(Preview) 978-606-8281!37!7 Simion Eugen - Mircea Eliade Nodurile Si Semnele Prozei [PDF]

Zitiervorschau

Eugen SIMION

Mircea Eliade Nodurile şi semnele prozei

Editura Virtual 2010

-II-

ISBN(e): 978-606-8281-37-7

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-III-

Cuprins Prefaţă ..................................................................................................................................................2 I. Un spirit al amplitudinii....................................................................................................................5 I I . Romanul ca jurnal al autorului...................................................................................................10 III. Alte proze. „Setea totului". O etică a virilității. Dionisiacul şi cristicul ......................................17 IV. O anumită idee despre roman. Axele stilistice ale epicii .............................................................24 V.

O mitologie a seducţiei...............................................................................................................42

VI. Un roman joycian.........................................................................................................................55 VII. Romanul existenţialist ................................................................................................................64 VIII. Variaţiuni epice. „Viaţa unui ambiţios fără noroc". Apocalips. Aventura. Întâlnire ................80 IX. Alte proiecte romaneşti. Ştefania. Conştiinţa tragică şi prietenia îndrăgostită ............................88 X. Proza fantastică. Inserţia magicului... ...........................................................................................98 XI. O mică, graţioasă capodoperă. Nuntă în cer ..............................................................................114 XII.Revelaţia lumilor paralele. La ţigănci........................................................................................120 XIII.Naraţiunea mitică. XIV.Tristan şi Isolda: Noaptea de Sânziene ....................................................................................147 XV. Mitul Şeherezadei. Pe strada Mântuleasa.................................................................................165 XVI.Persephona modernă. Mutaţia biologică şi existenţa post-istorică ..........................................176 XVII. Poezia ca soteriologie. Orfeu şi Euridice în spaţiul bucureştean...........................................183 XVIII.Lecţia spectacolului...............................................................................................................189 XIX.O serie de evidente mutual contradictorii. O metaforă a textului ............................................201 XX. Ca într-un roman poliţist... Un Parsifal amnezic în drum spre înţelegere ...............................206 XXI. Literatura subiectivă. India. Şantier ........................................................................................212 XXII. Literatura subiectivă (II). Jurnal. Memorii. Alte confesiuni..................................................224 XXIII. Cultura epistolară. Destinul omului fără destin....................................................................239 XXIV. Dramaturgia. Revalorificarea miturilor. Iphigenia. Coloana nesfârşită...............................266 XXV. Mircea Eliade: un mod de a fi scriitor în secolul al XX-lea..................................................276 Postfaţă.............................................................................................................................................305

„Îţi cerem să-ţi salvezi destinul cărturăresc aici unde, spre deosebire de neantul occidental, vei supravieţui." Constantin Noica, iulie 1981

-2-

Prefaţă

Apare o nouă ediţie în limba română din studiul meu despre Mircea Eliade sub un titlu pe care l-am împrumutat, aşa cum am precizat în ediţia anterioară, de la poetul Nichita Stănescu. Terminasem de scris a doua variantă (cu un număr dublu de pagini faţă de ediţia princeps) şi nu găsisem titlul potrivit pentru această carte în care, în jurul tipologiei şi temelor epice, se adunaseră mai toate conceptele, ideile, fantasmele antropologului cultural şi ale istoricului religiilor Mircea Eliade. Orice îmi venea în gând era numaidecât îndepărtat: nu se potrivea, înstrăina, micşora, pe scurt, nu exprima cum trebuie ceea ce voiam să demonstrez în legătură cu proza lui Eliade. M-am trezit într-o dimineaţă cu „nodurile şi semnele" lui Nichita Stănescu în cap şi, fără să ezit, am zis: cartea mea nu se poate numi decât aşa pentru că tocmai despre noduri şi semne este vorba în naraţiunile lui Eliade. Şi aşa a rămas... Deşi Eliade nu este socotit un mare prozator (şi poate că nici nu este!) încerc să dovedesc că efortul lui de a schimba modelele prozei româneşti este esenţial. Doi prozatori tineri se dovedesc a fi cei mai perseverenţi şi mai bine plasaţi, esteticeşte, în această direcţie: Mircea Eliade şi Anton Holban. Holban merge în sensul lui Proust, fiind primul romancier cu adevărat proustian la noi după încercările făcute de Hortensia Papadat-Bengescu, iar tânărul Eliade face câteva exerciţii gidiene reuşite (romanul ca jurnal al naratorului, roman cu adolescenţi care vor să unească vitalismul erotic cu asceza spirituală, roman în care toate valorile moralei tradiţionale sunt puse în discuţie, roman, în fine, care prefigurează o etică bazată pe experienţă tragică), trece, apoi, la ceea ce am putea numi romanul existenţialist românesc. Aceasta înseamnă roman de idei şi roman în care personajele se definesc, nu numai prin evoluţia psihologică şi dramele lor sentimentale, ci, înainte de orice, prin vocaţia lor pentru idei. Cum spun în mai multe rânduri în această carte, proza românească descoperă prin Eliade, Camil Petrescu, Holban, adică prin gidieni şi proustieni, că experienţa unui individ şi, în genere, viaţa lui interioară poate fi măsurată, nu numai prin complicaţiile lui psihologice sau prin evenimentele istorice prin care trece, dar şi - dacă nu în primul rând prin - aptitudinea de a avea idei şi de a trăi prin idei. Este ceea ce se întâmplă cu eroii lui Eliade din romanele sale existenţialiste... Ei trăiesc şi pot să-şi curme viaţa pentru că nu pot schimba lumea sau nu pot afla o justificare metafizică în experienţa lor erotică. Eliade n-a rămas la această formulă, cum se ştie. A trecut la proza fantastică (într-o variantă originală), apoi la proza mitologică (în naraţiunile postbelice), în fine, a introdus jurnalul intim, ca gen literar, în literatura română şi, în genere, a mers în plină dominaţie a structuralismului (în studiile sale privind istoria religiilor) şi, în epică, a noului roman împotriva curentului general. A

-3-

continuat să scrie, în exil, în limba română şi, cum arată scrisorile sale din această perioadă, urmăreşte cu atenţie fenomenul cultural românesc. L-am cunoscut la Paris la începutul anilor '70 şi, de câte ori am avut prilejul, l-am căutat şi am stat de vorbă cu el. Avea un mod prietenesc, simplu, pot spune chiar: un mod colegial, îndatoritor de a comunica. Lua în serios pe tânărul vizitator, nu se dădea mare, cum se zice cu o vorbă din boema literară bucureşteană, nu-şi etala titlurile de nobleţe intelectuală deşi le avea, în mod categoric, în fine, manifesta o curiozitate literară care m-a impresionat enorm. Semn de vitalitate intelectuală, semn de luciditate. Eliade voia să fie şi să rămână scriitor român, de acest lucru mi-am dat seama îndată ce i-am citit articolele şi confesiunile scrise în exil. De aceea am pus ca motto la cartea de faţă îndemnul lui Noica din iulie 1981. Îndemn care este, în fapt, o poruncă, un ultimatum dat de un filosof rămas în ţară unui frate rătăcit prin neantul occidentului: îţi cerem să-şi salvezi destinul cărturăresc, aici, în limba română; este şansa ta de a supravieţui... Cuvinte profetice, profeţii juste. Rămâne în discuţie, în ultimatumul dat de Constantin Noica, problema neantului occidental în care s-ar fi putut pierde Mircea Eliade. O temă ce se leagă de credinţa mai generală a filosofului şi anume aceea că occidentul post-belic se preocupă mai mult de unt (adică de valorile materiale) decât de cultură (adică de valorile spiritului). Vechea obsesie a generaţiei criterioniste. Noica a fost certat, ironizat la vremea respectivă, pentru această viziune într-adevăr reducţionistă şi, în esenţă, injustă. El nu face, în realitate, decât să reia o veche părere a teologilor ortodocşi români (mă gândesc, în primul rând, la Părintele Dumitru Stăniloaie!): de la Renaştere încoace, cultura occidentală s-ar fi desacralizat sistematic, ceea ce înseamnă că a părăsit sensul metafizic, adică: ceea ce este esenţial şi durabil în cultură... Noica preia, repet, această idee şi scrie propoziţia citată mai sus care a iritat multă lume, îndeosebi pe intelectualii români din exil. Au protestat, aşa cum au protestat atunci când Eliade a dat, pe la începutul anilor '70, un interviu publicat într-o revistă din ţară. Eram la Paris, tânăr lector la Paris IV, şi am asistat la acest imens scandal. Unii spuneau că Eliade a trădat, că prin gestul lui cauţionează regimul totalitar din România, în fine, că este vorba de o cădere morală inacceptabilă etc. În sinea mea, l-am înţeles şi l-am acceptat pe Mircea Eliade: mesajul lui era mai important pentru noi, scriitorii români, pentru că mesajul său intelectual deschidea, nu închidea spiritul românesc, ne dădea curajul de a continua rezistenţa noastră prin cultură (scuzaţi aceste vorbe care produc, şi azi, iritare celor care consideră că nu exista în dictatura comunistă alternativă pentru un intelectual de bună condiţie decât aceea de a fi în temniţă sau în Academie). Ieşit din temniţă şi neacceptat, atunci, în Academie, filosoful Noica a voit să creeze în circumstanţele dure ale epocii o cultură de performanţă. Voia, ca în acest proces, să aibă de partea lui opera românească a lui Eliade, să-l oblige pe Eliade să-şi împlinească, cum zice, destinul cărturăresc, aici, nu în neantul occidental. Adevărul este că occidentul n-a fost pentru Mircea Eliade un neant. Dimpotrivă,

-4-

occidentul l-a primit şi l-a consacrat. Împlinit, el a revenit, apoi, prin scrierile sale în cultura română unde a rodit cu spiritul său enciclopedic, dar şi cu vocaţia lui creatoare eminentă. Pe aceasta din urmă încerc s-o înfăţişez şi s-o justific în paginile studiului ce urmează. Eugen Simion 31 ianuarie 2006

-5-

I. Un spirit al amplitudinii

Într-o însemnare din noiembrie 1978, reprodusă în Fragmente dintr-un jurnal, II (1981), Eliade spune că încercarea lui de a fundamenta o disciplină totală şi autonomă (istoria religiilor) a nemulţumit pe mulţi, cu precădere pe marii specialişti în domeniile restrânse ale ştiinţei. Sinologii, egiptologii, indieniştii, erudiţii în religiile neobabiloniene şi în mitologia helenistică au primit cu neîncredere ideea de a îmbrăţişa toate religiile şi de a scrie o istorie a credinţelor şi ideilor religioase din epoca de piatră până azi. La data când Eliade notează aceste reacţii, el publicase deja primul tom dintr-o sinteză vastă şi atitudinea colegilor săi nu se schimbase prea mult. A scrie o istorie de acest tip în secolul al XX-lea, pare o aberaţie. Obiecţiile sunt previzibile: enciclopedism, ambiţii faraonice, pozitivism întârziat... Eliade le-a întâmpinat cu linişte şi a continuat să-şi ducă la capăt opera începută cu 50 de ani în urmă în limba română, plasându-se, încă de atunci, împotriva curentului general. Este un spirit al totalităţii, nu al fragmentului (cum sunt cei mai mulţi dintre specialiştii din secolul nostru), e omul procesului, cum i-a zis prietenul şi colegul său de generaţie, moralistul Cioran. Asta înseamnă că Eliade merge până la rădăcinile fenomenului şi înfăţişează, cu răbdare, bizuindu-se mereu pe fapte, pe multe fapte, fazele devenirii lui. Spiritele din epoca noastră pun mare preţ pe metodă şi se mulţumesc (zice acelaşi moralist) cu fructul unei experienţe. Sunt oameni ai sintezei şi au superstiţia conciziei. Eliade o la, febril, curios, de la începuturi, el nu-i mulţumit cu istoria unui proces, caută protoistoria lui. Este, încă o dată, un spirit ai întregului şi un spirit pentru totalitate, apropiindu-se la acest punct de un model spiritual existent şi în cultura noastră. În el se unesc, după vorbele tânărului Eliade (mărturisite într-o postfaţă din 1937), trei blesteme ale spiritului: „blestemul muncii", „blestemul singurătăţii" şi blestemele şi paradoxurile condiţiei umane, primite, toate, de o conştiinţă tragică a existenţei şi luminate, iarăşi toate, de înţelegerea eroică a acestei existenţe, Iorga, Pârvan şi alţii merg în sensul acestui model al spiritului. În alt loc, Eliade citează şi pe Hasdeu, spirit adamic, omul proiectelor grandioase, incomod, turbulent, candidat (reiau o propoziţie a eseistului) la ridicol. Dar nimic măreţ, creator, durabil nu se poate face în cultură fără acest element dinamic care este ridicolul, scrie Eliade în articolul liminar din Oceanografie (1934). Perfecţiunea este idealul spiritului mediocru. Spiritul creator experimentează, este imperfect şi, deci, ridicol... El este obsedat de geneze şi nu judecă decât din perspectiva totalităţii lumii. Iar la începuturi se află simbolurile, arhetipurile, miturile. Sunt popoare care n-au un Ev Mediu glorios, dar au o protoistorie bogată în care aşteaptă să fie dezlegate marile simboluri... „Originea unui

-6-

simbol — scrie eseistul în Fragmentarium (1939) — preţuieşte cât descoperirea unei dinastii de faraoni". Dar pentru ca să afle toate acestea, cercetătorul trebuie să primească şi să trăiască cele trei blesteme... Eliade le-a acceptat şi, când citim azi în jurnale şi cărţile lui de memorii, observăm că „enciclopedismul", lipsa lui de fanatism, inapetenţa pentru modernitate, erudiţia lui pentru mulţi împovărătoare şi lipsită de suport filosofic, „alexandrinismul" lui spiritual într-o epocă dominată de metode au în spatele lor o gândire unitară şi curajoasă. Ea vrea să refacă unitatea spirituală a omului redându-i dimensiunea cosmică. Efortul lui Eliade de a construi o disciplină totală şi autonomă înseamnă, implicit, efortul de a găsi o cale de acces spre plenitudinea omului, spre „centru", cum îi zice istoricul religiilor. O plenitudine ascunsă, pierdută de conştiinţa modernă. Omul nu este singur în univers, iată credinţa lui Eliade, şi toate scrierile sale nu fac decât să dovedească faptul că omul este şi azi purtător de mituri şi că în gesturile lui cele mai simple se manifestă o relaţie veche şi profundă, un act ritualic, sacramental. Totul se leagă şi se repetă în univers, tinerii contestatari americani de azi repetă, fără să ştie, pe cinicii din lumea grecească, iar cinicii continuă pe adepţii sectei sivaiste Pâshupata care practicau un fel de snobism al mizeriei: voiau să imite animalele, cultivând abjecţia, murdăria şi agresivitatea în speranţa de a atinge condiţia divină... Cărţile de ştiinţă şi scrierile de ficţiune ale lui Eliade sunt pline de astfel de coincidenţe miraculoase şi, dacă ne gândim bine, vedem că tot ceea ce scrie el nu face decât să dovedească unitatea şi complexitatea spirituală a omului şi a reprezentării sale. Din ele, omul lui Eliade iese întărit, înnobilat. El are în spatele său o moştenire spirituală care-l împiedică să rămână singur şi neajutorat în faţa teroarei exercitate de istorie. Privind astfel lucrurile, Eliade dă o şansă omului lovit de istorie: de a-şi regăsi miturile şi de a-şi reface unitatea interioară... Ne aflăm, am impresia, într-un punct esenţial al antropologiei lui Mircea Eliade obsedată de ideea înrudirii cosmice a omului şi construită, în plan metodologic, pe teoria fuzionării diferitelor nivele de conştiinţă (istoric, psihologic, literar...). Mi se pare semnificativă în acest sens mărturisirea pe care o face Eliade într-o notă din Jurnal (1976): „gândesc că omul contemporan, şi cu atât mai mult omul de mâine, va fi obligat să integreze cele două forme de cunoaştere: logică şi raţională pe de o parte, simbolică şi poetică pe de altă parte; sunt, de asemenea, convins că sub presiunea istoriei vom fi forţaţi să ne familiarizăm cu diferite expresii ale geniului creator extra-european, aşa cum le găsim în Asia, Africa, Oceania. Aşa cum nam încetat să repet de 30 de ani, numai istoria religiilor poate să sesizeze sensul civilizaţiilor tradiţionale, acelea aşa-zis «primitive» şi orientale. Într-un cuvânt, este vorba de o disciplină care, aşa cum o înţeleg şi o practic cel puţin eu, contribuie într-un mod decisiv să «planetizeze» cultura"...

-7-

Sensul totalităţii capătă, în acest caz, şi o dimensiune spaţială. Civilizaţiile comunică în timp şi în spaţiu, spiritul este peste tot şi oricând creator. Paradoxurile lui Zenon au fost enunţate cu mult timp înainte de logicienii şi sofiştii chinezi. Faimoasa aporie a lui Ahile care nu poate să întreacă broasca există, sub altă formă, în gândirea Extremului Orient. Legenda lui Wilhelm Tell circulă în tribul Lubas din Congo meridional sub înfăţişarea unui rit nupţial... Sunt analogii tulburătoare, avertizează Eliade. Între Nietzsche şi păstorul mioritic există o similitudine de destin, existenţele lor pot fi comparate: şi unul şi altul îşi asumă destinul şi încearcă să-i schimbe sensul. Ei transformă, în cele din urmă, adversitatea, nenorocul, fatalitatea în beatitudine... Lipsa de filosofie a lui Eliade stă, am impresia, în această filosofie fundamentală: lucrurile comunică în univers, trebuie numai ochiul atent care să descopere relaţiile lor ascunse. Omul continuă să trăiască în ritmurile cosmosului şi, în actele lui cele mai profane, se manifestă un comportament vechi şi o întâmplare sacră. De aici vine, încă o dată, nobleţea lui şi în acest sens se poate gândi salvarea lui. Eliade ne-a rugat, ne-a somat timp de 50 de ani să ne dăm silinţa să vedem că universul nu este gol şi, dacă Dumnezeu s-a retras din lume, au rămas miturile şi a rămas nevoia de sacru a omului... Cum să numim această splendidă obstinaţie, această uluitoare credinţă a spiritului în totalitatea lumii şi în sensul major al existenţei omului? Înţelepciune, ştiinţă, iniţiere, spirit religios? Un spirit religios fără religie, un mistic fără credinţă?... Este, poate, din toate câte ceva şi, poate, nimic din toate acestea. Un fapt este sigur: Eliade, „omul fără destin", spiritul fără filosofie, eruditul fără religie, poligraful care călătoreşte cu dosarele în valiză înţelege că omul vine dintr-o îndepărtată epopee. Ambiţia savantului a fost să scrie nu altceva, ci tocmai această epopee. Şi, când a scris-o, s-au găsit oameni pricepuţi şi oneşti să recunoască valoarea ei. Georges Dumezil numeşte Istoria credinţelor şi a ideilor religioase o „nouă legendă a secolelor". Admirabil! Recitesc, acum, când autorul lor nu mai este în viaţă, însemnările cu caracter autobiografic şi le compar cu impresiile pe care omul Eliade mi le-a lăsat atunci când l-am întâlnit. Jurnalele (India, Şantier) şi eseurile de tinereţe (de la Solilocvii la Insula lui Euthanasius) arată o curiosă alianţă între voinţa de asceză în ordinea spiritului şi o dorinţă nefirească de aventură. Lângă cele trei blesteme ale spiritului trebuie să punem şi blestemul simţurilor pe care tânărul filosof nu vrea să-l ocolească. Şantier dovedeşte cum ele se pot uni. E un jurnal cum nu s-a scris altul la noi: autorul nu-şi ascunde eşecurile, căderile morale, experienţele penibile, „amoralismul" tinereţii, notează totul cu fervoare şi cruzime. Erosul merge împreună cu politicul, nu exclude extazul şi tehnica iniţierii, tânărul trece din bibliotecă în cârciumă şi, de aici, într-o chilie din Himalaia. Jurnalul este, cu adevărat, un „roman indirect" şi prezintă un personaj pe care literatura română nul mai cunoscuse până atunci: un tânăr scriitor care îşi construieşte un destin neobişnuit şi nu se ruşinează să coboare, când scrie, în micul său infern interior...

-8-

Jurnalele de mai târziu schimbă stilul şi temele de meditaţie. Când le-am citit prima oară (îndeosebi volumul al II-lea din Fragmente...) mi s-a părut că ele au pierdut neliniştea şi, împrumut o vorbă a lui E.M. Cioran, „obrăznicia prea clarvăzătoare"... Le recitesc, acum, şi-mi dau seama că însemnările zilnice au pierdut, cu adevărat, stilul agresiv, a dispărut şi plăcerea de a forţa limitele, dar au câştigat o filosofie care-mi place şi ea se bazează, cum am zis mai înainte, pe un respect aproape mistic faţă de adevăr şi faţă de puterea omului de ştiinţă de a reface unitatea şi plenitudinea fiinţei umane... Iese, indirect, şi un portret moral al intelectualului care se împarte între o ştiinţă severă şi o operă de ficţiune pe care continuă s-o scrie în limba în care s-a născut. Cum se împacă aceste experienţe? Se împacă, opera există, miturile circulă, ontofaniile, epifaniile pot intra într-un scenariu epic. Eliade nu pune mare preţ pe scriitură (noul roman nu-i spune nimic), dar scrisul devine o formă a existenţei sale. În toate însemnările sale e vorba de cărţi, de corecturi, de notaţii rapide pe o bucată de hârtie, de o lume, în fine, care aşteaptă să fie transcrisă... Şi Eliade nu face decât să vadă şi să scrie, într-un proces neîntrerupt, dramatic, silnic... Viaţa intră într-un scenariu şi scenariul vorbeşte la infinit (dar cât de tulburător!) de o lume în care există probe, ritualuri, semne venite de peste tot. Când pleacă în vacanţă în Europa, orientalistul pleacă însoţit de caietele, dosarele sale. Pe unul îl uită într-un taxi şi este disperat. Apare, din fericire, şoferul şi i-l aduce. Altă dată femeia de serviciu îi aruncă hârtiile şi, printre ele, unele de care are nevoie. Exasperare şi resemnare. Când termină un capitol din Istoria credinţelor... arde notele preliminare. Gest ritualic, sacrificiu simbolic făcut şi de Eugenio d'Ors la începutul fiecărui an. Eliade, care examinează atâtea scrieri obscure, nu are gustul obscurităţii. E o lacună pe care şi-o recunoaşte cu modestie. Nu-i place Swedenborg şi mărturiseşte că n-a putut citi până la capăt nici una din cărţile lui. L-a citit, în schimb, de mai multe ori, integral, pe Balzac şi, ori de câte ori este obosit şi fără chef de lucru, se întoarce la prozatorul pe care prietenul său, Ciroan, nu-l poate suferi... Este în fiinţa lui Eliade o neobişnuită modestie. Aş fi tentat să scriu: spectaculoasa lui modestie. N-am observat, în Jurnal, o tresărire de orgoliu, deşi Eliade are tot dreptul să fie orgolios. N-a pierdut timpul degeaba, reputaţia lui ca istoric al religiilor este enormă, cărţile lui circulă peste tot. Omul rămâne, cu toate acestea, modest, cordial, răspunde la scrisori, se plânge că n-are timp, dar găseşte timp să-i scrie unui autor care i-a trimis o carte, citeşte şi-şi notează în caiete impresiile de lectură. Şi nu o dată, de două ori, ci toată viaţa, până în ultima clipă... Ce înseamnă Mircea Eliade pentru cultura română se ştie, în genere. Se va şti şi mai mult atunci când scrierile lui vechi şi noi vor fi publicate integral. Am răsfoit, de curând, eseurile de tinereţe (numai o parte cuprinse în volume) şi am văzut ce mişcare extraordinară a spiritului există în aceste pagini scrise rapid, dezordonat, de la o zi la alta. Eliade face filosofie (pentru prima oară, probabil, în cultura noastră) în articole de gazetă, aşa cum vor face, câţiva ani mai târziu, Sartre şi

-9-

Camus. El vrea să propună un nou model pentru spiritul românesc şi, în bună măsură, el însuşi s-a constituit ca model: un spirit fără complexe, decis să ajungă la universalitate prin studiul particularului, un spirit deschis spre toate formele de spiritualitate, convins că nimic nu este întâmplător şi lipsit de semnificaţie în univers. Aventura lui (unică în cultura noastră) începe la 9 martie 1907 pe strada Melodiei din Bucureşti şi se încheie la 21 aprilie, 79 de ani mai târziu, la Chicago. Un mare destin. 1986

-10-

I I . Romanul ca jurnal al autorului

1.

Romanul adolescentului miop

2.

Gaudeamus

În ultima pagină din Romanul adolescentului miop, Mircea Eliade introduce această notă explicativă; „Eu am să scriu Romanul adolescentului miop. Dar am să-l scriu ca un jurnal al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schiţe pentru roman. E singurul mijloc de a surprinde realitatea, firesc şi dramatic". Ceea ce tânărul prozator şi face: romanul său narează într-un jurnal ţinut fără ordine calendaristică încercările unui tânăr de 17 ani de a scrie un roman pe care în realitate îl scrie chiar sub forma acestui jurnal. Prima frază a jurnalului („Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop...") coincide cu debutul romanului care, în proiectul autorului, succede jurnalului: „Vreau să închei jurnalul în această zi de toamnă. Îl închei pentru că mă arde dorul de a începe chiar acum romanul. Am schiţat cele dintâi capitole. Voi scrie: «Pentru că am rămas singur...»" Un joc al spiritului epic şi un exemplu de autoreferenţialitate într-un roman rămas, e drept, în manuscris. Surpriza este să vedem că prozatorii de azi, îndeosebi târgoviştenii Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, dar şi câţiva dintre tinerii textualişti, folosesc o construcţie similară (roman indirect, jurnal, note despre roman, comentariile autorului care scrie un roman etc.). Metaromanul este, aşadar, o descoperire veche. Când scrie aceste pagini, în 1925, Eliade nu are mai mult de 18 ani. Nu apăruse încă Falsificatorii de bani al lui André Gide (1926), roman de tip autobiografic care a impus un model în proza modernă. Nu apăruse nici Jurnalul Falsificatorilor... Din precizările făcute de Mircea Handoca în postfaţă deduc că există mai multe variante ale Romanului adolescentului miop şi că primele însemnări sunt din 1921. Asta înseamnă că Mircea Eliade (n. 1907) începe să-şi scrie romanul la vârsta de 14 ani. Textul tipărit recent a fost redactat, repet, în 1925. Câteva fragmente, aflăm din aceeaşi sursă, au apărut între 1927-1928 în „Cuvântul", „Universul literar" şi „Viaţa literară". Eliade a amintit în mai multe rânduri de această scriere de tinereţe (în Amintiri şi în Încercarea labirintului) şi, acum când citesc romanul, înţeleg de ce prozatorul, care publicase între timp atâtea cărţi, nu uită experimentul epic de la 17-19 ani: aici încercase, prima oară: 1) să dea o imagine nouă despre psihologia adolescenţei, 2) să folosească într-o scriere de tip autobiografic, evident cu mijloacele vârstei, cea ce mai târziu s-a numit estetica autenticităţii şi a experienţei şi 3) să imagineze o nouă construcţie de roman sub forma unui jurnal al autorului care este, în acelaşi timp, şi naratorul din text.

-11-

Un program ambiţios, pe care romancierul, mult prea tânăr, nu l-a putut traduce într-o formă satisfăcător estetică. Rămâne experimentul epic ca atare şi un număr de însemnări despre adolescenţă făcute chiar de un adolescent comparabile prin unele aspecte cu acela din Le diable au corps (1923), romanul lui Raymond Radiguet, mort la 20 de ani. Problema vârstei fără psihologie, cum era socotită adolescenţa de către psihologia tradiţională, era la ordinea zilei. Gide dăduse, înainte de Falsificatorii, câteva imagini despre fervoarea acestei categorii umane tulburi. Romanul lui Papini, Un om sfârşit, citat de Eliade chiar în textul romanului se bucură în epocă de o mare adeziune din partea spiritelor tinere radicalizate de experienţa războiului. Apăruse, în 1923, şi Ionel Teodoreanu cu Uliţa copilăriei (carte comentată de asemenea în Romanul adolescentului miop) şi, prin opoziţie, Mircea Eliade vrea să dea un alt model al adolescenţei. Experimentul lui Eliade intră în această serie şi se diferenţiază înainte de orice prin refuzul notaţiei lirice, frecventă în scrierile despre adolescenţi, şi încercarea de a impune, ca roman, un document despre neliniştile spirituale şi negativismul moral al tinerilor abia ieşiţi din adolescenţă. Cartea are trei părţi şi 27 de capitole cu titluri imperioase, precum: Trebuie să scriu un roman, Papini, eu şi lumea, Mă clatină vânturile. Lecturile din prozatorul şi filosoful italian sunt evidente şi, de altminteri, mărturisite2, ca şi contactul cu literatura lui Ibsen şi eseistica lui Nietzsche şi Carlyle. Romanul le consemnează pe toate, laolaltă cu experienţele, gândurile personale, eşecurile sentimentale ale naratorului, un elev bucureştean de 17 ani care se identifică prin foarte multe date biografice cu autorul. Eliade însuşi în Amintirile şi în jurnalele de mai târziu dă despre copilăria şi adolescenţa sa informaţii care coincid cu acelea din roman. În momentul în care începe acest jurnal, naratorul/autorul este un adolescent urât şi miop, nemulţumit de sine, dezgustat de tot ceea ce există pentru că există şi de tot ceea ce nu se întâmplă în viaţă pentru că nu se întâmplă, cu crize de furie oarbă sau de melancolie sancţionate aspru de conştiinţă. Elev la „Spiru Haret", el are dificultăţi la matematică şi germană, rămâne corigent şi, în loc să înveţe, citeşte pe Balzac şi Papini. Se descoperă un sentimental şi asta nu-i place pentru că vrea să fie un dur, un caracter puternic, de o virilitate „dezrobită de povara lubrică". Modelul lui este Brand şi sufletul lui este torturat, întunecat şi aspru. E îmbătat de sine, pronunţă cuvântul Eu cu glasul plin şi nu se îndoieşte că într-o zi glasul lui va fi „temut în ţară". Ca să nu doarmă, se loveşte cu frânghia udă pe spinare şi geamătul cărnii îi produce extaz. Îşi pierde nevinovăţia într-o cameră murdară de bordel şi sufletul eroului este gol, iar spiritul cunoaşte o severă tăgăduinţă. Gândul lui este să scrie un roman care să-l izbăvească de toate şi să-i justifice inerţia şcolară. Jurnalul din roman ne dă veşti despre el. Romanul ar trebui să fie „o răsfrângere completă şi reală a adolescenţei mele, a adolescenţei noastre", „o justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în marginea şcolii, în adolescenţă, şi crezând că ies din adolescenţă [...] o carte de

-12-

viaţă efectivă, o confesiune personală, o răfuială" şi are convingerea că nu va izbuti. Scrie în acest timp jurnalul romanului, care se va substitui romanului ca atare, şi notează într-o simpatică dezordine tot ce-i trece prin minte şi i se întâmplă, fără nici o preocupare expresă pentru literatură. Dar tocmai această ignorare a literaturii dă oarecare valoare literară acestor pagini confesive. Ele spun mult, am impresia, despre biografia tânărului Eliade şi spun ceva şi despre un posibil personaj adolescent care vrea să iasă din tiparele tradiţionale ale literaturii. El nu sărută zarzării înfloriţi şi, când citeşte Un om sfârşit, este dezamăgit pentru că i-a sfărâmat personalitatea: „eu am vieţuit viaţa lui Papini [...] şi l-am iubit pentru că mi-a scris viaţa..." Hotărăşte în aceste condiţii să se despartă de scriitorul italian, să-şi facă o identitate. Cu ce neîndemânatică asprime îşi tăgăduieşte ucenicul zeul său!: „Duşmanul meu de moarte e Papini. El mi-a furat comoara sufletului meu. El a veştejit, a consumat, a călcat în picioare, a siluit, a prostituat valori pe care eram menit să le risipesc în lume. El şi-a sfârtecat şi şi-a vădit putreziciunile sufletului. Şi prin aceasta s-a înălţat, a ajuns mare, a ajuns sus — acolo unde Eu trebuia să ajung. Tot ce puteam face, tot ce puteam crea — a creat Papini. Dumnezeul meu a revărsat asupră-mi jăratecul şi gheaţa glumei perverse. Am fost în pumnul Demiurgului o zdreanţă. Am fost masca cu chip de lut, zvârlită în lume douăzeci de ani după original. Am fost creat ca să mă târăsc ca un vierme pe urmele stăpânului meu: Papini. Am fost creat ca să sufăr suferinţele stăpânului meu: Papini. Am fost creat ca să-mi plâng viaţa, sfărâmată, la picioarele stăpânului meu: Papini". Însă tăgăduinţa nu-l împiedică pe adolescentul din Mansardă să-şi scrie mai departe jurnalul (romanul) şi să înregistreze stările umorale schimbătoare. Se profilează în aceste dezlânate şi, pe alocuri emfatice însemnări un posibil personaj de roman şi anume acela ai adolescentului care, dezgustat de mistificările, prejudecăţile literaturii, îşi stenografiază existenţa zilnică fără să omită golurile, rateurile, crizele de mizantropie sau clipele de delir, specifice şi unele şi altele unei vârste pe care literatura tocmai o descoperea. Mihai Ralea a făcut odată observaţii interesante despre modul în care a fost privită adolescenţa în romanul european. Romanul lui Eliade, dacă ar fi fost publicat atunci când a fost încheiat, i-ar fi putut servi criticului în demonstraţia pe care o face. Naratorul din Romanul adolescentului miop nu are un caracter stabilizat. El trece, alternativ, prin crize de extaz şi crize teribile de negare a societăţii oamenilor maturi, e ba descurajat, scârbit de sine şi neagă toate ştiinţele, ba ars de dorul unui adevăr „unic şi pur, de siguranţa unei dogme, a unui ghid infailibil". Sinceritatea cu care înregistrează aceste treceri este remarcabilă la un spirit aşa de tânăr şi Eliade, procedând astfel, este negreşit pe calea cea bună. Stilul prozei de mai târziu (romanele despre psihologia tinerei generaţii) este pregătit în aceste confesiuni pe care autorul are inteligenţa să le introducă într-un scenariu epic verosimil. Nici nu bănuia Eliade că, după 50 de ani, prozatorii români îi vor reinventa formula.

-13-

Romanul adolescentului miop trebuie judecat, desigur, în funcţie de biografia lui Eliade şi de opera sa ulterioară. Numai în această perspectivă el are o anumită însemnătate. Ca scriere autonomă, romanul este fragil şi, în latura epică, inconsistent. Plac, totuşi, la lectură paginile mai direct confesive, mai ales acelea despre tulbura adolescenţă care se observă şi se judecă pe sine fără menajamente. La 17-l8 ani, Mircea Eliade descoperise o schemă de roman şi, cu inerente modificări, schema trece şi în primele romane din anii '30. Gaudeamus (1928), al doilea roman al lui Eliade, vrea să fie, ca şi primul, un document exemplar al adolescenţei, unul dintr-o serie mai întinsă. Aflăm veşti despre acest proiect dintr-o scrisoare din 3 martie 1928 adresată lui I. Valerian, directorul revistei „Viaţa literară": „Romanul e aproape gata: e urmarea Adolescentului miop şi va fi urmat de o serie întreagă. Titlul e provizoriu; viaţa şi personajele sunt universitare; de aceea i-am spus Gaudeamus... Poate se va numi Cel care trebuie ascultat, după titlul unei schiţe de-ale mele".3 În Amintiri (1966) prozatorul explică metoda lui: nu inventează nimic, scrie întemeiat pe documente şi scrie, mai ales, despre ceea ce cunoaşte mai bine, adică despre sine; literatura despre adolescenţă i se pare falsă, o literatură de fantoşe; credinţa lui este că adolescenţii de după război („anii jazz-ului şi al lui La garçonne"), treji spiritualiceşte şi trupeşte, sunt pregătiţi pentru marea aventură a cunoaşterii... Gaudeamus4 continuă prin stil, tipologie şi tematică primul roman şi poate fi socotit (există indicii în acest sens) ca partea a II-a a unei opere începute în 1921 (primele variante din Romanul adolescentului miop) şi încheiate sau, mai bine zis, abandonate, în 1928. Dar el poate fi citit şi independent ca un roman mai complex, cu un stil epic mai bine fixat. Prozatorul debutase, între timp, în jurnalistică şi, în Cuvântul, începuse seria eseurilor despre itinerariul spiritual al noii generaţii. Romanul reia aceleaşi probleme într-un scenariu în care intră jurnalul autorului, documentul (scrisorile personajelor), romanul naratorului (ficţiunea naratorului care scrie un roman şi ţine, în acest timp, un jurnal intim din care, spre a întări ideea de autenticitate, reproduce câteva fragmente), dialogul dintre autor şi personajele sale şi elementele epice propriuzise întretăiate de discuţii despre doctrina virilităţii şi mântuirea prin mediocritate a femeii... Apăruse între timp Les Faux — Monnayeurs (1926) şi, separat, jurnalul acestui roman „qui n'a pas de sujet" şi în care intră tot: „ce que je vois, ce que je sais, tout ce que m'apprend, la vie des autres et la mienne". Edouard, naratorul romanului, ţine un jurnal care cuprinde o treime din carte şi scrie un roman care se intitulează: Les faux — Monnayeurs. El îşi judecă personajele şi face speculaţii, în chiar cuprinsul naraţiunii, despre acest „roman-miroir" pe care tocmai îl scrie. Nu este prima dată când Gide foloseşte aceste procedee care aruncă pur şi simplu în aer structurile tradiţionale ale romanului. În La porte etroite (1909) şi în La symphonie pastorale (1919) verificase deja posibilităţile romaneşti ale jurnalului intim. Formula epică prinde şi, după puţin timp, ea devine un model epic pentru romancierii tineri europeni. Mircea Eliade era, desigur, la

-14-

curent cu această revoluţie epică. Dovadă chiar Gaudeamus în care subiectivitatea eroului (cultul eului) explodează... Sunt teme pe care Eliade le va dezvolta în Întoarcerea din rai şi Huliganii. Gaudeamus transcrie într-un jurnal epic de tip Gide experienţa unui adolescent (Naratorul) care oscilează între asceza bibliotecii şi l'heure sexuelle. Adolescentul simte că se desparte de adolescenţă şi primul simptom este faptul că renunţă să mai ţină un jurnal intim. Citeşte cu disperare, dar când apare Nonora, tipul inocentei perverse, părăseşte cărţile şi încearcă experienţa virilităţii. Teoriile nu-i părăsesc însă pe adolescenţi nici în această ipostază. Ei discută despre posibilitatea unui creştinism actualizat şi despre şansa de a fi erou. Ideea ar fi că un creştin este un erou al duhului şi că orice individ care are o viaţă eroică este un creştin autentic: „Cel care luptă cu sine ca să concretizeze, să vieţuiască şi să răspândească anumite valori spirituale ce depăşesc cu mult spiritualitatea comună. Cel care întrece omenescul. Cel care renunţă la viaţa celorlalţi, ca să supravieţuiască ascetic, ca un sfânt, numai pentru că şi-a făgăduit sieşi să împlinească acele câteva hotărâri". Eroul lui Eliade nu doarme liniştit decât în primejdie, caută aventura, nesiguranţa, durerea, plictiseala amară pentru a-şi căli spiritul. E creştin fără a crede în Dumnezeu: maestrul său („cel mai ascuţit dialectician al Universităţii"), Nae Ionescu, desigur, îi revelează importanţa elementului existenţial: „Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi, fără tortură"... Adolescentul citeşte, se înţelege, pe Gide şi pe Papini, citează pe Freud şi jură solemn să nu coboare în iubire. „Nu voi iubi", scrie el în jurnal. Dar apare, ziceam, Nonora şi spiritul se clatină. E misogin („...femeia nu poate experimenta eticul"), vrea absolutul, se gândeşte la etica aspră a lui Brand: „Sufletul viril stăpâneşte tot atâtea însuşiri de mângâiere ca şi cel feminin. Şi le reţine, însă, sobru şi neîndurat, aflând că ele există, nu te mai îngheaţă asprimea lui şi nu te mai înspăimântă poruncile lui. Înţelegi că el suferă întotdeauna mai mult; pentru că se gândeşte şi la tovarăşă...". Nişka, o adolescentă condamnată la mediocritate, îşi acceptă condiţia şi vrea să se izbăvească prin iubire: „Dar eu vreau să fiu roaba unui Brand... M-aş uita la el ca la un Dumnezeu. ...Numai un asemenea bărbat aş primi ca stăpân"... Stăpânul (naratorul, adolescentul cinic şi inteligent) îi răstoarnă valorile şi o umileşte. Îi vâră în cap ideile sale orgolioase şi femeia, suflet moale, primeşte totul fără împotrivire... Ea acceptă punctul de vedere viril şi se pregăteşte, astfel, pentru o experienţă tragică în existenţa intimă... Partea a II-a din Gaudeamus cuprinde scrisorile personajelor şi din ele se poate deduce faptul că, în timp ce femeia (Nişka) este pregătită pentru suferinţă şi sacrificiu, bărbatul (naratorul) nu acceptă compromisul: „ori erou, ori anulat; de aceea lupt, ca unul care ştie că înapoia lui e moartea, etică, sentimentală sau cerebrală"...

-15-

Ca semn de detaşare trimite jurnalul său Nişkăi şi, citindu-l, adolescenta mediocră are reacţii care nu sunt aşa de mediocre: ea înţelege ambiţia bărbatului pe care îl iubeşte şi, dovadă de fineţe şi inteligenţă, înţelege că fără ea ambiţiosul nu va ajunge erou şi opera lui nu va fi împlinită. Ea pledează până la capăt morala vieţii comune. Nu se teme de umilinţă şi, prin fervoarea iubirii, îşi depăşeşte stăpânul. Nişka intuieşte suferinţa care există în exerciţiul orgoliului: „Nu eşti pentru mine soţul ideal, nici logodnicul suav, nici curtenitorul priceput. Eşti ceea ce eu nu voiam să cred că există, eşti un Dumnezeu care mi-ai făcut şi mi-ai dat suflet. Te-aş vrea stăpân, şi nu sunt umilită, pentru că te ştiu un bărbat. M-aş târî la picioarele tale, şi aceasta nu pentru că sunt îndrăgostită de tine, ci pentru că te simt puternic, mare şi creator al luminilor mele. Tot ce e luminos în mine ţi se datoreşte. Tu ştii, orice fată se îndrăgosteşte, în fiecare primăvară; dar dragostea trece, se uită, fără să lase urme. Eu mă simt a ta, simt că nu pot vieţui decât alături de tine, pentru că alături de tine gândesc şi simt, aşa cum vrei şi cele ce vrei tu. Nu ne mai putem despărţi. Nu trebuie să ne despărţim. De ce te chinui, de ce să suferi şi să-ţi risipeşti puterile? Eroicul tău, care mă fascinează şi mă stăpâneşte, va fi de acum înainte rodnic. Tu ţi-ai trecut probele voinţei. Cele ce ai îndurat te-au călit îndeajuns. Nu duce renunţarea până la nebunie"... Adolescentul care vrea să devină erou nu se lasă purtat de dragoste, dar nici nu fuge de ea. Când reapare Nonora, fecioara perversă, instinctele explodează şi teoria ascezei cade. Totuşi, personajul care îşi stenografiază experienţele nu se abate pentru totdeauna de la calea lui. Pleacă în Italia (o călătorie spirituală, o călătorie iniţiatică) şi ultima frază din roman arată că sufletul lui este „aspru, vast şi senin" şi că înainte simte „fluturări de meniri"... Nişka rămâne hărăzită unei căsătorii mediocre şi rămân în urmă, de asemenea, ambiţiosul fără metafizică Petre şi ceilalţi prieteni din Mansardă... Nou ca tehnică romanescă este în Gaudeamus capitolul intitulat „Personajele judecă autorul". Cel dintâi exemplu, probabil, de autoreferenţialitate explicită în proza noastră. Mircea Eliade îi dă o minimă desfăşurare epică. Naratorul îşi adună în a treia zi de Crăciun prietenii de liceu şi le citeşte un capitol din Romanul adolescentului miop unde se vorbeşte despre ei. Personajele judecă pe autor şi autorul explică personajelor sale procesul de transfigurare, inerent creaţiei. Epic, episodul este irelevant, rămâne intenţia de a face din actul de a scrie un act de existenţă şi, după modelul Gide, de a utiliza în roman ficţiunea jurnalului. Gaudeamus este notabil ca roman prin două aspecte: 1 ) prin voinţa de a introduce o problematică a tinerei generaţii, cu o deschidere largă, de la sexualitate la metafizică, şi 2) prin încercarea de a modifica psihologia şi tipologia cuplului. Aspectul dintâi este vizibil în toate romanele experimentale ale lui Eliade. El vrea să dea, de pildă, o justificare filosofică dorinţei de putere şi să schimbe vechea schemă psihologică a arivistului. Teza naratorului este că generaţia postbelică este ursită să caute pe Dumnezeu şi că mântuiţi nu sunt decât nebunii, adică acei care fug

-16-

de mediocritatea sentimentală şi cerebrală, de iluzia fericirii comode... Petre, prietenul său, are o ambiţie restrâns politică, este un parvenit fără filosofie şi naratorul vrea să trezească în el un suflu prometeic. Petre se mulţumeşte însă să rămână un Rastignac dâmboviţean. Singura lui lege este să ajungă şi să se mântuiască prin puterea lumească... La celălalt capăt al ambiţiei se află Pastorul Brand pe care îl la ca model naratorul: omul vocaţiei absolute, cel care se pregăteşte pentru experienţa tragicului... Asceza lui întâmpină însă ispita erotică şi, din această confruntare, prozatorul scoate câteva pagini bune de literatură eseistică. În fapt, aici este începutul eseului romanesc în proza noastră. Eliade experimentează o epică în care ideile joacă în destinul individului un rol tot atât de important ca şi întâmplările comune. Mai târziu, G. Călinescu şi, după el, N. Breban, Al. Ivasiuc şi alţii vor introduce masiv eseul în roman. În ceea ce priveşte filosofia acestor tineri, reţinem gustul lor pentru o existenţă eroică şi dorinţa lor de a trăi în spirit. Psihologia feminităţii este judecată, cam simplist, din acest unghi.