Realismul [PDF]

Zitiervorschau

DISCIPLINA – TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TEMA 2 REALISMUL: ROLUL PUTERII ÎN DEFINIREA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL, SISTEMUL INTERNAŢIONAL ANARHIC, STRUCTURA INTERNAŢIONALĂ, HEGEMONIE ŞI UNIPOLARISM, TERORISM ŞI CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR CUESUL 3 REALISMUL POLITIC: TEORIE PRINCIPALĂ A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

1. Realismul - principala paradigmă a relaţiilor internaţionale Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului Relaţiilor Internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicii externe, configurarea conflictelor internaţionale o mare parte a secolului XX. El a apărut ca o reacţie la idealism, specific perioadei interbelice, s-a conturat după cel de-al Doilea Război Mondial şi a atins apogeul în primii ani ai perioadei postbelice. El s-a dezvoltat mai ales în lumea anglo-americană şi reprezenta efortul intelectual din mediul academic pentru a justifica politica externă americană în noile condiţii internaţionale, marcate de instalarea “Războiului Rece ”. Întreaga evoluţie a realismului politic poate fi apreciată ca o permanentă dezvoltare în jurul conceptelor şi asumpţiilor care au definit această teorie. Acest demers poate fi înţeles: “ca o încercare repetată şi mereu eşuată de a transforma principiile practicii diplomatice europene din secolul al XIX-lea în legi mai generale de ale unei ştiinţe sociale americane”1. În mod fundamental, acesta are la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane: omul este rău, egoist şi supus unei înclinaţii naturale 1

Ştefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p. 5.

către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi. În consecinţă, şi societăţile şi instituţiile create de om vor avea aceleaşi particularităţi. De la aceste prezumţii pleacă şi construcţia realismului clasic. Gândirea politică în domeniul Relaţiilor Internaţionale a fost însă structurată, încă de la început, de două mari direcţii de gândire filosofică, deja dezvoltate de gânditori clasici precum Thomas Hobbes, Immanuel Kant, JeanJaques Rousseau sau Macchiavelli. Aceste două mari tradiţii filosofice dominante sunt: realismul şi liberalismul. Realismul susţine că omul este rău şi egoist. Natura însăşi sau condiţiile în care trăieşte omul îl fac pe acesta rău. Natura sa este inevitabil şi fundamental înclinată spre căutarea puterii în raport cu ceilalţi, a dominaţiei sale asupra celorlalţi. O astfel de viziune conduce către un război al tuturor împotriva tuturor – bine cunoscutul ,,hom homini lupus” al lui Hobbes; pe aceasta se sprijină în mare parte realismul relaţiilor internaţionale. Însă la nivelul politicii internaţionale s-a produs următoarea distincţie fundamentală: în relaţiile internaţionale lucrăm cu două tipuri de oameni – omul, individul ca eşafodaj al domeniului relaţiilor internaţionale, şi conducătorul, cel care întemeiază şi conduce statul. Prin urmare, la nivelul relaţiilor internaţionale ne lovim de un dublu determinism: pe de o parte intervine natura umană nealterată de-a lungul secolelor, iar pe altă parte pot interveni înclinaţiile către răutate, intenţiile rele ale conducătorilor. Pentru autorii realişti, nu există nici o schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres. Aşadar, realismul este o paradigmă conservatoare a relaţiilor internaţionale, ce are la bază o concepţie a naturii umane neschimbătoare, dominată de voinţa de putere, de egoism şi de răutate. Ea este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să explice comportamentul statelor prin identificarea unor factori pereni, care se detaşează de circumscrierile situaţionale şi influenţează comportamentul statelor în sistemul internaţional. Principalul factor de acest fel este puterea. Punctul de plecare al teoriei realiste este natura sistemului internaţional, care este anarhic, ceea ce înseamnă că în cadrul sistemului internaţional nu există nici o autoritate executivă superioară statului, care să-i reglementeze

comportamentul. Ca atare, statele nu sunt constrânse în comportamentul lor extern decât de acţiunile celorlalte state şi de propriile lor interese şi capacităţi. Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot aminti: E.H. Carr, R. Neibuhr, I. Herz, H. I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar mai târziu s-au remarcat R. Aran, H. Bull, H. Kissinger, R. E. Osgood, R. Rosecrance, K. W.Thompson, K. N. Waltz, etc. O caracteristică importantă a realismului politic este definirea politicii internaţionale drept o “luptă pentru putere”. Semnificaţia puterii atât ca mijloc, cât şi ca scop în sine poate fi: “abilitatea de influenţa sau de a schimba comportamentul altora în direcţia dorită sau, invers, abilitatea de a rezista unor astfel de influenţe prin propriu comportament. În acest sens, capacitatea statului de a acţiona şi de a reacţiona este o funcţie a puterii pe care o posedă”2. Faptul că statele nu răspund în mod real în faţa vreunei autorităţi supreme, determină ca fiecare stat să fie preocupat de propria-i securitate, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Prin urmare, interesul naţional este perceput în termeni de putere, alte elemente cum ar fi valorile ideologice sau principiile morale fiind irelevante. Natura anarhică a sistemului internaţional impune statelor realizarea unor puteri militare în măsură să atingă un prag destul de credibil pentru a descuraja orice tentativă de atac. În consecinţă soluţia propusă de realişti este realizarea unui echilibru al puterii, stabilitatea şi ordinea fiind produsul funcţionării adecvate a sistemelor de alianţă. Deoarece gânditorii realişti admit existenţa conflictului în relaţiile internaţionale, cooperarea este posibilă, numai dacă se realizează în interesul naţional. În cadrul sistemului internaţional, structura acestuia pendulează între capacităţile puterii şi noţiunea de egalitate, care este percepută în sens formal, respectiv presupune egalitatea statelor între ele. Încă de la apariţia sa realismul a fost supus unor serioase critici. A fost evidenţiată lipsa unei metodologii clare de cercetare, imprecizia în definirea termenilor importanţi, neputinţa de a explica anumite evoluţii din relaţiile internaţionale, cum ar fi fenomenul de cooperare şi integrare a ţărilor europene etc. La începutul anilor ’60 contestarea cea mai puternică a venit din partea unui nou curent al “behaviorismului”, care integrându-şi rezultatele obţinute în domeniul psihologiei sociale şi a tehnicilor de investigare cu ajutorul Evans Jeffrey Newnham, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Universal DALSI, 2001, pp. 476 – 477. 2

calculatoarelor a încercat să detroneze realismul din poziţia sa de principală paradigmă a disciplinei relaţiilor internaţionale. Consecinţa a constituit-o iniţierea celei de-a doua dezbateri, cunoscută şi sud numele de “Marea Dezbatere”, între adepţii noilor abordări denumite ştiinţifice şi cei ai abordării clasice, tradiţionale. Hedley Bull, principalul susţinător al realismului clasic, nota în 1966 că viaţa internaţională este prea complexă pentru a încăpea în nişte tipare prestabilite şi că oricât ar fi de sofisticate tehnicile de investigare, acestea nu pot înlocui niciodată judecata sănătoasă, bazată de intuiţie, observaţie atentă şi experienţă politică, ca instrument suprem al adâncirii cunoaşterii în viaţa internaţională3. Contraatacul viguros al realiştilor clasici deşi a stăvilit tendinţele acaparatoare ale “behaviorismului” nu a eliminat definitiv abordarea ştiinţifică, pe care a înglobat-o până la urmă în cadrul eforturilor ulterioare de dezvoltare a disciplinei. Neajunsurile metodologice ale realismului tradiţional au determinat unii cercetători să reevalueze rolul puterii în realizarea cooperării în condiţii de anarhie. Această abordare teoretică a fost definită neorealism sau realismul structural, iar principal autor este considerat K.N. Waltz. În lucrarea sa Theory of International Politics, acesta reuşeşte să prezinte cea mai solidă încercare de restabilire a valorilor esenţiale ale realismului. Din punctul de vedere al lui Waltz, caracteristica principală a teoriei politicii internaţionale este distribuţia puterii. Conform realismului structural, modificările apărute la nivelul unui actor se explică în termeni ai sistemului şi mai puţin prin variaţiile interne ale acestuia. În continuare Waltz notează: “Prin înfăţişarea unui sistem politic internaţional ca ansamblu, cu nivele structurale şi unitare în acelaşi timp distincte şi legate, neorealismul stabileşte autonomia politicii internaţionale şi face astfel ca teoria să devină posibilă. Neorealismul dezvoltă un concept de structură a sistemului care depăşeşte domeniul de care se ocupă cercetătorii politicii internaţionale şi le dă posibilitatea să vadă în ce măsură structura sistemului şi variaţiile lui afectează unităţile aflate în interacţiune şi rezultatele pe care le produc. Structura internaţională porneşte de la interacţiunea statelor şi după aceea le obligă să ia anumite măsuri, împingându-le în acelaşi timp unele către altele”4. Hedley Bull, The Case for a Classical Approoch, în Keans Knorr and James Rosenau Editors, Princeton University Press, 1969, pp. 26-27. 4 Graham Evans, Jeffrey Newnham, Op.cit., p. 375. 3

Prin urmare, structura este aceea care influenţează legăturile dintre unităţile componente. Dinamica comportamentului sistemului internaţional este asigurată tocmai de perspectiva structurală, în condiţiile în care sistemul îşi păstrează principalele atribuţii, respectiv starea de anarhie şi autonomia unităţilor componente. Explicând modul cum elementul structural afectează modul de acţiune al sistemului, realismul structural pune în evidenţă limitele realismului clasic, care concentrându-se asupra atribuţiunilor funcţionale ale unităţilor nu a reuşit să ţină cont de transformările din distribuţia puterii, care au loc în mod independent de fluctuaţiile din interiorul unităţilor. Deşi, şi-a atras numeroase critici din partea neoliberarilor, a teoreticienilor critici şi postmoderniştilor lucrarea lui Waltz rămâne cel mai important demers de susţinere a realismului şi a echilibrului puterii, ca elemente principale al domeniului relaţiilor internaţionale. 2. Edward H. Carr şi critica realistă a idealismului

Sesizând limitele idealismului, E.H. Carr în lucrarea sa de referinţă “The Twenty Years Crisis”, a criticat vehement aerul utopic ce se degajă în jurul teoriei idealiste, fiind considerat puntea de legătură către realismul fundamentat teoretic, de către un alt mare reprezentant al acesteia teorii Hans Morgenthau. Deşi, în prima ediţie a cărţii, apărută în 1939, Carr nu a fost suficient de categoric în a condamna politica conciliatoristă a Marii Britanii, iar în ediţia a doua, care a fost publicată în 1946 nu a reuşit să acrediteze realismul ca o nouă teorie, lucrarea, cu toate elementele sale contradictorii a stat la baza primei mari dezbateri şi celor care au urmat în domeniul relaţiilor internaţionale. Contestând existenţa unei armonii universale, Carr a relevat trei neajunsuri majore ale idealismului: motivaţia este apreciată ca fiind prioritară faţă de interese, etica faţă de politică şi teoria faţă de practică5. Una din principalele idei promovate de Carr este că politica nu poate fi analizată pe baza unui program anterior, ci numai pe baza rezultatelor ei actuale, prin urmare realismul înseamnă cercetarea consecinţelor şi apoi construieşte argumentele teoriei. De aici rezultă şi opinia lui Carr, că în analiza şi acţiunea politică trebuie să se plece de la ceea ce este lumea şi nu de la ar trebui să fie, aşa cum se încerca să fie proiectată de idealişti. Din moment ce valorile sunt derivate din putere, iar etica din politică, înseamnă că armonia intereselor nu este altceva decât o reprezentare a configuraţiei puterii, care în ultimă instanţă face ca propriile interese ale grupului dominant să fie extrapolate la nivelul întregii comunităţi: “Odată ce capitalismul industrial şi sistemul claselor a devenit structura consacrată a societăţii, doctrina armoniei intereselor a căpătat o nouă semnificaţie şi a devenit ideologia grupului dominant, preocupat să-şi menţină dominaţia prin postularea identităţii intereselor sale cu cele ale comunităţii ca întreg… Nici o ţară, în afară de Marea Britanie nu este suficient de puternică, din punct de vedere comercial, pentru a crede în armonie internaţională a intereselor economice”6.

5 6

Ştefano Guzzini, Op.cit., p. 35. Edward Hellet Carr, The Twenty Years’ Crisis, Editura Mac_Millar, Londra, 1946, pp. 44-46.

Altfel spus, deşi aparent interesele generale reprezintă toate grupurile inclusiv pe cele mai puţin puternice, în realitate puterea aparţine celor privilegiaţi, de a căror interese se leagă întreaga comunitate. Aplicarea principiului armoniei intereselor la nivelul relaţiilor internaţionale înseamnă în viziunea lui Carr: “a ajuta politicienii şi gânditorii politici de pretutindeni să se eschiveze în faţa neplăcutului fapt al unei divergenţe fundamentale între naţiunile care doresc să menţină status-quo-ul şi cele care doresc să-l schimbe”7. Faptul că marile puteri învingătoare în prima mare conflagraţie mondială vedeau în orice schimbare, indiferent de circumstanţele în care avea loc o ameninţare la adresa păcii, a fost intens criticată de Carr. Acest fapt a determinat ca politica promovată pe plan internaţional conform principiului securităţii colective să nu admită existenţa stării conflictuale între ţări, situaţie ce a scos în evidenţă lipsa de consistenţă şi valabilitate a conceptului. Susţinând teoria materialistă a ideologiilor, Carr, afirmă că toate legile, principiile şi ideologiile sunt determinate de condiţiile sociale, iar “toate ideologiile internaţionaliste sunt simple raţionalizări operate de puterile dominate, cu scopul de a-şi proteja poziţia privilegiată”8. Analizând politica Germaniei naziste, Carr, apreciază că dorinţa acesteia de a schimba ordinea internaţională este un obiectiv pe care orice stat aflat în situaţia Germaniei ar fi făcut-o. “Dacă ar fi devenit puterea supremă a Europei, Germania ar fi adoptat slogane internaţionale şi ar fi instituit o organizaţie internaţională care să-i conserve puterea”9. În acest caz ideologia internaţionalistă, având puternice accente rasiste nu ar fi captat o legitimare internaţională datorită caracterului sau limitat. Pe de altă parte faptul că, Germania includea o anumită parte a Europei în planurile sale geopolitice genera o contradicţie între ideologia pe care o promova şi armonia intereselor, aspect sesizat şi de Carr. Acceptând însă iniţiativele Germaniei, care erau privite ca transformări paşnice, preventive, derivate din statutul său de mare putere în formare, Carr, alunecă spre admiterea politicii de conciliere al cărei obiectiv final, contestarea status-quo-ului, nu era greu de anticipat. Despre realism, Carr notează: “Realismul însuşi, dacă îl atacăm cu propriile lui arme, devine într-adevăr, în practică, la fel de condiţionat ca şi orice mod de gândire. În politică, convingerea că anumite fapte sunt Ibidem, p. 35. Ştefano Guzzini, Op. cit., p. 57. 9 E.H. Carr, Op. cit., p. 86. 7 8

inalterabile sau că anumite tendinţe sunt irezistibile reflectă de obicei o lipsă a dorinţei sau a interesului de a le schimba sau de a le rezista. Imposibilitatea de a fi consecvent şi total realist este una dintre cele mai sigure şi mai curioase lecţii ale ştiinţei politice”10. Promovând un realism sceptic, care nu se bazează pe determinismul politic, Carr îşi construieşte întreaga operă pe critica consecvent realistă a idealismului, subliniind că trecerea de la idealism la realism şi invers se realizează printr-o mişcare dialectică. De asemenea punând semnul de egalitate între contextul intern revoluţionar şi comunitatea internaţională, precum şi prezentarea concilierii dintre clasele sociale drept model pentru armonizarea intereselor statelor pe plan internaţional, atunci când între acestea apar conflicte, Carr face categoric concesii idealismului. În concluzie, abordarea teoretică a realismului de către Carr este extrem de sumară, scopul său, aşa cum el însuşi o declară, este de a realiza o sinteză a idealismului şi realismului, primul fiind etichetat ca impracticabil, datorită caracterului său predominat utopic, iar cel de-al doilea, deoarece este lipsit de perspective reduce politica la o adaptare mecanică la nevoile relaţiilor internaţionale. 3. Hans Morgenthau şi paradigma realismului politic http://www.youtube.com/watch?v=CWnF7Ro_HI0 Hans Morgenthau s-a impus în teoria relaţiilor internaţionale prin lucrarea “Politics Among Nations”, într-un moment foarte important pentru evoluţia politică a SUA11. Ieşind victorioase după cel de-al Doilea Război Mondial SUA avea nevoie de o justificare teoretică în politica externă, mai ales că statutul său de superputere îi crease o serie de responsabilităţi mondiale. Faptul că SUA reprezenta statul cel mai puternic, dar şi cel mai puţin experimentat în domeniul relaţiilor internaţionale, H. Morgenthau a considerat oportun să fie stabilite un set de norme şi principii care să orienteze politica externă americană. Principalul mesaj al cărţii lui H. Morgenthau este conceptul de politică a puterii. Întreaga sa argumentare porneşte de la cadrul obiectiv, opţiunile posibile şi înţelesurile cele mai semnificative ale 10 11

Ibidem, p. 89. Hans Morgenthou, Politics among nations, New York, 1948.

conceptului, care trebuie să fie materializate într-o putere echilibrată. În gândirea sa H. Morgenthau pleacă de la o perspectivă psihologică universală. El aduce în atenţie cele trei impulsuri de bază ale omului: impulsul de a trăi, de reproducere şi de a domina. Graţie ultimului dintre ele, omenirea a fost angajată într-o permanentă luptă pentru putere, aceasta constituind esenţa politicii şi a războiului12. Viziunea lui Morgenthau asupra realismului politic este mult mai complexă decât cea a lui Carr, complexitatea sa fiind dată de cele trei niveluri ale construcţiei filosofice11. Consideraţiile de la cele trei niveluri de construcţie teoretică sunt prezentate de Morgenthau în cele şase principii ale realismului pe care le formulează în lucrarea sa Politics Among Nation: The Struggle for Power and Peace: 1. Politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană. Aceasta, susţine Morgenthau, este neschimbătoare şi orientată către câştigarea de putere şi dominaţie asupra celorlalţi. 2. Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere este absolut necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere între statele naţionale ale sistemului internaţional. Puterea este un concept central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. 3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar fără un înţeles fix şi definitiv. Acesta este conceptul – cheie al realismului clasic şi al politicii internaţionale. 4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor concrete de spaţiu şi timp. 5. Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei naţiuni şi legile morale. 6. Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte care trebuie să i se subordoneze. Astfel, dimensiunea biologică

12

Ştefano Guzzini, Op. cit., p. 63. Nivelul individual – natura umană este o victimă, egoistă prin naştere, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (acel animus dominandi) şi neschimbătoare; Nivelul statal – statul; Nivelul sistemic – caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină în mod fundamental relaţiile între statele – naţiune, este lipsa unei autorităţi superioare recunoscută de state. 11

şi cea spirituală vor fi considerate secundare în raport cu cea raţională – politică. Totuşi Morgenthau în analiza relaţiilor internaţionale porneşte nu de la indivizi, ci de la state, ca principali actori ai disciplinei relaţiilor internaţionale. În prima parte a cercetărilor sale, el admite ideea că într-un anumit mediu aristocratic termenul utilizat mai frecvent este acela de elită politică. Pe măsură ce societatea umană a evoluat au apărut noi concepte, cum ar fi naţiunea şi statul naţional, fenomenul naţionalismului fiind cel care a făcut legătura dintre individ şi statul ca actor unitar. Statul naţional controlează lupta pentru putere însă, deoarece ea nu poate fi pe deplin eradicată este orientată spre exterior: “Nereuşind să-şi satisfacă pe deplin dorinţa de putere în interiorul graniţelor naţionale, oamenii îşi transferă aspiraţiile neîndeplinite pe scena internaţională”12. Lipsa unei autorităţi centrale faţă de care statele, ca entităţi distincte, să răspundă, este un domeniu specific disciplinei relaţiilor internaţionale. Faptul că principalii actori ai vieţii internaţionale, statele acţionează într-un mediu anarhic, este un indiciu sigur de a demarca politica internaţională de cea internă şi reprezintă totodată o premisă importantă în a stabili graniţele paradigmatice ale disciplinei. Prezentând legătura dintre natura umană şi nivelul statului, H. Morgenthau explică cum războaiele totale din secolul al XX-lea au fost posibile. Apariţia societăţilor de masă, care se prezintă pe o legitimitate politică reprezentativă, au permis o exaltare şi o exacerbare a naţionalismului către formele sale cele mai aberante. Faptul că, Germania a fost exclusă după Primul Război Mondial din concertul european şi supusă unor condiţii restrictive deosebite, a generat fără îndoială în societatea germană sentimente de insatisfacţii care, abil exploatate, au determinat o serie de aspiraţii naţionale, devenite legitime să fie proiectate în exterior. Precizând faptul că balanţa puterii nu este problemă de opţiune politică ci ceva natural, Morgenthau surprinde mai multe paliere ale balanţei puterii: statele tampon, statele protectoare şi state de interes, respectiv acele state pentru care marile puteri intră în competiţie şi le doresc în sfera lor de influenţă. În analiza pe care o face balanţei puterii, Morgenthau ia în calcul o serie de elemente care viciază conceptul de putere, cum ar fi: puterea nu este absolută, ea fiind mereu în corelaţie cu alte puteri; nu este nici permanentă, deoarece

12

Hans Morgenthou, Op. cit., p. 74.

bazale puterii sunt într-o continuă schimbare şi nu este rezultată dintr-un singur factor, cum ar fi de exemplu forţe militară13. Din această complexă abordare rezultă că balanţa puterii nu întotdeauna poate conserva pacea, dimpotrivă în unele situaţii este cea care a provocat războiul. În continuare, Morgenthau susţine că balanţa puterii nu este mecanică, ea rezultă dintr-o serie de elemente, de natură intelectuală şi morală: “Pentru lipsa de vigoare şi indecizia disputelor politice, din 1648 până la războaiele napoleoniene şi apoi din 1815 până în 1914, balanţa puterii nu au fost atât o cauză, cât o expresie metaforică şi simbolică sau, în cel mai bun caz, o tehnică de realizare. Înainte ca balanţa puterii să-şi poate impune constrângerile asupra aspiraţiilor spre putere ale naţiunilor, prin interacţiunea mecanică dintre forţele opuse, naţiunile aflate în concurenţă trebuiau mai întâi să se obţină şi să accepte sistemul balanţei puterii ca un cadru comun al strădaniilor lor… Acolo unde un astfel de consens nu mai există sau a devenit prea slab şi nesigur, aşa cum s-a întâmplat în perioada dintre împărţirea Poloniei şi războaielor napoleoniene, balanţa puterii este incapabilă să îşi îndeplinească funcţia sa de a asigura stabilitatea internaţională şi independenţa naţională”14. În concepţia lui Morgenthau orice sistem internaţional ordonat trebuie să aibă la bază mecanisme normative. În acest sens el a identificat trei mecanisme diferite: etica, opinia publică mondială şi dreptul internaţional. Dacă acestea nu vor funcţiona, forţele naţionale vor ieşi din matca lor şi vor determina conflictele. Trăind într-o perioadă a naţionalismului universalist, şansa ca balanţa puterii să acţioneze, limitând războiul, este neapărat legată de mecanismele normative, care trebuie să se substituie normelor morale aristocratice aflate în declin. Dar despre rolul lui Morgenthau în dezvoltarea realismului cel mai bine s-a exprimat Kenneth Waltz: “Morgenthau a dat, nu de puţine ori, dovadă de o subtilitate şi un spirit de discernământ remarcabile în comentariile sale politice. El a analizat cu o deosebită competenţă implicaţiile anarhiei internaţionale şi a făcut distincţia între acţiunile ce pot fi întreprinse pe plan intern şi cele posibile pe plan extern, însă nu este numai vina criticilor lui că le-a venit destul de greu să înţeleagă relaţia pe care a stabilit-o între viziunea sa asupra omului şi teoriile sale politice”. 4. Kissinger şi limitele diplomaţiei “concertului” 13 14

Ştefano Guzzini, Op. cit., p. 68. Hans Morgenthou, Op. cit., p. 163.

Ascensiunea lui Kissinger pe scena politică americană la începutul anilor ’70, a avut loc într-un context internaţional deosebit de complex. Datorită angajării militare în Vietman, SUA au scăzut în credibilitate şi legitimitate, permiţând URSS, care între timp îşi lansase un ambiţios program de înarmare şi de extindere a influenţei sale în lume, să obţină paritatea strategică. Îndeplinind iniţial funcţia de consilier în problemele securităţii naţionale şi ulterior devenind secretar de stat în perioada ‘73 – ‘77, H. Kissinger a iniţiat un set de norme şi principii geostrategice care aveau drept scop îmbunătăţirea climatului internaţional. Ideea centrală care a stat la baza concepţiei lui Kissinger era aplicarea principiilor specifice diplomaţiei secolului al XIX-lea, la condiţiile concrete ale secolului al XX-lea15. Pornind de la realitatea pe care o constituie URSS în relaţiile internaţionale, Kissinger propunea ca în situaţia în care aceasta acceptă să se comporte ca o putere tradiţională să i se recunoască statutul de superputere. Ca principal instrument în realizarea acestei politici era propusă diplomaţia, evident adaptată sistemului Concertului European, specific secolului al XIX-lea, “Epoca noastră – sublinia Kissinger – trebuie să găsească o structură care să împace responsabilităţile noilor naţiuni cu aspiraţiile lor”16. Realizarea unei ordini internaţionale legitime era posibilă numai în cazul în care principiile promovate pe plan internaţional erau acceptate de către toţi membrii comunităţii internaţionale. Kissinger considera că politica de destindere se poate concretiza cu adevărat numai dacă se ţine cont de învăţămintele rezultate din cele două războaie mondiale ale secolului XX. Pentru a nu se mai repeta conciliatorismul din perioada interbelică era necesar să funcţioneze o balanţă a puterii, iar pentru a se evita situaţia conjuncturală din anul 1914, când decretarea mobilizărilor parţiale şi totale au dus nemijlocit la izbucnirea Primului Război Mondial, se impunea cu necesitate controlul diplomatic asupra planurilor militare. Marile puteri pe care le avea în vedere Kissinger când se referea la noua ordine internaţională erau China şi URSS Dacă în privinţa Chinei, acesta aprecia că se încadrează în tradiţia clasică a artei europene a guvernării, nu acelaşi lucru se putea spune despre politica externă sovietică, care conţinea numeroase elemente 15 16

Ştefano Guzzini, Op. cit., p. 186. Henry Kissinger, American Foreign Policy, Editura Norton, New York, 1969, p. 54.

ale unui oportunism lipsit de scrupule, fapt ce determina din partea SUA adoptarea unei politici de îngrădire atunci când era necesar şi de cooperare când era posibil. Kissinger, asemeni lui Kennan aprecia că, explicaţia politicii promovată de Moscova pe plan internaţional, trebuie căutată nu neapărat în ideologia comunistă, ci în tradiţiile acesteia de-a lungul timpului. Dacă U.R.S.S., adera la principiile care guvernau societatea internaţională, înseamnă că ea se transforma într-o putere legitimă şi devenea astfel o componentă a noii ordini internaţionale. Pentru transformarea în practică a unui astfel de deziderat, Kissinger aprecia ca absolut necesar ca SUA să nu ducă o politică izolaţionistă sau de sorginte mesianică. Convins că o diplomaţie maleabilă impunea împletirea momentelor de confruntare cu cele de colaborare, Kissinger nota: “Fără îndoială că destinderea este periculoasă, dacă nu include şi o strategie de îngrădire. Dar îngrădirea nu are sens dacă nu este legată de o noţiune de pace. Soluţia nu este renunţarea la strădania de a defini coexistenţa, ci crearea unui conţinut care să reflecte principiile noastre şi obiectivele noastre”17. În perspectivă, Kissinger a admis încheierea perioadei Războiului Rece, ca urmare a restructurării sistemului sovietic, din interior. În condiţiile internaţionale actuale, afirmă Kissinger, balanţa puterii capătă un caracter multidimensional. Faptul că SUA erau privilegiate în balanţa militară în competiţie cu URSS şi China şi în balanţa economică care includea relaţiile cu Europa şi Japonia, îi permiteau să aplice principiul conexării, în virtutea căruia putea să obţină avantaje în ambele direcţii. În acest sens uzând de echilibrul economic putea să limiteze puterea militară a adversarilor, iar dependenţa militară a aliaţilor era folosită pentru concesii economice. Trăgând concluziile de rigoare după Primul Război Mondial, când o parte din actorii internaţionali ai perioadei au rămas în afara ordinii legitime, Kisisnger considera că esenţa politicii conexării urmăreşte două elemente, aparent contradictorii. În primul rând integrarea URSS în structurile economice europene, în aşa fel încât aceasta să fie direct interesată în menţinerea echilibrului în această zonă şi în al doilea rând, prin extinderea avantajelor economice să determine URSS la cooperare politică. Aplicarea teoriei Concertului European din secolul al XIX-lea la condiţiile secolului al XX-lea a avut câteva neajunsuri, care explică în parte insuccesul demersului lui Kissinger. Diplomaţia secolului al XX-lea era datorită existenţei concertului 17

Ştefano Guzzini, Op. cit., p. 194.

nuclear bipolar caracterizată de un imobilism ce nu-i permitea să controleze o serie de elemente noi, cum ar fi de pildă emanciparea noilor state şi independenţa economică a relaţiilor internaţionale. De asemenea, stimulentele economice care se doreau a fi expresia unei diplomaţii flexibile specifice noului concept, s-au dovedit a fi deosebit de complicate la aplicarea în practică. În momentul în care Kissinger a încercat să utilizeze acordarea clauzei naţiunii cele mai favorizate URSS-ului, pentru a determina o politică externă sovietică adecvată noilor imperative internaţionale, congresul american a condiţionat acordarea clauzei de acceptare de către Uniunea Sovietică a legii emigrării. Prin urmare, diplomaţia concertului: nu putea avea succes, atâta timp cât – însuşi Kissinger recunoştea – URSS era dispusă să accepte anumite transformări în politica externă, dar nu şi în cea internă. O altă concluzie interesantă se referă la balanţa centrală a superputerilor, care s-a dovedit discutabilă în a domina relaţiile internaţionale, după cum dependenţa aliaţilor de a superputere, nu implica în mod automat autoritatea acesteia. Relaţiile externe la nivelul lor nu puteau fi abordate fără a se ţine cont şi de politica internă, deşi poate politica externă ar fi preferat invers.

DISCIPLINA – TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TEMA 2 REALISMUL: ROLUL PUTERII ÎN DEFINIREA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL, SISTEMUL INTERNAŢIONAL ANARHIC, STRUCTURA INTERNAŢIONALĂ, HEGEMONIE ŞI UNIPOLARISM, TERORISM ŞI CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR

CUESUL 4 NEOREALISMUL INSTITUŢIONAL 1. Neorealismul instituţional (funcţionalismul structural) În cadrul acestei orientări teoretice, cu mai multe şcoli fundamentale, se acordă o importanţă cu totul excepţional factorului economic în evoluţia relaţiilor internaţionale. În disciplina teoria relaţiilor internaţionale, această orientare poartă diferite denumiri în funcţie de autorii care abordează problematica în cauză: “neorealismul”; ”neorealismul instituţional”; ”neorealismul sistemic”; “funcţionalism structural”, “teorie dinamică a sistemului mondial” sau “teoria globalistă ”. Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii consideră axiomatic că toate sistemele sociale au, între altele, un subsistem politic în care un rol central îl joacă problema conducerii. “Şcolile” acestei orientări se concentrează asupra schimbării ciclice a hegemoniei în sistemul mondial de state, introducând conceptul de “mare putere hegemonică”. Acest stat, hegemonic, impune ordine în relaţiile internaţionale fără a recurge la cuceriri, exercitând o conducere “benignă” a sistemului. Logica implicită acestei orientări teoretice impune ca sistemul mondial să aibă un lider şi, în consecinţă, să existe un mecanism de selecţie a acestuia. O trăsătura definitorie a acestui curent, este introducerea în investigaţie a datelor rezultate din evoluţia sistemului mondial de state de la sfârşitul evului mediu, aşadar pe o perioadă de aproape o jumătate de mileniu18. Evoluţia disciplinei Relaţiilor Internaţionale din ultimele trei decenii a fost puternic influenţată de programul de cercetare neorealist, ale cărui începuturi sunt asociate cu lucrarea lui Kennet N. Waltz Theory of International Politics (1979). Noua direcţie de teoretizare a generat dezbateri numeroase şi consistente, s-a dezvoltat enorm din punct de vedere cantitativ, şia asumat noi teme de cercetare, a intrat în dialog cu tot mai mulţi competitori. Astfel că, deşi Waltz continuă să fie recunoscut ca fondator, neorealismul a evoluat şi prin reacţiile şi criticile la adresa viziunii sale. Nu se poate elabora o Mihail E Ionescu, După hegemonie. Patru scene de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Bucureşti, Editura Scripta, 1993, pp. 16-17. 18

tipologie statică a programului de cercetare neorealist, pentru că el a rămas expus evoluţiilor teoretice din ştiinţele sociale, interferenţelor cu alte arii disciplinare şi, nu în ultimul rând, imperativelor de politică publică ale zilei. Ambiţia lui Waltz este aceea de a elabora o teorie a politicii internaţionale, de a reuşi acolo unde, consideră el, predecesorii săi au eşuat. Ca domeniu de studiu, politica internaţională este caracterizată de ,,legi”, adică enunţuri care evidenţiază relaţii – invariante sau probabile – între variabile (mărimi care pot lua diferite valori). Între legi şi teorii există o deosebire esenţială, teoriile fiind constructe intelectuale menite să explice legile, iar pentru aceasta este nevoie ca ele să creeze un tablou mental simplificat, abstras din realitate, al domeniului cercetat. În cadrul unei teorii se combină enunţuri descriptive şi enunţuri nonfactuale (asumpţii) teoretice, rolul acestora din urmă fiind acela de a da sens datelor. Răspunsul lui Waltz începe prin delimitarea abstractă a unui sistem politic internaţional, înţeles ca sistem de state. Un enunţ teoretic fundamental este acela că interacţiunile din acest sistem suportă efectul regulator al structurii sistemului. Structura este definită drept un set de condiţii constrângătoare ce afectează comportamentul actorilor, modelând astfel procesul politic din sistem. Structura face posibilă însăşi conceptualizarea sistemului, este un concept la nivel de sistem. Structura este definită prin trei eşaloane, dintre care primul este principiul organizator al sistemului. Al doilea eşalon al structurii se referă la specificaţia funcţiilor unităţilor. În fine, cel de-al treilea eşalon al structurii se referă la distribuţia capacităţilor. 2. Kenneth Waltz şi Teoria politicii internaţionale http://www.youtube.com/watch?v=9T-Bh254RJI

Dacă există vreo lucrare în domeniul disciplinei relaţiilor internaţionale, care să poată fi comparată cu “Politics Among Nations” de Morgenthau, atunci conform lui Stefano Guzzini, aceasta este “Theory of International Politics” a lui Kenneth Waltz. Morgenthau a avut un rol paradigmatic în instituirea unei discipline autonome a relaţiilor internaţionale. Waltz a avut acelaşi statut pentru apărarea independenţei disciplinei, care fusese ameninţată datorită potenţialei prăbuşiri a

graniţelor sale şi a exploziei programelor sale de cercetare 19. Teoria lui Kenneth Waltz se bazează pe o serie de dihotomii, reminiscenţă a disputei realismidealism, dar, deşi a făcut tot ce a putut pentru a-i corecta pe aceşti realişti care şi-au menţinut teoretizările cât mai aproape de practica diplomatică (Aron, Hoffmann, Kissinger), propria sa perspectivă ştiinţifică nu reuşeşte să depăşească dificultăţile de care s-a lovit Kissinger. Cu toate acestea el şi-a propus să înlocuiască gândirea realistă cu o teorie solidă neorealistă. Waltz a prezentat, în 1959, cele trei imagini clasice care stau la baza înţelegerii războiului: războiul îşi are originea fie în natura umană, fie în tipul regimului din interiorul statului, fie în caracteristicile sistemului internaţional. El era adeptul celei de-a treia imagini, cea internaţională, iar în 1979 a revenit asupra acestei convingeri. Disciplina se eliberase de prima imagine, care prezenta natura umană ca sursă a războiului. De aceea Waltz şi-a concentrat atacurile asupra acelor teorii din disciplina relaţiilor internaţionale care se bazează pe a doua imagine, adică acele teorii care pun la baza înţelegerii cauzelor războiului, şi în general ale evenimentelor, internaţionale atributele statului.20 Waltz defineşte o structură prin trei caracteristici principale. Prima, un sistem este fie ierarhic. Ceea ce distinge în mod paradigmatic sistemul internaţional de alte sisteme şi ceea ce conferă acestei structuri internaţionale forţă cauzală este caracterul său anarhic. A doua caracteristică, din moment ce sistemul internaţional este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă singur grijă de toate funcţiile sale esenţiale: nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului mondial al guvernării. Astfel spus, funcţiile sunt diferenţiate doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în sistemul internaţional. A treia caracteristică pentru analiza internaţională actuală este faptul că o structură este definită de distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Astfel, sistemele urmează să fie diferenţiate după numărul polilor puterii între care are loc competiţia internaţională21. Punctul în care neorealismul diferă de realism este metodologia şi concepţia despre sine. Cu toate că în 1959, Waltz şi-a expus punctul de vedere într-o discuţie filozofică, douăzeci de ani mai târziu aceleaşi idei sunt derivate dintr-o definiţie a sistemului internaţional modelată după concepţia neoclasică a Stefano Guzzini, Realismul şi relaţiile internaţionale , Iaşi, Institutul European, 2000, p. 237. Ibidem, p. 240. 21 Ibidem, p. 241. 19 20

pieţei economice. Încă o dată, a treia imagine ia intenţionat o turnură ştiinţifică, de data aceasta referindu-se la modelul economic22. În teoria relaţiilor internaţionale, una dintre problemele importante este aceea dacă aşa-numitul neorealism structural al lui Waltz este într-adevăr legat de un model individualist, ceea ce a provocat o dispută majoră între diferiţi analişti (Hollis şi Smith versus Ashley şi Wendt). Dacă structuralismul este definit la nivel de cauzalitate, atunci partea sistemică a teoriei neoclasice ar putea fi numită structuralistă, deşi structura mai degrabă limitează acţiunile posibile decât cauzează în mod direct comportamentul. Totuşi dinamica acestei structuri este rezultatul neintenţionat al acţiunilor individuale, şi nu a regulilor sistemice. Până la urmă, anarhie înseamnă, în accepţiunea lui Waltz, exact faptul că nu există nimic deasupra statelor . În acest fel, sistemul nu este în mod necesar mai mult decât suma părţilor sale. Altfel spus, părăsind modelul funcţionalist în favoarea modelului de echilibru al pieţei, teoria este la bază individualistă, nu holistică. Din moment ce structuralismul şi holismul sunt termeni folosiţi adesea unul în locul celuilalt, este mai bine, probabil, să ne referim la Waltz ca la un realist sistemic şi nu structural. Contribuţia definitorie a neorealismului este folosirea sistematică a economiei ca model explicativ pentru disciplina relaţiilor internaţionale. Aceasta înseamnă că Waltz s-a folosit atât de teoria pieţei, cât şi de modelul actorului raţional, uzual în abordarea bazată pe teoria jocurilor şi în cea mai mare parte a literaturii consacrate regimurilor. Din acest motiv în ultima perioadă au fost integrate idei din gândirea realiştilor tradiţionali şi a liberalilor23. Waltz consideră că scopul fundamental al statelor nu este maximizarea puterii, ci realizarea sau maximizarea securităţii. Cu toate acestea el afirmă că: “Statele, sau cei care acţionează în numele lor, încearcă în moduri mai mult sau mai puţin adecvate să se folosească de mijloacele disponibile pentru a-şi atinge ţelurile propuse. Aceste mijloace se împart în două categorii: eforturi interne (de a creşte capacitatea economică, de a spori forţa militară, de a dezvolta strategii potrivite) şi eforturi externe (de întărire sau lărgire a propriilor alianţe sau de slăbire şi îngrădire a alianţelor potrivnice)”24. Aceasta înseamnă că Ibidem, p. 242. Ibidem, pp. 244-245. 24 Ibidem, p. 256, apud Kenneth Waltz, Teory International Politics, 1979, p. 118. 22 23

sporirea puterii este într-adevăr doar un mijloc, în vederea altor scopuri, dar un mijloc inevitabil. Teoria sa asupra balanţei puterii este derivată din motivaţiile (securitatea) şi acţiunile (îmbunătăţirea poziţiei din punct de vedere al puterii) asumate. Dinamismul economiilor de piaţă provine în parte din dorinţa actorilor de a-şi îmbunătăţii poziţia şi de a trage foloase fie şi doar temporar, de pe urma distrugerii monopolului25. În vreme ce economia neoliberală şi analogia cu piaţă presupun economiile de piaţă în care există monedă, relaţiile de putere sunt comparabile, în cel mai bun caz, cu relaţiile de schimb în natură. Cu alte cuvinte, faptul că relaţiile internaţionale nu pot prelua cadrele neoclasice de analiză, se datorează unor probleme conceptuale, care provin din aceea că disciplina relaţiilor internaţionale nu a reuşit să dezvolte un schimb comparabil cu cel din economie, şi nu din încetineala intelectuală sau cercetărilor din acest domeniu26. Analogia neoclasică cu piaţa pe care o propune Waltz nu a adus nici o contribuţie la problema tradiţională a transformării studiului practicilor realiste într-un discurs ştiinţific şi într-o teorie predictivă. Într-adevăr, diferenţa esenţială dintre schimbul economic şi cel politic subminează bazele acestei analogii, pe care se întemeiază neorealismul său. Lucrarea “Teory of International Politcs” a oferit o mult dorită limitare a agendei de cercetare în explozie şi o binevenită legitimitate a disciplinei relaţiilor internaţionale. La fel de importantă a fost şi încercarea de a distinge politica internaţională de celelalte sectoare ale sistemului internaţional. Kenneth Waltz a propus o definiţie a sistemului politic internaţional centrată pe stat. “Structurile internaţionale se definesc pe baza unităţilor politice fundamentale dintr-o epocă, fie că sunt oraşe – stat, imperii sau naţiuni ”. Astfel că, în opinia sa, în prezent nu există o altă unitate politică (internaţională) esenţială în afară de stat. Şi invers, structura sistemului politic internaţional este definită prin ceea ce fac statele (de aceea războiul şi diplomaţia sunt manifestările centrale ale politicii internaţionale)27. 3. “Şcoala” lui Robert Gilpin: stabilitatea hegemonică Premisele teoretice ale acestei “şcoli” reprezintă “un set de supoziţii” privind comportamentul statelor în arena internaţională. Conform acestora: Ibidem, p. 257. Ibidem, pp. 244-245. 27 Ibidem, pp. 261-262. 25 26

• “1. Un sistem internaţional este stabil (adică în stare de echilibru) dacă nici un stat nu consideră profitabil să încerce schimbarea sistemului; • 2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional, dacă se aşteaptă ca beneficiile să depăşească costurile unei astfel de tentative (dacă există un câştig net aşteptat); • 3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică sau economică, atunci când costurile marginale ale schimbării urmările sunt egale cu/sau mai mari decât beneficiile marginale; • 4. Odată ce echilibrul dintre costuri şi beneficii în schimbarea urmărită este atins, tendinţa este ca aceste costuri economice, necesare menţinerii, statu-quo-ului, să crească mai rapid decât capacitatea economică de a menţine statu-quo-ul; • 5. Dacă dezechilibrul în sistemul internaţional nu este rezolvat, atunci sistemul va fi schimbat şi se va stabilit un nou echilibru, care va reflecta redistribuirea de putere”.28 Conform “şcolii” lui Robert Gilpin, elementul regulator al dezechilibrului sistemului mondial de state, mecanismul care asigură schimbarea a fost de-a lungul istoriei războiul (“războiul hegemonic” conform exprimării sale). Acest mijloc hotărăşte care stat (sau după caz state) va fi dominant şi va conduce sistemul. “Aranjamentele de pace, care urmează unei asemenea lupte hegemonice, reordonează bazele politice, teritoriale şi de altă natură ale sistemului. Astfel, ciclul schimbării este completat cu acest război hegemonic, iar acordul de pace care urmează creează un nou statu-quo şi echilibru, reflectând redistribuirea puterii în sistem şi alte componente ale acestuia”29. Analizând datele oferite de teoria relaţiilor internaţionale şi materialul istoric brut, Gilpin apreciază că până la pacea de la Westphalia (1648), politica mondială a fost caracterizată de ascensiunea şi declinul marilor imperii, fiecare organizând sistemul internaţional respectiv. Principalele mecanisme regulatoare ale sistemului internaţional, în această “eră imperială”, au fost controlul teritorial şi sferele de influenţă, iar elementul determinant al succesiunii de imperii a fost formaţiunea socială bizuită pe agricultură. Mihail E Ionescu, Op. cit., p.17; apud Robert Gilpin,War and Change in World Politics, Chambridge University Press, Cambridge, 1981, pp. 10-11. 29 Ibidem, p. 17-18, apud Robert Gilpin, Op. cit., p. 15. 28

Modelul prăbuşirii unui imperiu, în această eră, a fost cel al cuceririi de barbari, posibilă când aceştia din urmă au fost capabili să depăşească, din punct de vedere militar, “statul ţintă”. Ascensiunea şi prăbuşirea imperiilor sunt procese guvernate în chip esenţial de tendinţa ca povara cheltuielilor militare să crească neîntrerupt şi de faptul că sacrificiile financiare sunt depăşite de costul celor mai sofisticate armamente ale epocii. Pentru ca un imperiu să supravieţuiască era absolut necesar ca surplusul economic să crească mai repede decât costul războaielor purtate împotriva inamicilor. Ceea ce, într-o epocă de creştere economică lentă, este imposibil de susţinut o lungă durată de timp. Surplusul economic poate să sporească prin cuceriri teritoriale, dar, cu timpul, o astfel de extensie adaugă noi poveri financiare, ceea ce obligă imperiul să se fragmenteze ori să-şi reducă controlul teritorial şi deci, costurile. Dacă imperiul nu reuşeşte să stabilească un echilibru între costuri şi resurse, el intră în declin şi în faza prăbuşirii inductabile şi astfel se declanşează un nou ciclu imperial”30. După pacea de la Westphalia, Gilpin apreciază că “ciclul imperial” a fost înlocuit de sistemul “balanţei de putere” din Europa şi apoi, în secolele următoare, de o succesiune de hegemonii. Dramatica schimbare a fost determinată de trei elemente strâns legate între ele: triumful statului naţional; apariţia posibilităţii unei creşteri economice susţinute, bazate pe ştiinţă şi tehnologia modernă; expansiunea pieţei economice mondiale. Conform lui Gilpin, în perioada modernă, două hegemonii au fost concludente: cea britanică, în secolul al XIX-lea şi, apoi, cea americană, în secolul următor. Procesul de dezechilibru în sistemul mondial apare, în această eră a hegemoniilor, atunci când statul hegemon se află în mare dificultate în menţinerea supremaţiei şi în oprirea declinului propriu. Acest stat experimentează o criză fiscală deosebit de severă, iar difuziunea în sistem a avantajelor lui de ordin economic, tehnologic ori organizaţional sprijină ridicarea competitorilor. În timp, deosebirea între ratele de creştere economică ale hegemonului în declin şi statele în expansiune determină o redistribuţie decisivă de putere şi apariţia dezechilibrului. Războiul hegemonic are rolul de a corecta acest dezechilibru din cadrul sistemului. Încheierea războiului hegemonic este, în fapt, începutul unui nou ciclu de creştere, expansiune şi declin ale noii (noilor) puteri hegemonice. Legea dezvoltării inegale determină o continuă distribuţie de putere şi, în 30

Ibidem, p. 18.

consecinţă, succesiunea ciclurilor hegemonice. “A fost totdeauna astfel şi va fi mereu, până ce omenirea se va distruge singură ori va învăţa să dezvolte un mecanism eficient de schimbare paşnică”.31 4. Şcoala lui George Modelski: modelul “leadership-ului mondial” Conform acestei “şcoli”, anarhia din sistemul mondial de state determină perioade de ierarhizare strictă a actorilor şi “conducere hegemonică” sau “conducere mondială”. Statele hegemone sunt recrutate din rândul puterilor maritime, iar competitorii lor sunt îndeobşte ţări terestre. În acest model, războaiele mondiale se declanşează atunci când capacităţile competitorilor la hegemonie sunt tot mai inegal distribuite, creându-se astfel dezechilibrul sistemului mondial. Puterile hegemonice impun ordine în sistem, fără a recurge la cuceriri. Când izbucnesc războaiele hegemonice – războaiele mondiale sau globale, ele sunt destinate să asigure rolul de conducător al sistemului. “Cauzele structurale ale unui război global – arată Modelski – ţin de prăbuşirea economică consecinţele trebuie să fie epocale şi impun apariţia unei noi conduceri. Istoria politicii şi războaielor moderne oferă evidenţa precisă privind această trăsătură”32. Acest model a operaţionalizat datele oferite de istorie în ultimii aproape 500 de ani (a publicat, spre exemplu, un anuar al capacităţilor maritime ale principalelor puteri pentru perioada 1493 – 1993, a “strâns” evidenţa privind performanţele marilor puteri în principalele sectoare, la “tăria” armatelor terestre, ca indicator al capacităţii competitorilor puterilor maritime). Transformarea în formă tabelară a acestei analize arată în felul următor : Statul care tinde la hegemonie Spania

Războaiele hegemonice Războiul de 30 ani (16181648) Franţa lui Ludovic al XIV- Războaiele lui Ludovic al lea XIV-lea Franţa napoleoniană 1792-1815 Germania şi Japonia 1914-1945 Ibidem, pp. 18-19, apud Robert Gilpin, Op. cit., p. 210. Ibidem, pp. 19-20. 33 Ibidem, p. 20. 31 32

Noua ordine Pacea de la Westphalia (1648) Tratatul de la Utrecht (1713) Congresul de la Viena (1815) O.N.U. (1945) 33

Rezultatele strânse de “şcoala” lui G.Modelski pot fi rezumate astfel: după fiecare perioadă de război global va apare un stat hegemon care deţine mai mult de jumătate din capacităţile mondiale navale; cu excepţia Spaniei, în timpul perioadei de război global (1580-1608) nici un alt stat, în afară de liderul care se va impune, nu va avea preponderenţă navală în cursul războiului; nici un alt stat nu va dobândi superioritatea navală în intervalul dintre războaiele globale; indicele concentrării capacităţilor navale la nivelul mondial atinge limita maximă după fiecare perioadă de război global, apoi începe să descrească. În urma acestor rezultate, G.Modelski a alcătuit următorul tabel privind “ciclul secular” al schimbărilor la hegemonia mondială: Ciclul

Război global

Preponderenţă

1495-1580 1580-1688 1688-1792 1792-1914 1914

1494-1516 1580-1609 1688-1713 1792-1815 1914-1945

Portugalia (1516-1540) Olanda (1609-1640) Anglia (1714-1740) Anglia (1815-1840) SUA (1945-1973)

Declin 1540-1580 1640-1688 1740-1792 1850-1914 1973-34

Cu toate elementele noi pe care le aduce în sprijinul definirii disciplinei teoriei relaţiilor internaţionale, şi acest curent hegemonic cu toate “şcolile” aferente este supus criticii. Pe de o parte, alţi specialişti evidenţiază că nu doar războiul hegemonic ori global poate juca rolul mecanismului regulator al succesiunii hegemonice, ci că acţiunea instituţiilor internaţionale poate asigura o tranziţie paşnică . Întrebarea care se pune este în ce măsură orientarea funcţionalismului structural poate oferi “uneltele” pentru a efectua predicţia în domeniul relaţiilor internaţionale? Un răspuns exact nu este simplu. Pe de o parte, ciclurile seculare hegemonice instrumentate de această orientare teoretică sunt susceptibile criticii, dar ele corespund materialului brut oferit de istorie în ultimele câteva secole. Aşadar, oferă piste de căutare de valoare pentru descifrarea viitorului. Pe de altă parte, aşa cum o demonstrează şi literatura circumscrisă, aplicarea la “istorie” a determinat nu doar decelarea ciclurilor hegemonice seculare amintite – care, dealtfel, fuseseră întrevăzute de geopoliticianul Mackinder, la începutul secolului XX – dar şi “depistări” stranii, adică 34

Ibidem, p. 21.

necorespunzătoare realităţii. De exemplu, Portugalia, şi nu Spania, este detaşată în hegemon, deşi prima a fost “înghiţită” de secunda; sau Anglia este apreciată ca hegemon, într-o perioadă în care era în urma Franţei ca putere (1714-1740). Mai rămâne de amintit, aşa cum au relevat criticii acestei orientări, că, dată fiind sorgintea ei americană, teoria, ca atare, este poate şi expresia unui “etnocentrism cultural”, a dorinţei de a demonstra că “dominaţia” este mai degrabă “conducere”, decât “exploatare”35.

DISCIPLINA – TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

TEMA 2 REALISMUL: ROLUL PUTERII ÎN DEFINIREA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL, SISTEMUL INTERNAŢIONAL ANARHIC, STRUCTURA INTERNAŢIONALĂ, HEGEMONIE ŞI UNIPOLARISM, TERORISM ŞI CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR CUESUL 5 REALISMUL OFENSIV – REALISMUL DEFENSIV 1. John Mearsheimer şi realismul ofensiv http://www.youtube.com/watch?v=sKFHe0Y6c_0 35

Ibidem, p. 22.

Teoria structurală avansată de John Mearheimer (2003) nu se limitează la nivelul sistemului, ci îşi propune să fie şi o teorie a politicii externe. Şi în acest caz, viziunea fundamentală asupra domeniului redă o lume de state căutând să supravieţuiască într-un mediu anarhic, caracterizat de ajutorare. Cea de-a doua ipoteză este aceea că statele posedă o anumită capacitate militară ofensivă care le face să fie periculoase unele pentru celelalte. În această lume, statele nu pot fi niciodată sigure că nu vor fi atacate, există o permanentă incertitudine cu privire la intenţiile celorlalţi – aceasta este a treia ipoteză teoretică a lui Mearsheimer. Urmează ipoteza referitoare la ţelul fundamental al statelor, supravieţuirea, ceea ce face ca preocupările de securitate să primeze asupra oricărui alt domeniu. În fine ultima ipoteză este aceea că statele sunt actori raţionali, cu o gândire strategică. Cumulate, aceste ipoteze stimulează statele să se comporte ofensiv unele faţă de celelalte, conturându-se trei modele generale de comportament: teama, autoajutorarea şi maximizarea puterii. Raportarea teoriei lui Mearsheimer la cea a lui Waltz sugerează că realismul lui Waltz este unul ,,defensiv”, în sensul că anarhia internaţională încurajează statele să urmărească menţinerea echilibrului balanţei de putere. Mearsheimer (după exemplul lui Morgenthau) avansează un realism ,,ofensiv”: în condiţiile anarhiei şi dilemei securităţii, marile puteri caută să-şi maximizeze puterea relativă în raport cu competitorii, având drept ţel fundamental hegemonia. Puterea uni stat este definitivă în termeni de capacităţi şi include componente precum populaţia şi forţa economică, însă decisivă este puterea militară. Mari puteri sunt statele care au armate capabile să se confrunte de la egal la egal într-un război convenţional împotriva celui mai puternic stat din lume. Cum în era nucleară şansele de hegemonie globală sunt reduse statul s-ar putea mulţumi cu postura de hegemon regional, tinzând să devină o putere de statuquo. Tipurile de structură internaţională sunt definite pe baza a două criterii: distribuţia capacităţilor prezente sau latente din sistem (bipolarism, multipolarism) şi decalajul dintre primele două state (echilibrat, neechilibrat).

Rezultă, în principiu, patru posibilităţi, dintre care doar trei au corespondenţă în realitate: bipolarismul echilibrat, multipolarismul echilibrat şi multipolarismul ne echilibrat. Prin comparaţie cu statele cu statele lui Waltz, cele ale lui Mearsheimer sunt mai deschise către risc, mai dispuse să ia în considerare şi alte obiective decât securitatea, mai satisfăcute cu o doză mai mică de securitate. Dacă lumea lui Waltz este populată de puteri de statu-quo, cea lui Mearsheimer cuprinde puteri revizioniste: când nu pot trece la ofensivă (principala strategie ofensivă fiind războiul), aceste puteri încearcă fie să contrabalanseze eventualii agresori, fie alte strategii, între care se distinge pasarea responsabilităţii către alt actor, evitând astfel costurile presupuse de contrabalansare. Variabilele geografice – dacă agresorul şi statele menţionate au graniţă comună, respectiv sunt despărţiţi de ape – sugerează că statele vor alege să contrabalanseze în primul caz şi să paseze responsabilitatea în al doilea. Cuplând cele două seturi (structură şi geografie), Mearsheimer concluzionează că, în cazul sistemelor multipolare echilibrate, cu precădere când statul ameninţat este protejat de întinderi de apă, strategia cea mai avantajoasă ar fi pasarea responsabilităţii, pe de altă parte, când sistemul este multipolar dezechilibrat, în special când există vecinătate pe uscat, realismul ofensiv prescrie contrabalansarea. Pasarea responsabilităţii este atrăgătoare mai ales în sistemele multipolare, unde se poate găsi o mare putere care să accepte responsabilitatea înfruntării unde se poate găsi o mare putere care să accepte responsabilitatea înfruntării agresorului. O astfel de confruntare i-ar putea uza pe ambii combatanţi, astfel că statul poate câştiga putere relativă în raport cu ei. În fine, statul poate recurge la această strategie pentru a evita lupta cu mai mulţi adversari coalizaţi. Aflate în defensivă, statele tind de cele mai multe ori să aleagă pasarea responsabilităţii. De obicei, aceasta se dovedeşte o strategie perdantă pe termen lung: statul care o aplică poate obţine câştiguri absolute, însă va suferi de regulă pierderi relative faţă de statul agresor. Mearsheimer oferă, în fine, şi o teorie structurală a incidenţei războiului între marile puteri, argumentând că sistemele multipolare sunt mai instabile –

deci mai predispuse la război – decât cele bipolare. Războiul este mai frecvent în sistemele multipolare din trei motive. În primul rând, numărul este mai mare de actori importanţi sporeşte oportunităţile de război, prin aceea că apar mult mai multe situaţii de multipolare decât în cele bipolare. Deşi statele ar putea recurge mai uşor la măsuri de contrabalansare, opţiunea larg răspândită în favoarea pasării responsabilităţii face dificilă prevenirea războiului. În fine, în sistemele multipolare creşte riscul eforturilor de calcul în privinţa puterii relative, dar şi a hotărârii cu care statele îşi urmăresc interesele. Multipolarismul ne echilibrat este mai predispus la război decât cel echilibrat, pe două considerente: tentaţia hegemonului potenţial de a forţa obţinerea hegemoniei regionale, respectiv sporit de teamă la nivelul celorlalte state, care le poate face să adopte politici riscante. Mearsheimer apreciază că evidenţa istorică susţine explicaţiile realismului ofensiv. El constată că raporturile dintre marile puteri, între 1792 şi 1990 au luat forma unor conflicte între state revizioniste , singurele puteri de statu-quo fiind hegemonii regionali. Japonia (în perioada 1868 – 1945), Uniunea Sovietică (1917 – 1991), Italia (1861 – 1943), Marea Britanie (1792 – 1945) şi Statele Unite (1800 – 1990) se comportă, apreciază el, în conformitate cu enunţurile realismului ofensiv. În toate aceste cazuri, evidenţele istorice susţin – apreciază Mearsheimer – enunţurile realismului ofensiv, iar cazurile de nonexpansiune s-au datorat descurajării reuşite: astfel, Germania nu se manifestă agresiv în perioada 1871 – 1900 întrucât, după unificare, tentativa de hegemonie continentală era blocată de celelalte mari puteri europene. În privinţa ,,echilibratorilor de peste mări”, Marea Britanie şi Statele Unite, neglijarea de către aceştia, în anumite perioade, a imperiativului realist – ofensiv de maximizare a puterii poate fi exemplificată în cadrul teoriei făcânduse apel la discuţiile despre puterea blocantă a apei sau particularităţile de comportament ale hegemonului regional. Charles Kupchan se întreabă însă dacă nu cumva în ecuaţie ar putea intra factorul ,,regim politic intern”, întrucât acestea erau singurele două state democratice din eşalonul lui Mearsheimer, iar pe de altă parte, puterea blocantă a apei nu pare să se fi manifestat în cazul expansiunii japoneze în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, Kupchan pune problema modului în care si-au dobândit

SUA hegemonia continentală – întrucât teoria lui Mearsheimer stipulează că această poziţie nu se poate obţine decât prin război –, precum şi pe aceea a motivului pentru care alte state de pe continent nu au acţionat, în secolul al XIX-lea, în sensul contrabalansării puterii americane, deşi teoria lui Mearsheimer ar fi prescris un astfel de comportament. Ultima sa rezervă se referă la motivul pentru care SUA au fost mulţumite cu statu-quo-ul de după cel de-al Doilea Război Mondial, în condiţiile în care teoria ar fi prezis încercarea de obţinere a hegemoniei mondiale. Alte critici au scos în evidenţă nevoia ca realismul ofensiv să justifice apropierea dintre Marea Britanie şi SUA, la începutul secolului XX, precum şi modul în care Uniunea Europeană a reuşit să provoace schimbări de asemenea amploare în relaţiile dintre marile puteri de pe continent. Pe de altă parte, Mearsheimer susţine că, în privinţa incidenţei războiului la nivel de sistem, toate predicţiile teoriei realismului ofensiv au fost, în mare, confirmate pe intervalul studiat, iar epocile de multipolarism neechilibrat (1793-1815, 1903-1918 şi 1939-1945) sunt marcate de războaie majore: războaiele napoleoniene şi cele două războaie mondiale. 2. Realismul defensiv Realismul defensiv combină perspectiva structurală cu un set de asumpţii despre stimulentele conflictului sau ale cooperării interstatale. În primul rând, interpretând dilema securităţii, realiştii defensivi arată că încheierea de alianţe sau înarmarea în scopul atingerii obiectivelor de securitate ale statului, pot conduce la o diminuare a securităţii, prin aceea că un potenţial rival ar putea judeca greşit intenţiile statului respectiv, suspectându-l de agresivitate. Teoriile balanţei ofensivă – defensivă (încorporate în realismul structural waltzian) pot ajuta la explicarea şi predicţia unui anumit război, precum şi a condiţiilor în care pacea devine mai probabilă. 3. Gândire realistă şi teorie neorealistă Kenneth Waltz pretinde că demersul său aduce teoriei politicii internaţionale acea legitimitate ştiinţifică pe care realiştii clasici sau

protagoniştii ,,celei de-a doua dezbateri” nu încercaseră (sau nu reuşiseră) să i-o confere. Lui Hans Morgenthau, sarcina edificării unei teorii raţionale a politicii internaţionale i se părea necesară, dar imposibilă, iar Raymond Aron contesta ambiţiile teoretice dincolo de pragul analizei istorice sau sociologice a relaţiilor internaţionale, respingând explicit analogia cu teoria economică. Acest scepticism se datora, în viziunea lui Waltz, faptului că nici ei, nici alţi teoreticieni realişti nu îşi asumaseră răspunderea de a imita demersul fiziocraţilor în teoria economică – de a abstrage un domeniu pretabil studiului ştiinţific din complexitatea raporturilor internaţionale.