ramurile art pl - копия [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins: I. Ce este arta plastica? II. Ramurile artei plastice; 1. Grafica 2. Pictura  Genuri de pictură; 3. Sculptura  Tipuri de sculptură; 4. Arhitectura  Genurile arhitecturii; 5. Arta decorativă 6. Design 7. Fotografia artistică

1

I. Ce este arta plastica? Arte plastice, din franţuzescul “arts plastiques”, regrupează toate practicile sau activităţile care realizează o reprezentare artistică, estetică sau poetică, prin forme sau volume. Termenul este considerat de unii ca fiind o formă mai restrânsă şi învechită pentru arte vizuale, desemnând la origine, în tradiţia iluministă, artele aşa-zis majore precum pictura, sculptura, desenul şi gravura. În limba franceză termenul îşi are originea din latinescul ars şi din grecescul plastikos şi definea la origine artele exprimate tridimensional, precum sculptura sau arhitectura, înglobând ulterior pictura, desenul şi gravura. Prin raport cu artele decorative sau artele aplicate care erau considerate minore în special în perioada neoclasică şi academistă (sfârşitul secolului al XVII-lea până în cea de-a doua jumătate a secolului XX) artele plastice erau considerate majore, fiind cele mai vizibile în programul oficial al perioadei Napoleoniene şi nu numai (portrete oficiale, teme istorice). În spaţiul lingvistic anglo-saxon termenul plastic arts defineşte doar acele arte cu manifestare tridimensională. În limba română termenul devine tot mai puţin utilizat vis-a-vis de arta modernă şi contemporană nu numai datorită folosirii tot mai frecvente a termenului anglo-saxon de arte vizuale, dar şi datorită existenţei a tot mai multor noi tehnici precum arta video sau arta conceptuală dificil de etichetat ca "plastice". De asemenea, conotaţiile de superioritate privind artele decorative pe care termenul le moşteneşte din secolul trecut sunt astăzi desuete. Termenul "arte plastice" se înrudeste cu un altul, mai rar folosit, de "arte frumoase" sau "belle arte", echivalent cu "beaux-arts" în franceză şi "belle-arti" în italiană. Echivalentul artelor plastice în limba germană este Bildende Kunst. Limba germană nu a importat un echivalent al termenului englez recent de "visual arts". În perioada 1931-1942, Universitatea de Arte Bucureşti s-a numit Institutul de Belle Arte, iar între 1950-1990 Institutul de arte plastice. În perioada 1864-1931, universităţile de artă se numesc "şcoli (superioare) de arte frumoase".

Dante Alighieri, Gravură de Gustave Doré

Frumosul din artă – această podoabă a inteligenţei şi sensibilităţii umane, prin imagini strălucitoare de viaţă armonizează raţiunea cu sensibilitatea şi-i dezvăluie omului, mereu în căutarea destinului său, sensurile superioare ale vieţii. Arta răscoleşte emotivitatea şi conştiinţa omului, dezvăluindu-i idei, sentimente, atitudini, pasiuni şi idealuri la care poate să adere. Arta, preciză Tudor Vianu, „este forma cea mai perfectă a muncii omeneăti” în care se materializează prin imagini concret senzoriale inteligenţa şi sensibilitatea fiinţei umane. Arta plastică are o gramatică cu morfologie şi sintaxa ale ei proprii, o limbă „universală”, care nu e „maternă” şi nu se învaţă „de la sine” o dată cu articularea primelor cuvinte, nefiind înţeleasă în adevaratul ei sens decît prin cultură şi meditaţie. Bun cunoscător al fiecărui elev în parte, cadrul didactic poate şi trebuie să-i atragă în diferite forme de activitate, în lecţii joc, prin care elevii să nu fie forţaţi să se adapteze unei realităţi străine lor, ci să le faciliteze asimilarea treptată a realului. Acest compartiment oferă o prezentare integră şi accesibilă a evoluţiei artelor plastice din cele mai vechi timpuri şi pînă în ziua de azi, reflectînd prin opere epoca preistorică, perioada Evului Mediu, arta modernă şi cea contemporană de pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Pas cu pas, veţi afla cum a decurs dezvoltarea celor mai timpurii forme de creaţie artistică, care au fost tendinţele şi stilurile, ce au marcat epoci şi perioade, veţi cunoaşte tangenţele şi influenţele, apărute pe parcursul creării operelor de artă. Deţinînd, un limbaj vizual universal, arta plastică nu are nevoie de translatori, dezvăluind prin imagini artistice idealurile, dar şi moravurile societăţii, fiind un camerton obiectiv al nivelului de cultură şi al civilizaţiei din perioadele istorice respective. Noţiunea „arte plastice” derivă de la verbul grecesc plasticos şi latinescul ars, completat în varianta franceză de arts plastiques. La origini, în antichitate, în această categorie, fiind incluse, doar sculptura, ceramica şi arhitectura, completîndu-se, în perioada Renaşterii, cu genurile picturii şi graficii. După secolul al XIX-lea această expresie se referă la toate artele, ca formă specifică a creaţiei artistice, care se finalizează cu apariţia operelor de artă şi care nu are valoare utilitară, aparţinînd culturii spirituale, formînd, în diverse epoci, gusturile estetice, morale şi filosofice ale societăţii.

II. Ramurile artei plastice Arta plastică, următoarele ramuri, cunoscute ca arte majore (pictura, sculptura, grafica) şi minore, care se asociază cu artele decorative. La rîndul lor, fiecare ramură are mai multe subdiviziuni, care vizează specificul tehnicii, materialul de bază utilizat şi subiectul reprezentat. Pictura, de exemplu, se realizează în encaustică, temperă, ulei, acril, pe suport de lemn, pînză sau carton, în calitate de subiecte fiind selectate cele mai diverse teme – biblice, mitologice, istorice, cotidiene, care pot fi reprezentate ca tablou de gen, peisaj, portret, natură statică, cu sau fără prezenţă umană, redate

3

tridimensional, creînd iluzia spaţială a imaginilor prin intermediul volumului, formei, clarobscurului, facturii, luminii şi umbrei etc. Grafica, la rîndul său, apelează la motive similare, avînd însă alte materiale, forme şi tehnici, de la care, uneori provine şi denumirea subdiviziunilor - miniatură, acuarelă, pastel, gravură (desen, laviu, xilogravură, acvaforte, mezzotinto, linogravură), spre exemplu: gravura de carte sau cea de şevalet (stampa). Sculptura este genul de artă care poate fi contemplată de jur-împrejur şi poate fi realizată prin cioplire (dăltuire) (granitul, marmura) sau turnare (bronzul,diferite aliaje metalice), constituind sculptura în rond-bosse (rotundă), relief şi altorelief, apelînd, de obicei, la un limbaj plastic specific – alegoric, simbolic sau comemorativ. Artele decorative (ceramica, giuvaergeria, sticla artistică, tapiseria, batic-ul) au avut la începuturi doar funcţii utilitare (pentru păstrarea, transportarea şi utilizarea alimentelor, pentru protecţie) fiind decorate cu imagini sau ornamente decorative, devenind, cu timpul, obiecte estetice de lux, care înfrumuseţează ambianţa locuinţelor. Sunt cunoscute renumitele vase de ceramică greacă pictate cu figuri roşii şi negre, porţelanul şi batic-ul chinez, majolica italiană, tapiseria franceză şi cea germană. Pictura şi sculptura mai au şi o altă formă de artă – arta monumentală, care este o simbioză a supradimensionării formei şi volumelor. Din această categorie face parte sculptura (statuile, statuile ecvestre, monumentele comemorative) şi pictura cu diverse tehnici în frescă, pictură murală, mozaic, vitraliu), realizate în proporţii şi forme considerabile. În diverse perioade ale existenţei artelor plastice, operele, sunt atribuite, convenţional, unor stiluri şi tendinţe diverse, delimitate pe anumite intervale de timp şi regiuni (manierism, baroc, clasicism, academism, realism, romantism, impresionism, postimpresionism, abstracţionism, etc.), manifestîndu-se în cadrul tuturor genurilor de artă. Operele de artă plastică sunt principalele obiective ale muzeelor şi colecţiilor de artă din toată lumea.

1. Grafica Grafică (gr. Graphike, ger. Graphein- a scrie; fr. Graphique- arta liniei), denumire atribuită genului, care reprezintă numeroase tehnici. Mijlocul principal de expresie al graficii este linia (desenul), nu culoarea. Grafica include arta scrisului (manuscrisul medieval) şi a gravării. Tehnica executării dă operei denumirea (ex.: xilogravură, acuarelă, pastel, gravură, acvaforte, litografie, linogravură, desenul etc.). Are două compartimente autonome - Grafica de şevalet (stampa) şi Grafica de carte. Este una dintre cele mai vechi forme ale artei, apărută în epoca paleoliticului superior (cca 10 mii ani î.e.n.). Xilogravura se consideră cel mai timpuriu compartiment apărut al artei grafice, iar cel mai vechi model este datat în istoriografia chineză cu sec. VI. Cea mai timpurie xilogravură chineză existentă se referă la sec. IX. Cunoscută în Europa încă de la începutul sec. al XV-lea, în perioada Renaşterii italiene, gravura a avansat rapid în alte regiuni europene - în

4

Germania (A. Diurer), Franţa (Jacques Callot), Ţările de Jos (Piter P. Rubens, Rembrandt), Italia (A. Mantegna), Anglia (W. Hogarth) ş.a. Gravura europeană a evoluat, reflectînd stilurile caracteristice fiecărei epoci, de la baroc, clasicism, academism, impresionism pînă la suprarealism şi abstracţionism. În Moldova medievală cel mai timpuriu domeniu ţine de xilogravură, care apare în epoca lui Vasile Lupu, fiind stimulată de apariţia primelor imprimerii pentru tipărirea cărţilor (Iaşi,1642). Xilogravura a jucat un rol important în ilustrarea incunabulelor, fiecare epocă promovînd noi autori de opere. Manuscrisele cu miniaturi cedează în faţa gravurii în lemn, mult mai simple şi mai puţin costisitoare. Una dintre primele lucrări ale tipografiei de la Iaşi, Cazania mitropolitului Varlaam, poartă amprenta stilistică a manuscriselor, aceasta manifestîndu-se prin păstrarea compoziţiei generale a cărţii, prin amplasarea ilustraţiilor, ornamentelor şi frontispiciilor. Secolul al XVII-lea marchează maturitatea şi constituirea şcolii de gravori care activează atît la Iaşi, cît şi la mănăstirea Neamţ. Gravurile ucraineanului Ilia, M. şi P. Strilbiţchi, sunt doar cîteva nume care contribuie la dezvoltarea tiparului şi a gravurii autohtone. Menţionăm în mod deosebit performanţele lui M. Strilbiţchi (1730 -1805/1807), care-şi începe activitatea în cadrul tipografiei de la Iaşi, în anul 1750. Din 1756 şi pînă în 1807, M. Strilbiţchi execută circa 200 de gravuri, care includ foile de titlu, imagini ale evangheliştilor, scene biblice şi frontispicii. În această perioadă, ornamentul capătă un caracter pronunţat al influenţei stilului baroc, provenit din arta occidentală. În secolul XIX sunt cunoscute operele gravorilor Stanciu, Simeon, Ghervasie ş.a. de la mănăstirea Neamţ, care au stimulat şi dezvoltarea gravurii de factură laică, pînă la fondarea Academiei Mihăilene la Iaşi de către Gh. Asachi în 1839.În Moldova din epoca modernă acest gen de artă a fost profesat de P. Şilingovsghi, E. Ivanovschi, T. Kiriacoff, Gh. Ceglocoff, Ş. Cogan, M. Kogan, V. Rusu–Ciobanu, T. Baillayre ş.a.La originile perioadei contemporane (anii 1940-80) maeştri ai gravurii din Moldova pot fi consideraţi V. Ivanov, Gr. Fiurer, B. Nesvedov, P. Piscariov, I. Bogdesco, I. Vieru, Gh. Vrabie, E. Childescu care au promovat în stampe şi ilustraţiile de carte realizări de o autentică valoare artistică. Arta gravurii naţionale de după 1985 se completează cu noi nume de artişti plastici, care conferă genului noi subiecte şi noi abordări, implicînd masiv experimentul tehnologiilor mixte. Reprezentanţi importanţi ai acestei generaţii pot fi consideraţi E. Zavtur, I. Severin, S. Zamşa, E. Caracenţev, T. Fabian, V. Zabulică ş.a.

5

2. Pictura Pictură (lat. pictura - în culori), crearea unor imagini din realitate sau imaginare prin intermediul culorilor, pe o suprafaţă plană (lemn, pînză, hîrtie, carton), redînd imaginilor o percepere iluzorie a motivelor. Se dezvoltă în conformitate cu stilurile unor anumite epoci (manierism, baroc, clasicism, romantism, realism, impresionism etc.) ca destinaţie avînd diverse forme (de şevalet, monumentală). Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă realitatea în imagini artistice bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafaţă (pânză, hârtie, lemn, sticlă etc.). Scopul este de a obţine o compoziţie cu forme, culori, texturi şi desene, care dă naştere la o operă de artă în conformitate cu principiile estetice. O mare parte din pictura artei occidentale şi orientale este dominată de motive religioase; exemple ale acestui tip de pictură sunt scenele biblice luate din pereţii catacombelor şi din plafonul interior al Capelei Sixtine, iar ale artei orientale sunt scenele din viaţa lui Buddha sau picturile mormintelor faraonilor egipteni care au reprezentat trecerea la imortalitate. André Félibien (n. mai 1619 – 11 iunie 1695), arhitect şi teoretician al clasicismului, a arătat o ierarhie de genuri, ale picturii clasice, acestea fiind „istoria, portretul, peisajul, mările, florile şi fructele”. Pictura este una dintre cele mai vechi expresii artistice umane. În ceea ce priveşte estetica sau teoria artei moderne a picturii, ea este considerată o categorie universală care include toate creaţiile artistice făcute pe suprafeţe. Este cunoscută din perioada paleoliticului superior (pictura rupestră din Altamira, Spania, Lasco, Franţa, 35.000-10.000 mii ani î.e.n.), evoluînd în epoca antică (civilizaţiile egiptene, mesopotamiene, greceşti şi romane, mileniul IV î.e.n. - sec. II î.e.n.), bizantină, medievală (sec. IV-XV), Renaştere (sec. XIV-XVII) etc. Nefiind o simplă reproducere a realităţii înconjurătoare sau imaginare, pictura presupune recrearea şi interpretarea acestora într-un mod creator, transpunîndu-se într-o nouă „realitate”, prin intermediul artei astfel, fiind posibile noi forme specifice de exprimare şi comunicare umană. Pe teritoriul Moldovei istorice pictura apare ca domeniu al artei profesionale destul de tîrziu, în secolul XIX. Anume în această perioadă în Moldova se constituie arta laică şi apar genurile artelor plastice. Unul dintre stimulatorii acestui proces a fost Gh. Asachi, fondatorul educaţiei artistice, care a înfiinţat la Iaşi 6

Academia Mihăileană (1835). Activitatea sa este continuată de fiul său – A. Asachi, autorul litografiilor Portretul lui Ştefan cel Mare şi Lupta lui Ştefan cel Mare la Baia. Printre discipolii lui Gh. Asachi, care şi-au continuat studiile la Munchen şi au condus activitatea Academiei se numără Gh. Panaiteanu-Bardasare ,Gh. Năstăseanu, Gh. Lemeni. Un aport aparte la dezvoltarea picturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi interferenţele ei cu arta franceză îi aparţin lui N. Grigorescu, urmat de I. Andreescu, Ştefan Luchian ş.a. Tradiţional, pictorii nu se limitau doar la studiile de la Iaşi sau Bucureşti, continuîndu-şi perfecţionarea artistică în centre ale artei europene - Roma, Paris, Munchen, unde au studiat Th. Pallady, N. Toniţa, F. Şirato, O. Băncilă, J. Steriadi, sculptorii D. Paciurea, I. Jalea, C. Medrea ş.a., şcoli care au influenţat creaţia tinerilor de la începutul secolului XX. Puţini dintre pictorii autohtoni au putut evita clişeele obligatorii ale esteticii ideologizante. Printre aceştia se remarcă M. Grecu, arta nonconformistă a căruia, a fost în permanenţă criticată de liderii comitetului central ai partidului. În contextul general, afectat de stagnare, creaţia sa evoluează netradiţional, artistul experimentînd în domeniul gamei cromatice, formelor şi texturii, iar în ultima perioadă de timp, utilizînd noi tehnici inspirate de posibilităţile noilor coloranţi. Una dintre operele semnificative pentru creaţia pictorului este „Tragica Veneţie” (1970), căreia i se alătură „Izvorul” (1973), „Luna deasupra Butucenilor” (1975), „Masa de piatră” (1976), „Geneza” (1977) şi „Zi de naştere” (1979), tablouri de o profundă calitate simbolică. O altă faţetă a căutărilor unor noi procedee plastice de expresie este prezentată de creaţia V. Rusu-Ciobanu.

 Genuri de pictură •

Peisajul Încă de la finele secolului al XVI-lea, când a început să fie frecventat

de artişti ca un gen de sine stătător, peisajul a evoluat rapid în preferinţele acestora, devenind, în scurt timp, expresia lor favorită. Această opţiune a fost posibilă datorită deschiderii pe care un asemenea tip de imagine o oferă artistului dar şi receptorului nu doar la nivel epic sau pictural cât mai ales la cel emoţional. Este motivul pentru care, timp de aproape o jumătate de mileniu, a constituit – şi subiectul este încă departe de a fi epuizat – una dintre cele mai fascinante şi complexe aventuri ale fenomenului artistic universal. Bineînţeles şi arta românească, atât cât este, a fost serios marcată de subiect nu doar prin influenţa, aşa acum prea des s-a afirmat, ci şi datorită substanţei noastre genetice. În ultimele decenii, la noi şi nu numai, datorită noilor încercări de expresii vizuale (media, performance, happenind etc.) se încearcă o marginalizare a tuturor formelor de artă „clasice”, implicit a peisajului, mai ales de către tinerii creatori care le cred desuete, şi în contradicţie cu ceea ce ei consideră performanţă.Este o viziune excesivă care, deşi firească vârstei şi mai ales momentului de criză pe care îl traversează arta de o bună perioadă de timp, nu îşi găseşte susţinerea în realitate nici la nivelul artiştilor şi cu atât mai puţin la cel al consumatorului de artă. 7

•

Natura moartă (natura statică) Natura statică sau natura moartă este reprezentarea în

artele vizuale a unor obiecte neînsufleţite, din natură sau ordonate în mod voluntar. Prin definiţie, natura moartă este un gen de reprezentare grafică sau picturală a unui grup de obiecte inanimate naturale, constând în glastră cu flori, fructe sau legume aşezate pe o fructieră, vânat, o vază, sticlă, amforă, o narghilea sau un ceainic, pahare, farfurii, piese la care sunt asortate uneori şi cărţi, un ziar împăturit, într-o combinaţie artificială şi un element textil ori două, ca suport cromatic. Acest tip de pictură poate fi găsit în interioarele mormintelor egiptene. Erau reprezentate obiecte care ar fi servit în viaţa de dincolo a celor decedaţi. În Grecia antică, apogeul acestui gen este atins prin secolele al IIIlea și al II-lea î.Hr. Lucrările respective nu au supravieţuit timpului, fiind doar menţionate în diverse scrieri. Termenul a început să fie utilizat abia prin secolul al XVII-lea. Astfel, Giorgio Vasari foloseşte expresia cose naturali („lucruri naturale”) când se referă la picturile lui Giovanni da Udine. Prin Flandra de la mijlocul secolului menţionat circulă termenul stilleven, adoptat curând de germani ca Stilleben şi apoi de englezi sub forma still-life. În română, termenul provine din francezul nature morte. •

Portretul Portretul este reprezentarea unei persoane (pictură,

fotografie, sculptură etc) atât conform trăsăturilor sale reale cât şi „tonusul” său. Portretul pe care şi-l face artistul sie-şi este denumit autoportret. Termenul se referă propriu-zis la o operă artistică (pictură, sculptură, desen, fotografie sau, mai pe larg, la o descriere literară). Această formă artistică într-un anume sens limitează posibilităţile creative ale artistului, întrucât acesta trebuie să păstreze asemănarea cu subiectul real: foarte probabil că acesta este şi motivul pentru care anumiţi artişti (ca Michelangelo de ex.), n-au acceptat nicicând să se adapteze practicii portretului.Portretele au diverse funcţiuni; dincolo de voinţa şi dorinţa de a perpetua amintirea unei persoane şi de voinţa de a crea o imagine istorică a cuiva, portretul are deseori o funcţie imediată de reprezentare. Exprimă dorinţa de ubicuitate, în uzul politic şi cel religios. În realitate, portretul nu este nicicând o simplă reproducere mecanică a trăsăturilor cuiva (asemenea unei măşti de ceară modelată pe faţă sau după o oarecare imprimare fotografică), pentru a fi un portret însă, intră în joc sensibilitatea artistului, care interpretează trăsăturile modelului fie după gusturile sale, fie conform curentului artistic pe care-l urmează fie conform caracteristicilor artei timpului în care realizează opera. Au fost artişti care au practicat abundent şi aproape exclusiv portretul şi întregi civilizaţii care au refuzat portretul ca fiind "figură preluată din natură" (ca arta greacă atât arhaică cât şi clasică). Prezenţa sau absenţa portretului fisiognomic în anumite civilizaţii (care deşi aveau mijloace artistice suficiente să poată realiza portretul) nu 8

este o simplă problemă de gust faţă de o altă formă artistică, dar pentru că intră în joc anumite condiţii mintale şi ideologice care se reflectă în dezvoltarea acelor culturi şi în condiţiile societăţii în care vieţuiesc şi creează artiştii. •

Pictură animalieră

•

Compoziţie

tematică (istorică, religioasă, mitologică, batalier)

3. Sculptura Sculptură (lat. sculpere - a ciopli, a sculpta) arta de a crea forme tridimensionale în diverse materiale (piatră, marmură, granit, bronz, aur, argint, lemn, teracotă etc.) prin cioplirea materialului, modelarea sau turnarea lui în forme speciale pentru obţinerea imaginii, care poate fi amplasată într-un anumit spaţiu de interior sau exterior. Paralel cu pictura, grafica şi arta decorativă, sculptura este unul dintre principalele domenii ale artei plastice. A apărut în perioada paleolitică sub forma statuetelor antropomorfe şi zoomorfe, nelipsind ulterior, din ambianţa tuturor epocilor istorice şi a regiunilor geografice. Sculptura este o artă a volumelor în spaţiu care încearcă să atingă coarda sensibilă a persoanelor umane prin expunerea spaţială a diferite obiecte reale, tridimensionale. Perceperea obiectelor tridimensionale poate avea loc atât vizual cât şi pe cale tactilă. Aparent, sculptura se adresează văzului, dar în realitate această formă de artă se adresează, mai ales, tactilului. Din păcate, nu putem întotdeauna atinge o 9

sculptură, aşa cum ar fi firesc, dar putem cu uşurinţă compensa convenţiile sociale de privire de la distanţă a pieselor de sculptură prin vedere, ce are remarcabila proprietate de a transmite la creier şi tridimensionalitatea obiectelor, întrucât vederea umană este stereoscopică. Despre sculptori şi modul în care ei s-au exprimat sculptând, în sensul ideii "clasice" de sculptură, folosind materiale naturale precum lutul, piatra şi lemnul, cât şi despre sculptorii moderni şi contemporani, care adaugă noi faţete noţiunii de sculptură, prin folosirea unor materiale inedite, se poate scrie la nesfârşit. Sculptura s-a dezvoltat avînd tangenţe directe cu arhitectura (templele egiptene, mesopotamiene, greceşti sau catedralele gotice), jucînd un rol important în sinteza arhitecturii şi artei monumentale încă din perioada antică (Columna lui Traian, statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius). Pe parcursul mileniilor a evoluat sub diverse forme şi dimensiuni, de la sculptura de forme mici, pînă la statui şi compoziţii monumentale, celebrînd figuri sau evenimente istorice şi mitologice importante din istoria popoarelor. În cadrul domeniului au fost create variate opere cu caracter figurativ, decorativ sau funcţional (busturi, statui, compoziţii monumentale, capiteluri) în volum tridimensional (ronde – bosse, relief, altorelief, basorelief).Printre cele mai renumite opere de sculptură universală figurează Venus din Willendorf (înc. mil. III î.e.n.), Portretul reginei Nefertiti, sarcofagul de aur al lui Tutankhamon (sec. XIV î.e.n.), Discobolul lui Miron (sec. V î.e.n.), sculptura Altarului din Pergam (cca 180 î.Hr.), operele lui Michelangelo (sec. XVI), Statuia Libertăţii de francezul Frederic - Auguste Bartholdi (1886), Rodin (sec. XX). Pe teritoriul Republicii Moldova sculptura este cunoscută din perioada eneoliticului, opere reprezentative, fiind create în cadrul culturii Cucuteni-Tripolie şi Gumelniţa - numeroase figurine antropomorfe („Gînditorul„ din Vulcăneşti, mil. IV-III î.e.n.), apărînd ulterior şi în cultura scitică (statuile antropomorfe din Alexandrovca, Cioburciu etc., mil. II î.e.n.). Printre cele mai vechi vestigii sculpturale medievale se remarcă stemele voievozilor moldoveni, incizate pe faţadele cetăţilor şi ale bisericilor ctitorite. Un rol aparte l-a avut sculptura populară, în tradiţiile căreia arta cioplitului lemnului şi a pietrei pentru decorarea exteriorului caselor ţărăneşti (porţi, coloane cu capiteluri, coame de acoperiş etc.) sau sculptura Troiţelor, care este continuată şi astăzi.Primul sculptor profesionist din perioada interbelică (1920-1940) se consideră Al. Plămădeală, autorul monumentului „Ştefan cel Mare” din Chişinău (1928) şi al numeroaselor busturi consacrate unor personalităţi marcante (A. Mateevici, T. Ciorbă, B. P. Haşdeu). Sculptura din ultimele două decenii (1980-1990), împreună cu plastica tradiţională, abordează mai frecvent formele non-figurative, atestate în portrete sau sculptura monumentală, printre reprezentanţii căreia pot fi nominalizaţi V. Vîrtosu, I. Zderciuc, T. Cataraga, D. Verdianu, N. Iskimji ş.a.

 Tipuri de sculptură •

Altorelief

Relief (artă)

10

•

Basorelief

•

Sculptura în piatră

•

Statuie

11

•

Statuie ecvestră

4. Arhitectura Arhitectura este ştiinţa şi arta de a proiecta şi construi clădiri şi ansambluri de clădiri potrivit anumitor proporţii şi reguli, în funcţie de caracterul şi destinaţia construcţiilor. Ştiinţa ei constă în rezolvarea funcţională şi tehnică a clădirilor. Arta arhitecturii este o componentă mai specială a artelor în general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creează şi se compun imagini plastice nonfigurative, de esenţă abstractă, fară să imite deci modele ale naturii. Arhitectura nu poate fi comparată cu natura înconjurătoare decât prin aceea ca este un organism artificial implantat într-un mediu natural cu care trebuie să se armonizeze atât funcţional cât şi estetic. Arhitectura - forma cea mai cuprinzătoare de organizare a spaţiului, urmărind rezolvarea echilibrată, armonioasă, a funcţiunilor complexe, multilaterale. Arta se ştie este un fenomen conştient, arhitectura, pe lângă această calitate mai este cognitivă şi ontologică. Până la sfârşitul secolului trecut arhitectura era considerată "o decoraţie a structurii" (John Ruskin), iar în secolul nostru Frank Lloyd Wright redefineşte arhitectura prin stilul său de integrare armonioasă a structurilor în natură, fiind exponentul cel mai de seamă al arhitecturii organice. 12

Arhitectura face parte din artele vizuale şi este apreciată în raport cu aspectul artistic. În mod curent, termenul de „arhitectură” este subînţeles drept arta şi ştiinţa de a construi, dar etimologic, sensul termenului, tradus din greacă: „arhi” cu sensul de „cel mai” sau „cea mai”, iar „tectura” derivă de la „tecton” ce înseamnă „constructor”, ar oferi sensul deplin: „cel mai constructor”, sau prin extensie, - „arhitectura este mai mult decît construcţie”. Această departajare a operelor de arhitectură de la simplele construcţii este obţinută prin acordarea clădirilor calităţilor estetice. Construcţia devine arhitectură nu numai prin atribuirea expresiei artistice exteriorului sau interiorului, pentru frumuseţe, ci şi asigurînd utilitatea clădirii prin organizarea spaţiului interior, oportun unor anumite activităţi umane: trai, muncă, distracţie, etc. Orice construcţie trebuie să fie trainică, dar în opera de arhitectură soluţia constructivă este tratată artistic, făcîndu-şi apariţia tectonica. Arhitectura Moldovei a reflectat mediul geografic specific al amplasamentului ţării: clima temperată cu veri calde şi ierni geroase; utilizarea materialelor de construcţie locale: piatra de calcar, lemnul şi lutul, cu elaborarea soluţiilor tehnice originale. Meşterii zidari şi arhitecţii au dat dovadă de abilitatea de a sintetiza influenţele artistice ale timpului, asigurînd originalitatea arhitecturii naţionale. Arhitectura moldovenească, parte componentă a patrimoniului european, a cunoscut aceleaşi programe funcţionale şi constructive, caracteristice fiecărei epoci istorice.

 Genurile arhitecturii •

Arhitectură urbană;

•

Arhitectură rurală;

13

•

Arhitectură de cult (bisericile, mănăstirile);

•

Arhitectura comemorativă (Arcul de Triumf);

Arhitectură fortificativă (cetăţile);

Arhitectură de landşaft (înfrumuseţarea spaţială

verzi).

5. Arta decorativă Arta decorativă - domeniu al artelor plastice cu funcţii utilitare sau pur artistice. Include ceramica, tapiseria şi giuvaiergeria, fiecare cu materialele şi tehnologiile sale, fiecare termen, fiind definit de specificul său. Artele decorative, adică tapiseria, broderia, imprimeul, răspund aceloraşi trei nevoi sau funcţii care, analizate în detaliu, pe obiecte sau amenajări ambientale fixe sau mobile, se întrepătrund, se intercondiţionează. 14

Acestea pot fi puse în evidenţă şi printr-un exemplu concret, veşmântul (inclusiv veşmântul popular femeiesc) care, şi în epocile anterioare şi astăzi, are aceleaşi roluri: Funcţia utilitar-practică – De a acoperi şi de a proteja mai mult sau mai puţin corpul; Funcţia semiotică, de simbolizare – De a explica indirect frumuseţea fizică, de a “ascunde” sau de a “trăda” vârsta, profesia, locul (originea), rangul social, de a constitui, în ansamblul lui, într-un semn de comunicare vizuală a“ceva”, a unei idei generatoare sau evocatoare. Funcţia estetică în fine şi în acelaşi timp, prin utilizarea corectă, spre exemplu, a efectului de apropieremărire şi de depărtare-micşorare a culorilor calde-reci şi al valorilor deschise-închise să se obţină o înfăţişare plăcută, armonioasă. •

Frescă (din fr. fresque), tehnică folosită în pictura murală, constă în aplicarea culorilor de apă pe tencuială umedă. Este cunoscută din antichitate (frescele din Pompei şi Herculanum, sec. I e.n..), valorificată în Bizanţ şi Occident între sec. IX-XII. Este un compartiment valoros al artei medievale moldoveneşti prin decorul bisericilor în secolele XV-XVI. În Republica Moldova unicul monument, unde se mai păstrează pictura murală, executată în tehnica frescei se află în oraşul Căuşeni, cunoscut prin celebra biserică Naşterea Maicii Domnului.

•

Vitraliile sunt compoziţii decorative formate din bucăţele de sticlă colorată, dispuse simetric sau asimetric şi legate între ele prin reţele de plumb şi prinse prin tije metalice de şasiul uşii sau ferestrei. Vitraliul se poate monta în lemnul uşilor, fie ele exterioare sau interioare.

•

Mozaic se numeşte o lucrare de tehnică decorativă, care constă în ansamblarea artistică a unor bucăţi mici de marmură, de ceramică, de sticlă, de smalţ sau de alte materiale, de diferite culori, lipite între ele cu mortar sau cu mastic, care formează figuri geometrice, flori, imagini cu reprezentări zoomorfe sau antropomorfe etc. Pe lângă calităţile artistice, mozaicul are o mare rezistenţă la umezeală şi la uzură.Cele mai vechi mozaicuri, păstrate din antichitate, provenind din Mesopotamia, unde 15

erau făcute din bucăţi mici de piatră fină, şi din Egiptul Antic, se împart în două mari categorii: mozaicuri de paviment - precum cel găsit la Pella, vechea capitală a Macedoniei şi loc de naştere al lui Alexandru cel Mare. mozaicuri murale - multe din ele fiind descoperite în ruinele oraşului Pompeii acoperite cu cenuşă vulcanică.

6. Designe Designul este un cuvânt de origine engleză care se pronunţă şi care înseamnă proiect, desen (de concepţie), schiţă (de concepţie). Folosirea termenului în domeniul desenului liber (artă) este forţată şi deci nerecomandată. Termenul de "design" a apărut în 1851, în legătură cu complicatele realităţi ale producţiei industriale. Este o concepţie şi o metodă de creaţie care urmăreşte să asigure fiecărui produs un înalt randament funcţional, însoţit de un aspect agreabil. În toate epocile de înflorire umană a existat o corelare între posibilităţile materiale, nivelul tehnologic, relaţiile economice interne şi externe, orizontul spiritual exprimat prin gustul artistic şi capacitatea de creaţie. Mai mult chiar, tehnologul şi artistul se confundau la început într-o singură persoană. Arta, tehnica şi ştiinţa nu sunt domenii incompatibile, contradictorii sau concurente, ci doar specifice şi solidare. Ele se implică şi se condiţionează reciproc. Designerul ştie că funcţionalul, ergonomicul, esteticul şi economicul conlucrează pentru a se ajunge la eficienţă. Unele designuri industriale au devenit cunoscute şi „clasice”, putând fi considerate la fel de bine atât drept lucrări de artă, cât şi drept lucrări de inginerie. •

Arhitectura de interior, designul interior (engleză interior design) sau decorarea de interior este succesiunea a două activităţi ce se înţelege prin: plan (proiectare de interior, releveu, concept) — schiţa planului de interior, redactarea acesteia; amenajare — acţiunea de realizare a planului prin umplerea spaţiilor sau reîmpărţirea acestora pe funcţii şi funcţionalitate. Această activitate stă în seama arhitectului de interior sau a arhitectului proiectant. Cele doua ocupaţii sunt incluse în (biroul) Camera de Arhitectură şi sunt protejate de lege.

•

Designul vestimentar este una din artele aplicate special dedicate designului hainelor şi accesorilor. Primul designer vestimentar, care nu a fost doar un simplu croitor de haine ci 16

creatorul conceptului şi al noţiunii de couturier a fost, fără îndoială, Charles Frederick Worth (1826 - 1895), un englez carea prosperat în Paris, fiind considerat La Pere (The Father) de (of) Haute Couture. Înainte ca acest negustor de haine (în engleză, draper) să-şi fi creat propria sa maison couture (casă de modă) în Paris, designul şi realizarea concretă a îmbrăcămintei era creaţia unui număr mare de croitorese anonime, iar aşa-zisa modă era copiată după hainele purtate la casele regale. •

Design mobilier

7. Fotografia artistică Termenul de fotografie are o triplă semnificaţie în vorbirea curentă: - este tehnica care poate crea imagini sub acţiunea luminii; - este o imagine obţinută prin această tehnică; - este o ramură a artei grafice care foloseşte această tehnică. Fotografia artistică este acea fotografie care te pune pe gînduri, în care se ascunde o enigma. Ea are unele trăsături ce ţin de trecut şi unele trăsături ce ţin de prezent.

III. Concluzie Deci arta este activitatea omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte mijloace de expresie cu caracter specific. Ramurile artei plestice sunt: grafica, pictura, sculptura, arhitectura, artele decorative, designe, fotografia artistica. Grafica este o ramură a artei plastice care are la bază desenul de sine stătător şi executat prin diverse materiale şi instrumente ca: creionul simplu, peniţa cu tuşul, cărbunele, 17

sanguina. Pictura este o ramură a artei plastice care reprezintă realitatea în imagini artistice bidimensionale create cu ajutorul culorilor şi aplicate pe o suprafaţă plană. Scuptura este o artă a volumelor de dimensiuni tridimensionale, este o artă tactilă şi vizuală. Arhitectura este arta şi ştiinţa de a proiecta şi construi clădiri şi ansamblu de clădiri potrivit anumitor legi şi reguli. Arta decorativă este arta de a decora, înfrumuseţa exteriorul unei case, obiectelor, a mobilei, costumelor şi altele. Design este o activitate creativă cu caracter artistic combinată cu activitatea tehnică de producere a obiectelor utile. Cea mai frumoasă exprimare a gîndurilor omului este arta. Noi oamenii avem o nemărginită nevoie de artă pentru a îmbogăţi corola cenuşie a vieţii,transpunînd fir cu fir frumuseţile naturii,cît şi ale fiinţei umane care caută să cunoască noi culori, sunete, imagini,asemeni unei păsări care caută un nou loc pentru a-şi construi un nou cuib. Viaţa noastră nu poate exista fără artă, noi însăşi oamenii suntem o artă. Orice lucru ce îl facem zi de zi este o artă, dar noi nu ne dăm seama, deci nu trebuie să ne opunem artei, căci cum ne trăim viaţa la fel este o artă.

IV. Bibliografia http://ro.wikipedia.org/wiki/Arte_plastice http://www.liceuldeartatulcea.ro/index.php/arte-plastice/ http://moldovenii.md/md/section/60 http://moldovenii.md/md/section/104 http://ro.wikipedia.org/wiki/Pictur%C4%83 http://ro.wikipedia.org/wiki/Sculptur%C4%83 http://ro.wikipedia.org/wiki/Arhitectur%C4%83 http://moldovenii.md/md/section/59 http://moldovenii.md/md/section/101

18