Portretul Lui Alexandru Cel Bun [PDF]

Zitiervorschau

Domnia lui Alexandru cel Bun (1400-1432), reprezintă un moment important din primul secol de după întemeierea Moldovei. Alexandru cel Bun a fost un domnitor chibzuit în toată activitatea lui, ocupându-se cu stăruinţă de consolidarea internă şi externă a Moldovei, de înflorirea culturii şi artei moldoveneşti. Prin personalitatea sa, Moldova a început să joace un rol din ce în ce mai important în Europa de est şi nu puţini au fost suveranii care doreau să-i câştige bunăvoinţa. Poporul i-a zis "cel Bun", poreclă care înseamnă o slavă de care puţin s-au bucurat în vremurile tulburi de învrăjbiri ale Evului Mediu. Istoriografia Moldovei, consemnând faptele voievodului în cele dintâi letopiseţe, subliniază meritele lui. Cronicarii de mai târziu se întrec în a-l slăvi. Grigore Ureche scrie că "Alexandru Vodă cel Bun...multe lucruri bune a făcut în ţară1". Miron Costin îl numeşte "Alexandru Vodă cel Mare şi Bun... care a fost numit cel dintâi hospodar, întocmai ca un monarh slăvit". Îi zic cel Bătrân şi Bun, şi până azi locuitorii îi slăvesc amintirea". Iar Nicolae Costin aminteşte şi el că "multe lucruri bune au făcut aicea în ţară pentru care îl numescu toţi locuitorii noastre şi-i zic Alexandru Vodă cel Bun". Şi tot aşa îi spune şi Dimitrie Cantemir: "Alexandru I, ce-i zice cel Bun... este acela care cel dintâi a făcut cunoscut străinilor numele până atunci puţin ştiut, al moldovenilor...2". Cu Alexandru cel Bun a început o epocă de strălucire în istoria Moldovei. În vremea lui Moldova a avut un rol însemnat în răsăritul Europei. A consolidat independenţa ţării şi nu s-a avântat în războaie iar Moldova cunoaşte o lungă perioadă de pace, devenind un factor important în relaţiile externe. Alexandru cel Bun a făcut parte din marea familie a Muşatinilor, care a domnit în Moldova două veacuri şi a dat pe cei mai mari cârmuitori ai Moldovei, ca Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. După moartea lui Petru Muşat a urmat în scaunul de la Suceava fratele său, Roman Vodă. Din cauza legăturilor cu Regatul Ungar, regele polon suzeranul său, ordonă ca domnul Moldovei să fie prins şi înschis într-o cetate din Polonia, pe tronul Moldovei urcând un uzurpator Ştefan (1394-1399). Pretendenţii din neamul domnesc s-au luptat între ei, chemând ajutor străin din Ungaria şi Polonia, care găseau astfel un pretext potrivit să umilească şi să micşoreze ţara. Dintre toţi aceşti pretendenţi care în 1400 se certau pe scaunul Moldovei, izbânda rămase totuşi celui mai vrednic, lui Alexandru, fiul lui Roman3. În vremea lui Alexandru cel Bun, hotarele Moldovei se întind de pe culmile Carpaţilor până la Nistru. La nord o parte din Bucovina de azi cu cetatea Ţeţina şi ţara Şepiniţului de dincolo de Prut ţineau de Polonia, dar Alexandru cel Bun le-a dobândit la câţiva ani după urcarea în scaun împreună cu Pocuţia. La sud hotarul Moldovei către Ţara Românească ajungea până la Milcov, numai cetatea Crăciunei, pe malul acestui râu, ţinea de ţara vecină. Spre Basarabia,

1

Grigore, Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţia a II-a revăzută, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p. 232.

2

P.P., Panaitescu, Alexandru cel Bun, Ed. Imprimeria Naţională 1932, Bucureşti p.34. Ibidem, p. 45.

3

1

Cetatea Albă, veche aşezare bizantină şi apoi genoveză cu numele Maurocastron sau Moncastro, trecuse în stăpânirea domnilor de la Suceava. După ce a urcat pe tronul moldovean Alexandru cel Bun s-a ocupat de aşezămintele politice, finanţe şi negoţ. În Evul Mediu deşi aceste lucruri îşi aveau însemnătatea lor, în primul rând temelia pe care stătea ţara era Biserica pe ea se întemeia şi jurământul boierilor faţă de domn şi încrederea poporului în domnitor şi în cârmuire, pentru ea îşi puneau viaţa oştenii. Astfel prima grijă a lui Alexandru a fost Biserica, întărirea, înzestrarea şi cinstirea ei. În această perioadă organizarea bisericească în Moldova nu era foarte dezvoltată, sub primii domni ţara nu avusese ierarhi înalţi bisericeşti ca mitropolit şi episcop, pentru numirea lor trebuind binecuvântarea patriarhilor sau mitropoliţilor ortodocşi de peste graniţă. Primul mitropolit al Sucevei a fost Iosif, uns în vremea lui Roman Vodă, sfinţit de un mitropolit ortodox din părţile rutene, Antonie de la Haliciu. Dar Patriarhia de la Constantinopol nu l-a recunoscut ca păstor al Bisericii moldoveneşti, intenţionând să aşeze în scaunul arhipăstoresc nou înfiinţat pe un grec, aşa cum făcuse în Ţara Românească. Moldovenii însă s-au arătat dârji în apărarea drepturilor lor şi nu l-au acceptat pe mitropolitul grec trimis de la Ţarigrad, aşa că patriarhul supărat a aruncat afurisenia asupra bisericii moldoveneşti. În această stare a găsit Biserica Alexandru cel Bun la urcarea sa în scaun: Iosif îşi urma păstoria, dar biserica rămăsese sub blestem. Însă noul domnitor de la est de Carpaţi, care era un om evlavios, vedea cu durere acest lucru şi de la început a făcut totul ca această nemeritată ocară să fie ridicată. A trimis soli la patriarhul de la Constantinopol, pentru a-l binecuvânta pe mitropolitul Iosif al Moldovei, şi pentru ca anatema ce apăsa asupra lui şi asupra bisericii să fie ridicată. Astfel Iosif a fost recunoscut, şi anatema a fost ridicată. Alături de ierarhia bisericească a episcopilor şi a mitropolitului, a înflorit în vremea lui Alexandru cel Bun şi viaţa mânăstirească, a cărei însemnătate pentru păstrarea învăţăturii, într-o vreme în care nu existau şcoli, este covârşitoare. Din mânăstiri îşi lua domnul funcţionarii cancelariei domneşti. Fiind o persoană evlavioasă a întărit şi a dat danii mânăstirilor din Moldova. Însă evlavia bunului domn nu se mulţumea cu întărirea mânăstirilor rămase de la înaintaşi, el a dorit să aibă locaşuri de închinare ridicate din temelie de dânsul, ca să poată apărea înaintea lui Hristos şi a Sfinţilor, purtând ca dovada unei fapte bune, mânăstirea sa în palme, aşa cum erau pe zugrăviţi ctitorii lăcaşurilor sfinte pe pereţii interiori ai bisericilor. Astfel de la începutul domniei a pus să se zidească în Bucovina de azi mânăstirea Moldoviţa, pe care o înzestrează după obiceiul mânăstirilor domneşti cu sate şi averi, însă cea mai însemnată mânăstire a lui Alexandru este Bistriţa, în judeţul Neamţ, lăcaş menit să fie şi locul de odihnă de veci al marelui voievod. În mânăstiri se ţeseau broderii cu fir de aur pe stofe scumpe de brocart, aduse din Apus şi aceste broderii sunt şi ele o podoabă a vechii noastre arte bisericeşti. Din fericire ni s-a păstrat din vremea lui Alexandru cel Bun o asemenea broderie de mare preţ. Ea se află acum în Rusia, şi este un patrafir care poartă la cele două capete ale lui, brodate în fir, chipul domnului şi al soţiei sale, Marina. Inscripţiile sunt şi ele brodate în limba grecească: "Io Alexandru Voevoda, autocrat al întregii Molodovlahii şi al părţilor dela mare", şi "Marina, autocrată a întregii 2

Molodovlahii şi al părţilor dela mare". Chipul lui Alexandru cel Bun îl arată cu părul negru, cu cârlionţi, mustăţi în jos şi cu o barbă ascuţită. El este îmbrăcat în haine lungi de stofă grea, care îi cad până la picioare. În cap nu poartă coroană, ci o pălărie de pâslă cu marginile ridicate. Doamna are însă coroană, o haină lungă până în pământ şi alta mai scurtă deasupra, aceasta din urmă tivită pe margini cu blana albă. Meritul cel mare al lui Alexandru cel Bun a fost că sub scutul său s-a aşezat ţara. Trecuseră cinzeci de ani de la descălecare şi în multe locuri populaţia era încă rară şi neaşezată, deşi multe sate şi tîrguri erau mai vechi decât întemeierea Moldovei. Are loc sub domnia sa desţelenirea locurilor pustii şi înfiinţarea unor sate noi4. A urmat apoi consolidarea statului. Alexandru s-a îngrijit de completarea şi de buna întreţinere a sistemului de apărare a ţării, alcătuit din mai multe cetăţi situate în interiorul ţării sau pe graniţe. Ca priceput organizator al ţării, pe lângă unele dregătorii moştenite, tocmea boieriile cele mari în Sfat, şi "se ocupa de chiverniseala ţării şi a pământului Moldovei", cum spune în Letopiseţul Ţării Moldovei cronicarul Grigore Ureche. Cu alte cuvinte voievodul a determinat mai precis atribuţiile dregătorilor, pe care i-a înmulţit potrivit cu noua situaţie a Moldovei în hotarele ei lărgite. Domnul Moldovei a dat dregătorilor titluri şi atribuţii unele asemănătoare cu cele externe dar adaptate realităţilor ţării sale. Însă la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, până la 1407, feudalii au avut o atitudine anarhică, cu manifestări de independenţă. Astfel boierul Costea Valahul, aflat în Polonia la 1402, a făgăduit peste capul voievodului credinţă regelui polon Vladislav Jagello. Mai târziu însă după ce Alexandru cel Bun, şi-a întărit autoritatea, marii boieri căutau graţia domnitorului şi ar fi căutat chiar şi aventuri războinice, dar domnul avea o fire paşnică şi înţeleaptă. În începuturile de organizare statală centralizată a Moldovei Alexandru cel Bun a găsit timp, mijloace şi îndemnuri personale ca să asigure, în îndelungata sa domnie şi dezvoltarea vieţii culturale şi artistice a ţării sale. Progresul vieţii economice precum şi munca şi spiritul creator al maselor, alături de grija domnului au contribuit la iniţierea şi dezvoltarea culturii în acest spaţiu. Era un strălucit întreprinzător iar ca şi înaintaşii săi a continuat să fie creditorul regelui polon Vladislav Jagello. Veniturile sale proveneau din taxe vamale şi zeciuiala aplicată la produsele obţinute de ţărani din satele domneşti de pe urma culturii pământului şi creşterii vitelor, din vânzarea vitelor crescute în braniştiile sale şi a cerealor adunate la morile sale. O mare parte din veniturie proveneau din amenzi. Prin relaţiile cu ţările vecine, prin felul cum a condus politica externă a ţării, şi prin domnia sa paşnică Alexandru cel Bun şi-a demonstrat calităţile diplomatice. Primejdii şi

4

Emil, Diaconescu, Dumitru Matei, Alexandru cel Bun 1400-1432, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 214.

3

ameninţări erau destule la aproape toate graniţele, dar Alexandru a ştiut să-şi întocmească bine ţara, aşa încât a putut s-o păstreze întreagă în tot timpul lungii sale domnii. Şi-a dovedit loialitatea faţă de suzeranul său polon, iar în timpul nesfârşitelor războaie ale lui Vladislav cu cavalerii Teutoni din Prusia, peste ţara cărora Polonia voia să-şi croaiască o ieşire la Marea Baltică, la gura Vistulei, Alexandru a trimis în mai multe rânduri ostaşii lui în ajutorul regelui. Cronicarii poloni povestesc cu laudă de vitejia acestor ostaşi. De pildă la 1422, o oaste moldovenească de patru sute de oameni se apropiase de ceteatea Marienburg, când cavalerii, văzând puţinătatea lor, ies de sub ziduri şi sar asupra micii oştiri. Moldovenii atunci nu-şi pierd cumpătul, se retrag într-o pădure din apropiere şi descalecă, pentru a da lupta pe jos, "după cum este obiceiul şi firea acestui neam", zice cronicarul polon, care ştia că moldovenii nu luptau niciodată călăre. Teutonii înaintează spre pădure, dar sunt pe neaşteptate cotropiţi de săgeţile, care veneau vâjâind din codru, ca o ploaie deasă. Mulţi îşi pierd caii, şi sunt omorâţi, iar alţii sunt prinşi". Astfel moldovenii înving o mare oaste a duşmanului şi se întorc în tabăra oştirii regale învingători şi încărcaţi cu o pradă uriaşă. Ceea ce făcea pe Alexandru cel Bun să păstreze legături cu Polonia era primejdia otoamnă. Pentru că Mircea cel Bătrân murise şi urmaşii lui, care se certau penntru domnie, promiseseră să se închine turicilor, Alexandru cucerise Chilia munteană şi ţara Basarabiei, spriijinind pe un pretendent credincios de al lui în scaunul muntenesc, pe boierul Aldea, care-şi zise ca domn Alexandru, după protectorul său. În 1420 turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru cel Bun a reușit să le apere. Dar pentru a înlătura primejdia turcească de la graniţa Moldovei trebuia o conlucrare cu Polonia şi Ungaria. Astfel Alexandru cel Bun, devine primul domn moldovean care a purtat lupte cu turcii. La 1426 Sigismund şi Vladislav hotărăsc în înţelegere cu Alexandru să trimită oastea lor la Brăila, ca de acolo să înceapă războiul cu turcii. Peste 5 000 de polonezi au trecut graniţa Moldovei, iar Alexandru cel Bun şi-a unit oastea lui la Brăila, unde au aşteptat pe Sigismund ca să poată începe lupta. Însă după două luni de aşteaptare ungurii nu s-au arătat, iar oastea moldovenească şi cea polonă s-au întors acasă fără nicio ispravă. Când în anii următori Sigismund a purtat unele expediţii împotriva turcilor, moldovenii dezamăgiţi, nu l-au mai ajutat. Pentru a reface alianţa împotriva turcilor în 1429, la Luck în Volinia se face o nouă întâlnire, la care de această dată participă şi Vitold mare cneaz al Lituaniei. Astfel se discută şi problema Moldovei, Sigismund se plânse că Alexandru este trădător şi că nu vrea să lupte cu turcii, deci trebuie alungat din ţara lui cu puteri unite. Vitold a dat dovadă de aceaşi atitudine faţă de domnul moldovean. Regele Vladislav a fost singurul care s-a împotrivit, şi a arătat că Alexandru şi-a îndeplinit cu sfinţenie datoria de aliat şi vasal, iar vina pentru care nu pornise expediţia de la Brăila, era numai a lui Sigismund, care nu venise cu oastea lui. Astfel dreptatea şi credinţa domnului Moldovei era recunoscută şi uneltirile duşmanilor lui au fost în zadar. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au rămas mai mulţi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul, succesorul său fiind Iliaş I.

4

Bibliografie:

Cihodaru, Constantin, Alexandru cel Bun, Ed. Junimea, Iaşi, 1984 Diaconescu Emil, Matei, Alexandru cel Bun 1400-1432, Editura Militară, Bucureşti, 1979 Panaitescu P.P. Alexandru cel Bun, Ed. Imprimeria Naţională 1932, Bucureşti Ureche Grigore Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţia a II-a revăzută, Ed. Litera, Chişinău, 1998.

Ivan Iulian

5