Principiile Fundamentale Ale Procesului Civil [PDF]

Zitiervorschau

Principiile fundamentale ale procesului civil

Articolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept și anume: „În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele, analogia legii şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea stând la baza reglementării procesului civil. Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în noul Cod de procedură civilă, primul dintre acestea fiind dreptul la un proces echitabil în termen optim și previzibil. Dispoziţiile art. 6 alin (1) si (2) NCPC sunt astfel redactate, “Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. Dispoziţiile alin. (1) se aplică corespunzător şi în faza executării silite“.1 În raport de forma art. 6 NCPC, care face vorbire despre dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, în doctrină s-a observat cu just temei faptul că suntem în fapt în prezenţa mai multor drepturi: dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil; dreptul la judecarea cauzei într-un termen optim şi previzibil; dreptul la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege. Aceste drepturi sunt interdependente şi că 1

Art. 6 NCPC.

1

în vederea asigurării efectivităţii lor, instanţele sunt chemate “să dispună toate măsurile prevăzute de lege” şi “să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”, iar aplicabilitatea principiilor vizează şi procedura executării silite2. Tocmai ca o consecință a acestei deosebiri de reglementare se impune ca tratarea aspectelor pe care le presupune dreptul la un process echitabil să fie realizată comparative, ținând seama în toate cazurile de regula consacrată atât la nivel constituțional, cât și de NCPC, potrivit careia, daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și cod, au prioritate reglementarile internationale, cuexceptia cazului in care codul contine dispozitii mai favorabile. Principiul legalitatii presupune conform art. 7 că procesul civil se desfasoaraă în conformitate cu dispozițiile legii. Forma procedurală este instituită tocmai în scopul disciplinării conduitelor individuale, astfel că nu se admite incălcarea acesteia sau imaginarea unor forme neprevăzute de normă. De asemenea presupune obligația judecatorului de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din process, fără însa a se transforma în aparatorul acestora, el fiind totodata obligat să se mențina într-o pozi ție independentă față de părți. Principiu egalității se regăsește în art. 8 NCPC și reprezintă un principiu cu valoare constituţională, egalitatea în procesul civil are în vedere pe de o parte tratarea părţilor litigante în mod egal de către judecător, în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor recunoscute de legea procesual-civilă iar pe de altă parte egalitatea în raporturile dintre părţi şi instanţă. Judecarea cauzelor pentru toţi cei implicaţi în activitatea judiciară trebuie să se realizeze de către aceleaşi organe şi după aceleaşi reguli. 2

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2013, p. 210 .

2

Astfel, pe toată durata desfăşurării procesului civil, părţilor trebuie să li se recunoască aceleaşi drepturi şi să li se impună aceleaşi îndatoriri. Egalitatea armelor, ca regulă specifică procedurii, regasită în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Conventie, are în vedere poziția concreăa a parții în proces, niciuna neputând fi pusă într-o situație de inferioritate față de partea potrivnică3. Principiul disponibilității este recunoscut expres in art. 9 NCPC, intitulat “Dreptul de dispozitie al parților” și reprezintă posibilitatea legală oferită părţii de a dispune atât de obiectul procesului, cât şi de mijloacele legale de apărare a acestuia, atunci când se susţine o încălcare de către partea adversă a dreptului ocrotit de lege. Acest principiu consacră anumite drepturi pentru titularul cererii și anume: dreptul de a porni sau nu procesul prin depunearea cererii, dreptul de a stabili limitele cererii sale, dreptul de a renunța la judecata sau chiar dreptul subiectiv dedus judecații ori de a stinge litigiul printr-o tranzacție, dreptul de a-și exercita calea de atac și dreptul de a solicita executarea silita a hotărârii. Ca regulă, instanţa nu se sesizează din oficiu, ci prin cererea de chemare în judecată formulată de persoana care pretinde un drept împotriva altei persoane sau doreşte protecţia unei situaţii juridice. In mod exceptional există și cazuri în care judecatorul procedează din oficiu, pronunțându-se în soluția finală asupra unor aspecte care nu i-au fost solicitate, însă în acest scop este necesară existența unei prevederi exprese în lege. Sunt asemenea cazuri, cel prevăzut de art. 117 Cod civil, potrivit căruia, justificat de interesul superior al copilului, în timpul tutelei, instanța de tutela poate hotărâ din oficiu ca tutorele să dea garanții reale sau personale; cel prevazut de art. 144 alin. (3) C. civ. potrivit căruia exercitarea acțiunii în anularea actelor de dipoziție făcute de tutore fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutela pot fi realizate și din oficiu; cel prevazut de art. 958 C. civ., potrivit căruia instanța de 3

I. Deleanu, „Egalitatea de arme”, in Pandectele Romane nr. 6/2011, p.41-43.

3

tutela hotărăște că se impune investirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia; cel prevăzut de art. 420 NCPC care se referă la constatarea perimarii cererii; cel prevăzut de art. 422 NCPC care prevede îndreptarea erorilor materiale; precum și art. 918 NCPC potrivit căruia stabilirea modului de exercitare a a autoritătii părintești și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divort, pronuntarea asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț. Dreptul de a stabili obiectul şi limitele procesului presupune dreptul părţii de a stabili pretenţiile sale prin intermediul cererii de chemare în judecată, prin cererea reconvenţională sau prin intermediul cererilor de intervenţie. Judecătorul învestit cu soluţionarea pricinii trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestit, fără a avea posibilitatea de a modifica obiectul şi cauza, fixate de părţi prin intermediul cererilor formulate, deci de a acorda mai mult decât s-a cerut “plus petita”, mai puţin decât s-a cerut “minus petita” sau ceea ce nu s-a cerut “extra petita”. In anumite pricini, expres prevăzute de lege, judecatorul trebuie să se dispune din oficiu introducerea în cauza a altor persoane chiar dacă părtile se împotrivesc cum ar fi spre exemplu în cazul partajului judiciar, potrivit art. 684 alin (2) C.civ., prevede că partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor, este lovit de nulitate absolută. Părtile pot face acte de dispoziție oricând pe parcursul procesului în primă instanta, iar în unele cazuri și în calea de atac. Astfel de acte sunt: reclamantul poate renunţa la judecata cererii de chemare în judecată, reclamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii, pârâtul poate achiesa la pretenţiile reclamantului, partea care pierde procesul poate achiesa la hotărârea pronunţată, părţile pot finaliza litigiul prin concesii reciproce materializate prin încheierea unei tranzacţii judiciare.

4

În virtutea disponibilitătii părtile pot ataca hotărârea sau pot achiesa la conținutul acesteia, în acest ultim caz fiind vorba despre cel care a pierdut procesul. Dreptul de a exercita calea de atac este recunoscut şi procurorului, în condiţiile art. 92 alin. (4) NCPC, acesta având posibilitatea de a formula cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii. Faza finala a procesului, executarea silită a hotărârii, presupune că partea care a câştigat procesul are dreptul de a solicita punerea în executare a hotărârii atunci când partea care a pierdut procesul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia statuată în titlul executoriu. Corelativ dreptului părţilor de a sesiza instanţa de judecată, de a formula cereri în procesul pendinte, există şi o serie de obligaţii. Astfel potrivit art. 10 partile au obligaţia de a îndeplini actele de procedură în ordinea, condiţiile şi termenele stabilite de lege sau de judecător, respectiv obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. În cazul în care, pe parcursul soluţionării procesului, reclamantul nu-şi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile instituite în sarcina sa de către instanţă, aceasta va putea dispune suspendarea judecării pricinii potrivit art. 242 NCPC. De asemenea, terții au obligaţia de a sprijini realizarea justiţiei, sens în care instanţa poate solicita citarea ca martor a terţului persoană fizică sau a reprezentanţilor persoanei juridice care deţin un înscris util în soluţionarea cauzei în vederea prezentării acestuia în instanţă, obligaţie ce revine şi instituţiilor şi autorităţilor publice de a trimite instanţei înscrisul solicitat, în condiţiile legii potrivit art. 297 şi art. 298 NCPC). Articolul 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă”, alineatul (1) a fost preluat din reglementarea CPC de la 1865, art. 723 alin. 5

(3). El aduce însă un element de noutate, întrucât până acum se vorbea de exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor subiective civile sau a celor procesuale, noul Cod de procedură civilă introducând necesitatea exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii de despăgubiri pe teren delictual în cazul încălcării acestora. partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă sau care, cu rea-credinţă, nu îşi îndeplineşte obligaţiile procesuale, săvârşeşte un abuz de drept procedural, putându-se antama răspunderea acesteia, dacă prin exercitarea abuzivă a unui drept sau prin nerespectarea unei obligaţii a fost cauzată unei alte părţi un prejudiciu de natură materială sau morală. Articolul 13 prevede dreptul la apărare, care este garantat, părţile având dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. Legea recunoaşte părţilor posibilitatea de a apela la serviciile unui specialist si anume un avocat, în vederea realizării drepturilor şi intereselor lor legitime. În faţa instanţelor de fond, părţile pot sta personal în judecată, însă în faţa instanţelor de recurs, „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept” potrivit art. 13 alin. (2) NCPC. Prin art. 11 al Legii de punere în aplicare nr. 2/2013 s-a statuat că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cazul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instanţei sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul parchetului”. Părţile au posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-şi formula apărări, de a-şi prezenta susţinerile în scris şi oral şi 6

de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege potrivit art. 13 alin. (3) NCPC. Principiul contradictorialității presupune că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel [art. 14 alin. (1) NCPC]. Totodată, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea potrivit art. 14 alin. (2) NCPC. Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute si de asemenea au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză potrivit art. 14 alin. (3) teza I si a II-a NCPC. Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusive de către instanţă din oficiu potrivit art. 14 alin. (4) NCPC. În respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, dând, astfel, posibilitatea părţilor de a-şi expune punctul de vedere asupra drepturilor şi apărărilor susţinute. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii potrivit art. 14 alin. (6) NCPC. Principiul oralităţii dezbaterilor prevede faptul ca procesele se dezbat oral însă există și excepţii de la regulă, prima vizând dispoziţia legii iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la regulă la cererea părţilor, judecata efectuându-se doar pe baza actelor depuse la dosar potrivit art. 15 NCPC. 7

Principiul nemijlocirii, conform art. 16 reprezintă regula potrivit căruia probele se administreaza de catre instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel. Particularităţile şi dificultatea activităţii de judecată constă în împrejurarea ca judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, trebuind să cerceteze nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale, audiind martorii care au perceput personal faptele pe care le relatează sau dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului în vederea analizării probelor materiale. O asemenea cercetare a probelor nu este posibilă întotdeauna, astfel că instanţa este nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele percepute de la alte persoane, situaţii în care trebuie să se acorde deosebită atenţie aprecierii unor asemenea probe. Principiul nemijlocirii prezintă anumite excepţii și anume: atunci când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini prin delegaţie de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în aceea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor. O altă exceptie se refera la faptul că oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile sau să le dobândească, recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acelor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat înviitor. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea. Dacă cererea se face pe cale principală, adică înainte de începerea procesului, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei locului unde se găseşte proba, iar, dacă cererea se efectuează pe timpul judecăţii, competenţa revine instanţei care judecă pricina. De asemenea orice persoană, care are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt 8

care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului aceasta stare de fapt. Procesul-verbal de constare stării de fapt va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă. Reprezinta exceptie și în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă pentru motive temeinice, când se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor si de asemenea reprezinta exceptie încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează a fi păstrate. Articolul 17 consacră principiul publicității. Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Codul în vigoare instituie două derogări de la acest principiu, astfel încât nu se poate considera ca ar avea un caracter absolut și anume : ipoteza desfășurării ședinței în camera de consiliu, în cazurile expres prevăzute de lege, regula în privința cercetării procesului, în fața primei instanțe este că aceasta se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel potriv art.213 alin.(1) NCPC și ipoteza ședinței declarate secrete din oficiu sau la cerere, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției potrivit art.213 alin.(2) NCPC. Articolul 18 din C.pr.civ. reglementează un principiu care guverenează atât procesul civil cât și procesul penal anume procesul civil se desfășoară în limba română, dar cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă conform alineatului (2) al aceluiași articol.

Regula este că procesul civil se

desfășoară în limba română pentru a nu se compromite natura justi ției ca 9

serviciu public, transparența democratică a justiției, sensul publicității și al oralității dezbaterilor judiciare, efectivitatea contradictorialității în dezbateri și posibilitatea efectuării controluluin judiciar4. Principiul continuităţii presupune că aceiaşi judecători vor face parte din completul de judecată, stabilit de regulă aleatoriu, la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală, până la dezînvestirea prin pronunţarea soluţiei în cauză. Excepţiile de la acest principiu trebuie să fie expres prevăzute de lege, iar aplicarea lor trebuie să se facă cu interpretarea strictă a normelor juridice. Astfel, schimbarea compunerii completului de judecată poate fi urmarea unor incidente procedurale cum ar fi incompatibilitatea judecătorilor, a unor măsuri pentru buna desfăşurare a justiţiei respectiv conexarea dosarelor, dar şi a unor cauze administrative cum ar fi concediu, excludere din magistratură. Procesul

civil

se

desfașoară

cu

respectarea

principiilor

fundamentale. Conform articolului 20 NCPC judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege. Respectarea principiilor fundamentale constituie o îndatorire atât pentru părți cât și pentru instanța de judecată , obligație ce există de altfel și pentru toate celelalte dispoziții din cod. Conform articolului 21 C.pr.civ.cu denumirea marginală încercarea de împăcare a părților, judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale. Încercarea de mediere a părților este prevăzută printre regulile fundamentale ale procesului civil, în considerearea importanței pe care o are soluționarea amiabilă a litigiului atât pentru părți cât și pentru instanță. Părțile sunt obligate să se prezinte la mediator în vederea informării cu privire la avantajele medierii, soluționarea conflictului dintre ele nefiind însă obligatoriu a fi realizată în cadrul acestei proceduri. Obligația judecătorului Georgeana Viorel, Liviu-Alexandru Viorel, Noul Cod de procedură civilă, vol. I. Fundamente, Ed. C.H.Beck , București 2012, pp. 77-78. 4

10

de a încerca împăcarea părților este dezvoltată în prevederile art. 227 C.pr.civ. Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul judecăţii, iar nu doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor. Articolul 22 C.pr.civ. consacră principiul aflării adevărului în procesul civil, deziderat al oricărei proceduri judiciare într-un stat de drept. În scopul realizării acestui principiu, pe lângă obligațiile stabilite în sarcina părților și a terților în desfășurarea procesului în cuprinsul articolelor 10 și 11 din C.pr.civ., articolul în discuție instituie și o serie deîndrumări pentru judecător, care sunt dezvoltate ulterior în alte prevederi5. Potrivit art 22. alin (2) judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa dispune ca părţile să completeze probele si de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Totodată, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Dreptul judecătorului de a cere părţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept în ipoteza în care nu este pe deplin lămurit de circumstanţele faptice ale cazului dedus judecăţii sau în privinţa Boroi G., Noul Cod de Procedură, Comentat pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2013, p. 61. 5

11

motivării în drept invocate în susţinerea pretenţiilor ori a apărărilor părţilor, judecătorul are dreptul de a le cere explicaţii, în scris sau oral, în acest ultim caz lămuririle părţilor urmând a fi consemnate de grefier în încheiere, la dictarea preşedintelui. Acest drept al judecătorului se exercită în legătură cu aspectele menţionate de părţi în actele de procedură efectuate în cauză. Judecătorul are dreptul

de a pune în dezbaterea părţilor orice

împrejurări de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare. Acest drept al judecătorului se exercită în legătură cu aspectele nemenţionate de părţi în actele de procedurâ efectuate în cauză, dar care sunt relevante pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, noul cod recunoaşte dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. Astfel, în conformitate cu art. 178 alin. (1) NCPC, nulitatea absolută a actelor de procedură poate fi invocată din oficiu de judecător, în orice stare a judecăţii, dacă legea nu prevede altfel. În acelaşi context, potrivit art. 247 alin. (1) NCPC, excepţiile absolute pot fi invocate de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. O ipoteză de excepţie este, spre exemplu, cea vizând necompetenţa materială care, deşi reglementată de norme juridice de ordine publică, poate fi invocată de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate potrivit art. 130 alin. (2) NCPC. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) NCPC. De asemenea, în conformitate cu art. 489 alin. (3) NCPC, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de instanţa de recurs, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică. Dată fiind modalitatea de redactare a articolelor menţionate, apreciem că invocarea motivelor de ordine publică din oficiu de către instanţă, atât în apel, cât şi în recurs, constituie o facultate, iar nu o obligaţie a acesteia. În toate situaţiile, orice excepţie 12

procesuală sau motiv invocat din oficiu de către instanţă trebuie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în prealabil soluţionării sale. Dreptul judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc: în privinţa probelor, este de menţionat faptul că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a le administra din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) NCPC. Potrivit art. 254 alin. (5) NCPC, dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să le completeze; de asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. Totodată, în conformitate cu art. 257 alin. (2) NCPC, instanţa poate dispune administrarea din oficiu a probei la care s-a renunţat. În acelaşi context, instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei (art. 479 alin. (2) NCPC]. Este de menţionat că ordonarea probelor de către instanţă din oficiu trebuie să se facă cu respectarea următoarelor reguli: proba să fie admisibilă potrivit legii; proba să fie concludentă; proba să fie pusă obligatoriu în discuţia contradictorie a părţilor. Instanţa poate dispune administrarea probei în orice moment al judecăţii, nefiind ţinută, precum părţile, de respectarea unui anumit termen. În privinţa măsurilor prevăzute de lege, instanţa le poate dispune, din oficiu, după punerea acestora în discuţia părţilor, cu respectarea principiului contradictoriaIităţii şi al dreptului la apărare. Posibilitatea judecătorului de a dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii, reprezintă o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, întrucât poate fi exercitat chiar în ipoteza împotrivirii părţilor, un atare drept al judecătorului este stabilit numai în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura 13

necontencioasă, potrivit art 78 alin. (1) NCPC. Persoanele astfel introduse beneficiază însă de dreptul de dispoziţie, având posibilitatea, după caz, să renunţe la judecată sau la dreptul pretins, să achieseze la pretenţiile reclamantului ori să tranzacţioneze. Judecătorul are dreptul dar si obligatia

de a da sau restabili

calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest context, art. 152 NCPC prescrie faptul că cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşiţă. Prin excepţie, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, daca astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. În afară de excepţiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului nu se poate deroga de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii. Această regulă este dezvoltată în art. 397 alin. (1) NCPC care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Cu toate acestea, prin excepţie legea prevede anumite situaţii în care instanţa este obligata sâ se pronunţe asupra unor aspecte, deşi acestea nu au fost solicitate de către părţi. Totodată, ca regulă, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind sa se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

14

Bibliografie  Boroi G., Noul Cod de Procedură, Comentat pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.  Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2013. 15

 Georgeana Viorel, Liviu-Alexandru Viorel, Noul Cod de procedură civilă, vol. I. Fundamente, Editura C.H.Beck , București 2012.  Deleanu, „Egalitatea de arme”, in Pandectele Romane nr. 6/2011.

16