Principii Bugetare [PDF]

Zitiervorschau

Principiile bugetare Primele preocupări cu privire la precizarea drepturilor în ceea ce priveşte constituirea şi utilizarea resurselor bugetare au fost vizibile începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia, Franţa şi Germania. Aceste drepturi au fost cuprinse în cadrul unor reguli aprobate prin legi cu aplicabilitate în domeniul finanţelor publice devenind principii ale dreptului bugetar ce stau la baza elaborării bugetului public. Principiile bugetare care trebuiesc respectate pe parcursul etapelor elaborării bugetului public sunt următoarele: • • • • • • •

principiul universalităţii principiul unităţii principiul neafectării veniturilor principiul anualităţii bugetului public principiul specializării bugetare principiul echilibrului bugetar principiul publicităţii

2.3.1. Principiul universalităţii Principiul universalităţii constă în faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu separat, cu sumele totale, ele realizându-se numai în cadrul bugetului public. În legislaţia românească acest principiu este cuprins în Legea 1

privind finanţele publice , ce permite controlul Parlamentului asupra cuantumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice. Conform acestei legi, impozitele şi taxele ce constituie venituri la buget nu pot fi înscrise în acesta decât dacă sunt stabilite prin lege iar creditele bugetare aferente fiecărui exerciţiu financiar se aprobă prin legi bugetare anuale urmărind structura economică şi funcţională a acestora.

1

Legea nr.500/2002

Însă în economiile contemporane, datorită tendinţelor de descentralizare şi de creştere a autonomiei bugetelor locale şi finanţelor instituţiilor publice pe baza veniturilor extrabugetare şi a fondurilor publice cu destinaţie specială se recurge la eludarea principiului, apărând noţiunea 2

de buget net care constă în suma soldurilor reprezentând vărsăminte din venituri sau acoperirea cheltuielilor. De exemplu, instituţiile publice care obţin venituri proprii primesc alocaţii bugetare afectate de aceste venituri ca diferenţă dintre volumul total al cheltuielilor prevăzute şi veniturile proprii, veniturile obţinute din activitatea instituţiei publice nefiind prevăzute în bugetul public ci direct în bugetul instituţiei. În acest context în multe ţări se întocmesc bugete mixte în care unele poziţii sunt înscrise în cifre totale iar altele doar cu soldul dintre venituri şi cheltuieli. Acest principiu prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Principalele dezavantaje sunt inexistenţa unei simulări în ceea ce priveşte îmbunătăţirea serviciilor oferite de stat datorită imposibilităţii acestor servicii de a beneficia direct de resursele suplimentare procurate de stat prin activitatea proprie şi imposibilitatea de a determina costurile nete pentru anumite servicii publice. Ca şi avantaje acest principiu permite cunoaşterea exactă a veniturilor şi cheltuielilor publice, face posibil controlul Parlamentului asupra valorii totale a veniturilor şi cheltuielilor publice şi permite sesizarea corelaţiilor existente între anumite venituri şi cheltuieli.

2.3.2. Principiul unităţii bugetare Unitatea bugetară urmăreşte necesitatea cuprinderii tuturor veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-un singur document. Prin respectarea acestui principiu se poate realiza o cunoaştere clară a surselor de venituri şi destinaţiei cheltuielilor pe ansamblul lor precum şi a deficitului sau echilibrului bugetar. Prin intermediul unităţii bugetare se poate prezenta situaţia financiară a ţării ce constituie fundamentul alegerii Parlamentului între opţiunile prezentate de Guvern 2

Moşneanu, T., ibidem, pg.13

datorită faptului că Parlamentul are la dispoziţie o perioadă scurtă de timp pentru adoptarea bugetului prezentarea acestuia trebuie să fie clară şi accesibilă. Aplicarea principiului unităţii bugetare realizată în principal în perioadele de prosperitate şi stabilitate economică se află într-o strânsă corelaţie cu principiul universalităţii, cele două principii fiind complementare. Datorită dezvoltării şi diversificării activităţilor publice, în mai multe state contemporane, în ciuda avantajelor aplicării acestui principiu, se practică procedeul pluralităţii bugetare. 3

Derogările de la unitatea bugetară se referă la : • conturile speciale de trezorerie • bugetele extraordinare • bugetele anexe • bugetele autonome Conturile speciale de trezorerie În aceste conturi sunt cuprinse operaţiile financiare efectuate de organele statale, principala caracteristică fiind caracterul lor provizoriu, motiv pentru care ele nu pot fi înscrise în conturile definitive ale bugetului public (un exemplu îl constituie cauţiunile contabililor publici care trebuie să pună la dispoziţia statului o anumită garanţie bănească pe perioada în care el exercită această funcţie). Aceste conturi prezintă forme diferite de la o ţară la alta dar ca şi trăsături generale le putem grupa în următoarele categorii: • conturi ale afectaţiilor speciale • conturi ale comerţului • conturi ale reglementării cu guverne străine • conturi ale operaţiilor monetare • conturi ale împrumuturilor şi consolidărilor • conturi ale avansurilor Conturile afectaţiilor speciale evidenţiază cheltuielile care sunt finanţate pe seama unor resurse adoptate prin decizii legislative speciale, principala particularitate fiind reprezentată de caracterul definitiv al operaţiilor cuprinse în aceste conturi, ele fiind o excepţie de la principiul general al conturilor de trezorerie. 3

Talpoş, I., ibidem, pg. 96-101

Conturile comerţului se referă la evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor care derivă din activităţi industriale şi comerciale efectuate auxiliar de anumite servicii publice ale statului. Conturile reglementărilor cu guverne străine cuprind diverse contribuţii ale guvernelor străine sau organisme internaţionale la realizarea unor cheltuieli publice de genul cheltuielilor militare sau cheltuielilor efectuate pentru consolidarea datoriei publice externe. Conturile operaţiilor monetare înregistrează veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiuni monetare din categoria emisiunii de monedă metalică sau legate de relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional. Conturile de împrumuturi şi de consolidare cuprind împrumuturile de trezorerie care sunt contractate pe o durată mai mare de 4 ani şi care pot fi realizate atât pe plan extern cât şi pe plan intern, în funcţie de situaţia economico-politică din ţară. Conturile de avansuri reflectă avansurile acordate de către Ministerul Finanţelor Publice diverselor instituţii publice sau colectivităţi locale în scopul acoperirii unui deficit temporar, până la realizarea veniturilor bugetare aprobate. Bugetele extraordinare sunt bugete care se elaborează alături de bugetul ordinar, pentru finanţarea unor cheltuieli cu caracter excepţional (de exemplu: războaie, calamităţi, unele lucrări publice importante). Pentru asigurarea resurselor necesare se utilizează mijloace din aceeaşi categorie, adică venituri excepţionale procurate prin impozite sau taxe noi, sau pe calea unor împrumuturi interne sau externe. Datorită faptului că bugetele extraordinare au un pronunţat caracter relativ, manifestat prin faptul că natura excepţională a cheltuielilor nu justifică finanţarea acestora pe seama unor procedee ieşite de sub incidenţa dreptului comun şi că acestea sunt un mijloc de a masca un potenţial deficit bugetar ele sunt supuse unor frecvente critici pe plan internaţional. Bugetele anexe sunt bugete întocmite de unele instituţii sau servicii publice fără personalitate juridică şi sunt aprobate de către Parlament odată cu bugetul ordinar deşi se întocmesc distinct faţă de acesta.

Aceste bugete cuprind operaţiile financiare ale unor servicii ale statului cu caracter industrial sau comercial necuprinse în bugetul public decât prin soldul creditor sau debitor. Bugetele autonome constituie o excepţie de la regula unităţii întocmindu-se de regii autonome, instituţii publice şi colectivităţi locale care dispun de venituri din propria activitate şi pe care le utilizează pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de activitatea desfăşurată. Bugetele autonome se constituie în scopul restrângerii centralismului bugetar şi se aprobă de organele de conducere a celor cărora li se acordă prin lege dreptul de a elabora buget propriu. În România principiul unităţii bugetare este prezent în Legea privind finanţele publice în care este statutată regula elaborării şi adoptării unei legi bugetare anuale care să cuprindă totalitatea cheltuielilor şi veniturilor publice precum şi structura acestora. În afara bugetului de stat se constituie fonduri speciale, a căror bugete se aprobă de Parlament ca anexe la Bugetul administraţiei centrale de stat.

2.3.3. Principiul neafectării veniturilor bugetare Neafectarea veniturilor bugetare se referă la faptul că veniturile bugetare se depersonalizează prin percepere servind la acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Aceasta înseamnă că nu se poate folosi un anumit venit pentru acoperirea unei anumite cheltuieli bugetare. În multe state contemporane există abateri de la principiul neafectării veniturilor, abateri care pot fi considerate şi un rezultat al nerespectării pe deplin a altor principii cum ar fi universalitatea şi unitatea. Astfel, scoaterea unor venituri de sub incidenţa bugetului ordinar şi cuprinderea în bugetele extraordinare, autonome, anexe, conturi de trezorerie precum şi afectarea unor venituri pentru restituirea unor împrumuturi de stat sau în alte scopuri determinate constituie încălcări a tuturor principiilor enunţate până acum, deci şi al neafectării veniturilor. Tot ca şi derogări de la principiul neafectării mai putem menţiona: posibilitatea ministerelor de a folosi cote părţi din veniturile proprii sau alte încasări directe pentru acoperirea unor cheltuieli specifice precum şi

utilizarea unor sume vărsate benevol de persoane fizice sau juridice pentru acoperirea unor cheltuieli publice expres menţionate. Apariţia acestor derogări poate fi motivată şi prin inconvenientele pe care le-ar genera o aplicare strictă a acestui principiu, inconveniente dintre care putem aminti faptul că separarea veniturilor de cheltuieli în cazul serviciilor publice contravine cerinţelor gestiunii comerciale precum şi că acest principiu nu generează o impulsionare a şefilor serviciilor publice care ştiind că nu pot profita în mod direct de încasările care rezultă din derularea activităţilor proprii sunt dezinteresaţi în îmbunătăţirea acesteia.

2.3.4. Principiul anualităţii bugetare Acest principiu constituie din punct de vedere istoric prima regulă bugetară aplicată în practică, la baza sa stând atât raţiuni de ordin politic cât şi raţiuni tehnice. Din punct de vedere politic aplicarea acestui principiu este considerată necesară deoarece se consideră că eficienţa controlului parlamentar este sporită în cazul în care veniturile şi cheltuielile sunt aprobate pe durate mai scurte de timp. Tehnic, anualitatea bugetară constituie soluţia folosită pentru realizarea exactităţii calculelor privind veniturile şi cheltuielile publice şi a echilibrului bugetar pentru a evita fraudele şi evaziunile. O altă alternativă ar fi practicarea unor bugete plurianuale dar acestea prezintă inconvenientul major al apariţiei unor influenţe perturbatoare de la un an la altul care influenţează procesele de formare a veniturilor bugetare şi de efectuare a cheltuielilor publice generând dificultăţi în efectuarea previziunilor. Ca şi semnificaţie, principiul anualităţii se referă atât la durata autorizării Guvernului (de către Parlament) în scopul încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor publice cât şi la perioada de timp în care se execută bugetul public. În ceea ce priveşte prima semnificaţie, anul bugetar durează 12 luni, data începerii anului bugetar fiind diferită de la o ţară la alta, în funcţie de caracterul economiei, gradul de complexitate, nivelul de dezvoltare al acesteia, regimul de lucru al Parlamentului, tradiţii etc.

În practica bugetară internaţională, anul bugetar coincide sau nu coincide întotdeauna cu anul calendaristic, astfel: -

între 1 ianuarie şi 31 decembrie în: Australia, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, România etc.; - între 1 aprilie şi 31 martie în: Marea Britanie, Canada, Japonia Danemarca etc.; - între 1 iulie şi 30 iunie în: Australia, Filipine, Italia, Suedia, Noua Zeelandă, etc.; - între 1 octombrie şi 30 septembrie în S.U.A. Fiecare dintre datele menţionate prezintă anumite avantaje şi dezavantaje, cea mai avantajoasă fiind considerată 1 aprilie deoarece 1 ianuarie prezintă dezavantajul unui timp prea restrâns pentru discutarea şi aprobarea bugetului şi al dificultăţii în efectuarea previziunilor bugetare la începutul anului. De asemenea 1 iulie este criticată pentru că datorită votării legii bugetare înaintea vacanţei de vară deseori dezbaterile se efectuează în grabă. În ceea ce priveşte perioada de timp în care se execută bugetul public aceasta poate fi egală sau nu cu cea pentru care s-a aprobat bugetul. În funcţie de aceasta, execuţia bugetului public poate fi organizată în două modalităţi şi anume: -

sistemul de exerciţiu bugetar sistemul de gestiune bugetară Sistemul de exerciţiu bugetar presupune că durata de execuţie a bugetului public se întinde pe o perioadă mai mare decât un an presupunând şi o durată complementară pentru lichidarea tuturor operaţiunilor de încasare a veniturilor şi efectuare a cheltuielilor. Acest sistem presupune paralelismul conturilor bugetare, pentru anul bugetar n, în şi din trezorerii operându-se în conturi aparţinând anilor n-1 şi n+1. Motivaţia practicării acestui sistem o constituie faptul că interzicerea prelungirii duratei de execuţie conduce la perturbări ale echilibrului bugetar şi rigidizarea sistemului încasării veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Pentru a permite aplicarea acestui sistem dreptul bugetar a degajat unele reguli şi anume:

•

unele cheltuieli pot fi executate după sfârşitul anului în perioada complementară cu condiţia ca acestea să fie angajate în timp util pentru a fi ordonanţate la începutul anului bugetar următor; • în legătură cu resursele, încasarea lor nu depăşeşte de regulă cadrul anului cu excepţia unor amânări de câteva zile impuse de reglementări intervenite înainte de 31 decembrie. Sistemul de gestiune bugetară constă în limitarea execuţiei bugetului public la un an, astfel că la sfârşitul anului operaţiunile bugetare încetează automat, veniturile neîncasate şi cheltuielile nelichidate reportându-se în bugetul anului următor. Acest sistem deşi este simplu prezintă dezavantajul că poate crea o imagine falsă asupra realizării echilibrului bugetar datorită faptului că generează o urgentare a încasării veniturilor bugetare şi întârzierea unora din plăţile bugetare. În România exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic, sistemul practicat fiind cel de gestiune. În acest sens, legea finanţelor publice menţionează: ”Toate operaţiunile în cursul unui an în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie al bugetului respectiv”. În teoria financiară internaţională este prezentă ideea conform căreia acest principiu are caracter artificial deoarece aplicarea strictă duce la perturbaţii ale vieţii financiare a statului care este continuă şi nu poate fi delimitată strict pe segmente temporale. Pentru a contracara dezavantajele cauzate de aplicarea fără derogări a acestui principiu, în diverse ţări se practică prelungirea duratei autorizării parlamentare, sub diverse forme. Astfel, în S.U.A. Congresul American aprobă practic pentru bugetul anului curent alocaţii sau cheltuieli care au fost angajate teoretic în anii anteriori (în general pentru cheltuieli ocazionate de achiziţionarea echipamentelor militare, construcţia de autostrăzi şi alte lucrări edilitare); în Germania se prelungesc în anul curent cheltuieli aprobate în anii precedenţi (pentru lucrări publice şi activităţi productive) cu menţiunea că acestea nu pot depăşi un sfert din volumul veniturilor bugetului federal pe anul precedent; în Marea Britanie se practică sistemul creditelor consolidate, pentru anumite domenii cum ar fi cheltuielile privind serviciul datoriei publice pentru care sumele aferente nu se mai discută ci se includ în buget fiind aprobate formal, iar în Franţa se elaborează programe plurianuale care generează aşa numitele legi program. Acestea sunt consacrate în Constituţie

şi au ca obiectiv central realizarea unor programe economico-sociale pe termen mediu şi lung pentru care se previzionează cheltuielile necesare. Astfel de bugete plurianuale se întocmesc şi în Germania şi Suedia unde se realizează planificări bugetare pe 5 ani.

2.3.5. Principiul specializării bugetare Conform acestui principiu veniturile se înscriu şi se aprobă pe surse de provenienţă iar cheltuielile pe categorii de utilizări în funcţie de natura şi destinaţia lor. În consecinţă, principiul specializării constă în individualizarea poziţiilor privind veniturile şi cheltuielile publice pe baza unor criterii bine definite. Instrumentul folosit în acest scop este clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor. Aceasta exprimă structura bugetului ordonând în mod sistematic şi unitar mobilizarea veniturilor şi destinaţia utilizărilor, folosind anumite criterii precum: criteriul administrativ, economic şi funcţional. publice

Folosind primul criteriu rezultă o codificare distinctă a instituţiilor centrale şi a judeţelor denumită “clasificaţie în profil 4

departamental“ , cu ajutorul căreia sunt grupate veniturile şi cheltuielile bugetare după instituţiile care le încasează sau le efectuează. Clasificaţia funcţională grupează indicatorii în părţi, capitole şi subcapitole şi indică destinaţia cheltuielilor pe acţiunile pentru care sunt efectuate, ordinea în care ele apar în bugetul administraţiei de stat şi în bugetele locale, precum şi sursele de provenienţă a veniturilor. Clasificaţia economică grupează indicatorii pe titluri, în cadrul fiecărui titlu pe articole, iar unele articole sunt desfăşurate pe aliniate în caz de necesitate. Spre deosebire de clasificaţia funcţională, cea economică indică felul şi natura veniturilor precum şi natura cheltuielilor permiţând centralizarea indicatorilor pe acelaşi fel de activitate, unităţi administrative şi pe total buget public naţional. Clasificaţia bugetară trebuie să îndeplinească mai multe condiţii şi anume pe de o parte să fie simplă şi clară pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă 4

Drehuţă, E., Neamţu, Gh. - Bugetul Public, Editura Angora, Bacău, 1992

şi de persoanele fără pregătire specifică, iar pe de altă parte trebuie să facă posibilă analiza economică a veniturilor, alocaţiilor şi cheltuielilor înscrise în buget precum şi a modului în care acestea influenţează viaţa economicosocială. În legislaţia financiară din România este consacrat principiul specializării bugetare. Astfel legea finanţelor publice prevede că prin legea bugetară anuală se “aprobă pentru fiecare an lista impozitelor, taxelor precum şi a celorlaltor venituri ale statului care urmează să se perceapă“ iar creditele bugetare sunt aprobate tot prin legea bugetară anuală care stabileşte şi structura funcţională şi economică a acestora. Respectarea specializării bugetare presupune utilizarea creditelor pe destinaţiile care au fost aprobate neadmiţându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol la altul. Conform Legii finanţelor publice virările de sume între capitole se pot efectua în cazuri deosebite, cu aprobarea Ministerului Finanţelor Publice începând cu trimestrul III al anului bugetar. Ca şi în cazul celorlaltor principii menţionate, în practică există posibilitatea nerespectării pe deplin a acestui principiu, aceste abateri fiind cuprinse în multe cazuri în legislaţia unor ţări sub forma transferurilor, viramentelor, creditelor globale şi fondurilor speciale. Transferurile reprezintă trecerea de credite de la un ordonator la altul, păstrându-se însă natura iniţială a creditului (destinaţia acestuia). Viramentele de credite bugetare reprezintă diminuarea prevederilor unui capitol şi majorarea altuia în cadrul aceluiaşi titlu. Creditele globale sunt prevăzute pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute care nu pot fi cunoscute de la început, în această categorie putându-se include creditele destinate acoperirii diferenţelor cauzate de majorări salariale sau creditele folosite pentru finanţarea intervenţiei statului în sectorul economico-social. Fondurile speciale sunt o categorie distinctă de credite bugetare care în principal nu se află sub incidenţa procedurii bugetare obişnuite şi a regulilor contabilităţii publice.

2.3.6. Principiul echilibrării bugetare

Echilibrarea bugetară este principiul conform căruia cheltuielile bugetului trebuie să fie acoperite integral din veniturile cu caracter stabil. Această stare constituie o stare normală însă datorită factorilor perturbatori aceasta se deteriorează determinând o inegalitate între veniturile şi cheltuielile bugetare, dezechilibrul luând forma deficitului bugetar. Doctrina clasică consideră acest principiu “regula de aur“ a gestiunii bugetare, respectarea egalităţii între veniturile şi cheltuielile bugetare constituind un imperativ a cărui nerespectare ar duce la bancruta statului şi la inflaţie, deoarece potenţialul deficit ar fi acoperit pe seama împrumuturilor de stat şi a emisiunilor monetare. Dacă în problema deficitului bugetar atât teoreticienii cât şi populaţia au avut opinii convergente în perioada dominată de doctrina liberalismului clasic situaţia este complet diferită în ceea ce priveşte abordarea excedentului bugetar. Acesta era considerat favorabil de către populaţie care-l privea ca pe o reliefare a unei bune gospodăriri a fondurilor, în timp ce specialiştii arătau că excedentele ar putea proveni din tezaurizarea unei părţi din masa monetară ce a fost retrasă din circuitul economic, fapt ce are o influenţă negativă asupra acesteia. Odată cu perturbaţiile produse de primul război mondial şi de criza economică din anii 1929-1933 a apărut tot mai des ideea că deficitul bugetar nu este neapărat o sursă de pericol deoarece în cazul în care sumele împrumutate pentru a-l acoperii sunt folosite pentru investiţii productive venitul naţional creşte mai rapid faţă de datoria publică. Acest concept se include în cadrul tezei deficitului sistematic formulată de Sir Wiliam Beveridge, conform căreia suplimentarea cheltuielilor bugetare în economie generează o putere de cumpărare suplimentară care folosită în scopul acoperirii unor cheltuieli curente sau de capital, constituie un mijloc de stimulare a economiei şi absorbţie a şomajului. Acceptarea acestei baze presupune acoperirea deficitelor bugetare pe seama unor venituri extraordinare provenite din împrumuturi sau emisiune monetară. Aceasta însă nu poate fi considerată o soluţie generală şi absolută, practicarea ei având efecte pozitive pentru relansarea unei economii stagnante, dar devenind un factor de dezechilibru dacă este folosită continuu deoarece deficitul se cronicizează şi influenţează negativ producţia, şomajul, inflaţia etc. În perioada contemporană şi această teză a fost treptat abandonată apărând teoria bugetelor ciclice şi teoria impasului.

Prima dintre ele se bazează pe ideea că în condiţiile actuale se poate renunţa la echilibrarea an de an a bugetului, întocmindu-se bugete plurianuale, echilibrate ciclic. Pentru asigurarea echilibrului bugetar al unui ciclu economic, Alain Barrere considera că pot fi folosite trei căi şi anume: a) constituirea unor fonduri de rezervă b) crearea fondului de egalizare c) amortizarea alternativă a datoriei publice Prima cale constă în crearea unor fonduri de rezervă în perioadele de creştere economică, pe seama surplusului rezultat dintr-o creştere a încasărilor fiscale, pe fondul menţinerii constante a cheltuielilor publice. Acest fond urmează a fi folosit în perioadele nefavorabile ale ciclului economic, pentru a compensa scăderea veniturilor cauzate de diminuarea produsului intern brut (ca bază de impunere). Cea de-a doua metodă porneşte de la un moment nefavorabil al ciclului economic în care pentru acoperirea deficitului creat prin reducerea încasărilor la buget sunt contractate împrumuturi publice sau se recurge la emisiune monetară, urmând ca în perioadele de creştere, prosperitate, pe baza excedentului creat să fie rambursate împrumuturile contractate anterior. Amortizarea alternativă a datoriei publice se realizează pe baza unui acord încheiat între stat şi subscriitorii împrumuturilor publice prin care aceştia din urmă admit ca rambursarea efectivă să se facă atunci când este posibil, pe baza resurselor mobilizate în perioadele favorabile ale ciclului economic. Doctrina impasului constă în stabilirea şi acceptarea unui aşa numit “impas admisibil” constând într-o descoperire de tezaur egală cu suma bunurilor suplimentare ce pot fi obţinute prin majorarea cheltuielilor publice. Acest impas urmează a fi acoperit în perioadele de expansiune pe calea creaţiei monetare care distribuindu-se în economie prin operaţiuni bugetare nu trebuie să genereze inflaţie. Datorită greutăţilor întâmpinate în calculul exact al acestui prag maxim admis în general se stabileşte un procent limită din produsul naţional brut sau produsul intern brut. La alegerea căilor de acoperire a deficitului bugetar trebuie avute în vedere atât minimizarea costului datoriei publice cât şi impactul pe care recurgerea la una dintre modalităţi l-ar produce asupra economiei. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele corelaţii:

- finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice prin emisiune monetară generează o creştere a ofertei de bani care duce la accentuarea inflaţiei; - folosirea resurselor provenite din împrumuturi externe duc la stimularea cererii interne şi îmbunătăţirea balanţei de plăţi care are efecte favorabile în cazul în care economia reală poate răspunde la această creştere; - utilizarea unor resurse provenite din împrumuturi de la băncile comerciale produce inflaţie doar în măsura în care acestea nu-şi reduc, în mod corespunzător, oferta către sectorul privat. În abordarea echilibrului bugetar se pot distinge: -

echilibrul bugetar pe parcursul execuţiei echilibrul bugetului anual Echilibrul bugetar pe parcursul execuţiei se realizează atunci când lichidităţile băneşti provenite din încasarea veniturilor publice acoperă nevoile de plăţi scadente. Restabilirea echilibrului este obligatorie fiindcă în lipsa unui echilibru nu se pot efectua cheltuielile în conformitate cu creditele bugetare aprobate.

Echilibrul bugetului anual este realizat dacă încasările veniturilor obligatorii ale statului au un nivel cel puţin egal cu cel al cheltuielilor totale, atât în cadrul bugetului adoptat cât mai ales al bugetului executat.

2.3.7. Principiul publicităţii bugetare Principiul publicităţii presupune atât respectarea procedurii dezbaterii publice a proiectelor de buget în cadrul Parlamentului sau al consiliilor locale şi judeţene (în cazul bugetelor locale) comentarea acestora în mass-media cât şi publicarea în Monitorul Oficial după adoptarea de către Parlament a legii cu privire la bugetul public. Pentru a putea fi înţelese şi de cei fără studii de specialitate legea bugetului şi documentele ce o însoţesc trebuie să fie realizate într-o formă cât mai explicită. Însă acest fapt este destul de greu de realizat atât din

cauza volumului mare de date pe care acestea îl conţin cât şi datorită numeroaselor derogări practicate de la principiile bugetare. În România, odată cu apariţia Legii nr.500/2002 acest principiu este prevăzut în mod expres şi se practică sub diferite forme cum ar fi dezbaterile parlamentare publice, comentarii în reviste, ziare, publicaţii, la radio şi televiziune precum şi publicarea în Monitorul Oficial sau pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice.

2.3.8. Principii specifice bugetelor locale Alături de aceste principii generale, potrivit legii finanţelor publice locale nr. 273/2007, în cazul bugetelor locale, se definesc şi principii specifice acestora.

Principiul solidarităţii •

•

Prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum si a persoanelor fizice aflate în situaţie de extrema dificultate, prin alocarea de sume din fondul de rezerva bugetara constituit în bugetul local. Din fondul de rezerva bugetara constituit în bugetul local consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba acordarea de ajutoare către unităţile administrativ-teritoriale aflate în situaţii de extrema dificultate, la cererea publica a primarilor acestor unităţi administrativ-teritoriale sau din proprie iniţiativă.

Principiul autonomiei locale financiare •

Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care autorităţile administraţiei publice locale le pot

• • •

utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza si în limitele prevăzute de lege. Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor impozitelor si taxelor locale, în condiţiile legii. Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie sa afecteze aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de competenţă. Sumele defalcate cu destinaţie speciala se utilizează de către autorităţile administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.

Principiul proporţionalităţii •

Resursele financiare ale unităţilor administrativ-teritoriale trebuie sa fie proporţionale cu responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale stabilite prin lege.

Principiul consultării •

Autorităţile administraţiei publice locale, prin structurile asociative ale acestora, trebuie sa fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare de la bugetul de stat către bugetele locale.