Psihologia colectiva şi analiza eului [PDF]

Zitiervorschau

VS16MUND

_lC1REUD (

�i�ulogin eul cetitu\ �i nnnli3n eului -�

Coperta de: Daniel Chelsoi

ISBN 973-96802-6-7.

Sigmund Freud

PSIHOLOGIA COLECTIVĂ ŞI ANALIZA EULUI

Traducere: Darie Lăzărescu

Redactor: FI. Dochia

Toate drepturile asupra acestei versiuni apartin editurii MEDIAREX.

Psihologia colectivă şi analiza eului

5

CAPITOLUL I

@

I ntroducere

poz1ţ1a dintre psih olog ia i ndivid uală ş1 psihologia socială sau colectivă, care, la pnma vedere poate părea foarte profundă, îşi pierde mult din acuitate când este examinată mai îndeaproape. Fără înd01ală, cea d i ntâi are ca obiect 1nd1v1dul, cercetând mij loacele de care acesta se serveşte, căil e pe care le urmează, pentru obţinerea satisfacerii dorinţelor şi nevoi lor sale, însă, în această căutare, psihologia ind1v1duală n u reuşeşte decât arareori, în cazuri cu totul excepţionale, să facă abstracţie de raporturile existente între 1nd1v1d ş1 semen11 săi. Aceasta pentru că „celăl alt'' joacă întotdea una în viaţa 1ndividulu1 rolul de model, de obiect , de asociat sau de adversar, iar ps 1holog1a individuală se prezintă chiar d e la început ca fiind în acelaşi timp ş1 o ps1holog1e

6

SIGMUND FREUD

socială, în sensul larg, dar pe deplin justificat, al cuvântului. Atitudinea individului faţă de părinţii, fraţii şi surorile sale, faţă de persoana iubită , d e medicul său - pe scurt, toate raporturile care până în prezent au făcut obiectul cercetărilor psi hanalitice, ar putea, pe bună dreptate, să fie considerate drept fenomene sociale, fapt care le pune în opoziţie cu altă categorie de procese pe care le-am numit narcisiste, deoarece sunt caracterizate prin aceea că satisfacerea nevoilor ş1 dorinţelor e căutată şi obţin ută d e individ în afara ş1 i ndependent d e influenţa altor persoane . Aşa încât, contradicţia dintre actele psihice sociale şi narcisice (artistice, în terminologia l ui Bleuler) este o opoziţie care nu depăşeşte limitele psihologiei individ uale ş1 nu justifica o separare între aceasta şi psihologia socială sau colectivă. În atitudinea sa faţă de părinţi, de fraţi ş1 surori, de prieten ş1 de medic, individul nu este influenţat decât de o singura persoană sau de un număr limitat de persoane, în funcţie de importanţa deosebită pe care fiecare o prezintă în ochii acestuia. Or, când vorbim de psihologie socială sau colectivă, facem în general abstracţie de acest gen de raporturi, pentru a nu lua în coniideraţie de1.;ât influenţa simultană pe care o exercită asupra

Psihologia colectivă şi analiza eului

7

individului un mare număr de persoane care, din mai multe pun cte de vedere, ii pot fi străine, dar de care el se simte legat prin anumite elemente. Pnn urmare , psihologia colectivă priveşte individul ca pe un mem bru al unui trib, al unu i popor, al unei caste, al unei clase sociale, al unei instituţii, sau ca pe un element aparţinând unei mulţimi umane care, la un moment dat şi în virtutea unui scop precis, s-a organizat într-o masă, într-o colectivitate. După ce am înlăturat legăturile naturale menţionate mai sus , am fost determ1naţ1 să apreciem fenomenele care se produc în aceaste condiţii deosebite, ca manifestări ale unei tendinţe specie1le , ireductibi le - hero instinct, group mind - care nu apar în altfel de situaţii. Trebuie totuşi să s punem că nu suntem de acord să atribuim factorului nu meric o importanţă atât de mare şi să admitem că el este si ngurul capab i l să dea naştere, în viaţa psihică a omului, unui nou instict, care altfel nu s-ar putea manifesta. Nrn avansăm mai degrabă alte două pos1bilităţ1, ştiind că instinctul în cauză e departe de a fi un instinct primar şi ireductibil şi că el există deja, în stare incipientă şi în comunităţi mai restrânse, precum familia. Psihologia colectivă, chiar aflată în stadiu de început, î mbrăţişează un număr incalculabil de probleme şi impune cercetătorului sarcini nenu-

8

SIGMUND FREUD

mărate, defectuos sau insuficient delimitate. Numai clasificarea diferitelor forme de grupări colective şi descrierea fenomenelor psihice pe care acestea le manifestă cer o enormă mu ncă de observaţie ş1 de expunere, generând în acelaşi timp o bogată literatură de specialitate. Având în vedere întinderea domeniului psihologiei colective, nu mai e nevoie să-mi avertizez cititorul că modesta mea lucrare nu atinge decât în câteva puncte, nu prea numeroase, acest vast subiect. E adevărat că acestea sunt puncte care interesează îndeosebi psihanaliza, în demersu l său de sondare a sufletului omenesc.

Psiho logia colectivă şi analiza eului

9

CAPITOLUL li Sufletul colectiv, du pă Gustave Le Bo n. m

p utea începe printr-o definiţie a sufletului colectiv, dar ni se pare mai raţional să prezentăm cititoru lui o imag ine de ansamblu a fenomenelor care ii sunt specifice, oferindu-1 câteva dintre acestea, selectate dintre cele mai proeminente şi mai caracteristice, şi luându-le ca punct de pl ecare în cercetările noastre ulterioare. Acest dubl u scop nu s-ar putea realiza mai bine decât luând ca ghid cartea, devenită de-acum cel ebră, a domnului Gustave Le Bon: Psihologia mulfimilor. 1

lată, o dată în plus, cum se prezintă situaţia. După ce a m examinat şi analizat predispoziţiile,

' Citate care urmează sunt împrumutate din a 28-a ed1J1e franceză, ed . F. Alcan, Paris, 1921

10

S/GMUND FREUD

tendinţele. instinctele. interesele şi intenţiile in­ dividului - mergând până la observarea acţiunilor acestuia şi a rapoartelor sale cu semenii, ps1holog1a s-a g ăsit brusc în faţa unei probleme reclamând imperios o soluţionare. E a ar furniza explicaţia acestui fapt surprinzător, că individul. pe care îl credea uşor de înţeles, în anumite cond1ţ11 începe să simtă, să gândească ş1 să acţioneze într-un mod diferit decât cel aşteptat, ş1 că aceste cond1ţ1i sunt atente de încorporarea sa într-o mulţime umana având trăsătura unei „mulţi mi ps1holog1ce". Ce este prin urmare o mulţime? De u nde-1 vine puterea de a exercita o influ enţă aţât de dec1s1vă asupra v1eţ!1 psihice a 1nd1vid ului? ln ce constau modificările psihice pe care le impune acestuia? Este sarcina psihologiei colective teoretice de a da răspunsuri la aceste trei întrebări. Ş1 pentru a se achita onorabil de această sarcină. ea trebuie să înceapă cu cea de-a treia problemă. Într-adevăr, observarea modificărilor imprimate reacţ11lor in­ divid uale este aceea care formează subiectul psihologiei colective. Însă, orice încercare de explicaţie trebuie să fie precedată de descrierea a ceea ce trebuie explicat. Dau pnn urmare cuvântul domnului Le Bon. „Faptul cel mai izbitor, spune el. prezentat de o mulţime psihologică este următorul : oricare ar fi indivizii care o compun, oricât de asemănătoare ori deosebite ar fi modul lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenta lor - singurul lucru care

Psihologia colectivă şi analiza eului

11

îi transformă în mulţime îi înzestrează cu u n fel de suflet colectiv. Acest suflet îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze fiecare în mod izolat. An umite idei, anumite sentimente nu apar ş1 nu se transformă în acte decât la indivizii încorporaţi în mulţime. M u lţimea psihologică reprezintă o fiinţă provizo rie, compusă din elem ente eterogene, pentru u n moment sudate, aşa cum celulele unui corp viu al cătuiesc, prin combinarea lor, o fii nţă nouă manifestând caracteristici foarte diferite de acelea pe care le are fiecare din celule. 1" Ne permitem să întrerupem expunerea domnului Le Bon pnn comentariile noastre ş1 vom începe prin a formula următoarea observaţie: d eoarece 1nd1v1z11 făcând parte dintr-o mulţime sunt d1zolvaţ1 într-o unitate, trebuie prin urmare să existe ceva care să-i ataşeze un11 de alţii, şi e posibil ca acest ceva să fie tocmai el ementul care caracterizează mulţimea. Lăsând această întrebare fără răspuns, domnul Le Bon se ocupă de modificările pe care le sufera individul în mijlocul mulţ1mi1, şi le descrie în nişte termeni care se acordă c u principi ile fundamentale ale propriei noastre ps1holog i1 a inconştientului. „Se constată cu uşurinţă cât diferă individul aparţinând mulţimii de individul izolat, însă, datorită unei astfel de diferenţe, cauzele fenomenului sunt mai dificil de descoperit. - Pentru a aj unge să le I

Op Cit. , p

13,

14.

12

SIGMUND FREUD

întrezărim, trebuie să ne amintim mai întâi de această observaţie a psihologiei moderne: anume că nu numai în viaţa organică, ci şi în funcţionarea inteligenţei, fenomenele inconştiente joacă un rol preponderent. Viaţa conştientă a spiritului nu reprezintă decât o foarte mică parte pe lângă viaţa inconştientă a acestuia. Analistul cel mai subtil, observatorul cel mai pătrunzător. nu ajung să descopere decât o mică parte din mob1lunle inconştiente care conduc spiritul. Actele noastre conştiente derivă dintr-un substrat inconştient, alcătuit mai ales din influenţe ereditare . Acest substrat închide în sine nenu măratele reziduri ancestrale care constituie sufletul unei rase. În spatele cauzelor recunoscute de actele noastre, se află nişte cauze secrete, pe care de obicei le i gnorăm . Majoritatea acţiu nilor noastre cotidiene reprezintă efectul mobilurilor ascunse care nouă ne scapă1". Într-o mulţime, gândeşte domnul Le Bon, achiziţiile i ndividu ale se şterg , iar personalitatea proprie fiecărui i ns dispare. Patrimoniul inconştient al rasei apare în primul plan. eterogen u l se dizolvă în omogen. Vom spune că suprastructura psih ică, care se formează ca urmare a unei dezvoltări variind de la un individ la altul, a fost distrusă, I

Op.

Cil;

p.

15-16.

Psihologia colectivă şi analiza eului

13

evidenţiindu-se baza inconştientă, uniformă, co­ mună tuturor. În acest fel s-ar forma caracterul mediocru al individului aparţinând mulţimii. Dar domnul Le Bon consi deră că acest fel de individ prezi ntă în plus nişte proprietăţi noi pe care n u le avea mai înainte, şi caută s ă explice această apariţie a noilor caracteristici făcând apel la trei factori diferiţi Diverse cauze determină apariţia caracterelor speciale ale mulţimilor. Prima constă în faptu l că ind1v1dul din mulţime dobândeşte, prin· conştiinţa apartenenţei la u n număr, sentimentul unei puteri de neînvins ce îi permite să cedeze unor instincte pe care, dacă ar fi singur, ar fi obligat să şi le repri me. El va ceda în faţa acestora cu atât mai uşor cu cât (mulţimea fiind anonimă şi, ca atare, iresponsabilă) sentimentul reponsabilităţii, care îi înfrânează totdeauna pe indivizi, ar dispare în întregime. 1 . Punctul nostru de vedere n e scuteşte de acorda o mare valoare apariţiei noilor caractere. Ne e suficient să sp unem că individul din mulţime se află plasat în nişte condiţii care îi permit să-şi relaxeze reprimarea tendi nţelor sale inconştiente. Caracteris­ ticile în aparentă noi pe care acesta le manifestă în asemenea situaţie nu reprezintă de fapt decât manifestări ale acestui inconştient în care se află

Op. cit. p.

17

14

S/GMUND FREUD

înmagazinaţi germenii a tot ce există mai rău în sufletul omenesc; dacă vocea conşti1nţe1 încetează sau dacă sentimentul responabilităţii dispare în aceste circumstanţe - iată un fapt pe care n u ne este greu să-l înţelegem. Am spus, cu multă vreme în urmă , că „angoasa socială" este aceea care formează nucleul a ceea ce se cheamă conşti inţă morală 1 „ O a doua cauză, contagiunea mentală, intervine în egală măsură pentru a determi na, în cazul mu lţi milor, manifestarea caracterist1c1lor speciale ş1, în acelaşi timp, orientarea lor. Contagiu nea este un fenomen u şor de constatat, dar neexplicat încă, şi pe care tre buie să-l asociem fe nome nelor de ordin hipnotic pe care le vom studia imediat. În cazul u nei mu lţimi, orice sentiment, orice act este contagios, şi contagios în aşa măsură încât individul sacrifică foarte uşor interesul său personal

' Există, între concep11a domnului Le Bon ş1 a noastră, o anume d11ereniă rezultând din faptul că noţiunea sa despre inconştient nu coincide în toate pnvin1e1e cu aceea adoptată de psihanaliză. Inconştientul, la domnul Le Bon, cuprinde în sine caractenst1c1le cele mai profunde ale sufletului unei rase, caractenst1c11e care pentru ps1hanal1ză nu prezintă nici un interes. Recunoaştem, desigur că germenul eului, din care face parte ,.moştenirea arhaică„ a sufletului omenesc, este inconştient, dar noi postulăm în plus existenţa unei .. refulări inconştiente", provenite dintr-o anumită parte a acestei mo'Şteniri Este aşa-numita ..refulare", care lipseşte la domnul Le Bon.

Psihologia colectivă şi analiza eului

15

în favoarea interesului colectiv. Aceasta este o aptitudine contrarie naturii sale , de care omul nu devine capabil decât atunci când face parte dintr-o mulţime1 ." „O a treia cauză, mult mai importantă, determină în indivizii aparţinând mulţ1m11 nişte caracteristici speciale, u n eori deosebit de potrivnice faţă de acelea ale i ndividului izolat. Vorbesc despre su ges­ t1b1htate, a cărei contagiune, menţionată mai sus, nu este de altfel decât un efect. Pe ntru a înţelege acest fenomen, trebuie să avem prezente în minte anumite descoperiri recente ale f1ziolog1e1. Cunoaştem astăzi că u n invidiv poate f1 adus într-o stare asemănătoare cu pierderea personalităţii sale conştiente, el supun ându-se tuturor sugestiilor operatorului care l-a făcut să ş1-o piardă, şi comiţând actele cele mai incompatibile cu carac­ terul şi obiceiu rile sale. Or, nişte observaţii atente par a arăta că ind ivid ul, aruncat de câteva vreme în sânul u nei mulţimi active, cade c u rând, ca urmare a efluviilor care se degajă a1c1 sau dintr-o cu totul altă cauză încă necu noscută, într-o stare aparte care se apropie mult de starea de fascinaţie a hipnotizatului aflat în stăpânirea hipnotizatoru lui. Viaţa crei erului fiind paralizată la subi ectul hip-

' L. c. , 17 1 B. Vom întrebu1n1a mai încolo această ultimă propoz1J1e făcând din ea punctul de plecare al unei importante ipoteze

S/GMUND FREUD

16

notizat, acesta devine scavul tuturor activităţilor sale i nconştiente, pe care hipnotizatorul le drriiează după bunul său plac. Personalitatea conştientă dispare, voinţa şr discern ământul sunt desf11nţate. Senti­ mente şi gânduri sunt atunci orientate în sensul determinat de h1pnot1zator. Aproximativ la fel se prezintă starea individului din mulţime. El n u mai este conştient de actele sale. În cazul acestu ia, ca şr la u n h1pnot1zat, în timp ce anumite facultăţi sunt desf11 nţate, altele pot fi aduse într-un grad de exaltare extremă. Influenţa unei su gestii îl va lansa cu o 1 rezist1b1lă im­ petuozitate către îndeplinirea unor anumite acte. Impetuozitate şr mar irezist1b1lă în cazul mulţ1m1lor, decât la subiectul hipnotizat, deoarece sugestia, fiind aceeaşi pentru toţi ind1v1z11, se amplifică deven ind recrprocă"1 • „„.Prin urmare, dispariţia personalităţii incon­ ştiente, predomi nanţa personal1tăţ11 incon-ştiente, orientarea pe calea sugestiei ş1 a contagiuni i sentimentelor şi a ideilor î n acelaşi s e n s , tendinţa de a transforma 1med1at în acte ideile sugerate, acestea sunt principalele caracteristici ale 1nd1vidului din m ulţime. Acesta nu mai este el-însuşi, ci un automat a cărui voinţă a devenit neputincioasă de a mai conduce2 . �

Bg· rn.

�9.11-19·

Psihologia colectivă şi analiza eulw

17

Am citat acest pasaj în întregime, pentru a arăta că domn ul Le Bon nu nu mai compară starea individului din mulţime cu o stare hipnotică, ci stabileşte în plus o adevărată identitate între unul ş1 celălalt. Nu intenţionam defel să anga1am aici o discuţie, dar ţinem să scoatem în evi denţă faptul că ult1mete două cauze ale transformării individului din mulţime, contagiunea ş1 sugest1bd1tatea mai mare, nu pot fi puse evident la acelaşi n ivel, întrucât contag iunea ecste, la rândul său, o manifestare a sugest1bil ităţ1i. Ni se pare că domnul Le Bon nu stabileşte o distincţie foarte netă între efectele produse de aceste două cauze. Poate că vom interpreta mai corect gândirea sa afirmând următoarele: conta giunea rezultă d i n acţiunea reciprocă pe care membrii mulţimii o exercită unii asupra altora, în timp ce fenomenele de sugestie pe care domnul Le Bon le ide ntifică cu influenţa h1 pnot1că ar proveni dintr-o altă sursă. Din care anume? Găsim o lacu nă sensibilă în fa ptul că unul din pnnc 1pal11 termeni ai acestei 1dent1ficări, adică persa na care, în mulţime, ţine locul h1pnot1zatoru lui, nu e deloc menţionată în expu nerea domnului Le Bon. Oricum ar fi, acesta distin ge de această influenţă fascinantă , pe care o lasă în umbră, acţiunea contagioasă pe care ind ivizii o exercită unii asupra altora şi care vine să confirme sugestia • prim1t1vă.

18

S/GMUND FREUD

lată un alt punct de vedere important pentru caracterizarea individului din mulţime: Prin simplu fapt că face parte dintr-o mulţime, om ul coboară deci mai multe trepte pe scara civil1zaţ1ei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţi mii devi ne u n instinctiv, prin urmare un barbar. El are spontaneitate, violenţă, ferocitate, ş1 în acelaşi timp, entuziasmul şi eroismele fiinţelor pri m1tive1 . Autorul 1 ns1stă apoi în mod deosebit asupra dim1nuări1 act1vităţ11 intelectuale pe care absorţia sa de către mulţime o provoacă i ndiv1dului. 2 Să l ăsăm acum i nd1v1dul şi să observăm sufletul colectiv, aşa cum este schiţat de domn ul Le Bon. În această descri ere nu există o trăsătură căreia psihanalistul să n u fie în stare a-i indica originea şi pe care să nu o poată clasifica. Domnul Le Bon ne arată de altfel el însuşi drumul cel bun, indicând asemănările care există între sufletul mulţimii şi viaţa psihică a primitivilor şi a copiilor. 3 Mulţimea este impulsivă, mobilă şi iritabilă. Ea se lasă condusă aproape în exclus1v1tate de

c ; b d1fti'h �fu 1 lui Schiller. Jeder, s1cht man 1hn emzeln, ist le1dl1ch Klug und verstand1g; s1nd sie m corpore, gle1ch wird euch ein Dummkopf daraus. (Fiecare luat în parte poate fi inteligent ş1 rezonabil, împreună, nu formează la un lo8t dggât n s1�ur 1mbec1I. c W. p _

Psihologia colectivă şi analiza eului

19

inconşt1ent 1. lm pulsiunile d e care e a ascultă pot, după împrejurări, să fie nobile sau crude, eroice sau laşe , însă acestea su nt totdeauna atât de imperioase încât însuşi interes ul conservărrr se şterge în faţa lor 2. Nimic nu este premeditat în această m ulţime. Chiar atunci când doreşte cu pasi une un lucru , nu-l doreşte niciodată mult timp, este incapabilă de o voinţă perseverentă Nu suportă n ici o clipă de răgaz intre dori nţă ş1 realizarea acesteia. Mulţimea încearcă sentimentul atotputernrc1e1; pentru individul făcând parte dintr- o mulţime, noţiunea imposibilului nu există 3. Mulţimea este extraordinar de influenţab ilă ş1 de credulă, este lipsită de simţ critic, pentru ea nu există neve rosimil. Gândeşte prin 1mag1nr care se cheamă unele pe altele pentru a susţine asocierea, ca în stările în care ind1v1dul dă curs l i ber 1mag1naţie1, fără ca vreo instanţă raţională să intervină pentru a judeca gradul de veros imitate al acestor imagini. Sentimentele mulţ1m1i s unt totdea­ u na foarte si mple şi foarte exaltate. Tot astfel,

�mnul Le Bon foloseşte corect cuvântul ..inconşt1erll"' într_;u,o 1 s�ns f'.e n �4e acelaşi cu „refulat". Bi 0 _ �edea ' )( se 7otem ş1 Tabu, cap. III: Amm1sm, magie ş1

atotputern1c1e a 1de1/or

20

S/GMUND FREUD

mulţimea nu cunoaşte nici îndoială, nici î ncer­ titudine 1. „Ele (mulţimile) apelează imediat la extreme. Bănuiala en unţată se transformă îndată într-o evidentă indiscutabilă. Un început de antipatie . . . se transformă imediat într-o ură feroce 2 Purtată prin În interpretarea viselor, fată de care noi suntem datori cu tot ceea ce cunoaştem mai bine despre viaţa psihică inconştientă, urmăm această regulă tehnică facem abstracţie de toate îndo1el1le ş1 1ncertitud1nile care se manifestă în cursul povestirii visului ş1 considerăm drept sigure toate elementele v1sulu1 manifestat Atribuim îndo1el1 ş1 certitudini aqiun11 de cenzură căreia î1 este supusă desfăşurarea visului ş1 admitem că îndoiala şi incertitudinea, în calitate de aparat de cotrol critic, sunt străine 1de1lor primare ale v isului. Fireşte acestea pot, pentru acelaşi motiv care nu priveşte un oarecare element, să facă parte din conţinutul rămăşiţelor diurne care provoacă visul (A se vedea Traumdeutung, ş1 ed. rom. Ps1hana/1za v1sulu1, Me i x, 95 p ef3. J1( p. 36. Aceeaşi tendinţă către exagerare, aceeaşi uşurinţă de a merge către extreme ş1 către lipsa de măsură caracterizează afectivitatea cop1lulu1 ş1 se regăsesc în viata v1sulu1 unde, mu11um1tă separaţiei care există, în inconştient, între diferitele sentimente, o uşoară contrarietate încercată în timpul zilei se transformă într-o ură mortală împotriva persoanei care a provocat aceasta contrarietate, tot aşa cum o uşoară lentatie se transformă într-o 1mpuls1une capabilă de a com ite actul criminal visat. Doctorul Hans Sachs a făcut în legătură cu această afirmaţie următoarea observaţie interesantă: „Ceea ce ne-a revelat visul privind relaţiile noastre cu prezentul (realitatea) , noi îl căutăm după aceea în conşt11n!ă, şi nu trebuie să ne 1

Psihologia colectivă şi analiza eului

21

toate extremele, mulţimea n u este i nfluenţată decât prin excitaţii exagerate. Oricine vrea să acţioneze asupra ei, nu are nevoie să dea argumentelor sale un caracter logic: tre buie să prezinte nişte imagini în culorile cele mai ţipătoare, să exagereze. să repete fără încetare acelaşi lucru. Neavând nici o îndoială asupra a ceea ce ea crede că e adevăr sau eroare , şi posedând pe de altă parte noţiunea clară a forţei sale , mulţimea este în acelaşi timp autoritară şi intolerantă. . . Mulţimile respectă forţa ş1 sunt puţin impresionate de bunătate, i nterep retată uşor ca o formă a slăbiciunii. Ceea ce mulţimea cere eroilor s ăi este forţa, şi chiar violenţa. Vrea să fie dominată şi subjugată, şi se teme de stăpânul său . . . De fapt. m u lţimile au instincte conservatoare 1reduct1bile şi, ca toţi primitivii , un respect fetişist faţă de trad iţii, o groază inconştientă de noutăţile capabile de a le mod1f1ca condiţiile de existenţă". Dacă vrem să ne facem o idee exactă asupra moralităţii maselor, trebuie să luăm în consideraţie faptul că la indivizii adunaţi în mu lţime toate 1 nhib1ţiile i ndividuale dispar, în timp ce instinctele crude, brutale, destructive, supravieţuitoare ale unor

mirăm dacă monstruoz1tăJ1le pe care le-em văzut prin lentila analizei, ne pot apărea ca nişte minuscule infuzoare" (TraufT!deutung).

22

SIGMUND FREUD

e poci primitive, care dorm în adâncul fiecăruia, sunt trezite şi încearcă să se satisfacă. Dar sub influenţa sugestiei, mulţimile sunt în egală măsură capabile de resem nar�. de dezi nteres , de devotament faţă de un ideal. ln timp ce la 1 nd1vidul izolat avantajul personal constituie aproape si ngurul mobil al acţiunii, acesta nu dete rm ina decât arareori com­ portamentu l mulţimii. Se poate vorbi chiar de o moralizare a 1ndividulu1 pnn intermediul mulţ1m1i 1 . În timp ce nivelul intelectual al mulţimii este totdeauna inferior celui al indiv1dulu 1 , comportamen­ tul moral al acestuia poate foarte bine depăşi nivelul moral al individului, în loc să coboare cu mult sub acest nivel. Câteva trăsături ale caracteristicii mu lţimilor, aşa cum înfăţişează domnul Le Bon, arată în ce punct este justificată identificarea sufletului maselor cu sufletul primitivilor. În cazul mulţi milor, ideile cele mai potrivnice pot coexista, fără a se derania mutual, fără a rezulta vreun conflict di n contradicţia lor logică . Or, psihanaliza a arătat că aşa se întâmplă şi în cazul individului-copil sau al individului nevrotic2 . În afară de aceasta, mu lţimea este

'. Ef· c� �;1 � · �fc, de exemplu, at1tud1mle afective am­ bivalente faţă de persoanele cele mai apropiate pot exista multă vreme, fără ca din aceasta să rezulte cel mai mic confhct. Şi când, în sfârşit conflictul izbucneşte. acesta se rezolvă prin faptul că copilul schimbă obiectul, prin faptul

Psihologia colectivă şi analiza eulw

23

eminamente sensibilă la forţa cu adevărat magică a cuvintelor, care sunt capabile fie să provoace în sufletul colectiv furtu n i le cele mai violente, fie să-l calmeze şi să-l domolească. „Raţiunea ş1 argumentele de orice fel nu s-ar pricepe să lupte împotriva unor anumite cuvinte şi

că el depasează unul din senhmentele ambivalenţei sale asupra unui obiect de subst1tuţ1e. Chiar studiind evolupa unei nevroze la adult. se constată adesea că un sentiment repnmat poate persista multă vreme în visele 1nconşt1ente sau chiar în cele conşhente (al căror continut se află fireşte, datorită acestui fapt, în opoz111e cu o tendin!ă dominantă), fără ca din această contrad1cţ1e să rezulte o revoltă a eu/w împotnva sent1mentulw reprimat Visul este tolerat un timp destul . de lung, până în clipa când, ca urmare cel mai adesea a unei exagerări a încărcăturu sale afective, un confl ict izbucneşte brusc între el ş1 eu, cu toate urmările pe care le comportă. Pe măsură ce copilul, dezvoltându-se, se apropie de vârsta adultă ş1 matură, personahtatea sa devine din ce în ce mar integrata, prin urmare, diversele sale tend1n1e ş1 aspira\11, care până atunci se dezvoltă independent unele de altele, se reunesc ş1 fuzionează. Cunoaştem deja un proces analog în domeniul v1e111 sexuale în care toate tend1ntele de acest gen sfârşesc pnn a converge, adică prin a forma ceea ce nrn numim organizare sexuală (Dre1 Abhandlungen zur Sexualtheorie, 1905 ). Dar faptul că un1f1carea eu/w ar Ir supusă aceloraşi tulburări ca acelea care se opun unificăm hbidoulur ne este demonstrat de numeroase exemple bine cunoscute, precum acelea ale savanţilor rămaşi cred1nc1oş1, etc.

24

S/GMUND FREUD

formule. Acestea sunt pronu nţate solemn în faţa mulţimilor; şi, aproape im ediat, chipurile oamenilor devin respectuoase şi frunţile se înclină. Mulţi le consideră ca pe nişte forţe ale naturi i , nişte puteri supranaturale 1 " . E de ajuns să gândim, în legătură cu acest fapt, la tabu-ul numelor la primitivi, la forţele magice care, în spiritul lor, se atribuie numele şi cuvintelor2 . Şi, în sfârşit: mulţimile n-au cunoscut niciodată setea de adevăr. Ele reclamă iluziile la care nu pot renunţa. Preferă totdeauna irealul faţă de real; irealul acţionează asupra lor cu aceeaşi forţă ca şi realul. Mulţimile au o tendi nţa vădită de a nu face distincţii între unul şi celălalt. Am văzut rolul pe care această predomi nantă a vieţii imag inative şi a i luziilor hrănite de dorinţele nesatisfăcute îl joacă în determinarea nevrozelor. Am constatat că pentru nevrotic singura realitate valoroasă este realitatea psi hică, şi n u realitatea obiectivă, realitatea întregii lumi. Un si mptom isteric se bazează pe u n element imaginar, în loc să reproducă un eveniment al realităţii; u n sentiment obsedant de cul pabilitate se sprijină pe existenţa unui proiect negativ care n-a fost concretizat

; �Psec�ecfea 6fotem ş1

Tabu

Psihologia colectivă ş i analiza eulw

25

niciodată. Ca ş1 în vis ş1 hipnoză, proba realităţii nu rezistă, în activitatea ps1h1că a mulţimilor, forţei dorinţelor su praîncărcate de afectivitate. Ceea ce afi rmă dom nul Le Bon despre con­ ducătorii mulţimilor este mai puţin satisfăcător ş1 lasă mai puţin să se întrevadă leg i l e care guver­ nează acest fenom en. De fiecare dată, gâ ndeşte el, când ni şte fii nţe v11, mai mult sau mai puţin numeroase, se găsesc îm preună, fie că este vorba de o turmă de animale sau de o mu lţim e umană, acestea se pun de îndată în mod inst1nct1v sub autoritatea unui conducător. Mu lţimea este o turmă docilă, 1ncapab1lă să trăiască fără un şef. Are o aşa de mare sete de ascultare încât se supune 1 nsti nct1v celui care se erijează în şeful e1. Dar dacă mulţimea are nevoie de un şef, trebuie în plus ca acesta să posede u nele apt1tud1ni p ers onale. Trebuie să fie el îns uşi fascinat de o profundă credinţă (într-o idee) pentru a putea face să se nască la rândul e1 credinţa mulţ1m11. trebuie să posede o voinţa puternică, imperioas ă, suscep­ t1b 1lă de a însufleţi mu lţimea care este li psită de voinţă. Domnul Le Bon vorbeşte apoi despre d iferitele categorii de conducători ş1 despre m11loacele prin care aceştia acţionează asupra

S/GMUND FREUD

26

maselor. În cele din urmă, el vede cauza influenţei conducătorilor, în ideile de care aceştia sunt e1 înş1ş1 fasci naţi . Acestor idei, ca de altfel ş1 conducătorilor, el atribuie în plus o putere misterioasă ş1 irezistibilă căreia î1 spune „prest1g 1 u ". „Prestigiul este ... un fel de fascinaţie pe care un individ o exercită asupra spi ritului nostru - o operă sau o doctrină. Această fascinaţie paralizează toate facultăţile noastre critice ş1 ne umple sufletul de u imire ş1 respect. Sentimentele provocate astfel sunt inex­ plica bile, ca toate sentimentele, dar probabil în aceeaşi ordine ca sugestia suferită de un subiect magnetizat1. El disti nge un prestigiu dobândit sau artif1c1al de un prestigiu perso nal. Primul este conferit per­ soanelor prin numele, pri n bogăţia şi onorabilitatea lor, iar doctrinelor ş1 operelor de artă prin tradiţie. Întrucât ei îşi găseşte în toate cazurile su rsa în trecut, nu ne foloseşte la nimic să înţelegem natura acestei misterioase influenţe. Prestigiul perso nal nu este decât apanajul unor persoane deosebite care, chiar din acest motiv, se im pun ca şefi şi se fac ascultaţi ca prin minune. Dar orice ar fi prestigiul, Op. Cit. p . 109.

Psihologia colectivă şi analiza eului

27

acesta depinde d e succes şi dis pare în urma unor insucces repetate. Nu ne p utem împiedica să remarcăm că ceea ce afirmă domnul Le Bon despre rolul con­ ducătorilor şi despre natura prestigiu1ui nu se acordă de loc cu imag inea sa atât de străl ucitoare despre sufletul colectiv.

Psihologia colectivă şi analiza eului

29

CAPITOLUL III Alte conce pţ i i asu pra vieţii psihice col ective

N

e-am servit, cu titlu de i ntroducere, de expunerea domnului Le Bon, deoarece, prin accentul pe care îl pune această lucrare pe rolul inconştient al vieţii psihice, psihologia autorului citat se apropie considerabil de a noastră. Trebuie să adăugăm totuşi că afirmaţiile sale nu ne aduc nimic nou. Dispreţul şi neglijenţa cu care el se exprimă în legătură cu manifestările sufletului mulţimilor au fost deja expus e înaintea lui, cu tot atâta tărie şi ostilitate şi aproape în aceeaşi termeni, de către gândito ri, oameni de stat ş1 poeţi aparţinând toturor epocilor şi tuturor ţănlor1• Cele

A

1 se vedea textul şi literatura referitoare la acest subiect Die Psycholog1e der Kollekt1Vitaten, de 8. Kraskovic jr ..

în:

30

S/GMUND FREUD

două propoziţii care conţin concepţiile cele mai importante ale domnului Le Bon, acele a referitoare la inh1b1ţ1a colectivă a fu ncţionării intelectuale ş1 la exagerarea afecti vităţ11 mulţ1m1lor, au fost formulate cu puţin timp înaintea lui de Sighele 1 . Ceea ce rămâne original la dom nul Le Bon este concepţia sa asupra inconşt1entulu1 ş1 comparaţia cu viaţa psihică a pnmit1v1lor, cu toate că ş1 în aceste privinţe autorul a avut precursori. Mai mult decât atât: descrierea ş1 aprecierea sufletului colectiv, în formu larea pe care o întâlnim la domnul Le Bon ş1 la alţ11, n-au fost lipsite de ob1ecţ11. Fără în doială, toate fenomenele sufletului colectiv pe care aceştia le-au descris au fost cu exactitate examinate, însă li se pot opune alte manifestări aparţinând formalităţilor colective, sus­ ceptibile de a sugera o judecată mai favorabilă asupra sufletului m ulţimilor. Domnul Le Bon însuşi era foarte dispus să admită că, în anumite împreiurări , moralitatea mulţimilor poate f1 mai înaltă decât cea a indivizilor care o compun ş1 că numai colect1v1tăţ1le sunt capabile să dea dovadă de un mare dezinteres ş1 de un mare spi rit de sacrifi ciu. · A D1e Saz1a/psycholog1e 1m Kritischen Veberb/1ck,

se vedea Walter Moede.

Massen

und

„Ze1tschrift fur padagog1sche und experimentelle Padagog1k", publicat de Meumann ş1 Scheibner, XVI, 1915.

Psihologia colectivă şi analiza eului

31

,, Î n timp ce avantajul personal const1tu1e în cazul individului aproape sing urul mobil al acţiunii, acesta nu joacă decât arareori un rol preponde rent în cazul mulţimilor". Alţii pun în evidenţă faptul că societatea este aceea care impune normele moralei 1nd1vidului care, abandonat sieşi, ar f1 i ncapabil a se ridica la nivel ul acestor norme; se dă asigurarea că, în anu mite circumstanţe excepţionale, se observă, în cadrul unei colectivităţi, producerea unei exploz11 de entuziasm care face ca masele să devină capabile de actele cele mai no bile ş1 cele mai generoase. În ce priveşte producţia intelectua l ă , rămâne acceptat faptul că manie creaţii ale gândirii, descoperirile capitale şi soluţiile decisive ale unor probleme grave - nu pot fi decât rezultatul unei munci individuale, realizată în singurătate şi recu legere. Totuşi sufletul colectiv este şi el capabil de creaţie spirituală, fapt dovedit de limbă, de creaţiile populare, de fo lclor etc. Trebuie ştiut, în plus , dacă şi în ce măsură gînditorul sau poetul lucrează într-adevăr în stare de izolare, dacă într-adevăr aceştia nu sunt cu ni mic datori masei, dacă nu îm prumută din rândul maselor materialele creaţiilor lor, pentru a conferi creaţiilor lor o expresie reală şi o formă adecvată. În prezenţa acestor contradicţ11 aparent ireduc­ tibil e, se pare că munca ps1holog1ei colective ar

32

SIGMUND FREUD

trebui să rămână un JOC steril. Totuşi, este uşor să găseşti ieşirea către o soluţie satisfăcătoare. Prob­ abil că, sub denominaţia generică de „mulţimi", s-au confundat formaţiu n i foarte dife rite, între care e totuşi necesară stabilirea unei distincţ11. Datele oferite de Sighele, de Le Bon şi de alţii se referă la nişte mulţ1m 1 trecătoare formându-se rapid, datorită asocierii u nui anumit număr de indivizi uniţi printr-un interes comun , însă d1fenţi unul faţă de altul din toate punctele de vedere. Este sigur că aceşti autori a u fost 1 nfluenţaţ1 în descrierile lor de trăsăturile mulţ1m1lor revoluţionare, îndeosebi de cele ale mani revoluţii franceze. Cât despre afir­ maţii le opuse, acestea rezultă din observaţ11le făcute asupra mu lţimilor stabile sau asupra asoc1enlor permanente în interiorul cărora oamenii îşi petrec întreaga viaţă şi care se concretizează în instituţii sociale. Mulţimile aparţinând primei categorii reprezintă pentru cea de-a doua ceea ce însemnă pentru vasta întindere a măni valurile scurte, dar' înalte. Domnul Mc. Dougall care, în cartea sa The Gro up Mind, con stata aceeaşi contradicţie, crede că o poate rezolva introducând în discuţie factorul organizaţie. În cazul cel mai simplu, spune el, masa (group) nu are nici o organizare sau nu este organ izată decât rudimentar. El nu meşte această masă neorganizată sau puţin organizată mulţime

Psihologia colectivă şi analiza eului

33

(crowd) . Fără îndoială, o mulţime nu se formează şi nu poate subzista fără un început de organizare, şi în mijlocul acestor mase simple şi rudimentare apar cu cea mai mare claritate unele din fenomene le fundamentale ale psihologiei colective 1 . Pentru ca membrii unei mulţimi umane, accidental reuniţi, să formeze o masă în sensul psih ologic al cuvântului, trebuie ca între indivizi să existe ceva comu n , trebuie ca toţi să fie interesaţi de acelaşi obiect, să încerce aceleaşi senti mente într-o situaţie dată ş1 (aş adăuga: prin ur mare) să posede, într-o oarecare măsură, facultatea de a se influenţa unul pe celălalt („some degree of reciproca! influe nc3 between the members of the group) 2 . Cu atât ma' mult această omogenitate menta l ă şi afectivă es·e mai putern ică, existând mai multe şanse ca ind1v1zii să formeze o masă psi hologică, înzestrată cu un suflet colectiv ale cărui manifestări sunt de o natură în afara oricărei îndoieli. Fenomenu l cel mai remarcab i l şi, în acelaşi timp, cel mai important al unui formaţiuni colective constă în exaltarea şi 1ntens1f1carea emotivităţii la 1nd1vizii din care aceasta este com pusă.3. Se poate spune, adau gă domnul Mc. Dougall, că nu există nică;en Elte condiţii în care sent1 men-

34

SIGMUND FREUD

tele omeneşti să atingă o intensitate egală cu aceea care se observă la oamenii reuniţi într-o mulţime, ş1 aceştia încearcă cu siguranţă o senzaţie volup­ toasă de a se lăsa purtaţi d� pasiunea lor, topindu-se în mulţime, pierzându-şi sentimentul delimitării individuale. Această absorbţie a in­ dividului de către mulţime este explicată de domnul Mc Dougall prin ceea ce el numeşte inducţie directă a emoţiilor, efect al „reacţiei simpatice primitive" 1 . astfel spus, prin ceea ce noi, ceilalţi psihanalişti, cunoaştem deja sub numele de contagiune afec· tivă. Este un fapt stabilit că simptomele dominate de o anume stare afectivă sunt de natură a provoca automat acelaşi act subiectului care a generat acea stare. Această reacţie automată este cu atât ma: inte nsă, cu cât numărul de persoane la care se constată aceeaşi emoţie este mai mare. În acest caz individul devine incapabil de a observa o atitudine critică şi se lasă cucerit de aceeaşi emoţie Dar, împărtăşind excitaţia acelora care l-au in· fluenţat, el sporeşte propria lor exc1taţ1e, şi în acest fel încă rcătura afectivă a indivizilor se intensifică prin inducţie reciprocă. Eşti împins şi constrâns să i miţi pe alţii, să fii la unison cu ceilalţi. Cu cât e moţiile sunt mai grosiere şi mai elementare , cu I

Op. Cit.. p.

25.

Psihologia colectivă şi analiza eului

35

atât acestea au mai multe şanse de a se propaga în acest mod în m11locul maselor 1. Fenomenul intensificării afective este favorizat ş1 de alte influenţe, emanând din mulţime. Masa oferă indiv1dulu1 im presia unei pute ri nel imitate şi a unui pericol de neînvins. Mo mentan, mulţimea ţine locul ansamblului soc1etăţi1 umane, încarnare a une. autorităţi în care există teama de pedeapsă ş1 und ' se nd1ca atâtea bariere ş1 restricţii. Fireşte, este periculos să fii în opoziţie cu mulţimea, ş1 pentru a-ş1 asi gura securitatea, fiecare n- are decât să urmeze exemplul pe care îl vede în jurul lui, să „urle împreună cu lup ii". Supunându-se no11 autorităţi, 1nd1vidul trebuie să-şi reducă la tăcere „vocea conştii nţei", ale cărei interdicţii şi porunci ar f1 de natură să împiedice de a se bucura de toate avantajele hedoniste de care se împărtăşeşte în sânul mulţi mii. Tot astfel, nu trebuie să ne mirăm văzând un i ndivid din mulţi me înde plin ind şi � porbând nişte lucruri de care, în condiţiile obişnuite ale vieţii sale, s-ar lipsi bucuros -. ş1 chiar am fi îndreptăţiţi să sperăm că acest lucru ne va permite să aruncăm puţi nă lumină asupra obscur ităţii care învăluie nu mele enigmatic de „sug estie". I

Op. Cit

'

p.

39.

36

S/GMUND FREUD

Domnul Mc. Dougall nu contestă fenomenul scăderii nive lului intelectual în mulţime 1. El spune că inteligenţele inferioare atrag la nivelul lor pe cele superioare. Acestora le este împiedicată activitatea. deoarece exagerarea afectivităţii creează în general nişte condiţii defavorabile muncii intelectuale, întrucât indivizii, intimidaţi de mulţime. nu se pot dedica liber acestei munci, ş1 pentru că respon­ sabilitatea activităţii se diminuează la fiecare 1ndiv1d. chiar datorită faptului că acesta este absorbit de mulţime. Concluzia pe care domnul Mc. Do ugall o formulează asupra activităţii psih ice a mulţimilor simple, „neorganizate", nu e deloc mai favorabilă, nici mai măgulitoare decât acea aprţinând domn ului Le Bon. lată cum caracterizează el o astfel de mulţime2: aceasta este în gen eral excita bilă, impul­ sivă, pasionată, versatilă, inconsecventă, indecisă şi în acelaşi timp gata de a acţiona. accesibilă numai pasiunilor cele mai grosiere şi sentimentelor celor mai si mple, foarte uşor de sugestionat. superficială în reflecţii, violentă în judecăţile sale, capabilă de a asimila numai concluziile şi argumentele cele mai simple şi cele mai puţin perfecte, uşor de condus şi de emoţionat. neavând nici conştiinţă şi nici respect faţă de sine, lipsită de orice sentiment de

; 8�: rn p�). 4ds. ..

Psihologia colectivă şi analiza eului

37

responsabilitate, gata a se lăsa antrenată de sentimentul puterii sale în toate relele de care nu ne putem aştepta decât din partea unei puteri absol ute şi irespon sabile. Ea se comportă asemenea unui copil prost crescut sau ca un sălbatic pasionat şi nesupravegheC!t aflat în faţa unei situaţii care nu-i este familiară. ln cazurile cele mai grave, mulţimea se comportă mai degrabă ca o turmă de animale sălbatice decât ca o reuniune de f11nţe umane. Întrucât domnul Mc. Dougall opune acestei atitudini pe aceea a mulţimilor posedând o or­ ganizare superioară, suntem foarte nerăbdători să cunoaştem în ce constă ultima situaţie şi care sunt factoru care favorizează apariţia ei. Autorul en umeră cinci din aceşti principali factori, cinci „condiţii principale" necesare ridicării nivelului vieţii psih ice a mulţimii. Prima condiţie, care este cea fundamentală, constă într-un anumit grad de continuitate privind compoz1ţ1a mulţimii. Această continuitate poate fi materială sau formală: în primul caz, aceleaşi persoane fac parte din mulţime un timp mai mult sau mai puţin îndelungat: în cel de-al doilea caz, în interiorul mu lţimii se creează anumite situaţii ocupate rând pe rând de unii membri ai săi. A doua condiţie face necesar ca orice individ aparţinând mulţimii să-şi formeze - în ce priveşte natura, funcţia, activitatea şi exigentele acesteia -

38

S/GMUND FREUD

o idee din care să decurgă ideea sa afectivă privind mulţimea în totalitate. În al treilea rând, trebuie ca fiecare mulţime să se găsească în raport cu alte iormaţ1un1 analoage . dar deosebite faţă de ea din mai multe privinţe, să existe un fel de rivalitate între o mulţime data ş1 celelalte. În al patrulea rând, e necesar ca mulţimea să fie posesoarea unor trad1ţ11, unor ob1ce1uri, unor 1nst1tuţ11 dintre care ce l e principale sa se refere la relaţ11le reciproce dintre mem bri săi. Î n sfârş it, ln al c1 nc1lea rîn d, mu lţimea trebuie să aibă o organizare, concretizată în specializarea ş1 diferenţierea activităţilor asumate de fiecare 1nd1vid . Când aceste cond1ţ11 sunt realizate, potrivit părerii domnului Mc. Dougall, inconvenientele de ordin psihic ale mulţ1m11 ar dispare. Pentru a se evita scăderea nivelu lui intelectual colectiv, mulţimea va fi scutită de sarcina soluţionări i problemelbr de ordin intelectual, această sarcina f11nd încredinţată 1nd 1v1z1lor. N 1 se pare că această cond1ţ1e pe care domnul Mc. Dougall o desemnează cu numele de „or­ ganizare" ar putea fi descrisă în alt mod E vorba de a creea mu lţim 1 1 caracteristicile care su11t proprii 1 nd1vidulu1 şi pe care acestea le-a p ierdut prin absorbţia sa în mulţime. Aceasta înseamnă că 1 nd1v1dul, înainte de a fi în gl obat :n mulţimea prim1t1vă, îşi avea continu itatea sa, ccr1şt11nţa,

Psiho logia colectivă şi analiza eu lui

39

tradiţiile şi obiceiurile sale, avea un câmp de activitate propriu, prezenta un mod de adaptare şi stătea deoparte de ceilalţi indivizi cu care rivaliza. Toate aceste calităţi au fost pierdute provizoriu de omul individual, ca urmare a intrării sale în rândurile mulţimii „organizate". Tendinţa de a înzestra mulţimea cu atributele proprii individului ne duce cu gândul la profunda observaţie a lui W. Trotter1 care vede în această tendinţă de formare a grupurilor masive expresia biologică, pe plan social, a structurii pluricelulare a organismelor supe rioare.

�incts of (Ins tinctul

the herd in peace and war, Londra, 1916 în timp de pace şi în timp de război)

gregar

Psihologia colectivă şi analiza eului

41

CAPITOLUL IV Sugestie şi libido

Al"

n cele afirmate până acum, am luat ca punct de plecare acest fapt fundamental că in­ dividul făcând parte dintr-o mulţime suferă, sub influenţa acesteia, schimbări profunde care se repercutează asupra activităţii sale psihice. Afec­ tivitatea omului individual suportă o exagerare extraordinară, în timp ce activitatea sa intelectuală se reduce şi îşi pierde considerabil din amploare, exagerarea uneia şi diminuarea celeilalte efec­ tuându-se în sensul a�1milării fiecărui individ din mulţime de către toţi ceilalţi. Şi acest ulti m rezultat nu poate f1 obţinut decât prin suprimarea tuturor modurilor de inhibiţie proprii fiecăruia şi prin renunţarea la tot ce există individual şi particular în tendinţele individului. Ştiam ca aceste efecte, adesea nedo rite, pot fi neutralizate cel puţin parţial, Pnn organizarea mulţimilor; dar afirmând această

42

SIGMUND FREUD

posibilitate; se neglijează faptul fundamental, adică exagerarea afectivităţii şi coborârea n ivelu lui intelec­ tual la indivizii care fac parte din mulţimea primitivă. Trebuie deci să găsim explicaţia psihologică a acestor modificări psihice pe care mulţimea le imprimă omului individual. Factorii raţionali pe care i-am menţionat de1a mai s us, adică intimidarea exercitată de mulţime asupra 1nd1v1dului şi, pri n urmare, acţiunea 1nst1nctulu1 de conservare suportată de acesta, nu s unt suficienţi pentru a explica fenomenele remarcate. Toate explicaţiile propuse de autorii care au scris despre soc1olog1a ş1 psihologia mulţi milor se reduc, în fond, cu toate că sub nume diferite, la una singură: cea care se rezumă la cuvântul magic sugestie. E adevărat că Tarde vorbeşte de imita/ie, dar n u putem subscrie l a ceea c e n e spu ne unul din autori , când, criticând ideile lui Tarde, ne arată că imitaţia intră în categoria sugestiei , fiind chiar o consecinţă a acesteia 1. Domnul Le Bon reduce toate particularităţile fenomenelor la doi faeton: sugestia reciprocă şi sugestia exercitată de şef. Dar prestigiul, la rândul_ său, nu se exercită decât în favoarea s ugestiei. ln ce-l priveşte pe domnul Mc. Dougall, am fi putut crede o clipă că principiul său despre „inducţia afectivă primară" ne-ar scuti de necesitatea de a admite existenţa sug estiei. Dar, 1

Bruge1lles. Esenfa fenomenulw social· sugestia

frlosof.",

XXV, 1913.

„Rev,

Ps ihologia colectivă şi analiza eului

43

exa minând înd eaproape acest principiu, ne dăm seama că el nu exprimă altceva decât fenomenele binecunoscute sub numele de „1m1taţ1e", de „con­ tag iune", insistând doar asupra părţ11 afective a acestora. Că noi avem tendinţa de a 1 m1ta starea afectivă a unei persoane cu care intrăm în contact. - este un fapt rnco ntestab1I . Dar e bine de ştiut ca. foarte adesea. noi rezistăm acestei tentaţ11. luptâ nd împ otriva stăru afective care vrea să ne stăpânească. reacţion ând într-o ma nieră deseori diametral opusă. Se va spune că i nfluenţa suges­ tivă a mulţ1m11 e aceea care ne obligă să ur măm tendinţa de 1m1t aţ1e, în virtutea căreia suferim înrâu rirea uner stari afective Cu toate acestea, chiar fond de acord cu domnul Mc. Dougal l, nu 1eşrm din domen i u l sugestiei: domnia sa nu ne spune ni mic în plus faţă de altu. ş1 anume că mulţimile se d1st1ng pnntr-o sugest1bil1tate aparte. Suntem prin urmare pregăt1ţ1 să admitem ca sugestia (sau , mai exact, sugest1brhtatea) este un fen omen prim1t1v ş1 1 reductrbil, un fapt fundamental al vieţii ps1h1ce omeneşti. Aceasta a fo' s t şi părerea lui Ber nhe1m, pe care l-am putut vedea eu însu mi, In 1 889. făcând nrşte tu ruri de forţa extraordinare. lns ă îmi aduc aminte că deJa încercam de pe-atunci un fel de revoltă surdă împotriva acestei tiranii a su gestiei. Dacă unui bolnav, care se arată rncal­ c1t�ant, 1 s-ar strrga. „Ce faci? Te contra-su ges­ t1onezr l ", n u m-aş putea împ1ed1ca să gândesc că asupra acestuia se com ite o ned reptate sau o

44

S/GMUND FREUD

violenţă. Omul avea desigur drept u l de a se contra-sugestiona, ca răspu ns la tentativa de supunere prin sugestie. Opoziţia mea a căpătat mai târziu forma un ei revolte împotriva acestei maniere de a gândi, potrivit căreia sugestia, care ar explica totul, nu ar avea nevoie de nici o expl 1caţ1e în ce o priveşte. De mai mu lte on am citat în legătură cu aceasta o veche g lumă: „Dacă sfântul Cristofor îl sprijinea pe Cristos şi dacă Cristos spriji nea lu mea, spune-mi: unde şi-a mai putut pune, p rin urmare, sfântul Cristofor picioarele? 1 A bordând astăzi din nou, după treizeci de ani de întrerupere, enigma sugest1e1, constat că nimic nu s-a schimbat în privinţa aceasta, cu singura excepţie care atestă precis influenţa exercitată de psihanaliză. Constat că astăzi se încearcă în mod deosebit formularea corectă a noţiunn de sugestie, adică impunerea folosirii acestui termen regulilor convenţionale2 , ceea ce, după părerea mea, este departe de a fi superfluu, dat fiind că termenul în discuţie, care îşi găseşte aplicaţii din ce în ce mar larg i , va sfârşi prin a-şi pierde complet sensu l primitiv şi prin a desemna o influenţă oarecare,

' „Christophorus Christum, Chrrstus sustu11t orbeam , Conslrterit pedibus drc ubr Christophorus?" Konrad Rrchter· Berlin, 1896, Acta Germanica, V, } 'A se vedea, de exemplu, A no te on sugesst10n, de Mc. Dougall, în „Journal of Neurology and Psyohopathologye". voi. I, Nr. 1, mai 1920.

Der deutsche St. Chnstoph,

Psih ologia colectivă şi analiza eului

45

precum cuvintele englezeşti to suggest, suggest1on, sau cuvântul franţuzesc suggerer şi derivatele sale. Dar noi nu posedăm totdeauna o explicaţie refer itoare la însăşi ..n atura sugestiei, adică a condiţiilor în care fiinţa umană suferă o influenţă în absenţa oricărei raţiuni logice. Aş f1 gata să dovedesc 1usteţea acestei afirmaţ11 an alizând literatura de specialitate a acestor ultimi treizeci de ani, dacă n-aş şti că în preajma mea se preg ăteşte o lucrare foarte importantă asu pra aceleiaşi probleme. Aş încerca de asemenea să folosesc în explicarea psihologiei colective noţiunea de libido, care ne-a făcut deja atâtea mari servic11 în studierea psihonevrozelor. Libido este un termen împrumutat teoriei afec­ tiv1tăţ11 . Pnn el desem năm în acelaşi timp energia (considerată ca o mărime cantitativă, încă nemăsurabilă) tendinţelor aparţinând a ceea ce rezumăm pnn cuvântul dragoste. Esenţa a ceea ce numim dragoste este formată firesc din ceea ce în mod obişn uit e cunoscut drept iubire ş1 care e cântată de poeţi, adică dragoste sexu ală, cu o ulti mă semnificaţie ce constă în împreunarea sexuală. Dar noi nu separăm de aceasta toate celelalte varietăţi de dragoste, adică iubirea de sine, iubir;ea faţă de părinţi şi de copii, prietenia, d ragostea d e oameni în general, aşa cum, cu atât mai mult, nu departajăm ataşamentul faţă de obiectele concrete şi faţă de ideile abstracte. Pentru

SIGMUND FREUD

46

a justifica extinde rea semn1ficaţ1e1 pe care o dăm termenului „dragoste " , putem cita rezultatele pe care ni le-a revelat cercetarea psihanal1t1că, anume că toate aceste varietăţi de dragoste sunt în egală măsură expresii ale unui singur ş1 acelaşi ansamblu de tendinţe , care, în anu mite cazuri, invită la împreunare sexu ală, în timp ce în cazul altor forme, aceste tendinţe evită realizarea acestui scop, păstrând în acelaşi timp suf1c1ente trăsături carac­ teristice prrn natura lor, asupra ident1tăţ11 căreia nu ne putem înşela (sacrificiul de sine, căutarea uner intimităţi). Ne gândim că, atribuind cuvântului „ dragoste" o asemenea mu ltiplicitate de semnificaţii, limbajul a operat o sinteză pe deplin just1f1cată, şi că n -am putea proceda mai bine decât aşezând această sinteză la baza c onsideraţiilor noastre şi a ex­ plicaţiilor ştiinţifice. Procedând astfel , psihanaliza a ridicat o furtună de proteste indignate, ca ş1 cum ea s-ar fi făcut vinovată de o inovaţie-sacrilegiu . Ş1 totuş i , „ lă rgind" concepţia despre d ragoste, psihanaliza n-a creat nimic nou. Eros-ul lui Platon prezintă, relativ la originile sale, la manifestările şi raporturile sal e cu dragostea sexuală, o analogie completă cu energia amoroasă, cu • libidoul psihanalize1 1 şi când, în faimoasa „E pistolă către 1 Freud's Lib1dotheone verglichen mit der Eroslehre Platos, I. III, 1915, V I I , 1921.

Nachmansohn, „Internat. Zeitschr. ibid.,

Psuchoanal.",

Psihologia co lectivă şi analiza eului

47

Corinteni", apostolul Pavel laudă dragostea şi o aşează deasu pra oricărui lucru, acesta îl apreciază fără îndoială în acelaşi sens „ lărgit" 1 , de unde rezultă că oameni nu iau totdeauna în serios pe marii lor gânditori , chiar atunci când par a-i admira. Toate aceste varietăţi ale iubirii, sunt analizate preferenţial de psihanaliză şi, potrivit orig1n11 lor, apreciate drept închnaţ11 sexuale. Majoritatea oamenilor „instruiţi" au văzut în această deno­ mi naţie o ofensă ş1 s-au răzbunat lansând împotriva psihanalizei acu zaţia d e „pansexualism ". Cel care vede în sexualitate ceva ruşinos şi u mi litor pentru natura umană este liber să se servească de termeni mai distinşi precum Eros ŞI Erotic Aş fi putut să fac şi eu acelaşi lucru chiar de la în ceput, ceea ce m-ar fi protejat de o mulţime de obiecţii. Dar nu am făcut-o, pentru că nu-mi place să cedez laş1tăţ1i. Nu se ştie până unde se poate aj unge pe această cale; începi prin a ceda în privinţa cuvintelor ş1 sfârşeşti uneori prin a ceda asupra lucrurilor. Nu cred că este un merit a-ţi fi ruşine de sexua litate, cuvântul grec Eros, pnn care se crede că se poate d1m 1nua această ruşine, nu este, în fond, altceva decât trad ucerea cuvântului nostru Iubire; şi, în sfârşit, cel care ştie să aştepte nu are nevo ie să

' Chrar dacă aş vorbr limba oamenilor, şr chrar a rngerrlor, dacă mi-ar lipsi dragostea, aş Ir precum bronzul care sună, orr ca un trmbal care cântă. (Corinteni, I, cap XIII)

_

48

S/GMUND FREUD

facă concesii. Vom încerca să admitem că relaţiile de dragoste (sau, pentru a întrebuinţa o expresie mai neutră, ataşamentele afective) contribuie şi e le la formarea fondului sufletului colectiv. Să ne amintim că autorii pe care i -am citat nu suflă un cuvânt în l egătură cu aceasta. Ceea ce ar putea corespunde acestor relaţii de d ragoste se află în cazul lor ascunse în spatele paravanului sugestiei Două idei pe care noi le relevăm în treacăt 1ust1fică, de altfel , tentativa noastră . În pri mul rând , pentru ca mulţimea să-şi păstreze consistenţa, trebuie ca ea să fie menţi nută de o forţă oarecare Ş r care poate fi aceasta forţă, dacă nu Erosul care as igură unitatea şi coeziunea a tot ce există în lume? ln al doilea rând, când individul, înglobat în mulţime, ren unţă la ceea ce are personal şi particular şi se lasă sugestionat de alţi i , avem impresia că procedează astfel deoarece încearcă nevoia de a fi de acord cu ceilalţi membri ai mulţ1mi1, mai mult decât de a fi în opoziţie cu aceştia: prin urmare individul procedează în acest mod poate „din dragoste pentru ceilalţi 1 " .

: „lhnen zulrebe": pentru a le tace plăcere

Psihologia colectivă şi analiza eului

49

CAPITOLUL V Două mulţi m i artificiale: Biserica ş i Armata

rl

n ce priveşte morfologia mulţimilor, să ne amintim că se pot d1st1nge mai multe J varietăţi şi că, în formarea şi const1tu1rea l or, mulţ1m1le pot u rma nişte direcţii adesea opuse Există mu lţ1m1 foarte pasagere ş1 mu lţimi per­ manente ; mulţimi foarte omogene, compuse din ind1v1zi asemănători, şi mulţimi neomogene; există mulţimi naturale şi mu lţimi artificiale care nu se menţin decât printr-o constrângere exterioară; există mulţimi p rimitive şi mulţimi diferenţiale, înalt organizate. Totuşi, din motive de care ne vom da seama mai târziu, vom insista îndeosebi asupra unei distincţii căreia autorii nu i-au dat încă o atenţie suficientă: asupra aceleia între mulţimile fără con­ ducători şi mulţimile di rijate de cond ucători. Şi,

50

S/GMUND FREUD

contrar obiceiulu i , cea care va servi ca punct de plecare cercetărilor noastre nu va fi o formaţiune simplă şi eleme ntară, ci va face parte din rândul acelor mulţimi pe rmanente, art1f1ciale, având un grad de dezvoltare foarte ridicat. Exemplele cele mai interesante din aceste formaţiuni ne sunt furnizate de Biserică, adică de comunitatea credin­ cioşilor. ş1 de Armată. Biserica şi Armata sunt nişte mulţimi art1fic1ale, adică mulţimi a căror coeziune este menţinută printr-o constrâng ere exterioară care se opune în acelaşi timp modificărilor structurii sale. În general, cineva face parte di ntr-o astfel de mu lţime, fără a fi fost consultat în prealabil dacă doreşte sau nu; nu este liber să intre aici sau să iasă când doreşte, şi tentativele de evazi une sunt sever pedepsite sau SL bordonate u nor cond1ţ1i riguros determinate. Problema de a şti din ce cauză aceste asocieri au nevoie de garanţii pe potrivă nu ne interesează pentru moment. Ceea ce ne interesează este faptul că aceste m ulţi mi înalt organizate, proteiate în acest fel împotriva oricărei posibi lităţi de dezagregare, ne relevă an umite particularităţi care, în cadru l altor ml!lti m1, rămân în stare de disimulare. ln cadru l Biser icii (ş1 ne-am gândit mai mult să luăm ca m odel Biserica catolică) ş1 în cadrul Armatei, oricâte diferenţe ar prezenta între ele, domneşte aceeaşi iluzie, aceea a prezenţei, vizibile sau inviz1b1le, a unui şef (Cristos în Biserica catolică,

Psihologia colect1vă şi analiza eu/w

51

comandantul suprem în Armată) care nutreşte aceeaşi dragoste faţă de toţi membr11 colectivităţii. Toţi se aliniază acestei i luzi i ; dacă ea ar di spărea, Armata ş1 Biserica nu ar întârzia să se dezagrege, în măsura în care le-ar permite-o constrângerea exterioară. Î n ce priveşte drag ostea egală cu care Cristos îşi iu beşte toţi credl ncioşir fără excepţie sau d1stincţ1e, acest fapt se află exprimat clar în cuvintele- ceea ce voi faceţi unuia drntre fraţii mei cei mai umili, mie îmi faceţi. Cristos se află, în raport cu indivizii componenţ i ai m ulţ1mi 1 fidelilor, în postura unui frate mai mare; le ţine l oc de tată. Toate cerinţele adresate 1nd1vidului decurg din această drag oste a lui Cristos. Un suflu democratic animă Biserica, pentru că toţi sunt egal i în faţa lui Cristos, pe ntru că toţi au drept egal la drag ostea lui. Nu-i lipsit de o profun dă raţiune faptul că se 1ns1stă asupra analog1e1 dintre comun itatea creştină ş1 o familie, şi că fidelii se consideră ca nişte fraţi, adică fraţi prin dragostea datorită căreia Cristos este însufleţit de respectul lor. Este 1nconstestab1' că legătura care uneşte fiecare ind1v1d de Cristos este cauza legăturii care uneşte pe fiecare ind1v1d de toţi ceilalţi. La fel se întâmplă şi în Armată; şeful este tatăl care îşi iu beşte în mod egal soldaţii, şi din acest motiv soldaţii sunt ataşaţi unu de alţii prin legături de camaraderie. Din punctul de vedere al structurii, Armata se deosebeşte de Biserică prin faptul că ea se compune dintr-o i erarhie de

SIGMUND FREUD

52

formaţi u n i succesive: fiecare căpitan est e, în calitate de şef, tatăl companiei sale, fiecare su bof1ter tatăl g rup ei sale. E drept că Biserica prezintă ş1 ea o 1erarh1e de acest gen, căci se presupune că I isus cunoaşte ma1 mult nevoile cred1 nc1oş1lor săi ş1 se îngri1eşte d e aceştia mai mult decât ar şti s-o facă orice şef u man Acestei concepţ11 asupra structurii l1b1d1 nale1 a Armatei, 1 s-ar putea obiecta pe d rept că nu ţine seama de 1 d e1le de patrie, de glo rie naţ ională, etc . care contr ibuie atât de mult la coeziunea Armatei. E uşor de răspund acestei ob1ecţ11 --- că aceste elemente d e coeziune sunt dintr-o categorie toarte d 1ter1tă ş1 că e d eparte de a f1 atât d e simplu cum se cred e ; ş1 se mai poate adăuga că exempl ele marilor cond ucători precum Cezar, Wallenste1n, Napoleon, d emonstrează că 1de1le în cauză nu sunt nicidecu m 1 nd1s pe nsab1le pentru menţine rea coez1 un11 unei armate ln ce priveşte înloc ui rea pos1b1lă a unui şef prin tr-o idee directoare ş1 raportu rile existente între aceştia, vom vorbi mai târziu Cei care negl 11ează factorul l1b1d1nal al Armatei, ch iar atu nci când acesta nu este singurul care act 1onează, n u comit nu mai o eroare teoretică, CI Cree ază ŞI u n pericol praCtlC Mi litarismul prusac, care era tot atât de puţin accesibil ps 1holog1e1 cât ş1 şt1 1 nţe1 g ermane, a sup ortat de altfel consecinţele în l1b1do

terrr n n o l o g 1 a (n

tr )

feud1ană

ceea

ce

se

raportează

la

Psihologia colectivă ş1 analiza eului

53

acestei erori şi ale acestui pericol în ti m pul marelui război eu ropean 1 . A fost fapt recu noscut că nevrozele d e război care au dezagregat armata germană r eprezentau un protest al 1nd1vidului împotriva rolului care îi era destinat şi, bazându-ne pe o comunicare a lui E. S 1 m mel 2 , putem afirma că prima dintre cauzele acestor nevroze trebuie atribuită ma nierei crude şi inumane în care şefii îşi tratau sobordonaţi i . Dacă s-ar fi ţi nut cont mai m ult de această nevoie libidi nală a soldatului, cele 1 4 puncte ale p reşedintelui Wilson n-ar fi găsit atâta credibil itate , 1ar şefii militari germani n-ar mai fi văzut cum li se sparge în mâini mag nifica un ealtă de care dispuneau. Să notăm bine că în cadrul acestor două mulţimi artificiale (Armata, Biserica) fiecare individ este unit prin legătu r i libid inale cu şeful (Cristo s, comandan­ tul suprem) pe de o parte, şi de toţi ceilalţi in divizi care compun mulţimea, pe de altă parte. Ne rezervăm dreptul de a examina ulterior raporturile care există între aceste două gen u ri de legătu ri, dacă ele sunt de aceeaşi natură şi prezintă aceeaşi valoare ş1 în ce termeni ps1holog1c1 ar f1 posibilă descrierea unora şi a altora. Dar noi credem de-acum înainte că putem reproşa autorilor faptul că nu au ţinut cont suficient de i m portanţa şefului 3

; R1i�egX���� ��n pr0�iJ1 �szy�9iic��rd if�aJ��.l Munchen, o 1 9\8Termenul ce se va impune mai târziu în ps1holog1a (grupurilor) va f i cel de lider (leader). (n.r.)

SIGMUND FREUD

54

în ps1holog1a mulţimilor, în timp ce alegerea pri mului obiect al cercetărilor noastre ne-a plasat in con d1ţ11 mult mai favorabile. Credem că am găsit calea cea bună pentru a explica fenomenul fund amental al ps1holog1e1 m u lţ1m1lor, adică privarea de l ibertate care caracterizează pe 1nd 1v1z11 făcând parte dintre mu lţime. Dat f11nd , într-adevăr, că legătu rile afective solide ataşează 1nd;v1d u l de două centre diferite, nu ne va f1 g reu să explicăm chiar prin acest fapt mod1f1carea ş1 limitarea perso nal1tăţ11 sale , fenomene observate ş1 notate de to11 autorii. Pentru a ne convinge o dată în olus că esenţa unei mulţ1in1 constă în legăturile lib1d1 nale care o traversează dintr-o parte în alta , ca o plasă deasă, n u trebuie decât să analizăm fenomen u l panic11, aşa cum se observă el în mulţ1m1le militare O panica se produce când mulţimea începe să se dezag rege Ea este caracterizată prin aceea că o rdi nele şefilor nu mai sunt ascuntate ş1 că fiecare nu se preocupă decât de e l însuşi, fără nici o g riia faţă de ce1lalţ1 . Legăturile reciproce se rup, ş1 o frică imensa, ale cărei raţiuni n-ar şti să le exp l ice nimeni i1 rupr1nde pe toţi N1 s-ar putea în mod firesc obi ecta că noi inversăm ordinea fenomenelor ş1 că, dimpotrivă, frica, atingând proporţ11 nemăsur a1 e , este aceea care a rupt toate legătu rile ş1 a înăb:;!;'1t toate celel alte cons1deraţ11. Oomnu1 Mc Dougall1 chiar vede în panică (nem1l 1tar ă. e ar ept)

Op

cit

µ

?4

Psihologia colectivă şi analiza eului

55

un exemplu -model a ceea ce el numeşte primary exagerare afectivă prin contagiune. Această explicaţie raţională nu e în nici un chip satisfăcătoare, întrucât e vorba îri mod clar de a explica pentru ce frica a căpătat proporţii atât de gigantice. E imposibil să incriminezi imensitatea pericolul ui, deoarece această armată, care este acum pradă panic1 1 , înfruntase deja, fără ezitare, nişte pericole tot atât de mari , dacă nu ş1 mai mari, ş1 ceea ce caracterizează o panică se datorează în mod sig u r faptu lui că ea depăşeşte în proporţii pericolul care ameninţă , ş1 că se declanşează adesea din motive insignifiante. Cân d individul, invadat de panică, începe să nu se mai gân dească decât la el însuşi , demonstrează chiar prin acest fapt ruptura legărurilor afective care până atunci atenuaseră în och 11 săi dimensiunile pericolul ui. El are atunci senzaţia că se găseşte singur în faţa pericolului, ceea ce îl face să exagereze gravitatea acestuia. Putem deci să afi rmăm că spaima presupune relaxarea, eliberarea din structura libidinală a mulţ1m11, ş1 ca nu reacţionează decât consecutiv cu această relaxare; în timp ce opinia contrară, care vede în teama de pericol cauzp. distrugerii legăturilor lib1d1nale ale m ulţimii, nu corespunde real1tăţi1 faptelor. Aceste observaţii nu infirmă cu nimic concepţia do mnului Mc. Doug all, potrivit căreia teama colec­ tivă poate at inge proporţ11 extraordinare sub 1ninduction,

56

SIGMUND FREUD

fluenta inducţiei (contag iunea) . Această concepţie se pretează îndeosebi explicării cazurilor în care există într-adevăr un peneai mare ş1 o mulţime căreia nici un loc afectiv solid nu-i asigură coeziunea. Cazul tipic de acest gen este cel al u n ui 1ncend1u izbucnit într-o sală de teatru sau d e şedinţe. Dar cazul cel mai instructiv şi care satisface cel mai bine demonstraţia noastră, e acela al u n ui corp de armată cuprins de panică, în fata unui pericol care nu depăşeşte media şi care a fost deJa înfruntat d e m ulte ori cu calm şi sânge rece. Cuvântul „ panică" nu are de altfel o definiţie clară şi univocă. Uneori el serveşte la desem narea fricii colective, alteori a fricii individuale, când aceasta depăşeşte orice măsură, ş1, adesea, acest cuvânt e rezervat cazu rilor în care explozia fricii nu este justificată de împrejurări. Oferind cuvâ ntului „panică" sensul de frică colectivă, putem stabili o analogie cu arie de extindere foarte mare. Frica 1nd ividulu1 este provocată sau de gravitatea pericolul ui, sau de dispar1ţ1a legăturilor afective (localizări ale l1b1doulu i); acest u ltim caz este acela al angoasei nevrotice 1 . Tot astfel, panica se produce fie în u rma agravării pericolului care ameninţă pe toată lu mea, fie ca urmare a supri mării legăturilor afective care asigurau coeziu nea mulţimii, şi în acest din urmă A s e vedea Introducere î n ps1hana/1ză, c a µ .

XXV.

Psihologia colectivă şi analiza eului

57

caz angoasa colectivă prezintă analogii cu angoasa n evrotică 1 • Concepând panica, alătu ri d e domnul Mc. Oougall 2 , ca pe una din manifestările cele mai caracteristice ale group mind, se aj unge la rezultatul paradoxal că sufletul colectiv se dezag regă chiar în momentul în care el îşi manifestă proprietatea sa cea mai caracteristică şi chiar prin intermediul acestei manifestări. E neîndoiel nic că panica sem­ nifică dezagreg area mulţimi i şi are drept consecinţă dispariţia a tot ceea ce leagă între e1 pe membrii ac�ste1 mulţimi. ln piesa pe care Nestroy a sens-o cu scopul de a parodia drama lui Hebbel, Judith ş1 Holofern, un soldat exclamă : „Şeful şi-a pierdut capul"; şi, imediat du pă aceea, asirienii au luat-o la fugă. Avem aici u n exemplu tipic despre modul în care izbucneşte panica, ei îi este suficient, cel mai adesea, un pretext neînsemnat. Pericol u l rămânând acelaşi, e suficient, pentru a se produce panica, să nu se mai ştie nimic despre şef, să se creadă că s-a pierdut sau că a dispărut. Odată cu legăturile care î1 uneau de şef, au d ispă rut în general şi cele care îi u neau pe in divizii din mu lţime, unul de celălalt. Mulţimea se pulver izează ca un balon de săpun.

' Con!. articolului foarte interesant, deş i cam fantezist lu1 Bela v . Felszeghy. Panik und Panikkomplex, .. Imago"' , VI , 1 2Q . - Op. cit.

58

SIGMUND FREUD

Dezagregarea unei m ulţimi reli gioase nu este tot atât de uşor de observat. Am avut recent ocazia să parcurg un roman englezesc, scris în spirit creştin şi recomandat de episco pul de Londra. Acest roman, care poartă titl ul: When it was dark, descrie cu îndemânare, şi, după părerea mea, exact urmările unei asemenea eventualităţi. Autorul îşi 1mag1nează o conspiraţie urzită d e 1nam1c11 persoanei lui Cristos ş1 ai cred1nţe1 creşti ne, care au pretins că ar fi reuşit să descopere la Ierusalim un cavou ş1, în acest cavou , o in scripţie prin care Iosif din Ari mateea ar f1 anunţat că, din motive de pietate, a ridicat clandestin, la trei zile după patimile sale, trupul lui Cristos din mormânt, pentru a-l transporta în acest cavou . Această descoperire prăbuşirea dogmelor arheolog ică semnifică reînto arcerii lui Cristos şi ale naturii sale divine şi, prin urmare, o zguduire a culturii europene şi o sporire extraordinară a numărului de violenţe şi de crime de tot felul, pâna în ziua când complotul falsificatorilor este descoperit şi denu nţat. Ceea ce se manifestă pe parcursul acestei descom pun eri presu puse a mulţimii religioase nu este teama, căreia î1 lipseşte orice pretext: sunt izbucnirile ostile faţă d e alte persoan e, im pulsuri care până atunci nu s-ar putut exprima, datorită iubirii comune prin care Cristos î1 îngloba pe toţi

Psihologia co/ect1Vă şi analiza eulw

59

oamen ii : . Chiar în timpul domn iei lui Cri stos . există 1ndiv1z1 care se află în afara acestor legătu r i . sunt aceia care nu tac parte din comu nitatea cred l n­ c1oş1lor. cei care nu-l i u besc pe Cnstos , ş1 care nu sunt 1u b1ţ1 de el. lată de ce o rel1g1e, chiar dacă se întemeiază pe 1ub1re. trebuie să fie dură ş1 să-1 trateze fa• ă dragoste pe toţi cei care nu-1 apart1n În fon d. 'Jr1ce rel1g1e este o rel1g1e a 1ub1r11 faţă de toţi cei pe care 11 cuprinde, f11nd gata a se arăta :rudă ş1 intole rantă faţă de cei care nu o recunosc Oricât p re1ud1c1u personal 1 s-ar putea aduce. n u trebuie să 1 se reproşeze prea mult cred1nc1osulu1 cruzimea ş1 · ntoleranţa, necred1n c1oş 11 ş1 1n d1feren t11 sunt l1ber1 , din punct de vedere ps1holog1c, sa se arate străini de aceste senti mente. Dacă această intoleranţa nu mai posedă astăzi violenţa ş1 cruzi mea care o caracterizează altădată, ne-am inşela dacă am pune acest fapt pe socoteala îmblânzim moravurilor umane Trebuie să căutam cauza mai degrabă in slăbirea 1 n contestab1lă a sentimentelor rel1g 1oase ş1 a legaturilor l1b1 d1ale care decurg din acest lucru. O altă fo rmaţiune colectivă tinde să 1a locul comunităţii rel1g1oase (acesta este, se pare cazu1 A se veoea exp1 1c3rea uncr fenornene analodyL! sur ven it e dupa c ă d erea aLltori l at · 1 patriarhale, în D1e Valer­ /ase Gase1/sc/lall de P .=edem Vi ena, e d i t u r a An leng rube r. 1 9 1 9

S/GMUND FREUD

60

a ceea ce se cheamă „partidul soci alist") şi vom vedea curând cum man ifestă, faţă de cei care vor rămâne în afara acestei formaţiuni, aceeaşi in­ toleranţă precum cea care caracteriza luptele religioase; şi, dacă diferenţele care există între concepţiile şti1nţ1fice vor putea dobândi, în och11 mulţ1 m11, o im portanţă egală cu cea a diferenţelor rel1g1oase, se va vedea fără îndoială, (şi d in aceleaşi motive) , prod ucându-se aceleaşi rezultat. 1

În acest paragraf, Freud se arată a fi nu numai psiholog subtll dar şi vizionar în privinţa rezultatului apllcarii ideilor dogmei „soc1al1ste" (comuniste) asupra mult1milor (popoarelor) - intolerantă, v1olenJă. crima. -- (n. red.) 1

Psih ologia colectivă şi analiza e ului

61

CAPITOLUL VI Noi probleme şi noi orientări ale cercetărilor "

!'j

n capitolul precedent am examinat două mulţimi artificiale, ş1 am văzut că acestea sunt dom inate de două feluri de legături afective, di ntre care unele, cele care îl ataşează pe individ de şef, apar mai decisive , cel puţin pentru cei doi, decât legăturile care î1 un esc pe ind1v1zi unii de ceilalţi: Or, ar fi multe lucruri de exami nat şi de descris, în legătură cu morfologia mulţimilor. Ar trebui să începem prin a stabili faptul că o si mplă adun are de oameni nu reprezintă o mulţime, atâta timp cât legăturile de care vorbeam mai sus nu sunt încă form ate, dar ar trebui să conc hidem, în acelaşi timp, că o oarecare adunare de oameni m anifestă o te ndinţă foarte pronunţată de a se transforma

]

62

SIGMUND FREUD

într-o mulţime ps1holog1că. Ar treb u i examinate îndeaproape diversele mulţ1 m 1 , mai mult sau mai puţin permanente, care se formează spontan, ş1 să se studieze condiţ11le lor de formare ş1 de descom­ punere. Diferenţa dintre mu lţimile având un şef ş1 cele fără şef ar merita o atenţie particul ară Ar mai trebui să se exam ineze de ase menea dacă mulţ1 m1le având un şef nu sunt ce le mai prim1t1ve ş1 cele mai perfecte; dacă, în cadrul anumitor mulţ1m1, şeful nu poate f1 înlocuit printr-o abstracţie, printr-o idee (mulţimile ascultând de un şef 1nv1z1b1I apropiind u-se în mod sigur de această ultimă formă) ; dacă o tendi nţă, dacă o dorinţă suscept1 b1lă de a f1 împărtăşită de un mare număr de oameni n- ar fi în stare să îndeplinească rolul d e su bstitut Abstracţia, la rând ul său, nu s-ar putea încarna mai mult sau mai puţin perfect în persoana unui şef secundar, în acest caz, între şef şi idee stab1 lindu­ se raporturi variate şi interesante? Nu există cazuri când şeful sau ideea îmbracă, să zicem aşa, un caracter negativ, prin urmare situaţia când u ra faţă de o persoană determinată devine susc ept1b1lă de a opera aceeaşi uniune şi de a creea aceleaşi legături afective ca şi cum ar fi vorba de un devotament pozitiv faţă de această persoană? Şi, în ultimul rând, ne-am putea întreba, dacă prezenţa unui şef este o condiţie ind ispensabilă, pentru ca o simplă adunare de oameni să se transforme într-o mulţime psihologică?

Psihologia colectivă şi analiza eului

63

Toate aceste întrebări, dintre care unele sunt tratate în lucrări referitoare la psih ologia colectivă, nu ne-ar putea abate interesul faţă de problemele psihologice fundamentale pe care le ridică în faţa noastră structura mulţimi lor. Şi iată mai întâi o reflecţie menită a ne arăta care este cel mai scurt drum de urmat pentru a obţine dovada naturii libidinale a l egăturilor care menţin coezi unea unei mulţimi . Să înce rcăm a n e imagina maniera î n care oamen11 se comportă unii faţă de alţi i, din punct de vedere afectiv. Potrivit celebrei parabole a lui Schopenhauer despre porcii spinoşi suferind de frig , nici unul dintre noi nu şuportă o apropiere prea intimă faţă de semeni: „lntr-o zi geroasă de i arnă , porcii spinoşi ai unei turme se strângeau unul în altul, pentru a se proteja d e frig prin căldura reciprocă. Dar, deranjaţi în mod dureros de ţepi, aceştia se depărtează curând unul de celălalt. Obligaţi de a se apropia din nou, din cauza frigului stăruitor , simţiră încă o dată acţiunea nepl ăcută a spinilor, ş1 aceste mişcări de apropiere şi de depărtare du rară până când aceştia găsiră o distanţă convenabilă unde se s1mţ1ră la adăpost de cele două rele1 . " Potrivit mărturiei psih analizei , once relaţie afectivă intimă, cu o durată mai mică sau mai mare, între ' Parerga und Para/1pomena,

n1sse und Parabeln.

partea a 11-a,

XXXI.

Gle1ch­

64

SIGMUND FREUD

două persoane, - raporturi coniugale, priete nie, raporturi între părinţi ş1 copi1 1 - conţin un depozit de sentimente ostile sau , cel puţin n ep ri etenoase de care cineva nu se poate debarasa decât prin refulare. Situaţia se prezintă mai clară în cazul a doi asociaţi care îşi petrec ti mpul cerându-se, sau în situata unui su bordonat bombănind fără încetare impotn �a superiorului. Acelaşi lucru se petrece când oamenii se adună în aşa fel încât formează ansambluri mai vaste. Ori de câte ori două famil11 se aliază prin căsătorie, fiecare dintre ele se consideră superioară celeilalte, ca fiind mai distinsă decât aceea; două vile vecine îşi fac una alteia o concu renţă g eloasă; fiecare sătuc e plin de dispreţ faţă de cătunul vecin. Grupuri etnice aparţinând aceleiaşi rădăcini etnice se resping reciproc : ger­ manul din sud nu-l suportă pe germanul din nord , englezul î l vorbeşte tot timpul de r ă u p e scoţian, spaniolul ii dispreţuieşte pe portughez. Aversiunea devine cu atât mai profundă, cu cât diferenţele sunt mai pronunţate: acest fapt explică ave rsiu nea gal ilor faţă de germani, a arienilor faţă de semiţi, a albilor pentru oamenii de culoare . Când ostilitatea este îndreptată împotriva unor persoane iubite, spunem că e vorba de o am-

' Cu singura except1e a raporturilor dintre mamă şi flu, raporturi care, fiind bazate pe narcisism, nu sunt tulburate de o rivalitate ulterioară: aceste raporturi, dimpotrivă, ar fi întărite de o derivatie către obiectul sexual.

Ps1holog1a co/ecttvă ş1

analiza

eulw

65

b1valenţă afectiva ş1 căutam expl 1caţ1 a , probabil prea rat1onală, a acestui fenomen în nume roasele p retexte ale conflictelor de interese care , în mod sigur, dau naştere relaţ11lor toarte 1nt1me in sen­ timentele de repulsie ş1 de aversiune pe care le încercăm faţă de stră1n1 1 cu care i ntrăm în contact . p utem vedea expresia unui egot ism, a unui n arc1s1sm care caută să se afi rme ş1 se comporta ca ş1 cum cea mai mică deviere a p ropnetâţ1lor ş1 part1culantăţ1lor sale 1nd1v1duale ar implica o cnt1c::1 a acestor p roprietăţi ş1 part1cularităţ1 ş1 ca o 1 nv1tq1e de a le mo d1f1ca , de a le transforma. De ce toc mC11 aceste detal11 ale d1ferenţ1erii formează obiectul un ei asemenea mari sens1bilităţ1? Este ceea ce ne. ignorăm, d ar ceea ce este sigur, e că această manieră de a se comporta a oamenilor relevă o promptitu dine a u rn , o agresivitate a cărei or1g 1ne ne este necunoscută 7 1 căreia putem să-1 atribuim u n caracter elementar . Dar orice intol eranţă dispare, pe moment sau pe o du rată mai lungă, în interiorul m u lţ1m11. Atâta timp cât formaţi unea colectivă se menţine, ind1vizi1 se comportă ca ş1 cum ar f1 cro1ţ1 după acelaşi tipar, suportă toate part1cularităţ1le vecinilor lor, se con-

�- o lucrare recent publicată (1 920) , sub titlul. Jense1t des Lustprmz1ps.

am încercat să ataşez polaritatea dragos­ tei ş1 a uni unei opoziţii pe care am stab1l1t-o între instinctele v1e111 ş1 1nst1nctele morţ1 1 ş1 să indic în 1nst1nctele sexuale r ep rezentan111 cei mai pun a1 primelor.

66

SIGMUND FREUD

s ideră egal 1 1 acestora ş1 nu încearcă faţă de e1 nici cea mai mică avers iune Potrivit concepţ11lor noastre teoretice, o astfel d e restricţie a narc1s1smu lu1 nu poate f1 decât rezultatul unui singur factor acela al ataşării l1b1d1nale de alte persoane . Egoismul nu-ş1 găseşte o l1m1tă decât în dragostea altora, în dragostea faţă de obiecte 1 • În legătura cu aceasta, am f 1 întrebaţi dacă o simplă asociere de interese, fără 1ntervenţ1 a vreunui element lib1d1nal oarecare, nu e de natură a presupune toleranţa reciprocă ş1 respectul faţă de alţ11. La această întrebare e uşor de răspuns că nu poate f1 vorba în acest caz de o limitare permanentă a narc1s1s mulu1, deoarece în asocierile de acest gen toleranţa nu d u rează mai mult timp decât avantaj u l 1 med1at care apare din colaborarea cu ceilalţi. Valoarea practică a acestei chesti uni este de altfel mai mică decât am f1 tentaţi să o credem, experienţa arătând că, chiar în cazurile de simplă colaborare, între camarazi se stabilesc de regulă nişte relaţii ltb1d1nale, ş1 că aceste relaţii supravieţuiesc avantaielor p u r practice pe care fiecare ş1 le extrage d i n această co labor are. ln relaţ11le sociale dintre oameni regăs i m faptele pe care cercetarea ps1hanal1t1că a . pe rmis să fie observate pe parcursul dezvoltari1 l 1 b1doulu1 1nA se vedea Z u r Emfuhrung d e s Namssmus, „Sammlung Kleiner Schritten zur Neurosenlehre Folge, 1 9 1 8

în V1erte

191 4

Ps1holog1a co/ect1vă ş1 analiza eulw

67

dividual Libido ul se corelează cu satisfacerea marilor nevo i vitale şi alege ca prime obiecte ale sale persoane a căror 1ntervenţ1e contri buie la această satisfacere. Ş1 în dezvoltarea umanităţ11 ca şi în aceea a 1 nd1vidulu1, dragostea este cea care se dovedeşte a f1 principalul, d acă nu singurul factor de c1v1l1zaţ1e, determinând trecerea de la egoism la altruism. Ş1 acest lu cru e adevărat atât în dragostea sexuală pentru femeie, cu toate neces1tăţ1le care decurg de aici de a proteia ce0a ce î1 este drag , cât ş1 în cazul iubim desexual1zate, homosexuale ş1 sublimate faţă de alţi oameni de acelaşi sex . Din această cauză, dacă observăm în multime limitări ale egoismului narcisist care nu se manife stă în afara acesteia, trebuie să vedem în astfel de fenomen proba irefutabilă că o formaţiune colectivă este caracterizată înainte de toate ş1 în mod esenţial prin stabi lirea unor noi legături afective între m�mbrn acestei formaţiuni. lntrebarea care se pune ş1 care se impune aici este aceea de a şti de ce gen sunt aceste noi relaţii afective. În teoria psihanalitică a nevrozelor, ne-am ocupat până-n prezent, într-un mod aproape exclusiv, de tendinţele erotice care, în fixaţia lor faţă de obiecte, urmăresc în plus nişte scopuri sexuale directe. Ne afl ăm aici în prezenţa tendinţelor erotice care, fără a pierde ni mic din energ ia lor, au deviat de la scopurile lor pri mitive. Or, chiar în cadrul

68

SIGMUND FREUD

f1xaţ1e1 sexuale ob1şnu 1te asupra obiectelor, am observat nişte fenomene care pot f1 interpretate ca o dev1 aţ1e a 1nst1nctulu1 de la scopul său sexual Am descris aceste fenomene ca tot atâtea stud11 ale stăru amoroase şi am văzut că ele comportă o anume limitare a eului. Vom exam ina îndată, cu o atenţie particu lară, aceste fenomene caracteristice ale dragostei, în speranţa, care m1 se pare ind reptîţ1tă, de a trage de a1c1 nişte concluz11 susceptib ile de a f1 af?l1cate în relaţiile afective di ntre 1 nd1v1 z1: unei mu lţ1m1. ln plus, am vrea să şti m dacă modul de fixaţie asupra unui obiect. aşa cum am observat în viaţa sexuală, reprez intă sing u rul ataşament afectiv posibil faţă de o altă persoană sau dacă trebuie să ţinem cont ş1 de alte mecan isme de acest gen. Or, ps1hanal1za ne 1nd 1că în mod precis existenţa acestor alte mecanisme­ acestea sunt tdentificările, procese încă insuficient cunoscute, dificil de descris şi a căror examinare n e va ţine departe , câtva timp, de principalul nostru subiect, adică de psihologia colectivă

Psihologia colectivă şi analiza eului

69

CAPITOLUL VII Identificarea

J

sihanaliza vede în „i dentific a re" prima manifestare a unui ataşament afectiv faţă de o altă persoană. Această identificare · joacă un rol important în complexul lw Oedip, în primele faze ale formării sale. Băieţelul manifestă un mare interes pentru tatăl să u : ar vrea să devină şi să fie ceea ce este acesta, să-l înlocuiască în toate privinţele. S-o spunem lin iştiţi: el îşi face din tatăl său idealul. Această at1tud1ne faţă de tată (sau faţă de oricare alt om, în general) nu are nimic pasiv, nici feminin: este esenţialmente masculină. Ea se împacă foarte bine c u complexul lui Oedip la a cărui pregătire contribuie. Simultan cu această 1dent1f1care cu tatăl, sau puţin mai târziu, băieţelul începe să-şi îndrepte către mama sa dorinţele sale libidinale. El manifestă atunci două feluri de ataşament, diferite din punct

SIGMUND FREUD

70

de vedere psi hologic: un ataşament faţă de mama sa co nsiderată drept obiect pur sexual. ş1 o identificare cu tatăl, pe care îl consideră ca model de imitat. Aceste două sentimente rămân o vreme alăturate, fără a se influenţa unul pe celălalt, fără a se derania reciproc. Dar pe m ăsură ce viaţa ps1h1că tinde să se un1f1ce, aceste sentimente se apropie unul de celălalt, sfârşesc prin a se întâlni, ş1 din această întâlnire rezultă complexul lui Oe dip normal. Copilul observă că tatăl î1 barează drumul către mam ă; identificarea sa cu tatăl capătă din această cauză o tentă ostilă ş1 sfârşeşte prin a se confu nda cu dorinţa de a-şi înlocui tatăl, chiar alături de mama sa. Identificarea este de altfel ambivalentă chiar de la început; ea poate f1 orientată atât către expresia de tandreţe cât şi spre cea a dorinţei de suprimare. Această identificare care se comportă ca un produs al primei faze, faza orală a organizării libidoului, adică faza în timpul căreia se încorporează obiectul dorit ş1 apreciat mâncându- l , adică suprimându-l. Se ştie că un canibal rămâne în această fază: îşi mănâncă cu plăcere duşmanii şi nu-1 mănâncă decât pe aceia pe care î1 iubeşte 1 • 1 A se vedea Freud: Orei Abhandlungen zur Sexual­ Theone ş1 Abraham: Untersuchungen uber d1e truheste Entw1cktungsstufe der L1b1do în Internat Zeitschir f. Psachoanal„ IV, 1 916, ca ş1 în Ktonische Beitrage zur Psychoana/ys e de acelaşi autor („Internat psychoanalyt. B1bliot1k", Bd 1 0, 1 92 1 ) .

prăgenitate

,

Psihologia colectivă ş1 analiza eului

71

Se pie rde uşor din vedere soarta ulterioară a acestei 1dent1ficări cu tatăl. Se poate întâmpla ca Oedipe-complexe să sufere o inversare; ca tatăl, în urma unui fel de efeminare, să devină obiectul ale cărui tendinţe sexuale îşi aşteaptă sat1sfacţ1a; în acest caz, identificarea cu tatăl const1tu1e faza preli minară a obiectivării sexuale a acestuia. Se poate afirma acelaşi lucru, mutat1s mutand1s, despre focă în atitudinea ei faţă de mamă E uşor de exprimat într-o formul a această diferenţă între 1dent1f1carea cu tatăl ş1 ataşamentul faţă de el ca obiect sexual: în primul caz, tatăl este ceea ce copilul ar vrea să fie ; în al doilea caz, ceea ce ar vrea să aibă. În primul caz.este interesat subiectul eulw ; al doilea, obiectul său. De aceea, identificarea este pos1b1lă înaintea oricărei aleg eri a obiectului Mult mai dificil este a da cu aiutorul acestei diferenţe o descriere metaps1holog1că con­ cretă. Tot ceea ce se constată, e faptul că eul caută să semene cu ceea ce el îşi propune ca model. Într-un simptom nevrotic, 1dent1f1carea se corelează unui ansamblu mai complex. Fetiţa, de care ne vom ocupa acu m , contractează acelaşi simptom morbid ca ş1 mama sa, de pildă o tuse penibilă. Aceasta se poate produce în mai multe feluri diferite: ori identificarea este aceeaşi precum cea care decurge din complexul Oedip, adică semnifică dorinţa ostilă de a lua locul mamei, în

72

SIGMUND FREUO

care caz simptomul expri mă înclinaţia e rotică faţa de tată; acest simptom realizează subst1tu1rea mamei sub influenţa sent 1rnentulu1 de culpabilitate , „Vo1a1 să fii mama; acum eşt i , cel puţin prin faptul c ă încerci aceeaşi suferinţă ca ea ' ; iată mecanismul com plet al formăm com plexelor isterice. Sau, simptom u l este acelaşi ca ace la a l persoanei 1ub1te (în acest fel , în Bruchstuck etner Hystene-Analyse, Dora 1m1ta tusea tatălui să u) : prin urmare putem desene s1tuaţ1a, spunând că identificarea a luat locul încl1nafiei erotice, încât aceasta s-a transfor­ mat, prin regresiune, într-o identificare. Ştim deia

că ident1f1carea reprezintă forma cea mai pri m1t1vă a ataş amentului afectiv; în cond1ţ11le care su pra­ veghează formarea simptomelor ş1, ca u rmare, ale refu lăm, tot sub influenţa mecanismelor 1nconşt1en­ tului se întâmplă adesea ca alegerea ob1ectulu1 l1b1d1nal să cedeze din nou locul 1dent1f1cării, deci ca eul să absoarbă, ca să zicem aşa, proprietăţile obiectului. E de notat că, în aceste 1d ent1f1cări , eul copiază când persoana care n u e iubită, când persoana iubită. I ar noi constatăm că în cele două cazuri 1dent1ficarea nu este decât parţială, absolut limitată, că eul se mărgi neşte a împrumuta ob1ec­ tulu1 numai una din trăsătu rile sale. În al treilea caz, deosebit de frecvent ş1 de semnificativ, al formării simptomelor, 1dentif1carea se efectuează în afară şi i ndependent de orice at1tud1ne libidin ală faţă de persoana copiată. Când

Psihologia colectivă şi analiza eului

73

o tânără elevă de pension primeşte de la cel pe care îl iubeşte în secret o scrisoare care îi trezeşte gelozia ş1 la care ea reacţionează printr-o criză de isterie. unel e din prietenele sale, la cu rent cu faptul, vor suferi, să spunem aşa, contagiunea ps1 h1că ş1, la rân dul lor, vor avea o criză. Mecanismul l a care asistăm a1c1 este acela al 1dent1f1c ării, făcut pos1b1I prin aptitudinea subiectului de a se pune într-o anume situaţie sau prin voinţa de a reuşi acest lucru. Şi celelalte pot avea o i ntrigă amoroasă secretă şi, sub i nfluenţa sent1me ntulu1 culpabilităţ11 lor, pot accepta suferinţa adusă de această g reşeală. Dar a r f1 inexact să se afirme că ele asimilează sim ptomul prieteniei lor prin simpatie. Dimpotrivă, s1 mpat1a dă numai naştere 1dent1ficării, ş1 noi putem dovedi aceasta prin faptul ca o 1nfecţ1e sau o 1mitaţ1e de acest gen se produce şi în cazu rile în care, între două persoane date, există şi ma1 puţină s1mpat1e decât între nişte prietene de pension. Unul dintre eun a sesizat în celălalt o importantă analogie asu pra unui an umit punct (în cazul nostru este vorba de un grad de sentimen­ talism tot atât de pronu nţat) : se prod uce deodată o identificare cu acest pu nct şi, sub influenţa situ aţiei patogene, această identificare aiunge la simptomul care s-a man ifestat în cazul eului 1m1tat. ldent1f1carea prin simptom oferă astfel ind icarea p unctului de întâl nire al celor două euri, care punct de întâl nire. î n fo nd, ar trebui să rămână refulat.

74

SIGMUND FREUD

Ceea ce am înţeles noi din aceste trei surse poate f1 rezumat astfel : în primul rân d, identificarea constituie forma cea mai prim1t1vă de ataşare afectivă faţă de un obiect; în al doilea rând , ca urmare a unei transformări regresive, ea ocupă locul unu i ataşament 1Jb1d1nal faţă de un obiect ş1 aceasta printr-un fel de 1ntroiecţ1e1 a obiectului în eu; în al treilea rând, 1dentif1carea poate avea loc de fiecare dată când o p ersoană îşi descoperă o trăsătură comună cu o altă persoană, fără ca aceea să constituie pentru ea un obiect al dorinţelor libidinale. Cu cât trăsăturile com une sunt mai importante şi mai numeroase, cu atât ma1 mult 1dentif1carea va fi mai completă şi va corespunde astfel cu începutul unei noi ataşări . Întrevedem deja faptul că ataşamentul reciproc care există între in divizii alcătuind o mulţime trebuie să rezulte di ntr-o 1dent1ficare asemănătoare, bazată pe o comuniune afectivă; şi putem presupune că această comuniune afectivă este constituită prin natura legăturn care ataşează pe fiecare individ de şef. ln plus, . n e dăm seama că su ntem departe de a fi epuizat problema identificării, că ne găsim în prezenţa procesului cun oscut în psihologie sub numele de Einfuhlung (asi milarea sentimentelor altuia) şi care joacă un foarte mare rol, mulţumită

' Proces prin care subiectul integrează în eul său tot ceea ce îl satisface din lumea exterioară. (n trad.)

Ps1holog1a colectivă ş1 analiza eulw

75

posi b11ităţ1lor pe care ni le deschide de a pătrunde în sufletul persoanelor străine de eul nostru. Voind totuşi să ne mărginim la efectele afective imediate ale 1dent1fic ări i , vom lăsa la o parte importanţa pe care acest proces îl prezintă pentru viaţa noastră intelectuală. Cercetarea psihanalitică, care , uneori, s-a ocupat ş1 de probleme mai dif1c1 l e referitoare la psihoze, a putut constata existenţa 1dent1ficări1 în unele cazuri a căror interpretare era departe de a fi uşoară. Voi cita în amănunt , în vederea unor interpretări ulterioare, două din aceste cazuri. Geneza h omosexualităţii masculine este, cel mai adesea, următoarea - tânărul a rămas multă vreme ş1 foarte strâns ataşat de mama sa, în sensul complexului lui Oedip. Odată atinsă pubertatea, soseşte momentul când tânărul trebuie să-şi schimbe mama contra altui obiect sexu al. Se produce atunci o schimbare subită de orientare: în loc să renunţe la mama sa, el se identifică cu aceasta, se transformă în ea şi caută din nou obiecte susceptibile de a înlocui propriul său eu p e care să le poată i u bi şi proteja precum el însuşi a fost iubit şi protejat de mama sa. lată un proces din care se poate constata realitatea ori de câte ori voim şi care este, fireşte, total independent de ipoteza care s-ar putea formula în legătură cu raţi unile ş1 motivele acestei bruşte transformări. Ceea ce frapează în această identificare, este

SIGMUND FREUD

76

amplo area sa: sub un raport dintre cele ma1 importante, îndeosebi din pu nctul de vedere al caracterului sexual, individ ul suferă o transformare după modelul pe rsoanei care 1-a servit până acum drept obiect libidinal. Însuşi acest obiect este în acest moment abandonat, ori total , ori numai în sensul în care rămâne conservat în inconştient. Însă acesta reprezi ntă de altfel un punct care nu intră în di�cuţia noastră. Înlocuirea, prin identificarea cu acesta, a o biectului abandonat ş1 pierdut, 1ntrojecţ1a ob1ectul u 1 în eu: toate aceste fapte nu mai const1tu1e noutăţi pentru noi . În anumite ocaz11 , acest proces poate f1 observat direct la copil. În lnternationale Ze1tschrift fur Psychoanalise a apărut recent obser­ vaţia asupra unui copil care, suferind în urma pierderii unei p1s1c1, a declarat brusc că el era chiar acea pisică, a început să meargă în patru labe, n-a mai voit să mănânce la masă , etc. 1 . U n alt exemplu d e introjecţie a obi ectului ne-a fost oferită de analiza melancoliei, afecţiune deter­ minată cel mai adesea de pierderea reală sau afectivă a obiectului iu bit. Ceea ce caracterizează îndeosebi acest caz, este cruda a uto-umilire a eului: bolnavul se autoîmpovărează de critici nemiloase şi de cele mai usturătoare reproşuri. Analiza a arătat că aceste reproşuri şi critici se

Markuszew1cz: Be1trag zum au!lstischen Denken K1ndern, „Internat. Ze1tsch. f. Psychoan." VI, 1920. ·

be i

Psihologia cole ctivă ş1 analiza eulw

77

adresează propri u-zis ob1ectulu1 ş1 expr imă răzbunarea exercitată de eu asupra acestui obiect . Umbra ob1ectu lu1 s-a proiectat asu pra eului, aşa cum am spus lntrojecţ1a obiectului se prezintă aici cu o cla ritate remarcabilă Dar aceste melan col ii ne relevă în plus şi alte detalii care pot prezenta importanţă pentru con­ s1deraţ11le noastre ulterioare El ne 1nd 1că un eu divizat, împărţit în două părţi, una înverşu nată împotriva alteia. Această primă parte este cea care a fost transformată prin 1ntroiecţ1e, cea care îng lobează obiectul pierdut . Dar partea care se arată atât de crudă faţă de vecina sa nu mai este o necunoscută pentru noi. Ea reprezintă „vocea const1tuţ1ei" , instanţa critică a eului; chiar în co nd1ţ11 normale, acesta nu se arată niciodată atât de nemiloasă ş1 de nedreaptă Deia în cele afirmate până acum (în legătură cu narc1s1smul, tristeţea ş1 mel ancolia) am fost obligaţi să admitem fo rmarea, chiar în interiorul eulw , unei asemenea in stanţe, susceptibilă de a se scin da de celălalt eu ş1 de a intra în conflict cu acesta. Noi l -am nu rrnt ideal al eului ş1 1-am atribuit fu ncţiunea de observare a sinelui, conştnnţa morală, cenzura viselor şi ro lul idea/ al eului este moştenitorul narc1s 1smulu1, în c are eul infantil îşi este suf1c1ent sieşi. Puţin câte puţin, el împrumută influenţelor mediu l u i toate ex ige nţele pe care mediul le pretinde eului, exi­ genţe pe care eul nu este totdeauna capa bil să le

SIGMUND FREUD

78

satisfacă, pentru ca, în cazurile când omul se crede îndreptăţit a fi nemulţumit de el însuşi, acesta să nu-ş1 rn a1 poată găsi sat1sfacţ1a în eul ideal care s-a sc indat brusc de celălalt eu. Am stab 1l1t, pe deasupra, că în deliru l auto-observării e posibil a remarca pe viu descompun erea acestei i nstanţe ş1 a-1 căuta originile în exercitarea autorităţii, înainte de toate a celei părinteşti ' . Dar nu am uitat să adăugăm că distanţa care separă acest eu ide at d e eul real variază de l a u n 1 nd1v1d la altu l , ş1 că la mu lte persoane această d1ferenţ1ere din i nteriorul eului n-a depăşit nivel ul la care este reprezentată când e vorba de un copil . Însă, înainte de a putea utiliza toate aceste materiale pentru explic area organizării libidinale a unei mulţimi, trebuie să examinăm alte câteva raporturi reciproce între obiect ş1 eu2 . 1 Z.ur E111fuhruna des Nar11sşmus

:;; t iam prea bfne că, pnn 1ntermed1ul acestor exemple împrumutate din domeniul patologiei. n-am epuizat natura fenomenului 1dent1f1cărn ş1 că am lăsat intactă o parte a enigmei pe care o prezintă formaţiunile colective Pentru a epuiza subiectul, ar trebui să ne dedicăm unei analize psihologice mult mai profunde şi comprehensive. Pornind de la fenomenul 1dent1f1cărn ş1 urmând o anume direcţie. se aiunge, trecând prin 1m1taţ1e, la Emfuhlung, adică la înţelegerea mecanismului care permite în general să se adopte o at1tud1ne determinată faţă de o altă viaţă psihică Chiar în manifestările unei 1dent1f1cări de1a reahzate, multe puncte rămân încă de elucidat. ldent1f1carea are, printre altele. tendinţa de a se opune agres1un11 împotriva !

Ps1holog1a colectivă şi analiza eulw

79

persoanei cu care subiectul se 1dent1f1că. de a o prote1a. de a-1 veni în a1utor Studierea acestor identificări. aşa cum se prezintă ele, de pildă pe baza comunităţii formate de un cian. 1-a revelat lu1 Robertson Smith rezultat ul surprinzător că acest ea se mtermed1ază pe recunoaşterea Înrud1re une1 substan1e comune (K1nsh1p and Mamage ş1 Căsătone, 7 885) ş1 pot. prm urmare, să l1e create prin part1c1parea la o masă comună. Acestă part1cular1tate permite relat1onarea 1den11hcărilor de acest gen cu istoria primitivă a familiei umane, aşa cum am sch1tat-o eu în cartea mea Totem şi Tabu

Ps1ho/og1a colectivă ş1 analiza eulw

87

CAPITOLUL VIII Starea de dragoste ş i h i p n oza

(l1

u toate capnc11le sale, limbajul curent rămâne fid el unei realităţi oarecare Din acest motiv, el d esemnează sub num ele de . . dragoste" relaţ11 afective foarte variate, pe care noi le reunim teoretic su b aceeaşi denom1naţ1e, făra a 1nd 1ca totuşi dacă prin acest cuvânt trebuie să inţelegem dragostea adevărată, propriu-zisă, adm1ţâ11d astfel 1mplic1t pos1b1l 1tatea unei 1erarh11 în sânul fenomenului iubirii. N u ne va f1 greu să dovedim existenţa unei astfel de 1erarh11 prin fapte extrase din observat1e. Într-un a � ume număr de cazuri. drag ostea nu este altceva decât o ataşare lib1d 1nal a de un obiect, în scopul sat1sfacern sexuale di recte, ataşament care încetează de îndată ce această satisfacere este realizată: aceasta este d rag ostea comună.

SIGMUND FREUD

82

senzuală Cunoaştem , totu şi, faptul ca s1tuaţ1a ! 1 b1d1nală nu prezintă totdeauna această simplitate Cert1tud1nea că nevoia abia satisfăcută n - ar întârzia să se trezească, trebuie să f1 oferit pr1nc1palul motiv al ataşării perma nente faţă de obiectul sexual , al persistenţei ,.d ragostei" pentru acel obiect, chiar în momentele când nu există nevoia sexu ală. Din dezvoltarea atât de remarcab ilă a v1eţ11 amoroase a omului decurge ş1 o altă consecinţă. În timpul pri mei faze a v1eţ11, fază care se termină în general în iurul vârstei de c1nc1 ani, copilul găseşte într-unul din păr 1 nţ11 lui întâiul său obiect destinat dragostei, asupra căruia îşi concentrează toate tend inţele sexuale care cer sat1sfacţ1e Refularea care se produce la sfârşitul acestei faze impune renunţarea la ma1or1tatea acestor sco puri sexuale infantile şi antrenează o profundă modificare a at1tud1n11 faţă de părinţi. Copilul rămâne foarte ataşat de pă rinţ11 săi, dar tendinţele sale pri m1t1ve sunt îngrădite în scopul lor. Sentimentele pe care le va încerca de-acum încolo pentru persoanele 1ub1te sunt cal1f1cate drept „tandre " . Se ştie că ten dinţele . . senzuale ·· anterioare persistă în 1nconşt1ent cu mai multă sau mai puţină 1ntens1tate. ş1 că, prin u r mare, curentul pr1m1t1v co nt inuă să curg a într-un anu me sens 1 Odată cu pu bertatea, apar noi t� n d 1nţe , foarte inten se, cu scop uri sexuale directe ln unele cazuri A se vedea Sexualtheone

Ps1holog1a co/ect1va şi analiza eulw

83

defavorab ile, aceste tend1ţe rămân, ca tendi nţe senzuale, separate de curentul conti nuu al sen­ tim entelor „tandre" . Se obţine atunci 1mag1nea sub forma căreia cele două aspecte au fost cu plăcere 1n deal 1zate de anum ite cure nte literare Omul nutreşte un cult himene faţă de femeile pentru care e plin de respect, dar care nu-1 1nsp1ră nici un senti ment de dragoste, ş1 nu se excita decât în prezenta altor femei pe care nu le „iubeşte ·. pe care le stimează puţin, atunci când nu le d1s­ preţu1eşte. Foarte adesea , adolescentul reuşeşte într -o oarecare măsură să realizeze sinteza 1ub1r11 plato nice, spirituale, ş1 a i ubirii sexuale, terestre, în care caz at1tud1nea sa faţă de obiectul sexual este caracterizată prin acţi unea sim ultană a ten dinţelor l ibere ş1 a tendinţelor îngrădite . După o anume parte din viaţa sexuală a omului care revi ne unuia sau altuia dintre aspecte. se poate măsura gradul de 1ub 1re adevărată, în opoz1ţ1e cu dorinţa pur sexuală Chiar în cadrul acestei „1ub1ri veritab1le"' 1 noi am fost încă de la început frapaţi de faptul că obiectul 1 ub1t se sustrage crit1c11 într-o oarecare măsură În aşa fel încât toate calităţile sale sunt apreciate mai mult decât acelea ale persoan ei care nu e iubită, sau mai mult decât reprezenta ea în realitate, când · Ueber d1e a//gememe Ermedrigung des L1ebes/ebe11s. m Sammlung. 4 Folge. 19 1 8

84

SIGMUND FREUD

persoana în cauza nu era încă 1ub1tă. Când tendinţel e senzuale sunt mai mult sau mai puţin eficient refulate sau reprimate, se observă cum se naşte Iluzia că obiectul este 1ub1t în acelaşi timp şi senzual, din cauza calităţilor sale ps ihice, în timp ce, dimpotrivă, el îşi procur ă cel mai adesea sub influenţa plăcerii senzuale ceea ce 1 -au atribuit aceste cal 1tăţ1 psihice Ceea ce denaturează în acest caz 1udecata, este idealizarea. Însă orientarea noastră este facilitată prin acest fapt · vedem limpede că obi ectul este tratat la fel ca propriul eu al sub1ectu lu1 ş1 că , în starea de dragoste, o anumită parte a lib1doulu1 nai c1s1st se află transferată în obiect În anumite forme de alegere amoroasă devine chiar evident că obiectul serveşte la înlocuirea unui ideal pe care eul al dori să-l încarneze în propria sa persoană, fără însă a reuşi să realizeze acest lucru. Obiectul este iubit pentru perfecţiunile care s-ar don atribuite propriu lui său eu, iar prin acest su bterfugiu se caută satisfacerea propriu lui său narc1s1sm Pe măsură ce se accentuează şi exagerarea valo rii care se atribuie ob1ectulu1 ş1 stării de dragoste, i nterpreta