Ref Istorie [PDF]

Zitiervorschau

Liceul Teoretic "A.Saligny"

DIVERSITATEA ETNICA SI CONFESIONALA.SOLUTII POLITICE IN ROMANIA MODERNA

Clasa:a XII-a C Avarvarei Claudia

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din regiune, cât şi resursele economice au făcut ca încă din Evul Mediu acestea să devină o zonă de atracţie pentru străini. De-a lungul timpului diverse grupuri de imigranţi s-au aşezat în spaţiul românesc dar numărul lor n-a determinat o modificare semnificativă a structurii etnice, care a rămas preponderent românească. La momentul proclamării independenţei circa 86% din populaţie o reprezentau românii. Minorităţile etnice cele mai numeroase erau: evreii, care numărau aproximativ 250.000 de persoane (5%), ţiganii, al căror număr era apreciat la 230.000 de persoane (4,6%) etc. Rromii (ţiganii) sunt originari din nord-vestul Indiei. În ţările române sunt menţionaţi de izvoare în secolul XIV. Încă de la aşezarea lor aici rromii au fost consideraţi, datorită nivelului înapoiat de viaţă şi al aspectului fizic, o populaţie de categorie inferioară. De aceea încă de la început a fost marginalizată şi izolată. Treptat rromii au ajuns robi pe moşiile boierilor, aflându-se în dependenţă totală faţă de stăpânul feudal, putând fi vânduţi dar nu omorâţi. Nu se puteau căsători cu români. La mijlocul secolului XIX sub influenţa spiritului reformator din perioada revoluţiei paşoptiste, domnitorii din cele două principate au adoptat legi de eliberare a robilor ţigani, mai întâi a celor aparţinând bisericilor şi mănăstirilor şi apoi cei ai statului, în 1844 în Moldova şi în 1847 în Ţara Românească.

Eliminarea completă a robiei se va realiza în 1855 în Moldova şi în 1856 în Ţara Românească, când sunt adoptate legi pentru „emanciparea tuturor ţiganilor” deci şi a celor care se aflau pe moşiile boiereşti. Dezrobirea ţiganilor nu a fost urmată şi de o împroprietărire cu pământ. Ei practică în continuare o serie de ocupaţii tradiţionale, cum sunt cele de căldărari, aurari, rudari, cărămidari, dar şi altele noi: comerţul cu haine vechi, cu fulgi de pasăre (fulgari). O parte din ţigani continuă să ducă o viaţă nomadă, deplasându-se cu carele lor dintr-un loc în altul, alţii se sedentarizează treptat, aşezânduse în zonele mărginaşe ale localităţilor rurale şi urbane cu populaţia majoritară românească.

Evreii sau israeliţii erau, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai numeroasă minoritate etnică din România. Aşezarea primilor evrei în ţările române a avut loc încă din Evul Mediu, fiind menţionaţi mai întâi în Transilvania în secolele XI-XII şi mai târziu în Moldova şi Ţara Românească, în secolele XIV-XV. Fiind „străini” nu au avut dreptul de proprietate asupra pământului; astfel s-au îndreptat spre activităţi considerate „inferioare” în epocă, precum meşteşugurile şi mai ales comerţul.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un număr mare de evrei s-a stabilit în Principate, emigrând din Rusia şi din Imperiul Habsburgic ca urmare a persecuţiilor la care au fost supuşi. Ei s-au aşezat mai ales în oraşele şi târgurile din Moldova, devenind treptat cea mai numeroasă minoritate etnică din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Numărul mare al acestora, concentrarea lor în oraşe, concurenta economică, au dus uneori la reacţii antisemite din partea populaţiei majoritare.

Regulamentele Organice aplicate în Principate în anii 1831-1832 prevăd, pentru prima dată într-un document oficial, principiul că necreştinii nu pot beneficia de drepturi politice şi civile. Tot în Regulamente se stipula că evreii care nu-şi puteau demonstra o sursă de existenţă erau consideraţi vagabonzi şi erau expulzaţi. Numărul evreilor este totuşi în continuă creştere, ajungând în 1859 la 130.000 în Moldova (aproximativ 3 % din populaţie) şi 120.000 în Ţara Românească.

Conducătorii revoluţiei de la 1848 au înscris în programele lor şi problema emancipării

treptate a evreilor. Domnitorul Al. I. Cuza i-a numit pe evrei „români de cult mozaic” şi a depus toate eforturile pentru a grăbi emanciparea lor. Codul civil adoptat în timpul său permitea naturalizarea individuală de către Consiliul de Stat, la 10 ani după înaintarea unei petiţii adresate domnitorului.

În 1865 Cuza a anunţat un proiect de emancipare treptată a locuitorilor de cult mozaic. Constituţia din 1866 nu recunoştea dreptul la cetăţenia română decât celor care erau creştini, prevedere ce îi viza în mod direct pe evrei. Presiunea internaţională s-a evidenţiat în prevederile Tratatului de pace de la Berlin, din 1878. Puterile europene au condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie referitor la cetăţenie.

În anul 1879 Parlamentul României a modificat articolul 7 al Constituţiei, care prevedea acum că „diferenţa de credinţă religioasă şi confesiune nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Cetăţenia s-a acordat individual în baza unei cereri pe care trebuia să o adreseze fiecare evreu Parlamentului. Astfel că în afara celor 888 de evrei care au participat la Războiul de Independentă şi care au primit cetăţenia fără alte condiţii cei mai mulţi au rămas în aceeaşi situaţie. Abia după primul război mondial, România acordă drepturi cetăţeneşti depline tuturor locuitorilor săi evrei.

Armenii fac parte dintre grupurile etnice care s-au aşezat în Ţările Române încă de la începutul Evului Mediu. Originari din zona Caucazului, primele grupuri de armeni se stabilesc în Ţările Române în secolele XII-XIV, ocupându-se cu negoţul de tranzit între Polonia şi Marea Neagră. Ei s-au aşezat cu precădere în târguri şi oraşe, iar unii, în pofida tradiţiilor negustoreşti, au devenit moşieri, alţii meşteşugari, iar în epoca modernă proprietari de manufacturi.

În Principate, armenii au obţinut drepturi cetăţeneşti în 1858 când Convenţia de la Paris a prevăzut ca Principatele Române să recunoască egalitatea în drepturi a creştinilor de diferite confesiuni Ponderea populaţiei armene în raport cu celelalte minorităţi naţionale era nesemnificativă. Conform unor statistici din anul 1876, din cei 700.000 de neromâni, armenii numărau aproximativ 8000, cei mai mulţi fiind aşezaţi în Dobrogea.

Între minorităţile etnice ale României moderne se regăsesc şi bulgarii. Grupuri mai mari de bulgari sunt cele care se refugiază în nordul Dunării la sfârşitul secolului al XVI-lea şi după înfrângerea răscoalei antiotomane din 1688. Fiind tot de religie ortodoxă, ei s-au integrat mai uşor în noua lor patrie, dar au continuat să ţină legătura cu ţara de origine. Potrivit datelor oficiale, în anul 1898 în Ţara Românească erau înregistrate 11.652 de familii de bulgari. La recensământul din 1899 au fost însă înregistrate numai 7964. Acest lucru poate fi explicat prin procesul de asimilare naturală a acestora, dar şi prin posibila reîntoarcere în ţara de origine după ce Bulgaria şi-a căpătat autonomia în 1878.

Mult mai numeros, la sfârşitul secolului al XIX-lea, este grupul etnic format de greci, care în baza datelor aceluiaşi recensământ din 1899, se cifrau la peste 20.000. Grecii încep să pătrundă în secolul XVII în Ţările Române, aşezarea lor fiind încurajată de Imperiul Otoman. În secolul al XVIII-lea, când se instaurează domniile fanariote, cu domnii greci din Fanar, numărul grecilor care se aşează în Principate este în continuă creştere. Existenţa unor domnitori greci explică de ce grecii se bucură faţă de alţi emigranţi, de un statut privilegiat, având acces la funcţii şi acumulând importante proprietăţi. La începutul secolului al XX-lea comunităţile elene sunt foarte puternice, având şcolii, biserici şi lăcaşuri de cultură.

O imagine mult mai exactă asupra diversităţii etnice din România, la cumpăna dintre cele două veacuri, ne-o putem face pe baza datelor oferite de recensământul populaţiei din 1899. Structura populaţiei României, după cetăţenie era la 1899 astfel: 92 % cetăţeni români, 8 % supuşi străini. Putem observa că cetăţenii români reprezentau o mare majoritate, ceea ce făcea ca Regatul României să fie, înainte de primul război mondial, un stat aproape omogen din punct de vedere etnic.

Diversitatea confesională

În strânsă legătură cu diversitatea etnică a României moderne este configuraţia ei confesională. Până în secolul al XIX-lea, când în Principate se aşează o numeroasă populaţie evreiască de religie mozaică (necreştină), dar şi străini de alte religii, populaţia era aproape în întregime de religie ortodoxă. Modificările semnificative în privinţa

structurii confesionale se înregistrează în a doua parte a secolului al XIX-lea, când numărul străinilor, mai ales al evreilor, care se aşează în România începe să crească. La aceasta se adaugă şi integrarea Dobrogei în teritoriul României, provincie care avea o mai mare diversitate etnică decât restul ţării.

Dintre grupurile etnice care s-au aşezat în ţările române mai de timpuriu, ţiganii au fost aceia care au adoptat religia populaţiei majoritare alături de care au trăit. De aceea, cea mai mare parte a lor s-a creştinat în rit ortodox. În schimb, evreii au făcut din religia mozaică un adevărat scut de apărare a identităţi lor. Statul român şi populaţia majoritară ortodoxă, nu a manifestat ostilitate faţă de populaţia de altă religie, dimpotrivă au fost toleranţi faţă de aceasta.

O atitudine diferită, dar nu din cauza religiei, a manifestat statul şi o parte a populaţiei faţă de evrei. Restricţiile impuse acestora privind acordarea cetăţeniei, până la primul război mondial n-au determinat şi măsuri coercitive de ordin religios. Toate confesiunile s-au bucurat de deplină libertate religioasă, neexistând îngrădiri de nicio natură din partea statului român.

Convieţuirea dintre români şi diferite minorităţi a demonstrat că diversitatea etnică şi culturală este o bogăţie care trebuie preţuită. Fiecare grup etnic aduce câte ceva de neînlocuit la identitatea locurilor în care trăieşte. În Principate muzica lăutarilor ţigani, priceperea meşterilor germani, negoţul comercianţilor evrei sau greci, toate au contribuit, alături de majoritatea românească, la specificul unei societăţi multicolore, deschisă spre progres.

Structura populaţiei României după religie (1899)

ortodocşi - 90,5% mozaici - 4,5% catolici - 2,5%

mahomedani - 0,7% alte religii - 1,8%