Procesul de Insolvabilitate [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS INTROCUCERE........................................................................................................ 2 CAPITOLUL I. PROCESUL DE INSOLVABILITATE, ISTORICUL, NOŢIUNEA ŞI DESCRIEREA GENERALĂ 1.1. Istoricul apariţiei procesului de insolvabilitate...........................................4 1.2. Procesul de insolvabilitate, concept, noţiune.................................................10 1.3. Descriere generală a procesului de insolvabilitate.........................................13    

Participanţii procesului de insolvabilitate Demararea procesului de insolvabilitate Desfăşurarea procedurii de insolvabilitate, condiţii Masa debitoare creanţe şi clasele creditorilor

CAPITOLUL II. PLANUL DE INSOLVABILITATE 2.1 Noţiunea şi rolul planului în cadrul procesului de insolvabilitate.....................49 2.2 Propunerea proiectului planului de insolvabilitate………………………….…53 2.3 Structura, conţinutul şi forma planului de insolvabilitate………………..……56 2.4 Planul de insolvabilitate în sistemul de drept comparat ……………..………..61 CAPITOLUL III.EFECTELE ÎNCETĂRII PROCESULUI DE INSOLVABILITATE 3.1.

Distribuirea

finală

ca

motiv

de

încetare

a

procesului

de

insolvabilitate...........66 3.2. Alte motive de încetare a procesului de insolvabilitate:...................................68  Refuzul intentării procesului de insolvabilitate în cazul insuficienţei masei debitoare  Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabilitate.  Încetarea procesului de insolvabilitate cu acordul creditorilor CONCLUZIE...........................................................................................................72 BIBLIOGRAFIE......................................................................................................74 INTRODUCERE 1

Procedura de insolvabilitate reprezintă un important mecanism juridico-economic de asigurare a stabilităţii şi siguranţei circuitului civil. Acesta permite a diminua la maxim efectele negative ale situaţiei cînd un subiect de drept se află în incapacitate de plată. Actualitatea temei În Republica Moldova reglementări privind insolvabilitatea au încercat a fi introduse odata cu apariţia activităţii antreprenoriale şi trecerea de la o economie centralizată la una de piaţă liberă. Iniţial a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992, care ulterior a fost înlocuită prin legea cu privire la faliment din 1996, iar la moment procedura de insolvabilitate este reglementată prin Legea cu privire la insolvabilitate nr.632/2001. Prin insolvabilitate se înţelege situaţia financiară a debitorului caracterizată prin imposibilitatea di de a-şi onora obligaţiile de plată ajunse la scadenţă, iar procedura de insolvabilitate reprezintă totalitatea actelor procedurale realizate de instaţa de insolvabilitate, ce au drept scop satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare. Încetarea procesului de insolvabilitate este ultima fază în cadrul procedurii de insolvabilitate în care au loc finisarea tuturor lucrărilor în legătură cu examinarea pricinii de insolvabilitate. Importanţa temei investigate În cadrul acestei teze am încercat să determin şi să expun toate

circumstanţele cînd poate fi încetat procesul de insolvabilitate. Legea insolvabilităţii

prevede mai multe cazuri în care poate fi adoptată hotărîrea de încetare a procesului civil şi acestea diferă în dependenţă de faptul dacă a fost sau nu intentată procedura de insolvabilitate şi de tipul procedurii aplicate - fie procedura de lichidare a patrimoniului, fie procedura planului. Structura tezei Teza este strucuturată în trei capitole a cîte două secţiuni fiecare. În primul capitol este redată noţiunea şi evoluţia insolvabilităţii în Republica Moldova. Deasemenea în acest capitol am efectuat o descriere generală a procesului de insolvabilitate cu o prezentare sumară a etapelor şi a acţiunilor din cadrul procedurii de insolvabilitate precum şi a celor care preced procesul de insolvabilitate. Capitolul doi, al tezei, descrie momentul de intentare al procedurii planului în cadrul procesului de insolvabilitate prin prisma circumstanţelor generale şi importanţa acestei proceduri, cea de după distribuirea finală. Secţiunea a doua a capitolului redă procedura planului şi propunerea proectului planului de insolvabilitate. În cadrul următoarelor capitole am încercat sa redau structura procedurii planului şi elementele sale indispensabile necesare de a fi prezente în cadrul oricărui plan. În cel de al patrulea capitol am redat procedura intentării planului privit prin aspect comparat în cadrul altor legislaţii încercînd sa puctez elementele cele mai esenţiale. Capitolul trei, al tezei, secţiunea întîi descrie momentul de încetare al procesului de insolvabilitate prin prisma circumstanţelor generale de încetare, cea de după distribuirea finală, 2

în cazul cînd s-a mers pe lichidarea patrimoniului debitorului. Secţiunea a doua a capitolului redă încetarea procesului în cazul lipsei masei debitoare, lipsa temeiurilor de insolvabilitate şi în cazul cînd a fost confirmată, prin hotărîre, procedura planului.

CAPITOLUL I. PROCESUL DE INSOLVABILITATE, ISTORICUL, NOŢIUNEA ŞI DESCRIEREA GENERALĂ 3

1.1 Istoricul apariţiei procesului de insolvabilitate În opinia unor autori, chiar în legile străvechi ale evreilor au existat reglementări potrivit cărora debitorul era descărcat de datorii, acordîndu-i-se posibilitatea să înceapă o nouă afacere, reglementare care de-a lungul secolelor a suferit mari modificări. Legile greceşti şi apoi legile romane au fost mult mai dure faţă de debitorul care nu-şi onora obligaţia. Deseori atitudinea negativă a creditorului se răsfrângea nemijlocit asupra debitorului, transformându-se într-o răzbunare personală urmărind distrugerea bunurilor acestuia, chiar cu riscul de a nu-şi satisface cerinţele materiale. Instituţia falimentului, după unii, îşi are originea în procedura venditio bonorum, care, la rândul său, a fost precedată de procedura de executare manus inectio, consacrată prin Legea celor XII table, potrivit căreia creditorul putea să vândă debitorul ca sclav sau să-l omoare, dacă terţii nu manifestau voinţa de a-i plăti suma datorată. Uneori creditorul putea ţine debitorul sa muncească pentru sine până la răscumpărare. Evoluând, dreptul roman a înlocuit, pe de o parte, justiţia privată cu justiţia publică, iar pe de altă parte, a înlocuit "răzbunarea personală", adică vânzarea ca sclav a debitorului sau uciderea acestuia, cu încasarea datoriei din averea debitorului. Procedura vendisio bonorum prevedea punerea sub sechestru a bunurilor debitorului, iar creditorii erau trimişi pentru a le supraveghea şi a împiedica debitorul să-şi mărească datoriile. Daca debitorul, între timp, nu stingea datoria sau nu aducea un garant, continuarea procedurii se organiza vânzarea bunurilor acestuia, cu repartizarea ulterioară a sumei de bani obţinute între creditori în urma declanşării procedurii şi comercializării bunurilor, debitorul suporta o degradare în plan social şi devenea persoană cu onoarea civilă diminuată numită persona infamia, dacă nu recurgea la cessio bonorum, care consta în cedarea, de bună voie, în favoarea creditorului, a tuturor bunurilor pe care le poseda. În Evul mediu, după o anumită stagnare, dreptul roman a fost din nou reabilitat şi chemat să-şi îndeplinească rolul de regulator al relaţiilor sociale, care prin secolele XI-XII încep să se intensifice. Fiind preluată, instituţia falimentului şi-a redobândit caracterul represiv, faliţii fiind trataţi cu multă asprime, impunându-li-se penalităţi dezonorante. Dar, spre deosebire de perioada antică a dreptului roman, procedurii falimentului erau supuşi numai negustorii. Negustorii din aceeaşi ramura de comerţ se uneau în corporaţii pentru a-şi promova şi proteja interesele comune. Corporaţia era condusă de un comitet alcătuit dintr-un consiliu în frunte cu un consul, care, la rândul lor, aveau atribuţii administrative şi jurisdicţionale. Litigiile, inclusiv încasarea datoriilor de la debitori, apărute între negustorii membri ai aceleiaşi corporaţii, erau examinate de acest 4

comitet şi se terminau cu o decizie obligatorie pentru părţi. Deciziile acestor comitete au şi constituit primele culegeri de statute, de exemplu: Statutele din Florenţa din 1312, 1324, 1399; Statutul din Roma din 1317; Statutul din Verona din 1380; Statutul din Milano din 1396. În unele din statutele oraşelor italiene au fost găsite şi elemente ale falimentului, inclusiv starea de încetare a plăţilor, desesizarea, concordatul, nulităţile unor acte frauduloase etc. În aceeaşi perioadă au avut loc şi primele procese de faliment de proporţii. Potrivit cercetătorilor, falimentului erau supuşi nu numai mici comercianţi, dar şi societăţi comerciale mari, a căror insolvabilitate era comparată de cronicar cu pagubele provocate de un război, deoarece puteau fi atinse interesele populaţiei unor oraşe întregi. In 1326 s-a ruinat societatea "Scali” care datora deponenţilor săi aproximativ 400 mii de florini de aur, Dar atunci când în 1343 a falimentat societatea "Peruzzi", iar în 1346 compania "Bardi" a fost păgubită aproape toată populaţia Europei. În această perioadă a început diferenţierea debitorilor insolvabili în faliţi şi în bancrutieri. Falită era considerată persoana care din cauza administrării nepricepute a averii ajungea în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile. Bancrutierii erau debitorii necinstiţi, care cu bună ştiinţă săvârşeau fapte nedemne în detrimentul creditorilor. Ei erau trataţi mult mai dur decât faliţii. Aceste două categorii de debitori insolvabili s-au păstrat şi în legislaţia ulterioară, fiind preluate de Franţa mai întâi în Ordonanţa lui Colbert cu privire la comerţul terestru din 1673, iar apoi în Codul comercial din 1807, ulterior, prin intermediul Codului comercial italian din 1882, au fost reglementate şi de Codul comercial român. Perioada modernă în dezvoltarea dreptului comercial începe cu adoptarea Codului comercial francez din 1807. Franţa a preluat duritatea instituţiei falimentului şi bancrutei din Ordonanţa privind comerţul terestru, noua reglementare urmărea realizarea a două scopuri: unul constând în asigurarea plăţii creanţelor creditorilor şi pedepsirea falitului, şi altul imediat viza asanarea activităţii comerciale. Urmând tradiţia din Evul mediu, falitul putea fi închis sau reţinut pe tot timpul procedurii, iar dacă se constata că este vinovat de bancrută, era sancţionat penal. Deoarece procedura de faliment era de lungă durată, reglementările ulterioare înlocuiesc falimentul comercianţilor (persoane fizice) cu falimentul societăţilor comerciale. Acestea sunt modificări din aşa-numita a doua etapă de reformare a dreptului falimentar în Franţa, care au urmărit scopul accelerării procedurii, sancţionarea prin decăderea din drepturi şi tragerea la răspundere materială a administratorilor societăţilor comerciale falite. În Germania principalul act normativ care reglementa problemele insolvabilităţii era Statutul Concursual, aprobat la 2 decembrie 1877 şi publicat la 10 februarie 1879. Acest statut a suportat unele modificări o dată cu aprobarea Codului civit şi Codului comercial din 1897 şi apoi pe parcursul primelor şase decenii ale sec. al XX-lea prin cele aproximativ 20 de legi adoptate. 5

Un a1t act normativ aplicat în această tară era Legea privind tranzacţiile de împăcare din 26 februarie 1935. Procedurile reglementate de aceste acte normative - erau aplicate persoanelor fizice şi juridice, indiferent de obiectul activităţii şi statutul lor comercial. În Statele Unite reglementarea insolvabilităţii a fost obiectul Legii din 1898 în vigoare până în 1979. În Anglia prima lege care reglementa unele aspecte ale falimentului a fost adoptată în 1543, lege pătrunsă de norme cu caracter penal, care vizau îndeosebi bancrutierii. Legislaţia contemporana a Marii Britanii şi-a avut originea în două legi privind insolvabilitatea adoptate în 1825. Ulterior, pe parcursul sec. al XIX-lea aproximativ la fiecare 5-7 ani se emiteau noi legi care fie direct, fie indirect reglementau procesul concursual. Abia în anul 1914 a fost adoptată Legea cu privire la faliment (Bankcruptcy Act of 1914), care a constituit o sistematizare a tuturor actelor în domeniu, punând la punct toate inconsecvenţele existente anterior. Totuşi această lege a suportat modificări esenţiale în anul 1926, care au fost în aplicare până în anul 1976. România. În literatura română se afirmă că primele elemente care nuanţează instituţia falimentului în dreptul românesc au fost observate în sec. al XVIII-lea. Însă dispoziţii exprese, referitoare la materia falimentului sunt identificate în Codul Caragea (Muntenia) şi în Codul Calimach (Moldova), ambele din 1817 şi având ca sursa de inspiraţie Codul civil francez şi Codul civil austriac. În 1840 a fost terminată traducerea Codului comercial francez, care, cu unele derogări ce nu se potriveau "cu starea ţării", a fost pus în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi din 1864 şi în Moldova. În 1887 a fost elaborat şi pus în aplicare Codul comercial român. După cum se afirma, la elaborarea acestui cod au fost "valorificate în mod creator" cele două coduri comerciale existente la acel moment: Codul comercial francez din 1807 şi cel italian din 1882, "rezumând progresele înregistrate la acea dată" în materia dreptului comercial. Instituţiei falimentului în Codul comercial român din 1887 i-a fost rezervată Cartea a III "Despre faliment" (art. 695-888). Reglementarea era foarte amplă şi includea norme privind organele de faliment, procedura falimentului, consecinţele declarării falite şi bancrutei frauduloase. Dar, în anumite condiţii, faţă de debitor puteau fi aplicate procedee prin care se suspenda sau se evita falimentul, uneori acesta fiind reabilitat. În 1938 în România a fost aprobat un nou Cod comercial, care includea şi noi reglementări cu privire la faliment. Deoarece acest cod din anumite motive nu a intrat în vigoare, normele care se referă la faliment sunt cunoscute numai din unele comentarii făcute asupra acestuia. Rusia. Autorii ruşi consideră că primele norme cu privire la faliment din Rusia îşi au originea în cei mai vechi izvor de drept “Ruscaia Pravda”, care a fost în aplicare aproximativ în sec. XI-XII. 6

În “Ruscaia Pravda” se făcea deosebire între "insolvabilul de rea-credinţă" şi cel "fără de vina". Mai târziu norme cu privire ia faliment conţinea şi Pravila ţarului moscovit Alexei Mihailovici (1649), care stabilea prioritatea străinilor şi a trezoreriei în satisfacerea creanţelor. Ulterior în Rusia au apărut două acte codificate în domeniul falimentului: Statutul falimentului din 1740 şi Statutul privind faliţii din 1800, Potrivit Statutului din 1800, falită era considerată persoana care nu-şi putea onora pe deplin datoriile. Faliţii se împărţeau în trei categorii: faliţi datorită unor circumstanţe de forţă majoră, faliţi din neglijenţă şi faliţi cu reacredinţă, necinstiţi. În legislaţia Rusiei de până la 1917 exista o mulţime de norme penale referitor la debitorii insolvabili, deosebind bancruta simplă de bancruta frauduloasă. Existau norme privind debitorii insolvabili şi în legislaţia sovietică, însă problemele insolvabilităţii se soluţionau prin măsuri administrative, când întreprinderilor de stat, cooperativelor şi colhozurilor insolvabile fie că li se iertau datoriile, fie că ele erau alipite la cele solvabile. Cooperativele şi colhozurile erau transformate în întreprinderi de stat ale căror datorii se stingeau din subsidii de stat. Perioadei contemporane corespunde a doua jumătate a sec. al XX-lea. Dacă anterior scopul falimentului era transformarea în bani a averii debitorului, repartizarea acestora între creditori şi eliberarea debitorului de bună-credinţă de povara datoriei şi acordarea posibilităţii de a-şi reîncepe activitatea fără datorii, apoi în a doua jumătate a sec. al XX-lea legislaţia din majoritatea statelor îşi modifică scopul, îndreptându-şi efortul spre păstrarea debitorului în dificultate ca întreprinzător şi restabilirea solvabilităţii acestuia sau eşuarea lui în mod organizat. În legătură cu aceasta a fost stabilită aplicarea unui complex de măsuri, printre care instituirea unei proceduri prealabile de reglementare a dificultăţilor financiare, acordarea unor termene suplimentare pentru onorarea obligaţiilor, îmbunătăţirea managementului, aplicarea procedurii de reorganizare etc. Eforturi în acest domeniu a depus, mai cu seamă, legiuitorul francez, care, potrivit doctrinei, urmăreşte patru obiective: prevenirea dificultăţilor; redresarea întreprinderilor în situaţii compromise; lichidarea întreprinderilor ale căror situaţii sunt iremediabile; sancţionarea conducătorilor culpabili. În Franţa în această perioadă s-au produs mai multe reforme ale instituţiei falimentului: în 1955, când la 20 mai au fost adoptate două Decrete nr. 55-583 şi 55-603; în 1967, potrivit căreia la 13 iunie a fost adoptată Legea nr. 65-563 şi ultima din 1984-1985 în vigoare şi astăzi. Potrivit ultimei reforme, au fost adoptate trei legi: Legea 84-148 din 1 martie 1984 relativă la prevenirea şi reglementarea amiabilă a dificultăţilor întreprinderilor; Legea 85-98 din 25 ianuarie 1985 privind redresarea şi lichidarea judiciară a întreprinderilor; Legea 85-99 din 25 ianuarie 1985 privind administratorii judiciari, mandatarii-lichidatori şi experţii în diagnosticarea întreprinderilor. Spre "deosebire de altele, aceste legi acordă atenţie prioritara reabilitării 7

debitorului chiar şi în dauna intereselor creditorilor. În literatura juridică, această partinitate a legiuitorului francez a fost botezată ca "radical pro-debitoare". În Germania la 5 octombrie 1994 a fost adoptată o nouă lege - Regulamentul cu privire la insolvenţă, care a fost pusă în aplicare la 1 ianuarie 1999. Legea este alcătuită din 11 părţi şi 335 de paragrafe. Potrivit art. 103 din Legea de punere în aplicare a Regulamentului cu privire la insolvenţă, faţă de procedurile concursuală, de conciliere şi de executare, a căror intentare s-a cerut până la 1 ianuarie 1999, precum şi faţă de consecinţele lor, vor fi aplicate normele Legii cu privire la procedura de concurs din 1877 şi ale Legii cu privire la tranzacţiile de împăcare din 1935 . În Statele Unite este în vigoare un act normativ federal, şi anume Legea cu privire la faliment nr. 95-598 din 1978, care este obligatorie pentru toate statele. În literatura juridică a fost supus unei critici capitolul 11 privind reorganizarea, care ulterior (în 1994) a fost modificat prin norme favorabile creditorilor. În Anglia au fost elaborate mal multe acte normative. Primele două legi nu au reuşit să ridice eficienţa procedurilor aplicate şi în 1986 a fost adoptată o nouă Lege cu privire la insolvenţă, care se aplică uniform tuturor debitorilor, în vigoare până în prezent. Trebuie menţionat că o importanţă deosebită pentru dezvoltarea şi aplicarea legislaţiei în această ţară o au şi hotărârile instanţelor de judecată. În România, după revoluţia din decembrie 1989, a fost repus în aplicare Codul comercial din 1887. Dar în 1995, Cartea a III-a din acest cod a fost înlocuită cu o nouă reglementare în domeniul falimentului, şi anume Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Aceasta era o lege nouă care trebuia să pună în aplicare cele mai moderne reglementări juridice din domeniu. Dar după scurt timp, legea a suferit modificări atât de principiu, care îmbunătăţesc substanţial prevederile aplicate anterior, cât şi altele mai puţin importante, cum ar fi modificarea denumirii "privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului". După dizolvarea URSS, în Rusia a fost pusă în vigoare Legea cu privire la insolvabilitate (faliment). Această lege a jucat un rol important pentru elaborarea şi aprobarea unor legi similare şi în alte state post-sovietice. După adoptarea acestei legi, în Federaţia Rusă a fost adoptată o nouă Constituţie (1994) şi un nou Cod civil (1995), care au utilizat o terminologie juridică modernă şi au abordat de pe alte poziţii multe instituţii juridice. Acestea şi alte cauze au demonstrat caracterul perimat al Legii din 1992 şi la 10 decembrie 1997 Duma de Stat a adoptat o nouă Lege cu privire la insolvabilitate (faliment), în vigoare şi în prezent. După declararea independenţei în Republica Moldova s-a purces la elaborarea unui nou sistem juridic menit să asigure trecerea de la o economie centralizată la o economie liberă. Printre 8

primele acte normative adoptate de Parlamentul Moldovei a fost şi Legea cu privire la faliment nr. 851-XIl din 3 ianuarie 1992. Legea respectivă cuprindea cinci capitole divizate în 31 de articole. Normele acesteia erau aplicabile persoanelor juridice şi fizice "care practică activităţi economice şi administrative nereuşite (ineficiente) şi nu este în stare să-şi achite" datoriile al căror termen a expirat. Evident că cercul de subiecte supus falimentului era foarte larg, era foarte largă şi imprecisă formularea temeiului de pornire a falimentului. Acţiunile privind falimentul erau examinate de Arbitrajul de stat. Conform normelor acestei legi, debitorilor li se putea aplica fie procedura de reorganizare, fie procedura de lichidare. Cel mai mare merit al acestei legi a fost de a trezi curiozitatea juriştilor şi întreprinzătorilor şi de a aduce la cunoştinţa acestora mecanismul existent de încasare forţată a creanţelor ajunse la scadenţa, diferit de urmărirea individuală cunoscut în procedura civila. Aplicarea în practică a acestei legi aşa şi nu a avut loc. Deşi au fost înaintate cereri cu privire la iniţierea procedurii de faliment, hotărâri de declarare falită nu au fost adoptate. De aici şi nivelul imperfect al acestei legi. Dar cel mai important motiv, a fost lipsa de pregătire a celor care trebuia să execute aceste norme, precum nu erau gata nici premisele care ar fi contribuit la punerea în aplicare a instituţiei falimentului. De exemplu, obligaţia impusă Guvernului privind aducerea în concordanţă cu legea respectivă a propriilor acte normative, obligaţie care, de fapt, nu a fost onorată. Aceste motive au cauzat elaborarea şi adoptarea la 26 martie 1996 a unei noi Legi cu privire la faliment nr. 786. In scurt timp după intrarea în vigoare a acestei Legi a fost identificat un şir de lacune a căror înlăturare s-a încercat prin legile de completare şi modificare. În scopul executării Legii nr.786/1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. l 143 din 10.12.1997 prin care au fost puse în aplicare trei regulamente: Regulamentul cu privire la Comisia de eliberare a licenţelor de stat pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment, Regulamentul cu privire la modul de eliberare a licenţelor pentru exercitarea funcţiilor de administratorul procesului de faliment şi Contractul-model încheiat între adunarea creditorilor şi administratorul procesului de faliment. O modalitate extrajudiciară de tratare a debitorilor insolvabili în Moldova a fost reglementată de Legea restructurării întreprinderilor nr. 958/1996 şi Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr.392/1999.

1.2. Procesul de insolvabilitate, concept, noţiune 9

Activitatea comercială este una dintre cele mai vechi activităţi umane. Ea a apărut din primele momente în care omul a realizat conceptul de proprietate, delimitînd astfel sfera bunurilor ce-i aparţineau de ceea ce aparţinea celorlalţi. Practicat iniţial sub forma schimbului, comerţul a constituit un instrument utilizat de oameni pentru a-şi acoperi necesităţile imediate ale vieţii de zi cu zi. Cu timpul, după apariţia banilor şi după ce schimbul bunurilor a fost înlocuit cu vînzarea mărfurilor, comerţul a devenit o profesie, cu pronunţat caracter, speculativ, practicată de un grup uman specializat în această activitate; comercianţii îşi desfăşoară activitatea nu pentru satisfacerea propriilor trebuinţe, ci pentru îndeplinirea nevoilor şi pentru obţinerea unui profit. Aşadar activitatea comercială urmăreşte profitul; romanii spuneau, de altfel, că „finis mercatorum est lucrum”. Profitul fiind, însă, determinat de carcaterul speculativ al activităţii comerciale, realizarea lui presupune un anumit risc, asumat de comercianţi şi subordonat imperativului cîştigului. Comerţul, adică activitatea de producere şi circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, se întemeiază, în general, pe raporturile juridice contractuale stabilite între comerciaţi. Prin astfel de raporturi, la baza cărora se află creditul şi executarea obligaţiilor asumate, întocmai şi cu bunăcredinţă, se realizează aprovizionarea tehnico-materială, desfacerea mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea serviciilor. Neîndeplinirea voluntară a obligaţiilor îi dă creditorului dreptul să ceară, executarea silită fie prin predarea materială a bunului ce face obiectul contractului sau realizarea creanţelor, prin oprirea sumelor pe care debitorul le are de primit de la propii săi debitori, fie prin vînzarea silită a bunurilor debitorului şi încasarea sumelor rezultate din valorificarea fiecărui bun, atunci cînd alte proceduri de executare nu sunt posibile. O astfel de procedură nu este, în concordanţă cu interesele comercianţilor, cînd debitorul comerciant se află în incapacitate de a plăti datoriile. Prin aplicarea normelor de drept comun, unul dintre creditori, cel care a solicitat primul executarea sau are o creanţă privegeliată, ar fi plătit în întregime, iar ceilalţi nu ar putea recupera nimic din creanţele lor. Debitorul s-ar bucura, însă, de încrederea tuturor creditorilor săi şi în cazul în care nu mai poate acoperi datoriile lor cu lichidităţi, trebuie să ia în considerare interesele tuturor creditorilor săi, care au drepturi egale asupra patrimoniului debitorului lor. Asemenea cerinţe au determinat legiuitorul să instituie o procedură specială de executare colectivă, egalitară şi concursală, asupra bunurilor debitorului comerciant, aflat în imposibilitatea de a efectua plăţile comerciale. Această procedură a fost denumită pentru prima dată în legislaţia R.Moldova prin noţiunea de „faliment” (în Legea cu privire la faliment nr.851/1992 şi în Legea cu privire la faliment nr.786/1996). 10

În 2001 a fost adoptată o nouă lege – Legea insolvabilităţii nr.632/2001, care a modificat denumirea instituţiei respective şi a folosit în locul termenului de „faliment” termenul „insolvabilitate”. Noţiunea de insolvabilitate este strîns legată de noţiunea faliment. În unele legislaţii acestea sunt considerate sinonime, în altele prin insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni.[4, p.280] Există, însă, şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerînd insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată competentă. Tradiţional, starea de fapt în care se găseşte comerciantul care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale este denumită faliment. Prin acelaşi termen este desemnată starea juridică a comerciantului împotriva căruia s-a pronunţat o sentinţă declarativă de faliment. Dicţionarul explicativ al limbii române explică termenul „faliment” ca o „stare a unui comerciant care se află în încetare de plăţi, constată printr-o hotărîre judecătorească”, iar „a da faliment înseamnă a nu izbuti într-o acţiune”. Falimentul este considerat şi o organizare judecătorească a apărării în comun a intereselor tuturor creditorilor contra debitorului lor comun, aflat în încetare de plăţi şi, prin aceasta, o măsură legală de protejare a creditului. Doctrina juridică în definirea semnificaţiei acestui concept relevă caracterul de procedură de executare silită unitară, colectivă, concursală şi egalitară asupra bunurilor debitorului comun „al mai multor creditori destinată satisfacerii intereselor acestora, starea sau situaţia unui comerciant supus acestei proceduri fiind carcterizată prin încetarea plăţilor sau insolvenţă”. Din punct de vedere etimologic, cuvîntul faliment provine din verbul latin fall-fallere care înseamnă a lipsi, a scăpa (întrucît falitul lipseşte de la datoria de a da satisfacţie creditorilor săi de a plăti). Termenu la fost preluat în limba italiană sub denumirea de fallere, în sensul de a greşi, a înceta o plată şi denumirea falimento care se traduce prin faliment, eroare, greşeală şi chiar înşelăciune. Comerciantul în stare de încetare de plăţi a fost numit falito în limba italiană, termen preluat în limba română sub denumirea de fali; în limba franceză se numeşte failli, în limba spaniolă fallido, iar în limba engleză – fallure şi bunkrupty. Terminologia are, însă, acelaşi sens pentru că desemnează falimentul ca instituţie juridică care reglementează modalitatea de executare silită a bunurilor debitorului comerciant aflat în stare de încetare a plăţilor. În Republica Moldova Legiuitorul a aevitat noţiunea de faliment şi a înlocuit-o cu insolvabilitatea. Conform art.2 al Legii cu privire la insolvabilitate nr.632/2001, insolvabilitatea constituie situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi. 11

În doctrina juridică incapacitatea de plată este denumită ca insolvenţă, reprezentînd absenţa fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiei scadente. Starea de insolvenţă este independentă de raportul pasiv-activ patrimonial, în sensul că ea nu presupune în mod necesar ca activul patrimonial să fie inferior pasivului. Ea poate surveni chiar şi atunci cînd activul patrimonial este superior pasivului, dar cînd debitorul nu poate mobiliza într-un ritm satisfăcător resursele financiare necesare acoperirii la scadenţă a datoriilor sale comerciale. Cauza insolvenţei o poate constitui, deci, un raport nepotrivit între activele imobiliare şi lichidităţile financiare ale unui debitor, o politică imprudentă de investiţii care nu produce lichidităţi în ritmul necesar efectuării plăţilor scadente, blocarea lichidităţilor în operaţii de lungă durată sau, pur şi simplu, realizarea unor afaceri soldate cu pierderi financiare. Consecinţa imediată a insolvenţei o reprezintă încetarea plăţilor în contul datoriilor scadente; constatarea insolvenţei unui comerciant debitor îndreptăţeşte pe creditorii acestuia să declanşeze împotriva lui procedura insolvabilităţii. Încetarea plăţilor nu este însă întotdeauna sinonimă cu insolvenţa; debitorul poate refuza să facă anumite plăţi din motive pe care el le consideră întemeiate. Pe de altă parte, insolvenţa poate fi dedusă nu numai din încetarea plăţilor, ci şi din unele manifestări ale debitorului: mărturisirea, fuga, continuarea plăţilor cu mijloace obţinute în mod fraudulos. Ca şi falimentul, insolvabilitatea este carcaterizată de două stări: starea de fapt şi starea de drept. Starea de fapt presupune imposibilitatea onorării obligaţiilor ajunse la scadenţă, care poate fi reprezentată printr-o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente.

1.3. Descriere generală a procesului de insolvabilitate 12

Procedura de insolvabilitate poate fi definită ca o totalitate de acte procedurale realizate cu participarea obligatorie a instanţei de judecată, îndreptate spre satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitatea de plată sau supraîndatorare. Procesul judiciar se intentează împotriva debitorului în scopul determinării masei debitoare şi repartizării acesteia între creditori în ordinea stabilită de lege, dacă nu este posibilă satisfacerea cerinţelor creditorilor în alt mod. Datorită specificului desfăşurării procedurii de declarare a insolvabilităţii, aceasta dispune de anumite caractere specifice: caracterul unitar, concursal de remediu, general, colectiv, egalitar şi judiciar. Carcaterul unitar presupune că această procedură este aceeaşi pentru oricare comerciant aflat în starea de încetare de plăţi, indiferent de dimensiunea activităţilor şi apartenenţa capitală. Caracterul concursal presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a debitorilor. Caracterul de remediu al procesului de insolvabilitate presupune că scopul său este plata pasivului prin remedierea incapacităţii de plată, cînd starea de insolvenţă a întreprinderii este mai puţin avansată. Ideea de bază este că măsurile stabilite prin procedura planului să ducă la redresarea debitorului, cu plata datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de nereuşită, intervine procedura planului de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului. Caracterul general, întrucît procedura prevăzută de leagea insolvabilităţii nr.632/2001 se aplică tuturor bunurilor aflate patrimoniul debitorului, inclusiv cele dobîndite în cursul procedurii, precum şi a celor ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul executării silite. Carcterul colectiv reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor acestui debitor. Caracterul egalitar realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului falitului. Caracterul judiciar presupune că procesul de insolvabilitate se desfăşoară numai de către instanţa de judecată şi sub supravegherea ei. Intentarea procesului de insolvabilitate reprezintă o fază preliminară pentru a fi posibilă aplicarea procedurii planului, deoarece legiuitorul a admis procedura reorganizării doar pe cale judiciară, şi anume în cadrul procedurii de insolvabilitate. Astfel în cele ce urmează voi analiza aspecte generale şi temiurile de intentare. Intentarea procesului de insolvabilitate presupune parcurgerea următoarelor faze procesuale: 13

· depunerea cererii introductive în judecată; · admiterea cererii introductive şi dispunerea unor măsuri de asigurare; · aplicarea măsurilor de asigurare şi executarea unor măsuri preliminare intentării procesului; · examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar din următoarele două: hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate; încheierea de respingere a cererii introductive. Curtea de Apel Economică este competentă în examinarea cererilor de declarare a insolvabilităţii conform art. 36 alin. (1), lit. b) Codul de procedură civilă al RM, care judecă în primă instanţă pricinile cu privire la insolvabilitate. Ca instanţă de recurs în pricinile privind declararea insolvabilităţii este Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie. 1 Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice nr. 34 din 22.11.200422 competenţa jurisdicţională a Curţii de Apel Economice poate fi divizată şi în dependenţă de sarcinile pe care ea le are la diferite etape, în special: 1. prima etapă – atribuţiile instanţei de judecată până la intentarea procesului de insolvabilitate; 2. a doua etapă – atribuţiile instanţei de judecată după intentarea procesului de insolvabilitate. La cea de întâi etapă instanţa de judecată apreciază temeiurile insolvabilităţii şi se pronunţă asupra pornirii procesului de insolvabilitate sau asupra respingerii cererii introductive. În cadrul celei de a doua etape instanţa este investită de lege de a supraveghea procedura insolvabilităţii, efectuând un control judiciar permanent pe tot parcursul procesului, cu emiterea actelor de jurisdicţie de competenţa sa. La intentarea procedurii de insolvabilitate actul prin care se primeşte cererea introductivă este numit „încheiere de admitere a cererii introductive”. Utilizarea termenului de „admitere” la această etapă a procesului este improprie deoarece ar presupune admiterea a ceea ce se solicită în cerere fără desfăşurarea propriu-zisă a procedurii. În esenţă totalitatea acţiunilor întreprinse de instanţa de judecată la etapa de intentare a procedurii reprezintă o examinare în fond a cererii, deoarece instanţa examinând temeiurile pretinse a fi existente şi circumstanţele de fapt în favoarea acestora se pronunţă asupra necesităţii pornirii sau refuzului în pornirea procedurii de insolvabilitate. Potrivit art. 22, intentarea procesului de insolvabilitate poate avea loc numai dacă persoana împotriva căreia este înaintată cererea introductivă este insolvabilă, adică se află în incapacitate de plată ori este supraîndatorare. Potrivit art.21, procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii introductive. Legea 1

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11, pag.6 14

prevede că dreptul de a depune cerere introductivă împotriva unei persoane fizice sau juridice insolvabile (în continuare - debitor)2, îl au creditorii acestora (art.24, 30) şi însuşi debitorul insolvabil (art.24, 25). Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi să se autodeclare insolvabil. Pe lângă creditori şi debitori, dreptul de a înainta cerere introductivă împotriva unei companii de asigurare îl are Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii (art.212), iar împotriva unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare –Comisia Naţională a Pieţii Financiare (art.216). Debitor în cadrul procedurii de declarare a insolvabilităţii este acel participant la proces, persoană fizică sau persoană juridică, aflat de facto în stare de incapacitate de plată sau de supraîndatorare, care a depus sau faţă de care s-a depus de către creditori cerere introductivă. Astfel, potrivit art.25 din Legea nr.632/2001, debitorul are dreptul să depună cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate dacă există pericolul intrării lui în incapacitate de plată. Pericolul intrării în incapacitate de plată există atunci când din evidenţa contabilă ţinută de întreprinzătorul persoană fizică sau juridică rezultă că peste o perioadă de timp nu-şi va putea onora obligaţiile faţă de creditorii săi. Art.26 din aceiaşi lege prevede că debitorul, este obligat să depună cerere introductivă dacă conştientizează că executarea integrală a creanţelor unui sau ale mai multor creditori face imposibilă satisfacerea integrală în viitor a creanţelor celorlalţi creditori. Aceeaşi obligaţie o are debitorul aflat în proces de lichidare dacă se constată că activele sunt insuficiente pentru satisfacerea integrală a creanţelor (art.93 C. Civil). Dacă administratorul sau lichidatorul insolvabilului nu au depus în termenul stabilit de art.26 cererea introductivă, poartă răspundere subsidiară pentru toate obligaţiile debitorului născute după data la care trebuia să depună cerere. Creditorul persoană fizică sau juridică poate fi îndreptăţit să depună la Curtea de Apel Economică cerere de intentare a procesului de insolvabilitate împotriva debitorului său, dacă are o creanţă ajunsă la scadenţă şi numai dacă debitorul a fost prevenit despre intenţia de iniţiere a procedurii judiciare. Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea nr.34 din 22.11.2004 a considerat că pot cere intentarea procesului de insolvabilitate creditorii „care au creanţe pecuniare, certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului”. Creditorul debitorului insolvabil este îndreptăţit să depună în instanţă cerere de intentare a procesului de insolvabilitate, dacă creanţa sa a ajuns la scadenţă, indiferent de originea sa, de raportul juridic civil contractual sau extracontractual, de raportul juridic fiscal, de muncă etc. 3 Nu este obligatoriu ca creanţa să fie una comercială, adică să aibă origine în actele juridice care privesc activitatea de întreprinzător. Pot avea calitate de creditor persoana fizică, persoana juridică, statul şi autorităţile 2 3

Art. 33 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 Nicolae Roşca, „Insolvabilitatea în dreptul Republicii Moldova - o instituţie modernizată a procedurii „vendetio

bonorum” din dreptul roman”, articol, http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2007/RSJ4/005Rosca.pdf 15

publice locale. Creditorul persoană fizică poate depune cerere introductivă dacă are capacitatea de exerciţiu a drepturilor procedurale, în numele persoanei care nu are această capacitate acţionează ocrotitorul legal (părintele, înfietorul, tutorele sau curatorul). Legiuitorul nu pune nici o condiţie pentru creditorii persoane fizice cetăţeni străini sau apatrizi, recunoscându-le şi lor aceleaşi drepturi procedurale ca şi cetăţenilor Republicii Moldova. Creditorul persoană juridică poate depune cerere introductivă dacă acesta este semnată de administratorul ei (director, preşedintele organului executiv etc.) sau de o persoană căruia conducătorul i-a delegat această împuternicire. Persoanele juridice străine au aceleaşi drepturi procedurale ca şi persoanele juridice naţionale care pot înainta cerere introductivă dacă au creanţe. Calitatea de creditor a statului şi a unităţilor administrativ – teritoriale se exercită de organele lor. Astfel, statul este creditor pentru creanţele apărute din obligaţii fiscale, precum şi pentru creanţele care îşi au originea în obligaţii contractuale şi extra contractuale. Calitatea de creditor pentru creanţele fiscale ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale este exercitată de organul care gestionează bugetul. Calitatea de creditor poate fi exercitată şi de alte organe ale statului, inclusiv de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale, de ministere şi departamente, de Banca Naţională a Moldovei, de Comisia Naţională a Pieţii Financiare, de alte persoane juridice de drept public. În numele unităţii administrativ-teritoriale, dreptul de a intenta procese judiciare îl are organul lor executiv, adică primarul sau preşedintele consiliului raional. Temei pentru intentarea procesului de insolvabilitate. Legiuitorul prevede două tipuri de temeiuri pentru intentarea procesului de insolvabilitate enunţate în cadrul art.22 din Legea nr.632/2001 şi anume: · Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate - incapacitatea de plată a debitorului. · Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate – supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor. Astfel sunt temeiuri pentru intentarea procesului judiciar împotriva debitorului insolvabil dacă a survenit incapacitatea de plată ( lipsa de mijloace băneşti) şi supraîndatorarea (insuficienţa de active). Incapacitatea de plată sau insolvenţă este definită ca o stare de dezechilibru financiar a întreprinzătorului debitor bazată pe lipsa de lichidităţi. Debitorul este insolvent dacă nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă din lipsă mijloacelor băneşti. În acest caz esenţial este coraportul dintre activele şi pasivele debitorului, incapacitatea de plată presupune că activul este egal sau prevalează pasivul, însă plăţile nu pot fi făcute din lipsa de lichidităţi. Suntem în situaţia de insolvabilitate relativă, adică neonorarea obligaţiilor este cauzată de lipsa de temporară de lichidităţi, dar poate fi uşor depăşită prin transformarea activelor în numerar şi respectiv onorarea 16

completă a obligaţiilor. Supraîndatorarea, numită în doctrină şi insolvabilitate sau insolvabilitatea absolută este definită ca acea situaţie financiară a debitorului în care valoarea bunurilor nu mai acoperă datoriile.4 Dezechilibrul financiar al debitorului în cazul supraîndatorării arată un excedent al pasivelor faţă de active, şi nu neapărat ca să se afle în încetare de plăţi. Aceasta stare înseamnă că creditorii nu pot fi satisfăcuţi pe deplin din activele rămase şi devine justificată intervenţia justiţiei. Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de insolvabilitate se iau în considerare: a) mărimea obligaţiilor contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobânda. Penalităţile pentru neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor; b) mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi alte sancţiuni financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform prevederilor legii. Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează, în şedinţă judiciară, la care sunt invitaţi debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu şi alte persoane interesate. După audierea participanţilor la proces, analizarea materialelor prezentate şi stabilirea existenţei temeiului de insolvabilitate, instanţa emite o hotărâre de intentare a procesului de insolvabilitate. Iar în caz de lipsă a temeiului de insolvabilitate instanţa de judecată respinge cererea introductivă prin încheiere judecătorească. Deşi în art. 33 – 44 al Legii insolvabilităţii nu se stabileşte actul prin care se respinge cererea introductivă, normal ar trebui să fie o hotărâre dacă se vorbeşte despre respingerea cererii, totuşi răspuns la această întrebare găsim în interpretarea art. 153 al Legii insolvabilităţii că actul prin care se va respinge cererea este încheierea judecătorească. De asemenea, dacă se va stabili că există temei de declararea a insolvabilităţii, dar patrimoniul debitorului nu va acoperi cheltuielile procedurii de insolvabilitate atunci instanţa va emite o încheiere de respingere a cererii introductive. 5 Dacă se intentează procesul de insolvabilitate, instanţa se va pronunţa asupra tuturor măsurilor care trebuie aplicate faţă de debitor, inclusiv va desemna administratorul insolvabilităţii va indica locul, data şi ora adunării de raportare a creditorilor şi a adunării de validare a creanţelor; precum şi apelul către creditorii debitorului insolvabil de a-şi declara creanţele în instanţă. Hotărârea judecătorească de intentare a procesului de insolvabilitate trebuie să fie legală, necondiţionată, deplină, certă şi întemeiată. Instanţa îşi întemeiază hotărârea numai pe circumstanţele constatate nemijlocit de instanţă şi pe probele cercetate în şedinţă de judecată. Instanţa judecătorească adoptă hotărârea în numele legii. Hotărârea judecătorească trebuie să fie exclusivă, obligatorie şi executorie. O fază importantă pentru a fi posibilă aplicarea procedurii planului o constituie validarea creanţelor. 4 5

N. Ţăndăreanu, Op. Cit, pag. 35 G.Margineanu,L.Margineanu, „Dreptul Afacerilor” Ed. Elena V.I., Chişinau, 2004, pag. 154 17

Adunarea de validare, care are loc sub conducerea instanţei de judecată, creditorii fiind convocaţi în cel mult 15 zile de la data adunării de raportarea Administratorul înregistrează întrun tabel special fiece creanţă înaintată, indicând temeiul, valoarea şi rangul ei. Tabelul, la care se anexează documentele probatorii, se depune la dosar. Debitorul şi orice creditor are drept de acces la tabel pentru informare. O creanţă este considerată validată dacă în şedinţa de validare nu a fost contestată de administrator sau de un creditor chirografar ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia debitorului nu se poate opune validării creanţei. Punctul final în validarea creanţelor este înscrierea creanţei în tabelul creanţelor conform valorii şi rangului acesteia. Înregistrarea în tabel are, pentru creanţele validate conform valorii şi rangului lor, efectul unei hotărâri definitive pentru administrator şi pentru toţi creditorii chirografari. Încheierea definitivă privind validarea creanţei sau încheierea prin care contestarea este declarată întemeiată este executorie pentru administrator şi pentru toţi creditorii chirografari.6 Subiecţii procedurii de insolvabilitatea. Subiecţii participanţi la procedura de insolvabilitate pot fi clasificaţi în trei mari categorii, şi anume: instanţa de judecată, participanţii la proces şi persoanele ce contribuie la desfăşurarea procedurii de insolvabilitate.7 Participanţii la procedura de insolvabilitate includ debitorul, creditorul (inclusiv organele creditorilor), administratorul insolvabilităţii (inclusiv administratorul provizoriu).8 În calitate de persoane ce contribuie la desfăşurarea procedurii de insolvabilitate se vor considera acei subiecţi care participă la proces, asupra cărora actele de dispoziţie ale instanţei de judecată nu au influenţă în raport cu patrimoniul acestora; aici putem menţiona specialistul, expertul ce pot participa atît la faza examinării cererii introductive, cît şi ulterior pe parcursul desfăşurării procesului. Una dintre problemele definitorii în cadrul analizei subiecţilor procedurii de insolvabilitate este determinarea condiţiilor necesare pentru a fi debitor. Astfel, esenţial rămîne a fi calitatea de întreprinzător a debitorului, deci pot fi declarate insolvabile doar persoanele fizice sau juridice care practică activitate de întreprinzător- În acelasşi timp, luînd în consideraţie prevederile art.26 alin.(1) CC, în afară de activitatea de întreprinzător, aceştia trebuie să fie înregistraţi într-o formă organizatorico-juridică. Determinarea calităţii de creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate este condiţionată de faptul dacă aceştia depun cerere introductivă sau îşi înaintează creanţele după intentarea procedurii de insolvabilitate. 6

Nicolae Roşca, „Insolvabilitatea în dreptul Republicii Moldova - o instituţie modernizată a procedurii „vendetiobonorum” din dreptul roman 7 Art. 133 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 8 Art. 136 alin. (3) al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 18

Creditorii participă în cadrul procedurii de insolvabilitate ca participanţi de sine stătători, precum şi prin intermediul organelor reprezentative ale acestora, adunurea creditorilor şi comitetul creditorilor. Figura centrală, în cadrul procedurii de insolvabilitate, administratorul, are scopul de a îndeplini supravegherea realizată de instanţa de judecată, protejarea şi administrarea masei debitoare şi asigurarea protecţiei drepturilor creditorilor. Anume datorită cerinţelor înaintate faţă de acesta, legea impune o serie de condiţii de fond obligatorii, pentru îndeplinirea funcţiei de administrator al insolvabilităţii. În calitate de subiecţi ai procesului de insolvabilitate pot apărea şi Comisian Naţională a Pieţei Financiare – în cazul insolvabilităţii unui participant profesionist pe piaţa de asigurări. Alţi subiecţi sunt ministerele de resort ţi organele administraţiei publice locale. Intentarea procesului de insolvabilitate. Procedura de insolvabilitate poate fi pornită atît la cererea debitorului cît şi la cererea unui creditor de al său. Temeiul general de intentare a procesului de insolvabilitate îl reprezintă incapacitatea de plată a debitorului, adică situaţia cînd acesta nu poate plăti creanţele sale scadente, fiind în lipsă de lichidităţi, pasivul însă nu excedează activul. Temeiul special este supraîndatorarea debitorului, rezultată din imposibilitatea onorării creanţelor din cauza excedentului pasivului asupra activului. Supraîndatorarea mai este numită şi incapacitate de plată absolută şi spre deosebire de incapacitatea de plată, menţionată mai sus, nu poate poate fi depăşită prin valorificarea activelor debitorului. Pentru intentarea procedurii de insolvabilitate, fie debitorul, fie creditorul, trebuie să depună o cerere introductivă conform condiţiilor de fond şi de formă indicate atît în Legea insolvabilităţii, cît şi în Codul de procedură civilă. O dată cu depunerea cererii începe prima etapă în desfăşurarea procedurii de insolvabilitate, cea de primire şi examinare a cererii introductive. La etapa dată instanţa stabileşte existenţa temeiurilor de declarare a insolvabilităţii. Totodată se preia controlul asupra masei debitoare ăn scop de supraveghere prin numirea administratorului provizoriu. De asemenea, la această etapă, în vederea asigurării integrităţii masei debitoare, sînt aplicate măsuri asiguratorii conform Legii insolvabilităţii nr.632/2001 şi Codului de procedură civilă. În cadrul desfăşurării acestei etape se deosebesc două momente esenţiale, primirea cererii introductive şi intentarea procesului de insolvabilitate. La momentul primirii cererii introductive instanţa decide asupra primirii cererii introductive spre examinare sau de a refuza, restitui sau nu da curs cererii dacă sunt încalcate condiţiile de formă şi de fond. 19

Cît priveşte al doilea moment, acesta apare doar după examinarea cererii introductive referitor la existenţa sau inexistenţa temeiurilor de insolvabilitate. În urma stabilirii circumstanţelor date, instanţa poate intenta procesul sau respinge cerea introductivă ca neîntemeiată, sau de a refuza în intentarea procesului în legătură cu lipsa masei debitoare şi de a porni procedura de lichidare. [1,p.383] Desfăşurarea procedurii de insolvabilitate. Unul din efectele principale ale adoptării hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate este convocarea primei adunări a creditorilor, numită şi adunarea de raportare. Convocarea adunării de raportare ţine de competenţa şi obligaţiunea instanţei. Rolul principal în desfăşurarea adunării de raportare revine adunării creditorilor care urmează a hotărî asupra destinului debitorului şi posibila desfăşurare a activităţii lui în continuare. După şedinţa de raportare urmează şedinţa de validare care are ca scop aprobarea finală a creanţelor debitorului insolvabil. Creditorii trebuie să îşi înainteze cererile de înaintare a creanţelor pînă la această adunare. La etapa validării creanţelor are loc o examinare temeinică a incontestabilităţii şi certitudinii creanţelor înaintate de creditori, precum şi a temeiniciei constestaţiilor înaintate de administrator sau debitor. Etapa cea mai importantă din punct de vedere procesual în cadrul adunării de validare este şedinţa de validare a creanţelor. În cadrul acestei şedinţe se examinează creanţele propriuzise, potrivit cuantumului şi rangului acestora. Examinarea creanţelor se exprimă în analiza validităţii acestora şi în pronunţarea asupra aprobării lor. Necesitatea examinării creanţei apare, mai ales, în condiţiile contestării acesteia. Contestarea creanţelor poate fi făcută de administrator, de debitor sau de un creditor chirografar, iar creanţele contestate de aceştia trebuie examinate în mod special. Examinarea creanţelor se face numai la şedinţa de validare a acestora, însă legea admite şi situaţia înaintării tardive a creanţei şi în aceste cazuri instanţa de judecată va numi o şedinţă specială de validare pe cheltuiala creditorului înîrziat cu notificarea administratorului şi a debitorului. În urma examinării creanţelor şi contestaţiilor împotriva acestora, instanţa de judecată se pronunţă prin încheiere. Încheierea de validare a creanţei ori încheierea prin care contestaţia este declarată întemeiată, devenind definitivă, este executorie pentru administrator şi creditori cf.art 138 al Legii insolvabilităţii nr.632/2001. Distribuirea masei debitoare. Prin încheierea definitivă privind validarea creanţelor este marcat începutul unei noi etape în cadrul procedurii de insolvabilitate – distribuirea masei debitoare. Distribuirea masei debitoare constă în executarea creanţelor creditorilor conform listei 20

creanţelor validate. De menţionat că legea protejează şi creditorii ale căror creanţe au fost înaintate, dar nu au fost validate. În acest sens, administratorul insolvabilităţii este obligat să rezerveze din masa debitoare partea pentru creditorii ale căror creanţe nu au fost validate în cadrul procesului de insolvabilitate şi ale căror creanţe se examinează separat într-un proces pendinte suspendat, în cazul prezentării de către aceştia, în termen de 15 zile din data depunerii listei de distribuire în instanţa de judecată, a dovezii faptului că refuzul validării a fost contestat sau că procesul în derulare suspendat a fost reluat. Distribuirea se efectuează de administrator, dar dacă se realizează o distribuire intermediară, el este obligat să ceară acordul comitetului creditorilor. De menţionat că administratorul va trebui să rezerve o parte din masa debitoare pentru plata părţii neacoperite cu garanţii reale a creanţelor creditorilor garantaţi sau cota integrală a acestora în cazul renunţării lor la garanţiile reale. În cadrul etapei de distribuire a masei debitoare sînt posibile două tipuri de distribuire în dependenţă de momentul la care se produc. Prima categorie este distribuirea intermediară care se produce anterior şedinţei de distribuire finale. Distribuirea intermediară este executarea creanţelor creditorilor garantaţi sau repartizarea produsului obţinut în urma lichidării bunurilor care nu pot fi păstrate(perisabile, alte mărfuri care pot pierde din valoare etc.). Pentru fiecare distribuire intermediară administratorul trebuie să întocmească o listă de distribuire intermediară cu indicarea creanţelor ce vor fi plătite şi, respectiv, sumele creanţelor. În cadrul distribuirii intermediare comitetul creditorilor stabileşte cota de distribuire la propunerea administratorului. Al doilea tip de distribuire, şi cel mai important, este distribuirea finală, care se produce la şedinţa de distribuire finală, în cadrul căreea se exercită toate creanţele validate. Pentru realizarea distribuirii finale aceasta trebuie aprobată de instanţa de judecată, care fixează data adunării creditorilor şi îi convoacă la ultima lor adunare. Între data publicării anunţului despre ziua adunării de distribuire finale şi data acestei adunări se va stabili un interval de timp de cel puţin două săptămîni şi cel mult o lună. Odată cu realizarea sarcinilor adunării finale a creditorilor se decide şi asupra mijloacelor băneşti obţinute. Sumele care la momentul distribuirii finale sînt rezervate se depun de administrator, cu încuviinţarea instanţei de judecată, pe cheltuiala creditorului în a cărui favoare a fost făcută rezervarea, pe contul „Mijloace intrate temporar în dispoziţia instanţei de judecată” nu se utilizează, deoarece el nu există şi nu există un act care ar reglementa organizarea şi gestionarea acestuia. Dacă la distribuirea finală creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute în volum total, administratorul transmite surplusul către debitor. În caz dacă debitorul este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din surplus care i-ar fi revenit în cazul 21

lichidării în afara procesului de insolvabilitate. După terminarea distribuirii finale şi exercitării tuturor creanţelor validate instanţa de judecată dispune încetarea procesului de insolvabilitate. În termen de două saptămîni de la data publicării hotărîrii administratorul prezintă la Registrul de stat, fie la Registrul de stat al întreprinderilor, la Registrul de stat al organizaţiilor al Ministerului Justiţiei sau Primăriei, hotărîrea ce constituie temei pentru radierea din registru. Din momentul radierii sale debitorul va fi considerat lichidat. Pentru protejarea intereselor creditorilor, în special în cazurile în care produsul lichidării masei debitoare nu a ajuns pentru satisfacerea deplină a creanţei, legea insolvabilităţii prevede posibilitatea distribuirii după încetarea procesului de insolvabilitate. Conform art.152 al Legii insolvabilităţii, în cazul în care procesul de insolvabilitate a încetat totuşi, pot exista situaţii în care instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate, şi anume: cînd după finisarea adunării de distribuire finală au devenit libere anumite sume rezervate sau sumele plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse motive. Distribuirea suplimentară poate fi pornită din oficiu sau la cererea administratorului, precum şi a creditorului chirografar. Încetarea procesului, la rîndul său, nu se va opune hotărîrii privind distribuirea suplimentară. Prin faliment se înţelege dizolvarea şi lichidarea în cazul persoanelor juridice şi lichidarea averii în cazul persoanelor fizice. Cazul de intrare în faliment: 1) debitorul: a) şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată; b) nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, sau la cererea creditorilor de deschidere a procedurii a contestat că ar fi în stare de insolvenţă şi contestaţia a fost respinsă de judecător; c) nici unul din subiectele de drept îndreptăţite să propună un plan de reorganizare nu a propus un astfel de plan sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat. 2) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat; 3) cobligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul de reorganizare confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale; 4) a fost aprobat raportul administratorului special prin care se propune intrarea în faliment. Prin hotărârea prin care se decide intrarea în insolvenţă judecătorul va pronunţa dizolvarea societăţii debitor şi va dispune următoarele măsuri: 22

• ridicarea dreptului de administrare al debitorului, acest drept fiind exercitat de către lichidator; • în cazul procedurii generale desemnarea unui lichidator provizoriu stabilindu-se remuneraţia şi atribuţiile. Măsuri premergătoare lichidării (articolele 113-115) În cazul în care debitorul are bunuri şi în alte localităţi, judecătorul trimite notificări tribunalelor din acele judeţe în vedere sigilării de urgenţă a acelor bunuri. Efectuarea lichidării La fiecare 3 luni calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un program de administrare a lichidării (trebuie întocmit la 30 de zile de la numirea lichidatorului), lichidatorul are obligaţia să prezinte comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidarea şi încasarea creanţelor, trebuie să prezinte comitetului creditorilor şi un plan de distribuire între creditori. Lichidarea bunurilor va fi efectuată sub control judecătoresc. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul va face toate demersurile de expunere pe piaţă într-o formă adecvată acestora, toate cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului. Metode de vânzare a bunurilor Lichidarea bunurilor va începe imediat după finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor cuprinse în averea debitorului. Bunurile vor fi vândute în bloc sau individual, la licitaţie publică sau prin negociere directă sau combinaţie. Lichidatorul are obligaţia să propună creditorilor metoda de vânzare prezentând şi un regulament de vânzare. Care trebuie să descrie modul în care se va realiza vânzarea. Metoda de vânzare a bunurilor este adoptată de adunarea generală pe baza propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor. lichidatorul poate să angajeze un evaluator. Ordine de distribuire a creanţelor (articolul 123) Principii: • ordinea de distribuire este imperativă în situaţia în care există mai multe creanţe aflate în aceeaşi ordine de preferinţă – distribuţia se face proporţional cu valoarea creanţei; • regula proporţionalităţii conferă căruia sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă din tabelul definitiv; • distribuirea sumelor în funcţie de rangul de prioritate – titularii de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară potrivit ordinii de distribuţie din articolul 123;

23

• cota de faliment (suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective) – dacă sunt fonduri rămase nereclamate în termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la aceste fonduri, fondurile respective vor fi depuse de lichidator în bănci în contul averii debitorului, iar extrasul de cont va fi depus la tribunal. În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului fondurile astfel depuse vor fi utilizate plăţile efectuându-se pe baza unui buget provizionat pe o perioadă de 3 ani aprobat de judecător. Cazuri de lichidare a procedurii de insolvenţă Pentru a evita divergizarea procedurii, procedura de insolvenţă poate fi închisă în orice stadiu în cazurile în care nu se pot identifica bunuri în averea debitorului sau bunurile identificate nu pot acoperii cheltuielile administrative. Nici un creditor nu avansează aceste surse de bani. a) închiderea procedurii pentru lipsă de resurse (articolul 131); b) închiderea procedurii în caz de reorganizare sau faliment (articolul 132); c) închiderea procedurii pentru lipsa creditorilor (articolul 134) În cazul în care în urma cererii introductive a debitorului de deschidere a procedurii de insolvenţă, dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de creanţe se constată lipsa lor, judecătorul va pronunţa o sentinţă şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii dar această regulă se aplică numai când nu sunt creanţe care se înscrie din oficiu. Efectele închiderii procedurii a) notificarea închiderii procedurii: sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de către judecător direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi registrul unde este înregistrat debitorul; b) descărcarea de îndatorii a organelor şi a altor participanţi la procedură: prin sentinţa de închidere mai este descărcat judecător (se desesizează); c) descărcarea de obligaţii a debitorului: articolul 137 din lege reglementează regula conform căruia închiderea procedurii de faliment are ca efect descărcarea debitorului persoană fizică de obligaţiile pe care le avea înainte de intrare în faliment sub condiţia ca debitorul să nu fie găsit de infracţiunea bancrută frauduloasă sau plăţi sau transferuri frauduloase. În astfel de situaţii debitorul este descărcat numai când plăţile sunt făcute din averea sa (are loc în procedura de reorganizare). Articolul 137 aliniat 2 prevede că la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea unui plan de reorganizare şi cea prevăzută în plan. Absolvirea de obligaţii a debitorului are loc numai în cea ce priveşte persoana debitorului. În consecinţă descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fideiusorului sau co-debitorului principal. Răspunderea membrilor organelor de conducere 24

În dreptul comun răspunderea juridică poate fi: • civilă: care are ca finalitate o sancţiune pecuniară datorată celui afectat de conduita ilicită; • penală cu sancţiuni privative de libertate sau pecuniare datorate statului. Răspundere civilă poate fi: • contractuală cu încălcarea dispoziţiilor contractuale; • delictuală pentru fapta proprie. Condiţiile antrenării răspunderii a) faptă ilicită; b) raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat; c) prejudiciul; d) culpa delictuală. A. Fapta ilicită Pentru existenţa ei, legea prevede cazuri speciale şi limitative. Sunt realizate elementele unei fapte ilicite care pot antrena răspunderea organelor de conducere în cazul procedurii de insolvenţă. Atunci când membrii organelor de supraveghere sau de conducere au cauzat parţial sau total starea de insolvenţă a debitorului: 1) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în folosul altei persoane; 2) au făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice; 3) au dispus de interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi; 4) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; 5) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia (bancrută frauduloasă); 6) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul întârzierii de plăţi; 7) în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor în dauna altui/altor creditori. Caracterul ilicit a faptei poate fi exclus: • starea de necesitate; • legitimă apărare; • ordinul legii sau comanda autorităţii legitime; • executarea unui drept; 25

• consimţământul victimei; • fapta unui terţ pentru care cel vizat nu este ţinut să răspundă. B. Raport de cazualitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat Existenţa lui este a doua condiţie pentru antrenarea răspunderii. C. Prejudiciul • relaţie cauză efect; • răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căruia se execută acţiunea a cauzat starea de insolvenţă a debitorului; • legătura de cauzalitate este un element obiectiv al răspunderii civile şi nu unul care să ţină de vinovăţia făptuitorului; • legătura de cauzalitate există chiar dacă persoana care a comis fapta ilicită a cesionat părţile sociale, iar terţul cesionat a preluat şi calitatea de administraţie. Acţiunea în răspundere Acţiunea în răspundere a persoanelor care au cauzat insolvenţa debitorului se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuie să fie cunoscută persoanei care a cauzat apariţia stării de insolvenţă dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Această acţiune poate fi introdusă între momentul deschiderii şi închiderii procedurii. Executarea silită – măsuri asiguratorii În conformitate cu 142 din lege, executarea silită împotriva membrilor organelor de conducere sau împotriva oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului se efectuează de către judecător în conformitate cu dispoziţiile dreptului comun. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc în conformitate cu tabelul definitiv de creanţe pus la dispoziţie de lichidator. Infracţiuni şi pedepse (capitolul 5 din lege, articolele 143-148) 1) bancrută simplă: neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitor persoană fizică ori de către reprezentatul legal a debitorului persoană juridică a cererii de deschidere a procedurii în termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul legal de 30 de zile (articolul 22) constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă; 2) bancrută frauduloasă: închisoare 6 luni – 5 ani. Dacă administratorul judiciar sau lichidatorul averii debitorului precum şi orice alt reprezentant sau prepus al debitorului săvârşesc infracţiunea de gestiune frauduloasă, pedeapsa este închisoarea 3-8 ani. Delapidare 1-15 ani şi

26

interzicerea unor drepturi. Instanţa competenţă să judece acţiunile comune este tribunalul în raza teritorială în care se află sediul social, să judece cu celeritate. Abordarea acestui subiect este în coraport cu identificarea tuturor participanţilor implicaţi în cadrul aplicării procedurii planului. Astfel putem evidenţia următorii participanţi, care nemijlocit exercită anumite atribuţii, şi anume: instanţa de judecată, debitorul insolvabil, administratorul insolvabilităţii şi creditorii. Instanţele de judecată în declararea insolvabilităţii şi aplicării procedurii planului În această privinţa legiuitorul a mers pe calea instituirii unei jurisdicţii specializate a instanţelor de judecată asupra examinării cauzelor legate de insolvabilitate. Legalizând această competenţă Codul de procedură civilă instituie competenţa instanţelor judecătoreşti economice asupra examinării cauzelor cu privire la insolvabilitate. Astfel conform art. 36, alin. (1), lit. b) Codul de procedură civilă al RM competenţa în examinarea cererilor de declarare a insolvabilităţii o are Curtea de Apel Economică, care judecă în primă instanţă pricinile cu privire la insolvabilitate. Ca instanţă de recurs în pricinile privind declararea insolvabilităţii este Colegiul Economic al Curţii Supreme de Justiţie. La moment există un Proiectul privind lichidarea judecătoriilor economice scopul căruia este lichidarea instanţele judecătoreşti specializate. Potrivit notei informative la proiect, s-a argumentat ca acesta a fost elaborat urmare a recomandării unui expert al Conciliului Europei, precum si “din considerentul ca judecătoriile specializate şi-au demonstrat în timp ineficienta şi lipsa unei justificări logice. Acest lucru urmează a fi realizat nemijlocit prin preluarea Codul de procedură civilă al RM nr. 225 din 30.05.2003, Monitorul Oficial nr. 111-115/451 din 12.06.2003. atribuţiilor instanţelor judecătoreşti specializate de câtre instanţele de drept comun cu specializarea acestora pe colegii/secţiuni după caz". Consider că specializare instanţelor de judecată în cele economice sunt oportune iar motivul invocat că aceste instanţe „sunt ineficiente şi corupte” trebuie privit şi dintr-o altă perspectivă. Astfel lupta trebuie întreprinsă în potriva corupţiei dar nu a instanţelor de judecată specializate. La fel proiectul nu oferă nici o soluţie privind instruirea judecătorilor din cadrul instanţelor de drept comun, ţinând cont de specificul si complexitatea noilor categorii de cauze transmise în competenţa lor, în special cauzele referitor la insolvabilitate. O soluţie ar fi includerea în dispoziţiile finale si tranzitorii a unui noi secţiuni privind iniţierea unor cursuri de perfecţionare profesionala a judecătorilor in noile domenii. De asemenea, ţinând cont de complexitatea cauzelor privind insolvabilitatea, ar fi oportun ca acestea sa fie examinate şi în continuare de instanţele economice care dispun de o pregătire profesională mai în detaliu a judecătorilor.9 Supravegherea din partea instanţei de judecată se realizează sub două forme, prin: a) adoptarea anumitor acte de jurisdicţie obligatorii pentru participanţii la procedura de insolvabilitate; şi 9

Rapoartele de expertiza plasate pe site-ul CAPC “ Vor fi sau nu vor fi lichidate instantele judecatoresti specializate? „ articol http://www.capc.md/forum/comments.php?DiscussionID=31 27

b) asistarea la anumite acţiuni efectuate pe parcursul procedurii declarării insolvabilităţii, cu anexarea la dosar a actelor întocmite de participanţi. Competenţa instanţei de judecată în cadrul procedurii de declararea a insolvabilităţii poate fi convenţional divizată în două categorii. Prima categorie o reprezintă atribuţiile jurisdicţionale care constau în obligaţia instanţei de a emite acte jurisdicţionale sub formă de hotărâri, încheieri sau decizii pentru soluţionarea tuturor chestiunilor ce apar pe parcursul procedurii declarării insolvabilităţii date în competenţa acestuia. Ca atribuţii jurisdicţionale de prima categorie pot fi evidenţiate următoarele: a) admiterea sau respingerea cererii introductive; b) aplicarea măsurilor de asigurare; c) intentarea procesului de insolvabilitate; d) validarea creanţelor; e) anularea sau respingerea cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor; f) demiterea administratorului sau unui membru al comitetului creditorilor; g) confirmarea planului; h) încetarea procesului de insolvabilitate. A doua latură a competenţei o reprezintă atribuţiile de administrare. În cazul acestora instanţa de judecată nu emite careva acte de jurisdicţie, dar conduce sau supraveghează acţiunile efectuate pe parcursul procedurii declarării insolvabilităţii sau ia cunoştinţă de actele întocmite de participanţii la proces. Aşadar putem evidenţia următoarele tipuri de atribuţii de administrare: a) conducerea adunării de validarea a creanţelor; b) verificarea din oficiu a legalităţii hotărârii adunării creditorilor; c) primirea rapoartelor de la administrator; d) consultarea registrului în care administratorul consemnează acţiunile efectuate; e) ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate; f) ţinerea registrului creditorilor şi a inventarului masei debitoare; g) primirea executării creanţelor de la debitor; h) primirea listei de distribuire a masei debitoare; i) depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei de judecată. etc. Unul din efectele principale a adoptării hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate este convocarea primei adunări a creditorilor, numite adunarea de raportare. Instanţa de judecată este unica competentă şi obligată de a numi desfăşurarea adunării de raportare. Una din chestiunile necesare de a fi soluţionate până la desfăşurarea adunării de raportare este sistarea activităţii debitorului. La cererea debitorului instanţa de judecată poate decide asupra refuzului sistării activităţii debitorului, în acest scop este audiat administratorul şi analizate circumstanţele ce ar 28

duce la diminuarea masei debitoare. În cazul în care nu există pericolul diminuării masei debitoare instanţa de judecată poate refuza în sistarea activităţii debitorului până la desfăşurarea adunării de raportare. Rolul principal în desfăşurarea adunării de raportare revine adunării creditorilor care urmează a hotărî asupra destinului debitorului şi posibila desfăşurare a activităţii lui în continuare. Instanţa de judecată are o serie de împuterniciri în ce priveşte pronunţarea asupra acţiunilor întreprinse în legătură cu bunurile masei debitoare. Rolul instanţei de judecată devine unul hotărâtor în ce priveşte examinarea pricinii de insolvabilitate la etapa validării creanţelor. La această etapă a procesului de insolvabilitate are loc o examinare temeinică a incontestabilităţii şi certitudinii creanţelor înaintate de creditori cât şi a temeiniciei contestaţiilor înainte de administrator sau debitor. Conform art. 131 al Legii insolvabilităţii dacă creditorul are o creanţă faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate acesta îşi înaintează în scris creanţa în instanţa de judecată, indiferent de tipul ei. Prin urmare, legea prevede mecanismul legal al înaintării creanţei în cazurile când aceasta nu este prezentată la momentul depunerii cererii introductive şi, orice creditor, indiferent de tipul creanţei sale, poate depune la instanţa de judecată o cerere cu privire la creanţa sa, cu anexarea documentelor constatatoare a acesteia. Importanţa instanţa de judecată este evidenţiată şi prin împuternicirea de a destitui din oficiu sau examina cererea de destituire a administratorului în cadrul examinării pricinii de insolvabilitate. La cererea comitetului creditorilor, adunării creditorilor sau din oficiu instanţa de judecată poate destitui administratorul în baza temeiurilor prevăzute de art. 80 alin. (1), lit. a) - c) al Legii insolvabilităţii Pe parcursul examinării creanţelor în vederea validării acestora şi stabilirii unui tabel de distribuţie final, instanţa de judecată adoptă mai multe acte de dispoziţie în vederea dirijării desfăşurării procesului de insolvabilitate. O alternativă a procedurii de lichidare a patrimoniului este aplicarea procedurii planului care se va face sub supravegherea instanţei de judecată. În cazul propunerii planului de către administrator, debitor sau creditori acesta se depune spre examinare la instanţa de judecată. Planul se va considera preluat spre examinare după adoptarea încheierii privind aplicarea procedurii planului. În cazul în care instanţa de judecată refuză planul, aceasta adoptă o încheiere de neadmitere a aplicării procedurii planului, care poate fi atacată cu recurs de persoana ce a depus planul. În cazul în care după examinarea planului propus se va considera oportună examinarea lui, atunci instanţa de judecată va adopta o hotărâre privind confirmarea planului şi în baza acesteia se va aplica procedura planului alternativ celei de lichidare a patrimoniului. După cum se observă toate actele de dispoziţie a instanţei de judecată emise în legătură cu examinarea pricinii privind insolvabilitatea se atacă numai cu recurs. Această stare a lucrurilor este în conformitate cu dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă al RM în ce priveşte exercitarea căilor de atac şi se bazează pe prevederile art. 20 alin. (1) al Legii insolvabilităţii potrivit căruia hotărârile şi încheierile 29

instanţei de judecată pot fi atacate numai cu recurs. Debitor-participant în cadrul procedurei planului Una dintre problemele definitorii în cadrul analizei subiecţilor procedurii de insolvabilitate este de a stabili cine poate avea calitatea de debitor. Esenţial este calitatea de întreprinzător a debitorului, astfel poate fi declarat insolvabil doar persoanele fizice sau juridice care practică activitate de întreprinzător, cu excepţia legală admisă de a declara insolvabilă şi societăţile necomerciale. În acelaşi timp, luând în consideraţie prevederile art.26 alin.(1) CC, în afară de activitatea de întreprinzător, aceştia trebuie să fie înregistraţi într-o formă organizatorico-juridică. La fel pentru a întruni calitatea procesuală de debitor trebuie sa fie întrunite mai multe condiţii indispensabile. 1. Debitorul trebuie să fie subiect de drept ce practică activitate de întreprinzător înregistrat în modul prevăzut de lege. Calitatea de debitor în cadrul procedurii planului este strâns legată de calitatea de întreprinzător şi calitatea insolvabilităţii de facto. Calitatea de debitor o pot avea doar subiecţii de drept care îşi asumă drepturi sau obligaţii şi răspund cu patrimoniul propriu pentru acestea. S-ar părea că şi persoanele fizice care nu practica activitatea de întreprinzător cad sub incidenţa normelor cu privire la insolvabilitate, dar Legea insolvabilităţii pune accentul pe calitatea de întreprinzător a persoanelor fizice. În art. 1 alin. (2) lit. b) al Legii insolvabilităţii sunt menţionaţi întreprinzătorii individuali şi titularii patentei de întreprinzător ca persoane fizice ce au calitatea de întreprinzători. Dar o asemenea reglementare nu vine a fi îndeajuns de explicită, deoarece în primul rând există mai multe forme de organizare a întreprinzătorilor individuali şi în al doilea rând nu este clară aplicarea art. 26 alin. (2) al Codului civil al RM în ce priveşte calitatea de întreprinzători pentru persoanele fizice ce nu s-au înregistrat în modul corespunzător. Nu este mai explicită nici Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice nr. 34 din 22.11.2004 care în punctul 2 enumără subiecţii din Legea insolvabilităţii şi face doar o remarcă asupra luării în considerare a art. 26 din Codului civil al RM, menţionat mai sus. În doctrina română există o abordare curioasă la acest capitol şi anume teoria societăţii nelegale constituite, care acceptă declanşarea procedurii insolvenţei în cazul unei societăţi constituite ilegal, argumentată pe interesul protejării terţilor care au intrat în raport juridic cu astfel de societăţi. Deci calitatea de debitor în cadrul unui proces de insolvabilitate o pot avea următoarele persoane fizice - întreprinzători: 1) Întreprinzătorul Individual; 2) Gospodăria ţărănească; 3) Titularii de patentă de întreprinzător. O condiţie esenţială pentru categoriile de persoane fizice, enumerate mai sus, pentru a fi debitor în cadrul procesului de insolvabilitate este înregistrarea acestuia în modul prevăzut de 30

lege. Apare problema persoanelor fizice ce practică activitatea de întreprinzător nefiind înregistraţi ca atare. Pot ei oare să fie subiecţi ai procedurii de insolvabilitate? 10 Codul civil al RM în art. 26 alin. (2) stabileşte că persoana care practică activitate de întreprinzător fără înregistrarea de stat nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător. La prima vedere s-ar părea că articolul dat ne dă răspuns la întrebarea pusă mai sus, dar norma dată stabileşte doar calitatea de a fi „întreprinzător” a persoanei fizice ce practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată. Prin urmare persoanele ce practică activitate de întreprinzător fără a fi înregistrată îndeplinesc doar o condiţie cea de a fi întreprinzători, dar nu şi cea de a doua de a fi înregistraţi. Persoanele juridice în sensul primei condiţii sunt debitori în cadrul procesului de insolvabilitate dacă sunt constituite şi înregistrate în modul prevăzut de lege fiind subiecţi de drept privat.11 Pot avea calitatea de debitor următoarele persoane juridice: 1. Persoanele juridice cu scop lucrativ - societăţile comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită.); - cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător; - întreprinderile de stat şi municipale; 2. Persoanele juridice cu scop nelucrativ - asociaţii; - fundaţii; - instituţii. Nu cad sub incidenţa primei condiţii în calitate de debitor: Statul, Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Autorităţile Administraţiei Publice Centrale (ministere, departamente, servicii, agenţii etc.), Autorităţile Judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel, Curtea de Apel Economică, Judecătoriile), Curtea Constituţională, Procuratura, Banca Naţională a Moldovei, Comisia Naţională a a Pieţii Financiare, Camera de Comerţ şi Industrie, Comisia Electorală Centrală, Compania Naţională de Asigurări în Medicină, Casa Naţională de Asigurări Sociale, Unităţile administrativ-teritoriale. 2. Debitorul persoană fizică sau persoană juridică trebuie să se afle în stare de insolvabilitate. Aceasta este cea dea doua condiţie înaintată pentru întrunirea calităţii de debitor în cadrul procedurii planului. Doar în condiţiile insolvabilităţii de facto poate fi intentată procedura de declarare a insolvabilităţii pentru stabilirea de jure a acestei stări. Starea de facto de insolvabilitate presupune starea în care debitorul nu-şi onorează obligaţiile faţă de creditorii săi şi 10

Valentin Barbă, Gheorghe Macovei, „Procedura insolvabilităţii, suport de curs”, Institului Naţional al Justiţiei, Gh. Piperea, „În legătură cu aplicabilitatea procedurii reorganizării şi lichidării judiciare în unele situaţii speciale”, Revista de Drept Comercial nr 7-8/1996, Ed. Lumina Lex, pag 68-69 Chişinău, 2009, pag. 211 31 11

se află în imposibilitate relativă sau absolută de a le realiza. Administratorul - participant la procedura planului. Prin sintagma de „administrator” se înţelege atât administratorul provizoriu cât şi administratorul insolvabilităţii. Rolul său procesual este de bază deoarece odată cu numirea acestuia are loc trecerea dreptului de administrare şi dispoziţie asupra masei debitoare de la debitor sau organele sale executive la administratorul insolvabilităţii, care este numit de instanţa de judecată. Statutul său procesual este unul specific, întrunind în sine mai multe aspecte. Numirea lui se face de instanţa de judecată, iar faţă de candidatura acestuia se înaintează un rând de condiţii imperative şi legiuitorul stabileşte anumite condiţii care trebuie să întrunească un administrator: a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe teritoriul ei; b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic; c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic; d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării activităţii de administrator; e) să nu aibă antecedente penale. La desemnarea administratorului, se pune accentul, pe lângă calificare, şi pe independenţa lui. Astfel, administratorul trebuie să se bucure de încredere din partea judecăţii şi a creditorilor. Înainte de a-şi da consimţământul în faţa instanţei, persoana trebuie să confirme în scris că este independentă faţă de debitor şi creditor. Judecătorul nu poate desemna în calitate de administrator o persoană cu care se află în relaţii apropiate (rudenie, afinitate sau prietenie) ori persoana care se află într-o relaţie de dependenţă faţă de judecătorul care examinează cazul de insolvabilitate. Legiuitorul stabileşte în art. 76 al Legii Insolvabilităţii atribuţii principale pe care un administrator trebuie să le îndeplinească: a) inventarierea patrimoniului debitorului; b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor terţi; c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al debitorului) a unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani obţinute în procesul de insolvabilitate (denumit în continuare cont de acumulare); d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată în cazurile prevăzute expres de ea; e) îndeplinirea hotărârilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor; 32

f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului creditorilor; g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor şi ministerul de ramură de rapoarte lunare despre starea masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale; h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor debitoare ale debitorului; i) administrarea masei debitoare; j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor; k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau experţilor; l) disponibilizarea angajaţilor debitorului; m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri; n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe parcursul exercitării atribuţiilor sale; o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare, conform prevederilor prezentei legi. Iar exercitarea de către administrator a atribuţiilor sale trebuie să fie în concordanţă cu prevederile art. 78 din Legea Insolvabilităţii: 1. Administratorul îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui bun profesionist, acţionând pe propria răspundere.12 2. Administratorul îşi îndeplineşte drepturile şi obligaţiile în mod personal. Pentru efectuarea unor operaţiuni, administratorul poate angaja experţi şi specialişti.13 3. În cadrul procesului de insolvabilitate, toate acţiunile administratorului sunt orientate spre păstrarea, majorarea şi valorificarea cât mai eficientă a masei debitoare prin toate mijloacele legale disponibile, pentru executarea cât mai deplină a creanţelor creditorilor. 4. Administratorul ţine un registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în care consemnează toate operaţiunile efectuate cu bunurile masei debitoare, coordonate cu creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a bunurilor debitorului. Administratorul prezintă registrul, împreună cu rapoartele sale, instanţei de judecată pentru informare ori de câte ori aceasta o cere. La încheierea procesului, registrul este transmis instanţei împreună cu raportul final. 5. Administratorul efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune a bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu excepţia cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau comitetul creditorilor stabilesc altfel. Activitatea de bază a administratorului insolvabilităţii începe o dată cu suspendarea activităţii 12 13

Art. 73 al Legii insolvabilităţii nr. 632 /2001 Art. 76 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001 33

organelor de conducere ale debitorului, adică lipsirea acestuia de dreptul de a administra şi a dispune de bunurile din patrimoniul său. Îndată ce intră în funcţiune, administratorul va întreprinde acţiuni pentru asigurarea drepturilor creditorilor şi prevenirea acţiunilor contrare din partea conducătorului, asociaţilor (fondatorilor), persoanelor cu funcţie de răspundere ale debitorului, precum şi din partea unor creditori şi în acest sens ia măsuri de conservare a bunurilor, depozitare, pază, sigilare, etc. O altă etapă în activitatea administratorului insolvabilităţii este determinarea masei pasive a debitorului, adică a totalităţii datoriilor pe care debitorul le are faţă de creditori. Totalitatea acţiunilor administratorului la această etapă se reduce în esenţă la precizarea creditorilor şi a mărimii creanţelor acestora. Un prim pas în stabilirea masei pasive este întocmirea registrului creditorilor de către administratorul insolvabilităţii, acesta este întocmit în baza listei creditorilor prezentate de debitor şi informaţiei colectate de administrator sau în baza informaţie obţinute de acesta şi cerinţelor înaintate de creditori. Includerea sau neincluderea creditorilor în registrul creditorilor întocmit de administrator nu presupune careva consecinţe juridice. În continuare administratorul prezintă informaţia către instanţă pentru întocmirea tabelului de creanţe, în această perioadă are loc propriu-zis înaintarea tuturor creanţelor creditorilor care nu a prezentat cerere introductivă. În continuare tabelul de creanţe se validează de adunarea creditorilor şi numai după această se poate purcede la distribuirea mijloacelor băneşti conform creanţelor. Ultima etapă în activitatea administratorului este distribuirea mijloacelor băneşti. De menţionat că administratorul poate începe distribuţia şi până la vânzarea tuturor bunurilor acoperind parţial sau total creanţele creditorilor şi modificând concomitent în continuu tabelul de creanţe. Pentru fiecare distribuire ce precede celei finale se întocmeşte o listă de distribuţie intermediară de către administrator care trebuie aprobată de comitetul creditorilor şi prezentată instanţei. Repartizarea finală a mijloacelor băneşti are loc numai după şedinţa de distribuţie finală a adunării creditorilor, în cadrul şedinţei respective are loc examinarea şi aprobarea raportului final al administratorului, examinarea contestaţiilor contra listei de distribuţie finală şi aprobarea listei finale de distribuţie. Administratorul este obligat, din data desemnării sale şi pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, să informeze instanţa de judecată, comitetul creditorilor şi ministerul de ramură despre orice incompatibilitate, menţionată mai sus, şi despre orice conflict de interese care a existat înainte sau care a apărut după desemnarea sa. Instanţa de judecată este în drept să decidă dacă anumite relaţii ale administratorului cu părţile în proces sau anumite conflicte de interese afectează sau nu imparţialitatea acestuia în procesul de insolvabilitate. Administratorul este obligat, din data desemnării sale şi pe tot parcursul procesului de insolvabilitate, să informeze instanţa de judecată, comitetul creditorilor şi ministerul de ramură despre incompatibilităţile menţionate, despre orice conflict de interese care a existat înainte sau care a apărut după 34

desemnarea sa. Instanţa de judecată este în drept să constate ce impact au anumite relaţii ale administratorului cu părţile în proces sau anumite conflicte de interese asupra imparţialităţii acestuia în procesul insolvabilităţii Prin urmarea atât statutul procesual cât şi sarcinile administratorului insolvabilităţii demonstrează rolul său imperativ în desfăşurarea procesului de insolvabilitate în cadrul aplicării procedurii planului şi importanţa cunoaşterii aspectelor procesuale ce ţin de această funcţie. Creditori - participanţi la procedura planului Determinarea calităţii de creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate este condiţionată de faptul dacă aceştia depun cerere introductivă sau îşi înaintează creanţele după intentarea procedurii de insolvabilitate. Creditorii participă în cadrul procedurii de insolvabilitate ca participanţi de sine stătători, precum şi prin intermediul organelor reprezentative ale acestora, adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Sunt creditori garantaţi persoanele ale căror creanţe au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate prin garanţii.14 Vor fi creditori gajişti persoanele care au drept de gaj sau ipotecă asupra bunului, persoanele ce au drept de retenţie asupra bunului precum şi statul asupra bunurilor ce le deţine ca garanţie a achitării diferitor taxe sau impozite. De atenţionat asupra faptului că într-o situaţie relativă vor fi creditori persoanele ale căror drept de gaj sa constituit în ultimele două luni până la momentul intentării procesului civil şi persoanele care au devenit creditori gajişti anterior fiind creditori chirografari. De menţionat că sintagma de „creditori gajişti” nu este folosită de legea insolvabilităţii în care se utilizează sintagma de „creditori garantaţi”. 15 Credem că este necesar de a acorda prevederile Legii insolvabilităţii cu cele a Codului civil al RM şi a utiliza noţiunea unică de creditori gajişti. Sunt creditori chirografari persoanele ale căror creanţe au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt asigurate. Creditorii chirografari sunt de două categorii: · creditori chirografari care nu sunt de rang inferior · creditori chirografari cu creanţe de rang inferior, Creditori chirografari care nu sunt de rang inferior sunt anunţaţi de legiuitor la art. 54 alin. (1) Legii insolvabilităţii: - creanţe din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii. - creanţe salariale faţă de angajaţi şi creanţe la remuneraţia datorată conform drepturilor de autor; - creanţele la impozite şi la alte obligaţii de plată la bugetul public naţional; - creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului; 14 15

Art. 89 al Legii insolvabilităţii nr. 632 /2001

Conform Codului civil al RM persoana faţa de care obligaţiile sunt garantate este creditor gajist, art456, alin. (2) al Codului civil nr. 1107 din 06.06.2002, Monitorul Oficial nr. 82-86/661 din 22.06.2002. 35

- alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior; Creditori chirografari cu creanţe de rang inferior sunt cei care: a) dobânda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului; b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de insolvabilitate; c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare; d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului; e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui asociat şi alte asemenea creanţe. Conform prevederilor art. 54 alin. (2) legiuitorul stabileşte că creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului precedent. În caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional. În cadrul clasei, creditorii au aceleaşi drepturi, iar orice înţelegere a administratorului, debitorului sau a altor persoane cu unii creditori prin care ei vor fi favorizaţi pentru comportarea lor în cadrul votării sau pentru alte acţiuni din cadrul procesului de insolvabilitate neprevăzute de plan este nulă. Dreptul creditorilor garantaţi Nu pot fi atinse drepturile creditorilor garantaţi de aşi valorifica creanţele din contul bunurilor asupra cărora se extind garanţiile lor, dacă planul nu stabileşte altfel. Dacă planul prevede o altă reglementare, în partea organizatorică a planului, creditorilor garantaţi trebuie să li se indice cota reducerii creanţelor lor, perioada pentru care a fost amânată executarea creanţelor sau alte reglementări la care pot fi supuse acele creanţe. Pentru creditorii care nu sunt menţionaţi la art.172, în partea organizatorică a planului se va consemna cota reducerii creanţelor lor, perioada pentru care a fost amânată executarea creanţelor, modul garantării lor sau alte reglementări la care pot fi supuse creanţele lor. Activitatea creditorilor pe parcursul procedurii de insolvabilitate se realizează prin intermediul organelor sale reprezentative - adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Acestea sunt unicele organe împuternicite de a lua hotărâri pentru soluţionarea chestiunilor, avute în competenţă, pe parcursul procesului de insolvabilitate. Adunarea creditorilor este organul principal în competenţa căruia intră toate sarcinile legate de apărarea şi reprezentarea drepturilor creditorilor. Comitetul creditorilor, fiind organ reprezentativ şi colegial al creditorilor, exercită sarcinile sale în măsura în care acestea au fost delegate de lege şi de adunarea creditorilor cu excepţia celor pe care le are cea din urmă. De regulă, creditorii sunt convocaţi în adunare de către administrator, iar prima adunare se convoacă prin dispozitivul hotărârii de intentare a procesului de insolvabilitate nu mai târziu de 45 de zile din momentul publicării acesteia. Prima adunare a creditorilor mai este 36

numită adunarea de raportarea deoarece, de regulă, în cadrul acesteia se decide asupra desfăşurării de mai departe a procedurii de lichidare sau a aplicării unei proceduri alternative, decizia fiind luată în baza raportului administratorului. A doua etapă hotărâtoare în desfăşurarea activităţii adunării creditorilor este adunarea de validare, care are loc sub conducerea instanţei de judecată, creditorii fiind convocaţi în cel mult 15 zile de la data adunării de raportarea. În cadrul adunării de validare se examinează creanţele conform cuantumului şi rangului lor, iar examinarea constă în pronunţarea asupra validităţii creanţelor înaintate. Se vor considera validate creanţele care nu au fost contestate de administrator, debitor sau creditor chirografar, sau dacă contestaţiile înaintate au fost înlăturate. Punctul final în validarea creanţelor este înscrierea creanţei în tabelul creanţelor conform valorii şi rangului acesteia. Adunările creditorilor se desfăşoară întotdeauna sub conducerea preşedintelui acesteia, care este ales din rândul creditorilor participanţi la adunare. Desfăşurarea fiecărei adunări a creditorilor este însoţită de întocmirea unui procesverbal, conform art. 68 al Legii insolvabilităţii, în care este consemnat data, locul desfăşurării, ordinea de zi, participanţii la şedinţă şi se expune succint luările de cuvânt şi hotărârile adoptate. În activitatea sa, adunarea creditorilor adoptă hotărâri, acestea se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot ce sunt prezenţi la şedinţă, cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate. Dreptul de vot al creditorilor participanţi este exercitat în dependenţă de natura chestiunilor care se soluţionează în cadrul adunării creditorilor. La adunarea creditorilor unde se soluţionează problemele privind lichidarea masei debitoare, dispun de drept de vot numai creditorii chirografari, cu excepţia creditorilor chirografari de rang inferior care nu au drept de vot la aceasta. La soluţionarea altor chestiuni decât cele privind lichidarea masei debitoare de drept de vot vor dispune şi creditorii cu creanţe garantate. Pentru a fi deliberativă adunarea creditorilor trebuie să întrunească un anumit număr de creditori. Dacă la ordinea de zi este examinarea chestiunilor ce ţin de lichidarea masei debitoare, atunci ea va fi deliberativă dacă la aceasta participă majoritatea absolută a creditorilor cu drept de vot care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor chirografare validate. Iar dacă la ordinea de zi se examinează alte probleme decât cele legate de lichidarea patrimoniului, atunci adunarea se va considera deliberativă dacă la ea participă majoritatea absolută a creditorilor cu drept de vor care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor validate în general. Dacă adunarea creditorilor nu este deliberativă atunci aceasta se convocă repetat şi se va considera deliberativă indiferent de numărul creditorilor prezenţi, dacă există dovada că toţi creditorii au fost notificaţi în modul corespunzător. Pentru soluţionarea altor chestiuni decât cele de pe ordinea de zi a adunării de raportare şi adunării de validare, adunarea creditorilor se poate convoca ulterior la cererea administratorului, a comitetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe constituie cel 37

puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate. Perioada dintre data depunerii cererii de convocare a adunării creditorilor şi data convocării nu trebuie să depăşească două săptămâni. Comitetul creditorilor este cel de-al doilea organ reprezentativ al creditorilor care este o structură executivă şi are atribuţii în soluţionarea problemelor legate de apărarea intereselor creditorilor apărute în alte chestiuni decât cele de competenţa adunării creditorilor. Din textul legii nu este clar obligativitatea constituirii comitetului creditorilor, deoarece se operează cu termenul de „poate”, astfel conform art. 71 al Legii insolvabilităţii, după intentarea procesului de insolvabilitate şi până la adunarea creditorilor instanţa de judecată poate institui comitetul creditorilor. Conform aceluiaşi articol, dacă instanţa de judecată nu instituie un comitet al creditorilor acesta poate fi instituit de adunarea creditorilor. Prin urmare apare întrebarea obligativităţii formării comitetului creditorilor şi existenţei acestui organ ca participant obligatoriu în cadrul procesului civil. Răspunsul la această întrebare poate fi dedus din analiza celor două premize ce duc la necesitatea formării comitetului creditorilor: - necesitatea îndeplinirii unor sarcini specifice delegate de adunarea creditorilor; - imposibilitatea desfăşurării neîntrerupte a lucrărilor adunării creditorilor în cazul unui număr mare de creditori. Dacă numărul creditorilor nu este mare şi permite convocarea şi desfăşurarea lucrărilor sale în orice moment pe parcursul procesului de insolvabilitate atunci nu este nevoie de a crea aparte comitetul creditorilor, cu delegarea unor sarcini aparte, deoarece acestea pot fi îndeplinite propriu-zis de adunarea creditorilor. Dar practica ne arată că în majoritatea cazurilor comitetul creditorilor se formează în mod obligatoriu. Asupra componenţei comitetului creditorilor, numirii sau revocării membrilor acestuia decide adunarea generală la orice etapă a procesului de insolvabilitate, actul respectiv este confirmat prin încheierea instanţei de judecată. În componenţa comitetului creditorilor trebuie să fie incluşi reprezentanţi din toate clasele de creditori, inclusiv şi a salariaţilor, dacă aceştia apar ca creditori chirografari ai debitorului insolvabil. Hotărârile comitetului de creditori se adoptă cu majoritatea simplă a membrilor, cu condiţia că creanţele acestora constituie cel puţin 50% din totalul creanţelor validate. În dreptul comun, conform articolelor 82 şi 112 din codul de procedură civilă, orice cerere adresată instanţei judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instituţiei, numele, domiciliul / reşedinţa părţilor, obiectul cererii şi semnătura. Cererea adresată instanţei judecătoreşti este mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică solicită instituţiei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale. Cererile introductive de instanţă, care sunt cererile prin intermediul cărora se declanşează activităţile instanţei în vederea soluţionării unui litigiu. Cererile indigente sunt acelea care se

38

formulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului procedural cu privire la părţi sau la obiectul sau soluţionarea unor incidente ivite în cursul judecăţii. În baza legii 85:2006 cererea reclamată de reclamantul creditor se numeşte cerere introductivă, cererea formată de pârâtul debitor se numeşte contestaţie. Forma scrisă a cererii introductive şi a contestaţiei este obligatorie forma verbală a cererilor incidentale poate fi aplicată. Principiile procedurii simplificate: • celerităţii; • unităţii şi colectivităţii procedurii; • maximizării averii debitorului; • priorităţii redresării faţă de faliment; • participării active a creditorilor. Efectele cererii introductive: • cererea de chemare în judecată investeşte instanţa cu soluţionarea cererii (creează instanţa); • cererea de chemare determină cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului; • creează starea de litispendenţă; • întrerupe prescripţia; • întrerupe calculul dobânzilor, majorărilor sau penalizărilor de orice fel ori altă cheltuială (accesorii); • produce efectul transmiterii unor acţiuni cu caracter personal asupra moştenitorilor. Cererea debitorului Cererea debitorului persoană fizică sau juridică aflată în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă se face în condiţiile prevăzute în articolele 27-30. debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Subiectivitatea nu poate să fie oportună debitorului pentru că introducerea tardivă a cererii constituie infracţiunea de bancrută simplă, iar depunerea prematură sau cu rea credinţă atrage răspunderea patrimonială a debitorului pentru prejudiciile cauzate. Odată cu cererea introductivă, debitorul trebuie să arate opţiunea între procedura simplificată sau reorganizare. Absenţa sau nedepunerea în termen a unei astfel de opţiuni creează prezumţia că debitorul este de acord cu instituirea procedurii simplificate. Debitorul trebuie să depună o declaraţie din care să rezulte că nu a mai fost în procedură de insolvenţă în ultimii 5 ani. Cererea creditorilor

39

Articolul 3, punct 8 din lege defineşte creditorul ca fiind acel creditor care a formulat şi ia fost admisă totul sau în parte o cerere de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv de creanţe contra debitorului. Pentru promovarea cererii formulate de către creditor(i). Sunt necesare 2 condiţii: a) titularii cererii să aibă calitatea de creditori îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii; b) debitorul împotriva căruia este formulată cererea să se ale în insolvenţă prezumată. Creanţele care justifică aplicarea procedurii de insolvenţă trebuie să îndeplinească aceleaşi convenţii cu cele pentru care se poate începe o executare silită. Compunerea creanţelor Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa atunci când condiţiile primite de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii de insolvenţă. Pentru a opera compensarea legală trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) reciprocitatea obligaţiilor: ambele creanţe să existe între aceleaşi persoane care să fie creditor şi debitor în acelaşi timp una faţă de cealaltă; b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile; c) creanţa care urmează a se compensa să fie certă, lichidă şi exigibilă. Înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor. Procedura de verificare a creanţelor Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidenţelor contabile ale debitorului toţi ceilalţi creditori vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii. Titularii acţiunilor la purtător pot introduce cerere de admitere a creanţelor şi ale actelor de constituire de garanţii. Pentru a putea fi plătite din averea debitorului toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare cu 2 excepţii: a) creanţele constatate prin titluri executorii; b) creanţe bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute de legi speciale. Administratorul judiciar este cel care va verifica fiecare creanţă împreună cu documentele depuse. În cazul procedurii de verificare, administratorul judiciar va cerceta: legitimitatea, valoarea exactă a creanţei, prioritatea.

40

La finalul procedurii de verificare, administratorul judiciar va stabili dacă titularul cererii de admitere a creanţei are legitimitate procesuală pentru formularea creanţei întinderea şi rangul de prioritate al creanţelor. Creanţele negarantate şi părţile negarantate ale creanţelor garantate care nu sunt scadente la data înregistrării cererii de admitere vor fi înscrise în tabelul preliminar de creanţe cu întreaga lor valoare. Înregistrarea şi întocmirea tabelului preliminar de creanţe Odată cu expunerea termenului limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul după caz au obligaţia să întocmească un tabel preliminar de creanţe. Conform articolului 3 punct 16 din lege, tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele născute înainte de deschiderea procedurii curente, scadente, subcondiţie sau în litigiu acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării. În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment. Termenul în care administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să stabilească tabelul preliminar este de maxim 90 de zile în cazul procedurii generale şi de 75 de zile în cazul procedurii simplificate. După întocmire, tabelul preliminar va fi afişat de grefă la tribunalul competent să judece cazul întocmindu-se în aceste sens un proces verbal de afişare. Tabelul preliminar va fi comunicat debitorului. După afişare creditorii înscrişi în tabelul preliminar pot participa la adunările creditorilor. Articolul 72 aliniat 4 din lege obligă administratorul judiciar sau lichidatorul ca după afişarea tabelului să trimită de îndată notificări creditorilor ale căror creanţe sau drepturi de preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar sau au fost înlăturate precizându-se motivele de înlăturare. Contestarea tabelului preliminar Debitorii, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar sau lichidator în tabelul preliminar de creanţe. Termenul de depunere a contestaţiilor este de 10 înainte de data stabilită prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe. Dacă sunt mai multe cereri, judecătorul le va soluţiona toate simultan. Înregistrarea tabelului definitiv După ce toate contestaţiile au fost soluţionate, administratorul judiciar sau lichidatorul va întocmi tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului. Conform articolului 3, prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu sau formulat contestaţii precum şi creanţe admise în cererea soluţionării contestaţilor. 41

Spre deosebire de tabelul preliminar tabelul definitiv nu se comunică nici măcar debitorului. În acest tabel se va arăta suma solicitată, admisă, prioritatea creanţei (garantată sau nu). După înregistrarea tabelului definitiv numai titularii creanţelor înregistraţi în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice alte repartiţii în cadrul procedurii falimentului. Situaţia creditorilor care nu şi-au înregistrat creanţele în termenul prevăzut de lege. Titularul de creanţă anterioară deschiderii procedurii care nu depuse cererea de admitere a creanţelor până la expirarea termenului prevăzut de lege este decăzut de creanţa respectivă din următoarele drepturi: a) dreptul de a participa şi de a vota în carul adunării generale a creditorilor; b) dreptul de a participa la distribuirea de sume în cadrul reorganizării, falimentului; c) dreptul de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaţilor cu răspundere nelimitată ulterior închiderii procedurii. Această decădere poate fi invocată oricând de orice parte interesată. Situaţia unor acte juridice ale debitorului în procedura de insolvenţă Toate acţiunile introduse de administratorul sau lichidator sunt scutite de taxe de timbru. Actele sunt cuprinse în articolul 80: • acte de transfer cu titlu gratuit efectuate în cei 3 ani anterior deschiderii procedurii cu excepţia sponsorizărilor în scop umanitar; • operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului o depăşeşte pe cea primită efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; • actele încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii cu intenţia tuturor părţilor implicate în aceste acte de a sustrage bunurile de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice fel drepturile; • acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau în folosul acestuia efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. Dacă suma pe care creditorul ar putea să o obţină în faliment dacă această sumă este mai mică decât valoarea actuală de transfer; • constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară (negarantată) în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii; • plăţile anticipate ale datoriilor efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată ulterioară; • acte de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor într-o perioadă de 2 ani anteriori deschiderii procedurii.

42

În toate aceste cazuri acţiunea în anulare are ca scop recuperarea tuturor prestaţiilor în folosul averii debitorului şi pentru protejarea drepturilor creditorilor. Termenul pentru introducerea acţiunilor în anulare Acţiunile în anularea actelor frauduloase pot fi introduse de către administratorul judiciar. După caz, în termen de un an de la data întocmirii raportului administratorului dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii. Şi comitetul creditorilor are calitatea procesuală de a introduce la judecător o astfel de acţiune dacă administratorul judiciar sau lichidatorul nu o face. O astfel de acţiune introdusă de comitetul creditorului se stinge ca fiind lipsită de interes în situaţia în care administratorul sau lichidatorul introduce ulterior acţiunea în anulare, deoarece acţiunea comitetului creditorilor este subradierea acţiunii introduse de administratorul sau lichidator. Efectele nulităţii asupra terţului dobânditor Terţul dobânditor în cazul unui transfer patrimonial anulat în conformitate cu articolul 80 va trebuii sa restituie averii debitorului bunul transferat. În cazul în care bunul care trebuie restituit nu mai există, trebuie restituită averii debitorului valoarea bunului de la data transferului efectuat de către debitor. Terţul dobânditor care a restituit averii debitorului fie bunuri, fie valoarea acestuia, va avea o creanţă de aceeaşi valoare împotriva averii debitorului cu condiţia ca terţul să fie acceptat transferul cu bună intenţia, credinţă. În caz contrar terţul dobânditor pierde creanţa sau bunul rezultat din repunerea în situaţia anterioară în favoarea averii debitorului. Reaua credinţă a debitorului dobânditor trebuie dovedită. Terţul dobânditor cu titlu gratuit de bună credinţă va restitui bunurile în starea în care se găsesc, iar în lipsa acestora va restitui diferenţa de valoare cu care s-a îmbogăţit. În cazul terţului dobânditor de rea credinţă, acesta va restitui în toate cazurile întreaga valoare precum şi fructele percepute. Dacă terţul sub-dobânditor este soţ, rudă sau afin până la gradul 4 al debitorului se prezumă relativ ca acesta a cunoscut transferul patrimonial efectuat era susceptibil de a fi anulat. Publicitatea acţiunilor în anulare Pentru a împiedica transferuri în lanţ, articolul 25 din lege prevede că cererea pentru anularea unui transfer cu caracter patrimonial se va nota din oficiu în registrele de publicitate aferente. Situaţia juridică a unor contracte ale debitorului aflate în curs de executare pe timpul desfăşurării procedurii de insolvenţă, articolul 86 din lege prevede că în vederea creşterii la maxim a valorii averii debitorului, administratorul juridic sau lichidatorul poate să menţină sau să denunţe orice contract, încheierile neexpirate sau alte contracte pe termen lung, atât timp cât 43

aceste contracte nu vor fi fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să răspundă în termen de 3 de zile unei notificări ale contractului prin care îi se cere să opteze pentru menţinerea ori denunţarea contractului. În lipsa unui răspuns, administratorul sau lichidatorul nu mai poate solicita executarea contractului, acesta fiind socotit, denunţat. Pe perioada de observaţie cu acordul co-contractaţilor, administratorul judiciar va putea menţine contractele de credit sau va putea modifica clauzele astfel încât acestea să asigure echivalenţa prestaţilor viitoare. Modificările vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Dacă vânzătorul este al unui bun imobil, a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi considerată ca fiind executabilă de către vânzători şi nu poate fi denunţată. În contractul de muncă sau închiriere va putea fi denunţat numai cu respectarea termenului legal de preaviz. Prin derogare de la codul muncii, în procedura simplificată sau în cazul intrării în faliment în procedura generală desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului se va face de urgenţă de către lichidator fără a fi necesară parcurgerea de concediere colectivă dar lichidatorul trebuie să acorde personalului concediat un preaviz de 15 zile lucrătoare. Într-un contract prevăzând plăţi periodice din partea debitorului, menţinerea contractului nul va obliga pe administrator sau lichidator să facă plăţi restante pentru perioadele anterioare deschiderii procedurii. Pentru astfel de plăţi restante se pot formula plăţi restante. Denunţarea contractului (concediu al contractului) Este definit ca fiind actul unilateral al administratorului sau lichidatorului prin care acesta îşi manifestă dorinţa în sensul încetării pentru viitor a efectelor contractelor în cauză. Procedura de reorganizare Reorganizarea judiciară definită în articolul 3 punct 20: „procedura care se aplică debitorului persoană juridică în vederea achitării datoriei acesteia conform programului de plată a creanţelor.” Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan numit plan de reorganizare care poate să prevadă împreună sau separat următoarele: • restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; • restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; • restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului. Planul de reorganizare Are o triplă natură juridică: contractuală, judiciară, legală. Etape: 44

a) propunerea planului de reorganizare (articolul 94); b) comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecător (articolul 98); c) publicitatea planului de reorganizarea (articolul 99); d) votarea (articolul 100); e) confirmarea planului de reorganizare de către judecător (articolul 101); f) executarea planului de reorganizare (articolul 102). A. Propunerea planului de reorganizare Intenţia de a propune un plan de reorganizare. Pot propune un plan următoarele categorii: • debitorul cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor în termen de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe cu condiţia formulării intenţiei de reorganizare dacă procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai multor creditori dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă. • administratorul judiciar la data desemnării sale şi până la îndeplinirea unui termen de 30 zile de la data afişării tabelului definitiv de creanţe cu condiţia să-şi manifeste această intenţie până la votarea raportului prevăzut în articolul 59 aliniat 2. • unul sau mai mulţi creditori care şi-au anunţat intenţia până la votarea raportului prevăzut în articolul 59 aliniat 2 deţinând împreună sau cel puţin 20 % din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe în termen de 30 de zile de la data afişării tabelului definitiv. Actuala reglementare nu mai permite debitorului de a propune un plan de reorganizare dacă nu şi-a declarat starea de insolvenţă. Termenul de depunere a planului de reorganizare este de 30 de zile de la afişarea tabelului definitiv de creanţe. Nedepunerea, nerespectarea termenelor prevăzute de lege pentru depunerea unui plan de reorganizare. Iar depunerea unui plan de către persoanele care nu au calitate procesuală prevăzută de lege pentru depunerea unui astfel de plan duce la decăderea părţilor respective din drepturi de a depune un plan de reorganizare şi în trecerea din dispoziţia judecătorului la procedura falimentului. Conţinutul planului de reorganizare poate să prevadă împreună sau separat următoarele: restructurarea operaţională sau financiară a debitorului, restructurarea corporativă prin modificarea structurii capitalului social, restrângerea activităţii debitorului prin lichidarea unor bunuri. Programul de plată a creanţelor cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor prin raportarea la tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numeral aferente planului de reorganizare. Programul de plată a creanţelor devine un titlu executoriu prin confirmarea planului şi este principalul indicator faţă de care administratorul judiciar raportează buna desfăşurare a reorganizării; cuprinde sumele ce trebuie plătite cu respectarea regulilor: 45

• respectarea creanţelor garantate (nici un creditor nu poate primi mai mult decât cuantumul creanţei recunoscute prin tabelul definitiv); • nici un creditor nu poate primi mai puţin decât în caz de faliment; • toţi creditorii dintr-o grupă sunt îndreptăţiţi la acelaşi procent de recuperare din valoarea absolută recunoscută a creanţelor; • termenul la care debitorul urmează să plătească aceste sume. Modificarea planului de reorganizare – un plan de reorganizare confirmat ulterior intrării în vigoare a noii legislaţii şi a cărui perioadă de executare este mai mică de 3 ani. Calculată de la data confirmării va putea fi modificat prin prelungirea acestui termen cu respectarea legii. Planul de reorganizare al unui termen de executare a fost stabilit sub cel de 2 ani poate fi prelungit până la împlinirea unui termen de 2 ani termen care curge de la data confirmării iniţiale a planului. B. Comunicarea şi admiterea planului de reorganizare de către judecător O copie a planului de reorganizare produs se depune la grefa judecătoriei şi la oficiul registrului unde este înregistrat debitorul. După îndeplinirea procedurii de comunicare (planul se comunică debitorului, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor), judecător va convoca în termen de 20 de zile de la înregistrarea planului propus o şedinţă pentru admiterea sau respingerea planului propus. După o verificare, judecător privind condiţiile de adminisibilitate, judecătorul va propune o sentinţă de admitere sau respingere. După admitere, judecător dispune administratorului judiciar convocarea adunării generale a creditorilor şi a debitorului într-unt termen de 20-25 de zile dar nu înainte de afişarea tabelului definitiv de creanţe. Dacă au fost exprimate mai multe intenţii de depunere a unor planuri de reorganizare judecător va fixa un termen maxim până când aceste planuri pot fi propuse astfel încât votarea să se facă în aceeaşi şedinţă. C. Publicitatea planului de reorganizarea În termen de 5 zile de la admiterea planului de reorganizare, judecător va dispune administratorului judiciar publicarea unui anunţ referitor la propunerea planului în buletinul procedurilor de insolvenţă cu indicarea persoanei, a datei, a datei de confirmare a planului care nu va depăşi 15 zile de la data exprimării votului asupra planului de reorganizare. Din momentul publicării planului de reorganizare, toate părţile interesate sunt socotite că au luat la cunoştinţă atât de planul de reorganizare cât şi de data la cere se va vota. D. Votarea După informarea de către administratorul judiciar privind voturile exprimate în scris începe operaţiunea de votare în funcţie de categoriile distincte de creanţe, fiecare creanţă beneficiind de un vot, un plan este socotit ca fiind acceptat de o categorie de creanţe dacă în 46

categoria respectivă planul este acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie. Un plan este acceptat dacă: • cel puţin 50%+1 din una din categoriile de creanţe care votează separat accepta sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una din categoriile defavorizate să accepte planul; • în cazul în care sunt doar 2 categorii de creditori, planul de reorganizare se consideră acceptat dacă categoriile defavorizate acceptă planul; • dacă ambele categorii sunt defavorizate, planul de reorganizare se consideră acceptat, iar cazul în care categoria cu valoarea totală mai mare a creanţelor a acceptat planul de reorganizare; • dacă o categorie defavorizată respinge planul, nici una din categoriile de rang inferior nu va primi mai puţin decât în faliment. Categoriile de creanţe care votează separat: 1) creditorii cu creanţele garantate; 2) creditorii bugetari; 3) creditorii chirografare stabiliţi conform articolului 96 aliniat 1 (sunt furnizorii de servicii); 4) ceilalţi creditori chirografare. Fiecare creditor, categorie de creditor, trebuie să primească cel puţin cât ar fi primit în procedura falimentului. E. Confirmarea planului de reorganizare de către judecător La data stabilită (cea prevăzută în sentinţă) planul de reorganizare va fi confirmat printr-o sentinţă de către judecător, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: • cel puţin jumătate +1 din categoria de creanţe menţionate în programul de plăţi (creanţele care votează separat) acceptă sau sunt socotite că acceptă planul cu condiţia ca minim una din categoriile defavorizate să accepte planul; • în cazul în care sunt doar 2 categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoriile de creanţe au valoarea totală cea mai mare acceptă planul; • fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin acest plan. Destinatarii pot fi propuse şi chiar admise mai multe planuri de reorganizare, doar un singur plan poate fi confirmat. După confirmare, nu mai este legal admisă propunerea, admiterea, votarea sau confirmarea oricărui alt plan de reorganizare.

47

Dacă nu este confirmat nici un plan de reorganizare şi termenul a expirat, judecător va dispune de îndată începerea procedurii falimentului (articolul 107). F. Executarea planului de reorganizare (articolul 102). Sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător. În sinteza în care debitorul nu se conformează planului sau desfăşurarea activităţii debitorului aduce pierderea averii sale, administratorul judiciar, comitetul creditorilor sau oricare creditor precum şi administratorului special pot solicita oricând judecătorului să aprobe intrarea în faliment. Înregistrarea unei astfel de cerere nu suspendă continuarea activităţii debitorului până când judecătorul nu dispune în acest sens. În planul de reorganizare se precizează în programul de plăţi cheltuielile administrative (remunerarea experţilor şi lichidatorilor) şi cum se face plata acelei plăţi.

CAPITOLUL II. PLANUL DE INSOLVABILITATE 2.1 Noţiunea şi rolul planului în cadrul procesului de insolvabilitate In redacţia reglementărilor anterioare a Legii cu privire la faliment din 1992, care ulterior a fost inlocuită prin Legea cu privire la faliment din 1996, procedura planului purta numele de procedura de reorganizare. Din punct de vedere terminologic o asemenea denumire era incorectă, luand in considerare traducerea exactă a textului legii germane “Reorganisationsverfahren” . Conform definiţiei date in dicţionarul explicativ al limbii romane, reorganizare inseamnă reprofilare, restructurare, (inv.) reorganizaţie. (~ unei instituţii.) Acţiunea de a reorganiza ţi rezultatul ei; nouă organizare şi făcea confuzie cu instituţia reorganizării unei intreprinderi din SRL in SA , astfel mai oportun ar fi utilizarea termenului de redresare. Considerăm că modelul 48

german de terminologie nu trebuie să fie imitat mecanic, ci trebuie să fie adoptat in spirtul său. Conform dicţionarului explicativ al limbii romane, a redresa vb. -1. a (se) indrepta, a (se) normaliza, a (se) reface,16 (Situaţia intreprinderii s-a ~ sub aspect economic.) a aduce sau a reveni la poziţia, la funcţionarea normală după o perturbaţie accidental. Iar această noţiune este mai aproape de conceptual procedurii planului. Reglementarea actuală ca şi cea precedentă a fost profund inspirată de legislaţia germană. In Germania in anul 1999 a intrat in vigoare Actul “Insolvenzordnung InO” care de fapt restructurează instituţia reorganizării şi-i redă o nouă conotaţie in cap 6 al legii art. 217 sub denumirea de “ insolvenzpaln”. 17 Făcand o analiză asupra textului legii pot afirma că Legea insolvabilităţii din 2001 este perfect armonizată cu terminologia şi instituţiile din Actul German. Din punct de vedere legal, legiuitorul defineşte procedura planului ca “fiind procedură aplicabilă debitorului in cadrul procesului de insolvabilitate, reprezentand modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare”; Referitor la caracterul juridic a planului de insolvabilitate HansOtto Bartels, Preşedintele Tribunalului din Aurich il consideră controversat. Pe de o parte, el indică existenţa elementelor unui acord care este caracterizat prin contract , dar pe de altă parte comportă un caracter puternic de drept procesual. Această părere este anunţată prin faptul că procedura de redresare este posibilă doar in cazul procedurii de insolvabilitate iar planul devine valabil doar după confirmarea lui de către instanţa de judecată. In acest sens este exprimată opinia lui N. Ţăndăreanu care consideră ca natura juridică a planului este analizată ca un “contract de sine stătător cu caracterele şi efectele specifice” 18 datorită faptului că majoritateacreditorilor acceptă planul. De asemenea, s-a mai statuat că reorganizarea evidenţiază şi o latură judiciară, in toate fazele specifice planului de la propunerea sa şi pe tot parcursul desfăşurării reorganizării.19 Intr-o altă opinie exprimată in literatura de specialitate s-a statuat că planul, fiind fără indoială un act juridic se impune a se face aplicarea principiilor aplicabile actelor juridice, astfel că deşi la incheierea acestuia participă pe de o parte debitorul, iar pe de altă parte creditorii, totuşi din punct de vedere al numărului de părţi, planul este un act juridic multilateral.20 Autorul opiniei expuse mai sus a concluzionat că planul de reorganizare este un act juridic multilateral cu o natură complexă, şi anume convenţională fiind incheiată intre creditor şi debitor, jurisdicţională şi legală. In final o altă opiniei care este mai apropiată de considerentele noastre este dată de Ioan Adam şi Codruţ Nicolae Savu care determină ca planul are o natură juridică a unui act de procedură sui generic specific procedurii reorganizării judiciare, un act care 16

http://dexonline.ro/ Bundesgesetzblatt 1994 I S.2866 18 N. Ţăndăreanu, „Procedura reorganizării judiciare”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000, pag.220 19 Ibidem pag 220 20 I. Schiau, „Regimul juridic al insolvenţei comerciale”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, pag. 203 49 17

dacă nu este propus in interiorul termenelor conduce la decădere din dreptul de a depune planul. 21 Potrivit Legii nr. 632/2001, după intentare, procesul de insolvabilitate se desfăşoară in continuare ca un proces de lichidare a patrimoniului (bunurilor) debitorului şi de repartizare intre creditori a banilor obţinuţi. Dacă insă debitorul sau administratorul propune planul, iar adunarea creditorilor şi instanţa de judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului. 22 Procedura planului ca alternativă a procedurii de lichidarea a patrimoniului este reglementată de articolele 163 – 199 ale Legii insolvabilităţii, şi constituie o activitate extrajudiciară a subiecţilor imputerniciţi in care instanţa de judecată are doar rol de supraveghere a acestei activităţi. Pentru a decide care dintre aceste două proceduri trebuie aplicată, instanţa trebuie să procedeze in funcţie de circumstanţele cunoscute la examinarea cazului. Rezultatul unei verificări efectuate de administratorul insolvabilităţii sau de specialiştii pe care acesta i-a selectat poate duce la concluzia că restabilirea solvabilităţii debitorului şi, respectiv, aplicarea procedurii planului sunt posibile, ori că trebuie să se procedeze la lichidarea patrimoniului. Din moment ce legea consideră că oricare dintre modalităţile procedurii este un mijloc adecvat atingerii acestui scop, este clar că nu se poate accepta ideea că redresarea insolvabilităţii ar fi prioritară satisfacerii creanţelor creditorilor, cu toate că legiuitorul in art. 22 alin.(3) , prevede că in cazul existenţei unui temei special de intentare a unui proces de insolvabilitate, precum este supraindatorarea debitorului, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor, deoarece acest lucru ar duce la transformarea unui mijloc precum este redresarea in scopul final allegii, care este satisfacerea creanţelor creditorilor. In opinia d-lui doctor profesor N. Roşca procesul de insolvabilitate include două faze: una are ca scop redresarea adică restabilirea solvabilităţii debitorului şi se numeşte procedura planului, alta numită procedura de lichidare a patrimoniului, are ca scop vanzarea bunurilor debitorului, impărţirea intre creditori a sumelor obţinute, lichidarea statutului de intreprinzător al debitorului şi radierea lui din Registrul de stat. 23 Prima fază poate fi aplicată numai in cazurile stabilite şi cu respectarea procedurii legale. Procedura de lichidare se aplică intotdeauna cand nu există temei de redresarea debitorului, precum şi atunci cand procedura planului nu şi-a atins scopul.24 Procedura planului are cel puţin două justificări: pe de o parte, este păstrat intreprinzătorul ca subiect de drept, acordandu-i-se şansa unui nou inceput, iar, pe de altă parte, procedura permite creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decat ar fi 21

Ioan Adam, Codruţ Nicolae, „Legea Procedurii Insolvenţei. Comentarii si Explicaţii”, Ed. ALL Beck, Bucureşti,

2006, pag. 610 22 Gh. Piperea, „Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea” Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, pag. 36-27 23

Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, „Dreptul Afacerilor” Volumul I, Tipografia Centrală, Chişinău, 2004, pag. 418

24

David Sorin, „Procedura reorganizării judiciare. in „Revista de drept commercial” nr. 5, 1996, pag. 53 50

obţinut printr-o simplă lichidare25. Prin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat in incetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui.26 Procedura planului este indreptată spre asigurarea protecţiei echitabile a creditorului şi, totodată, oferirea posibilităţii practice pentru redresarea debitorului in cazurile in care interesele creditorilor şi necesităţile sociale sunt mai bine servite prin menţinerea in funcţiune a debitorului onest, decat prin lichidarea lui, deci pentru acordarea acestuia posibilităţii unui nou start economic după eşecul financiar suferit. Procedurii planului ii sunt specifice următoarele caractere: - Caracter unitar – adică planul reprezintă un tot-intreg, o totalitate de masuri care urmează a fi aplicate in modul prevăzut de plan pentru atingerea unor rezultate mai bune. Vom vedea că in cazul cand sunt propuse mai multe planuri creditorii vor decide care dintre acestea se va aplica. - Caracter real – măsurile propuse in plan trebuie să fie realizabile, şi să fie posibilă implementarea pe deplin in practică. - Caracter flexibil –deoarece situaţia economică şi financiară se poate schimba in orice moment, daca apare necesitatea participanţii pot propune modificarea măsurilor prevăzute in plan, excluderea unor masuri sau aplicarea unor noi masuri in scopul atingerii scopului procedurii planului. - Conţinut detaliat – textul planului trebuie sa descrie pe deplin şi detaliat masurile ce vor fi aplicate debitorului insolvabil. Nu se admite ca să existe lacune in plan. Scopul principal al procedurii declarării insolvabilităţii este protejarea intereselor creditorilor in condiţiile in care debitorul creanţei devine insolvabil. Totuşi in cadrul aplicării procedurii planului nu doar creditorii beneficiază de avantaje dar şi debitorul insolvabil, şi anume: · Menţinerea in circuitul de afaceri a debitorului onest, aflat intr-o situaţie de dificultate financiară reparabilă (debitorul are posibilitatea de a-şi continua activitatea, cu conformarea insă faţă de condiţiile stabilite prin planul de reorganizare); · Recuperarea, intr-o măsură mai ridicată decat in cazul falimentului, a creanţelor; · Menţinerea locurilor de munca, cel puţin pentru o parte din angajaţi; · In relaţia cu debitorul aflat in procedura de reorganizare judiciară, furnizorii nu ar trebui să fie afectaţi; In acelaşi timp prin aplicarea procedurii planului pot fi anunţate şi unele dezavantaje, cum ar fi: · Procedura de confirmare a planului se dovedeşte a fi deosebit de complexă ; · Reale inconveniente pentru creditor: suspendarea urmăririlor individuale contra debitorului, ingheţarea creanţei la valoarea sa nominală din momentul deschiderii procedurii; · Practica arată că debitorii cu o cifră de afaceri redusă şi cu un active limitat nu au şanse reale de reorganizare

25 26

Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Op. Cit., 2004 pag. 419 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, „Curs de drept comercial. Curs universitar” ASEM, Chişinău, 2006, pag. 233 51

Conform prevederilor art. 165 din data aplicării procedurii planului, in denumirea oficială a debitorului se foloseşte sintagma “in procedura planului” sau “care se află in procedura planului”.27 In dreptul american, procedura reorganizării a fost introdusa cu scopul de a salva o intreprindere comerciala care valorează mai mult in cazul in care este menţinuta in funcţiune, decat in cazul in care ar fi lichidata. In acest scop, interesele creditorilor se subordonează ideii de salvare a intreprinderii. In dreptul francez, art. 1 din legea privind redresarea si lichidarea judiciara a intreprinderilor stabileşte scopurile procedurii de redresare ca fiind salvarea intreprinderilor, menţinerea forţei de munca şi a activităţii, lichidarea pasivului. Ocrotirea intereselor creditorilor se realizează nu in primul rand, ci tot intr-o teza subsidiara faţa de salvarea intreprinderii.28 In dreptul nostru, procedura reorganizării serveşte in egala măsura scopurilor economice şi sociale, după cum se afirmă in doctrină. Comerciantul aflat in dificultate este ajutat să se redreseze şi să-şi continue activitatea comerciala intreprinsă, ceea ce serveşte scopului economic, iar forţa de munca angajata de el nu pierde complet sursa de venit, deci locul de munca, ceea ce conturează scopul social.

2.2 Propunerea proiectului planului de insolvabilitate Intocmirea planului de redresare este o activitate de un interes major deoarece prezintă soluţii pentru debitor de a ieşi din impas. De aceea proiectul planului trebuie să corespundă intocmai cerinţelor legale reglementate la art. 168-178 din Legea insolvabilităţii dar şi cerinţelor inaintate de creditori. Astfel la elaborarea planului este important să fie implicaţi profesionişti in domeniul contabilităţii, management, marketing, jurişti pentru a efectua o analiză financiară multilaterală a tuturor factorilor care pot influenţa tabelul de creanţe. Aplicarea procedurii planului este decisă de adunarea creditorilor in urma adoptării hotărarii acesteia. Hotărarea adunării creditorilor de aplicare a procedurii planului constituie temei pentru instanţa de judecată de a adopta o incheiere privind aplicarea procedurii planului in baza căreia se derulează procedura planului. Incheierea instanţei de judecată privind aplicarea procedurii planului semnifică doar inceputul procedurii de aplicare a planului, care abia după aceasta este propus şi examinat. In ceea ce priveşte durata procedurii planului legiuitorul prevede o regulă generală şi două excepţii. Astfel regula generală menţionează faptul că durata procedurii planului nu poate depăşi 3 ani şi este stabilită in baza hotărarii adunării creditorilor. Prima excepţia este redată la art. 164 alin (2) al Legii Insolvabilităţii durata procedurii planului poate fi stabilită pe un termen 27

Legea insolvabilitatii nr. 632/2001 Anuradha Sen, „The bankruptcy laws:comparing France, USA and UK” articol http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=912931& , pag. 3 52 28

de pană la 5 ani, in cazul cand debitorul este de importanţă vitală pentru economia naţională şi este prelungită doar prin hotărare de Guvern. A doua excepţie este redată in cazul in care termenul de 5 ani nu a fost suficient pentru finalizarea procedurii planului, iar lichidarea debitorului ar putea avea un impact negativ asupra economiei naţionale, acest termen se prelungeşte, prin hotărare de Guvern, pană la 3 ani. O reglementare importanţă este redată la art. 164 al Legii insolvabilităţii care stabileşte criterii exhaustive de neadmitere a aplicării procedurii planului de către instanţa de judecată dacă: a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată; b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului depus de către debitor, nu pot fi executate; c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate inlătura sau nu le inlătură in termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată. La fel incheierea instanţei de judecată privind aplicarea procedurii planului sau neadmiterea aplicării procedurii planului poate fi atacată cu recurs de persoana care a depus planul sau de creditori. Prevederile art. 164 al Legii Insolvabilităţii stabileşte efectele aplicării procedurii planului: · In cazul in care planul prevede redresarea solvabilităţii debitorului, prin incheierea instanţei de judecată, se instituie moratoriu asupra executării obligaţiilor pecuniare ale creditorilor şi a obligaţiilor fiscale pe un termen de pană la 180 de zile, cu excepţiile stabilite de prezenta lege. · Moratoriul se aplică creanţelor a căror scadenţă a survenit pană la data aplicării procedurii planului. · Moratoriul privind satisfacerea creanţelor creditorilor nu se aplică creanţelor privind plata salariilor, pensiilor alimentare, creanţelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătăţii angajaţilor sau creanţelor in legătură cu decesul acestora, precum şi creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit in perioada de după aplicarea procedurii planului. · Pe perioada acţiunii moratoriului, prevederile art. 90, care interzic executarea silită din masa debitoare pentru creditorii chirografari in mod individual sunt aplicate. Subiecţii care au dreptul de a propune proiectul planului sunt menţionaţi la art 168 al (1) , unde expres este prevăzut că doar administratorul şi debitorul sunt indreptăţiţi să depună planul in instanţa de judecată. In cadrul procesului de insolvabilitate, cei doi subiecţi de drept pot inainta proiectul in etape diferite, astfel: debitorul depune planul o dată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea introductivă a creditorilor, ori intr-o cerere expresă adresată instanţei de judecată pină la şedinţa de distribuire. 53

administratorul elaborează un plan doar la cererea adunării creditorilor şi il depune in instanţa de judecată iar la elaborarea planului pot contribui comitetul creditorilor, dacă este format, reprezentanţii angajaţilor şi debitorul. Referitor la termen, proiectul planului poate fi elaborat şi propus instanţei de către debitor sau administrator in 90 de zile de la data solicitării. Instanţa poate prelungi, cu titlu de excepţie, termenul de elaborare şi de propunere a planului cu incă 30 de zile. Debitorul este indreptăţit să propună un proiect al planului pe care 1-a elaborat o dată cu cererea introductivă sau odată cu referinţa, dacă cererea introductivă este depusă de creditori. De asemenea, debitorul poate să propună proiectul planului şi după data depunerii cererii sau referinţei, dar in limitele admise la art. 168 alin. (2), adică nu mai tarziu de şedinţa de distribuirea masei debitoare. Debitorul la data inaintarea cererii introductive poate cere aplicarea procedurii planului. El poate propune un plan concret de acţiuni ce urmează a fi efectuate. In acest scop, debitorul este indreptăţit să ceară instanţei să i se păstreze dreptul de a administra afacerile şi de a dispune de patrimoniu pe perioada procedurii planului. Dacă instanţa ajunge la concluzia că planul propus de debitor este realizabil, iar realizarea lui nu duce la inrăutăţirea situaţiei creditorilor, in comparaţie cu ceea aplicării procedurii de lichidare a patrimoniului, poate accepta administrarea patrimoniului de către debitorul, care va fi in continuare titularul dreptului. Administratorul spre deosebire de debitor elaborează un plan doar la cererea adunării creditorilor şi il depune in instanţa de judecată intr-un termen rezonabil. Dacă administratorul intarzie cu depunerea planului mai mult de 90 de zile, instanţa de judecată poate decide lichidarea debitorului sau la cererea administratorului sau debitorului poate prelungi termenul de prezentare cu 30 de zile. Considerăm că rolul administratorului in cadrul propunerii proiectului planului este diminuat, de aceea propunerea de lege ferenda ar fi extinderea dreptului administratorului de a propunerea proiectul planului din propria iniţiativă şi nu doar la cererea adunării creditorilor. La fel ar fi oportună indicarea exhaustivă a drepturilor şi obligaţiilor administratorului, deoarece procedura planului este o instituţie deosebită care necesită o implicare activă din partea administratorului.29 Conform legii franceze privind redresare şi lichidarea a intreprinderilor, planul de redresare sau de lichidare este propus de administrator art. 18 in procesul obişnuit şi de creditori in procesul simplificat art. 145. In cea de a doua ipoteză, dacă debitorul este o societate comercială, planul de reorganizare poate emana şi de la asociatul majoritar. In procedura Bankruptcy, debitorul in posesie trebuie să elaboreze şi să prezinte un plan de reorganizare in 120 de zile de la inregistrarea cererii introductive, dar termenul poate fi prelungit, la cererea lui justificată. Dacă debitorul nu a prezentat un plan, in acest termen, oricare creditor sau comitetul creditorilor va propune un plan.30 29

Ion Turcu, “Tratat de insolvenţă”, Ed. C. H. Beck ,Bucureşti, 2006, pag. 474 In SUA, Actul care reglementează insolvabilitatea: „Bankruptcy Reform Act” of 1978, (Pub.L. 95-598, 92 Stat. 2549, November 6, 1978) http://www.uscourts.gov/FederalCourts/Bankruptcy/BankruptcyResources.aspx 54 30

2.3 Structura, conţinutul şi forma planului de insolvabilitate Actuala reglementare a Legii insolvabilităţii stabileşte în cadrul art. 169 şi art.170 prevederi referitoare la structură şi conţinut. Astfel, în ceea ce priveşte structura planului, el trebuie să fie compus din două părţi: ·partea descriptivă ·partea organizatorică. Partea descriptivă indică măsurile care au fost şi vor fi întreprinse, inclusiv temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante pentru ca creditorii să decidă asupra planului şi ca instanţa de judecată să-1 confirme. La fel ea este destinată să furnizeze informaţii cu privire la creditorii întreprinderii , care le va permite să decidă dacă un plan de insolvenţă propus este acceptabil. Acesta include, de asemenea, o schiţă a situaţiei financiare curente a afacerii şi o analiză a cauzelor ce au dus la insolvabilitate. La fel trebuie să conţină o descriere generală a modificărilor necesare pentru a transforma compania. Aceasta poate include o recomandare de a vinde filialele sau sucursalele ale societăţii insolvabile dacă afacerea lor nu mai este compatibilă cu principalele activităţi ale debitorului. În partea organizatorică, se stabileşte modalitatea de modificare, prin intermediul planului, a statutului 55

juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate. La acest capitol legiuitorul a admis o eroare, dacă să facem o comparaţiei cu legislaţia germană care de fapt a stat la baza legislaţiei privind insolvabilitate. Astfel în legislaţia germană planul este structurat în “declaratory and a constructive part” ceea ce în traducere ar fi partea declarativă şi constructivă. 31 Eroarea legiuitorului moldav constă în faptul că atunci cînd a efectuat traducerea, o parte din sensul părţii organizatorice a fost omis şi anume faptul că în cadrul acestei părţi trebuie să indice cum va fi afectaţi creditorii prin soluţiile date de plan. Legiuitorul prevede doar schimbarea statutului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate. În plan trebui să fie definite în mod clar regulile generale pentru reducerea sau eliminarea obligaţiilor pecuniare şi termenii de amânare a plaţilor pentru obligaţii. Conform prevederilor art. 163 din Legea Insolvabilităţii legiuitorul admite în conţinutul planului, derogări de la principiile legii. Acest aspect a fost sesizat în cazul procesului de insolvabilitate intentat companiei SA „Mecons”, în care principiile anunţate în Planul de redresare, care erau diferite de principiile legii insolvabilităţii, au prevalat. Legiuitorul prevede la art. 170 al Legii Insolvabilităţii varietăţile planului şi anume el indică că planul poate să prevadă: a) redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului; b) lichidarea patrimoniului întreprinderii; c) transmiterea întreprinderii sau a unei părţi din ea către un alt titular. Prin interpretarea textelor legale, putem desprinde două tipuri de planuri: unul care tinde să restabilească solvabilitatea debitorului şi altul care prevede lichidarea debitorului printr-o modalitate deosebită de stingere a obligaţiilor faţă de creditori, inclusiv prin transmiterea întreprinderii, ca un complex patrimonial unic, către un nou proprietar, la care se transferă şi creanţele creditorilor nesatisfăcuţi.32 O asemenea prevedere există şi în legislaţia română însă sub denumirea planul de reorganizare “lichidarea tuturor bunurilor averii debitoare”, care este supus multor critici. Altfel Ion Turcu menţionează că reorganizarea prin lichidarea totală este o eroare şi este greu de înţeles în acest context conţinutul planului de lichidare. 33 Considerăm oportun de a indica expres că planul poate cuprinde o combinaţie a celor trei categorii de planul. Datorită complexităţii activităţii întreprinderilor, în cadrul unui plan pot fi realizate concomitent soluţii pentru redresare şi lichidare. Astfel procedura planului întreprins în cadrul unei companii ar avantaja şi activitatea debitorului şi ar fi posibilă satisfacerea integrală a creanţelor creditorilor.34 31

Eva Maria Huntemann, „German Insolvency Code Shows Chapter 11 Influence”

aticol http://www.turnaround.org/Publications/Articles.aspx?objectID=2846 32

Алексей Кулешов, „Главный специалист-эксперт отдела корпоративного законодательства департамента

корпоративного законодательства Минэкономразвития РФ”, articol http://www.toso.ru/page393.html 33 34

Ion Turcu, „Falimentul. Actuala procedură. Tratat”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 411 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Op. Cit., 2004 pag. 421 56

Conform prevederilor legale planul trebuie să prevadă în mod expres: a) Mărimea creanţelor şi modul lor de achitare sau de compensare. Pentru elaborarea planului, trebuie să se cunoască masa pasivă a debitorului în scopul acesta, se elaborează tabelul de creanţe, în care se indică şi valoarea creanţelor nevalidate, contestate în instanţă, ca acesta să le ia în considerare dacă va admite cerinţa creditorului. Dacă satisfacerea creanţelor creditorilor urmează să fie efectuată din veniturile întreprinderii, administrată în continuare de către debitor sau de o terţă persoană, la plan se va anexa un tablou al patrimoniului, în care, în cazul confirmării lui, se va indica valoarea bunurilor şi obligaţiilor debitorului. Suplimentar, se va specifica cuantumul eventualelor cheltuieli şi venituri, din perioada de satisfacere a creanţelor creditorilor, în a căror consecutivitate urmează să fie restabilită solvabilitatea întreprinderii în cadrul executării planului. O altă posibilitate de a satisface creanţele constă în convertirea lor în părţi sociale sau în acţiuni; b) eventualele garanţii acordate fiecărei clase de creditori, c) indicarea claselor de creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în alt mod prin plan; d) despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării; e) măsurile care vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii. În plan trebuie să se indice opinia elaboratorilor asupra oportunităţii păstrării dreptului debitorului de a-şi administra afacerile sau transmiterii acestui drept către un administrator. Dacă în plan sunt prevăzute disponibilizări de personal, trebuie să se arate măsurile care vor fi aplicate pentru reorientarea lui profesională, sumele care urmează a fi plătite celor disponibilizaţi. f) Modul şi persoana căreia vor putea fi vândute - parţial sau total, separat sau în bloc bunurile debitorului, efectele obţinute prin aceasta, mai ales în ceea ce priveşte continuarea utilizării unor părţi din întreprinderea debitorului, folosirea salariaţilor şi satisfacerea creditorilor, precum şi proiectele financiare pe care se întemeiază posibilitatea de realizare a planului. În cazul când debitorul urmează să-şi continue activitatea, planul specifică modalităţile de achitare a datoriilor debitorului, perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.35 Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice” nr.34 din 22.11.2004 planul va prevedea: a) redresarea şi continuarea activităţii debitorului prin restabilirea solvabilităţii care va specifica modalităţile de achitare a datoriilor debitorului, măsurile de restructurare sau 35

Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Op. Cit., 2004 pag. 421 57

consolidare a pasivului debitorului, propunerile de reeşalonare a unor datorii, de diminuare a valorii acestora sau de convertire a lor în titluri de participare la capitolul social al debitorului, măsurile de restructurare operaţională şi financiară a debitorului prin majorarea capitalului social, majorarea sau reducerile de preţuri, sporirea producţiei, îmbunătăţirea calităţii, schimbarea profilului întreprinderii etc., măsurile de restructurare a personalului debitorului, reorientarea profesională, substituirea conducerii debitorului ş.a. În cazul în care planul prevede redresarea solvabilităţii debitorului, instanţa de judecată prin aceeaşi încheiere de aplicare a procedurii planului (art.164 din Lege) sau printr-o încheiere separată va institui un moratoriu asupra executării obligaţiunilor pecuniare ale creditorilor şi a obligaţiilor fiscale pe un termen de până la 180 de zile. Moratoriul nu se aplică creanţelor privind plata salariilor, pensiilor alimentare, creanţelor privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătăţii angajaţilor sau creanţelor în legătură cu decesul acestora, precum şi creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit în perioada de după aplicarea procedurii planului. b) lichidarea patrimoniului întreprinderii. În acest sens proiectul planului trebuie să prevadă în mod detaliat: măsurile de stingere a creanţelor creditorilor sau compensarea lor întrun alt mod în părţi în capitalul social al debitorului, garanţiile care vor putea fi oferite fiecărei categorii de creditori,cu excepţia creditorilor garantaţi sau privilegiaţi; care creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate de plan, ce despăgubiri urmează a fi oferite tuturor creditorilor în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul de pricinuire a eventualelor daune prin neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaţiilor trasate în plan; cum şi cui va putea fi vândută, în ce mod, averea debitorului; efectele ce vor putea fi obţinute prin vânzarea întreprinderii (parţial sau în bloc); folosirea salariaţilor etc. Conform prevederilor art. 164 alin. (3) instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă: a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată; b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului depus de către debitor, nu pot fi executate; c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată. În aliniatul 4 al aceluiaşi articol este menţionat că încheierea instanţei de judecată privind aplicarea procedurii planului sau neadmiterea aplicării procedurii planului poate fi atacată cu recurs de persoana care a depus planul sau de creditori. Hot. Plenului CSJ “Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice” nr.34 din 22.11.2004 Art. 164 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001. 58

În cazul când se hotărăşte redresarea solvabilităţii debitorului, planul urmează să conţină modalităţile de achitare a datoriilor debitorului, perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.36 La aplicarea procedurii planului realizat prin lichidarea şi distribuirea masei debitoare, dacă există pericolul prejudicierii acesteia, instanţa de judecată poate, la solicitarea debitorului sau a administratorului, dispune suspendarea lichidării şi valorificării procedurii planului. La fel conform prevederilor art. 175 la plan se va anexa un tablou al patrimoniului, în care, în cazul confirmării lui, se va indica valoarea bunurilor şi obligaţiilor debitorului dacă satisfacerea creanţelor creditorilor urmează să fie efectuată din veniturile întreprinderii, administrată în continuare de către debitor sau de o terţă persoană,. Suplimentar, se va specifica cuantumul eventualelor cheltuieli şi venituri, din perioada de satisfacere a creanţelor creditorilor, în a căror consecutivitate urmează să fie restabilită solvabilitatea întreprinderii în cadrul executării planului. Astfel, în temeiul tabelelor de creanţe, are loc votarea şi respective luarea celor mai importante decizii în privinţa procesului de insolvabilitate al debitorului. Conform reglementărilor române planul de reorganizare va cuprinde: categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate; tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate; dacă şi în ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociaţii din societăţile în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societăţile în comandită vor fi descărcaţi de răspundere; ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula la data propunerii planului; măsurile de punere în aplicare a planului, în condiţiile art.92 alin.(5) din Legea nr.64/1995; durata de aplicare a planului de redresare. Planul de reorganizare este supus confirmării judecătorului-sindic. El va fi publicat în Monitorul Oficial şi în două ziare, de largă circulaţie, precum şi aprobării participanţilor la desfăşurarea procedurii, iar durata sa de aplicare nu poate depăşi 3 ani de la data confirmării.37

36

37

V.Furdui, „Falimentul – concept şi reglementări actuale”, Ed. TISH, Chişinău, 2004, pag. 57

În România, legea care reglementează insolvenţa: „Legea privind procedura insolventei” legea nr. 85/2006 consolidata 2010, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 359 din 21 aprilie 2006 59

2.4 Planul de insolvabilitate în sistemul de drept comparat În epoca modernă s-au produs importante modificări în reglementarea procedurilor de insolvenţă şi chiar reformulări ale principiilor care guvernează aceste proceduri. Dezbaterile recente împart procedurile de insolvenţă în două mari categorii: cele favorabile creditorilor, care încurajează lichidarea debitorului insolvent, având ca principal exemplu legislaţia din Marea Britanii, şi cele favorabile debitorilor, care dau o şansă de redresare debitorilor insolvent, având ca exemplu legislaţia din Statele Unite ale Americii. Identificarea celui mai eficient sistem de insolvenţă a constituit un motiv de dezbateri active, având ca rezultat un puternic val de reforme în domeniu. Procedura reorganizării în S.U.A. este un exemplu pentru multe state. Procedura falimentului se desfăşoară în exclusivitate în curţile federale în conformitate cu prevederile titlului 11 din Codul Statelor Unite („Codul Falimentului”) şi se aplică procedurilor de reorganizare şi de faliment pentru societăţi asociaţii, precum şi pentru persoane fizice. Procedura reorganizării se declanşează prin înaintarea unei cereri de către debitor, acesta nefiind obligat să se afle în stare de insolvenţă, ci doar să îndeplinească anumite criterii care să-l califice pentru a declanşa procedura. De asemenea procedura reorganizării poate fi solicitată de oricare parte interesată şi respectă aceleaşi prevederi ca şi în cazul procedurii declanşate de debitor. Un aspect important este reprezentat de faptul că debitorului îi este permisă coordonarea activităţii în 60

timpul acestei proceduri şi are dreptul exclusiv pentru o perioada de timp determinată de a propune un plan de reorganizare. Instanţele competente pot numi un administrator în cazul conducerii defectuoase a businessului, în cazuri de frauda sau de conflict de interese, precum şi în alte cauze bine întemeiate, la solicitarea unui creditor sau a oricărei părţi interesate. În cazul în care nu se impune numirea unui administrator, instanţa poate numi un investigator care sa verifice presupusa administrare defectuoasa sau un funcţionar cu experienţa în restructurare, care sa se ocupe de reorganizarea debitorului. Activitatea debitorului, precum şi reorganizarea acestuia sunt supravegheate de una sau mai multe adunări ale creditorilor care au dreptul să verifice activitatea anterioara a debitorului, precum şi să monitorizeze activitatea curentă. Planul propus de reorganizare este supus aprobării creditorilor şi instanţei şi trebuie să conţină anumite informaţii obligatorii astfel cum acestea sunt enumerate de lege. Planul se va considera aprobat de creditori în urma votului favorabil al acestora pe categorii de creditori. Codul Falimentului permite şi realizarea unui plan accelerat de reorganizare, care presupune negocierea şi acceptarea acestui plan anterior înaintării cererii de reorganizare către instanţa competentă. 38 Durata în timp şi costurile sunt mult mai reduse în cazul unei asemenea proceduri faţă de procedura normală, în care cererea de reorganizare se înaintează fără a ajunge la o înţelegere cu principalii creditori. Procedura reorganizării în Franţa este reglementata de Codul Comercial Francez şi se aplica societăţilor, persoanelor fizice autorizate, comercianţilor, precum şi fermierilor şi meşteşugarilor. Procedura reorganizării este atât voluntară, cat si juridică, iar aceasta din urmă poate fi declanşată atât de debitor, cât şi de orice creditor cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege pentru a se deschide procedura. Procedura voluntară de reorganizare se declanşează atunci când debitorul experimentează dificultăţi financiare, economice sau juridice dar nu este în stare de insolvenţă şi solicită instanţei să numească un administrator judiciar care să ajute managementul debitorului în negocierile cu creditorii. Rolul administratorului judiciar este doar de a face sugestii şi de a convinge creditorii să negocieze cu debitorul, iar deciziile acestuia nu au o forţă legala sau administrativă. Debitorul poate de asemenea să ceara numirea unui conciliator în scopul negocierii unei reorganizări voluntare. În măsura în care instanţa consideră că dificultăţile financiare ale debitorului pot fi depăşite, aceasta va numi un conciliator pentru o perioada de maxim patru luni, cu posibilitatea de a prelungi mandatul acestuia pentru încă o luna. Dacă debitorul si conciliatorul ajung la o înţelegere cu creditorii se poate cere aprobarea instanţei pentru această înţelegere, însa aceasta aprobare nu are consecinţe legale ci doar de sprijin moral al parţilor. Debitorul poate să ceară instanţei de asemenea şi ratificarea acordului, situaţie în care acesta devine public şi îi conferă acestuia forţa legală a unei hotărâri judecătoreşti. De asemenea, 38

Bankruptcy Reform Act of 1978 USA (Pub.L. 95-598, 92 Stat. 2549, November 6, 1978) 61

reprezentanţii legali ai debitorului pot solicita instanţei deschiderea procedurii de salvgardare prin care acesteia i se acordă o perioada de 18 luni – perioadă de observaţie – în care să negocieze cu creditorii reeşalonarea creditelor. Instanţa poate numi un administrator judiciar care să supravegheze sau să asiste managementul debitorului de-a lungul negocierilor, dacă sunt atinse anumite praguri valorice sau dacă instanţa decide astfel. În timpul perioadei de salvgardare debitorul trebuie să întocmească un plan de reorganizare, iar pentru societăţile care depăşesc un anumit număr de angajaţi şi o anumită cifră de afaceri, administratorul judiciar trebuie să se convoace în vederea discutării planului doua tipuri de comitete ale creditorilor: un comitet al instituţiilor de credit şi un comitet al principalilor furnizori ai debitorului. Fiecare dintre comitete trebuie să voteze planul de salvgardare, care poate să conţină printre altele reeşalonarea datoriilor, vânzarea anumitor bunuri sau renunţarea la anumite creanţe. La momentul în care instanţa deschide procedura insolenţei, aceasta trebuie să aprecieze dacă debitorul poate sau nu să îşi continue activitatea. Dacă se consideră că poate continua activitatea, va dispune o perioada de observaţie de 2 luni, care va putea fi prelungită până la 18 luni, şi în care administratorul judiciar numit de instanţă va verifica activitatea debitorului şi va face propuneri de reorganizare.39 La sfârşitul perioadei de observaţie, instanţa va putea să dispună fie continuarea activităţii debitorului, sau vânzarea business-ului, fie lichidarea acestuia. Planul de salvgardare poate să conţină reeşalonarea debitelor pentru o perioada de până la 10 ani, sau renunţarea la anumite debite, precum şi vânzarea anumitor bunuri şi schimbarea conducerii debitorului dacă este cazul. În cazul în care procedura voluntara de reorganizare eşuează sau debitorul nu îşi respectă înţelegerea astfel cum aceasta a fost aprobată de instanţă, atunci oricare dintre parţi va putea cere deschiderea procedurii insolvenţei prevăzuta de dreptul comun. De asemenea, daca nu este aprobat nici un plan de salvgardare sau dacă planul de salvgardare propus nu este votat de către comitetul creditorilor, atunci, după consultarea creditorilor se va dispune o reeşalonare uniformă a tuturor debitelor pentru o perioada de timp de până la 10 ani. Dacă instanţa aprobă un plan de salvgardare, însă acesta nu este respectat de debitor, atunci instanţa va dispune încetarea planului şi reînceperea procedurilor de reorganizare sau lichidarea activităţii debitorului, dacă acesta se afla în stare de insolvenţă.40 În Germania procedura reorganizării este reglementată de Act al Insolvabilităţii şi se aplică tuturor persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia guvernului federal si a guvernelor locale, precum şi a persoanelor juridice care prin lege sunt subiecte ale supravegherii statului. Conform 39

Commercial Code (Legislative Part)Date du dernier texte modificateur signalé : Loi 2003-775 du 21/08/03 (JO22/08/03) 40 Affaki G., „Faillite internationale et confl it de juridiction : regards croisés transatlantiques / Cross-border insolvency and conflict of juridisdidictions : a US-EU”, Ed. Emile Bruylant, 2007 , pag. 152-159 62

Act al Insolvabilităţii, în cazul persoanelor juridice, dacă debitorul nu este capabil să işi achite debitele ajunse la scadenţă, sau dacă se demonstrează ca totalul debitelor societăţii depăşeşte valoarea bunurilor acesteia, atunci conducerea debitorului este obligată să înainteze o cerere de deschidere a procedurilor de insolvenţă, cel mai târziu în termen de trei săptămâni de la data când societatea a devenit insolvabilă. În plus, acelaşi act normativ permite debitorului să declanşeze procedurile de reorganizare din cauza unei stări de insolvenţă iminente. Planul de reorganizare va putea fi propus numai de către debitor sau de către administratorul judiciar numit de instanţă. De asemenea, adunarea creditorilor va putea să dea instrucţiuni administratorului judiciar pentru ca acesta sa elaboreze un plan de reorganizare, într-o perioada rezonabila de timp. De la momentul înaintării cererii de deschidere a procedurilor de reorganizare, instanţa va putea numi temporar un administrator judiciar care va avea ca atribuţie continuarea activităţii debitorului. De asemenea, debitorul va putea să-şi conducă în continuare activitatea, sub supravegherea administratorului judiciar, dacă îndeplineşte anumite condiţii impuse de Act al Insolvabilităţii şi dacă adunarea creditorilor aprobă solicitarea debitorului. În ceea ce priveşte planul de reorganizare, legea nu impune limitări asupra conţinutului, acesta trebuie să conţină măsurile propuse de reorganizare şi în ce fel va afecta reorganizarea creanţele creditorilor. Creditorii sunt împărţiţi pe categorii, şi fiecare dintre aceste categorii va trebui să voteze favorabil planul de reorganizare, pentru ca acesta să fie aprobat. După ce un asemenea plan este aprobat de toate categoriile de creditori instanţa va confirma planul şi după aceea acesta va fi pus în executare. Daca planul de reorganizare nu este votat de creditori, sau daca acesta este votat dar nu este confirmat de instanţă, atunci se va dispune începerea procedurilor de insolvenţă. În Belgia pentru reabilitarea financiară a debitorilor utilizat procedura "concordatul". În această procedură, debitorul îşi păstrează autoritatea de a gestiona şi de a înstrăina bunuri. Pentru a ajuta debitorului, printre altele, dezvoltarea planului de reabilitare i se atribuie unul sau mai mulţi administratori ("commissaires sursis au"), care raportează la instanţa de judecată. Debitorul este transmisă cu şase luni pentru a dezvolta un plan de reabilitare. În această perioadă de executare împotriva debitorului este suspendat. În cazul în care creditorii aproba planul (un vot cu majoritate simplă), instanţa îl aprobă, şi oferă o aplicare constantă pentru întârziere de până la doi ani (cu posibilitate de reînnoire pentru încă un an). Administratorul prezintă un raport privind executarea planului. Administratorul nu gestionează o societate în primejdie, şi controlează conducerea societăţii în elaborarea planului de reabilitare. Concordatul pot fi introduse la iniţiativa de la debitor şi la iniţiativa a creditorilor.41

41

Eva Maria Huntemann, „German Insolvency Code Shows Chapter 11 Influence” , 2004

articol http://www.turnaround.org/Publications/Articles.aspx?objectID=2846 63

În Belgia, atitudinea faţă de eşecul în afaceri este diferită, în funcţie de întreprinderea în dificultate vizată. Legea din iulie 1997 privind rezolvarea pretenţiilor pe cale judiciară a fost adoptată în scopul stimulării reorganizării întreprinderilor aflate temporar în criză. Legea are ca ţintă societăţile sănătoase şi profitabile care se confruntă cu dificultăţi financiare temporare, care le pun în primejdie existenţa. Legea din august 1997 privind falimentul, în schimb, are în vedere exclusiv lichidarea societăţilor neviabile, care trebuie să dispară cît mai curând posibil. Deşi legea permitea şi anterior judecătorului constatarea falimentului „scuzabil”, instanţele au ezitat să stabilească faptul că un falit este „scuzabil”. Prin legea di august 1997 s-a permis debitorului să ceară a se constata că falimentul său este „scuzabil”, cu consecinţa permisiunii unui „nou început”.42 Austria pare să aibă cel mai eficient sistem de tratare a insolenţei prin procedurile de reorganizare judiciară, atât în termeni de celeritate, cât şi în termeni de predictibilitate şi eficienţă. După statisticile publicate la nivelul anului 2003 „Reţeaua juridică Eurpenă în materie civilă şi europeană” 40% din procedurile de insolvenţă din Austria s-au terminat ca redresări de succes. De altfel, legea austriacă privind insolvenţă obligă administratorii să încerce reorganizarea societăţii mai degrabă decât să o lichideze. În Austria, creditorii joacă un rol cheie în procedurile de reorganizare. Chiar şi IMM-urile, care sunt creditori chirografari tipici, pot obţine asistenţa unor organizaţii specializate, dacă unul dintre debitorii lor devine insolvabil. Decizia de reorganizare este luată de creditori. Implicarea instanţei în proces este pur funcţională. Singurele cerinţe formale implicate în procedură sunt convocarea părţilor şi votarea în instanţă. Procedura este rapidă (între trei şi şase luni) şi predictibilă, datorită numărului mic de părţi implicate. De asemenea, este eficientă din punctul de vedere al costului: întrucât sunt mulţi avocaţi practicanţi foarte experimentaţi care se ocupă de cazuri, nu este foarte necesară angajarea de martori experţi sau asistenţă externă. Legea reorganizării întreprinderii (prescurtare: URG) are ca scop evitarea insolvenţelor. Reorganizarea întreprinderii începe odată cu depunerea unui plan de reorganizare la tribunal. Planul trebuie să indice motivele crizei în care se află întreprinderea şi să conţină măsurile preconizate precum şi perspectivele în planul afacerilor. Planul de reorganizare şi punerea lui în practică este supravegheată de un administrator judiciar. Se observă uşor din cele de mai sus că redresarea nu este un scop în sine şi nici nu este primordială falimentului, ea fiind un simplu mijloc pentru acoperirea creanţelor şi menţinerea în viaţă a întreprinderii, în interesul creditorilor, al angajaţilor şi, în final, şi al acţionarilor debitorului „Insolvenţa şi Restructurarea în Austrai”.43

42

http://ec.europa.eu/civiljustice/bankruptcy/bankruptcy_bel_ro.htm

43

http://www.advantageaustria.org/ro/zentral/about_austria/investieren/standort/recht.ro.jsp?page=6 64

CAPITOLUL III. EFECTELE ÎNCETĂRII PROCESULUI DE INSOLVABILITATE 3.1. Distribuirea finală ca motiv de încetare a procesului de insovabilitate Finisarea distribuirii masei debitoare în cazul procedurii de lichidare a patrimoniului semnifică intrarea procesului de insolvabilitate în ultima sa fază - cea de încetare. După terminarea distribuirii finale, instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate. Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate în termen de 10 zile din data adoptării acesteia în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Cheltuielile de publicare se atribuie la cheltuielile de judecată. Deasemenea instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor şi încheierilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sînt concentrate sediile celor mai mulţi creditori. În două săptămîni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de stat al întreprinderilor şi Registrului de stat al organizaţiilor hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept temei pentru radierea debitorului din aceste registre. Din momentul radierii sale din Registrul de stat al întreprinderilor sau din Registrul de stat al organizaţiilor, debitorul este considerat lichidat. După încetarea procesului de insolvabilitate, creditorii chirografari pot înainta fără restricţii creanţele lor faţă de debitor. Creditorul chirografar ale cărui creanţe au fost validate şi nu au fost contestate de către debitor în şedinţa de validare poate să ceară, în măsura în care nu au fost satisfăcute în cadrul procesului de insolvabilitate, executarea lor silită în temeiul înregistrării în tabel ca în temeiul unui titlu executoriu. O creanţă necontestată este asimilată unei creanţe contestate a cărei contestare a fost respinsă de instanţa de judecată. 65

In cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea administratorului, a unui, creditor chirografar sau din oficiu. Încetarea procesului de insolvabilitate nu se opune hotărîrii privind dis-tribuirea ulterioară. Dacă suma este mică sau valoarea bunului este neglijabilă, instanţa poate decide transmiterea acestora către debitor. Adoptarea hotărîrii, de distribuire după încheierea procesului de insolvabilitate poate fi făcută dependentă de mărimea sumei de bani vărsată pentru acoperirea eventualelor cheltuieli de distribuire. Încheierea de respingere a cererii de distribuire ulterioară trebuie notificată solicitantului şi poate fi atacată cu recurs de către solicitant. Încheierea prin care s-a decis distribuirea ulterioară va fi notificată administratorului, debitorului şi creditorului (dacă ultimul a depus cerere). Încheierea poate fi atacată cu recurs de către debitor. După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, con-form listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit urmînd ca ulterior să prezinte instanţei de judecată un raport cu privire la distribuirea masei debitoare.

66

3.2 Alte motive de încetare a procesului de insolvabilitate Refuzul intentării procesului de insolvabilitate în cazul insuficienţei masei debitoare Conform art.153 al Legii insolvabilităţii atunci cînd se constată că debitorul nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu permit acoperirea cheltuielilor procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată adoptă o încheiere prin care respinge cererea introductivă şi hotărăşte lichidarea debitorului. Această încheierea de respingere a cererii introductive poate fi contestată cu recurs. Respingerea cererii introductive, însă, nu va avea loc dacă se va depune o sumă de bani suficientă pentru achitarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate, iar persoana care a achitat cheltuielile astfel prevăzute, poate cere restituirea lor din contul persoanelor debitorului, recunoscute în modul stabilit drept culpabile de neîndeplinirea obligaţiei de depunere a cererii introductive. In cazul respingerii cererii, instanţa de judecată desemnează o comisie de lichidare sau un lichidator pentru lichidarea debitorului. Comisia de lichidare (lichidatorul) întocmeşte bilanţul de lichidare a debitorului, concluzia despre lipsa masei debitoare şi le prezintă instanţei de judecată spre aprobare. Instanţa de judecată aprobă bilanţul de lichidare şi adoptă o hotărîre de lichidare a debitorului, al cărei dispozitiv se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 10 zile din data adoptării. După ce primeşte hotărîrea instanţei de judecată, Camera Înregistrării de Stat radiază imediat debitorul din Registrul de stat al întreprinderilor sau din Registrul de stat al organizaţiilor la data emiterii hotărîrii. Datele privind debitorii cărora nu li s-au intentat procese de insolvabilitate se înscriu în registrul cauzelor de insolvabilitate, care este ţinut de instanţa de judecată competentă. Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa masei debitoare 67

În caz că după intentarea procesului de insolvabilitate, se stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de judecată prin prisma art. 154 al Legi insolvabilităţii trebuie să înceteze procesul. Excepţie de la cele enunţate anterior, poate face doar situaţia cînd creditorii sau un terţ achită cheltuielile procesului de insolvabilitate ceea ce le permite ulterior să ceară restituirea lor din contul persoanelor debitorului, recunoscute în modul stabilit drept culpabile de neîndeplinirea obligaţiei de depunere a cererii introductive. Înainte de adoptarea hotărîrii de încetare, instanţa de judecată audiază adunarea creditorilor, administratorul şi creditorii masei. Dacă există mijloace băneşti atunci administratorul trebuie să achite cheltuielile procesului de insolvabilitate, iar dintre acestea, în primul rînd spezele administrative, în dependenţă de mărimea lor. În continuare instanţa de judecată desemnează o comisie de lichidare sau un lichidator pentru lichidarea debitorului. Comisia de lichidare (lichidatorul) întocmeşte bilanţul de lichidare a debitorului, concluzia despre lipsa masei debitoare şi le prezintă instanţei de judecată spre aprobare. Instanţa de judecată aprobă bilanţul de lichidare şi adoptă o hotărîre de lichidare a debitorului, al cărei dispozitiv se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în termen de 10 zile din data adoptării. După ce primeşte hotărîrea instanţei de judecată, Camera Înregistrării de Stat radiază imediat debitorul din Registrul de stat al întreprinderilor sau din Registrul de stat al organizaţiilor la data emiterii hotărîrii. Dacă cheltuielile procesului de insolvabilitate sunt acoperite, dar masa debitoare nu este suficientă pentru acoperirea altor obligaţii scadente ale masei (creanţele masei), administratorul este obligat să informeze instanţa de judecată despre insuficienţa masei. Administratorul are aceeaşi obligaţie în cazul în care este previzibil că masa să nu fie suficientă pentru acoperirea altor obligaţii ale sale la momentul scadenţei lor. Instanţa de judecată, de asemenea, trebuie să avizeze creditorii masei debitoare despre insuficienţa masei. Obligaţiile administratorului privind administrarea şi valorificarea masei rămîn valabile şi după avizarea despre insuficienţa masei debitoare. Astfel, administratorul trebuie să stingă obligaţiile masei debitoare conform următoarelor grade de prioritate, iar în cadrul aceluiaşi grad - proporţional sumei: 1) cheltuielile procesului de insolvabilitate; 2) obligaţiile masei debitoare, care rezultă din acţiunile administratorului după avizarea despre insuficienţa masei debitoare, inclusiv impozite, taxe şi alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului 3) alte obligaţii ale masei. Sunt considerate creanţe ale masei debitoare: 1) obligaţiile din contractele bilaterale, pe care administratorul a ales să le execute după ce a avizat cu privire la insuficienţa masei 2) obligaţiile dintr-un raport cu executare succesivă, în măsura în care administratorul a acceptat, 68

după ce a făcut public avizul despre insuficienţa masei debitoare, să efectueze o contraprestaţie pentru această masă. Imediat după ce administratorul a distribuit masa debitoare conform art.156 al Legi nr.632/2001, instanţa încetează procesul de insolvabilitate. După ce a emis avizul despre insuficienţa masei debitoare, administratorul prezintă o dare de seamă cu privire la activitatea sa. Dacă sunt descoperite bunuri ale masei debitoare după încetarea procesului de insolvabilitate, instanţa decide, din oficiu sau la cererea administratorului ori a unui creditor al masei, asupra distribuirii suplimentare. Încetarea procesului de insolvabilitate din lipsa temeiului de insolvabi-litate Procesul de insolvabilitate va înceta la

cererea debitorului dacă acesta garantează că, după încetarea

procesului, nu va fi în stare de insolvabilitate sau de supraîndatorare (în situaţia cînd ultima a servit ca temei pentru intentarea procesului). Cererea de încetare a procesului este admisă dacă lipsa temeiului de insolvabilitate este probată. Încetarea procesului de insolvabilitate cu acordul creditorilor În cadrul procesului de insolvabilitate creditorii au puterea de a hotărî soarta de facto a debitorului. Astfel dacă, după expirarea termenului de înaintare a creanţelor, debitorul dispune de aprobarea tuturor creditorilor chirografari care au înaintat creanţe atunci procesul de insolvabilitate poate încetează la cererea debitorului cu acordul creditorilor. In ceea ce priveşte aprobarea sau garantarea creditorilor a căror creanţe sunt contestate de către debitor sau de administrator, precum şi a creditorilor garantaţi, hotărăşte instanţa de judecată, la propria latitudine. Procesul de insolvabilitate poate înceta la cererea debitorului pînă la expirarea termenului de înaintare a creanţelor dacă nu sunt cunoscuţi alţi creditori care şi-au dat expres acordul. Încetarea procesului de insolvabilitate după confirmarea planului Legea nr. 632/2001 prevede că, după intentare procesul de insolvabilitate se desfăşoară în continuare ca un proces de lichidare a patrimoniului (bunurilor) debitorului şi de repartizare între creditori a banilor obţinuţi. Dacă însă debitorul sau administratorul insolvabilităţii propune, iar adunarea creditorilor şi instanţa de judecată acceptă, faţă de debitorul insolvabil poate fi aplicată procedura planului. Astfel, în sensul Legii nr.632/2001, procesul de insolvabilitate poate avea două faze: procedura planului şi procedura de lichidare a patrimoniului. Procedura planului are ca scop restabilirea solvabilităţii debitorului, ori executarea obligaţiei într-un alt mod decât vânzarea bunurilor debitorului. Procedura planului poate fi aplicată numai dacă planul propus este acceptat de creditori şi confirmat de instanţa de judecată. În această procedură, titularul dreptului de gestiune şi dispoziţie asupra bunurilor şi al dreptului de reprezentare a debitorului rămâne a fi conducătorul 69

acestuia, desemnat de adunarea generală a asociaţilor, iar administratorul desemnat de instanţă doar supraveghează activitatea acestuia. Astfel dacă planul propus a fost acceptat de adunarea creditorilor atunci instanţa trebuie sa decidă asupra confirmării sau refuzului de confirmare a acestuia. După ce hotărîrea de confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată, prin prisma art.191 din Legea insolvabilităţii, dispune, printr-o hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului. Dispozitivul hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate se publică în conformitate cu art.19 al aceleeaşi legi şi se notifică în mod individual debitorului, administratorului şi membrilor comitetului creditorilor. Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate şi de continuare a procedurii planului, debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare, administratorului revenindu-i în continuare un rol de supraveghere a activităţii debitorului. Procedura încetării procesului de insolvabilitate Cererea de încetare a procesului de insolvabilitate, conform prevederilor legale va fi adusă la cunoştinţa creditorilor şi depusă la dosar pentru accesul liber al creditorilor. Contra unei astfel de cereri, creditorii chirografari pot face opoziţie în scris. Instanţa de judecată adoptă hotărîrea privind încetarea procesului după audierea solicitantului, a administratorului şi comitetului creditorilor, dacă un asemenea comitet a fost desemnat. In cazul opoziţiei, va fi audiat şi creditorul care a înaintat opoziţia. În caz de încetare a procesului de insolvabilitate, administratorul trebuie să achite creanţele necontestate ale creditorilor masei debitoare şi să depună garanţie pentru cele contestate. Hotărîrea prin care procesul de insolvabilitate încetează, inclusiv temeiul încetării, se dă publicităţii, iar debitorul, administratorul şi membrii comitetului creditorilor se notifică cu privire la data încetării. O dată cu încetarea procesului, debitorul îşi redobîndeşte dreptul de a dispune liber de bunurile masei. Dacă procesul de insolvabilitate încetează, dreptul la recurs îl are fiecare creditor chirografar şi debitorul, după caz.

70

Concluzii Cu regret, este de remarcat faptul că procedura pentru reabilitarea financiară a debitorului cunoaşte o aplicabilitate redusă, din 509 dosare de declarare a insolvabilităţii înregistrate la Curtea de Apel Economică, până la 1 aprilie 2011 doar în cadrul a 11 companii a fost aplicată procedura planului. Astfel unul din singurele elemente de divergenţă între legislaţia naţională actuală privind insolvabilitatea cu dinamica la nivel internaţional, este tendinţa actuală de favorizare relativă a lichidărilor, în dauna redresării judiciare a insolvabilităţii debitorului. Propunerea de lege ferenda ar fi inversarea opţiunii, astfel s-ar ţine cont de recomandările Uniunii Europene la acest capitol. Actualmente există un proiect de lege de modificare a Legii Insolvabilităţii care introduce momente noi pentru asigurarea aplicării unitare şi coerente a legislaţiei, la fel are loc reconsiderarea unor soluţii pentru asigurarea respectării principiului celerităţii procedurii, protecţiei creditorilor şi a debitorului insolvabil, la fel şi desfăşurării adecvate a activităţii administratorului. Spre deosebire de reglementările în vigoare, care prevăd o singură procedură a planului, indiferent cât de simplă sau complicată este situaţia patrimonială a debitorului, reglementarea propusă este de a institui o procedură simplificată, care ar face o diferenţiere între procedura generală a insolvabilităţii şi cea specială. Conceptul de procedură simplificată ar avantaja mult debitorii cu o cifră de afaceri redusă, cu activ limitat, care sunt trecuţi prin procedura planului şi a lichidării extrem de complexe, costisitoare şi durabile. Conform practicii judiciare, majoritatea întreprinderilor declarate în stare de insolvabilitate se află în stare de incertitudine procesuală o perioadă îndelungată de timp, fără ca creditorii să decidă sau măcar să li se aducă la cunoştinţă că sunt obligaţi să decidă: fie continuarea activităţii fie lichidarea întreprinzătorului prin procedura planului care prevede redresarea situaţiei financiar economice a debitorului insolvabil. Ori în redacţia actuală sensul legii nu prescrie în mod imperativ că această direcţie urmează a fi decisă de creditori şi aprobată de instanţa de judecată la prima adunare de raportare sau perioada imediat următoarea a acesteia, reglementările fiind prea vagi, imprecise şi fără rezultat. La fel datorită complexităţii etapelor 71

care trebuie respectate pentru a fi posibilă aplicarea procedurii planului, descurajează chiar de la faza incipientă a declarării insolvabilităţii atât debitorul cât şi creditorii. De aceea una din soluţiile admise ar fi instituirea procedurii simplificate. La fel este extrem de important a informarea corectă şi oportună atât a creditorilor cât şi a debitorului cu privire la avantajele şi dezavantajele aplicării procedurii planului, dar şi informarea cu privire la etapele care trebuie urmate pentru a fi posibilă aplicare procedurii planului. Considerăm oportun de a introduce, doar în cazul procedurii planului, posibilitatea ca administratorul să-şi formeze o echipă de profesionalişti din domeniul contabilităţii, jurisprudenţei, managementului, marketingului pentru a fi posibilă efectuarea unui proiect care să corespundă atât cerinţelor legale cât şi celor economice. Această propunere ar permite încadrarea în termeni reduşi depunerea proiectului planului de administratorul procedurii de insolvabilitate, cu atât mai mult ar creşte credibilitatea tuturor claselor de creditori în veridicitatea informaţiei şi oportunitatea planului. O importanţă deosebită în vederea adoptării unor hotărâri echitabile de către creditori referitor la procedura planului şi neadmiterii lezării în drepturi sau defavorizării creditorilor participanţi la votare este faptul excluderii posibilităţii de participare la votare şi a influenţa deciziile adunării creditorilor, a creditorilor ce se află în conflict de interese cu debitorul sau ar urmări alte scopuri la adoptarea hotărârilor privind reorganizarea judiciară decât achitare sau stingerea creanţelor. În cazul în care planul este aprobat în stadiul preventiv, de toţi creditorii ale căror creanţe sunt înscrise în registrul de creanţele creditorilor este necesar de a instituie şi o procedură simplificată de aprobare a planului de redresare financiară,. Consider oportun de a concretiză expres şi clar atribuţiile administratorului insolvabilităţii în cadrul procedurii planului, drepturile şi obligaţiile acestuia, precum şi pârghiile de influenţă asupra organului executive al debitorului, în cazul în care acesta acţionează în detrimentul creditorilor sau nu respectă planul. Se pare că modificările propuse vor spori în mod semnificativ interesul debitorului şi creditorilor de a utiliza procedura de redresare financiară, care va începe o nouă etapă de dezvoltare a legislaţiei cu privire la insolvabilitate ca un mecanism de recuperare a activităţii agenţilor economici.

72

Bibliografie 1. Acte legislative. 1. Codul civil al RM nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial nr. 82- 86/661 din 22.06.2002. 2. Codul de procedură civilă al RM nr. 225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial nr. 111-115/451 din 12.06.2003. 3. Legea insolvabilităţii nr. 632 din 14.11.2001, Monitorul Oficial nr. 139140/1082 din 15.11.2001 4. Lege RM cu privire la faliment nr. 851 din 03.01.92, Monitor nr. 1/10 din 30.01.1992, abrogate pe 26.03.1996. 5. Lege RM cu privire la faliment nr. 786 din 26.03.96, Monitorul Oficial nr. 58/583 din 05.09.1996, abrogate pe 15.02.2002. 6. Legea RM cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007, publicată în M.O. nr. 127-130 din 17.08.2007, art. 548, data intrării în vidoare 17.11.2007; 7. Lege RM privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97, cu modificări, Publicat : 01.01.2008 în Monitorul Oficial Nr. 1-4 art Nr : 1 Data intrarii in vigoare 01.01.2008; 8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM nr.34 „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice” din 22.11.2004, Buletinul CSJ a RM nr. 11/6, 2004. 73

9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM din 04.07.2005, nr.9 Privind modificarea hotărîrii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.34 din 22.11.04 „Cu privire la aplicarea Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice".

II. Monografii, tratate, studii, cursuri 1. Cărpenarul, Stanciu, „Drept comercial roman”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1998, 2. David Sorin, „Procedura reorganizării judiciare. în „Revista de drept commercial” nr. 5, 1996, 3. G.Margineanu,L.Margineanu, „Dreptul Afacerilor” Ed. Elena V.I., Chişinau, 2004, 4. Gh. Piperea, „În legătură cu aplicabilitatea procedurii reorganizării şi lichidării judiciare în unele situaţii speciale”, Revista de Drept Comercial nr 7-8/1996, Ed. Lumina Lex, 5. Gh. Piperea, „Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea” Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, 6. I. Schiau, „Regimul juridic al insolvenţei comerciale”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, 7. Ioan Adam, Codruţ Nicolae, „Legea Procedurii Insolvenţei. Comentarii si Explicaţii”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2006, 8. Ion Turcu, „Procedura insolvenţei comercianţilor. Tratat”, Ed.Lumina Lex, Bucreşti, 2002, 9. Ion Turcu, „Falimentul. Actuala procedură. Tratat”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, 10. N. Ţăndăreanu, „Procedura reorganizării judiciare”, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000, 74

11. Roşca Nicolae, „Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. Chişinău, Ed. F.E.P. Tipografia Centrală, 2001 12. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, „Dreptul Afacerilor” Volumul I, Tipografia Centrală, Chişinău, 2004, 13. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, „Curs de drept comercial. Curs universitar” ASEM, Chişinău, 2006, 14. Valentin Barba, Gheorghe Macovei, „Procedura insolvabilităţii, suport de curs”, Institului Naţional al Justiţiei, Chişinău, 2009, 15. V.Furdui, „Falimentul – concept şi reglementări actuale”, Ed. TISH, Chişinău, 2004, 16. Affaki G., „Faillite internationale et confl it de juridiction : regards croisés transatlantiques / Cross-border insolvency and conflict of juridisdidictions : a USEU”, Ed. Emile Bruylant, 2007, 17. Poalelungi Mihai, „Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile”, Editura: Cartier, 2006, 18. Manual de Bune Practici în Insolvenţă” PwC Programul Phare 2002 “Suport pentru îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei şi jurisprudenţei în materie de faliment”, http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_34/det_55/1288.pdf

75