplifica prin reorganizari succesive care, initial, au loc in interiorul comunitatilor umane disparate. Pe masura ce interactiunea dintre acestea se diversifica, cunoasterea devine o performanta a domeniului ontic al umanului. Ea se autonomizeaza in antroposfera, prin specializarea unor subiecti, prin obiectivarea si tezaurizarea entitatilor semantice cognitive, prin dezvoltarea unor raporturi tot mai complexe intre subiectii cunoscatori, domeniile de referinta ale proceselor cognitive si constructiile semantice cognitive, obiectivate. La o astfel de procesualitate concura institutii, ce se specuakuzeaza treptat, pentru a facilita procesele cognitive, conservarea, transmiterea, utilizarea si reconsiderarea lor. Prin cunoastere, omul patrunde asadar, in structurile tot mai profunde ale realitati, descoperind si formuland in limbaj uman, legile care guverneaza existenta si dezvoltarea obiectelor si fenomenelor, realizand totodata explicatia si prevederea evenimentelor. Cunoasterea comuna si cunoasterea stiintifica Intelegerea dependentei cunoasterii de intreaga evolutie a societatii si a omului este relevata de puternica legatura intre cunoasterea comuna, definita prin nivelele perceptiv si emiric si cunoasterea stiintifica, fundamentata pe nivelul teoretic, fara a se reduce insa la acesta. Cunoasterea comuna este rezultatul activitatii cotidiene, obisnuite a omului si se manifesta sub forma cunostintelor elementare, fragmentare si nesistematice, transmise de la o generatie la alta, fara existenta unei pregatiri sau specializari deosebite. Ea se realizeaza prin capacitati cognitive normale, de inzestrare naturala a omului si de formare a sa, ca subiect intr-o colectivitate, generalizarile fiind facute in functie de interesele imediate si de actiunile individuale sau colective. De aceea cunoasterea comuna se caracterizeaza printrun inalt grad de nemijlocire si intuitivitate imbinand elemente eterogene (cognitive si afective, logice si extralogice, obiective si subiective), fapt pentru care este lipsita de rigoare si ordine metodologica. Opereaza de cele mai multe ori la nivelul aparentelor, fiind necritica fata de evidentele inselatoare si detasata de problema criteriilor de decizie in ceea ce priveste adevarul. Este rezultatul unor obisnuinte si certitudini provenite din activitatea de colectivitate. In acelasi timp insa, cunoasterea comuna a unui individ oarecare depinde de specificul activitatilor profesionale, de necesitatea uneia sau alteia din facultatile lui cognitive. Iata de ce in cunoasterea comuna este prezent elementul “inefabil”, necomunicabil conceptual, ca si reflexia sa in limbaj, sub forma supradeterminarilor, a implicitului, a vagului. Domina in limbajul comun latura perceptiv-aparebta a obiectului si cea reactional-emotionala a subiectului. Incoprorand deopotriva elemente ale unei atitudin practice fata de lume si resurse de expresie emotionala, limbajul natural poate fi conceput ca o structura generica, plecand de la care se diferentiaza si capata specificitate limbajele specializate ale stiintei si culturii. Ele au caracter mai tehnic si sunt ireductibile la limbajul nascut spontan din jocul schimburilor umane. Cunoasterea stiintifica apare ca o anumita treapta a dezvoltarii societatii, urmarind descoperirea legilor, esentelor, structurilor profunde ale obiectului ei. E slecializata si untilizeaza un limbaj specific (caracteristic fiecare discipline stiintifice in parte), ca si o aparatura tehnica adecvata. Are un caracter sistematic si metodic, rezultatele sale fiind

organizate in sisteme logice, inchegate, autonome fata de obiect si avad continuturi cognitive desubiectivizate, cu o seminifcatie precisa (caracter denotativ). Detine mijloace si procedee proprii de testare si validare a cunostintelor, supunandu-se unor exigente logice si ,practic, experimentale de verificare, Creeaza obiecte si modele abstracte ale caror studiu duce la obtinerea unor cunostinte de mare valoare teoretica, practica si predictiva. Teoria stiintifica, forma tipica si complexa a cunoasteri stiintifice este un ansamblu organizat de cunostinte, de propozitii declarative, cu o anumita valoare de adevar, structurate intr-un sistem deductiv, care descrie si explica unitar desfasurarea proceselor si fenomenelor dintrun domeniu oarecare al realitatii. Mecanismul elaborarii teoriei are ca momente principale urmatoarele: - studiul analitic al informatiilor, delimitarea riguroasa a obiectului si metodelor cercetarii, stabilirea unui ansamblu de propozitii verificate experimental; - selectarea din cadrul ansamblului a unui grup de propozitii, considerate elementare, care exprima legi obiective, principii. Ele vor fi formulate intr-o maniera generala, universal afirmativa;

2.1. Conceptul de cunoaştere Conform definiţiei din dicţionar, a cunoaşte înseamnă „a lua cunoştinţă în chip veridic de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile unui lucru, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”, precum şi „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, experienţei”8 . În ceea ce priveşte cunoaşterea, pe lângă faptul că reprezintă în mod firesc rezultatul acţiunii de a cunoaşte, aceasta poate fi definită ca fiind „o reflectare în conştiinţă a realităţii existente independent de subiectul cunoscător; faptul de a poseda cunoştinţe, informaţii date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoştinţă” 9 . Potrivit altei definiţii, prin cunoaştere se înţelege „faptul sau condiţia de a şti ceva cu un grad considerabil de familiaritate dobândită prin experienţă sau asociere; cunoştinţe, informaţii sau înţelegere teoretică sau practică cu privire la o anumită ramură a ştiinţei, artei, învăţării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau practică şi dobândirea abilităţilor; suma totală a ceea ce se cunoaşte: întregul corp al 7 Articolul 4 lit. a) din Codul studiilor universitare de doctorat, anexă la H.G. nr. 681/2011. 8 https://dexonline.ro, accesat la 8 iunie 2018. 9 Ibidem. 15 adevărurilor, faptelor, informaţiilor, principiilor sau altor obiecte ale cunoaşterii dobândite de omenire”.10 După cum se observă, principalul aspect care reiese din aceste definiţii este relaţia dintre informaţie şi cunoaştere, mai exact spus, faptul că informaţiile, experienţa şi învăţarea stau la baza cunoaşterii. Alături de elementele procesului cunoaşterii, în literatura de specialitate au fost identificate şi trei niveluri ale acestuia, şi anume: nivelul cunoaşterii observaţionale, care porneşte de la obiecte, fenomene, diferite procese şi în cadrul căruia sunt evidenţiate cu ajutorul organelor de simţ însuşirile exterioare şi individuale ale obiectului; nivelul cunoaşterii empirice care are în vedere analiza şi descrierea clasei de obiecte identice, pentru prelucrarea datelor fiind folosite o serie de operaţii logice precum compararea, sinteza, abstractizarea, generalizarea; şi nivelul cunoaşterii teoretice care urmăreşte elaborarea conceptelor şi stabilirea legilor teoretice şi în cadrul căreia capacitatea constructivă a subiectului cunoaşterii are un rol important.11 2.2. Cunoaşterea ştiinţifică vs. cunoaşterea comună Spre deosebire de cunoaşterea comună, care este cunoaşterea pe care oamenii o realizează spontan în cadrul experienţei cotidiene fără utilizarea unor metode speciale, cunoaşterea ştiinţifică urmăreşte scopuri precise, se desfăşoară pe baza unor reguli, într-o manieră organizată şi sistematizată. Odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a limbajului ştiinţific de cel natural (comun) au apărut dificultăţi de comunicare şi astfel s-a creat o criză de încredere

reciprocă între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Problema centrală în limitarea raportului între cele două forme de cunoaştere este cea a continuităţii şi a discontinuităţii. 10 Webster's Online Dictionary - https://www.merriam-webster.com/ dictionary/knowledge, accesat la 8 iunie 2018. 11 Octavia-Luciana Porumbeanu, „Despre conceptul de cunoaştere”, în Studii de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, nr. 7/2003, pp. 127-128. 16 Partizanii continuităţii susţin că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune, deosebindu-se de aceasta numai prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă, consecvenţă, eficienţă. Oponenţii acestora consideră că diferenţele calitative dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi de importante, încât trebuie să vorbim de experienţe intelectuale complet diferite.12 Analizând cele două puncte de vedere se poate spune că teza discontinuităţii nu poate fi viabilă întrucât, chiar şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anumit discernământ sau filosofie despre viaţă, ceea ce îi ajută să disocieze în anumite condiţii, falsul de adevăr, ficţiunea de realitate. Mai mult, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă).13 3. Întrebări şi teme recapitulative  Descrieţi cercetarea ştiinţifică fundamentală.  Care este diferenţa dintre cercetarea ştiinţifică fundamentală şi cercetarea ştiinţifică aplicativă?  Definiţi cercetarea ştiinţifică doctorală.  Care sunt cele trei niveluri ale procesului cunoaşterii? 12 Cerasella Crăciun, Metode şi tehnici de cercetare, Bucureşti, Editura Universitară, 2015, pp. 13-14. 13 Dumitru Borţun, Psihologia Comunicării, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative – Bucureşti, 2008, p. 7 https://edoc.site/psihologiacomunicarii-pdf-free.html, accesat la 8 iunie 2018.

CUNOAŞTERE COMUNĂ – CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ (SINOPSIS)   sept.

18de Florin George Popovici CUNOAŞTEREA COMUNĂ A SOCIETĂŢII

CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ A SOCIETĂŢII

ESTE ÎNTÂMPLĂTOARE, DEZORGANIZATĂNU ESTE CUPRINSĂ ÎNTRUN CORP SISTEMATIC DE CUNOŞTINŢE

ARE ÎNTOTDEAUNA UN CARACTER SISTEMATIC  – TEORII ŞTIINŢIFICE RIGUROS STRUCTURATE ŞI ACCEPTATE DE COMUNITATEA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ

ESTE TACITĂ SAU IMPLICITĂMULTE EXPLICAŢII ALE VIEŢII SOCIALE SUNT NEJUSTIFICATE, FIIND „DE LA SINE ÎNŢELESE”, „EVIDENTE” ÎN CIUDA LIPSEI ORICĂREI DOVEZI

REZULTATELE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE SUNT ÎNREGISTRATE  ÎN BAZA UNOR NORME METODOLOGICE BINE DEFINITE ŞI VERIFICABILE PERMANENT ÎNRE GISTRAREA ŞI STOCAREA DATELOR PERMITE ACUMULAREA CUNOAŞTERII.

DE EXEMPLU: „TOŢI JUDECĂTORII SUNT CORUPŢI” ESTE O AFIRMAŢIE ADESEA LIPSITĂ DE ARGUMENTE

ESTE SUBIECTIVĂ, EMOŢIONALĂ ŞI PASION ALĂ.DEPINDE DE INTERESELE, TRĂIRILE, VALORILE ŞI CONVINGERILE OAMENILOR. ACELAŞI FENOMEN SOCIAL POATE FI EXPLICAT ŞI INTERPRETAT DIFERIT DE PERSOANE DIFERITE.

ESTE OBIECTIVĂ – SE BAZEAZĂ PERMANENT PE INSTRUMENTE DE MĂSURARE, PRECUM CHESTIONARELE SAU GRIL ELE DE OBSERVAŢIE.PERMIT CULEGEREA, ANALIZA ŞI INTERPRETAREA OBIECTIVĂ A DATELOR.

DE EXEMPLU: APRECIEM MAI BINE ACELEAŞI COMPORTAMENTE DACĂ ELE SUNT SĂVÂRŞITE DE PERSOANE CARE NE PLAC, DECÂT DE PERSOANE CARE NU NE PLAC.

DOI CERCETĂTORI VOR OBŢINE ACELEAŞI REZULTATE DACĂ VOR MĂSURA ACELAŞI COMPORTAMENT (SAU SET DE OPINII) ALE UNUI INDIVID UTILIZÂND ACELAŞI INSTRUMENT.

ESTE ADESEA SELECTIVĂ, FALS GENERALIZATOAREOAMENII SELECTEAZĂ DIN MULTITUDINEA FENOMENELOR PE CARE LE OBSERVĂ DOAR INFORMAŢIILE CARE LI SE PAR UTILE SAU INTERESANTE, SAU CARE CONFIRMĂ AŞTEPTĂRILE LOR PREALABILE, IGNORÂND MULTE ALTE INFORMAŢII.

ESTE CENTRATĂ PE GĂSIREA DE DOVEZI.SOCIOLOGII CAUTĂ PERMANENT DOVEZI CARE SĂ LE SUSŢINĂ PUNCTUL DE VEDERE.

SE BAZEAZĂ DE MULTE ORI PE PREJUDECĂŢI ŞI ESTE INFLUENŢATĂ DE SOCIETATE.MULTE LUCRURI PE CARE LE ŞTIM DESPRE VIAŢA SOCIALĂ NU AU LA BAZĂ PROPRIILE EXPERIENŢE, CI SE REZUMĂ LA SIMPLE AFIRMAŢII PE CARE LE ACCEPTĂM ŞI LE CREDEM DOAR PENTRU CĂ NE SPUN CEILALŢI CĂ ELE SUNT ADEVĂRATE.

FOLOSEŞTE INSTRUMENTE SPECIFICE PENTRU A CONSTRUI EXPLICAŢII ALE FAPTELOR SOCIALE ABORDATE.SOCIOLOGIA ŞI-A DEZVOLTAT UN SET DE METODE ŞI INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE A VIEŢII SOCIALE EXTREM DE RIGUROASE, ÎN MĂSURĂ SĂ ASIGURE CARACTERUL OBIECTIV AL CUNOAŞTERII.

ESTE DE MULTE ORI CONTRADICTORIE  ACELAŞI FENOMEN SOCIAL ESTE JUDECAT ŞI EXPLICAT DIFERIT DE PERSOANE DIFERITE SAU DE ACEEAŞI PERSOANĂ

NU ARE CONSTRUCŢII CONTRADICTORII. CHIAR DACĂ EXISTĂ TEORII SOCIOLOGICE ALTERNATIVE – CARE EXPLICĂ DIFERIT ACELEAŞI FAPTE SOCIALE – ELE NU SUNT INTERN CONTRADICTORII

EVITĂ GENERALIZĂRILE PRIPITE.

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice – mai precis, al cercetării medicale, căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel, iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun; s altul de la “alchimie” la “chimie”, adică

saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun.  Instruirea nu este doar un proces

cantitativ,

de

acumulare

a

cunoştinţelor,

ci

în

primul

rând

unul

calitativ,

de

restructurare a gândirii, de schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a paradigmei. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă. Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate). Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor convenţii explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline – de pildă, cel simbolic, de tip logic

sau

matematic).

Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche, dar ea s-a acutizat odată cu

ştiinţele

moderne

epistemologică

ale

centrală

naturii

şi

odată

a

devenit

cu

ştiinţa

o

problemă contemporană.

Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei, să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică. Problema centrală în raportul cunoaştere comună – cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate. Psihologia aferentă. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice, dar ele sunt întâmplătoare; la punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. Fiind animată de pragmatism, cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard), o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii.  Adeziunea nemijlocită la

un

adevăr

concret

sesizat

ca

“bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. Aceasta adeziune oferă, în cel mai bun caz, satisfacţie intimă, dar nu o evidenţă raţională. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin mecanisme

psihomentale

gândirii

deziderative,

la

care

ne-am

referit

deja.

Cunoaşterea ştiinţifică este, dimpotrivă, rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice, a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine, care îşi aplică. […] În concluzie, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii

ştiinţifice,

precum

şi

la

ideologii

aferente

comunităţii

ştiinţifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). Elitismul propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul

comun. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”, care şi-au construit o “ideologie de răspuns”, la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”).

Ca atare cunoaşterea, atât cât se poate obţine, se fundamentează pe empirism, se consolidează pe raţionalism şi se verifică prin calcul într-o atitudine sceptică, dubitativă.

https://firoiuirinel.wordpress.com/2011/12/30/cunoasterea-comuna-si-cunoasterea-stiintifica/

ASPECTE ALE EVOLUŢIEI FILOSOFIEI ŞI A ŞTIINŢEI Neculai Andrei

https://dexonline.ro/definitie/cunoa%C8%99tere