Pop Civil [PDF]

Zitiervorschau

Contribuţiile autorilor la elaborarea prezentei lucrări Liviu Pop - Titlurile IV, V; lonuţ-Florin Popa -Titlu rile 1, II, III, VII, VIII; Stelian loan Vidu —Titlurile VI, IX.

LIV1U POP IONUŢ-FLORIN POPA STELIAN lOAN VID ü

CURS DE DREPT CIVIL OBLIGAŢIILE t

Universul Juridic Bucureşti

-2015-

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L. Copyright © 2015, S.C. Universul Juridic S.R.L. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin S.C. Universul Juridic S.R.L. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată iară acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L. NICIUN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECÂT INSOTIT DE SEMNĂTURĂ AUTORULUI SI STAMPILA EDITORULUI. APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POP, LIVIU, DREPT Curs de drept civil: obligaţiile / Liviu Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian loan Vidu. - Bucureşti: Universul Juridic, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-673-560-5 i V I. Popa, Ionuţ-Florin II. Vidu, Stelian loan 347.22

REDACŢIE:

te l./fa x : 0 2 1 . 3 1 4 . 9 3 . 1 3 te l.: 0 7 3 2 .3 2 0 .6 6 6 e-m ai 1: redactie@ universuljuridic.ro

DEPARTAMENTUL tel.: DISTRIBUŢIE: fax:

0 2 1 .3 1 4 .9 3 .1 5 0 2 1 .3 1 4 .9 3 .1 6

e m ail: distributie@ universuljuridic.ro

www.universuljuridic.ro

ABREVIERI

abr. alin. Anteproiectul Catala apud art. B. Of. B.N.P. BGB BGH C. Ap. C. tiv. (fr., It., Q. etc.) C. com. C. fisc. C.Jud. C. muncii C. pen. C. pr. civ. C. pr. fisc. C. pr. pen. c. Cass. civ. 1, 2, 3 Cass. com. Cass. CCR CEDO cf. CJCE CJUE (CEJ) col. civ. com. Convenţie CSJ CVIM DCFR dec. dr. Dreptul

abroga t/abrogată alineat Anteproiectul reformei dreptului obligaţiilor din Franţa, redactat de comisia Catala citat după articol Buletinul Oficial, Partea 1 Buletinul Notarilor Publici Bürgerlichen Gesetzbuch (Codul civil german) Bundesgerichtshof (Germania), Curtea Supremă de Justiţie Curtea de Apel Codul civil român (francez, italian, al provinciei Québec etc.) Codul comercial Codul fiscal Revista „Curierul Judiciar” Codul muncii Codul penal Codul de procedură civilă Codul de procedură fiscală Codul de procedură penală contra 1re, 2 e, 3e chambre civile de la Cour de cassation Chambre commerciale de la Cour de cassation Cour de cassation Curtea Constituţională a României Curtea Europeană a Drepturilor Omului conform Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Curtea Europeană de Justiţie) colegiul civil comentariu/notă/observaţie Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale Curtea Supremă de Justiţie Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri Draft Common Frame of Reference decizia dreptul Revista „Dreptul" 5

Abrevieri

e.g. Ed. ed. et alii etc. H.G. i.e. ibidem ICCJ idem infra JCPer. Jud. L. L. lit. loc. cit. M. Of.

G.D.J.

nr. O.G. O. Ü.G. op. cit. P. UNIDROIT Pp.n. par. passim pet. PDEC Plen T.S. PPPR prev. ptr. R. Contrats R. crit. de DIP R.T.D. civ. R.T.D. com. RDC RDP RRD RRDP 6

exempli grafia, de exemplu Editura ediţie (sau editor/editori) şi alţii (altele) et caetera Hotărârea Guvernului României id est, „adică" în acelaşi loc înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acelaşi autor mai jos Juris-Classeur périodique (La Semaine Juridique) Judecătoria Legea Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence litera locul citat Monitorul Oficial al României, Partea I nota noastră (a autorului) numărul Ordonanţa Guvernului Ordonanţa de urgenţă a Guvernului opera citată Principiile (JNIDROIT aplicabile contractelor comerciale inter­ naţionale pagina paranteza noastră paragraful în diverse locuri punctul Principiile dreptului european al contractelor Plenul Tribunalului Suprem paginile Pandectele române prevedere/prevederi pentru Revue des contrats Revue critique de droit international privé Revue trimestrielle de droit civil Revue trimestrielle de droit commercial „Revista de drept comercial” „Revista de drept public” „Revista română de drept" „Revista română de drept privat"

ftu lQ O I

., e.g., art. 1 alin. (3) şi art. 4 din L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori]. Ordinea publică economică este un concept supus unor ample schim­ bări în ultimii ani, sub presiunea regulilor Uniunii Europene, care tinde să instituie un summum sui-generis supranaţional de reguli imperative care compun ordinea publică a Uniunii Europene4 şi care generează propriile schimbări ale noţiunilor naţionale de ordine publică. Bunele moravuri. Bunele moravuri desemnează totalitatea regulilor de conduită 21 care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu nece­ sitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. Conţinutul noţiunii este variabil în timp şi spaţiu şi de aceea instanţele de judecată sunt chemate să determine normele care o compun şi să le aplice de la caz la caz5. S-a încercat definirea acestei noţiuni ca reprezentând „locurile comune ale mentalităţii unei societăţi la un moment dat, mai ales cu privire la morala sexuală a acesteia"6. Pentru o lungă perioadă de timp, bunele moravuri au reprezentat o noţiune conexă moravurilor sexuale ale societăţii. în această privinţă, se poate spune că versiunea liberală a moravurilor a câştigat7 şi că, în cele din urmă, asistăm la o deplasare a concepţiei asupra ordinii publice spre demni­ tatea individului8. O ilustrare a evoluţiei permanente a noţiunii de bune moravuri este dată de aprecierea judiciară a contractelor care implică, într-o anumită măsură, morala sexuală a actanţilor. Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor moravuri contractele considerate contrare moralei sexuale (e.g., contractele privind exploatarea unei case de toleranţă9) sau contrare ideii de libertate personală asociată cu mora1 V. B. Fages, J. Mestre, L'emprise du droit de la concurrence sur le contrat, în R.T.D. civ. 1998, p. 71 urm. 7 Este ordinea publică aplicabilă schimbului de mărfuri şi servicii, activităţilor de producţie şi distribuţie (v. J. Hauser, J-J. Lemouland, op. cit., nr. 17 urm.). 3 V. Terré/Simler/Lequette, p. 430, nr. 384. A V. S. Peruzzetto, Ordre public et droit communautaire. în R. Dalloz Chron., 1993, p. 177 urm.; I. Deleanu, C . Buta, Ordinea publică şi motivele de ordine publică în apelul şi recursul ciuil, în Dreptul nr. 2/2012, în special p. 120 urm. V. Terré/Simler/Lequette, p. 432 urm., nr. 387: I. Albu, Drept ciuil. Introducere în studiul obligaţiilor, op. cit., p. 160; D. Fenouillet, Les bonnes moeurs sont mortes! Viue l'ordre public philanthropique, în études Pierre Calala, Litec, 2001 p. 487 urm.; C. Pignarre, Que reste-t-il des bonnes moeurs en droit des contrats? Presque rien ou presque tout, în R. Contrats nr. 4/2005, p. 1290 urm. 6 V. Carbonnier, p. 150 urm., nr. 74 urm. V. y. Lequette, Les bonnes moeurs sont mortes. ...o p . cit., p. 487 urm. 8 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 313, nr. 647. V. Terré/Simler/Lequette, p. 411, jurisprudenţa citată la nota 4. Sau contractele asociate: contractul de împrumut în vederea deschiderii unei case de tolerantă (Cass. fr. Req., 1 aprilie 1895, în Code civil Dalloz, p. 1223, nr. 7).

lonuţ-Florin Popa

37

21 - 2 2

Titlul II: Contractul civil

■

vurile sexuale (e.g.: contractele încheiate între concubini în scopul începerii, menţinerii sau reluării relaţiilor personale - pentru ca, în cele din urmă, această optică să fie aproape integral înlăturată’; contractul de striptease*2), contrare respectului datorat persoanei umane {e.g., contractul privind divulgarea regulată către o agenţie de presă a unor informaţii intime, adesea medicale, privind anumite persoane3), cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au urmărit realizarea unui câştig imoral4 (e.g., contractele prin care se mijloceşte prostituţia, traficul de persoane, traficul de stu­ pefiante, fără a avea ca obiect direct aceste prestaţii, dar fiindu-i asociate). în cele din urmă, deplasarea concepţiei asupra ordinii publice este evidenţiată chiar de Cod, unde fostele norme considerate ca aparţinând sferei bunelor moravuri şi-au făcut astăzi loc între normele ordinii publice de protecţie - este cazul numeroaselor texte care astăzi ocrotesc, e.g., demnitatea persoanei umane şi corpul uman (v. art. 61 urm. C. civ.). 22

Sancţiunile încălcării ordinii publice şi bunelor moravuri. Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar încălca aceste limite generale ale libertăţii de a contracta nu pot produce efecte sau efectele lor sunt limitate. Sancţiunile sunt însă variate şi nu se limitează la nulitate5. Adesea, încălcarea ordinii publice în sens restrâns atrage după sine sancţiuni penale sau administrative, a căror importanţă în planul dreptului civil este restrânsă [e.g.: art. 16 alin. (1) din L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, care prevede sancţiunea amenzii contravenţionale pentru încălcarea interdicţiei stipulăm clauzelor abuzive; art. 44 din L. nr. 21/1996 a concurenţei, privind măsurile sancţionatorii pe care le poate decide Consiliul Concurenţei în cazul încălcării normelor concurenţei etc.]. în plan civil, sancţiunile astăzi concepute de Cod sunt diverse, însă şi variabile în intensitate6. Astfel, de exemplu, încălcarea ordinii publice de direcţie atrage, de regulă, nulitatea absolută (e.g., art. 50 din L. nr. 21/1996 a concurenţei, care vorbeşte de „nulitatea de drept” a unor înţelegeri anticoncurenţiale), în primul rând pentru că este vorba de interese comune ale societăţii [i.e. un interes general, în sensul art. 1.247 alin. (1) C. civ.]. De regulă, încălcarea ordinii publice de protecţie atrage nulitatea relativă (e.g., art. 1.222 C. civ. privind anularea pentru leziune). Cu toate acestea, principiile cunosc numeroase derogări şi o reală bulversare generată de intervenţia ordinii publice europene7 în materii cum sunt dreptul consumului sau dreptul concurenţei. E.g., încălcarea unor norme de protecţie individuală ar trebui să atragă nulitatea relativă. Cu toate acestea, în dreptul consumului sau concurenţei, ca şi în numeroasele situaţii de încălcare a ordinii publice ' V., în special, Y. Lequette, Les bonnes moeurs sont m ortes..., op. cit., p. 502 urm.; în dr. v. I.F. Popa, Discuţii privind cauza imorală şi ilicită în raporturile contractuale dintre concubini, în nr. 10/2001, p. 42 urm. 2 V. T. de Grande Instance Paris, 8 noiembrie 1973, în Code civil Dalloz, p. 1223, nr. 7. 3 V. C. Ap. Paris, 21 ianuarie 1972, în Code civil Dalloz, p. 1223, nr. 7. 4 V. Flour/Aubert/Savaux, f a c le juridique, p. 277, nr. 288. s V. J. Ellenberger. în Paiandt, p. 139 urm., nr. 19 urm. 6 V. Terré/SImler/Lequette, p. 431. nr. 385; Baudouin/Jobin/Vézina, p. 232. nr. 168; J. J.j. Lemouland, op. cit., nr. 189 urm. 7 V. Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 1. p. 383 urm., nr. 523 urm.: I. Deleanu, G. Buta, p. 120 urm.

38

lonuţ-Florin Popa

nostru, Dreptul

j

I

i

Hauser.

op. cit.,

:

Capitolul I: Noţiunea de contract civil

22

bazate pe ocrotirea drepturilor fundamentale1, soluţia este adesea în sensul nulităţii absolute, pentru considerentul că normele imperative, pe lângă ocrotirea unui interes individual, ocrotesc şi un interes mai înalt (i.e. organizarea pieţei comune*2 sau protecţia unei colectivităţi - cea a consumatorilor, cea a tuturor indivizilor etc.). în sfârşit, încălcarea ordinii publice poate duce la considerarea clauzei ca nescrisă [e.g.: art. 1.826 C. civ. privind considerarea ca nescrise a unor clauze abuzive din contrac­ tele de închiriere a locuinţelor; art. 2.384 alin. (2) C. civ. care instituie aceeaşi sancţi­ une pentru unele clauze din contractele de ipotecă etc.]. Soluţia care dă măsura sancţiunilor este însă cea care stă la baza clasificării legale a nulităţilor, atunci când legiuitorul nu prevede expres care este sancţiunea aplicabilă - este vorba de criteriul desprins din prevederile art. 1.247 şi art. 1.248 C. civ.: încălcarea normelor de interes general va atrage nulitatea absolută, în timp ce încălcarea normelor menite să ocrotească un interes particular va atrage nulitatea relativă3. în egală măsură, se pot identifica şi alte sancţiuni - daunele-interese4 [e.g., v. art. 1.222 alin. (1) C. civ., care permite acordarea de daune-interese pentru leziune; art. 1.215 alin. (2) C. civ. privind acordarea de despăgubiri pentru doi; art. 7 din L. nr. 193/2000 privind clauzele abu­ zive, care permite consumatorului să solicite şi despăgubiri etc.]. în fine, fără a epuiza evantaiul mijloacelor sancţionatorii, putem să mai amintim şi paralizarea dreptului, în ipoteza exercitării abuzive sau cu încălcarea bunei-credinţe a unui drept, sau chiar aplicarea remediilor comune neexecutării contractului (e.g., în ipoteza în care o anumită situaţie este temei atât pentru nulitatea de protecţie, cât şi pentru remedii cazul erorii asupra substanţei şi al viciilor ascunse întemeiate pe acelaşi defect).

Mai ales sub influenţa art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. V. D. Mazeaud, F. Bellivier, La protection du uiuant à travers le contrat. Les mutations de l'ordre public contractuel (Actes du colloque - Paris, le 9 mai 2011). în R. Contrats. 2012, p. 266 urm.; Terré/Simler/Lequette, p. 425, nr. 380. 3 V. y. Lequette, Les mutations de l'ordre public contractuel, op. cit., p. 263. V. J. Hauser, J.J. Lemouland. op. cit.. nr. 196 urm. 4 V. J. Ellenberger, în Palandt, p. 139. nr. 22.

lonuţ-Florin Popa

39

23

Necesitatea clasificării. Libertatea contractuală permite părţilor încheierea unei varietăţi de contracte. Unele dintre ele sunt reglementate (vânzarea, locaţiunea, antrepriza, societatea, mandatul, depozitul, tranzacţia, contul curent, reportul, asigu­ rarea, fiducia, contractul de administrare etc.). Altele rămân nereglementate special de lege. Clasificarea contractelor (fie că este legală - v. art. 1.171-1.177 C. civ. - sau doc­ trinară) are rolul de a identifica regulile aplicabile unora sau altora dintre contracte1.

24

După conţinutul acestora, contractele se clasifică în: contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale. A. Contractul este sinalagmatic*2 atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. în caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi (u. art. 1.171 C. civ.). Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor sunt de esenţa acestui tip de . contracte3. Lipsa uneia dintre aceste două trăsături înlătură caracterul sinalagmatic. Fiecare parte are, concomitent, calităţile de creditor şi de debitor faţă de cealaltă parte. Obligaţia unei părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi, astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente. Ideea de cauză, care explică interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o manifestare a ideii de scop atât în momentul încheierii contrac­ tului, cât şi pe durata existenţei şi executării contractului4 (e.g.: în cadrul vânzării, vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească preţul; în cazul închirierii, locatorul se obligă să procure locatarului folosinţa temporară şi paşnică a unui bun, iar locatarul se obligă să-l folosească la fel ca un bun părinte de familie şi să achite chiria stabilită). Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice. B. Contractele unilaterale. Din acelaşi text legal - art. 1.171 C. civ. - se deduce şi definiţia contractelor unilaterale: toate acele contracte care nu sunt sinalagmatice, adică acele contracte în care o parte/mai multe părţi se obligă faţă de cealaltă/celelalte fără ca aceasta sau acestea din urmă să se oblige faţă de primele la vreo contraprestaţie —altfel spus, unilateral. Aceste contracte dau naştere la obligaţii numai în sarcina ' V. L. Boyer, op. cil., nr. 43 urm.; Terre/Simler/Lequette, p. 77 urm., nr. 59; Pop, Contractul, p. 93, n r.22.

2 Termenul „sinalagmatic” rezultă din cuvintele greceşti:

yn" - „împreună” — şi „allagma'

„schimb”. 3 în concepţia unor autori, reciprocitatea pare că implică interdependenţa. V. Benabent, p. 15, nr. 19; aparent, u. Flour/Aubert/Savaux, L’acte juridique, p. 71. nr. B2, în realitate, v. p. 73, nr. 84. Faţă de termi­ nologia legală, trebuie să reţinem că sunt noţiuni diferite. Oarecum similar, v. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 17. nr. 25, nota 57. A V. Chestin, La formation 1, p. 231 urm., nr. 312 urm.; V . Stoica, Rezotuţiunea şi rezilierea contractelor dulie, AII, Bucureşti, 1997, pp. 21-23 şi pp. 26-27; Pop, Contractul, p. 94, nr. 26. în dr. german, reciprocitatea reprezintă o causa la încheierea contractului şi, totodată, o condiţie de eficacitate (Wirksamkeitsvoraussetzung) pe parcursul executării (u. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 17, nr. 25).

40

lonuţ-Florin Popa

MM ------ . .-.1, wr. - nr. tctmt- ..-a -w .tT ' r I

Capitolul II. Clasificarea contractelor civile

— t-

23-24

^

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

24

uneia dintre părţi şi sunt caracterizate de lipsa interdependenţei şi reciprocităţii. O parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor (e.g.: donaţia, comodatul, man­ datul, depozitul, fideiusiunea, promisiunea unilaterală de contract, pactul de prefe­ rinţă etc.). C. Falsa problemă a contractelor sinalagmatice „im perfecte” . Unele contracte unilaterale pot, după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naştere la obligaţii în sarcina creditorului, obligaţii pe care acesta nu şi le-a asumat iniţial1 (e.g., dacă depozitarul a făcut unele cheltuieli cu conservarea bunului aflat în depozit, depo­ nentul va fi obligat să-i plătească valoarea acestora, deşi depozitul iniţial este un con­ tract unilateral). Deoarece la un moment ulterior încheierii se constată că există obli­ gaţii în sarcina ambelor părţi, în doctrină asemenea contracte sunt denumite contracte sinalagmatice imperfecte (în mod logic, ele ar putea fi numite şi „unilaterale imper­ fecte")- Ele poartă această denumire deoarece obligaţiile celor două părţi, deşi reci­ proce, nu sunt şi interdependente1 2. Legiuitorul tranşează însă această discuţie eliminând prin textul art. 1.171 C. civ. această categorie. Soluţia este justă deoarece obligaţiile născute în sarcina creditorului iniţial au un izvor extracontractual (îmbogăţirea fără justă cauză) şi pentru că reciprocitatea fără interdependenţă înlătură caracterul sinalagmatic3. In consecinţă, categoria aşa-numitelor contracte sinalagmatice imper­ fecte nu există sau, dacă o admitem ca denumire, ea trebuie subsumată categoriei contractelor unilaterale, atât în ceea ce priveşte proba, cât şi efectele şi executarea lor. Cu toate acestea, caracterul sinalagmatic poate fi dat de voinţa părţilor, care, cu ocazia încheierii contractului, înţeleg să îşi asume obligaţii reciproce şi interdependente, deşi contractul, prin natura sa, este unilateral4. Clasificarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale prezintă im portanţă practică din două puncte de vedere: a) probatoriu: înscrisul sub semnătură privată destinat a constitui proba unui contract este reglementat de lege diferit, în funcţie de categoria de contracte din care face parte (e.g., art. 274-275 C. pr. civ. prevăd condiţia dublului sau multiplului exemplar pentru contractele sinalagmatice, respectiv formula „bun şi aprobat” pentru contractele unilaterale privind obligaţia de. a plăti o sumă de bani sau de a preda bunuri de gen5); b) al efectelor lor: contractele sinalagmatice urmează reguli diferite în privinţa remediilor pentru neexecutare (e.g., rezoluţiunea şi excepţia de neexecutare nu pot exista decât în cazul contractelor sinalagmatice), a teoriei generale a riscurilor contractului, a excepţiilor de la forţa obligatorie (v. impreviziunea sau clauzele abuzive), a efectelor restituirilor subsecvente desfiinţării unui contract6. 1 Aşadar, care nu au luat naştere cu ocazia formării contractului (G. Marty, P. Raynaud, op. cit., nr. 65; Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 1, nr. 14 urm.). V. Terré/Simler/Lequette, p. 85 urm., nr. 66; Flour/Aubert/Savaux, L ’acte juridique, p. 73, nr. 84; Pop, Contractul, p. 98 urm., nr. 28. 3 V. V. Stoica, op. cit., pp. 20-22. 4 V. G. Marty. P. Raynaud, op. cit., nr. 65, p. 42; Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 73, nr. 84. V. I. Leş, Noul Cod de procedură ciuilâ. Comentariu pe articole, v. I, Articolele 1-449, C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 415 urm. (în numerotarea iniţială a articolelor); M. Fodor, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 714 urm. 6 V. Terré/Simler/Lequette. p. 84 urm., nr. 65 urm.

lonuţ-Florin Popa

41

25-26 25

26

Titlul II: Contractul civil

După scopul urmărit la încheierea lor, există contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit1. Distincţia dintre cele două tipuri de contracte este deter­ minată de un element obiectiv - existenţa sau nu a unui avantaj de pe urma încheierii contractului (i.e. existenţa contraprestaţiei) - şi un element subiectiv - intenţia părţilor, care poate să constea în a obţine sau nu un avantaj de pe urma încheierii contractului (i.e., pentru a califica un contract ca donaţie, nu este suficient să fie absentă contraprestaţia celeilalte părţi; este necesară şi intenţia de a face o liberalitate, altfel poate fi vorba de o plată nedatorată, de exemplu1 2). A . Contractul cu titlu oneros este „contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate (...)” [o. art. 1.172 alin. (1) C. civ.; e.g.: vânzarea, locaţiunea, schimbul, antrepriza, asigurarea etc.]. Contractele cu titlu oneros sunt de două feluri: comutative şi aleatorii (u. clasificarea următoare - nr. 26). B. Ciiiitnn'tul-mL titlu gratuit (sau de binefacere) este „contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj (...)" [u. art. 1.172 alin. (2) C. civ.; e.g.: donaţia, depozitul, mandatul, comodatul, fideiusiunea etc.]. în sens strict, aceste contracte generează însărăcirea unei părţi şi îmbogăţirea celeilalte, cum este cazul tipic al donaţiei (liberalităţile). In sens larg, categoria poate să includă şi acele contracte prin care o parte se obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine şi fără ca acest contract să fie făcut în scopul îmbogăţirii celeilalte părţi, astfel cum se întâmplă în cazul comodatului, mandatului gratuit, depozitului gratuit sau împrumutului gratuit (numite contracte de servicii gratuite sau contracte dezinteresate). Clasificarea contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit prezintă importanţă practică majoră din multe puncte de vedere3: a) de regulă, considerarea persoanei este un criteriu care determină intenţia în cazul liberalităţilor (astfel încât ele ar trebui considerate ca prezumate intuitu personae), iar în cazul celeilalte categorii, de regulă, nu; b) sub aspectul conţinutului obligaţional. garanţiile înstrăinătorului sunt mai restrânse sau lipsesc în cazul liberalităţilor; c) interese legate de protecţia familiei, a patrimoniului familiei şi a consimţământului impun donaţiei condiţii speciale de încheiere şi efectivitate (formă, formalităţi suplimentare în cazul donaţiei mobiliare, consimţământul celuilalt soţ în cazul donaţiei, chiar şi de bunuri mobile etc.), aceasta fiind subordonată unui regim juridic special (poate fi supusă ra­ portului succesoral sau reducţiunii); d) în raporturile cu terţii, cele două acte au un regim juridic diferit (e.g.: acţiunea pauliană este mai lesne de formulat împotriva dobânditorilor cu titlu gratuit; în materie de simulaţie a actelor cu titlu gratuit, legiui­ torul instituie numeroase prezumţii legale de interpunere de persoane; regimul fiscal al liberalităţilor este complet diferit de cel al contractelor oneroase). După cum prestaţiile părţilor sunt sau nu determinate la momentul înche­ ierii contractului oneros, acestea se împart în contracte comutative şi contracte 1 V. A . W eill, Fr. Terré, op. cit., p. 40: Terré/Simler/Lequette, p. 86, nr. 67; Pop, Contractul, p. 102 urm., nr. 29 urm. 2 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 73. nr. 8S. 3 V. L. Boyer, op. cit., nr. 72 urm.; Terré/Simler/Lequette. p. 87, nr. 68; Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 72, nr. 83.

42

lonuţ-Florin Popa

j j

I

! \

i

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

26 - 27

aleatorii. Astfel: a) „Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi oTfligaţlllor "părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă" [u. art. 1.173 alin. (1) C. civ.]. Prestaţiile reciproce sunt relativ echivalente şi, totodată, întinderea şi valoarea prestaţiilor sunt certe şi cunos­ cute din chiar momentul încheierii contractului (e.g.: vânzarea, schimbul, locaţiunea, antrepriza etc.); b) „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert" [u. art. 1.173 alin. (2) C. civ.]. Cu alte cuvinte, „contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întin­ derea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert”1 (e.g.: asigurarea, întreţinerea viageră etc.). Avantajele pe care le vor obţine nu sunt cunoscute, deoarece părţile s-au obligat, una faţă de cealaltă, în funcţie de un eveniment viitor şi nesigur (alea) în ceea ce priveşte realizarea sa sau cel puţin momentul realizării sale şi care constituie pentru fiecare dintre părţi, în acelaşi timp, o şansă de câştig şi un risc de pierdere. Interesul practic1 2 al acestei distincţii se regăseşte sub mai multe aspecte: i. leziunea poate fi invocată numai în cazul contractelor comutative (v. art. 1.224 C. civ.)3: ii. dacă, în funcţie de alea, o parte câştigă şi cealaltă doar pierde, contractul va rămâne oneros şi aleatoriu şi nu va fi reconsiderat ca o liberalitate4; iii. de ase­ menea. interesul practic al acestei distincţii se regăseşte şi la nivelul obligaţiilor de restituire subsecvente desfiinţării contractelor (art. 1.635 urm. C. civ.). După modul de formare a contractului, acestea se împart în contracte con- 27 sensuale, solemne şi reale (clasificare legală prevăzută de art. 1.174 C. civ.)5. A. Contractele consensuale. Sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor (solo consensu), fără nicio formalitate (v. art. 1.178 C. civ. sau art. 1.240 C. civ.). Consensualismul este principiul de bază al încheierii contrac­ telor şi al transferului contractual al dreptului de proprietate, o urmare firească a auto­ nomiei de voinţă6 [u. art. 1.273 alin. (1) şi art. 1.674 C. civ.]. De la principiul consensualismului în încheierea valabilă a contractelor există numeroase excepţii determinate de necesitatea ocrotirii intereselor părţilor (e.g.: forma autentică, în general, predarea efectivă a bunului), terţilor (e.g., forma autentică a ipotecii) sau a unui interes public (formalităţile fiscale aferente actelor translative de proprietate imobiliară). Excepţiile de la regula consensualismului se concretizează în celelalte două categorii de con­ tracte din cuprinsul prezentei clasificări. B. „Contractul este' solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege" [art. 1.174 alin. (3) C. civ.]. Solemne, în consecinţă, 1 V. Stătescu/Bîrsan, p. 36. V. L. Boyer, op. cit., nr. 72 urm. V. Pop. Contractul, p. 109 urm., nr. 31; ptr. un punct de vedere critic faţă de această orientare, v. Flour/flubert/Savaux. L'acte juridique, p. 75, nr. 88. 4 V. Bénabent, p. 16, nr. 20. Intr-o altă clasificare, se vorbeşte de contracte consensuale şi neconsensuale (care includ contractele solemne şi pe cele reale). V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 77, nr. 90. V. L. Boyer, op. cit., nr. 46.

lonuţ-Florin Popa

43

27

Titlul II: Contractul civil

■r ^ , . n , . . , a g

,

„■ - f

a,

i.

„ - „ .W in

sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca acordul de voinţe al părţilor să îmbrace o anumită formă sau să fie însoţit de anumite solemnităţi prevă­ zute de lege şi pentru care simplul acord de voinţe este insuficient pentru a genera un contract. Nerespectarea formei sau formalităţilor prevăzute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului: „Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă” [u. art. 1.242 alin. (1) C. civ.]. Categoriile de acte solemne sunt următoarele: a) con­ tractele prin care se strămută sau se transferă drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară - este vorba, aşadar, de drepturi imobiliare [art. 1.244 şi art. 885 alin. (2), art. 886 şi art. 888 C. civ.]; b) câteva contracte solemne în mod tradiţional, cum sunt donaţia [u. art. 1.011 alin. (1) C. civ., cu excepţia darului manual, a donaţiilor indirecte şi donaţiilor deghizate], contractul de ipotecă (art. 2.378 C. civ.). Toate aceste contracte trebuie încheiate în forma înscrisului autentic. C. C o n tra ctele rea le. Sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţe al părţilor, este necesară şi remiterea materială a bunului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi': „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului” [u. art. 1.174 alin. (4) C. civ.]. In rea­ litate. aceste contracte pot fi văzute ca o subcategorie a contractelor solemne, deoa­ rece remiterea sau tradiţiunea lucrului, obiect al contractului, de la o parte la cealaltă ar constitui o solemnitate necesară pentru perfectarea contractului1 2. Se includ în această categorie: împrumutul de consumaţie, darul manual, comodatul (împrumutul de folosinţă)3, depozitul şi contractul de gaj. Toate aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării sau remiterii bunului la care se referă. în lipsa acestei formalităţi, nu avem de a face cu un contract real4, ci. cel mult, cu o promisiune de contract real. Uneori însă, chiar şi această promisiune poate produce efecte: în materie de contract de împrumut, „atunci când bunul se află în deţinerea benefi­ ciarului, iar promitentul refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite” (u. art. 2.145 C. civ.). în ceea ce priveşte „cerinţele legii pentru validitatea acestuia" despre care face vorbire textul legal, acestea sunt toate celelalte condiţii de validitate a contractului în general (art. 1.179 1 O parte a doctrinei a contestat existenţa acestei categorii, susţinând că avem, în realitate, de a face tot cu contracte sinalagmatice consensuale sau autentice, în funcţie de caz [v. Mazeaud/Chabas, t. II, p. 70 urm.: Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 76 urm., nr. 189 urm.; Pop, Contractul, p. 119 urm.). 2 V. T. lonaşcu, Teoria generală a contractelor fi obligaţiilor. Curs. Bucureşti, 1942. p. 47. Punctul de vedere este specific dr. german - v. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 19. nr. 27 (cu referire la darul manual Realschenkung este o condiţie de validitate, cu referire la depozit - Verwahrung una de efectivitate, adică un temei ptr. a putea cere restituirea bunului). 1 Natura acestui contract pare să fie repusă în discuţie (u. fl.-fl. Moise. Câfeua observaţii referitoare la comodat, în RRDP nr. 1/2012, p. 154 urm. - „un contract sinalagmatic perfect": contra, în sens tradiţional numai cu privire la calificare, v. R. Dincă, Natura juridică a folosinţei exercitate de către comodatar. în RRDP nr. 5/2012, în special, p. 57). A Dintr-un asemenea antecontract se naşte în sarcina debitorului obligaţia de a încheia contractul real, prin manifestarea consimţământului şi remiterea materială a bunului (u. TMB, s. a lll-a, dec. nr. 2705 din 22 septembrie 1983. cu notă de L. Mihai şi C. Turianu, în RRD nr. 5/1985. pp. 52-58). V.. în doctrină: Beleiu, pp. 140-141: Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea Bucureşti, 1983, p. 201).

44

li.

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

27-28

C. civ.). mai puţin condiţia remiterii voluntare, în scopul executării contractului promis, a bunului ce face obiectul derivat al prestaţiei contractului. Importanţa clasificării se evidenţiază la nivelul condiţiilor de validitate1. Dacă în cazul contractelor consensuale trebuie verificate numai condiţiile obişnuite de vali­ ditate - capacitate, consimţământ, obiect şi cauză [cele prevăzute de art. 1.179 alin. (1) C. civ.] - , în ceea ce priveşte contractele solemne, trebuie verificată, pe lângă condiţiile generale de validitate, şi respectarea formei cerute ad validitatem de lege [art. 1.179 alin. (2) C. civ.], respectiv a formalităţii remiterii bunului în cazul contrac­ telor reale. După cum sunt sau nu sunt reglementate expres de lege, contractele pot fi 28 numite sau nenumite. Existenţa acestei clasificări se deduce, la nivelul textelor legale, din prevederile art. 1.167-1.168 C. civ., care stabilesc ce drept comun este apli­ cabil contractelor „nereglementate” , adică nenumite2. A. Contractele numite sunt cele reglementate expres de Cod sau alte legi şi cali­ ficate prin denumiri speciale3, în acord cu operaţiunile juridice pe care le întruchipează (e.g.: vânzarea, locaţiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de societate, asigurarea, contul curent, transportul, ipoteca, gajul etc.). B. Contractele nenumite sunt cele nereglementate expres şi lipsite de o denu­ mire legală. Existenţa lor se explică prin principiul libertăţii contractuale. Astfel, părţile pot încheia orice fel de contracte cu respectarea condiţiilor generale de validitate prevăzute de Codul civil (e.g.: contractul de asistenţă, contractul de hotelărie, con­ tractele mixte - contractul prin care, în schimbul proprietăţii unui bun, se prestează un serviciu, se transferă bunuri şi se plătesc sume de bani etc.). Categoria contractelor nereglementate, în pofida varietăţii teoretic nelimitate, se găseşte astăzi în declin, în condiţiile unui real exces de normativism. Această clasificare prezintă o majoră importanţă practică din punctul de vedere al regimului juridic al fiecărei categorii. Din regulile instituite de art. 1.167 şi art. 1.168 C. civ., desprindem: a) tuturor contractelor li se aplică dreptul comun cu privire la con­ diţiile de validitate şi la efectele contractului, astfel cum sunt acestea prevăzute în cod (Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul I, „Contractul", adică art. 1.166-1.323 C. civ.); b) contractelor numite li se aplică prioritar dreptul special (Le. regulile particulare destinate acestora şi regăsibile în Codul civil şi în reglementări extrinseci speciale) şi subsidiar dreptul comun (la care se revine de câte ori nu există reguli speciale) totodată însă, contractul numit trebuie să respecte dreptul comun (e.g., nu se poate spune că, dacă regulile speciale ale contractului de cont curent nu prevăd nimic în ' Pop, Contractul, p. 121 urm. Istoric, această clasificare a prezentat o mare importanţă în dr. roman vechi, unde nu erau recunoscute decât acţiunile întemeiate pe contractele numite. Din contractele nenumite nu putea rezulta nicio acţiune (ex nudo pactu. non nascitur ad io ). V ., ptr, evoluţie, Zimmermann, p. 508 urm. (Nuda paclio obligationem non parii). Importanţa a fost parţial conservată sub aspectul interesului determinării regulilor aplicabile contractelor nenumite. V. Terre/Simler/Lequette, p. 78, nr. 61: Malaurie/flynes/Stoffel-Munck, p. 188, _nr. 407. In sensul că aceste două elemente nu trebuie să fie îndeplinite cumulativ, esenţial fiind ca legea să reglementeze distinct o anumită operaţiune, iar nu să îi dea o denumire aparte (e.g., acceptarea şi repudierea moştenirilor), u. Vasilescu, Obligaţiile, p. 256.

lonuţ-Florin Popa

45

28 - 29

Titlul II: Contractul civil

privinţa viciilor de consimţământ, aceste cauze de nulitate nu s-ar aplica şi contului curent)- c) în sfârsit, contractelor nenumite li se aplică prioritar dreptul comun şi in i subsidiar dreptul special aferent contractului cu care se aseamănă cel mai mult (e.g., în ipoteza unui contract prin care se transmite un bun în schimbul unui serviciu, daca i părţile nu au prevăzut nimic în privinţa garanţiilor contra evicţiunii, a viciilor ascunse şi a predării, se vor aplica regulile aferente de la vânzare).

’ Această reglementare reprezintă o schimbare substanţială ptr. regimul juridic al contractelor nenumite (ptr. vechea reglementare, v. Pop, Contractul, p. 113 urm.). Cu toate acestea, jurisprudenţa franceză aplică de mai multe decenii regula prevăzută astăzi de art. 1.168 C. civ. (u. Bénabent, p. 18, nr. 22 şi jurisprudenţa citată). 2 V. Terré/Simler/Lequette. nr. 67 urm., p. 74 urm. J V. infra. Capitolul III, „Formarea contractului". * V. Carbonnier, p. 88, nr. 35; Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 1. p. 288 urm., nr. 383 urm.

46

lonuţ-Florin Popa

.vm- ■.

11-|T" .............

'

-

•

- --- -

După cum contractele au fost sau nu supuse negocierii, ele pot fi negociate sau ; de adeziune. Criteriul real al acestei clasificări este dat de posibilitatea sau imposb | bilitatea părţilor de a stabili conţinutul său prin negocieri, adică prin acordul de voinţe . Clasificarea este dedusă din existenţa unei reglementări exprese a contractului de adeziune în art. T I 75 C. civ. „ . A . Contractele negociate sunt cele în care condiţiile, clauzele, natura, întinderea si calitatea prestaţiilor la care se obligă părţile contractante sunt rezultatul nego­ cierilor libere. Contractul negociat este tipul tradiţional de contract. Negocierile pot dura mal mult sau mai puţin (ore, zile, luni sau chiar ani), incluzând sau nu discuţii şi tratative, fiind rezultatul unor serii de propuneri şi contrapropuneri . Dar un asemenea contract se poate realiza şi printr-un acord instantaneu sau chiar printr-un act de executare care vădeşte intenţia de a accepta o ofertă. Cu toate acestea, circumstanţele menţionate nu sunt de esenţa contractelor negociate, relevantă fiind doar libertatea ambelor părţi de a influenţa conţinutul contractului (e.g., nu are relevanţă faptul că schimburile de documente precontractuale şi discuţiile între părţi au durat câteva luni, dacă se dovedeşte că oferta lansată de una dintre părţi nu avea cum să se modifice într-un mod semnificativ la cererea celeilalte părţi). B. Contractele de adeziune (contracte standard, contracte-tip) sunt cele al căror conţinut este prestabilit, în întregime, de către una dintre părţi4, fără a i se da celeilalte părţi posibilitatea de a le influenţa. Clauzele utilizate de emitentul ofertei de încheiere a unui contract de adeziune sunt numite clauze standard, despre care legiui­ torul ne spune că sunt „(...) stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără a fi nego­ ciate cu cealaltă parte" [u. art. 1.202 alin. (2) C. civ.]. Cealaltă parte este liberă doar să le accepte sau nu; dacă acceptă, atunci se spune că aderă la contractul prestabilit (e.g.: contractul de transport de persoane pe calea ferată, abonamentul la radio şi televiziune, abonamentele telefonice, contractele de asigurare, vânzarea de autotu­ risme noi. contractul de furnizare a apei, gazului, electricităţii etc.). Frecvenţa acestor contracte este în creştere şi, de regulă, în caracterizarea lor, se pune accentul pe inegalitatea economică a părţilor; una dintre părţi (mai puternică economic) este în*2

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

29

măsură să „dicteze" celei mai slabe încheierea contractului în anumite condiţii’ . Dincolo însă de imoralismul implicit sugerat pentru această categorie de contracte, ar fi incorect să nu reţinem şi utilitatea lor economică. Contractele de adeziune par a fi astăzi instrumente juridice indispensabile pentru un circuit economic firesc, făcând parte din cotidianul oricui, în condiţiile în care negocierea pentru fiecare produs sau serviciu achiziţionat este practic imposibilă. De aceea, apare ca natural să se permită profesionistului să propună o formulă contractuală standardizată care să rezolve impasul pe care l-ar crea negocierile prelungite. Pe de altă parte, aceste contracte sunt terenul propice pentru abuzul de drept, fiind posibil ca cel mai puternic economic să-şi impună punctul de vedere, stabilind propria sa lege şi dezavantajându-l pe cel mai slab. De aceea, în scopul protejării părţii „slabe”, legiuitorul intervine adesea şi stabileşte reguli şi limite pe care partea ce predetermină conţinutul contractelor de adeziune este obligată să le respecte. Cel mai citat model de intervenţie în această privinţă este dreptul protecţiei consumatorului, care cuprinde o sumă de norme menite să intervină în faza premergătoare „aderării’ la oferta profesionistului, prin instituirea unor termene de reflecţie, sau după acest moment, prin intermediul dreptului de dezicere1 2, prin reguli stricte legate de informarea consumatorilor şi transparenta con­ tractuală3. prin intermediul protecţiei împotriva clauzelor abuzive şi prin numeroase alte mijloace al căror scop este protecţia consumatorului împotriva potenţialelor abuzuri ale profesionistului4. Unii autori consideră că, alături de contractele negociate şi de cele de adeziune, ar trebui reţinută şi categoria aparte a contractelor forţate5. adică acele contracte de adeziune pe care suntem obligaţi prin lege să le încheiem şi al căror conţinut este uneori stabilit tot prin lege, alteori prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi (e.g.: asigurarea de răspundere civilă obligatorie, asigurarea locuinţelor contra riscurilor generate de calamităţi). Uneori este inclusă în această subcategorie si încheierea unui contract ca urmare a exercitării preempţiunii {e.g.: art. 1.746 C. civ. privind vânzarea terenurilor forestiere, art. 4 din L. nr. 422/2001 privind vânzarea imobilelor monu­ mente istorice, art. 36 din L. nr. 182/2000 privind vânzarea bunurilor aparţinând patri­ moniului cultural naţional mobil etc.), care implică un caracter forţat în privinţa alegerii partenerului contractual. Particularismul contractelor forţate este relativ-e.g., dacă acestea au un conţinut legal predeterminat, contractul nu poate fi supus contro­ lului clauzelor abuzive [u. art. 3 alin. (2) din L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive], numai că acest aspect este valabil şi pentru celelalte contracte de adeziune, care nu au 1 V. Pop, Contractul, p. 126 urm. intr-o altă clasificare, se vorbeşte de diviziunea între contracte egalitare şi contracte de consum, ultimele având un caracter neegalitar datorită poziţiei de superioritate pe care se situează profesioniştii faţă de consumatori (u. Terre/Simler/Lequette, nr. 69, p. 75) 2 V. J. Calais-fluloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommalion, Dalloz, Paris, 2000, p. 176 urm.; J. Goicovici, Dreptul consumaţiei, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 95 urm. Este vorba tot de exigenţe legate de informarea consumatorului - condiţia ca toate clauzele contractului de adeziune să fie redactate clar ptr. a putea fi înţelese şi de către neprofesionisti. V. J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz. op. cit., p. 185 urm.; J. Goicovici, op. cit., p. 74 urm.; vom reveni însă asupra tuturor acestor aspecte în Capitolele II şi III din acest subtitlu. 5 V. Pop, Contractul, p. 130 urm.

lonuţ-Florln Popa

47

29-30

Titlul II: Contractul civil

neapărat un caracter forţat. Mai degrabă, se poate spune că unele contracte de adezi­ une au şi un caracter forţat, fără ca ultima categorie să fie independentă faţă de prima. în doctrină s-a sugerat că trăsăturile specifice ale contractelor de adeziune sunt următoarele': a) contractele de adeziune implică inegalitatea economică sau profe­ sională a părţilor contractante1 2; b) oferta de a contracta este una imutabilă, adică standardizată şi generală, care nu depinde de persoana destinatarului, este perpetuă (în sensul că se întinde la toate potenţialele contracte care ar putea fi încheiate într-o anumită perioadă de timp cu ofertantul lor) şi, de regulă, detaliată (în sensul că ea cuprinde toate clauzele viitorului contract care urmează a lua naştere prin aderare, adică prin acceptarea fără rezerve sau modificări a ofertei standardizate); c) ele se încheie în lipsa oricărei negocieri la încheierea sa (u. art. 1.175 C. civ. - clauzele sau condiţiile esenţiale ale acestui contract trebuie să fie stabilite în manieră unilaterală, adică redactate efectiv de una dintre părţi sau redactate după instrucţiunile sale, fără ca cealaltă parte să fi avut posibilitatea să le influenţeze)3. Din punct de vedere practic, clasificarea prezintă o mare importanţă; a) invocarea dezechilibrului contractual şi a efectelor sale este mai lesne de făcut în cazul contractelor de adeziune decât în cadrul celor negociate: în cazul contractelor de adeziune, legea specială instituie, pe lângă regulile din dreptul comun (u. prevederile art. 1.202 şi art. 1.203 C. civ. privind clauzele standard şi clauzele neuzuale), instru­ mente speciale de intervenţie în contracte care simplifică acţiunile celor interesaţi (e.g.: dreptul de retractare a consimţământului în contractele de consum la distanţă, protecţia împotriva clauzelor abuzive etc. - chestiune subliniată şi de art. 1.177 C. civ.), în timp ce pentru contractele negociate trebuie, în principiu, invocat dreptul comun în materie (i.e. prevederile legate de viciile de consimţământ); b) în privinţa regulilor de formare a consimţământului părţilor la încheierea contractului: adeziunea simplă la contractele de adeziune cunoaşte, în sfera protecţiei consumatorului, o seamă de măsuri-remediu (e.g., dreptul de retractare în contractele la distanţă sau încheiate în afara spaţiilor comerciale) pe care nu le regăsim în cazul contractelor negociate, unde mecanismul acceptării este reglementat de Codul civil (art. 1.196-1.200 C. civ.). 30

r f j '

, 1 1 ;

!

j • 1 ţ

După criteriul modului de executare a prestaţiilor la care sunt obligate părţile, contractele se clasifică în contracte cu executare instantanee sau imediată şi contracte cu executare succesivă: A. C o n tra ctele c u execu ta re instantanee sa u im ediată (uno ictu) sunt cele în cadrul cărora obligaţiile se execută printr-un singur act de executare [u. art. 1.495 jj alin. (1) şi art. 1.555 C. civ.; e.g., contractul de vânzare, în care vânzătorul se obligă să ! transmită proprietatea şi să remită bunul vândut şi cumpărătorul să plătească preţul imediat şi dintr-o dată], B. C o n tra ctele cu execu ta re su cc e siv ă (pro rata temporis) sunt cele din care se naşte obligaţia ambelor părţi sau cel puţin a uneia dintre ele de a executa prestaţiile ce 1 V. Pop, Contractul, p. 128. 2 V. Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 1, p. 292 urm., nr. 387 urm. 3 V. infra. Capitolul IV din acest subtitlu.

48

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

30 - 31

le datorează într-o perioadă de timp. Caracterul succesiv al prestaţiilor există atât în cazul unor prestaţii continue, cât şi în cazul celor eşalonate, când ele se execută, potrivit contractului, la anumite intervale de timp - săptămânal, decadal, lunar, trimestrial, anual - , înăuntrul termenului extinctiv stabilit de părţile contractante (e.g contractul de întreţinere, renta viageră, locaţiunea, asigurarea, contractul de societate etc.)1. Această clasificare prezintă interes practic din mai multe motive: a) efectele restituirilor subsecvente desfiinţării pentru nulitate sau reziliere sunt diferite în cazul contractelor cu executare succesivă faţă de cele cu executare instantanee (u. art. 1.554 C. civ. în materie de rezoluţiune şi reziliere; art. 1.639-1.640 C. civ. privind restituirea în natură sau prin echivalent); b) contractele cu executare instantanee nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre părţi, în timp ce unele contracte cu executare succesivă pot fi revocate, în cazurile prevăzute de lege, pe cale unilaterală (v. art. 1.276-1.277 C. civ.; e.g.: locaţiunea pe durată nedeterminată şi mandatul); c) instituţia impreviziunii este aplicabilă, în mod natural, numai contractelor cu exe­ cutare succesivă (v. art. 1.271 C. civ.) şi numai în mod excepţional celor cu executare instantanee afectate de termen sau condiţie suspensivă. în funcţie de structura lor, contractele pot fi simple, complexe sau reunite în 31 grupuri de contracte. Deşi nu este o clasificare expres reţinută de lege, interesul pentru ea se desprinde implicit din definiţia legală dată contractului-cadru (art. 1.176 C. civ.), un contract complex care generează, la rândul său, un grup de contracte. A. C o n tra c te le sim p le sunt cele prin intermediul cărora se realizează o singură operaţiune juridică (e.g., marea parte a contractelor tradiţionale pe care le cunoaştem vânzare, schimb, mandat, locaţiune etc.). Regimul lor juridic se determină urmând regulile de la art. 1.167-1.168 C. civ. privitoare la contractele numite şi nenumite. B. C o n tra c te le co m p le xe . Creaţie a practicilor contractuale, contractele com­ plexe (sau mixte) sunt acele contracte care înfăţişează mai multe operaţiuni juridice1 2. Fiecare dintre aceste operaţiuni, dacă ar fi analizată distinct, ar întruchipa un contract în sine. Dacă însă s-ar aplica regulile fiecărui contract în parte, s-ar putea ajunge la situaţii juridice ireconciliabile. De aceea, în doctrină, s-au sugerat două abordări3 ale acestei situaţii. In prima variantă, s-ar putea aplica regulile aferente fiecărei operaţiuni juridice în parte - contractul complex fiind astfel văzut ca o adiţiune de contracte speciale care atrage, fiecare, un regim juridic propriu. în a doua variantă, contractul complex ar fi văzut ca o formulă contractuală originală nesupusă regulilor contractelor care ar corespunde operaţiunilor însumate, cu excepţia acelor reguli care nu sunt incompatibile cu esenţa contractului complex. Acest punct de vedere s-a impus (e.g., în contractul de leasing, un contract complex, ce poate fi calificat ca o adiţiune de vânzare, locaţiune şi promisiune unilaterală de vânzare4, însă scopul întregului contract este unul diferit de scopul fiecăreia dintre cele trei operaţiuni menţionate, astfel că regimul 1 Motiv ptr. care se distinge uneori între contracte cu executare succesiuă şi contracte cu executare eşalonată (u. Terre/Simler/Lequette, p. 89, nr. 70). 2 V. Terre/Simler/Lequette. p. 99, nr. 76 urm.; Pop, Contractul, p. 132 urm. 3 V. Terre/Simler/Lequette, p. 99, nr. 76. 4 V. O .C . nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată.

lonuţ-Florin Popa

49

31

Titlu! II: Contractul civil

50

lonuţ-Florin Popa

L —.

' V. Ph. Delebecque. L'appréhension judiciaire des groupes de contrats, P.U. Aix-Marseille. Faculté de droit et sciences politiques, 1993: L. Boyer, op. cit.. nr. 105 urm.; I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şl opozabilitatea efectelor juridice. Rosetti. Bucureşti, 2002, p. 43 urm. 2 V. Terré/Simler/Lequette, p. 100, nr. 77; Pop, Contractul, p. 133 urm. 3 Nulitatea'sau rezoluţiunea, în special (Terré/Simler/Lequette, p. 100, nr. 77). 4 V. Terré/Simler/Lequette, p. 100, nr. 77 5 V. consecinţele: garanţii ascendente contra viciilor ascunse şi evicţiunii; discuţii cu privire la transmisibilitatea clauzelor existente în unele dintre aceste contracte (u.. ptr. clauzele de competenţă, J. Moury, Réflexions sur la transmission des clauses de compétence dans les chaînes de contrats translatifs, în R. Dalloz 2002, p. 2744 urm.). 6 Cel mai frecvent contract-cadru este contractul de distribuţie (u. C.M. Costin, Distribuţia comercială fn reţea, Rosetti, Bucureşti. 2004: conex, u. M. Mocanu, Contractul de franciză, C.H. Beck, Bucureşti, 2008; Ş. Diaconescu, Contractul-cadru de distribuţie comercială. Universul Juridic, Bucureşti, 2010).

ffla r .

său juridic este cel prevăzut de legislaţia specială dedicată lui şi, în completare, regimul general al contratelor prevăzut de Codul civil; asemenea este contractul de hotelărie, care cuprinde un depozit hotelier, o locaţiune cu termen şi o sumă posibilă de alte servicii colaterale - de această dată, contractului i se aplică şi reguli ale con­ tractelor care compun contractul de hotelărie - v. depozitul hotelier prevăzut de art. 2.127 urm. C. civ. - , cu condiţia să nu fie contrare scopului acestui contract). C. Q ru p u rile de co n tra cte . Spre deosebire de contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni contractuale în vederea atingerii unui scop, dar toate operaţiunile se desfăşoară între aceleaşi părţi, grupul de contracte reprezintă' „două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă însă propria indivi­ dualitate"*2. De asemenea, mai putem sublinia şi că, spre deosebire de contractele complexe, contractele din grup pot fi încheiate între persoane diferite, dar este necesară o conexitate dată de obiectivul final al tuturor contractelor. Importanţa acestei categorii este dată din nou de determinarea regimului juridic aplicabil acestei operaţiuni - fiecărui contract în parte i se va aplica un regim juridic distinct, prevăzut de lege, întrucât fiecare îşi păstrează propria individualitate. Pe de altă parte, grupurile de contracte generează serioase discuţii legate de efectele pe care le produce încetarea unui contract asupra celorlalte contracte din grup3. In funcţie de legătura care există între contractele care compun grupul, în doctrină se distinge între: a) ansamblul de I contracte - conexitatea este dată de concurenţa contractelor în vederea realizării aceleiaşi operaţiuni economice4 (e.g.: contractul de credit şi contractele prin care se garantează restituirea creditului; vânzarea şi contractul de împrumut care asigură plata preţului); b) grupul liniar presupune unirea obiectivă a mai multor contracte pentru consi­ derentul că toate poartă asupra aceluiaşi bun (e.g., vânzările succesive ale aceluiaşi bun, începând cu producătorul unui bun şi terminând cu comerciantul en détail5); c) grupul radiant desemnează acel ansamblu contractual în care un contract este văzut ca principal şi, pentru îndeplinirea obiectului său, se încheie o serie de alte contracte (e.g., cazul antreprizei principale pe care se grefează o serie de subantreprize menite să ducă la execuţia unor părţi mai restrânse din obiectul primului contract şi subordonate, în consecinţă, primului contract sau cazul contractului-cadru6 care stabileşte o serie de elemente esenţiale de care se ţine seama între părţi în seria de

Capitolul II: Clasificarea contractelor civile

31 - 32

contracte ce se încheie ulterior acestui contract, care trebuie considerat principal şi punct de reper al relaţiei contractuale ulterioare)1. Principala consecinţă a distincţiilor de mai sus este dată de: a) regimul juridic aplicabil contractului complex şi, de asemenea, de regimul juridic aplicabil grupurilor de contracte; b) ca o consecinţă a primului aspect, clasificarea de mai sus ridică pro­ blema legii aplicabile contractului, în ipoteza unui conflict de legi în spaţiu privitor la contract sau la grupurile de contract2. Alte clasificări ale contractelor. Contractele civile sunt susceptibile şi 32 de alte multe clasificări: contracte principale şi contracte accesorii: contracte patrimo­ niale şi nepatrimoniale3: contracte constitutive sau translative de drepturi reale4, contracte-schimb, contracte-organizaţie şi contracte de interes comun, contracte egali­ tare şi contracte de dependenţă, contracte interne şi internaţionale5 etc. Ne-am rezumat, cu mici excepţii, la categoriile reţinute şi de legiuitor, fără a putea spune însă că celelalte clasificări nu prezintă importanţă practică.*V .

V. Terre/Simler/Lequette, p. 91 urm.; Pop, Contractul, p. 134 urm. V. art. 4 par. 1 din Regulamentul Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (u. şi M.-E. Ancei, The Rome I Reguiation and Distribulion Contracts, în Yearbook of Private International Law, v. X. 2008 p. 221 urm.). Criteriul acestei clasificări este reprezentat de natura conţinutului efectelor actelor juridice, cele patrimoniale fiind cele care constituie, modifică, transmit sau sting drepturi şi obligaţii patrimoniale. Ptr. detalii şi ptr. importanţa practică a acestei clasificări, v. Vasilescu, Obligaţiile, pp. 254-256. s V- Popescu/Anca, p. 38 urm.; Stătescu/Bîrsan. p. 37 urm. V. Terre/Simler/Lequette, p. 79 urm., nr. 62; p. 98, nr. 75.

lonuţ-Florin Popa

51

Capitolul III. încheierea contractului §1. Organizarea studiului. Condiţiile de validitate ale contractului

\ Prolegomene. Legiuitorul român, în Secţiunea a 3-a, intitulată „încheierea contractului” , a Capitolului I din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii"), a inclus în conceptul de „încheiere a contractului” atât elemente de fond legate de validitatea contractului, cât şi elemente formale, legate de ■ mecanismul propriu-zis de formare a acordului de voinţe, adică de ofertă şi acceptare. Legiuitorul începe secţiunea dedicată formării contractului prin determinarea elementelor de validitate ale contractului (art. 1.179 C. civ.), care sunt considerate a fi1: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o i cauză licită şi morală şi, dacă este cazul, forma contractului. Mai departe, sunt pre­ zente reguli mai detaliate privitoare la fiecare element de validitate în parte. întrucât condiţiile de validitate ale contractului sunt, în principiu, aceleaşi cu ale oricărui act juridic şi fac obiectul unei cercetări, în mod tradiţional, separate în doctrina română2, ne vom ocupa în cele ce urmează numai de chestiuni aferente consimţământului necesar pentru formarea valabilă a contractului şi, chiar şi în această privinţă, ne vom rezuma (cu mici excepţii) la ceea ce vom numi „consimţământul extern la încheierea contractului” sau „acordul extern”, prin opoziţie cu ceea ce am putea desemna ca „acordul intern de voinţe”3. Este o distincţie utilizată pentru finalităţi practice, astfel cum vom observa.

34

Acordul „intern” de voinţe. Contractul presupune întâlnirea concordantă a două voinţe juridice în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, întâlnirea celor două voinţe presupune un proces complex, care implică numeroase detalii psihologice pentru că, putem spune, se desfăşoară în forul intern al părţilor contractului, printr-o analiză a importanţei şi necesităţii unui acord de voinţe. La acest nivel al procesului de formare a contractului, numit, într-o importantă parte a dreptului comparat, „acord intern” de voinţe, sunt relevante elementele de fond ale contractului - în special, cauza şi consimţământul, dar şi obiectul şi capacitatea. Cauza, ca motiv determinant al încheierii contractului (art. 1.235 C. civ.), consti­ tuie motorul naşterii acordului de voinţe şi, de aceea, trebuie să întrunească cerinţele prevăzute de art. 1.236 C. civ.: să existe, să fie licită şi morală, sub sancţiunea anulabilităţii contractului sau chiar a nulităţii absolute a acestuia - pentru ipotezele iliceităţii şi imoralităţii cauzei comune a părţilor (art. 1.238 C. civ.).

_ _ T _ j T i*Lj1T _ :3 if i) iii ' li in I f t f l S E

— «¿ i i i i ~ n i~f

1

" L - - r j --Li - - ţ—

— -1-— 1— ^ţ —*f —~

~

~

~

i—

— '»g—>—

33

1V. Pop, Contractul, p. 139 urm. 1 Este vorba de Partea generală a dreptului civil sau de Teoria generală a actului juridic civil. V. Boroi/flnghelescu, p. 127 urm.; Vasilescu, Obligaţiile, p. 307 urm. 1 Prezentă în dr. german (innerer Konsens vs. äußerer Konsens) cu aceeaşi semnificaţie (u. Wolf/Neuner, p. 433, nr. 66).

52

lonuţ-Florin Popa

Capitolul

III: încheierea contractului

34-36

Consimţământul la încheierea contractului, deşi nu este definit de legiuitor, deducem că reprezintă manifestarea de voinţă în sensul încheierii unui contract’ . Această manifestare de voinţă cunoaşte un parcurs intern şi unul extern. Parcursul intern al consimţământului constituie procesul de formare a voinţei juridice. în acest sens, consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (art. 1.204 C. civ.). în legătură cu această latură internă a consimţământului trebuie să avem în vedere întreaga problematică a discernământului (art. 1.205 C. civ.) şi pe aceea a viciilor de consimţământ - eroarea, dolul, violenţa şi leziunea (reglementate de art. 1.206-1.224 C. civ.). Toate aceste aspecte presupun o analiză separată de care nu ne ocupăm în prezentul cadru. Acordul „extern” de voinţe. Consensul extern. Interesul nostru este atras, în 35 această expunere, de parcursul extern al consimţământului, care reprezintă mecanismul formării „consensului extern" al părţilor. Această fază, aşa-numită externă, pentru că indică părăsirea forului intern al fiecărei părţi şi manifestarea perceptibilă a voinţei juridice, presupune exprimarea consimţământului într-o manieră suficientă pentru încheierea contractului. Această a doua fază desemnează, de fapt, două aspecte: a) faza negocierii contractului şi b) mecanismul formării contractului prin întâlnirea ofertei şi acceptării. §2. Faza precontractuală. Negocierile Determinarea fazei precontractuale. „Contractul se încheie prin negocierea lui 36 de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta" [art. 1.182 alin. (1) C. civ.]. Legiuitorul sintetizează un adevăr simplu: încheierea contractului poate să aibă loc într-o manieră spontană (e.g., contractele de masă: achiziţiile de consum), astfel încât cu greu se poate determina o eventuală fază precontractuală, care, de altfel, s-ar putea să nici nu fi existat sau, în orice caz, să prezinte un interes juridic restrâns*2, sau într-o manieră complexă, precedată de negocieri, datorită obiectului contractului sau intereselor părţilor {e.g.: achiziţia unei companii, contrac­ tele privind exploatarea unor resurse naturale, contractele industriale). în cel de-al doilea caz, de regulă, pe măsura creşterii complexităţii obiectului viitorului contract, sporeşte şi intensitatea negocierilor prealabile încheierii acestuia3. Adesea, faza negocierii contractului este una îndelungată, marcată de diverse acte preparatorii care prefigurează structura şi conţinutul viitorului contract. O asemenea fază nu putea fi trecută cu vederea, astfel încât în actualul Cod civil regăsim mai multe texte care îi sunt dedicate. Faza precontractuală poate să presupună o progresie sau regresie în ceea ce priveşte realizarea consensului contractual, în sensul că poate sau nu să ducă la încheierea unui contract. Indiferent de soluţia finală a acestei etape, ea se desfăşoară sub semnul libertăţii negocierilor, care este consacrată expres de art. 1.183 alin. (1) ' V. P. Chauvel, Consentement, în Rép. Civ. Dalloz, avril 2007 (dern. mise à jour: juin 2011), nr. 7 urm. 2 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 227, nr. 460. 3 V. Pop. Contractul, p. 203 urm.

lonuţ-Florin Popa

53

I 36-37

Titlul II: Contractul civil

C. civ.. cf. căruia: „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora” . Conturul libertăţii contractuale este dat de dreptul părţilor de a-şi alege singure partenerii de negociere, de a întrerupe dezbaterile precontractuale când consideră oportun, de a le relua sau de a-şi exprima refuzul încheierii contractului în urma epuizării negocierilor1. Limitele libertăţii pre­ contractuale sunt date însă de existenţa anumitor obligaţii legale sau convenţionale, explicite sau implicite, dintre care ne reţine atenţia obligaţia legală de bună-credinţă, reglementată de art. 1.170 C. civ. Din punct de vedere cronologic, momentul încetării fazei precontractuale este cel al realizării acordului de voinţe sau al eşuării negocierilor. Importanţa acestei etape este semnificativă sub multe aspecte şi pentru desfăşurarea fazei contractuale*2: între altele, în faza negocierilor se regăsesc elementele unui posibil viciu de consimţământ, ca şi elementele unei posibile interpretări a contractului în funcţie de instrumentele utilizate în faza precontractuală3. Pentru o corectă analiză a fazei negocierii este necesar să avem în vedere obligaţiile legale sau convenţionale care există în această etapă, ca şi formulele precontractuale utilizate adesea de părţi în vederea pregătirii contractului, precum şi prezentarea noţiunii de acord suficient, prezentă astăzi în Cod. 37

Obligaţii specifice fazei precontractuale. Urmând concluziile unei vaste doctrine a dreptului privat, noua reglementare prevede o serie de obligaţii exprese în sarcina părţilor implicate în negocieri. Este, aşadar, vorba de obligaţii legale. Pe lângă acestea, o serie de obligaţii pot fi deduse din ele şi trebuie calificate ca obligaţii impli­ cite. în sfârşit, o ultimă categorie de obligaţii poate fi rezultatul convenţiilor prepa­ ratorii încheiate de părţi în faza negocierii, lată câteva exemple:

■

a) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1.183 alin. (2) C. civ., cf. căruia: „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii” . Prevederea este dublată de art. 1.170 C. civ., care insti­ tuie caracterul imperativ al acesteia, ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau limita. înţelesul bunei-credinţe este dificil de determinat şi, în dreptul comparat, s-a _ ! constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii complete a conceptului4. Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi care trebuie, astfel, eliminate sau prohibite în faza precontractuală5, cum ar fi: angajarea într-o negociere precontractuală fără intenţia reală de a încheia un contract (pentru a afla informaţii ' V. 2 V. 3 V. * V.

Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 229 urm.: nr. 464 urm. Pop, Contractul, p. 203 urm. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 216 urm., nr. 441. S. W hittaker, R. Zimmermann, Qoad faith in European contract law : surveying the legal landscape, în Qood Faith in European Contract Law (ed. R. Zimmermann. S. W hittaker), The Common Core of European Contract Law, Cambridge University Press. 2000, p. 7 urm.; M. Floare. Buna şi reaua-credinţă în negocierea şi executarea contractelor de drept comun, în noul Cod civil şi in dreptul comparat, teză. Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2014. p. 120 urm.; S. Neculaescu. op. cit., pp. 44-47, p. 82 urm. 5 Idee subliniată în dr. american şi pe deplin aplicabilă ca tehnică şi în dr. continental. V. R. Summers, The conceptualisation o f good faith in American contract law : a general account, în Qood faith in European Contract Law, op. cit., p. 118 urm.

54

I

lonuj-Florm Popa

Capitolul III: încheierea contractului

37

care altfel nu erau accesibile, pentru a paraliza pentru o perioadă de timp intenţia partenerului de a încheia un contract etc.), întreruperea intempestivă şi nejustificată a negocierilor etc. Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor, care indică exemplificativ că iniţierea sau continuarea negocierilor fără intenţia de a încheia contractul este contrară bunei-credinţe [u. art. 1.183 alin. (3) C. civ.] şi că „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi" [art. 1.183 alin. (4) teza 1C. civ.]. Pe de altă parte, buna-credinţă este o normă deschisă', adică un concept normativ*2 apt să se adapteze noilor realităţi juridice şi să dea naştere unei serii întregi de obligaţii noi, cu denumiri diverse. O parte dintre aceste obligaţii sunt treptat identificate de jurisprudenţă şi apoi preluate de legiuitor3 [u. ipoteza obligaţiilor de informare şi confidenţialitate]. Este considerentul pentru care numeroase obligaţii sunt numite uneori „implicite”. Dintre acestea, cea mai semnificativă ar fi obligaţia de informare pre­ contractuală4*(căreia îi vom oferi o imagine distinctă în paragrafele ce urmează). în contextul obligaţiei de bună-credinţă precontractuală este necesar să amintim şi de noţiunea de abuz de drept precontractuals, care presupune utilizarea unui drept contrar bunei-credinţe, cu depăşirea scopului pentru care acest drept este legal recu­ noscut şi protejat de lege - adică într-un mod excesiu şi nerezonabil, cauzând celeilalte părţi un prejudiciu [noţiune circumscrisă prevederilor art. 14-15 C. civ., referitoare la buna-credinţă şi abuzul de drept]. Abuzul de drept îmbracă numeroase manifestări de voinţă în faza precontractuală, de la omiterea executării unor obligaţii deduse din buna-credinţă (i.e. obligaţia de informare) la impunerea unor clauze care defavorizează cealaltă parte, avantajând partea care le-a propus (i.e. teoria clauzelor abuzive6, clauzele neuzuale sau surprinzătoare7). în reglementarea actuală, o expresie a abu­ zului de drept se regăseşte în ipoteza iniţierii unor negocieri fără intenţia de a încheia contractul [u. art. 1.183 alin. (3) C. civ.] sau în cea a ruperii intempestive a negocierilor [u. art. 1.183 alin. (4) C. civ.]. Sancţiunile sunt diverse. în principiu, abuzul de drept reprezintă un delict, astfel încât se poate vorbi, în primul rând, de repararea prejudiciului. Totodată, pentru anumite expresii ale abuzului, legiuitorul a prevăzut sancţiuni specifice, cum ar fi nulitatea sau reducerea prestaţiilor (e.g.: cazul dolului sau al leziunii, ipoteza clauzelor ' V. K. Larenz, Lehrbuch des Schuldrechts. Allgemeiner Teil, C.H. Beck, München, 1987, p. 129. V. K. Larenz, C .W . Canaris, Methodenslehre der Rechtswissenschaft, 3 Auflage, Springer, Berlin, 1995, p. 241 urm. 3 V. M .V. Hessellink, The concept o f Qood Faith, în Essays on the Future o f Private Law in Europe. Kluwer, The Hague-London-Boston, 2002, p. 218 urm.; în dr. nostru, s se vedea M. Floare, Teza precit., p. 75 urm. 4 „Obligaţii implicite” deoarece nominalizarea lor nu este făcută expres de legiuitor. Existenţa acestor obligaţii este dedusă din aceeaşi obligaţie de bună-credinţă. V. art. II.-3.301 DCFR, care vorbeşte de Negotiation contrary (o good faith and fair dealing. 3 V. S. Neculaescu, Ambiguităţi ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011. p. 81 urm.; L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ipoteză distinctă de răspundere civilă în dreptul român, în RRDP nr. 3/2011, p. 31 urm.; Ungureanu/Munteanu, p. 126 urm.; I. Reghini, Ş. Diaconescu, în Reghini/Diaconescu/Vasilescu, p. 375 urm.; C . Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil in reglementarea noului Cod civil, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 249 urm.; Vasilescu, p. 625. V.. ptr. clauzele abuzive, infra, nr. 74. V., ptr. clauzele neuzuale, infra, nr. 73.

lonuţ-Florln Popa

55

37

Titlul II: Contractul ciyil

c) obligaţia de informare precontractuală - în pofida lipsei unui text expres în această privinţă, teoria generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza precontractuală este necesar să fie reţinută şi această obligaţie, pe care o considerăm legală şi implicită5, despre care putem considera că este dedusă din obligaţia generală de bună-credinţă6. Din definiţia legală a dolului ca viciu de consim-

— -■ ----- -- ------------

b) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii*2. Ea este prevăzută de art. 1.184 C. civ., cţ. căruia: „Când o informaţie confidenţială3 este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă”. De această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci de una dispozitivă: părţile pot deroga de la prevederile citate, permiţând utilizarea informaţiilor obţinute în cadrul negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte nego­ cieri. Semnificaţia acestei permisiuni echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca nefiind confidenţiale. Adesea, eliminarea voluntară a confidenţialităţii este compensată de alte obligaţii (de această dată convenţionale), cum ar fi obligaţia de sinceritate cu privire la eventualele negocieri paralele4, la persoanele cu care acestea sunt purtate, la rezultatul acestora etc.;

---- .—

abuzive etc.). în fine, dreptul utilizat în mod abuziv poate fi paralizat prin invocarea abuzului de drept de către cealaltă parte (i.e. cealaltă parte sau instanţa de judecată pot să nu ţină seama de exercitarea abuzivă a dreptului)1;

56

lonuţ-Florin Popa

.

' V. L. Cadiet, P. le Tourneau, Tlbus de droit, în Rep. Dr. Civ. Dalloz, avril 2008 (dern. mise â jour: mars 2014), nr. 35. 2 V. art. 1.7 din P. UNIDROIT, com. S. Vogenauer, în Vogenauer/KIeistheterkamp, p. 165 urm.; art. II.-3.302 DCFR (Breach of confidentiality), care include această obligaţie în sfera obligaţiilor reglementate. Ptr. dr. român, u. S. Neculaescu, op. cit., pp. 87-90. 3 Poate fi vorba de informaţii dintre cele mai variate. V. M. Mousseron, Technique contractuelle, Francis Lefebvre, Paris 1999, nr. 200 urm., p. 99 urm.; confidenţialitatea este intim legată de secretul comercial (v. R. Dincă, Protecţia secretului comercial in dreptul privat, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 237 urm.). 4 V. Pop, Contractul, p. 212. 5 în pofida divergenţelor care există în dr. comparat, DCFR reglementează numeroase obligaţii precontractuale de informare (information duties), în art. II.-3.101 urm., şi distinge între obligaţia de informare generală (care incumbă, potrivit art. II.-3.101, doar profesioniştilor, în relaţia lor comercială cu oricine), obligaţia de informare faţă de consumatori (art. Il.-3.102, art. Il.-3.103, care are un contur mai precis), obligaţia de informare în cadrul contractelor la distanţă şi al celor electronice (art. Il.-3.104 şi art. II.-3.105), la care adaugă reguli precise legate de calitatea şi transparenţa informaţiilor (art. Il.-3.106) şi legate de remediile aplicabile în caz de neexecutare (art. Il.-3.107). 6 V. Starck/Roland/Boyer. Contrat, p. 115 urm., nr. 284, sau p. 122 urm., nr. 292, precum şi doctrina şi jurisprudenţa citate aici; Chestin/Loiseau/Serinet, La formation 1, nr. 1512 urm., p. 1249 urm.; Terre/Simler/Lequette, p. 284 urm., nr. 258 urm. Obligaţia de informare este relativ uniform recunoscută în dr. comparat, chiar dacă portanţa sa este diferită. V. M.J. Schermaier, Mistake, misrepresentation and precontractual duties to inform: the civil law tradition, în Mistake, Fraud and Duties to Inform in European Contract Law (ed. R. Sefton-Creen), The Common Core of European Private Law, Cambridge University Press, 2005, p. 39 urm.; ptr. versiunea common law a obligaţiei _de informare, v. J. Cartwright, The rise and fall of mistake in the English law of contract, op. cit.. p. 65 urm. în dr. românesc, v. D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei m faza precontractuală a vănzării-cumpărării, în RDC nr. 7-8/1999, p. 50 urm.; I.F. Popa, Obligaţia de informare în contractele sinalagmatice, în Dreptul nr. 7/2002.

Capitolul III: încheierea contractului

37

ţământ (v. art. 1.214 C. civ.) deducem că există o obligaţie legală de informare a contractantului faţă de cealaltă parte „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i |e dezvăluie” . Obiectul obligaţiei de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul contract şi care sunt considerate importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este esenţială informarea cumpărătorului cu privire la existenţa unor servituţi neaparente care grevează imobilul ce se propune a fi vândut, informarea partenerului de negocieri cu privire la riscurile produsului ce se propune a fi vândut etc. Obligaţia de informare este considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul că cel care o datorează trebuie să se asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat şi că, astfel, scopul obligaţiei a fost realizat, precum şi că destinatarul infor­ maţiei a înţeles informaţiile care i-au fost furnizate. Distincţii complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate: poate fi vorba de informaţii necesare asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după cum poate fi vorba de informaţii furnizate în scopul asigurării unei corecte şi complete executări a contractului, de unde, adesea, şi sancţiunile diferite ale neexecutării obligaţiei*1. Caracterul precontractual sau con­ tractual al obligaţiei de informare este adesea dificil de determinat din cauza formării progresive a consimţământului în faza negocierii contractului2. Părăsind dreptul comun, trebuie să arătăm că, în anumite domenii, obligaţia de informare precontractuală are un caracter legal şi expres3. Ne referim în mod prioritar la formalismul informativ instituit de legislaţia consumului [care presupune o avalanşă de regle­ mentări în materie de informare a consumatorilor - v., e.g.: art. 27 lit. b) din Codul consumului, art. 8-78 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; art. 4, art. 6 şi art. 10 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consu­ matorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii]4, dar nu numai [e.g., obligaţia francizorului de a-l informa pe francizat - u. art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei]5. Sancţiunile sunt şi ele diverse: poate fi vorba de sancţiunile aplicabile viciilor de consimţământ6 sau chiar de sancţiuni contractuale7; d) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din convenţiile preparatorii, încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în vedere obligaţiile de a negocia, de a continua negocierile, de a coopera, de a 1 V. M. Fabre-Magnan, De l'obligation d ’information dans les contrats, L.C.D.J., Paris, 1992, nr. 281 urm., p. 234 urm. V. M. Fabre-Magnan, op. cil., nr. 277 urm., p. 220 urm. V. J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 49 urm.; J. Goicovici, op. cit., p. 32 urm. 1 V. I.F. Popa, D olul şi obligaţia de informare în contractele sinalagmalice, op. cit., p. 62 urm.; J. Goicovici, S. Golub, Formalismul informativ - privire specială asupra creditului pentru consum, în P. Vasilescu (coord.), „Consum erism ul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 84 urm. V. M. Mocanu, Contractul de franciză, C.H . Beck, Bucureşti, 2008, p. 53 urm. Ptr. distincţii ale sancţiunilor în funcţie de scopul obligaţiei de informare, u. M. Fabre-Magnan, op. cil., p. 234 urm., nr. 281 urm. Neinformarea cu privire la existenţa unui defect ascuns al bunului vândut poate să atragă consecinţa funcţionării garanţiei contra viciilor ascunse (v . I.F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, op cil., p. 54 urm., nr. 23 urm.).

lonuţ-Florin Popa

57

Documentele precontractuale. în faza negocierii se utilizează adesea docu­ mente cu valoare juridică diferită, lată câteva exemple: a) documentele publicitare pot să stea la baza unui contract şi pot avea uneori chiar valoarea unei oferte de a contracta (mai ales dacă ele sunt suficient de explicite în privinţa bunului/serviciului şi preţului şi dacă au un caracter comercial), iar alteori doar valoarea unei invitaţii la negocieri. încheierea contractului în baza lor poate avea ca efect posibila lor includere în conţinutul contractului5; b) condiţiile generale de contractare constituie astăzi parte a practicii curente în materie de contracte de adeziune (e.g.: condiţii generale de vânzare, creditare, prestare a unui serviciu etc.) şi se materializează în documente precontractuale, care, de cele mai multe ori, devin parte integrantă a contractului ca 1 V. J.M. Mousseron, M. Guibal, D. Mainguy, L'auant-contrat, p. 74 urm., nr. 83 urm.; Pop, Contractul, p. 212 urm.; A. Almăşan, Negocierea si în încheierea contractelor, C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 237-248. i Voruertragliche Schutzpflichten für Leib. Leben und Sacheigentum. în dr. german (v. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 22, nr. 32; Wolf/Neuner, p. 413, nr. 19). 3 V. Reichgericht5hof, 1978 (Unoleumrollen-Fall), apud Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 22, nr. 32. 4 V. J.M. Mousseron. M. Guibal, D. Mainguy, op. cit., p. 250, nr. 415. s V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 216, nr. 441; J.M. Mousseron, M. Guibal, D. Mainguy, op. cit., p. 202, nr. 345.

58

lonuJ-Florin Popa

■ -■ ■ -

39

^

Instrumente şi acorduri precontractuale. Este posibil ca faza precontractuală să presupună o serie de acte care să jaloneze desfăşurarea negocierilor, cu o putere juridică variabilă. Unele dintre acestea nu au valoare contractuală între părţile negocierii viitorului contract, ori pentru că sunt încheiate cu terţii, deşi privesc nego­ cierea în curs (e.g.: contractul de consiliere în afacere, de audit economic sau juridic al unei operaţiuni în curs de negociere'1 etc.), ori pentru că natura lor le descalifică (e.g.: unele documente precontractuale, unele scrisori de intenţie etc.), în timp ce altele au valoare contractuală variabilă (e . ş acordul de principiu, pactul de preferinţă, pro­ misiunile ferme de contract etc.). In continuare, vom proceda la o sumară prezentare a acestora.

'

38

'

e) alte posibile obligaţii precontractuale pot fi identificate pornindu-se de la obligaţia legală de bună-credinţă. Astfel, conexă obligaţiei de informare, am putea reţine existenţa unei obligaţii de transparenţă contractuală [care implică o redactare clară şi pe înţelesul celeilalte părţi a clauzelor propuse, mai cu seamă în contractele de adeziune]. De asemenea, în unele sisteme de drept se subliniază chiar şi existenţa unei obligaţii precontractuale de securitate cu privire la integritatea corporală, viaţa sau bunurile partenerului de negocieri1 2 [e.g., obligaţia de a repara prejudiciul cauzat partenerului de negocieri care, în timpul vizitării casei propuse spre vânzare, s-a accidentat din pricina neregulilor linoleumului de la intrare se bazează pe o asemenea obligaţie de securitate34 ].

......

se informa, de sinceritate, de exclusivitate a negocierilor, de asistenţă, de suportare a anumitor costuri precontractuale etc.1, în măsura în care acestea rezultă din acordurile părţilor care precedă încheierea contractului propus;

............... .......

Titlul II: Contractul civil

.

37-39

Capitolul III: încheierea contractului

39-42

urmare a aderării celeilalte părţi la oferta emitentului acestora'; c) devizul şi factura pro forma - constituie documente cu semnificaţie variabilă, oscilând între invitaţia la negociere (e.g., devizul cuprinde o propunere pentru lucrări de antrepriză) şi oferta propriu-zisă {e.g.. când factura proforma indică preţul serviciului ce urmează a fi achitat, iar plata atrage încheierea contractului sau devizul cuprinde toate elementele unei oferte de a contracta)1 2. Scrisoarea de intenţie. Intr-o primă accepţiune, acest instrument contractual 40 constituie un document prin care se aduce la cunoştinţa partenerului intenţia de a începe, continua sau relua negocierile asupra unui contract, indicând mai mult sau mai puţin detaliat aspectele de interes în această negociere. Acest document nu are semnificaţie decât în contextul determinării desfăşurării cu bună-credinţă a nego­ cierilor (e.g., prezenţa scrisorii de intenţie indică iniţierea unor negocieri, astfel încât o întrerupere nejustificată poate fi sancţionată pe terenul abuzului de drept precontractual). într-o a doua accepţiune, scrisoarea de intenţie este echivalentă cu scriesoarea de confort şi are o semnificaţie juridică mai amplă - printr-un asemenea document, emitentul se angajează (în grade diferite) să susţină financiar o altă per­ soană, să contribuie la finalizarea unei anumite operaţiuni etc. Semnificaţia acestor scrisori este mai apropiată de cea a garanţiilor autonome, importanţa lor pentru faza negocierii fiind complementară3. Angajamentul de onoare este acel acord „a cărui executare este subordonată 41 loialităţii părţii care l-a emis"4. Asumarea unei obligaţii în acest mod, în faza negocierii, se consideră că descalifică juridic actul şi îl plasează în afara dreptului5. Cu toate acestea, prezenţa sa în faza negocierii poate fi o probă a îndeplinirii sau nu a obligaţiei legale de bună-credinţă, motiv pentru care ar trebui să nu rămână complet lipsit de semnificaţie juridică. Acordul de principiu (sau punctaj, protocol precontractual, acord parţial) 42 reprezintă o formulă contractuală din faza negocierii prin care părţile, ajunse la un anumit stadiu al acordului lor, fixează elementele contractuale asupra cărora s-au înţeles şi asupra cărora nu mai intenţionează să revină6. Semnificaţia acestui acord preparatoriu este, astfel cum s-a arătat în doctrină, obscură7, pentru lipsa unei determinări clare a ceea ce este obligatoriu sau nu pentru viitor. în general, se 1V. J.M. Mousseron, M. Cuibal, D. Mainguy, op. cit., p. 204. nr. 347. 2 Ibidem, p. 206, nr. 350. 3 V. Wolf/Neuner, p. 411, nr. 12; J.M. Mousseron, M. Guibal, D. Mainguy, op. cit., p. 237, nr. 400. 4 Ibidem, p. 215, nr. 439. 5 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 215, nr. 439. V. A. Rieg, La „punctation", contribution à l'étude de la formation successive du contrat, în Etudes offerts à Alfred jauffrel, Fac. de Droit et Science Politique d'Aix-Marseille, 1974, p. 593 urm.; J.M. Mousseron, La durée dans la formation des contrats, în Etudes offerts à Alfred Jauffret. op. c it.; J.M. Mousseron, op. c il., nr. 90 urm., nr. 114 urm.; Carbonnier, nr. 39: I. Najjar, L ’accord de principe, în Rec. Dalloz. 1994, p. 57 urm.: J. Coicovici, Acordul de principiu, op. cit., p. 47 urm.; idem, Formarea progresivă a contractului, W olters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 86 urm., nr. 58 urm.; Pop. Contractul, p. 213 urm. 7 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 216, nr. 440.

lonuţ-Florin Popa

59

42-43

Titlul II: Contractul civil

consideră cert că lipsa continuării negocierii după încheierea acordului poate atrage răspunderea celui în cauză1, însă nu poate duce la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract2. Aşadar, acordul de principiu ar avea pentru trecut valoarea unei hotărâri definitive asupra unor elemente contractuale determinate, iar pentru viitor el ar genera obligaţia părţilor de a continua negocierile cu bună-credinţă, fără să fie însă obligatoriu să genereze contractul proiectat sau nu. Pe de altă parte, el poate ca, după formarea contractului proiectat, să facă parte din acesta sau, cel puţin, să constituie un document preparatoriu cu valoare interpretativă pentru contractul încheiat3. 43

Pactul de preferinţă este şi el o varietate de contract preparatoriu, prin care una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă să o prefere ca partener contractual în condiţii identice de contractare, faţă de orice alţi potenţiali contractanţi4. Această formulă contractuală este reglementată în cadrul vânzării: convenţia din care rezultă dreptul de preempţiune la care se referă art. 1.730 urm. C. civ. este tocmai un pact de preferinţă care are ca obiect un contract de vânzare. în contextul pactului de pre­ ferinţă, promitentul nu se angajează decât să propună beneficiarului încheierea unui contract determinat şi, numai dacă se decide, să încheie un asemenea contract. în concluzie, la încheierea pactului de preferinţă, promitentul nu emite un consimţământ la încheierea viitorului contract şi beneficiarul nu este decât titularul unui drept de prioritate (care are natura unui drept de creanţă sau, mai recent, a unui drept j potestativ5) în raport cu terţii care ar putea fi interesaţi, şi în niciun caz al Onui drept de opţiune, cum se întâmplă în cazul pactului de opţiune6 (u. infra, nr. 44). Dacă promitentul se decide să încheie contractul determinat prin pact, el trebuie să facă o ofertă prealabilă beneficiarului7. Dacă acesta acceptă oferta, contractul este încheiat cu acesta (bineînţeles, sub rezerva condiţiilor de formă îndeplinite, dacă este , cazul)8. Dacă beneficiarul declină oferta, promitentul este liber să încheie contractul cu terţii, însă numai în condiţiile care au fost refuzate de către beneficiar. în sfârşit, j nerespectarea obligaţiilor promitentului (i.e. încheierea unui contract cu nesocotirea priorităţii beneficiarului) va atrage: a) în principiu, răspunderea sa contractuală faţă de promitent. concretizată în daune-interese; b) dacă terţul este de rea-credinţă, cunos­ când existenţa pactului, beneficiarul poate obţine revocarea contractului încheiat cu acesta prin acţiunea pauliană sau, după unii autori, anularea contractului pentru

_________________________ ' Natura acestei răspunderi rămânând discutabilă. 2 V. J.M. Mousseron. M. Guibal. D. Mainguy. op. cit., p. Z72 urm., nr. 449 urm. 3 V. Terre/Simler/Lequette. p. 208, nr. 189. * V. Pop. Contractul, p. 214 urm.; J. Goicovici, Formarea progresivă a contractului, op. c il., p. 41 urm., nr. 25 urm. 5 V. F. Collart-Dutilleul, P. Delebecque, Controls civils et commerciaux, Dalloz, Paris, 2001, p. 64, nr. 68. 6 V. Terre/Simler/Lequette, p. 217, nr. 195. ’ Această ofertă trebuie să aibă un caracter serios şi. numai după ce este refuzată, promitentul se poate îndrepta către un terţ (u. Cass. fr. Corn., 12 mai 1992, cu notă de J. Mestre. în R.T.D. civ. 1993, p. 346). “ V., în contextul actual, A. Vârgolici. Cu privire la caracterul subînţeles al condiţiei suspensive reglementate de art. 1.731 din Codul civil. în Dreptul nr. 5/2013, p. 64 urm. (în special, p. 77).

60

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

43-44

frauda creditorului1 (soluţie discutabilă astăzi, din pricina naturii nulităţii prevăzute de art. 1.238 C. civ.); c) dacă pactul de preferinţă priveşte o prioritate la cumpărare, exercitarea preempţiunii convenţionale de către beneficiarul preemptor va avea ca efect substituirea terţului de către beneficiar (desfiinţarea contractului eventual în ­ cheiat de promitent cu terţul şi considerarea ca încheiat a contractului între promitent si beneficiar), cf. art. 1.733 alin. (1) C. civ. în sfârşit, independent de neexecutare, dacă pactul a fost încheiat pentru o durată determinată de timp, expirarea acesteia fără ca promitentul să iniţieze încheierea contractului determinat de pact atrage caducitatea pactului şi aceeaşi soluţie se impune şi în cazul refuzării dreptului de prioritate anterior expirării termenului. Pactul de opţiune privind contractul (art. 1.278 C. civ.*2) este contractul prin 44 care o parte (promitentul) îşi exprimă irevocabil consimţământul la încheierea unui contract cu cealaltă parte (beneficiarul)3, pentru o durată de timp determinată (termen de opţiune)4, în cazul în caje acesta din urmă se va decide să încheie acest contract (adică să ridice opţiunea). în esenţă, pactul de opţiune duce la o fixare definitivă a ofertei de contract prin intermediul unui contract5 - ca urmare a încheierii pactului, ofertantul nu îşi mai poate revoca oferta pe cale unilaterală, fiind obligat contractual să o menţină6*. Beneficiarul, în virtutea dreptului potestatiu7 născut din pact, poate: a) să accepte oferta de contract şi să ridice opţiunea, moment în care se încheie con­ tractul promis prin pact, fără a mai fi nevoie de vreo manifestare de voinţă din partea promitentului; b) să refuze anticipat opţiunea sau să rămână în pasivitate până la expirarea termenului de opţiune, caz în care pactul va deveni caduc8. La nivelul condiţiilor de validitate, pactul trebuie să respecte cerinţele oricărui act juridic (art. 1.179 C. civ.). Particularizând, trebuie observat că: a) obiectul pactului ' V. F. Collart-Dutilleul. P. Delebecque, op. c il., p. 65, nr. 68: D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, v. I, Vânzarea şi schimbul, C H . Beck, Bucureşti, 2008, p. 167, nr. 189. ! Varietate a promisiunii unilaterale de contract, reglementarea pactului de opţiune este direct inspirată de art. 1.331 C. civ. it„ intitulat Opzione. V.' M. Dell'Utri, în Rescigno. v. I, p. 2636; G. fllpa, V. Cuffaro, V . Mariconda, Codice civile commentalo, W olters Kluwer, Ipsoa, Milano, 2008, v. II, corn. sub art. 1.331, p. 1628 urm. Pe de altă parte, formula juridică italiană este o preluare a celei germane de Optionsvertrag (u. M. Casper, Der Optionsvertrag, Mohr-Siebeck, Tübingen, 2005). 3 V. Vasilescu, p. 280; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 95; I.F. Popa, Promisiunile de contract - privire specială asupra promisiunilor de înstrăinare imobiliară. în RRDP nr. 5/2012, p. 122 urm., nr. 9 urm.; C.E. Zamşa, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1338. 4 V. prohibiţia instituită de art. 1.277 teza a ll-a C. civ.; în acelaşi sens, dar ptr. promisiunea unilaterală, v. O. Barret, Promesse de vente, în Rép. civ. Dalloz, janvier 2011 (dem. mise à jour: juin 2012), nr. 66. Dacă termenul nu este cert, el poate fi stabilit de instanţă, cf. art. 1.278 alin. (2). adică prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor. 5 V. M. Dell'Utri, în Rescigno, v. I. p. 2636, nr. 1: I.F. Popa, art. precit., p. 123, nr. 10. 6 Este profund discutabil dacă este necesar sau nu să reţinem o asemenea obligaţie, din moment ce încălcarea ei (prin revocarea ofertei) nu produce niciun efect (v. G. W icker, L’engagement du promettant: engagement au contrat définitif, Actes du Colloque, Bordeaux, le 24 nov. 2011, în R. Contrats nr. 2/2012, p. 649 urm.). Totuşi, în cazul încălcării pactului prin încheierea unui contract cu terţii purtând asupra obiectului opţiunii, v. I.F. Popa, art. precit.. p. 131, nr. 12A. 1 în dr. nostru, formula era asimilată de unii autori promisiunii unilaterale de contract, care se considera că dă naştere tocmai acestui drept potestativ (u. D. Chirică, op. cit., p. 157 urm., nr. 177). * V. I.F. Popa, art. precit., p. 129, nr. 12.

lonuţ-Florin Popa

61

m 44-45

Titlul II: Contractul civil

■ trebuie să fie suficient determinat [i.e. „să conţină toate elementele contractului pe^ care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simplaj acceptare a beneficiarului opţiunii” - cf. art. 1.278 alin. (3) C. civ.]*1 pentru configu-.'’ rarea viitorului contract (e . g în materie de vânzare, trebuie determinate bunul şj preţul, astfel încât contractul să poată fi considerat încheiat prin simpla ridicare a i opţiunii); b) cauza pactului din perspectiva promitentului este chiar cauza contract tului promis, din moment ce ea singură va sta la baza emiterii consimţământului irevocabil la încheierea contractului promis; c) capacitatea promitentului trebuie să fiefi capacitatea cerută pentru contractul promis (e.g., capacitatea de a încheia acte dea dispoziţie, dacă pactul poartă asupra unei vânzări); d) în sfârşit, forma pactului de| opţiune trebuie să fie identică celei impuse de lege pentru contractul promis [cerinţă« prevăzută chiar de art. 1.278 alin. (5) C. civ.]. în privinţa efectelor obligaţionale ale pactului de opţiune, trebuie să reţinem că* avem de a face cu un contract în principiu unilateral, care dă naştere [a obligaţii în sarcina promitentului şi la nicio obligaţie în sarcina beneficiarului. In particular4 promitentul are obligaţia de a nu încheia un contract cu terţii având obiectul identic cu cel al pactului. Mai mult, dacă pactul poartă asupra unei înstrăinări, atunci el] generează o inalienabilitate legală subînţeleasă în intervalul termenului de opţiune [u. art. 627 alin. (4) C. civ.]2. Prin excepţie, contractul poate îmbrăca un caracter sinal lagmatic, dacă beneficiarul execută o anumită prestaţie - de regulă, plata unei sume de bani - în schimbul menţinerii ofertei (indemnizaţie de imobilizare). Nerespectarez pactului de către promitent poate fi văzută astfel: a) eventuala revocare a ofertei, cuprinse în pact făcută de către promitent în cadrul termenului de opţiune nu produce, niciun efect; b) nerespectarea pactului de către promitent prin încheierea de contracte^ cu terţii poate atrage răspunderea contractuală a promitentului, materializată îq* daune-interese, revocarea pe cale pauliană a contractului cu terţul, dacă se dovedeşte participarea terţului la frauda promitentului, nulitatea relativă a contractului pentru încălcarea inalienabilităţii legale [u. art. 629 alin. (2) C. civ.]3. 'u 45

Promisiunea unilaterală de a contracta este contractul prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă (beneficiarul) ca într-un anumit termen să încheie cu acesta un contract determinat (contractul promis), dacă acesta va dori4. Reperele acestei formule contractuale sunt comune cu cele ale promisiunii sinalagmatice de contract (art. 1.279 C. civ.). De aceea, unele dintre observaţiile pe care le vom face în legătură cu promisiunea sinalagmatică sunt valabile şi pentru promisiunea unilaterală. Spre deosebire de pactul de opţiune, promisiunea unilaterală nu dă naştere în sarcina promitentului decât la o obligaţie de a face, adică de a încheia în viitor

1 V. R. Scognamiglio, Dei contratti in generale (art. 1321-1352). în A. Scialoja, G. Branca, Commentari de Codice Ciuile. Libro Quarlo - Delte obligazioni, Nicola Zanichelll (ed.), Soc. Ed. del Foro Italiano, Roma,

1970, p. 146. 1 V. I.F. Popa, art. prerii., p. 132, nr. 12A, b. 1 Ipoteză în care va avea o mare relevanţă îndeplinirea Formalităţilor de publicitate imobiliară, dac pactul poartă asupra unui drept imobiliar (A .A . Chiş, Publicitatea clauzei de inalienabilitate expresă şi subînţeleasă în convenţiile privitoare la imobile, în SUBB, Serles lurisprudentia, nr. 2/2012, nr. 2.3.). A V. Pop. Contractul, p. 220.

62

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

45-46

contractul promis1*V . Pe de altă parte, deşi beneficiarul are tot un drept de opţiune, cu o natură potestativă, exercitarea afirmativă a acestei opţiuni nu va da naştere contrac­ tului promis: ea va genera o promisiune sinalagmatică de a contracta în viitor2, când contractul promis este sinalagmatic. Refuzul oricăreia dintre părţi de a încheia ulterior acestui moment contractul promis dă dreptul celeilalte părţi de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract [cf. art. 1.279 alin. (3) C. civ.]. Din perspectiva condiţiilor de validitate, este necesar ca promisiunea unilaterală de contract să cuprindă toate elementele esenţiale ale contractului promis. Acestea, consideră legiuitorul, sunt cele în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea [cf. art. 1.279 alin. (1) C. civ.]. în ceea ce priveşte forma, ea ar trebui să fie identică celei impuse de legiuitor pentru contractul promis. Cu toate acestea, legiuitorul se abate de la această logică3 şi lasă să se înţeleagă că o asemenea promisiune este validă indiferent de formă, dacă ea cuprinde elementele care permit executarea (aşadar, se referă doar la condiţii de fond). Prin excepţie însă, legiuitorul revine la condiţia formei în mod implicit, cu ocazia instituirii remediului executării în natură prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract [cf. art. 1.279 alin. (3) C. civ.]4. Promisiunea sinalagmatică de a contracta. Această varietate de contract 46 preparatoriu implică obligaţia asumată de ambele părţi (promitenţi) de a încheia în viitor un contract. Ei îi sunt dedicate prevederile art. 1.279 C. civ.5, particularizate pentru vânzare de art. 1.669 C. civ. Promisiunile sinalagmatice dau naştere unor obligaţii personale de a face, a căror prestaţie este cea de a încheia în viitor contractul promis6. în privinţa condiţiilor de fond, promisiunea sinalagmatică trebuie să îndeplinească toate cerinţele generale de validitate ale actului juridic (art. 1.179 C. civ.). Există însă şi condiţii specifice de validitate. Din prevederile legale [u. art. 1.279 alin.. (1) C. civ.] reiese că, pentru ca o promisiune de contract să fie valabilă, se impune ca ea să cuprindă toate „acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea". Prin urmare, promisiunea trebuie să cuprindă toate clauzele în lipsa cărora încheierea contractului promis nu ar fi posibilă (e.g., dacă poartă asupra vânzării unui bun, să cuprindă elemente suficiente pentru determinarea bunului şi ' Legiuitorul pare să fi împărtăşit opinia unei părţi a doctrinei - v .. în special: Fr. Deak, Contracte speciale. Actami, Bucureşti, 1998. p. 42; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. actualizată de L. Mihai, Ft. Popescu, Universul Juridic, Bucureşti 2006, v. I, Vănzarea-cumpărarea; schimbul, p. 32, nota 3, p. 33 urm.; Pop, Contractul, p. 220; contra, v. D. Chirică, op. cit., p. 157, nr. 177; C. Toader, op. cit., p. 25; I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare. Studiu comparativ de doctrină si jurisprudentă. Universul Juridic, Bucureşti, 2006. p. 152 urm. Am dedus aceasta din interpretarea doctrinei anterioare - u. I.F. Popa. art. precit., p. 147. Astfel cum au procedat şi alte coduri - v. art. 1.415 C. civ. Q „ ptr. considerentul că exigenţa protecţiei consimţământului nu se impune cu aceeaşi putere în cazul antecontractelor (u. J.L. Baudouin, y. Renaud, Code civil du SţuebecAnnote. 15' ed., W ilson & Lafleur, 2012, p. 1725). V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 96, nr. 64; E. Chelaru, Regimul juridic actual al circulaţiei tere­ nurilor proprietate privată, în Dreptul nr. 4/2013. p. 40 urm. (în special, pp. 47-49). Trebuie avute in vedere şi prevederile din cadrul contractului de vânzare referitoare la promisiunea de vânzare sau de cumpărare - art. 1.669-1.670 C. civ. - , care reiau prevederile art. 1.279 C. civ. şi instituie a singură regulă suplimentară în materie de promisiune unilaterală de cumpărare. V.. e.g., IC C j. s. corn., dec. nr. 1819 din 11 mai 2011, în Dreptul nr. 4/2012, p. 229.

lonuţ-Florin Popa

63

« 46

Titlul II: Contractul civil

preţului). Ele vor fi parţial similare elementelor esenţiale care compun acordul suficient [art. 1.182 alin. (2) şi (3) C. civ.]'. Există numeroase elemente care trebuie considerate neesenţiale pentru validitatea promisiunii, deşi ele sunt imperative şi esenţiale pentru validitatea contractului promis (e . g formalităţile de preempţiune nu trebuie îndeplinite în faza promisiunii, dar trebuie îndeplinite în faza contractului: autorizarea .! administrativă specifică unor vânzări nu trebuie să existe în momentul promisiunii, dar trebuie să existe în cel al vânzării; de asemenea, datoriile fiscale pot exista în ipoteza unei promisiuni de înstrăinare imobiliară, dar trebuie stinse pentru încheierea contractului translativ de proprietate etc.). Acestea din urmă nu sunt esenţiale pentru încheierea antecontractului deoarece el poate fi executat şi în lipsa lor. Adesea, lipsa îndeplinirii unor asemenea condiţii imperative pentru contractul promis constituie temeiul economic al încheierii promisiunii (e.g., încheierea unei promisiuni de vânzare privind un imobil monument istoric până la îndeplinirea de către promitentul-vânzător a formalităţilor de preempţiune prevăzute de L. nr. 422/2001)1 2. E important să reţinem, la acest nivel, că forma nu face parte din gama acestor condiţii esenţiale indi­ cate de art. 1.279 alin. (1) C. civ., deoarece ea nu este indispensabilă pentru exe­ cutarea promisiunii. în ce priveşte condiţiile de formă, îndeplinirea acestora rămâne o problemă delicată în contextul caracterului oarecum neclar al actualei reglementări. Problema este de interes numai dacă legea impune o anumită formă ad validitatem pentru contractul promis3. în această situaţie, considerăm că forma nu este o condiţie de validitate a promisiunii de contract [idee desprinsă din prevederile art. 1.279 alin. (1) C. civ.]. Cu toate acestea, legiuitorul instituie ceea ce am numit forma execuţională4 [idee desprinsă din analiza art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 alin. (1) C. civ.], care pre­ supune obligativitatea îndeplinirii de către promisiune a formei impuse de legiuitor contractului promis [i.e. forma autentică în materie imobiliară], dacă se pune problema remediului executării silite în natură, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract5. Cu alte cuvinte, pentru ca o asemenea hotărâre să poată fi pronunţată, este necesară ca promisiunea de contract să îndeplinească şi condiţiile de formă cerute pentru contractul promis. 1 V. I.F. Popa, Promisiunile unilaterale şi bilaterale de contract. Promisiunile unilaterale şi sinalagmatice de înstrăinare imobiliară, în RRDP nr. 5/2013, p. 160, nr. 6 C. 2 V. D. Chirică, op. cil., p. 182, nr. 211. 3 Ptr. care în toate sistemele de drept continental se instituie identitatea de formă (u. K. Zweigert, H. Kotz, Z)n Introduction Io Comparative Laur. Oxford, 1998, p. 372 urm.). Sunt în acest sens: art. 313 BCB. art. 432 flBCB, art. 216 C. elveţian al obligaţiilor, art. 1.351 C. civ. it., jurisprudenţa şi doctrina franceze etc.

Contra, u. art. 1,415 C. civ. Q. 1 V. I.F. Popa, Promisiunile unilaterale şi bilaterale de contract, art. precit., p. 167; în acelaşi sens v. E. Chelaru, art. precit., p. 47 urm.; VasiÎescu, Obligaţiile, p. 285; contra, u. fl.fl. Chiş, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 157.

5 O formulă juridică de care doctrina şi jurisprudenţa române sunt foarte ataşate. V., în specia V. Stoica, Fl.fl. Baias, Executarea silită a anlecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 18 urm.; I. Popa (I). FI.A. Balaş (II), Efectele

juridice ale antecontractului de vânzare-cumpărare a unei construcţii, în condiţiile abrogării Decretului nr. 144/1958, în Dreptul nr. 7/1994, p. 24 urm.; Fr. Deak, op. cit., p. 21 urm.; CSJ, s. civ., dec. nr. 1448/1993, în Dreptul nr. 7/1994. p. 76; idem, dec. nr. 2339/1993. în Dreptul nr. 8/1994, p. 79; idem, dec. nr. 222/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 74: idem, dec. nr. 765/1993, în Dreptul nr. 7/1994, P- 75; mai recent, ICCJ, s. civ., dec. nr. 1819/2011, în Dreptul nr. 4/2012, p. 229. Contra, v. D, Chirică, op. cit., p. 205 urm. 64

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

46-48

în cazul neexecutării promisiunii sinalagmatice de contract: a) dacă ne aflăm în prezenţa refuzului uneia dintre părţi să încheie contractul promis, părţile sunt îndrep­ tăţite la remediile comune (excepţie de neexecutare, rezoluţiune, daune-interese), dar si la un remediu special, care constă în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract [o formă de executare silită în natură, prevăzută de art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 alin. (1) C. civ.], caz în care, în plus faţă de condiţiile necesare operării celor­ lalte remedii, trebuie îndeplinită şi condiţia formei, dacă este cazul; b) dacă ne aflăm în prezenţa încălcării promisiunii prin încheierea unui contract cu un terţ, promitentul vătămat poate cere daune-interese, rezoluţiunea promisiunii sau poate încerca inopozabilitatea contractului cu terţul pe calea acţiunii pauliene, după cum poate invoca nulitatea relativă a actului de înstrăinare care încalcă inalienabilitatea legală subînţeleasă în promisiunile de înstrăinare, dacă aceasta a fost făcută opozabilă terţilor. Contractul-cadru este acel contract prin care părţile contractante stabilesc 47 principalele reguli care vor guverna încheierea viitoarelor contracte dintre acestea. Contractele încheiate în executarea contractului-cadru se cheamă contracte „de execuţie" sau „de aplicaţie"1. Pentru această categorie, chiar legiuitorul oferă o defi­ niţie generică în art. 1.176 alin. (1) C. civ.: „Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta"1 2. Pe de altă parte, „modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare” [art. 1.176 alin. (2) C. civ.]. Regimul juridic aplicabil fazei precontractuale. Pentru a stabili regimul juri- 48 dlc aplicabil fazei precontractuale, este necesar să avem în vedere distincţia dintre sursele obligaţiilor incidente în această fază. Totodată, trebuie să subliniem că răspunderea aferentă acestei etape are o natură specifică, circumscrisă noţiunii de culpa in contrahendo3. Astfel cum am arătat mai sus, obligaţiile din faza negocierii contractului pot fi de natură legală (prevăzute explicit de textele legale sau deduse implicit din textele legale) sau convenţionale (poate fi vorba de reluarea contractuală a obligaţiilor legale sau de obligaţii create de părţi). Regimul juridic va fi generat de sursa fiecăreia dintre aceste obligaţii: dacă avem de a face cu încălcarea obligaţiilor legale şi această obligaţie nu este dublată şi de un contract preparatoriu [e.g., încălcarea obligaţiei legale de confidenţialitate], răspunderea antrenată este una extracontractuală 1V. Pop, Contractul, p. 217 urm. 2 Ptr. definirea contractului-cadru şi prezentarea caracteristicilor acestuia şi a distincţiei faţă de contractele cu executare succesivă, u. C . Costin, op. cit., p. 164 urm.; Ş. Diaconescu, op. cit., p. 19 urm. Dacă potenţialul contract-cadru ar stabili toate elementele viitoarelor contracte de executare, atunci ne-am afla în prezenţa unui contract cu executare succesivă. Contractele de distribuţie sunt modelul acestor contracte (u. Ş. Diaconescu, op. cit., p. 33 urm., p. 40 urm.).

3 A cărei introducere în dr. modern i se datorează lui R. Von Ihering (u. Culpa in contrahendo oder Schadensersatz bei nichtigen oder nicht zur Perfektion gelangten Verträgen, în Jahrbücher für die Dogmatik des heutigen römichen und deutchen Priualrechts, v . IV/1861, p. 112 urm .). lonuţ-Florin Popa

65

48-49

Titlul II: Contractul civil

[delictuală, c f. art. 1.349 C. civ.]1, în timp ce, dacă avem de a face cu încălcarea unei obligaţii contractuale [ e .g ., confidenţialitatea izvorâtă dintr-un acord de principiu], răspunderea va fi c o n t r a c t u a lă [c f. art. 1.350 C. civ.] şi subordonată regulilor prevăzute de contractul preparatoriu încheiat. în planul dreptului internaţional privat, această chestiune prezintă o importanţă majoră. Legea aplicabilă fazei precontractuale este considerată a fi legea aplicabilă contractului proiectat. Aşadar, indiferent de calificarea pe care tocmai am dat-o răspunderii generate de neîndeplinirea obligaţiilor din faza negocierilor, legea naţională care se va aplica va fi cea a contractului final, potrivit art. 12 din Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, singura condiţie fiind aceea ca încălcarea obligaţiilor precontractuale să se încadreze în sfera noţiunii de c u lp a in c o n t r a h e n d o 12 . în acest mod, legea aplicabilă fazei precon­ tractuale va fi, în cele din urmă, determinată de regulile stabilite de art. 2 urm. din Regulamentul Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale3.

J

-j il

j ] ]

f

§3. Acordul de voinţe. Oferta şi acceptarea § 3 .1 . E le m e n te le a c o r d u lu i d e v o in ţe

Elementele acordului de voinţe. Oferta şi acceptarea. Acordul suficient. Ipoteza simplă: în sens tradiţional4, acordul de voinţe se realizează prin întâlnirea concordantă a două sau mai multor voinţe individuale. Această întâlnire are loc prin propunerea unei persoane făcută alteia de a încheia un contract (o fe r t a ), urmată de a c c e p t a r e a pură şi simplă, fără nicio rezervă a acelei propuneri de către cel căruia i-a fost adresată. Este motivul pentru care abordarea problemei încheierii contractului face necesară, în primul rând, analiza ofertei şi acceptării. Ipoteza complexă: când vrem să analizăm problema încheierii contractului, în realitate, ne referim la mecanismul formării acordului de voinţe. In unele ipoteze, acest mecanism se vădeşte simplu şi se bazează pe o simplă ofertă de a contracta urmată de o acceptare. în alte situaţii, încheierea contractului este precedată de negocieri. Acestea implică adesea schimburi succesive de oferte asupra elementelor contractului viitor. Uneori, momentul încheierii contractului este dificil de determinat. Aspectul principal în asemenea situaţii este dat de nivelul consensului părţilor asupra elemen­ telor viitorului contract. Care este însă g r a d u l d e c o n s e n s la care trebuie să ajungă părţile pentru a putea fi considerat încheiat contractul? Pentru a soluţiona această problemă extrem de delicată, legiuitorul a prevăzut că „este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora

■ ' '• | 3

j

|

1 Este vorba, în principiu, de o răspundere ptr. fapta proprie întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 C. civ. 2 V., în acest sens, 1. Bach, P. Huber, în P. Huber (ed.), Rome II Regulation. Pocket Commentary, p. 313 urm.; soluţia oferită de normele conflictuale indică orientarea spre doctrina germană a „celei de a j treia căi" (i.e. forme de răspundere). V. Schlechtriem/Schmitt-Kessel, p. 20, nr. 29 urm. 3 V. A. Bonomi, The Rome I Regulation on the Law Applicable to Contractual Obligations - Some j Qeneral Remarks. In Yearbook of Private International Law, v. X/2008, p. 165 urm. 4 V. Flour/Aubert/Savaux. L’acte juridique, p. 108, nr. 131.

66

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

49

unei alte persoane" [u. art. 1.182 alin. (2) C. civ.]1. Această ipoteză juridică este cunoscută ca a c o r d s u f ic ie n t *2. Fără a beneficia de o lămurire cu privire la distingerea între elementele esenţiale3 şi cele secundare, este de presupus că în prima categorie intră p r e s ta ţiile c a r a c t e r is t i c e " s a u d e te r m in a n te , care ar trebui să rezulte din contract pentru fiecare parte4 ( e .g .: într-un contract de vânzare, preţul şi bunul vândut; într-un schimb, bunurile ce fac obiectul transferului reciproc de proprietate şi eventuala sultă în cazul diferenţei valorice dintre ele). Faţă de aceste elemente, toate celelalte pot fi considerate s e c u n d a r e ( e .g .: locul predării, cheltuielile contractuale etc.), cu condiţia ca părţile să nu le fi considerat determinante pentru încheierea contractului [u. art. 1.185 C. civ.]. De cele mai multe ori, elementele secundare decurg din cele esenţiale, graţie reglementărilor supletive prezente [ e .g .: dacă există acordul esenţial asupra preţului şi bunului, termenul executării plăţil/predării se determină după regulile dreptului comun şi va fi, în principiu, „de îndată” - u. art. 1.495 C. civ.; locul executării după regulile prev. de art. 1.494 C. civ.]. D e te rm in a re a e le m e n te lo r s e c u n d a r e poate să aibă loc ulterior, printr-un nou acord, accesoriu primului, sau poate fi încredinţată unui terţ5 [art. 1.182 alin. (2) C. civ.]. în cazul în care părţile nu ajung la un acord sau terţul nu determină elementele secundare rămase în suspensie, „instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor" [art. 1.182 alin. (3) C. civ.]. Această „completare” a contractului nu poate fi considerată o „construire" de către instanţă a contractului, lucru care nu poate fi permis. Aşa-numita „completare" a contractului (i.e. a acordului primar asupra elementelor esenţiale) nu poate fi, în realitate, decât o interpretare a voinţei tacite a părţilor sau o completare prin intermediul normelor supletive sau al uzanţelor. Prin excepţie de la regula acordului suficient: a) în loc să se ajungă la un acord asupra unor elemente esenţiale, una dintre părţi sau ambele e s e n ţ ia liz e a z ă un element care ar fi fost considerat, în mod obişnuit, secundar ( e .g ., o parte prevede în „accep­ tarea” transmisă ofertantului că nu înţelege să considere contractul încheiat până nu se stabileşte care dintre părţi suportă spezele contractului); până la acordul asupra elementului esenţializat, acordul suficient nu se poate considera realizat (u. art. 1.185 C. civ.); b) dacă există şi exigenţe de formă pentru încheierea valabilă a contractului [e.g., vânzarea unui imobil], atunci acordul asupra elementelor esenţiale este subor­ donat respectării acestei forme6 [ir. art. 1.242 şi art. 1.243 C. civ.], fiind însă admisibil Textul reprezintă o preluare a art. 2 alin. (1) şi (2) C. civ. elveţian al obligaţiilor. Similar, art. 11.-4:103 DCFR (sufficient agreemenl). V ., ptr. dr. comparat, Bar/Clive, DCFR, v. I, p. 266 urm. 2 Infra, nr. 70. Spre deosebire de alte texte legale unde se prevede ce poate constitui element esenţial la încheierea contractului - este interpretarea dată în doctrină ptr, art. 14 CVIM (oferta suficient de definită) şi art. 19 CVIM (acceptarea unor termeni adiţionali care nu alterează totuşi oferta). V. P. Huber, A. Mullis. The CISQ. A neur textbook for students and practitioners, Sellier, München, 2007, p. 72 urm. si, respectiv, p. 91 urm. 4 Adică să aibă un conţinut suficient (v. Bar/Clive, DCFR. v. I, p. 265). Noţiunea este desemnată ca terms left open în dr. comparat. V. art. 2.1.14 din P. U N IDRO IT, corn. J. Kleinheisterkamp, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 293 urm.: Bar/Clive, DCFR, v. I, drept comparat, P- 281 urm. Interpretare subînţeleasă. deşi textul art. 2 alin. (3) C . civ. elveţian al obligaţiilor (care prevede această excepţie) nu a fost preluat.

lonuţ-Florin Popa

67

Titlul II: Contractul civil

49-51

să considerăm că lipsa formei poate genera un acord sub forma promisiunii de contract, în condiţiile art. 1.279 alin. (1) C. civ. Condiţii de formă pentru ofertă şi acceptare. înainte de a încheia această subsecţiune, reamintim că uneori legiuitorul impune a d v a lid ita te m îndeplinirea unor cerinţe de formă pentru încheierea valabilă a contractului. Forma este văzută de mai mulţi autori ca fiind o condiţie „extrinsecă” de validitate a contractului [u. art. 1.240-1.245 C. civ. referitoare la forma contractului]. Tocmai pentru acest motiv, eventuala cerinţă de formă trebuie să îmbrace întregul mecanism al formării contractului pentru ca acesta să ia naştere în mod valabil. Este considerentul pentru care ambele manifestări de voinţă care compun mecanismul formării contractului trebuie e m ise în fo r m a p r e ­ tin să d e leg e pentru validitatea contractului proiectat. C f. art. 1.187 C. civ., „Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a con­ tractului” . Dacă, de exemplu, forma cerută de lege pentru contractul proiectat este au­ tentică, sub sancţiunea nulităţii, oferta de a contracta şi acceptarea acesteia trebuie încheiate şi ele în formă autentică. în lip s a fo rm e i, se poate, eventual, reţine încheierea unei promisiuni de contract, care însă nu poate fi executată silit în natură [u. condiţiile art. 1.279 alin. (1)-(3) C. civ., raportate la regula conversiunii actului nul, prev. de art. 1.260 C. civ.]. §3.2.

O fe rta d e a c o n tr a c ta

Noţiune. Oferta sau „policitaţiunea” [reglementată de art. 1.187-1.195 C. civ.1] este propunerea fermă de a încheia un contract determinat, în anumite condiţii, de asemenea, determinate*2. Ea reprezintă un a c t j u r i d i c u n ila te r a l prin care emitentul face cunoscută terţilor intenţia sa de a contracta şi condiţiile esenţiale ale contractului3, j Oferta poate fi exprimată prin oricare dintre modalităţile de exteriorizare a voinţei juridice: a) e x p re s , în scris, verbal sau în alt mod { e .g .: oferta,scrisă sau verbală de vânzare adresată unui destinatar determinat: expunerea mărfurilor în rafturile sau vitrinele unui magazin; staţionarea unui taxi cu semnalarea luminoasă a dispo­ nibilităţii etc.)4, sau, mai rar, b) ta c it { e .g ., rămânerea locatarului în spaţiul închiriat după expirarea duratei locaţiunii echivalează cu o ofertă de tacită reconducţiune a contractului)5. Faza negocierii contractului poate să cuprindă o serie de oferte şi contraoferte. Cât timp unei oferte i s-a răspuns printr-o contraofertă sau printr-o pretinsă acceptare ' Prin această reglementare, legiuitorul s-a aliniat reglementărilor moderne în materie: art. 14 CVIM; art. 2.1.2 din P. (JNIDROIT; art. 2.201 PDEC; art. tl.-4.201 DCFR, care definesc toate oferta într-o manieră similară conceptual. Este o optică ce corespunde în mare parte dr. comparat european (u. Bar/CIive, DCFR, v. I. p. 294 urm., note de drept comparat). 2 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 111, nr. 132. 3 V. J.L. Aubert, Nolions et rôle de l ’offre et acceptation dans la formation du contrat. L.G.D.J.. Paris. 1970. p. 160 urm.; Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 1. p. 617, nr. 840. 4 Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 115, nr. 137: Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 231, nr. 467: Terré/Simler/Lequette, p. 134, nr. 113. s V. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu, p. 494, nr. 1211; Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 115, nr. 137.

68

lonuţ-Florin Popa -

Capitolul III: încheierea contractului

51 - 52

care, în realitate, modifică termenii ofertei primare şi nu poate fi, astfel, considerată acceptare, nu avem de a face cu un contract valabil încheiat. De aceea, în acest schimb succesiv de oferte, emitentul ofertei de a contracta este acela care propune ultimul element esenţial al contractului (cu excepţia ofertelor reciproce care cuprind clauze standardizate - u. art. 1.202 C. civ.). în acest sens, c f. art. 1.188 alin. (2) C. civ., „oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului” . Uneori, „acordul suficient” ' nici măcar nu permite identificarea auto­ rului ofertei din pricina imposibilităţii separării clare a manifestărilor de voinţă [este situaţia la care se referă art. 1.188 alin. (3) C. civ.]. Condiţiile ofertei. Din textele legale actuale se pot desprinde următoarele ale ofertei de a contracta: a) oferta trebuie să fie validă, adică să îndeplinească toate c o n d iţ iil e g e n e r a le d e v a lid ita te a le c o n s im ţ ă m â n t u lu i [care trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoş­ tinţă de cauză (c/. art. 1.204 C. civ. referitor la condiţiile de validitate ale consimţă­ mântului)], deoarece, ea are semnificaţia unui act de voinţă. în plus, o ofertă angajantă are semnificaţia unui act juridic unilateral şi, de aceea, .trebuie să îndepli­ nească şi condiţiile de validitate ale unui act juridic [u. cele prevăzute de art. 1.179 C. civ., i.e. capacitate, consimţământ, obiect, cauză, formă], în această categorie de condiţii includem şi dispoziţiile art. 1.187 C. civ., care prevăd că oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru validitatea contractului. Dacă legea pretinde forma autentică a d v a lid it a t e m , tot astfel trebuie să fie şi oferta de a con­ tracta [e.g.\ oferta de vânzare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică; ase­ menea, oferta de donaţie]. Consecinţele unei asemenea cerinţe sunt majore, dacă avem în vedere anumite mecanisme juridice, cum ar fi cel al dreptului de preempţiune în materie de vânzare1 2; b) oferta trebuie să fie completă. „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine s u fic ie n te ele m en te p e n tru fo r m a r e a c o n t r a c tu lu i şi e x p rim ă in te n ţia o fe rta n tu lu i d e a se o b lig a în cazul acceptării ei de către destinatar” [u. art. 1.188 alin. (1) C. civ.]. Din textul legal se înţelege că propunerea de a.contracta, pentru a putea fi calificată ca ofertă, trebuie să cuprindă elementele necesare [„suficiente", în sensul analizat deja cu ocazia prezentării art. 1.182 alin. (2) C. civ. - este vorba de „ele­ mentele esenţiale ale contractului”] pentru realizarea acordului de'voinţe3. Astfel cum s-a arătat în doctrină, oferta trebuie să cuprindă acele elemente ale contractului „în lipsa cărora ar fi imposibilă determinarea tipului convenţiei încheiate”4, adică c o n d iţii- c a r a c te r

1 în condiţiile art. 1.182 alin. (2) C. civ. Ptr. noţiune, v. supra, nr. 49. Art. 1.730 urm. C . civ. - funcţionarea mecanismului preempţiunii rămâne nesoluţionată de legiuitor la nivelul formei pe care trebuie să o îmbrace exercitarea dr. de preempţiune - exercitarea opţiunii de a cumpăra. In principiu, ea trebuie să cuprindă un „proiect complet" al viitorului contract (Ghestin/Loiseau/Serinet, La formalion 1, p. 619, nr. 844) sau toate elementele care imprimă eventualului contract „o coloratură proprie şi în absenţa cărora acesta din urmă nu poate fi caracterizat" (Pothier, apud Terre/Simler/Lequette, p. 132, nota 2). 4 V. J.L. Aubert, op. cit., p. 158 urm., nr. 52.

lonuţ-Florin Popa

69

52

aşa-numitele

_____ u_

Titlul II: Contractul civil

52

Două dintre aceste elemente sunt indispensabile: şi o b ie c tu l c o n t r a c t u lu i. înseamnă că în ofertă nu este obligatoriu să se facă referiri cu privire la clauzele şi condiţiile contractului prevăzute de lege prin norme supletive. Pentru a determina suficient această condiţie se subliniază adesea că oferta trebuie să fie într-atât de completă, încât, dacă se întâlneşte cu o acceptare simplă (de tipul: „da", „de acord” , „consimt"), contractul să ia naştere ca urmare a formării depline a acordului de voinţe1 2. E .g ., nu va putea fi considerată ofertă de a contracta propunerea prin care se anunţă vânzarea fără să se indice preţul pretins. Nu trebuie, în acest sens, să ne lăsăm induşi în eroare de posibilitatea determinării ulte­ rioare a preţului (cf. art. 1.661-1.664 C. civ.), care se referă la ipoteza în care părţile, derogând voit de la regulile ofertei, încheie un contract fără determinarea preţului. In cadrul CVIM, se prevede expres că, pentru ca o propunere de a contracta să fie considerată ofertă, ea trebuie să indice marfa şi să fixeze în mod explicit sau implicit cantitatea şi preţul ori să cuprindă indicaţii suficiente pentru ca aceste elemente să poată fi determinate3 [art. 14 alin. (1) CVIM], deşi art. 55 CVIM permite în egală măsură determinarea ulterioară a preţului. în fine, lipsa caracterului complet al pro­ punerii face să nu fim în prezenţa unei oferte de a contracta, ci a unei alte manifestări de voinţă neangajante juridic [i.e. invitaţia la negocieri sau apelul la oferte]. în c o n ­ tra c te le e le c tr o n ic e , caracterul complet al ofertei este subordonat formalismului infor­ mativ. Oferta trebuie să cuprindă o serie de informaţii obligatorii legate de mecanismul încheierii contractului, de mijloacele tehnice puse la dispoziţia destinatarului pentru corectarea erorilor în introducerea datelor, de stocarea datelor etc. (u. art. 8 din L. nr. 365/2002 privind comerţul electronic], în c o n tr a c te le d e c o n s u m , formalismul informativ complementar este, de asemenea, prezent în contextul ofertei complete de a contracta (v. art. 11 urm. din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; art. 4 urm. din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în ' cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii etc.); c) oferta trebuie să fie fermă (condiţie dedusă din textul legal menţionat în para­ graful precedent - art. 1.188 C. civ.). Pentru a fi fermă, oferta trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a emitentului de a încheia contractul prin simpla ei acceptare. Cu alte cuvinte, oferta trebuie să releve in te n ţia o fe r ta n tu lu i d e a se a n g a ja j u r i d i c în cazul unei acceptări4. Adversarul fermităţii este echivocul. De aceea, orice propunere care are un caracter echivoc este descalificată ca ofertă. Caracterul neechivoc este dat de posibila incompatibilitate dintre caracterul angajant juridic şl rezervele incluse în ofertă. e s s e n tia lia n e g o tii'.

n a tu ra c o n t r a c t u lu i

i

1 V. Wolf/Neuner, p. 418, nr. 4

2 Ibidem. 3 V. U. Schroeter, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, Commentary on the UN Convention on the International Sale of Qoods (CISQ). Oxford University Press, p. 257 urm. 4 V., in dr. german. Der rechlliche Bindungswille (Wolf/Neuner, p. 418, nr. 6); v„ de asemenea, în dr. fr„ Ghestin/Loiseau/Serinet. La formation 1, p. 621. nr. 847; sunt considerate ca neaparţinând domeniului ofertei, ci simplelor invitaţii la negociere, propunerile de a contracta care conţin clauze de tipul loilhoui obligation, freibleibend, sans engagement, senza impegno etc., indicând suficient de clar intenţia emitentului de a nu fi ţinut juridic în caz de acceptare - u. Formation of Contracts: A Study of the Common Core of Legal Systems (ed. R.B. Schlesinger), Oceana, New York, 1968, v. 1, p. 78. Aşadar, chiar dacă propunerea de a contracta este completă (i.e. cuprinde toate elementele eventualului contract), totuşi ea nu poate fi calificată ca ofertă dacă îi lipseşte caracterul ferm (u. Terre/Simler/Lequette, p. 133, nr. 110).

70

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

52 - 53

R e z e rv e le reprezintă limitări sau condiţionări impuse de chiar emitentul propunerii de a contracta şi incluse în această propunere explicit sau implicit1. în funcţie de natura, întinderea sau efectele lor, aceste rezerve ar putea fi clasificate astfel: I. rezerve s u b ie c tiv e (e .g ., propunerea de închiriere sub rezerva agrementului privitor la persoana locatarului); ii. rezerve o b ie c t iv e [ e .g .: oferta de a vinde în limita stocului disponibil: propunerea făcută sub rezerva „negociabil"); iii. rezerve e x p re s e [cele în conţinutul cărora este indicată expres rezerva - „vând sub rezerva (...)’’, „vând sub condiţia ca (...)” etc.]; iv. rezerve ta c it e (cele pe care le implică, de exemplu, mijlocul de comu­ nicare a ofertei - e .g ., oferta adresată publicului printr-un anunţ legat de vânzarea unui imobil). Nu orice rezerve descalifică propunerea de a contracta, unele dintre acestea fiind compatibile cu caracterul angajant al acesteia. Astfel, propunerea de vânzare în limita stocului disponibil este perfect valabilă ca ofertă, în timp ce propu­ nerea făcută cu rezerva agrementului contractantului sau cea sub rezerva „negociabil” nu sunt oferte. Aşadar, numai ofertele incompatibile cu caracterul angajant descalifică oferta, care va trebui reanalizată ca o simplă propunere de a contracta sau ca un apel la oferte*2.

Oferta şi alte manifestări de voinţă. Prin delimitarea condiţiilor de validitate. 53 oferta are o fizionomie aparte, care o distinge de aceea a altor manifestări de voinţă pe care le regăsim adesea în faza precontractuală. a) In principiu, oferta se distinge de propunerea adresată unor persoane nede­ terminate - oferta a d in c e r t a s p e r s o n a s . Regula este aceea că propunerea de a încheia un contract adresată publicului sau unor persoane nedeterminate nu poate fi consi­ derată ofertă, ci, eventual, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere [c f. art. 1.189 alin. (1) C. civ.]. In cazul acestei manifestări de voinţă, legiuitorul instituie o p r e z u m ţ ie d e re z e rv ă a ofertei incompatibilă cu caracterul său neechivoc (e .g . propunerea completă de vânzare sau închiriere apărută într-un ziar de circulaţie la rubrica „mica publicitate" nu poate fi considerată decât o invitaţie la negociere)3. Chestiunea calificării acestei propuneri adresate publicului prezintă o mare importanţă juridică, mai ales dacă avem în vedere: propunerile făcute prin mijloacele de comunicare în masă (cataloage, anunţuri în ziare, cataloage) sau prin mijloace electronice (de tipul e-mail, sms etc.). Aparent, s-ar putea spune că aceste exteriorizări ale voinţei nu sunt oferte4. Cu toate acestea, prin e x c e p ţ ie , „propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, djn uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări” [art. 1.189 alin. (2) teza I C. civ.]. întrebarea care persistă după lectura textului legal este: în ce ^Sau v. Flour/Aubert/Savaux, i a d e juridique. p. 113. nr. 134. V.. e.g.. clauze de tipul: „subiect de confirmare", „rezervă de agrement” etc. (Terré/Simler/Lequette, p. 107, nr. 104: Chestin/Loiseau/Serinet, La formation 1, p. 263. nr. 295). 3 Soluţia este preluată din dr. fr. (v. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridtque, p. 116, nr. 138, unde se arată că_ mijlocul public de comunicare a propunerii implică o rezervă incompatibilă cu fermitatea unei oferte). In acelaşi sens, u. dr. german (Wolf/Neuner, p. 419. nr. 10). Soluţia contrară se găseşte în art. 1.336 C. civ. it.. c/. căruia propunerea adresată unor persoane nedeterminate este ofertă dacă este suficient de completă (u. M. Dell'Utri, în Rescigno, v. I. p. 2667). 4 In dr. german, sunt calificate doar ca invitada ad offerendum (v. H .-W . Eckert, în Bamberger/Roth, P- 559, nr. 41).

lonuţ-Florin Popa

71

53-54

Titlul II: Contractul civil

constau „împrejurările” la care trimite legiuitorul, din moment ce uzanţele pot fi determinate? Cel mai probabil, ar trebui să indice faptul că oferta publică şi completă de vânzare a produselor sau serviciilor, atunci c â n d este fo r m u la tă d e u n p ro fe s io n is t, ar trebui considerată o ofertă validă în limita stocului disponibil sau a capacităţii de a furniza serviciul’ . Unele circumstanţe sunt, evident, în favoarea calificării propunerii de a contracta ca ofertă (e .g ., oferta de s o ftw a r e supus descărcării de pe site-ul ofer­ tantului, care este, prin natura sa, inepuizabil*2). O asemenea „ofertă-excepţie” poate fi re u o c a tă numai într-o modalitate simetrică ofertei adresate iniţial persoanelor nedeterminate sau într-o manieră care să permită să fie cunoscută în aceeaşi măsură [art. 1.189 alin. (2) teza a ll-a C. civ.]. Art. 14 alin. (2) CVIM include acelaşi punct de vedere cu privire la oferta adresată unor persoane nedeterminate3*, indicând că ea nu poate fi considerată ofertă decât dacă rezultă contrariul din chiar propunere. b) Oferta se distinge şi de solicitarea de oferte sau de invitaţia la negociere care au doar rolul de a „sonda” posibilităţile de contractare la un moment dat şi, eventual, de a deschide etapa negocierilor (e .g . propunerea de vânzare a unui telefon, cu menţiunea „negociabil”). Solicitarea de oferte cuprinde o rezervă incompatibilă cu exigenţa caracterului complet şi mai ales a celui ferm ale ofertei pentru că nu vădeşte intenţia reală a celui care lansează apelul la ofertele terţilor de a se obliga juridic în cazul unei acceptări a acestei propuneri (e .g ., propunerea de a încheia un contract care nu este intuitu p e rso n a e şi care include rezerva agrementului cocontractantului). Criteriul rezonabil după care poate fi distinsă o ofertă de aceste exteriorizări ale voinţei este următorul: dacă o propunere nu poate fi înţeleasă ca ofertă fermă chiar de către destinatarul acesteia, ea rămâne o simplă solicitare de oferte5. De aceea, art. 1.190 C. civ. prevede că: „Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta” . Numeroase asemenea manifestări de voinţă se concre­ tizează în documente precontractuale, cum ar fi scrisoarea de intenţie6. ( in u it a t io a d o ffe re n d u m )A,

54

Forţa juridică a ofertei. în contextul determinării forţei juridice a ofertei este necesar să răspundem la întrebarea: poate sau nu să fie revocată oferta de a contracta7? Oferta de a contracta trebuie calificată ca un act juridic unilateral ' V., ptr. aceeaşi soluţie, art. 11.-4:201 par. 3 DCFR. 2 V. H.-W . Eckert, în Bamberger/Roth, p. 559, nr. 41. 2 în art. 14 CVIM este indusă aceeaşi relativă condiţionare destinatar. în principiu, oferta adresată unor persoane nedeterminate CVIM, doar o propunere de a contracta, cu excepţia cazului în care persoana care face propunerea. Ptr. comentarii, v. U. Schroeter, în P.

a valabilităţii ofertei în funcţie de este considerată, cf. art. 14 alin. (2) contrariul este clar indicat de către Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit.,

p. 30 şi p. 274. * Considerate distincte de unii autori (v. Flour/flubert/Savaux, L’acle juridique, p. 111, nr. 132). 5 V. Wolf/Neuner, p. 418, nr. 6. 6 V. M. Torsello, în Dra/ling Contracts under Ihe CISQ (ed. FI. Fletchner, S. Brandt, L. Walter), Oxford University Press, 2008, p. 191 urm., în special p. 214 urm. V. supra, nr. 40. 7 Cu unele abateri, legiuitorul român s-a raliat (cu câteva inconsecvenţe legate de oferta fără termen adresată unor persoane absente) principiilor moderne în materie de irevocabilitate/revocabilitate a ofertei de a contracta, astfel cum acestea au fost iniţial puse în valoare de art.145 BGB [v. J. Ellenberger, în Palandt, p. 166; H .-W . Eckert. în Bamberger/Roth, p. 551). apoi de art. 16 CVIM (u„ în special.

72

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

54

producător de efecte juridice, uneori cu valoarea unui a n g a ja m e n t u n ila t e r a l' şi, în consecinţă, uneori are un caracter irevocabil, deoarece art. 1.325 C. civ. prevede că, „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale". Principiul central al efectelor contractului îl constituie cel al fo r ţ e i o b lig a t o r ii (consacrat de art. 1.270 C. civ.), care se traduce în materie de ofertă prin irevocabilitatea acesteia. Totuşi, exigenţa cerută este ca oferta să presupună un a n g a ja m e n t u n ila t e r a l explicit sau implicit de menţinere a ofertei într-un anumit termen [în condiţiile art. 1.327 alin. (1) C. civ.]. în lipsa unui asemenea angajament unilateral, oferta trebuie considerată revocabilă. Trebuie astfel să reţinem următoarele: principiul este acela că o fe rta e ste r e v o c a b ilă (regulă menită să protejeze libertatea de voinţă a emitentului) şi e x c e p ţ ia este aceea a o fe r te i ir e v o c a b ile (excepţiile sunt menite să protejeze securitatea juridică)2. însă, astfel cum vom putea observa, excepţiile covârşesc principiul. Legiuitorul face mai multe distincţii legate de revocabilitatea/irevocabilitatea ofertei, în funcţie de calitatea acestui act şi de contextul în care el a fost emis. în funcţie de aceste criterii, legiuitorul distinge între oferta cu termen şi oferta fără termen, precum şi între oferta adresată unei persoane prezente şi oferta adresată unei persoane absente. Urmând aceste distincţii, observăm următoarele situaţii cu efecte proprii: a) în cazul când oferta este făcută unei persoane prezente [art. 1.194 alin. (1) C. civ.], adică ofertantul şi destinatarul ofertei se află faţă în faţă, în acelaşi loc, f ă r ă s ă se f i a c o r d a t u n te rm e n pentru a o examina şi accepta, aceasta îl obligă pe ofertant numai dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve. într-o astfel de situaţie, oferta trebuie să fie acceptată pe loc. Consecinţa acceptării este realizarea acordului de voinţe, adică încheierea contractului. Dacă oferta nu este acceptată imediat, ofertantul nu are niclo obligaţie. Situaţiei descrise i se asimilează şi toate acele cazuri în care mijloacele de comunicare dintre ofertant şi destinatarul ofertei asigură o comunicare imediată a manifestărilor de voinţă, cum ar fi oferta transmisă telefonic sau prin alte U. Schroeter, in P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit., p. 302 urm.), preluat de P. U N ID RO IT [art. 2.1.4 alin. (2)J, de PDEC [art. 2.202 alin. (3)] şi, în final, de DCFR [art. II.-4.202 alin. (3)J, care atestă o concepţie relativ comună in dr. comparat modern (u. notele de drept comparat, în Bar/Clive, DCFR, v. I, p. 304 urm.). Surprinzător, această concepţie este specifică şi sistemelor de drept în care nu există texte în dr. comun legate de revocabilitatea sau irevocabilitatea ofertei. Bunăoară, aceeaşi este şi soluţia la care s-a oprit dr. fr. în această privinţă, după o lungă perioadă de ezitări (u. Chestin/Loiseau/Serinet, La formation 7. p. 628. nr. 856: ptr. jurisprudenţă, u. Cass. fr. 3 civ., 7 mai 2008, obs. M. Amrani-Mekki, în R. Dalloz 2008, p. 2969; obs. B. Fages, în R.T.D. civ. 2008, p. 1109, sau L. Mathieu-lzorche, L'irrévocabilité de l'offre de contrat (réflexions à propos de l'arrêl de la troisième chambre civile de 7 mai 2008), în R. Dalloz, 2009, p. 440; propunerea de reformă este în acelaşi sens - u. Anteproiectul Catala, art. 1105-4. în ceea ce priveşte dr. român, acesta a refuzat practic să îşi revizuiască perspectiva asupra valorii juridice a ofertei, mai ales cu privire la lipsirea totală de efecte a revocării unei oferte irevocabile sau obligatorii (ptr. versiunea tradiţională, v. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu, p. 494, nr. 1211; T. Ilfov, II, dec. din 13 noiembrie 1887 şi T. Ilfov, IV, dec. nr. 454/1914. ambele în Codul civil adnotat de C . Hamangiu, v. II, p. 391, nr. 5 şi nr. 8; mai recent, sub V .C . civ., v. Stătescu/Bîrsan, p. 43, nr. 30; chiar şi în lucrări de dată recentă, acelaşi punct de vedere tradiţional este prezentat ca regulă, v. P, Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 185 urm.), până mai recent, când doctrina s-a raliat celei franceze (v. D. Chirică, op. cit., p. 135, nr. 148; Pop, Contractul, p. 168 urm.). 1 V. Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 7, p. 621, nr. 846, şi p. 625, nr. 853. 2 V. Bénabent, p. 47, nr. 59.

lonuţ-Florin Popa

73

maniere similare de comunicare [art. 1.194 alin. (2) C. civ.]. în toate aceste cazuri regăsim r e v o c a b ilit a t e a o fe rte i. Dimpotrivă, atunci când ofertantul a c o r d ă u n term en p e n tru a c c e p t a r e , el este obligat să o menţină înăuntrul acelui termen [rezultă din interpretarea a c o n t r a r io a art. 1.194 alin. (1) C. civ. referitor la oferta fără termen şi din art. 1.191 C. civ. privitor la oferta cu termen]; b) în cazul în care o fe rta este fă c u tă u n ei p e rso a n e a b se n te , deci care nu se află în acelaşi loc, faţă în faţă cu ofertantul, problema forţei ei obligatorii este mai complexă. într-o astfel de ipoteză, oferta este trimisă prin poştă, telex, telefax, curier, e-mail, radio, televiziune etc., astfel încât realizarea acordului de voinţe presupune, în mod rezonabil, un termen mai lung decât în cazul persoanelor aflate faţă în faţă. De aceea, trebuie să distingem după cum oferta este cu termen sau fără termen de acceptare: i. o fe rta cu term en - este oferta care include un termen în mod explicit (e.g.: „ofertă valabilă 30 de zile", „ofertă valabilă în perioada sărbătorilor de iarnă" etc.) sau implicit („oferta este valabilă în limita stocului disponibil", „ofertă valabilă pentru primii 30 de cumpărători"). Ea este „irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen” sau, c f. art. 1.191 alin. (1) C. civ., „când poate fi consi­ derată astfel în temeiul acordului părţilor ( e .g ., ipoteza unui pact de opţiune), al practicilor statornicite între acestea (e.g., deşi oferta nu prevede un termen, practicile anterioare ale părţilor indică faptul că oferta e considerată de acestea ca validă pe o durată de 30 de zile), al negocierilor (e.g., când rezultă din documente precontractuale că oferta trebuie menţinută o durată de timp ori al uzanţelor (e.g., când practicile uni­ forme într-o anumită branşă de comerţ indică obligativitatea menţinerii ofertei pentru o durată determinată de timp)". în ă u n tr u l te rm e n u lu i d e a c c e p ta r e e x p lic it s a u im p lic it , nu este p o s ib ilă r e v o c a r e a o fe rte i, ceea ce presupune că „declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect” [art. 1.191 alin. (2) C. civ.]1. Termenul de acceptare a ofertei curge doar din momentul în care oferta ajunge la destinatar (v. art. 1.192 C. civ.), bineînţeles, în lipsa unei prevederi contrare în cadrul ofertei; ii. o fe rta fă r ă term en a d re s a tă u n e i p e r s o a n e a b s e n te - dacă oferta nu include niciun termen de acceptare şi este adresată unei persoane determinate care nu este prezentă, atunci ea trebuie menţinută, c f. art. 1.193 alin. (1) C. civ., „un termen rezo­ nabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea” . Cu alte cuvinte, legiuitorul instituie prezumţia unui te rm e n im p lic it r e z o n a b il pentru toate ofertele adresate unor persoane absente. Este perfect naturală o asemenea prezumţie, dacă avem în vedere că oferta este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, efecte care, în situaţia comu­ nicării la distanţă între persoane absente, nu se pot realiza imediat, destinatarului fiindu-i necesar un termen rezonabil pentru analiză şi răspuns2. Aşadar, eventuala*3

----- V ................................................................................... . . .... ......................... .........................

Titlul II: Contractul civil

--------- :---- — ---- _

54

,

-

----- —

' De aceea, nu este necesar să vorbim de o pretinsă obligaţie de menţinere a ofertei din moment ce încălcarea unei asemenea îndatoriri nu poate produce niciun efect (v. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique. p. 118, nr. 139: Ghestin/Loiseau/Serinet, La fom ation J, p. 628, nr. 856: L. Mathieu-Izorche, loc. cit., p. 440). în acest sens, o revocare a ofertei survenită după momentul ajungerii ei la destinatar nu produce niciun efect şi, dacă intervine acceptarea, contractul este încheiat. 3 Soluţia este identică celei din art. 2.1.4 par. 2 lit. b) P. UN IDROIT, numai că soluţia este doar aparent urmată de legiuitorul român.

74

lonuţ-Florln Popa

Capitolul III: încheierea contractului

54-55

revocare a unei oferte fără termen de acceptare adresată unei persoane absente ar trebui să nu producă niciun efect juridic, dacă este făcută în termenul considerat de legiuitor rezonabil de menţinere a ofertei (totuşi, aşa cum vom vedea, soluţia legală este diferită). Retractarea şi revocarea ofertei de a contracta. între cele două noţiuni 55 trebuie făcută de la început o distincţie fermă: r e t r a c t a r e a (numită de legiuitor „retra­ gerea")' ofertei de a contracta este o revenire asupra ofertei (în sensul revocării acesteia), survenită anterior ajungerii ofertei la destinatar. Dimpotrivă, r e v o c a r e a ofertei presupune revenirea de către emitent asupra voinţei sale, dar numai după momentul ajungerii ofertei la destinatarul acesteia*2*. Distincţia se regăseşte chiar în textele legale: a) retractarea sau retragerea ofertei, fie că ea este cu termen sau fără termen aşadar, revocabilă sau irevocabilă - , adresată unei persoane prezente sau uneia absente, poate avea loc în mod liber şi necenzurat oricând până la momentul ajungerii ofertei la destinatar sau cel târziu concomitent cu acest moment (u. art. 1.199 C. civ.)3. Dacă respectă această condiţie temporară, retractarea împiedică formarea contractului, desfiinţând unilateral orice efect al ofertei de a contracta; b) revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale şi care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar. în privinţa revocării, sunt necesare următoarele distincţii: i. d a c ă o fe r ta e ste ir e v o c a b ilă d a t o r it ă e x is t e n ţ e i unui te rm e n e x p lic it sau im p lic it de acceptare a ofertei, atunci, după momentul ajungerii ofertei la destinatar, declaraţia de revocare nu mai produce niciun efect [art. 1.191 alin. (2) C. civ.], ceea ce presupune că, dacă în termenul de acceptare intervine acceptarea fără rezerve a ofertei, contractul se consideră încheiat, cu toate consecinţele care decurg din această situaţie. Regula se aplică şi în situaţia persoanelor prezente dacă oferta este cu termen de acceptare; ii. d a c ă o fe rta e ste ir e v o c a b ilă c a u rm a re a e x is t e n ţ e i te rm e n u lu i r e z o n a b il în condiţiile ofertei fără termen adresate unei persoane absente (cf. art. 1.193 C. civ.), atunci „revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvâr­ şirii actului sau faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2) C. civ. (i.e. printr-un comportament care atestă încheierea contractului, cum ar fi începerea executării), determină încheierea contractului” . Aşadar, o nouă distincţie făcută de legiuitor ne obligă să observăm că. deşi oferta trebuie menţinută un termen rezonabil, ea nu este considerată totuşi irevocabilă - o soluţie care, în mod raţional, este greu de acceptat4: ' Pentru utilizarea aceleiaşi sintagme, u. S. Neculaescu, op. cit., pp. 134-136. 2 V., ptr. distincţie, art. 2.1.3 (retractarea ofertei), art. 2.1.4 (revocarea ofertei) din P. U N ID RO IT (u. com. J. Kleinheisterkamp, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 242 şi p. 245). Soluţia era pe deplin admisă şi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil - u., în acest sens. Stătescu/Bîrsan, p. 43, nr. 30; în dr. fr„ u. Chestin/Loiseau/Serinet, La formation J , p. 630, nr. 860; Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 119, nr. 140). 1 Care se regăsea în jurisprudenţa franceză dezvoltată pe marginea C . civ. fr. - v. C ass. fr. 3 civ., 20 mai 2009, obs. B. Fages, în R.T.D. civ. 2009, p. 524; obs. Y.-M. Laithier, în R. Contrats. 2009. p. 1325.

lonuţ-Florin Popa

75

55-57

Titlul II: Contractul civil

- dacă oferta presupune un termen rezonabil, ea poate fi revocată în mod liber până la momentul ajungerii acceptării la ofertant [art. 1.193 alin. (2) C. civ.], dar în acest caz, deşi împiedică încheierea contractului, poate genera răspunderea ofertan­ tului pentru revocarea intempestivă a ofertei şi obligaţia sa de a repara prejudiciul astfel cauzat [art. 1.193 alin. (3) C. civ.]'; - dacă oferta presupune un termen rezonabil, ea nu mai poate fi revocată după momentul ajungerii acceptării la destinatar [art. 1.193 alin. (2) C. civ.]. în acest caz, nu regăsim nicio noutate, consecinţa indicată de legiuitor ţinând de principiul forţei obli­ gatorii a contractului, întrucât textul legal ne spune, de fapt, că oferta nu mai poate fi revocată după încheierea contractului. 56

Comunicarea ofertei. Oferta produce efecte juridice abia din momentul ajungerii ei la destinatar, adică la potenţialul acceptant [art. 1.200 alin. (1) C. civ.]. Efectul juridic principal este acela că oferta cu termen sau cu termen rezonabil prezumat legal nu poate fi revocată un anumit termen calculat de la data acestei comunicări (art. 1.192 C. civ.). Pentru transmiterea ofertei pot fi utilizate orice mijloace de comu­ nicare la distanţă, dacă părţile nu sunt prezente. Adesea însă, comunicarea ofertei poate şi ea să fie subordonată condiţiilor de formă ale ofertei, dar nu este absolut necesar. Astfel, dacă oferta trebuie emisă în formă autentică, o copie a ofertei poate fi comunicată prin fax sau e-mail destinatarului său, în lipsa unei înţelegeri contrare asupra modalităţilor comunicării, şi această comunicare ar trebui să fie considerată suficientă pentru a da naştere convingerii rezonabile a destinatarului în autenticitatea ofertei.

57

Caducitatea ofertei. Caducitatea, adică lipsirea de efecte a ofertei, este expres reglementată de art. 1.195 C. civ. Este vorba de diverse situaţii în care actul unilateral al ofertei nu mai produce niciun efect, datorită unor cauze externe voinţei ofertantului*1 2. în principiu, oferta irevocabilă, având valoarea unui act juridic unilateral producător de efecte juridice, odată emisă, va produce efecte independent de voinţa emitentului (cu excepţia notabilă a retragerii ofertei). De aceea, după momentul ajungerii ei la destinatar, ea îşi va produce efectele indiferent de persoana ofertantului şi de situaţia juridică a acestuia - dacă devine incapabil sau decedează, oferta va pro­ duce în continuare efecte juridice, care vor trebui să fie respectate de reprezentanţii Inconsecvenţa logică a soluţiei este retuşată în art. 1105-4 din Anteproiectul Catala, care prevede că nici în acest caz revocarea survenită după momentul ajungerii ofertei ia destinatar nu împiedică încheierea contractului. 1 Ni se pare că lipsa de consecvenţă a legiuitorului este regretabila. In mod normal, oferta cu termen rezonabil trebuie considerată irevocabilă pe parcursul termenului rezonabil implicit. Modelul logic îl regăsim în art. 2.1.4 din P. UN IDROIT (u. com. J. Kfeinheisterkamp, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 245) şi art. II.-4.202 DCFR (u. com. Bar/Clive, DCfR, v. I, p. 268), cf. cărora, dacă, în intervalul de timp în care este rezonabil ca oferta să fie considerată irevocabilă, survine acceptarea, contractul trebuie considerat încheiat. Dacă în intervalul rezonabil menţionat, după ajungerea ofertei la destinatar, survine o revocare a ofertei, această revocare nu va produce niciun efect. 2 V. Ghestin/Loiseau/Serinet. La formation 1, nr. 315 urm., p. 279 urm.; Terre/Simler/Lequette, p. 113. nr. 111.

76

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

57

legali ai celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau de moştenitorii ofertantului decedat1. Pe de altă parte, efectul irevocabilităţii ofertei se întinde doar la termenul inclus explicit sau implicit în această ofertă. Pentru ca ea să producă efectul principal încheierea contractului, este necesar ca acceptarea să aibă loc în acest interval de timp. După expirarea acestuia, valabilitatea ofertei dispare. Urmând, în principiu, această logică, legiuitorul a prevăzut caducitatea ofertei pentru următoarele situaţii: a) a c c e p t a r e a n u a ju n g e la o fe rta n t în te rm e n u l stabilit în ofertă sau în termenul rezonabil, dacă oferta este fără termen şi adresată unei persoane absente [art. 1.195 alin. (1), lit. a) C. civ.]. De fiecare dată când acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit de acesta în cadrul ofertei sau în termenul rezonabil indicat de art. 1.193 alin. (1) C. civ. (este vorba de termenul prezumat de legiuitor în cazul ofertei fără termen expres adresate unei persoane absente), contractul nu poate fi încheiat [cf. art. 1.186 alin. (1) C. civ., momentul încheierii contractului este cel al ajungerii acceptării la ofertant]2 şi, pe cale de consecinţă, atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea acesteia rămân fără efecte, aşadar, sunt caduce; b) d e s t in a t a r u l re fu z ă o fe rta [art. 1.195 alin. (1) lit. b) C. civ.]. în toate situaţiile în care destinatarul ofertei îşi manifestă expres intenţia de a nu accepta oferta, în interiorul termenului stabilit în ofertă sau în interiorul termenului rezonabil stabilit de art. 1.193 alin. (1) C. civ., oferta rămâne lipsită de efecte juridice3; c) în m o d e x c e p ţ io n a l, s u r v e n ir e a in c a p a c it ă ţ ii s a u d e c e s u l o fe r ta n tu lu i pot să gene­ reze caducitatea ofertei [art. 1.195 alin. (2) C. civ.]. în general, astfel cum am arătat deja, oferta de a contracta, odată emisă, produce efecte independent de persoana emitentului. Dacă după momentul emiterii ofertei emitentul decedează sau devine incapabil, moştenitorii săi sau reprezentanţii săi legali au posibilitatea, dacă oferta nu a ajuns încă la destinatar, să o retragă (în condiţiile art. 1.199 C. civ.). Dacă nu au retras-o, după momentul ajungerii la destinatar, vor fi ţinuţi de caracterul său irevocabil şi, în ipoteza acceptării, de efectele contractului astfel încheiat. Totuşi, „dacă natura afacerii sau împrejurările o impun” , oferta va fi caducă în ipotezele decesului şi survenirii incapacităţii. Cazul cel mai frecvent de asemenea situaţie este cel al ofertei cu caracter in tu itu p e r s o n a e în ceea ce-l priveşte pe ofertant - fiind prezumat ca unicul executant posibil al ofertei emise, decesul sau incapacitatea sa vor genera caducitatea ofertei. Singura condiţie pentru ca această ipoteză de caducitate să funcţioneze este aceea ca decesul sau incapacitatea să fi survenit în te rm e n u l în c a r e o ferta e ste c o n s id e r a t ă ir e u o c a b ilă . Dacă ele survin după acest moment şi, eventual, 1

Chestiunea a fost reclamată de doctrina V .C. civ. (u., în special, Ghestin/Loiseau/Serinet, La

fomation 1, p. 279 urm., nr. 315 urm., în special nr. 317) şi reprezintă o consecinţă logică a naturii juridice a ofertei de a contracta. Dacă apreciem că oferta cu termen presupune irevocabilitatea ei din momentul comunicării către destinatar, trebuie să admitem că manifestarea de voinţă în sensul încheierii unui contract este valabilă şi definitivă din partea emitentului, aşteptând întâlnirea cu acceptarea ptr. formarea contractului. Moştenitorii ofertantului defunct (în cazul decesului), respectiv reprezentanţii legali ai ofertantului devenit incapabil (în cazul survenirii incapacităţii după momentul emiterii ofertei) trebuie să fie ţinuţi de obligaţia de a menţine oferta. Obligaţia ar trebui să subziste şi în cazul ofertei cu termen şi al celei fără termen adresată unei persoane absente. Cu excepţiile notabile ale acceptării tardive şi întârziate, reglementate de art. 1.198 C. civ. Dacă manifestarea sa de voinţă are loc după termenul de acceptare, oferta devenise deja caducă în condiţiile art. 1.195 alin. (1) lit. a) C. civ. Din nou, se poate pune problema acceptării tardive sau întârziate.

lonuţ-Florin Popa

77

57-58

Titlul II: Contractul civil

ulterior acceptării şi considerării contractului ca încheiat, nu mai avem de a face cu caducitatea, ci cu o problemă de suportare a riscurilor contractuale, care se rezolvă după regulile instituite de art. 1.634 şi art. 1.557 C. civ. 58

Natura juridică a ofertei de a contracta. în legătură cu temeiul juridic al angajării răspunderii ofertantului, în doctrina juridică anterioară intrării în vigoare a actualului cod au fost elaborate mai multe teorii. O parte dintre acestea se dovedesc astăzi inutile, în condiţiile noii reglementări, care acordă o importanţă deosebită actului juridic unilateral, izvor de obligaţii civile, precum şi ale unei reglementări destul de minuţioase a fazei formării contractului. Totuşi, o trecere în revistă a acestor teorii este necesară pentru a determina noutatea adusă de legiuitor prin noua regle­ mentare: A . Teoria antecontractului. în concepţia unor autori, obligaţia ofertantului de a menţine oferta este de natură contractuală, susţinându-se că între ofertant şi destinatarul ofertei s-a încheiat un antecontract1. Oferta ar fi alcătuită din două elemente: f o n d u l o fe rte i - care se referă la conţinutul contractului ce se propune a fi încheiat prin acceptare - şi p ro p u n e re a a c c e so rie pe care o face ofertantul de a menţine oferta înăuntrul unui termen expres sau tacit. Cea de-a doua parte a ofertei, fiind de natură a da naştere la o obligaţie unilaterală în sarcina ofertantului şi în beneficiul destinatarului, se prezumă a fi acceptată imediat, dând naştere unui antecontract1 2. Deşi, într-adevăr, irevocabilitatea ofertei de a contracta poate să rezulte dintr-un „antecontract", adică dintr-un contract preparatoriu [şi regăsim o asemenea situaţie între cazurile de irevocabilitate a ofertei cu termen prevăzute de art. 1.191 alin. (1) teza I C. civ.], nicidecum un asemenea contract nu este unul tacit şi considerat ca fiind încheiat de fiecare dată când este vorba de o ofertă cu termen. încheierea antecontractului este o pură ficţiune, deoarece acceptarea prezumată a destinatarului este „cu totul ipotetică şi deci îndoielnică"3. Este foarte greu de admis că cei doi, ofertantul făcând propunerea de a contracta, iar destinatarul ofertei receptând-o, au voinţa şi conştiinţa faptului că între ei s-a încheiat un antecontract. B. Teoria răspunderii delictuale. Potrivit acestei teorii, retragerea intempestivă a ofertei constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care angajează răspunderea civilă delictuală a ofertantului4. Astfel, se va face aplicaţia art. 1.357 urm. C. civ. [în contextul anterior se făcea referire la art. 998 urm. V.C. civ. unde se prevedea că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă la repararea lui pe acela din a cărui greşeală s-a produs]. După cum se poate observa, prin această teorie nu se explică nicidecum de ce o ofertă nu ar putea fi revocată în anumite situaţii, ci doar se găseşte un temei pentru reparaţia prejudiciilor cauzate de o revocare intempestivă a ofertei. în cazurile în care o asemenea revocare este astăzi posibilă - adică în ipoteza 1 Teoria aparţine lui C . Demolombe, u. Traité des contrats ou des obligations conventionnelles en général, Cours de Code Napoléon, v. XXIV, A. Durand/Hachette, Paris, 1868, p. 126, nr. 63. 2 Ptr. analiza acestei teorii, u. A. Weill. Fr. Terré, op. cil., p. 154 urm; Terré/Simler/Lequette, p. 141. nr. 119: în dr. nostru, v. Stătescu/Bîrsan. p. 44 urm.; Pop, Contractul, p. 167 urm. 3 V. A . W eill, Fr. Terré, op. cil., p. 154. 4 V. Stătescu/Bîrsan, p. 44 urm.: Pop, Obligaţiile, p. 49 urm.; ptr. prezentare, v. Pop, Contractul, p. 168 urm.

78

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

58

ofertei adresate unei persoane absente şi fără termen de acceptare [art. 1.193 alin. (1) C. civ.] şi revocarea intervine anterior momentului primirii acceptării de către ofertant singurul temei al daunelor-interese datorate în condiţiile art. 1.193 alin. (3) C. civ. rămâne tot răspunderea delictuală. în această privinţă, teoria poate fi utilizată în continuare. Pentru restul cazurilor în care o ofertă irevocabilă este „revocată” , teoria nu are niciun sens, din moment ce declaraţia de revocare „nu produce niciun efect” [art. 1.191 alin. (2) C. civ.]. într-o versiune a aceleiaşi teorii se face apel la a b u z u l d e d r e p t . Exercitarea dreptului de a revoca oferta poate avea loc numai în anumite limite, în caz contrar se săvârşeşte un abuz de drept. Aşadar, în situaţia când ofertantul revocă intempestiv oferta, el săvârşeşte un abuz de drept, trecând din sfera licitului în sfera ilicitului. Ori de câte ori este posibil, instanţele de judecată vor putea hotărî, cu titlu de reparare în natură a pagubei, că acel contract s-a încheiat şi nu s-a executat*1. Acest lucru este posibil însă numai dacă destinatarul ofertei a acceptat sau s-a hotărât să accepte încheierea contractului în termenul stabilit. Această ultimă observaţie poate fi aplicată m u t a t is m u t a n d is ipotezei în care avem de a face cu o ofertă fără termen adresată unei persoane absente - ea reprezintă o eventuală grilă de stabilire a daunelor-interese în ipoteza prevăzută de art. 1.193 alin. (3) C. civ.2. C. Teoria ofertei - act ju rid ic - izvor de obligaţii3. în această concepţie, se susţinea că oferta făcută cu termen expres sau tacit este un act juridic unilateral de drept civil, generator al unui raport obligaţional între ofertant şi destinatarul ofertei4. Am fi în prezenţa unei obligaţii unilaterale, în care ofertantul este debitor al prestaţiei negative de a nu revoca oferta înăuntrul termenului de acceptare, iar destinatarul ofertei este creditorul acestei prestaţii. în noua reglementare, legiuitorul stabileşte reguli precise legate de irevocabilitatea ofertei şi, în plus, realizează o reglementare de principiu a actelor juridice unilaterale, în art. 1.324-1.329 C. civ. în această ambianţă legală, oferta nu poate fi calificată decât ca un a c t j u r i d i c u n ila te r a l producător de efecte juridice. Din perspectiva actelor unilaterale, oferta reprezintă un a c t j u r i d i c u n ila te ra l s u p u s c o m u n ic ă r ii (art. 1.326 C. civ.), astfel încât ea va produce efecte „din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile" [art. 1.326 alin. (3) C. civ.]. Calificarea se potriveşte în totalitate cu regulile legate de comunicarea ofertei: aceasta poate fi retrasă (retractată) doar până la momentul ajungerii sale la destinatar sau concomitent cu acest moment, după care trebuie menţinută până la expirarea termenului de irevocabilitate (art. 1.199 şi art. 1.191-1.193 C. civ.). Pentru a completa ideea actului juridic unilateral al ofertei, adăugăm şi că, în privinţa menţinerii ofertei pentru un anumit interval de timp, oferta de a contracta trebuie calificată şi ca un a n g a ja m e n t u n ila t e r a l - sau „promisiune unilaterală", în terminologia utilizată de art. 1.327 C. civ. Oferta de a contracta cu termen de acceptare reprezintă un act unilaV. Popescu/Anca, p. 73; Pop, Contractul, p. 54 urm. V. A .A . Moise, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, pp. 1247 şi 1249. 1 V. R. Sanilevici. op. cit., p. 41; în dr. fr., u. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 122, nr. 143. V. M. Avram. A ctul unilateral în dreptul privat, Hamangiu, Bucureşti, 2006. p. 255 urm.: Vasilescu, Obligaţiile, p. 225 urm.; Pop, Contractul, p. 170 urm.

lonuţ-Florm Popa

79

58-60

Titlul II: Contractul civil

teral prin care ofertantul se obligă să menţină această ofertă un anumit interval de timp, adică să nu o revoce. Prin prisma obligaţiei de a nu revoca această ofertă, ea constituie un angajament unilateral care are regimul juridic prevăzut de art. 1.327 C. civ. § 3 .3 . A c c e p t a r e a

Noţiune. Acceptarea [u. art. 1.196-1.200 C. civ.] constă în

59

m a n ife s ta re a v o in ţe i

ju r i d ic e a u n e i p e rs o a n e d e a în ch e ia un c o n tr a c t în c o n d iţiile s ta b ilite în o fe rta c e i-a fo s t

în principiu, ea trebuie să reprezinte un simplu „da" suprapus ofertei1. Dacă nu este pretinsă o condiţie specială de formă, acceptarea trebuie să fie suficientă pentru considerarea contractului ca încheiat. Orice manifestare de voinţă care nu se rezumă la o acceptare necondiţionată a ofertei nu are, în principiu, valoarea unei acceptări, ci cel mult a unei contraoferte1 2. Principiul cunoaşte însă anumite limitări.

a d re s a tă în a c e st s c o p .

60

Condiţiile acceptării. Pentru a fi efectivă juridic şi a genera încheierea unui contract, acceptarea este necesar să îndeplinească următoarele condiţii: a) la fel ca orice consimţământ dat pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru voinţa juridică în general [u. art. 1.179 C. civ.]. Dacă legea impune contractului o anumită condiţie de formă, ea trebuie să fie îndeplinită şi de acceptare [u. art. 1.187 C. civ.]; b) acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, adică să fie în concordanţă cu oferta. Destinatarul trebuie să accepte integral oferta, fără a formula rezerve sau a propune modificări privitoare la clauzele esenţiale ale viitorului contract. în caz contrar, consimţământul nu constituie o acceptare, având valoarea eventuală de contraofertă [art. 1.197 alin. (2) C. civ.]. Acceptarea trebuie să constituie o simplă confirmare a ofertei sau, dacă nu este o simplă confirmare, eventualele completări cuprinse în aceasta trebuie să nu aducă atingere fondului ofertei [art. 1.197 alin. (1) C. civ.]3. în acest context se pune întrebarea: care este valoarea juridică a te rm e n ilo r a d iţio n a li cuprinşi în acceptare? Există situaţii în care acceptarea nu se rezumă la un acord asupra ofertei, ci adaugă clauze noi. Principiul este, astfel cum vom vedea ( in fr a , nr. 62), acela că, dacă acceptarea nu alterează termenii ofertei în substanţa lor, ea trebuie considerată ca acceptare valabilă (e.g., acceptarea indică acordul asupra ofertei şi adaugă indicaţii cu privire la locul predării). Totodată, acceptarea trebuie să ateste în mod neechivoc intenţia destinatarului ofertei de a accepta această ofertă. Fie că accep­ tarea are loc prin acte sau prin fapte juridice [art. 1.196 alin. (1) C. civ.], ea trebuie să ateste intenţia destinatarului de a accepta oferta şi de a încheia contractul4;

1V. Bénabent, p. 50, nr. 65; Flour/Aubert/Savaux, fa c le juridique, p. 125. 1 V. Ghestin/Loiseau/Serinet. La formation 1, p. 634, nr. 865; Terré/Simler/Lequette, p. 144. nr. 121; Pop, Contractul, p. 174, nr. 64. 3 Condiţia enunţată presupune, de fapt, o concordanţă (v. Stătescu/Bîrsan, p. 49) suficientă într ofertă şi acceptare, ptr. a se putea considera contractul încheiat. întreaga discuţie poate să ducă tot la noţiunea de acord suficient, astfel cum ea este reglementată de art. 1.182 C . civ. Similar, u. Bénabent, p. 50, nr. 65 (u. supra, nr. 49). A Este o condiţie care marchează, în oglindă, condiţia caracterului neechivoc al ofertei [u. supra, nr. 52 lit. c)j.

80

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

60-61

c) să nu fie tardivă - o condiţie esenţială este ca acceptarea să fie făcută în interiorul termenului de acceptare, adică în interiorul termenului în care oferta se consideră a fi irevocabilă, sau imediat, dacă oferta este adresată unei persoane pre­ zente şi nu cuprinde un termen. Numai în acest mod ea produce efecte juridice, altfel fiind caducă. Condiţia se desprinde cu claritate din dispoziţiile art. 1.196 alin. (1) C. civ„ care prevăd că acceptarea trebuie să ajungă în termen la autorul ofertei1. Felurile acceptării. Acceptarea presupune manifestarea exterioară a voinţei 61 acceptantului adresată ofertantului. Acceptarea poate fi: a) expresă - atunci când ea se concretizează „într-un act care este îndeplinit de autorul său în scopul de a-l face să înţeleagă pe ofertant voinţa sa’’1 2. O asemenea acceptare poate să fie făcută în scris (e.g., o telegramă prin care se confirmă încheierea contractului3), verbal (i.e. prin comunicarea orală a acceptării) sau printr-un anumit gest (e.g.: ridicarea mâinii în cazul cumpărării la licitaţie, click-ul în cazul cumpărării electronice, inserarea fiselor într-un automat pentru produse de consum etc.4). Uneori, acceptarea este imperativ să fie expresă şi nu se poate ţine seama de o formulă echivalentă de acceptare (e.g.: în ipoteza acceptării unei oferte de contract formal, acceptarea trebuie făcută în formă autentică şi aceasta implică şi caracterul expres; în cazul fideiusiunii, art. 2.282 C. civ. prevede că aceasta nu se prezumă, ci trebuie asumată în mod expres de către debitor); b) tacită - atunci când rezultă în mod rezonabil din anumite acţiuni ori atitudini. C/. art. 1.186 alin. (2) C. civ., contractul se consideră încheiat şi atunci când desti­ natarul ofertei „săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod"5. E.g., pot fi considerate acceptări tacite: începutul executării contractului de către destinatarul ofertei6, trimiterea unor documente contractuale spre a fi completate de ofertant - semn care, în temeiul practicilor anterioare ale părţilor, reprezintă acceptare7 etc. Legat de acceptarea tacită, se pune întrebarea dacă simpla tăcere sau inacţiunea au sau nu au valoarea de acceptare. Regulă este aceea că, prin ea însăşi, tăcerea nu constituie acceptare [u. art. 1.196 alin. (2) C. civ.]8. Prin excepţie, tăcerea are valoarea 1V. şi Pi. Almăşan, op. cit., pp. 175-178. 2 V. Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 7, p. 638, nr. 870. 3 V. C. Ap. Versailles, 19 februarie 1993, obs. P. Delebecque, R. Dalloz. Somm., p. 9. 4 V ., ptr. exemple, Terre/Simler/Lequette, p. 147, nr. 123. 5 în acelaşi sens, u. art. 18 alin. (2) şi (3) CVIM , care a fost preluat de art. 2.1.6 şl art. 2.1.7 din P. U N IDRO rr şi de art. II.-4.206 DCFR. Soluţia se regăseşte în majoritatea codurilor moderne (v., e.g., art. 147 BGB, art. 862 ABGB, care admit implicit această soluţie). * V. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu. p. 496. nr. 1215. 2 V. BGH, 2010, nr. 2873, H .W . Eckert, în Bamberger/Roth, p. 548. 8 Anterior, u. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu, 496, nr. 1215: Stătescu/Bîrsan, p. 49; în dr. fr., v. Terre/Simler/Lequette, p. 122 urm., nr. 118: în dr. comparat, de regulă, soluţia este aceeaşi, f g-, art. 18 CVIM consideră că acceptarea nu se poate realiza doar prin tăcere, dar admite că, însoţită de alte împrejurări, poate fi considerată acceptare (u. U. Schroeter, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit., P- 315 urm.); idem, art. II.-4.204 DCFR şi, în principiu, şi în dr. comparat (v. Bar/Clive, DCFR. v. I, p. 311).

lonuţ-Florin Popa

81

61-62

Titlul II: Contractul civil

de acceptare când aceasta rezultă din lege, acordul părţilor, practicile anterioare ale acestora, uzanţe sau alte împrejurări (v . acelaşi text legal). E .g .\ reprezintă o ase­ menea acceptare tacită: tacita reconducţiune, care constituie o încuviinţare a ofertei, de asemenea tacite, a locatarului, de reînnoire a contractului; prevederile legate de modificarea contractului care indică faptul că, dacă o parte nu protestează faţă de modificările decise unilateral de cealaltă parte şi comunicate în scris, se consideră că le-a acceptat; dacă uzanţele părţilor permit aceeaşi interpretare (existenţa unor con­ tracte anterioare încheiate şi executate în acelaşi mod între aceleaşi părţi); dacă uzanţele sau alte împrejurări indică valoarea de acceptare a pasivităţii ( i.e . anumite uzanţe profesionale sau obiceiul locului atestă considerarea tăcerii ca acceptare în anumite situaţii). 62

Acceptarea necorespunzătoare. Dacă exprimarea voinţei destinatarului ofertei este în sensul încheierii unui contract, dar nu respectă una sau mai multe dintre cerinţele acceptării prezentate mai sus, nu putem considera contractul ca fiind încheiat. Legiuitorul, având în vedere acest aspect, a prevăzut două situaţii în care manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei, deşi nu respectă condiţiile acceptării, trebuie tratată într-un anumit mod. Este vorba de; a) acceptarea necorespunzătoare a ofertei (art. 1.197 C. civ.). Dacă răspunsul destinatarului ofertei cuprinde abateri de la condiţiile acceptării, atunci el nu poate fi considerat acceptare. Mai cu seamă, trebuie considerate asemenea abateri: i. răspun­ surile cuprinzând m o d ific ă r i s a u c o m p le t ă r i care nu corespund ofertei primite (e.g., răspunsul prevede acceptarea în condiţiile unui preţ mai mic a ofertei sau cuprinde completări de clauze contractuale care diferă faţă de normele supletive prevăzute de lege - este vorba de alterări ale fondului ofertei); ii. răspunsul la ofertă primit p e ste te rm e n u l d e a c c e p ta r e (situaţia este analizată distinct în paragraful următor) sau, în celelalte situaţii, după ce oferta a devenit deja caducă; iii. răspunsul destinatarului ofertei care nu re s p e c tă fo r m a c e ru tă d e leg e. în toate aceste situaţii, răspunsul care nu corespunde cerinţelor acceptării poate fi, eventual, considerat ca o contraofertă [art. 1.197 alin. (2) C. civ.] sau poate fi considerat un simplu act din faza negocierilor contractului, fără valoare de acceptare a ofertei. Cu toate acestea, prima dintre cele trei ipoteze, cea a unei acceptări care cuprinde termeni adiţionali, ridică semne de întrebare, pentru că nu orice completări ale ofertei reprezintă modificări ale acesteia şi pentru că este posibil ca unele modificări să aibă un caracter nesemnificativ prin raportare la e s s e n tia lia n e g o tii, adică elementele principale ale ofertei. In lipsa unui text legal expres, credem că este rezonabil să considerăm că numai un răspuns care alte­ rează substanţial termenii ofertei nu poate fi considerat acceptare. CVIM cuprinde aceeaşi regulă ca şi Codul [u. art. 19 alin. (1) CVIM]. Cu toate acestea, dacă un răspuns cuprinde termeni adiţionali sau diferiţi faţă de ofertă, dar nu alterează în mod substanţial oferta, el va fi considerat acceptare, dacă ofertantul nu obiectează de îndată [alin. (2)]. Dacă termenii adiţionali/modificatori alterează substanţial oferta [e.g., indicarea acceptării cu un alt preţ, a unei alte modalităţi de plată, a unei alte calităţi sau cantităţi de mărfuri, a unei alte date şi loc ale predării, a ' V. Stătescu/Bîrsan, p. 49; Popescu/flnca, p. 74.

82

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

62 - 65

unor prevederi legate de răspunderea unei părţi sau de competenţa de soluţionare a conflictelor născute de pe urma contractului - v . art. 19 alin. (3) CVIM]1, contractul nu poate fi încheiat; b) acceptarea tardivă. Şi aceasta este o acceptare necorespunzătoare a ofertei din perspectiva condiţiilor temporale. Legiuitorul distinge, după modelul mai tuturor codificărilor moderne2, între; i. acceptarea peste termen [art. 1.198 alin. (1) C. civ.], care este o acceptare mani­ festată neîndoielnic abia după expirarea termenului de acceptare prevăzut în ofertă, într-o atare situaţie, contractul nu se consideră încheiat decât dacă autorul ofertei îl înştiinţează „de îndată” pe acceptant că înţelege totuşi să considere contractul încheiat; ii. acceptarea întârziată [art. 1.198 alin. (2) C. civ.], care este o acceptare făcută în termenul prevăzut în ofertă, dar care a ajuns la ofertant după expirarea acestui termen, însă din motive neimputabile acceptantului. într-o atare situaţie, contractul trebuie considerat încheiat dacă ofertantul nu îl înştiinţează pe acceptant „de îndată" că nu înţelege să considere contractul încheiat. Retragerea (retractarea) acceptării. Chiar şi acceptarea poate Fi retrasă, în 63 condiţiile art. 1.199 C. civ. Condiţia esenţială pentru ca retragerea acceptării să opereze este aceea ca ea să nu fi ajuns la destinatar sau să ajungă cel târziu conco­ mitent cu acceptarea. După acest moment, nu se mai poate pune nici problema retractării şi, cu atât mai puţin, cea a revocării ofertei, deoarece, odată receptată acceptarea, contractul se consideră încheiat şi este deja guvernat de principiul forţei obligatorii (art. 1.270 C. civ.). Natura juridică a acceptării. Şi acceptarea, în concepţia legiuitorului, reprezintă 64 un act juridic unilateral supus comunicării şi se încadrează în prevederile art. 1.326 C. civ., producând efecte „din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile” . întrucât, după momentul comunicării acceptării, aceasta oricum nu mai poate fi revocată, nu mai este necesar să facem apel la teoria angajamentului uni­ lateral. Menţinerea acceptării, adică irevocabilitatea sa, se datorează deja principiilor efectelor contractului. Comunicarea acceptării. Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace „cel 65 puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul” [art. 1.200 alin. (2) C. civ.]. Pe de altă parte, este important să reţinem că*V . V. U. Schroeter. în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit., p. 334 urm.; soluţia art. 19 CVIM a fost preluată de art. 2.1.11 din P. UNIDROIT, de art. II.-4.208 DCFR. Discuţia se poartă similar în dr. fr., unde nu există o asemenea prevedere (u. Ghestin/Loiseau/Serinet. La formation 1. p. 635, nr. 867). V. art. 21 alin. (1) CVIM . art. 2.1.9 alin. (1) din P. UN IDROIT. art. II.-4-207 DCFR. care toate prevăd aceleaşi distincţii legate de acceptarea tardivă şi acceptarea întârziată şi oferă exact aceleaşi soluţii de rezolvare a situaţiilor juridice. lonuţ-Florin Popa

83

65-67

Titlul

II: Contractul civil

acceptarea, întocmai ca şi oferta, produce efecte juridice numai din momentul ajungerii ei la destinatar, „chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile” [art. 1.200 alin. (1) C. civ.j. §3.4. Momentul şi locul încheierii contractului 66

Precizări prealabile. Deşi atât momentul încheierii contractului, cât şi locul încheierii acestuia sunt determinate de legiuitor în acelaşi text legal - art. 1.186 C. civ. şi, implicit, în art. 1.200 alin. (1) C. civ. - , în cele ce urmează, preferăm să facem o analiză separată a celor două aspecte, datorită consecinţelor diferite pe care le au asupra regimului juridic al contractului cele două chestiuni. Ca regulă de principiu, contractul trebuie considerat format în momentul şi în locul în care oferta şi accep­ tarea concordă'.

67

Momentul încheierii contractului. După cum am văzut, marea majoritate a contractelor sunt consensuale. Ca urmare a acestui fapt, momentul încheierii con­ tractului coincide, de regulă, cu momentul realizării acordului de voinţe. Fac excepţie contractele solemne, care se încheie în momentul îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege pentru validitatea lor (data autentificării înscrisului). Determinarea momen­ tului încheierii contractului prezintă interes practic din mai multe motive1 2: indică momentul de la care operează principiul forţei sale obligatorii; în general, toate ele­ mentele de validitate a contractului se apreciază în funcţie de acest moment; în caz de .. conflict de legi în timp/spaţiu, momentul încheierii contractului constituie uneori cri­ teriul după care se va stabili legea civilă aplicabilă3 sau norma conflictuală aplicabilă în dreptul internaţional privat4; constituie momentul de la care încep să curgă anumite A termene legale şi convenţionale [e.g.: prescripţia extinctivă, termenul suspensiv sau :i extinctiv de executare a contractului]; în contractele translative de proprietate, marchează transferul dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale de la i înstrăinător la dobânditor; după regula impusă astăzi de legiuitor, constituie criteriul de determinare a locului încheierii contractului. Pentru operaţiunea de determinare a momentului încheierii contractului este absolut necesar să distingem, în primul rând, între mai multe ipoteze: a) momentul încheierii contractului între prezenţi. Este vorba de contractele încheiate între persoane care se află faţă în faţă sau în situaţii asimilate [u. art. 1.194 alin. (2) C. civ.; e.g., prin telefon sau orice mijloc de comunicare instantanee de tipul live chat, audiovideo comunicare online etc., cu condiţia ca părţile să îşi perceapă

1 P. Chauvel, Consentement, în Rep. Civ. Dalloz, nr. 238. 2 V., e.g.: A. W eill, Fr. Terré, op. cit., p. 162 urm.; P. Chauvel, op. cit., nr. 240; în dr. nostru, v. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu, p. 497, nr. 1217; Stătescu/Bîrsan, p. 52 urm., nr. 41 urm.; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 53 urm,; Pop, Contractul, p. 185 urm. 3 Legea de punere în aplicare cuprinde mai multe dispoziţii legate de efectele Codului referitoare numai la contractele încheiate după intrarea sa în vigoare - marea majoritate a dispoziţiilor legale ale acestei legi se leagă de momentul încheierii contractului prin faptul că indică aplicabilitatea Codului civil numai la contractele posterioare intrării sale în vigoare (e.g., art. 105 urm.; art. 108 LPA). 1 E.g., cf. art. 28 din Regulamentul Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, acesta se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestui regulament.

84

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

67

nemijlocit declaraţiile de voinţă]. Momentul încheierii acestor contracte coincide cu acela al declarării acceptării ofertei, integral şi fără rezerve [art. 1.186 alin. (1) şi art. 1.194 alin. (1) C. civ.]. Bineînţeles că face excepţie situaţia în care oferta, chiar adresată unei persoane prezente, este cu termen de acceptare sau prevede în orice alt mod că este irevocabilă un anumit interval de timp (cj. art. 1.191 C. civ.); b) momentul încheierii contractului între absenţi. Este vorba de acele situaţii când oferta se trimite prin poştă, curier, telegraf, telex, e-mail etc., dar şi de cazul asimilat în care, în general, între ofertă şi acceptare trece un interval de timp. Dificul­ tatea determinării momentului încheierii contractului1 constă în faptul că momentul manifestării voinţei de acceptare a destinatarului ofertei nu coincide cu acela al cunoaşterii acceptării de către ofertant1 2. în doctrina clasică au fost propuse, pentru a se determina momentul încheierii contractului în aceste ipoteze, mai multe teorii sau sisteme3: i. teoria emisiunii sau declaraţiunii acceptării - contractul se consideră încheiat în momentul când desti­ natarul ofertei s-a hotărât să o accepte4, chiar dacă voinţa de acceptare nu a fost expediată ofertantului. Adoptarea acestui sistem ar fi creat dificultăţi, deoarece momentul încheierii contractului ar fi fost incert, depinzând numai de voinţa acceptantului ofertei (ne putem imagina situaţia în care acesta a semnat înscrisul şi nu l-a mai trimis sau l-a distrus din greşeala5); ii. teoria expedierii acceptării - constituie o atenuare a celei precedente, potrivit căreia momentul încheierii contractului este considerat cel în care destinatarul ofertei a expediat acceptarea (prin scrisoare, tele­ gramă, fax, e-mail etc.), chiar dacă nu a ajuns la ofertant. Sistemul rămâne criticabil, deoarece, până în momentul recepţiei de către ofertant, acceptarea poate să fie retrasă sau poate să nu mai ajungă la destinaţie din motive neimputabile acceptantului, lăsând în realitate incert momentul încheierii contractului6; iii. teoria recepţiei acceptării - contractul se consideră încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la ofertant, fiind suficient ca acceptarea să fi ajuns în sfera de control a ofertantului (e.g.: scrisoarea sau telegrama au fost puse în cutia poştală a ofertantului, predate la poartă, secretariat sau serviciul de curier al ofertantului, mesajul electronic a fost receptat de către ofertant etc.)7; în fine, iv. teoria informării sau luării la cunoştinţă, potrivit căreia pentru încheierea contractului ar fi necesară întâlnirea efectivă şi conştientă a celor două voinţe individuale şi, de aceea, ofertantul ar trebui să ia cunoştinţă de acceptare. In oglindă cu prima teorie, sistemul informării prezintă inconvenientul că încheierea 1 Care a generat complexe discuţii în literatura de specialitate. V., în special: Flour/Aubert/Savaux,

Vacte juridique, p. 139, nr. 157 urm.; Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation I, p. 645, nr. 880. 2 V., e.g.: Stătescu/Bîrsan. p. 50; Flour/Aubert/Savaux, L'acle juridique, p. 141, nr. 161. 3 Ptr. discuţii, u. L. Grynbaum, Contrats entre absents: les charmes évanescents de la théorie de l'émission de l ’acceptation, în Rec. Dalloz, 2003, p. 1706 urm.; P. Chauvel, op. cit., nr. 242 urm. A V. A. W eill, Fr. Terré, op. cit., p. 164 şi p. 166; P. Chauvel, op. cit., nr. 242 urm. Cu toate acestea, ptr. o lungă perioadă de timp, jurisprudenţa franceză s-a arătat parţial ataşată acestui sistem de identificare a momentului încheierii contractului (u., în acest sens, jurisprudenţa citată de P. Chauvel, op. cit., nr. 246 urm.). V. Stătescu/Bîrsan, p. 50; Ghestin/Loiseau/Serinet, La formation 7. p. 649, nr. 883. Este sistemul cel mai frecvent utilizat în dr. modern comparat şi a fost adoptat de toate proiectele majore de codificare europeană (u. Bar/Clive, DCFR, v. I. p. 316 urm.).

lonuţ-Florin Popa

85

67

Titlul II: Contractul civil

contractului se afla de această dată la discreţia ofertantului, care, deşi a primita înscrisul cuprinzând acceptarea, nu ia cunoştinţă de ea, pentru că nu doreşte, de exemplu1. Prin două texte legale principale - art. 1.186 alin. (1) şi art. 1.200 alin. (1) C. civ. -, > legiuitorul, urmând exemplul legislaţiilor moderne, s-a oprit asupra teoriei recepţiei acceptării ca sistem aplicabil pentru determinarea momentului încheierii contractului: pentru încheierea contractului este necesar ca acceptarea să ajungă la ofertant înainte de împlinirea termenului expres sau tacit înăuntrul căruia se poate face schimbul între ofertă şi acceptare. De aceea, acceptarea receptată de ofertant după împlinirea acestui ' termen este tardivă şi nu poate avea ca efect încheierea contractului (cu excepţia ipo­ tezelor de acceptare tardivă prevăzute de art. 1.198 C. civ.). Sistemul este consacrat şi de art. 1.200 alin. (1) C. civ., care se referă la momentul de la care acceptarea producea efecte juridice - adică generează încheierea contractului şi nu mai poate fi retractată/revocată: „Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile". Sistemul se regăseşte şi mai clar în î-j art. 1.186 alin. (1) C. civ., care prevede: „Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din ■ ) motive care nu îi sunt imputabile” . Sistemul se bazează, oricum, pe o prezumţie tacităfi a luării la cunoştinţă a acceptării de către ofertant. Numai că această prezumţie este una absolută, niciunul dintre textele legale nepermiţându-ne să tragem concluzia că, J dacă ofertantul ar dovedi că nu a luat la cunoştinţă de acceptare, contractul nu s-ar ’ considera încheiat [dimpotrivă, cf. art. 1.186 C. civ., momentul încheierii contractului , rămâne acelaşi, chiar dacă ofertantul nu ia cunoştinţă de acceptare „din motive care ; nu îi sunt imputabile”, deşi a recepţionat-o], în esenţă, cf. sistemului legal corect pus fl în valoare de Codul civil, riscul informării aparţine ofertantului. în ceea ce priveşte însă . riscul comunicării, acesta aparţine acceptantului, care, cf. art. 1.200 alin. (2) C. civ., ' trebuie să utilizeze mijloace de comunicare cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de I ofertant, dacă din lege, uzanţe, convenţie nu rezultă contrariul. Neajungerea în ter- \ men a acceptării, chiar dacă a fost corect expediată şi nu a ajuns la ofertant în terme- ' nul de acceptare, este riscul acceptantului [cu excepţia notabilă a acceptării întârziate, prevăzută de art. 1.198 alin. (2) C. civ.]. Teoria recepţiei este consacrată şi în materie de vânzare internaţională, de CVIM, * care, în art. 24, prevede că momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea ; ofertei devine efectivă. Or, potrivit aceluiaşi articol, acceptarea (ca şi oferta sau orice altă comunicare din faza încheierii contractului) devine efectivă numai în momentul în care ajunge în sfera de control a destinatarului1 2. Cu toate acestea, nu aceeaşi soluţie este adoptată şi în materie de contracte electronice, ceea ce poate intriga. Potrivit art. 9 alin. (1) din L. nr. 365/2002 privind 1 Aceasta era. în principiu, soluţia la care se oprise doctrina română. V., e.g.: Popescu/Anca, pp. 78-79: Stătescu/Bîrsan, p. 51: Pop, Contractul, p. 187. 2 V. U .G. Schroeter, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer. op. cit., p. 373 şi p. 376; P. Schlechtriem,

Effectiveness and Binding Nature of Declarations (Notices or Other Communications) under Part II and Pari III of the CISQ, în Cornell Review of the Convention on Contracts for the International Sale of Goods 1995, "' p. 188. Aceeaşi soluţie se regăseşte şi în art. 2.1.6 alin. (2) din P. UNIDROIT. art. II.-4.205 alin. (2) DCFR

86

lonuţ-Florin Popa

3

Capitolul III: încheierea contractului

67-68

comerţul electronic: „Dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului” . înseamnă că în această materie este consacrată teoria informării, care este dublată însă de obligaţia confirmării din partea furnizorului de servicii [u. art. 9 alin. (3) din legea citată]1: c) momentul încheierii contractului prin acceptarea implicită. Astfel cum am arătat, încheierea contractului se poate realiza şi printr-o acceptare „implicită” a ofertei de a contracta, deoarece art. 1.196 alin. (1) C. civ. prevede că „orice act sau fapt al .destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă (...)". Poate fi vorba, de exemplu, de o acceptare a ofertei prin execu­ tarea contractului de către destinatarul ofertei sau prin comunicarea către un terţ a faptului că a încheiat un contract cu ofertantul sau prin nicio manifestare de voinţă, dacă există o înţelegere prealabilă cu ofertantul în sensul considerării tăcerii ca accep­ tare [art. 1.196 alin. (2) partea finală C. civ.]. Care este soluţia într-o atare situaţie? C f. art. 1.186 alin. (2) C. civ., „contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. Interpretarea acestui text legal ne obligă la două variante de determinare a momentului încheierii con­ tractului: i. dacă legea, uzanţele părţilor, uzanţele generale sau înţelegerea prealabilă a părţilor nu prevăd nimic în legătură cu momentul încheierii contractului prin acceptare implicită, contractul poate fi încheiat numai prin înştiinţarea, în orice formă, a ofertan­ tului de încheierea contractului (e.g., prin transmiterea ordinului de plată a preţului prin e-mail sau prin livrarea efectivă a mărfii). Aşadar, într-o asemenea situaţie, legiuitorul a instituit (şi el, e drept, implicit) sistemul recepţiei de către ofertant a informaţiei cu privire la faptul executării sau la orice alt act sau fapt care probează în mod „concludent" intenţia destinatarului de a accepta oferta; ii. prin excepţie, dacă există o înţelegere prealabilă între părţi sau uzanţele păr­ ţilor, uzanţele generale ori legea prevăd o altă soluţie pentru ipoteza acceptării implicite, această soluţie se va aplica. De exemplu, dacă există o convenţie între părţi care prevede că acceptarea ofertelor de către destinatar se va face prin executare şi că nu trebuie făcută nicio comunicare în acest sens ofertantului, momentul încheierii contractului coincide cu primul act de executare. Locul încheierii contractului. Determinarea locului încheierii contractului 68 prezintă importanţă practică în dreptul procesual civil2 şi în dreptul internaţional ' Optica formării acestor contracte este diferită, de unde şi soluţia diferită (u. J. Rochefeld, Accomplissement de certaines formalités contractuelles par voie électronique. în R.T.D. civ. 2005, p. 843 urm.). Normele de procedură civilă pot stabili dreptcriteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti locul încheierii contractului. în timp. majoritatea normelor de procedură (atât în România, astfel cum vom arăta, cât şi în alte ţări) au renunţat la acest criteriu, utilizându-l pe cel al locului executării contractului - u., astăzi, art. 113 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., care se referă la locul executării, şi nu la cel al încheierii contractului.

lonuţ-Florin Popa

87

68

Titlul II: Contractul civil

privat1. în ceea ce priveşte dreptul procesual civil, locul încheierii contractului consti-; tuie, uneori, criteriul după care se determină competenţa teritorială a instanţelor de l| judecată chemate să soluţioneze eventualele litigii născute în legătură cu contractul. Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul încheierii contractuluitj este criteriul pe baza căruia se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu elemente de extraneitate, în caz de conflict de legi în spaţiu. în acest sens, operează3 principiul potrivit căruia forma şi validitatea materială sunt supuse legii ţării unde se încheie actul (locus regit actum). Din fericire, importanţa criteriului locului încheierii i contractului a scăzut. Spunem din fericire deoarece, astfel cum vom putea observa, determinarea locului încheierii contractului în noua reglementare este complet lipsită ' de previzibilitate contractual-legală. Aşa cum am arătat, momentul încheierii contractului constituie criteriul in.; funcţie de care se determină şi locul încheierii sale1 2. Deci, locul încheierii contractuluiţ înseamnă locul unde s-a realizat acordul de voinţe. în ceea ce priveşte contractele, între persoane prezente şi aflate faţă în faţă, determinarea locului încheierii lor nu ş pune probleme. Locul încheierii contractului este acolo unde se află părţile, atunci Î când se face schimbul între ofertă şi acceptare, una în faţa celeilalte. In cazul j contractelor între persoane neprezente, având în vedere sistemul recepţiei acceptării, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul primeşte corespondenţa cu acceptarea. Ofertantul primeşte acceptarea la domiciliul sau sediul său, la reşedinţă! sau într-un alt loc stabilit de către el. Sub aspectul locului încheierii, contractelej sinalagmatice perfectate prin telefon se consideră încheiate între persoane neprezente; aşadar, locul încheierii lor este acela din care vorbeşte ofertantul. în acest sens, ! art. 1.186 alin. (1) C. civ. prevede că locul încheierii contractului se determină după ; exact aceleaşi reguli ca şi momentul încheierii contractului. în sfârşit, contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalităţile prevăzute de lege pentru/, validitatea lor. Având în vedere că ele îmbracă forma înscrisului autentic, acest loc ’ este acolo unde s-a autentificat contractul. în dreptul internaţional privat actual, din fericire, importanţa criteriului locului i încheierii contractului a fost sever restrânsă. Dacă avem în vedere Regulamentul Roma I j privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, observăm că locul încheierii con1 Prin aplicarea principiului locus regii actum - şi acest principiu cunoaşte astăzi o aplicare nuanţată j ca efect al reglementărilor mai noi, dar criteriul are în continuare anumite semnificaţii în privinţa capacităţii şi a altor condiţii, de validitate, astfel cum vom vedea. V. art. 10 şi art. 11 din Regulamentul Roma I, privind consimţământul, validitatea materială şi validitatea formală ale contractului (u. com. R. Schulze, j ; p. 210 urm., şi com. L. Loacker, p. 221 urm., în C.P. Calliess, Rome Regulations. Commentary on the : European Rules o f the Conflict o f Lau/s. Wolters Kluwer, 2011). * 2 Deoarece art. 1.186 alin. (1) C. civ. a înţeles să asocieze integral criteriul momentului şi pe cel al 1 locului încheierii contractului. Chestiunea se prezintă complet diferit în dr. comparat. Nicio reglementare modernă nu alătură cele două criterii. Raţionamentul este unul simplu. De regulă, chestiunea locului încheierii contractului se rezolvă la nivelul normei conflictuale (într-o manieră implicită). în al doilea rând, asocierea integrală a celor două criterii este de natură să genereze un grad ridicat de arbitrar în ! determinarea legii aplicabile contractului. Astfel se întâmplă în art. 23 CVIM , art. 2.1.6 alin. (2) din, P. UNIDROIT, art. II.-4.205 DCFR. Regula se regăseşte şi în codurile naţionale, în egală măsură. V ., în 1 principal, art. 146 alin. (4) BGB. art. 862 ABCB şi, foarte recent, aceeaşi regulă a fost adoptată şi de C. c iv .. olandez [art. 3.37 alin. (3)]. V., e.g., ptr. CVIM, U.G. Schroeter, în Schlechtriem/Schwenzer, p. 375, nr. 7.

88

lonuţ-FIorin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

68-69

tractului nu mai are aproape nicio importanţă, criteriile de determinare a legii apli­ cabile fiind altele (v. art. 3-4 şi, apoi, art. 5-8 din Regulament)1. Chiar şi în materie de capacitate şi consimţământ s-a renunţat la această regulă lipsită de previzibilitate (y , art. 10-11 din Regulament)*2. în materie de competenţă jurisdicţională internaţio­ nală, criteriul locului încheierii contractului este, de asemenea, în regresie şi nu mai reprezintă un reper al determinării competenţei instanţelor de judecată pentru litigiile de sorginte contractuală. Dacă avem în vedere Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotă­ rârilor în materie civilă şi comercială, vom observa că determinarea competenţei se face după alte criterii decât cel al locului încheierii contractului3. în sfârşit, în dreptul procesual civil intern, de asemenea, competenţa teritorială a instanţelor de judecată nu este dependentă de locul încheierii contractului, ci de cel al executării4. în concluzie, soluţia - greşită, credem - a legiuitorului este, implicit, corectată graţie priorităţii aplicării dreptului comunitar, prioritate concretizată şi în materia procedurii civile.

§3.5. Determinarea conţinutului contractului în funcţie de ofertă şi acceptare Precizări prealabile. Există numeroase situaţii în care determinarea conţinutului 69 contractului ridică o problemă delicată datorită concursului de împrejurări care stau la baza încheierii sale, datorită modalităţilor specifice în care acesta se încheie, datorită apelului la documente precontractuale sau extracontractuale şi, în mod special, datorită incidenţei regulilor de interpretare a voinţei părţilor. în vederea stabilirii unor reguli de determinare a conţinutului contractului, legiuitorul a abordat câteva ase­ menea ipoteze. ' Ptr. prezentare, v. U. Magnus, Article 4 Rome Regulation: The Applicable Law in the Absence o f Choice, în Fr. Ferrari, St. Leible, Rome I Regulation, op. cit., p. 27 urm.; de asemenea, u. fl. Bonomi, The Rome I Regulation on the Law Applicable to Contractual Obligalions - Some Qeneral Remarks, op. cit., p. 165 urm. Poate cä se poate reţine uneori şi locul încheierii contractului, atunci când criteriile oferite de art. 4 par. 1 şi 4 par. 2 nu sunt suficiente şi se pune problema determinării legăturii mai strânse a contractului cu o anumită lege (după criteriul instituit de art. 4 par. 3 din Regulamentul Roma I). 2 După art. 10 din Regulament, aceleaşi reguli care sunt virtual aplicabile contractului valabil sunt aplicabile şi condiţiilor de fond ale acestuia. Prin excepţie, stabilirea lipsei consimţământului la încheierea contractului se determină după legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită partea al cărei consimţământ este în discuţie [art. 10 par. 2 din Regulamentul Roma I], Aşadar, în orice caz, regula locus regit actum nu îşi mai găseşte aplicarea. Prin excepţie, ea reapare în contextul condiţiilor de validitate formală (art. 11 din Regulamentul Roma I), ceea ce este perfect natural şi, totodată, presupune o maximă previzibilitate contractuală. 3 De regulă, domiciliul, reşedinţa pârâtului sunt criteriile care au relevanţă în determinarea com ­ petenţei jurisdicţionale internaţionale (articolele 2, 3, 4 din Regulamentul Bruxelles I). în materie de competenţă specială, are relevanţă locul executării contractului, şi nu cel al încheierii sale (art. 5 par. 1 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I). Observaţiile ar putea continua. Ptr. comentarii, u. P. V las, în Brussels I Regulation, 2nd Revised Edition (ed. U. Magnus, P. M ankowski), Sellier, München. 2012, p. 76, corn. sub art. 2, art. 3, art. 4 din Regulament: u., de asemenea: P. Mankowski, Brüssels I Regulation, op. cit., p. 88 urm., com. sub art. 5 din Regulament: E. Lein, The New Rome l/Rome ll/Brussels I Synergy, în Yearbook of Private International Law, v. X. 2008, p. 177 urm. In noul Cod de procedură civilă, regăsim criteriul domiciliului pârâtului ca regulă principală de determinare a competenţei teritoriale [art. 107 alin. (1) C . pr. civ.] şi pe cel al locului executării contractului Ptr. litigiile legate de executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului [art. 113 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.].

lonuţ-Florin Popa

89

'ir 70 - 71 70

"

71

Titlul II: Contractul civil

Acordul asupra elementelor esenţiale - acordul suficient1 [art. 1.182 alin. (2) şi (3) C. civ.]. Astfel cum am arătat deja mai sus, acordul se consideră încheiat din momentul în care, în cursul negocierilor, părţile convin asupra elementelor esenţiale (essentialia negotii) ale contractului [art. 1.182 alin. (2) C. civ.], realizându-se astfel ceea ce se cheamă un acord suficient. Indiscutabil, într-o atare situaţie, contractul va cuprinde clauzele convenite de părţi cu privire la aceste elemente esenţiale - adică, e.g., legate de bunul vândut şi de preţul acestuia, de bunul dat în locaţiune şi cuantumul chiriei etc. Elementele secundare pot fi abandonate de părţi pentru convenţii ulterioare, subsecvente acordului suficient. Aceste elemente fac obiectul aşa-numitelor clauze deschise, adică al clauzelor explicite sau implicite al căror conţinut va fi stabilit în viitor1 2. Stabilirea lor în viitor se va realiza de către părţi printr-un nou acord, de către un terţ desemnat de părţi în acest scop sau, în cazul în care părţile nu ajung la consens sau terţul refuză să stabilească termenii clauzelor deschise, de instanţa de judecată [u. art. 1.182 alin. (3) C. civ.]. Rolul instanţei de judecată se reduce la o „completare" a contractului cu rol de interpretare a voinţei tacite a părţilor. Cel mai probabil, această „completare” se va realiza prin apelul la normele dispozitive ale dreptului comun, dacă nu există indicii că părţile au dorit să înlăture aceste norme3.

:

Clauza de „fuziune”4 şi clauzele extrinseci (art. 1.201 C. civ.). în cuprinsul S1 contractului final, grija formală a părţilor se manifestă adesea prin intermediul aşa-numitei clauze de fuziune. Prin intermediul acestei clauze, părţile decid înlăturarea din contract a oricăror documente extracontractuale (scrisori de intenţie, memoran­ ' dumuri, schimburi succesive de propuneri de a contracta etc.) sau acorduri care au fost utilizate în faza precontractuală. Cu toate acestea, efectul unei asemenea clauze (în lipsa unei precizări contrare perfect admisibile) nu este şi acela de a înlătura forţa interpretativă a unor asemenea documente sau acorduri precontractuale. Dacă în contract hu este stipulată o asemenea clauză de fuziune şi se face trimi­ tere la clauze externe contractului (e.g., la o listă a condiţiilor generale de contractare 1 Ptr. discuţii privind acordul suficient, ir. supra, nr. 49 urm. în esenţă, trebuie ca termenii contractuali asupra cărora s-a realizat concordanţa de voinţă să fie suficienţi ptr. a se da efecte juridice înţelegerii i , părţilor. Ptr. această optică, în mod evident regăsibilă şi la legiuitorul nostru, v. art. II.-4.103 DCFR . [Sufficient agreement) şi comentariile explicative din Bar/Clive, DCFR. v. I, p. 277 urm. 2 Sursa intelectuală este art. 2 din C. elveţian al obligaţiilor. Similar, v. art. 2.1.14 din P. UNIDROIT; art. II.-4.101 DCFR. 3 Ideea clauzelor deschise îndepărtează sistemul actual al formării contractului de cel fr. în materie, unde este rămasă discutabilă chestiunea completării clauzelor contractuale prin apelul la dr. supletiv comun (Terré/Simler/Lequette. nr. 188: p. 205: totuşi, v. Chestin/Loiseau/Serinet, La formation 1. p. 634, nr. 865). 4 în dr. comparat, o asemenea stipulaţie contractuală se cheamă Merger Clause şi se regăseşte în toate reglementările moderne în materie de formare a contractului (u.. e.g.: art. 2.1.17 din P. UN IDROIT; art. II.-4.104 DCFR), care au şi fost sursa de inspiraţie a legiuitorului român. V., de asemenea: E. Rawach. La

portée des clauses tendant à exclure le râle des documents précontractuels dans l'interprétation du contrat, în R. Dalloz, 2001, p. 223 urm.; v., ptr. o aplicaţie practică, C. Ap. Paris. 15 iunie 200S, i f l Thomson Télévision Angers c/SAS française de restauration Sodexho, obs. J. Mestre şi B. Fages. în R.T.D. civ. 2006, p. 111. 90

lonuţ-Florin Popa

j

Capitolul III: încheierea contractului

71 - 72

ale ofertantului), se aplică prevederile art. 1.201 C. civ., cf. căruia: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere' \ Clauzele standard (art. 1.202 C. civ.). Existenţa clauzelor standard ridică o serie 72 de probleme delicate. Chestiunea nu a fost evitată de legiuitor, care a abordat relativ detaliat problema determinării clauzelor contractului în funcţie de conflictul existent între clauze standardizate care sunt cuprinse atât în ofertă, cât şi în acceptare sau de conflictul dintre clauzele standard şi cele negociate, în condiţiile în care contractul se consideră totuşi încheiat. Clauzele standard reprezintă „stipulaţiile stabilite prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte” [art. 1.202 alin. (2) C. civ.]. în esenţă, observăm că tehnica clauzelor standard este cea care stă la baza contractelor de adeziune1 23şi de esenţa acestora este stabilirea lor unilaterală şi lipsa oricărei negocieri cu cealaltă parte. Prezenţa respectivelor clauze în faza negocierii contractului generează două ipoteze de conflict: a) conflictul între clauzele standard şi cele negociate. Este posibil ca, în faza negocierii unui contract, părţile să facă apel atât la clauze standard sau la clauze-tip, cât şi la clauze negociate. în cazul conflictului dintre aceste categorii de clauze, „clau­ zele negociate prevalează asupra clauzelor standard" [art. 1.202 alin. (3) C. civ.]; b) problema se dovedeşte mai delicată în ipoteza în care avem de a face cu un conflict între clauze standard3 propuse de ambele părţi - e.g., atât ofertantul, cât şi acceptantul trimit la condiţiile generale de contractare, care sunt însă diferite. Care dintre cele două clauze standard se va aplica? în principiu, soluţia la care s-a oprit legiuitorul este aceea cf. căreia vor fi incluse în contract toate clauzele „comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţio­ nează să fie ţinută de un astfel de contract” [art. 1.202 alin. (4) C. civ.]. Formularea textului legal ridică mai multe întrebări: - Putem deduce din textul legal chiar că este posibil ca acele clauze comune în substanţa lor să nu acopere nici măcar acordul suficient [art. 1.182 alin. (2) şi (3) C. civ.]? Credem că răspunsul nu poate fi decât negativ şi că, în lipsa unui conţinut comun cu privire la essentialia negotii, nu avem de a face cu un contract, chiar dacă niciuna dintre părţi nu a notificat celeilalte că nu înţelege să fie ţinută de „contract"; - Care este soarta clauzelor care se neutralizează reciproc [i.e. a acelor clauze care nu sunt comune în substanţa lor şi care sunt eliminate implicit de art. 1.202 alin. (4) C. civ. din câmpul contractual]? Odată stabilite clauzele comune, care pot cuprinde atât elemente esenţiale, cât şi neesenţiale ale contractului, trebuie să se facă apel la ius dispositivum în vederea completării contractului [e.g., dacă sunt neutralizate 1V. art. 1.341 alin. (1) C . civ. it„ com. M. Dell'Utri, în Rescigno. v. I, p. 2704.

1 Ptr. tema contractelor de adeziune, u. supra,- nr. 29 lit. B. 3 în dr. comparat, situaţia juridică generată de conflictul dintre clauze este desemnată ca the battle of forms (u., e.g.: art. 2.1.22 din P. UNIDROIT: art. 4.209 DCFR). Legiuitorul român s-a inspirat din prev. P. UNIDROIT şi din cele ale art. 2.209 PDEC. adoptând aproape integral soluţia prezentă în aceste codificări.

lonuţ-Florin Popa

91

72-73

Titlul II: Contractul civil

clauzele reciproce legate de locul plăţii, se aplică dreptul comun cuprins în art. 1.494 alin. (1) lit. a) C. civ. şi plata se va face la domiciliul/sediul creditorului]; - Care este momentul încheierii contractului? Contractul nu se încheie în acest caz într-o formulă clasică ofertă-acceptare. De aceea, ar trebui reţinut că, dacă avem de a face cu o ipoteză care poate fi subordonată celei tradiţionale [prev. de art. 1.186 alin. (1) C. civ.] şi nu a avut loc decât un schimb ofertă standardizată-acceptare stan­ dardizată [e.g., ambele trimiteau la condiţiile generale de contractare ale fiecărui emitent], atunci recepţionarea răspunsului destinatarului ofertei constituie momentul încheierii contractului, sub condiţia nedenunţării unilaterale a acestuia. în ipoteza în care încheierea contractului presupune schimburi succesive de oferte şi contraoferte cu conţinut standardizat, momentul încheierii este cel al ajungerii la un acord suficient; - Ce se întâmplă dacă între părţi persistă dezacordul cu privire la anumite clauze? Există situaţii în care contractul trebuie totuşi considerat încheiat, în pofida dezacordului dintre părţi cu privire la anumite clauze (e.g., în ipoteza înecare, în pofida conflictului, părţile şi-au executat deja obligaţiile sau marea lor parte'). în principiu, în ipoteza unui asemenea dezacord, trebuie să se facă apel din nou la ius dispositiuum pentru stabilirea conţinutului contractului. Prevederile art. 1.202 C. civ. nu sunt imperative, astfel încât părţile pot să deroge de la acestea şi să stabilească încheierea unui contract chiar şi în lipsa unui element esenţial, cum ar fi preţul [care va fi ulterior determinat, cf. art. 1.661-1.664 C. civ.]. 73

Clauzele surprinzătoare sau neuzuale (art. 1.203 C. civ.)*2. Această problemă este intim legată de chestiunea anterior discutată a clauzelor standard, care adesea cuprind prevederi care nu pot fi considerate uzuale, fiind excepţii importante de la regulile dreptului comun pozitiv. Din prevederile legale rezultă că asemenea clauze este obligatoriu să fie clauze standard3. Dacă nu sunt astfel de clauze şi rezultă că au fost negociate de părţi, ele nu intră în sfera clauzelor neuzuale. De aceea, legiuitorul le conferă un regim juridic special. în definirea clauzelor neuzuale, art. 1.203 C. civ. procedează la o enumerare non-limitativă a acestora. Reprezintă astfel clauze neuzuale acele clauze standard care prevăd în folosul celui care le propune (a) limitarea răspunderii, (b) dreptul de a ’ în cele din urmă, în dr. comparat, se observă că aşa-numita tehnică The knock out rute este prevalent recunoscută şi aplicată. Ea presupune aplicarea regulilor dreptului dispozitiv în completarea acelor stipulaţii contractuale care nu sunt comune părţilor. Regula a fost sintetizată de Curtea Supremă Germană (BGH), în două soluţii de principiu, din 20 martie 1985 şi 23 ianuarie 1991 (ptr. analiza acestei teme, u. Markesinis/Unberath/Johnston, p. 79 urm.), şi a fost adoptată treptat în comerţul internaţional şi apoi în codificările moderne. Regula se îndepărtează de cea prezentă în common law, unde se consideră că ultima manifestare de voinţă care trimite la clauze standard este cea care trebuie luată în considerare ptr. determinarea conţinutului contractului (The lastshot mie). 2 Aceste clauze se cheamă în dr. comparat surprislng terms. Modelul reglementării legiuitorului român este art. 2.1.20 din P. UNIDROIT. Soluţia este identică, numai că legiuitorul român a ales să dezvolte criteriile de determinare a clauzelor neuzuale. 1 Textul este o preluare a art. 1.341 alin. (2) C. civ. it„ care se referă tot la clauze standardizate. Clauzele surprinzătoare se cheamă clausole uessatorle (u. M. Dell’Utri, în Rescigno, v. I, p. 2703). Similar, în dr. german, fără exigenţa formală a subscrierii, ungewöhnliche Klauseln sau überraschende Klauseln, u. com. sub art. 305c BGB, de C. Grüneberg, în Palandl. p. 432 urm.

92

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

73-74

denunţa unilateral contractul, (c) dreptul de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi (d) decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, (e) limitarea dreptului de a opune excepţii, (f) restrângerea dreptului de a contracta cu alte persoane, (g) reînnoirea tacită a contractului (desigur, nu este vorba de contractele pentru care legea însăşi prevede acest lucru), (h) legea aplicabilă (alta decât cea stabilită de dreptul comun), (i) clauzele compromisorii prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti. Enumerarea acestor clauze are ca efect prezumarea stipulaţiilor care se încadrează într-una dintre categoriile de mai sus ca fiind lipsite de transparenţă şi în acest mod se poate genera o simplificare a probării caracterului lor abuziv. Tocmai de aceea, în decelarea efectelor unor asemenea clauze, legiuitorul a prevăzut că ele „nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte" (art. 1.203 C. civ.). înseamnă că prin textul părţii finale a art. 1.203 C. civ. legiuitorul nu face decât să instituie un formalism informativ, precum şi sancţiunea nerespectării acestuia. Astfel, în cazul unei clauze neuzuale trebuie să se facă dovada cunoaşterii şi înţelegerii ei de către cel care o acceptă (adică să fie vorba de o acceptare în cunoştinţă de cauză, de un consimţământ valid în condiţiile art. 1.204 C. civ.). în lipsa cunoaşterii/înţelegerii unei asemenea clauze, ea nu produce efecte, adică trebuie considerată ca nescrisă'. Textul legal vorbeşte de două condiţii pentru ca asemenea clauze să fie considerate efective: să fie acceptate (i.e. să rezulte că au fost însuşite de cealaltă parte), prin subscrierea distinctă/separată a clauzei neuzuale (e.g.: semnarea în dreptul clauzei, asumarea ei expresă printr-un înscris separat, asumarea ei la sfârşitul textului - dar într-o manieră care să indice suficient de clar consimţământul expres al părţii*2). Trebuie să avem în vedere că art. 1.203 C. civ. nu se aplică: în contractele negociate3 [e.g., din corespondenţa precontractuală rezultă că o asemenea clauză a fost asumată], în contractele formale şi în cele al căror conţinut este legal stabilit4 [i.e. contracte autentice5, unele contracte forţate], clauzelor reciproce cu acelaşi conţinut6. Clauzele abuzive în contractele de consum. Chestiunea clauzelor abuzive 74 şi-a făcut loc în dreptul pozitiv, în mod preferenţial, în categoria contractelor de consum. în acest domeniu - al raporturilor contractuale dintre un profesionist (persoană fizică sau juridică autorizată care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie) şi un consumator7 (persoană fizică sau grup ' în dr. it. se oscilează între nulitate relativă şi absolută şl Inopozabilitate/ineficacitate [v. M. Dell'Utrl, în Resci^no, v. I, p. 2712, nr. 6). Nefiind suficientă o recapitulare numerică a clauzelor (u. M. Dell'Utrl, în Rescigno, v. I, p. 2710, nr. 6 - richiamo cumulatiuo numerico). 3 V. Cass. Civ. it., Sez. II, dec. nr. 2152 din 27 februarie 1988, în P. Cendon, A. Baldassari, Codice civileannotato con la giurisprudenza, (Jtet-W olters Kluwer, 2006, p. 1587. nr. 2. p. 1587, nr. 2.1. 4 V. Cass. Civ. it., Sez. III, dec. nr. 369 din 14 ianuarie 2000, în P. Cendon, A. Baldassari, op. cit., 2006. p. 1587, nr. 2. 5 V. C ass. Civ. it., Sez. III, dec. nr. 675 din 21 ianuarie 2000, în P. Cendon, A. Baldassari, op. cit.. 2006, p. 1587, nr. 2. 6 V. Cass. Civ. it.. Sez. II, dec. nr. 2152 din 27 februarie 1988. în P. Cendon, A . Baldassari, op. cil., 2006,^p. 1587, nr. 2.1. V., e.g., J. Goicovici, Consumatorul: cine este el?. în Consumerismul contractual, op. cit., p. 63 urm.

lonuţ-Florin Popa

93

74

Titlul II: Contractul civil

de persoane Fizice constituit în asociaţii care acţionează în scopuri aflate în afara activităţii sale comerciale, industriale, de producţie, artizanale sau liberale), se aplică norme speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Legiuitorul român, prin L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, a transpus Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, un instrument devenit parte din legislaţia tuturor statelor membre, nu fără efort (astfel cum rezultă din jurisprudenţa CJUE1 2). în legislaţia naţională, L. nr. 193/2000 trebuie completată cu -j j Codul consumului şi cu numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea teoriei generale a clauzelor abuzive (u. L. nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale profesioniştilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori3; O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice; L. nr. 449/2003 privind vânzările de consum şi garanţiile asociate acestora etc.). A. Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, Cf. art. 4 alin. (1) din L. nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” . Pornind de la această definiţie, în doctrină se consideră că elementele principale ale definirii şi identificării unei clauze ca abuzivă sunt; a) lipsa de negociere. Clauzele abuzive sunt asociate noţiunii de contract-tip.a contract-standard sau contract de adeziune. Nu insistăm asupra noţiunii4, dar reamintim câteva trăsături specifice ale unui contract de adeziune (aceleaşi observaţiiS 1 V. V.D . Dascălu, Consideraţii privind protecţia intereselor economice ale consumatorului în contractele de adeziune cu clauze abuzive. în RDC nr. 1/1999. p. 51 urm.; D. Chirică. Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale in materie de vânzare-cumpărare. în RDC nr. 6/1999 (anterioare intrării în vigoare a L. nr. 193/2000); I.I. Bălan, Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în Dreptul nr. 6/2001. p. 36 urm.; C. Toader, A . Ciobanu, în RDC nr. 7/2003; I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive. în PR nr. 2/2004, p. 194; idem, în Pop/Popa/Vidu, p. 161 urm., nr. 113 urm.; ptr. transpunere şi fl drept european, v. M. Ebers, raport. în H. Schulte-Nölke, C. Twigg-Flesner, M. Ebers, EC Consumer Law Compendium. The Consumer Acquis and its transposition in the Member States. Sellier, München, p. 197; E. Hondius, La Directive sur les clauses abusives et les États membres de l'Union européenne. în J. Ghestin, M. Fontaine, La protection de la partie faible dans les rapports contractuels. L.G.D.J., Paris, 1996, p. 591 urm.: R. Zimmermann, Le droit comparé et l ’europénisation du droit privé, în R.T.D. civ. 2007, p. 451 urm.: Markesinis/Unberath/Johnston, p. 164; J. Ghestin, I. Marchessaux, L’élimination des clauses abusives en droit ■ français à l'épreuve du droit communautaire, în Rev. eur. dr. cons., 1993, nr. 2, p. 68; în dr. german, noile art. 305 urm. BGB se referă la clauze abuzive nu numai incidente raporturilor de consum, ci şi celorlalte -î raporturi (u. R. Zimmermann, The New Qerman Law o f Obligations. Hislorical and Comparative Perspectives, Oxford. 2005, p. 159 urm.; C. Grüneberg, în Palandt. p. 423). 2 V., e.g.: CEJ, 9 septembrie 2004, C-70/03. Comisia c. Regatului Spaniei; CEJ. 10 mai 2001, C-144/99, , Comisia c. Regalului Olandei, 1-03541: CEJ, 24 ianuarie 2002, C-372/99, Comisia Europeană c. Republicii j Italiene, ECR 1-00819. 3 V. com. A J . Goicovici, Creditele pentru consum şl investiţii imobiliare. Comentarii şi explicaţii, C.H. Beck. Bucureşti, 2014. A V. I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, loc. cit., p. 204 urm.

94

lonuţ-Florln Popa

Capitolul III: încheierea contractului

74

se pot face şi cu privire la clauzele standardizate): este redactat unilateral de către partea care îl propune; nu permite negocierea prevederilor sale, chiar dacă permite înţelegerea acestora de către aderent; de regulă, conferă o poziţie dominantă profesionistului care l-a propus în raporturile sale cu consumatorul sau, dacă nu, măcar una mai comodă. In esenţă, consumatorul nu are posibilitatea influenţării conţinutului unui asemenea contract, ci doar pe aceea de a adera sau nu la oferta preexistentă a profesionistului. Legea cuprinde (după modelul Directivei din 1993) criterii directe şi indirecte de determinare a acestui cadru contractual: - imposibilitatea consumatorului de a influenţa conţinutul clauzei contractuale: jO clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei (...)" [art- 4 alin. (2) din Lege], în cazul în care unele clauze au fost negociate şi altele nu, doar ultimele vor putea face obiectul controlului caracterului abuziv [u. art. 4 alin. (3) din Lege]1. Pe de altă parte, nu pot face obiectul Legii clauzele privind obiectul principal ale contractului1 2 [e.g., cele privind preţul/bunul/serviciul, i.e. cele privind obiectul principal al afacerii], dacă acestea sunt exprimate clar în contract, şi nici clauzele prin care se transpune în contract o dispoziţie legală [u. art. 4 alin. (6) şi art. 3 alin. (2) din Lege]; - obligaţia de transparenţă contractuală. Este conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului3* şi presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului pe care îl încheie. Termenii clauzelor propuse de profesionist consumatorului trebuie să fie redactaţi într-o manieră clarăA şi comprehensibilă: „Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate" [art. 1 alin. (1) din Lege]5. Această obligaţie are conotaţii specifice. Principala este aceea că nu trebuie să reţinem cumva că o clauză care încalcă exigenţa transparenţei contractuale trebuie considerată abuzivă, întrucât Legea nu pune semnul egalităţii între ele. încălcarea exigenţei de transparenţă contractuală se consideră că are trei efecte principale: i. va genera o interpretare contra proferentem6 1 Clauza penală negociată de părţi nu intră în sfera controlului clauzelor abuzive (ir. ICCJ. s. corn., dec. nr. 833 din 29 februarie 2008, în C.D . Enache, Practică judiciară. Clauze abuzive în contracte încheiate între profesionişti şi consumatori, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 49 urm.). 2 Problema aşa-num iţilor core terms (u. H.G. Beale ed„ Chitty on Conlracts Laur, v. I, Qeneral Principles, Sweet & Maxwell, Londra. 2004. nr. 15-033, p. 893). V. supra, nr. 37 lit. c). despre obligaţia de informare: M.J. Schermaier, Mistake. Misrepresentalion and precontractual duties lo inform: the civil Iau/ tradition, în R. Sefton-Green, Mistake. Fraud and Duties lo Inform in European Contract Laui. op. cit., p. 39 urm. Ceea ce presupune obligaţia profesionistului de a respecta formalismul informativ impus îndeobşte de legislaţia consum ului: caractere mari, tipărire pe o hârtie care să nu producă nicio confuzie din cauza culorii, exigenţa înmânării unui exemplar al contractului către consum ator etc. Ceea ce presupune, între altele, obligaţia profesionistului de a nu utiliza termeni juridici care implică un grad de cultură juridică diferit de cel comun aşteptat, adică neutilizarea unor termeni ca „daune-interese moratorii”, „pact com isoriu”, „forţă majoră", „hardship". exceptând situaţia în care aceştia cuprind şi explicaţii pe înţelesul consum atorului. V. Bar/Clive, DCFR, v. I, p . 631, nota nr. 4. V. M. Ebers, op. cit., p. 249 (aceasta este principala consecinţă reţinută în contextul interpretării Directivei); H.G. Beale, op. cit., nr. 15-091, p. 928 urm.; C . Griineberg, în Palandt. p. 442. nr. 20 urm.

lonuj-Florin Popa

95

74

Titlul II: Contractul civil

adică va fi interpretată împotriva profesionistului care a propus-o consumatorului. Astfel, cf. art. 5 din Directivă [art. 1 alin. (2) din Lege], în caz de dubiu privind sensul unei clauze standardizate, ea va fi interpretată în sensul cel mai favorabil pentru consumator'. în consecinţă, lipsa de transparenţă contractuală nu va avea ca efect automat considerarea clauzei netransparente ca fiind abuzivă. Practic, încălcarea regulii nu are decât efect probatoriu, Legea fiind rezervată în a califica automat o clauză netransparentă drept abuzivă: ii. lipsa de transparenţă va constitui un factor important în declararea unei clauze ca fiind abuzivă. Aşadar, deşi lipsa transparenţei nu atrage automat calificarea unei anume clauze ca fiind abuzivă, este de reţinut că ea reprezintă o circumstanţă importantă în evaluarea globală a caracterului abuziv al unei clauze*2; lipsa de transparenţă cu privire la clauzele care definesc obiectul principal al contractului, respectiv cu privire la raportul calitate/preţ, va avea drept consecinţă înlăturarea „imunităţii” acestor termeni de la controlul caracterului abuziv al unei clauze; b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului. Al doilea indiciu al caracterului abuziv al unei clauze îl constituie „dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” , „în detrimentul consumatorului” [art. 4 alin. (1) din Lege]. Care este criteriul după care putem determina un asemenea dezechilibru? Propunerile prezente sunt destul de variate şi adesea contestabile. S-a vorbit, astfel, de un simplu raport matematic apt să ne lămurească, dar, de regulă, dată fiind excluderea termenilor principali din sfera controlului clauzelor abuzive34 , de criteriul dezechilibrului economic4 şi, în cele din urmă, de criteriul dezechilibrului juridic, care credem că este adevăratul criteriu legal de determinare a clauzei abuzive. Tocmai de aceea legiuitorul vorbeşte de un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, şi . i nu de un dezechilibru economic. Aşadar, inegalitatea poziţiilor juridice ale celor două părţi, în sensul afirmării abuzive a intereselor profesionistului în defavoarea celor ale consumatorului, este determinantă pentru acest element al definiţiei clauzelor abuzive. Pentru a identifica dezechilibrul juridic5, jurisprudenţa a reţinut că un indiciu important constă în abilitatea clauzei de a îndepărta conţinutul contractului în favoarea celui care a impus clauza faţă de ius dispositiuum, adică faţă de dreptul

I:

I

' V. condamnările ptr. transpunerea incorectă a regulii - CEJ, 9 septembrie 2004, C-70/03, Comisia c. Regatului Spaniei; CEJ, 10 mai 2001, C-144/99, Comisia c. Regatului Olandei. 2 V. Chitty on Contracts Law, op. cit., p. 928 urm., nr. 15-092: în DCFR, se merge mai departe în privinţa efectelor (u. art. 9.402 par. 2, care prevede că lipsa de transparenţă a unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator poate fi considerată abuzivă chiar şi numai ptr. acest motiv; Bar/Clive, DCFR, p. 629 urm.); u., de asemenea, CEJ, hotărârea Cofidis Sfl c. jean Louis Fredout, 21 noiembrie 2002, C-4 73/00 (în special, nr. 13). 3 Lipsa echivalenţei relative sub aspect economic a fost susţinută implicit şi în doctrina noastră (u. I. Bălan, care apreciază că reglementarea clauzelor abuzive reprezintă o derogare de la regimul comun al leziunii, loc. cit., p. 38). 4 Pe de altă parte, nu se poate vorbi numai de un dezechilibru obiectiv sau subiectiv între drepturile şi obligaţiile părţilor, dat fiind că toate circumstanţele încheierii contractului (art. 4 par. 1 din Directivă) trebuie avute în vedere şi, dintre acestea, unele sunt dé natură obiectivă, altele de natură subiectivă (u„ ptr. această abordare: Ph. Stoffel-Munck, op. cit., nr. 364 urm., p. 308 urm.; É. Poillot, Droit européen de ta consommation et uniformisation du droit des contrats, préf. P. de Vareilles-Sommières, L.C.D.J., Paris, 2006, nr. 273 urm., p. 138 urm.). 5 V, BGH, 41, 151, în Markesinis/Unberath/Johnston, p. 165.

96

lonuţ-Florin Popa

:

Capitolul III: încheierea contractului

74

comun al contractului1. Acest drept comun trebuie considerat, la rândul său, ca fiind varianta cea mai rezonabilă de distribuţie a riscului contractual şi, în consecinţă, de repartiţie a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, adică varianta cea mai echitabilă de contract; e) încălcarea exigenţei de bună-credinţă*2. Buna-credinţă în materie de clauze abuzive reprezintă un concept european autonom3. Interpretarea autonomă presupune că noţiunea de bună credinţă va fi identificată şi aplicată în concordanţă cu spiritul Directivei, şi nu în concordanţă cu perspectiva pe care sistemele naţionale de drept ¡-o atribuie. Buna-credinţă în contextul Directivei (şi, implicit, al Legii) reprezintă un instrument de evaluare globală a caracterului abuziv al unei clauze, alături de celelalte criterii oferite. S-ar putea astfel reţine că buna-credinţă are rolul de a preîntâmpina o posibilă evaluare mecanică a dezechilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi de a impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze să se aibă în vedere toate circumstanţele relevante ale încheierii contractului; d) lista clauzelor abuzive. Pe lângă cele trei criterii cuprinse în definiţia clauzelor abuzive, putem identifica un al patrulea criteriu - o listă de stipulaţii contractuale (Anexele I şi II), despre care art. 4 alin. (4) din Lege ne spune că includ o enumerare neexhaustivă de clauze contractuale „considerate ca fiind abuzive", întrebarea care se pune faţă de acest criteriu este dacă, odată inclusă în lista clauzelor abuzive, o clauză trebuie automat declarată ca fiind abuzivă sau nu? Astfel cum s-a subliniat în doctrină şi s-a sugerat în jurisprudenţa CJUE4, avem de a face doar cu o listă gri a clauzelor abuzive, nu cu una neagrăs, încadrarea unei stipulaţii contractuale neavând ca efect automat declararea ca abuzivă a clauzei. Lista clauzelor abuzive din Directivă cuprinde o clasificare destul de cuprinzătoare a clauzelor potenţial abuzive, toate dacă sunt în favoarea profesionistului: clauze de excludere sau limitare a răspunderii, clauze penale excesive, clauze potestative, clauze de denunţare unilaterală, clauze de prelungire automată a perioadei contractuale, clauze de integralitate, clauze de modificare unilaterală a contractului, clauze discreţionare - care îi permit, de exemplu, să determine unilateral dacă a fost sau nu executat contractul în ceea ce îl priveşte sau să interpreteze unilateral contractul, clauze de cesiune a contractului, clauze de executare unilaterală, clauze de jurisdicţie care limitează dreptul consumatorului la instanţele de judecată sau îl fac mai anevoios sau mai costisitor; ' V. R. Zimmermann, The New Qerman Law of Obligations, op. cit., p. 173 urm. 2 V. B. Jaluzot, La bonne foi dans les contrats. Étude comparative de droit français, allemand et japonais Dalloz, Paris 2001, p. 41 urm.; ptr. o prezentare, dar mai ales ptr, istoric, v. R. Zimmermann, The New Qerman Law o[ Obligations, op. cit., p. 173 urm. 3 V. Chitty on Contracts Law, op. cil., nr. 15-047, p. 902 urm.; É. Poillot. op. cit., nr. 296 urm., p. 148 urm. 4 CEJ, 7 mai 2002, Comisia c. Regalului Suediei, C-478/99. Transpunerea anexelor Directivei s-a realizat în manieră diferită în statele membre. Majoritatea au adoptat lista anexă ca pe o listă exemplificativă, dar neimperativă (the gray letter rule), astfel încât orice clauză care se încadrează în această anexă va fi prezumată abuzivă, fără a fi considerată automat abuzivă (e.g.. Franţa, Marea Britanie, Irlanda, Polonia etc.); alte state au preferat varianta listei imperative (the black letter rule). astfel că simpla încadrare a unei clauze în listă implică şi caracterul abuziv al acesteia (e.g., Austria, Belgia, Grecia, Luxemburg etc.); în sfârşit, unele state (Germania, Italia, Portugalia, Ungaria) au optat ptr. un sistem nuanţat de transpunere, care presupune atât liste negre, cât şi liste gri. Ptr. prezen­ tare, v. M. Ebers, op. cit., p. 233 urm.

lonuj-Florin Popa

97

74

Titlul II: Contractul civil

e) toate celelalte circumstanţe relevante. La determinarea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să se ţină seama şi de: natura bunurilor sau a serviciilor ce ' obiectul contractului la momentul încheierii acestuia: toate circumstanţele care au-J] determinat încheierea contractului (mai cu seamă, trebuie să se ţină seama, în această ' privinţă, de factori cum ar fi: gradul de nevoie al consumatorului pentru achiziţionarea;'! produsului/serviciului, dacă încheierea contractului a avut loc la presiunea!; profesionistului şi dacă acestuia nu i s-a acordat posibilitatea să conştientizeze natura ţi reală a tranzacţiei sau dacă îi este sau nu necesară); alte clauze ale contractului sau altffî contract de care convenţia în discuţie depinde. B. Care este efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze? Textu legal în materie (art. 6 şi art. 7 din Lege) nu este suficient de lămuritor în privinţa^ desemnării concrete a sancţiunii aplicabile. Esenţial este însă că din formulare se® înţelege limpede că asemenea clauze nu produc niciun efect asupra consumatorului’ . în doctrina românească s-au susţinut atât teza nulităţii absolute a clauzelor abuzive1 2,'^ cât şi aceea a considerării clauzei ca nescrisă3. Astăzi, ca urmare a unei jurisprudenţefj destul de consistente în materie de clauze abuzive a CJUE, poziţia nulităţii absolute se potriveşte cel mai bine cu tradiţia sistemului nostru de drept4, dar şi cu spirituH Directivei5. Mai trebuie subliniat şi că, dacă, în urma înlăturării din contract a clauzei':),; abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, atunci nulitatea se extinde, de i fapt, la întregul contract (principiul rămâne însă cel al nulităţii parţiale - astfel cum se deduce din art. 7 din Lege)67 . Invocarea clauzelor abuzive' poate avea loc printr-of acţiune individuală formulată de consumator (sau de o asociaţie vizând protecţia| consumatorilor) sau pe cale de excepţie, prin invocarea nulităţii clauzei ca apărare faţă"! de acţiunea profesionistului. De asemenea, autoritatea cu competenţe în sferaa raporturilor de consum (ANPC), din oficiu sau la cererea consumatorului, poaté^j formula o acţiune în justiţie împotriva profesionistului, vizând eliminarea clauzelor^ abuzive din toate contractele aflate în derulare. Efectele acestei ultime versiuni de>: eliminare a clauzelor abuzive ridică în discuţie natura juridică a acţiunii şjjT subordonarea acesteia noţiunii mai largi de acţiune colectivă. Doctrina pe marginea* acestei tematici subliniază însă caracterul incert al naturii unei asemenea acţiuni8. 1 Această prevedere din Directivă a fast transpusă diferit de statele-membre, în pofida ideii general • răspândite că sancţiunea cea mai adecvată este cea a nulităţii absolute (i>. tvt. Ebers, op. cit., p. 240 urm.). 2 V. C. Toader, A. Ciobanu, loc. cit., p. 78; I.F. Popa. loc. cit., p. 213 urm. ™ 1V. J. Coicovici, Dreptul consumaţiei, op. c il., p. 79 urm. 4 V ., ptr. posibilitatea instanţei de a verifica din oficiu dacă o clauză are caracter abuziv (aplicabilă^ nulităţii absolute). Jud. Vaslui, sent. corn. nr. 2815 din 18 august 2010, în C.D . Enache, op. cit., p. 30 urm. ' 3 s CEJ, 27 iunie 2000, Océano Qrupo Editorial SA c. Rodo Murciano Quintero, C 240/98-C 244/98; CE], 26 octombrie 2006. Elisa Mostaza Claro c. Centro Mouil Milenium, C-168/05; CEJ, 21 noiembrie 2002, ; Cofidis SA c.Jean-Louis Fredout, C-473/00. 6 Totuşi, textul legal - art. 7 din Lege - prevede o soluţie improprie ju ridic, care reprezintă os transpunere aproape nejuridică a textului similar din Directivă: „In măsura în care contractul nu îşi maijjj poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz. şi daune-interese". în realitate, desfiinţarea contractului nu are de a face cu rezilierea sau rezoluţiunea, ci mai degrabă cu nulitatea totală a sa (u. I.F. Popa, loc. cit., p. 214 urm.). á 7 V. R, Glodeanu, Discuţii fn legătură cu clauzele abuzive în contractele comerciale, în Dreptul nnr. 8/2009, p. 47 urm. 8 V, L. Bercea, Efectele erga omnes ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunile în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard de consum, în RRDA nr. 7/2013. p. 41 urm.; idem. Configurarea

98

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: încheierea contractului

75

Clauzele abuzive în alte raporturi decât cele de consum. Mai sus am pre- 75 zentat posibilitatea eliminării clauzelor abuzive din contractele de consum. Orice utilizare a legislaţiei speciale în afara raporturilor de consum (mai ales în condiţiile în care avem de a face cu norme imperative în materie) nu este permisă1. Efectul principal constă într-o restrângere drastică a utilizării tehnicii de eliminare a clauzelor abuzive |a sfera persoanelor fizice care au calitatea de consumatori şi imposibilitatea aplicării normelor speciale prezentate mai sus (supra, nr. 74) la raporturile care ar putea exista între doi profesionişti (sau, în general, în afara raporturilor de consum), indiferent de constatarea existenţei unui dezechilibru major al raporturilor contractuale dintre aceştia. Cu toate acestea, se pot identifica printre resursele dreptului comun mai multe tehnici de eliminare a clauzelor abuzive. Unele dintre acestea existau şi sub imperiul V.C. civ., altele sunt prevăzute abia în contextul noului Cod civil. Ele au fost recunoscute şi acceptate de jurisprudenţa şi doctrina în materie. Avem în vedere: a) u tiliz a re a te o rie i v ic iilo r de c o n sim ţă m â n t pentru înlăturarea clauzelor abuzive. în principal, noua reglementare a leziunii în sfera viciilor de consimţământ (u. art. 1.221-1.224 C. civ.)*2, cu efecte extrem de extinse, va da posibilitatea invocării caracterului abuziv al unei clauze contractuale sau al întregii operaţiuni contractuale3; dolul şi eroarea (v.. în special, art. 1.214 C. civ. cu privire la doi şi art. 1.207 urm. C. civ. cu privire la eroare) pot fl invocate în condiţii speciale pentru înlăturarea unor clauze contractuale cu conţinut abuziv, mai ales în situaţia în care avem de a face cu profesionişti din branşe diferite de comerţ, unde obligaţia de informare precontractuală şi exigenţele transparenţei contractuale se apreciază diferit faţă de situaţia în care profesioniştii aparţin aceleiaşi profesii4; b) u tiliz a re a n o ţiu n ii d e c a u z ă pentru înlăturarea unei clauze abuzive. Jurispru­ denţa ultimelor două decenii a fost proba unor interesante aplicaţii ale noţiunilor de lipsă a cauzei şi cauză ilicită în raporturile dintre profesionişti. Aplicarea noţiunii de cauză poate să ducă la eliminarea unei clauze contractuale care, în condiţiile în care ar fi aplicată, ar lipsi de cauză voinţa de a se obliga a celeilalte părţi5; contractelor standard. O aplicaţie la noile acţiuni în eliminarea clauzelor abuzive din contractele de consum, în C. Jud. nr. 6/2013, p. 347 urm.; idem. Acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard de consum. Cui prodest?, în RRDP nr. 3/2013, p. 24 urm.; I.I. Neamţ. Consideraţii generale cu privire la acţiunea reglementată de art. 72 şi 13 din Legea nr. 193/2000. Analiză de drept comparat. în RRDP nr. 6/2013, p. 87 urm. ' V. C. Ap. Bucureşti, s. a V-a corn., dec. nr. 153 din 19 martie 2009, în C.D. Enache, op cit

p 14

urm. V. S. Neculaescu, Leziunea nr. 3/2010, p. 57 urm.

viciu de consimţământ sau dezechilibru contractual?, în RRDP

Utilizarea tehnicii leziunii poate să ducă la o desfiinţare a întregii operaţiuni contractuale sau la o reducere a prestaţiilor. Tehnica este fundamental diferită de cea a clauzelor abuzive din dr. consum ului, deoarece ea pune în discuţie tocmai obiectul principal al operaţiunii contractuale, ceea ce nu se poate realiza în cadrul raporturilor de consum - u., ptr. leziune, art. 1.221-1.224 C. civ. 3 V' supra. nr. 37 lit. c). cu privire la efectele nerespectării obligaţiei de informare precontractualâ. Exemplul cel mai des citat este hotărârea Chronopost a Curţii de Casaţie franceze (Corn., 22 octombrie 1996, în Qrands arrets de la jurisprudence civile, op. cit., t. 2, p. 72 urm., unde s-a utilizat noţiunea lipsei de cauză ptr. a se înlătura din contract o clauză abuzivă de nerăspundere inserată într-un contract dintre doi profesionişti). Soluţiile au fost apoi extinse pe scară largă la raporturile dintre profesionişti, atunci când se putea constata un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor ( p ., de exemplu, J. Rochefeld, Cause el type du contrat, op. cit., p. 165 urm., nr. 167 urm j.

lonuţ-Florin Popa

99

75

Titlul II: Contractul civil

c) u tiliz a re a te o rie i fo rm ă rii a co rd u lu i de vo in ţe - de această dată, avem de a face cu o tehnică inedită în peisajul juridic românesc, preluată la nivel legislativ de ‘ noul Cod civil din prevederile similare ale codificărilor moderne. Anumite reglementări ;, din sfera formării contractului pot fi utilizate pentru excluderea din contract a unor clauze abuzive, chiar în raporturile dintre profesionişti, cu condiţia, de regulă, să avem de a face cu un contract de adeziune. Avem, astfel, în vedere mai ales prevederile jj legale referitoare la clauzele standardizate (art. 1.202 C. civ.), la clauzele surprinzătoare sau neuzuale (art. 1.203 C. civ.)1; d) u tiliz a re a n o ţiu n ii de bună -cred in ţă - ţine, într-o anumită măsură, tot de j teoria formării contractului, în cadrul căreia este reglementată exigenţa de bună-credinţă precontractuală (art. 1.183 C. civ.). Obligaţia de bună-credinţă poate fi j utilizată de judecător pentru a sancţiona comportamentul abuziv al profesionistului şi pentru a lipsi de efecte o clauză susceptibilă de exercitare abuzivă din partea profesionistului. în acest sens, utilizarea tehnicii trebuie considerată conexă celei a abuzului de drept (reglementat expres de art. 15 C. civ.)1 2; e) u tiliz a re a re g u lilo r tra n sp a ren ţei co n tra ctu a le 3- dacă o clauză contractuală dintr-un contract de adeziune (teren tipic al clauzelor abuzive) este lipsită detransparenţă contractuală, adică are o redactare confuză şi nu se poate face dovada conţinutului său real prin apelul la regulile comune de interpretare a contractului, se va utiliza regula contra proferentem, prevăzută de art. 1.269 alin. (2) C. civ. („Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus”), respectiv regula in dubio pro reo, prevăzută de grt. 1.269 alin. (1) C. civ. („Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”). Utilizarea acestor două reguli de ’ interpretare poate să ducă, în realitate, la înlăturarea efectelor abuzive pe care o anumită clauză - lipsită de transparenţă contractuală - le-ar putea avea în sensul producerii unui dezechilibru grav între prestaţiile reciproce ale părţilor. Utilizarea regulilor de interpretare nu va duce însă la desfiinţarea formală a clauzei, ci la lipsirea ' ei de anumite efecte.

1V. supra, nr. 72 şi nr. 73, despre clauzele standardizate şi despre clauzele neuzuale. 2 Această tehnică şi-a făcut loc chiar şi în jurisprudenţa noastră în materia reducerii penalităţilor excesive (u. jurisprudenţa citată în I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, loc. cit., p. 215 urm.) 3 V. infra, nr. 77 urm. interpretarea contractului.

100

lonuţ-Florin Popa

7 6 -7 7

Subtitlul II. Efectele contractului Principiile efectelor contractului şi logica acestora. A spune că un contract 76 trebuie respectat şi executat reprezintă un truism şi pentru persoanele neinstruite juridic, traducând reguli care vin dintr-o morală care depăşeşte sfera dreptului. în plan juridic, aceste reguli simple se traduc într-o serie de principii şi procedee cu o pro­ nunţată nuanţă tehnică. a) Cel mai important principiu care guvernează efectele contractului este cel al fo rţei o b lig a to rii a acestuia şi presupune obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul, ca şi dreptul oricăreia de a o constrânge pe cealaltă să îl execute, în cazul refuzului acesteia. Intr-o anumită măsură, se poate susţine că acesta este singurul principiu real al efectelor contractului, toate celelalte nefiind altceva decât consecinţe ale sale. b) Existenţa forţei obligatorii ne obligă să medităm asupra întinderii acestui principiu: ce persoane sunt ţinute de contract? Contractul nu produce efecte obliga­ torii decât între părţi şi persoanele asimilate acestora, rezultând că nu poate produce efecte faţă de terţi. Circumscrierea acestui aspect indică al doilea principiu - re la ti­ vitatea e fe c te lo r c o n tra c tu lu i.

c) In sfârşit, încheierea contractului şi aceeaşi forţă obligatorie generată de contract atestă că realitatea contractuală reprezintă o realitate juridică pentru toate persoanele care nu sunt subordonate primului principiu. Acest fapt juridic trebuie să fie respectat de către terţi. „Respectul” se traduce prin o p o z a b ilita te a fa ţ ă d e te rţi a contractului. Toate cele trei principii comportă reguli care le confirmă aplicarea, dar şi excepţii, care atestă faptul că efectele contractului sunt doar principial prestabilite de legiuitor, înainte de a determina înţelesul fiecărui principiu este însă necesar să identificăm cuprinsul şi înţelesul contractului prin tehnica in te r p r e tă rii sale. Urmând ordinea stabilită de legiuitor, vom analiza întâi regulile privind interpretarea contractelor, după care vom trece la prezentarea principiilor menţionate, a regulilor subsecvente acestora şi a excepţiilor.

Capitolul I. Reguli de interpretare a contractelor Obligaţia instanţelor de judecată de a respecta contractul. Dacă debitorul 77 nu execută voluntar obligaţiile, creditorul se va adresa instanţelor de judecată. Judecătorul sau arbitrul competent să soluţioneze cauza va fi chemat să pronunţe o hotărâre care să-l oblige pe debitor la executare. El nu poate modifica clauzele con­ tractului respectiv, fiind ţinut să-l respecte. Toate legislaţiile civile admit însă că jude­ cătorii pot hotărî suspendarea măsurilor de executare silită a debitorului, în cazul în lonuţ-Florin Popa

101

77

Titlul II: Contractul civil

care acesta este victima unor circumstanţe speciale, prin acordarea unuia sau a mai multor termene de graţie [u. art. 1.495 alin. (2) C. civ.]. De aceea, uneori în doctrină se T spune că orice contract valabil încheiat are forţă obligatorie şi în raport cu instanţele j de judecată1. Aceasta înseamnă că, în caz de litigiu între părţi, judecătorul nu numai că poate, dar este obligat să dispună executarea lui sau, dacă este cazul, aplicarea \ oricărui alt remediu generat de neexecutare. în acest scop, este necesar să se proce- j deze la stabilirea conţinutului contractului, adică la interpretarea sa. Un asemenea ' demers nu exclude intervenţia instanţei de judecată. Uneori, această intervenţie ne-ar f putea lăsa impresia că rolul judecătorului poate fi unul „creator" în raporturile dintre părţi. E.g., în cazul „elementelor secundare” , asupra cărora părţile nu au convenit la încheierea contractului, instanţa poate să dispună „completarea contractului"*2 [cf. art. 1.182 alin. (3) C. civ.]; în cazul impreviziunii, judecătorul poate dispune „adap-* tarea contractului” , [cf. art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ.]; în cazul clauzelor abuzive, judecătorul dispune eliminarea acestora din contract (ca efect al constatării nulităţii)3,¿3 anularea contractului/clauzei pentru vicii de consimţământ sau constată nulitatea întregului contract. în realitate, în niciuna dintre aceste situaţii, rolul judecătorului nu \ este unul creativ. Astfel, în cazurile nulităţilor, aplicării remediilor contractuale şilg pronunţării unor sancţiuni pentru nerespectarea unor termene, judecătorul nu face ?j! altceva decât să pună capăt relaţiei contractuale sau să aplice dispoziţiile legale care a prevăd consecinţele neexecutârii. în cazul „completării” contractului, judecătorul nu face decât să interpreteze voinţa părţilor, în condiţiile art. 1.272 C. civ., al cărui alin. (1) prevede „Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele,*! legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui”. în cazul „adaptării” contrac-^ tului, cu titlu de excepţie de la principiul forţei obligatorii, judecătorul reduce unele j prestaţii în vederea realizării echilibrului contractual denaturat de intervenţia unei cauze imprevizibile. Nici în acest caz oficiul judecătorului nu este unul „creator" de contract, pentru că judecătorul nu inventează noi clauze, ci restrânge obiectul vechilor ' ; clauze. în concluzie, intervenţia judecătorului în contract nu poate genera o modi- ' ficare a contractului supus atenţiei sale în sensul creării de noi obligaţii contractuale sau de noi clauze care să modifice regimul juridic aplicabil acestora. O asemenea intervenţie nu este admisibilă într-un stat democratic, fiind o atingere de neconceput ' care ar putea fi adusă principiului forţei obligatorii a contractului. De aceea, nici i „interpretarea” dată de judecător în susţinerea unei pretinse echităţi sau chiar a ordinii publice, a unui contract ale cărui clauze sunt clare, nu poate duce la o modi- i ficare a conţinutului contractului, deoarece interpretatio cessat in Claris4. Cu toate acestea, uneori legiuitorul face excepţii exprese de la acest principiu, reglementând, de exemplu, posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de ’ V. L. Boyer, op. cit., nr. 238; Pop, Contractul, p. 542, nr. 216; P. Vasilescu, op. c it., p. 208 urm. 2 Ptr. acordul suficient, u. supra, nr. 49 şi nr. 70. 3 Ptr. clauzele abuzive, v. supra, nr. 74 şi nr. 75. A în dr. Ir., regula este consacrată încă din anul 1872, odată cu pronunţarea de către Curtea de Casaţie fr. a hot. Foucauld c. Coulombe (Cass. fr. civ., 15 aprilie 1872, în H. Capitant, Fr. Terré, Yv. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, t. 2, Dalloz, Paris, 1999. p. 111. nr. 160).

102

lonuţ-Florin Popa

m J

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

77

contract1 sau, mai nou, posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract real2. E vorba totuşi de excepţii care confirmă regula lipsei oricărui drept al judecătorului de a interveni în contract în sensul modificării arbitrare a relaţiei contractuale3. De aceea, trebuie să reţinem, în primul rând, rolul judecătorului de arbitru între părţi şi de interpret al contractului, astfel cum acesta îi este înfăţişat de părţi - adică pe acela al unui judecător subordonat imperium-ului părţilor, şi nicidecum în sens invers - acela de imperium al judecătorului asupra contractului4. Cu toate acestea, rolul (aparent) pretorian al ju decătorului nu poate fi con testat şi el se m anifestă prin:

a) exercitarea oficiului de ordine publică. în acest mod conţinutul contractului fiind cenzurat prin interm ediul anum itor m ecanism e. Dacă avem de-a face cu nulităţile exprese, prevăzute, aşadar, de normele imperative, nu este vorba de un rol pretorian. A cest oficiu se referă la abilitatea judecătorului de a utiliza anum ite instrum ente de control/cenzură a voinţei părţilor în scopul realizării dezideratelor ordinii publice. Cel mai des a fost utilizată noţiunea de cauză a contractului/obligaţiei pentru a cenzura voinţa părţilor. Este, în acest sens, remarcabilă evoluţia acestui concept pe parcursul secolului al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea şi versatilitatea sa în raport cu definirea relaţiilor contractuale dintre părţi; aproape la fel de frecventă este noţiunea de bună-credinţă, care. de asemenea, se dovedeşte a fi un temei conceptual creativ pentru judecător; b) exercitarea oficiului de interpretare. în acest m od, în ultim ii ani, pe lângă utilizare regulilor com une de interpretare a con tractelor, judecătorul a identificat, ca urmări fireşti ale con tractului, în tr-o m anieră aproape preto­ riană, o serie de obligaţii im plicite, deduse din interpretarea contractului sau din regula sub secventă forţei obligatorii a con tractului, cf. căreia acesta obligă nu num ai la ceea ce este expres stipu lat, ci la toate urm ările pe care practicile, uzanţele, legea sau echitatea le dau con tractului [u. art. 1.272 C . civ .j. De aceea, s-a apreciat că, în con tract, anu m ite clau ze - im plicit generatoare de obligaţii - se „subînţeleg", fiind rezu ltatul voinţei im plicite a părţilor la în ch e ­ ierea con tractului. A ceastă metodă a dat naştere unei serii întregi de obligaţii deduse pe cale de interpretare, deşi nu erau prevăzute expres de contract: obligaţiile de loialitate, de cooperare, de m otivare, de inform are contractuală şi precontractuală, de consiliere, de secu ritate etc. în cele din urm ă, m ulte dintre aceste obligaţii au ajun s să fie reglem entate de legiuitor şi le regăsim astăzi în dreptul po zitiv {e.g., obligaţia de informare şi obligaţia de securitate în dreptul con su m ului), altele se consideră în con tin u are obligaţii im plicite şi se deduc din reguli de echitate sau din texte legale care le sugerează, fără a le

'Tehnică datorată, curios, unei erori de înţelegere a unei norme franceze, care a generat, la rândul ei, o adevărată tradiţie a acestei tehnici în România (u. D. Chirică, Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în SUBB nr. 2/2001, p. 19 urm.). A stăzi, posibilitatea pronunţării unei hotărâri care ţine loc de contract este reglementată expres de art. 1.279 alin. (3) C. civ. (situaţie inedită în dr. comparat contemporan). Tehnică regăsibilă în prevederile art. 2.145 C. civ. şi a cărei etiologie nu poate fi identificată în dr. comparat. coni. sub Cass. fr. civ., 15 aprilie 1872, cit. supra, p. 112 urm. V.. în special, M. Lamoureux, L'aménagement des pouvoirs du juge par les contractants. Recherche sur un possible imperium des contractants, P .ü . d'Aix-Marseille, Aix-en-Provence, 2006, p. 55 urm.

lonuţ-Florln Popa

103

77-78

Titlul II: Contractul civil

reglementa nominal (e.g., obligaţia de coerenţă contractuală poate fi dedusă din art. 1.517 C . civ., privind neexecutarea im putabilă creditorului, sau din art. 1.534 C . civ., privind prejudiciul Imputabil creditorului).

în cele ce urmează, ne interesează doar oficiul interpretativ al judecătorului. De aceea, ţinând seama de observaţiile de mai sus, vom proceda la o trecere în revistă a regulilor comune de interpretare a contractelor, pentru ca apoi să facem câteva scurte precizări legate de deducerea obligaţiilor implicite pe cale de interpretare.

78

j

Reguli comune de interpretare a contractului. Prin interpretarea contractului înţelegem operaţiunea de determinare şi clarificare a conţinutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta, privitor la care există un litigiu între părţile contractante. Regulile comune de interpretare a contractului fac obiectul de reglementare al unei secţiuni (art. 1.266-1.269 C. civ.) amplasate înaintea celor legate de principiile care guvernează efectele contractului, ceea ce sugerează caracterul prealabil al utilizării acestor reguli în vederea aplicării corecte a principiilor efectelor contractului. în plus, se impune a fi subliniat că inter pretarea cunoaşte şi două etape nereglementate expres, dar care ţin de raţionalul elementar al oricărei asemenea operaţiuni.

A. Constatarea existenţei contractului. Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate cu care părţile şi-au exprimat voinţa1. Dacă voinţa părţilor este dar'; exprimată, problema interpretării nu se pune. Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepanţă între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când 1 clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori când contractul este incomplet, în asemenea ipoteze este necesar ca judecătorul, înainte de a trece la operaţiunea de j interpretare, să constate existenţa acelui contract. Dovada existenţei contractului revine părţilor contractante. în lipsa contractului, operaţiunea interpretării este lipsită de obiect. în acest sens, mai ales în ipoteza unui acord progresiv de voinţe, judecă­ torul este chemat să determine existenţa unui „acord suficient de voinţe" sau a unui acord asupra elementelor „esenţiale” ale contractului [art. 1.182 alin. (2) C. civ.]1 2, pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului obligaţional primar, deter­ minând, în funcţie de schimbul ofertă-acceptare sau de schimburile succesive de manifestări de voinţă, care sunt clauzele cuprinse în contract prin raportare la acest mecanism. Pentru aceasta, trebuie să ţină seama şi de prevederile legale privind stabilirea conţinutului contractului în funcţie de modul de formare (u. art. 1.201-1.203 C. civ.)3. a 1 Se consideră uneori că interpretarea este prealabilă calificării (L. Boyer, op. cit., nr. 252), ceea ce este rezonabil sub aspect logic. Mai corect este însă să spunem că prima etapă în faza interpretării contractului este cea a calificării, subliniind astfel faptul că întotdeauna calificarea este o problemă de interpretare a contractului. Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că interpretarea este o chestiune de fapt, pe când, în cadrul său, calificarea devine o chestiune de drept, cu toate consecinţele care decurg din acest aspect (ibidem). 2 V. supra, nr. 49 urm. 3 V. supra. nr. 27 urm.

104

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

78

B. Calificarea contractului. Următoarea chestiune care trebuie rezolvată în procesul interpretării este calificarea contractului. Aceasta are o deosebită importanţă, deoarece calificarea contractului, încadrarea lui într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic prin care se deosebeşte de alt contract, din altă categorie (v. art. 1.167-1.168 C. civ., privind regulile aplicabile contractelor numite/nenumite, şi art. 1.171-1.177 C. civ., privind clasificarea contractelor). Calificarea reprezintă, astfel, o chestiune de drept, în timp ce interpretarea propriu-zisă reprezintă o chestiune de fapt'. C. Regulile comune de interpretare. De multe ori, calificarea contractului este insuficientă. Neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor sale pot persista. Inter­ pretarea contractelor este reglementată prin câteva reguli sau prevederi cu caracter supletiv sau de recomandare (art. 1.266-1.269 C. civ.). Aceste reguli se pot grupa în următoarele categorii: a) reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor contractante. Principala regulă este cuprinsă în art. 1.266 alin. (1) C. civ. şi consacră prioritatea voinţei reale şi con­ cordante a părţilor: „Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, ¡ar nu după sensul literal al termenilor” . Deci, interpretarea contractului presupune stabilirea voinţei reale a părţilor, chiar dacă termenii în care a fost exprimată sunt nepotriviţi [e.g., nu are importanţă denumirea dată de părţi contractului, ci conţinutul pe care acesta îl relevă*2; contractul este de comision, şi nu de „vânzare", cum l-au denumit părţile3; contractul constată doar existenţa unei creanţe, deşi părţile l-au intitulat „ipotecă”4; contractul este de credit, şi nu de „cont curent", cum i-au spus părţile5]. Aceasta nu înseamnă că prioritatea voinţei reale înlătură, de plano, valoarea declaraţiei de voinţă. Voinţa reală trebuie dovedită6. Este vorba, în acest context, de aşa-numitul consens intern, acord de voinţe intern, pe care l-am distins de aşa-numitul acord extern sau consens extern, care este rezultatul întâlnirii a două declaraţii de voinţă care concordă din punct de vedere formal7*. Până la proba contrară, declaraţia de voinţă se presupune că exprimă voinţa reală a părţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală este alta şi nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate. în acelaşi context, trebuie amintit că, uneori, părţile ascund cu intenţie voinţa lor reală, plasându-se voluntar în sfera simulaţieiB. Art. 1.266 alin. (2) C. civ. furnizează o serie de criterii subsidiare menite să simplifice identificarea voinţei reale a părţilor contrac­ tante: scopul contractului [e.g., cumpărătorul a indicat vânzătorului destinaţia pe care doreşte să o dea bunului achiziţionat], negocierile purtate de părţi [este vorba de forţa interpretativă a documentelor precontractuale9], practicile statornicite între acestea ' în dr. nostru, această regulă este de tradiţie: Cas. I, dec. nr. 109 din 26 martie 1883, în Codul ciuţi adnotat de C. Hamangiu, p. 465, nr. 6; Cas. I, dec. nr. 374 din 9 octombrie 1891, ibidem, p. 465, nr. 15. 2 V. Cas. I, dec. nr. 357 din 22 octombrie 1883, în C . Hamangiu, Codul civil adnotat, p. 465, nr. 7. 3 V. Cas. III, dec. nr. 2/1905, în C. Hamangiu, Codul civil adnotat, p. 466, nr. 23. 4 V. Cas. I, dec. nr. 334 din 23 octombrie 1892, în C . Hamangiu, Codul civil adnotat, p. 466, nr. 17. s V. Cas. I, dec. nr. 1210 din 3 decembrie 1923, în C . Hamangiu, Codul civil adnotat, p. 469, nr. 41. 6 V. 7 V. ' V. 9 V.

T J . Maramureş, dec. civ. nr. 784 din 21 iulie 1988, în RRD nr. 11/1988, p. 70. supra. nr. 34 urm. infra, nr. 112 urm. supra, nr. 39 urm.

lonuţ-Florin Popa

105

78

Titlul II: Contractul civil

1

[e.g., dacă o clauză privind o anumită obligaţie este confuză, se poate determina sensul ei apelând la observarea manierei în care a fost executată această obligaţie anterior între aceleaşi părţi, în relaţii contractuale similare], comportamentul părţilor ulterior încheierii contractului [e.g., comportamentul părţilor indică înţelegerea lor tacită de a modifica o anumită clauză contractuală consemnată în înscrisul con­ tractual1 sau prin indicarea înţelesului clauzei ca o consecinţă a modului de executare subsecvent încheierii contractului*2], în plus, acest procedeu trebuie să aibă loc într-o manieră sistematică, motiv pentru care: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului" (art. 1.267 C. civ.). Aşadar, clauzele contractului trebuie interpretate coordonat. Ele alcătuiesc un întreg, neputând fi desprinse din contextul contractului. Numai aşa este posibilă decelarea voinţei reale a părţilor; b) reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice. Aceste reguli sunt: i. când o clauză este primitoare de două înţelesuri, se va interpreta în sensul care se potriveşte cel mai bine cu natura şi obiectul contractului3 [art. 1.268 alin. (1) C. civ.]. Regula este completată de prevederile paragrafului următor, unde sunt indicate criterii complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice: natura contractului (prezentată deja), împrejurările în care contractul a fost încheiat [e.g., prin mijloace la distanţă care nu permiteau lămurirea unor termeni, într-o manieră care nu permitea negocierea etc.], interpretarea dată anterior de părţi [dacă există practici contractuale în acest sens, între părţi], sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe ; [e.g.. uzanţele standardizate, de tip INCOTERMS, RAFTD, clauzele-tip în genul clauzei a de forţă majoră sau de hardship, uzanţe specializate - portuare, navale etc. - , care '* implică o anumită terminologie; v. art. 1.268 alin. (2) C. civ.]; fi. o a doua regulă este cea cf. căreia „clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul" [art. 1.268 alin. (3) C. civ.]. Regula este o consacrare a principiului tradiţional utilizat în materie de vali- \ ditate a contractului - adus intepretandus est potius ut valeat quam ut pereat4. Pre- y zumţia de la care porneşte această regulă este aceea că, dacă o clauză a fost inserată în contract, este de presupus că părţile au dorit ca aceasta să producă un efect juridic. De aceea, este de preferat interpretarea ei într-un asemenea sens încât să nu ducă la înlăturarea clauzei, ci la valorificarea acesteia; iii. o altă regulă este aceea că, oricât de generali ar fi termenii contractului, aces nu cuprinde totuşi decât „lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta" [art. 1.268 alin. (4) C. civ.]; iu. reversul regulii anterioare este acela că, dacă părţile au utilizat o clauză contractuală pentru a exemplifica sau pentru a înlătura îndoiala asupra sensului unei ’ V. J. Kleinheisterkamp. în Vogenauer/Kleinheisterkamp, com. sub art. 2.2.18 din P. UNIDROIT, p, 312 (este vorba despre ceea ce se cheamă în dr. comparat modification by conduct). 2 V. Bar/Clive, DCFR. v. I, com. sub art. 11.-8:102 DCFR, p. 561. 3 Adică prin utilizarea modelului supletiv oferit ptr. contractul calificat de părţi - e.g.. în cazul unei 3 vânzări, se va ţine seama de regimul juridic al acesteia şi interpretarea trebuie să se orienteze după natura legală şi obiectul legal al unui asemenea contract - interpretarea prin apelul la ius dispositiuum. 4 V. Zimmermann, p. 624 urm.

106

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

78 - 79

clauze, atunci interpretarea nu trebuie să restrângă aplicarea contractului la aceste clauze [art. 1.268 alin. (5) C. civ.];

c) reguli subsidiare de interpretare. Cf. abordării legiuitorului, Interpretarea prin utilizarea regulilor subsidiare trebuie să albă loc numai dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze (prevăzute de art. 1.268 C. civ.), cele ale Interpretării sistematice (art. 1.267 C. civ.), precum şi cele ale interpretării cf. regulilor consensului Intern (art. 1.266 C. civ.) nu au dat rezultatul dorit şi clauzele au rămas în continuare neclare. într-o asemenea situaţie, cu titlu secundar, se aplică regulile prevăzute de art. 1.269 C. civ.: i. contractul neclar în urma utilizării regulilor generale de interpretare (art. 1.266-1.268 C. civ.) va trebui interpretat în favoarea celui care se obligă. Regula este tradiţională şi are istorie europeană' - in dubio pro reo. Ea stă, de fapt, la baza unul întreg set de reguli de drept care guvernează raporturile dintre profesionişti şi consumatori2, dar nu numai; ii. în sfârşit, a doua regulă subsidiară de Interpretare, a cărei tradiţie europeană este inconfundabilă. presupune ca interpretarea stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune să se interpreteze împotriva celui care le-a propus. Este vorba de aşa-numita Interpretare contra proferentem, pe care o regăsim ca regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne3. Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul. în 79 unele cazuri, părţile stabilesc toate clauzele contractului în mod expres, fără a trece cu vederea niciun aspect, chiar dacă voinţa lor ar putea fi suplinită prin normele supletive ale legii civile. Sunt însă şi situaţii frecvente când părţile stabilesc, prin clauze exprese, numai elementele principale ale contractului. Aşadar, contractul este incomplet. Pentru „completarea" Iul, judecătorul este chemat să determine pe cale de interpre­ tare voinţa tacită a părţilor. în acest scop, legiuitorul a consacrat două reguli, însă nu în partea dedicată interpretării, ci în cea dedicată efectelor contractului, subliniind astfel calitatea de normă privată a voinţei tacite a părţilor: a) cf. art. 1.272 alin. (1) C. civ., „contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui” . Desigur că regula citată subliniază că eventualul contract lacunar trebuie completat cu poten­ ţialele clauze cu conţinut obllgaţlonal care rezultă din practicile contractuale ante­ rioare ale părţilor, din uzanţe, lege sau echitate. Aşadar, este vorba de o regulă care Tradiţia acestui principiu este, în mare parte, canonista [cf. Bartolus, In dubio fit interpretado contra creditorem). el însuşi fiind urmarea principiului contra proferentem. u. Zimmermann, p. 640 urm.; Bar/Clive, DCfR.^v. 1 , p. 564, corn. sub art. 11.-8:103 DCFR. In contractele încheiate de consumatori cu profesionişti operează o adevărată prezumţie de rea-credinţă a celor din urmă, dedusă din prezumţia de profesionalism a acestora. Un exemplu la nivel european (şi regăsibil astăzi în toate legislaţiile naţionale europene) este art. 5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, care instituie regula contra proferentem, care adesea se traduce prin in dubio pro reo. dacă cel obligat este consumatorul. Ptr. tradiţia principiului interpretativ, u. Zimmermann. p. 640 urm.; el este adesea reglementat «Preş [u„ e.g., art. Il.-8.103 DCFR, art. 4.6 din P. U N IDRO IT, art. 305 alin. (2) BGB, art. 915 ABGB etc.].

lonuţ-Florin Popa

107

7 9 -8 0

Titlul II: Contractul civil

transcende chestiunea interpretării contractului şi ţine mai degrabă de forţa obli­ gatorie a acestuia; b) cf. art. 1.272 alin. (2) C. civ„ „clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres”. Clauzele uzuale nemenţionate în contract trebuie considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor [e.g., dacă nu se prevede nimic în legătură cu predarea sau plata preţului, este de presupus că ele trebuie executate de îndată]. 80

Problema obligaţiilor implicite. în vechiul context legislativ, după modelul oferit de doctrina franceză, şi în dreptul nostru s-a preluat într-o anumită măsură ideea existenţei unor obligaţii care, deşi nu sunt expres prevăzute în contract, trebuie considerate ca existente în virtutea unei prezumate voinţe tacite a părţilor [în actualul context legal, temeiul primar ar fi art. 1.272 alin. (1) C. civ.]. Acest procedeu a fost calificat în dr. fr. drept „forçage du contrat”1. El a fost criticat, subliniindu-se că o parte dintre aşa-numitele obligaţii implicite sugerate de doctrină (mai cu seamă obli­ gaţia de informare contractuală şi obligaţia de securitate) sunt mai degrabă obligaţii legale implicite1 2 şi acest caracter rezultă din faptul că de cele mai multe ori părţile nu pot înlătura aceste obligaţii prin convenţia lor3, de unde rezultă natura de ordine publică a normelor „implicite" care le reglementează. Nu atât de importantă este chestiunea calificării naturii juridice a acestor obligaţii4, cât prezenţa lor incontestabilă în peisajul contractual. Vom da câteva exemple de asemenea obligaţii „implicite” , cu menţiunea că evoluţia actuală a dreptului pozitiv are tendinţa de a absorbi şi obli­ gaţiile care erau cândva doar implicite (u., în principal, obligaţia de bună-credinţă, reglementată astăzi expres, dar nu numai). A. Obligaţia generală de bună-credinţă. Exigenţa generală de bună-credinţă este consacrată expres atât în materie extracontractuală (art. 1.170 şi art. 1.183 C. civ.)5, cât şi contractuală (art. 1.170 C. civ.)6. O asemenea obligaţie ţine de esenţa sistemului nostru de drept [u. art. 14 alin. (1) C. civ., cf. căruia: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile.civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”]. Pe de altă parte, existenţa unei obligaţii generale de bună-credinţă contractuală a devenit un concept european care este recunoscut, într-o formă sau alta, de toate sistemele de drept 1V. L. Leveneur, Le forçage du contrat, în R. dr. et patrimoine, p. 69 urm. 2 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 399, nr. 399 (interprétation

„divinatoire");

Baudouin/Jobin/Vézina, p. 473, nr. 465. 1 Observaţie valabilă în special în materia dr. consumului şî relativ discutabilă în cazul dr. comun

dacă ne referim, e.g., la obligaţia de Informare. 1 Credem că, în realitate, este vorba de o calificare ambivalenţă: poate fi vorba de obligaţii rezultat din lege (în ultima vreme, tot mai des cu titlu expres - informare, consiliere, securitate etc.), deduse din voinţa tacită a părţilor sau din echitatea contractuală (obligaţia de cooperare contractuală sau obligaţia de coerenţă contractuală). s V. supra, nr. 37 lit. a). 6 V. Malaurie/flynès/Stoffel-Munck, p. 357.

106

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

80

moderne'. Deşi definirea sa este aproape imposibilă datorită portanţei extreme pe care o are noţiunea de bună-credinţă, cel mai adesea ea se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin intermediul căreia sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Astfel, de cele mai multe ori, conceptul este definit prin apelul la reversul sau - dacă, de exemplu, conduita unui contractant este de a lăsa pe cealaltă parte să creadă că acceptă executarea care deviază de la conformitatea contractuală pentru ca apoi să reclame neconformitatea acesteia şi aceasta este o manifestare de rea-credinţă, înseamnă că buna-credinţă reprezintă atitudinea părţii de a se comporta de asemenea natură încât să reducă pe cât posibil prejudiciul cauzat de o executare defectuoasă1 2. Pe de altă parte, obligaţia de bună-credinţă funcţionează şi ca un con­ cept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Astfel, se poate spune că obli­ gaţia de informare contractuală, precum şi informaţia de cooperare contractuală sau obligaţia de coerenţă contractuală sunt toate formule comportamentale contractuale care reprezintă urmări ale bunei-credinţe. De cele mai multe ori, buna-credinţă con­ tractuală se manifestă prin intermediul acestor obligaţii implicite. în sfârşit, mai trebuie precizat că obligaţia generală de bună-credinţă are o semnificaţie aparte dacă vorbim de raporturile dintre un profesionist3 într-un anumit sector de activitate şi că are o greutate şi mai mare în raporturile dintre profesionişti4 şi consumatori. în contextul manifestărilor contrare bunei-credinţe contractuale, trebuie să avem în vedere şi abuzul de drept contractual, o noţiune circumscrisă celei generale de abuz de drept (u. art. 15 C. civ.) şi care presupune exercitarea unui drept contractual în scopul de a prejudicia partenerul contractual sau într-un mod excesiv şi nere-

1V. S. W hittaker, R. Zimmermann, Qood [aith in European contract laur: surueying the legal landscape, în Qood Faith in European Contract Law.op. cit., p. 7 urm. 2 Este vorba de îndatorirea creditorului de a minimiza prejudiciul (Mitigation theory), al cărei ecou se regăseşte la art. 1.534 alin. (2) C . civ.: „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar putea evita cu o minimă diligenţă". 3 O aplicaţie a acestei ipoteze este art. 1.258 C . civ. privind repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică. Notarul public este ţinut, asemeni oricărui profesionist, la îndeplinirea unor obligaţii profesionale faţă de clienţii săi, de care este legat printr-un contract nenumit. Existenţa nulităţilor în propriile acte, dublată de neinformarea părţilor asupra posibilelor cauze de nulitate existente, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, poate să reprezinte o conduită profesională de rea-credinţă şi să atragă răspunderea notarului. Exact aceeaşi trebuie să fie însă soluţia şi în cazul altor profesionişti ai dreptului legaţi prin contract de părţi (mai cu seamă avocatul). Tocmai de aceea, în dr.fr. s-a reţinut că profesioniştii dreptului sunt ţinuţi de o obligaţie de consiliere „absolută", care este totuşi limitată la asistenţa de specialitate şi nu poate merge până la substituirea părţii în luarea deciziilor (v„ ptr. notari, Cass. civ. 1 fr., 1 decembrie 1998, cu notă de J.L. Aubert, în Rep. Defrénois 1999, nr. 36953; ptr. avocaţi, Cass. fr., 1 civ., 12 ianuarie 1999, cu notă de J.L. Aubert, în Rep. Defrenois 1999, nr. 36953; dar notarul nu se poate substitui în luarea deciziilor clientului său, cu condiţia ca acesta să fie corect informat Cass. fr. 3 civ., 21 noiembrie 2001, cu notă de ]. Mestre, B. Fages, în R.T.D. civ.2003, p. 81 urm.). 4 Ptr. noţiunea de „profesionişti", u. art. 3 C. civ. între altele, alin. (2) prevede că „sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”, iar art. 8 din L. nr. 71/2011 ptr. punerea în aplicare a Codului civil prevede că noţiunea de profesionist include toate persoanele care anterior erau desemnate în legislaţie sub denumirile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale. C u toate acestea, noţiunea de „profe­ sionişti" are o semnificaţie aparte în sfera protecţiei consumatorului, desemnată şi de natura raportului juridic concret în care aceşti profesionişti sunt implicaţi - raporturi cu un consumator. V. Gh. Piperea, Drept comercial. Întreprinderea, C.H . Beck, Bucureşti, 2012, p. 31 urm.

lonuţ-Florin Popa

109

Titlul II: Contractul civil

80

zonabil, contrar bunei-credinţe1. Expresiile abuzului contractual sunt dintre cele mai variate: utilizarea abuzivă a dreptului la rezoluţiune*23 , exercitarea abuzivă a dreptului de denunţare unilaterală chiar şi în cazul unor contracte pe durată nedeterminată sau chiar refuzul abuziv al reînnoirii unui contract pe durată determinată4, determinarea abuzivă a preţului contractual5, utilizarea nerezonabilă a drepturilor rezultate din locaţiune6 sau chiar invocarea cu rea-credinţă a lipsei formei unui contract7 etc. Reme­ diile abuzului sunt, de asemenea, variate. în principal, se vorbeşte de suspendarea dreptului invocat abuziv sau de amânarea exercitării sale, fără ca aceasta să poată duce însă la pierderea dreptului8, şi de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului contractual. B. Obligaţia de cooperare contractuală. Adesea, din obligaţia generală de bună-credinţă şi, alteori, şi prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului (mai ales în versiunea oferită astăzi de art. 1.272 C. civ.) este dedusă şi existenţa unei obligaţii de cooperare. Aceasta, pe temeiuri obiective, este serios favorizată şi valo- a rificată de teoria solidarismului contractual9, dar independent de această fundamen­ tare se regăseşte şi în alte sisteme de drept10. în conţinutul său se poate spune că aj intră îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea contractului să aibă loc în ' Art. 15 este o preluare a textului similar din art. 7 C. civ. Q. Ptr. semnificaţia textului,

v. Comm. du Ministre de la Justice, Code civil du Québec annoté (Baudouin), v. I, p. 21. 2 V. CACI/CCIR, sent. nr. 240 din 29 noiembrie 2011, în BNP nr. 3/2014. p. 44 urm. (utilizarea abuzivă de către creditor a unui pact comisoriu). 3 V. Modemfold (Bas StAaurent) Liée c. New Castle Products. C.S. Canada, dec. nr. 220/1973, apud Baudouin/Jobin/Vézina, p. 181 (denunţarea unui contract de distribuţie ptr. motive străine de „spiritul” clauzei de denunţare unilaterală). 1 V. C ass. fr. corn., 5 aprilie 1994, com. D. Mazeaud, R. Dalloz, 1995, p. 90 (denunţarea unui contract de distribuţie şi deci refuzul reînnoirii, după încurajarea distribuitorului să avanseze cheltuieli în vederea dezvoltării reţelei de distribuţie, cheltuieli ce nu pot fi amortizate în perioada preavizului de denunţare). Cass. fr. corn., 23 mai 2000, com. J. Mestre, B. Fages, în R.T.D. civ. 2001. p. 137 (refuzul reînnoirii contrac­ tului de distribuţie, după ce furnizorul a întreţinut convingerea distribuitorului în reînnoirea acestuia). 5 V. L. Aynès, La détermination du prix futur des marchandises ou des services dans les contrats de distribution exclusive. în R. Dalloz, 1995, p. 122; C. Ap. de Vincelles, Pour une généralisation, encadrée, de l'abus dans la fixation du prix, în R. Dalloz, 2006, p. 2629; în dr. german, u. C. Grüneberg, în Palandt, p. 276. 6 V. Cass. fr. com., 5 decembrie 1995, apud L. Cadiet, P. Le Tourneau, op. cil., nr. 88 (locatorul solicită restituirea chiriei de la fideiusor, după ce a neglijat să o ceară timp de 10 ani de la locatarul care între timp a intrat în faliment); Cass. fr. 3 civ., 27 iunie 1990. nr. 89-10.115. în Bull. civ. III, nr. 154 (refuzul locatorului de a permite locatarului efectuarea de lucrări în spaţiul închiriat care să permită desfăşurarea activităţii ptr. care a fost închiriat spaţiul). 7 V. dec. Edelmann, RGH, 21 mai 1927, H. Unberath, p. 591, nr. 21 (invocarea lipsei de formă de către profesionistul care nu avea nevoie de protecţia consimţământului prin intermediul formalismului substanţial): idem. BGH, 27 octombrie 1967, BGHZ 48. 396. H. LJnberath, p. 593, nr. 22. Noţiunea este cunoscută în dr. german ca instituzioneller Rechtsmisbrauch - v. C. Grüneberg. Palandt. p. 267, nr. 40. “ V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck. p. 371. nr. 764: P. Stoffel-Munck, Créancier déloyal dans l ’exécution mais pas moins créancier, în R. Dalloz, 2007, p. 2839; în dr. german, v. Wolf/Neuner. p. 235, nr. 89. 9 V. A.S. Courdier-Cuisinier. op. et!., p. 433 urm.; L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea

principiului solidarismului contractual, op. cit., în special p. 81 urm. 10 V. art. Ill.-l.104 DCFR (despre obligaţia de cooperare contractuală) sau art. III.-1.103 (despre good

faith and [air deal'mg). 110

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

80

condiţii optime pentru realizarea interesului contractual. în acest sens sunt nume­ roasele reglementări legate de comunicările dintre părţi în faza contractuală, menite să asigure o buni desfăşurare a acestor raporturi juridice1. Conturul unei asemenea obligaţii nu este unul ferm, ca mai toate obligaţiile deduse din exigenţa generală de bună-credinţă. Cooperarea contractuală poate, de exemplu, să includă obligaţia de informare contractuală, menită să asigure executarea contractului*2. De asemenea, astfel cum vom observa, coerenţa contractuală poate fi şi ea lesne inclusă în obligaţia părţilor de cooperare contractuală, ca şi obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat de neexecutare. C. Obligaţia de coerenţă contractuală. Din exigenţa bunei-credinţe şi din coo­ perarea contractuală se consideră că provine şi îndatorirea de coerenţă contractuală3. Ea ar presupune, în accepţiunea comună, obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară şi conformă cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. E.g., o parte lasă pe cealaltă parte să execute contractul într-o manieră care se depărtează într-o anumită măsură de la prevederile exprese ale acestuia, generând astfel concluzia rezonabilă a celeilalte părţi că a acceptat această modificare a contractului, pentru ca apoi să reclame neconformitatea acestei executări. în anumite circumstanţe, un asemenea comportament, desemnat ca venire contra factum proprium, este o probă de rea-credinţă şi o expresie a abuzului de drept contractual din partea creditorului bazată pe o încălcare a obligaţiei sale de cooperare (care presupunea, de exemplu, să îl notifice pe debitor cu ocazia constatării devierii, şi nu să îl lase să persiste în execu­ tarea diferită de contract, agravând astfel prejudiciul). Expresia indirectă a acestui abuz de drept se regăseşte în art. 1.534 C. civ., care vorbeşte de reducerea daunelor-interese cuvenite creditorului, atunci când acesta putea evita prejudiciul sau atunci când a contribuit la agravarea sa4. D. Obligaţia de informare contractuală. Una dintre cele mai frecvent citate obligaţii implicite este obligaţia de informare contractuală. Ea trebuie distinsă de obli­ gaţia de informare precontractuală, dedusă astăzi din prevederile art. 1.214 C. civ. referitoare la doi, prin faptul că se referă la informarea din faza contractuală şi atrage ' E.g., notificarea creditorului despre survenirea unui eveniment care generează o imposibilitate fortuită de executare a contractului [art. 1.634 alin. (5) C . civ.] sau numeroasele notificări/comunicări legate de mecanismul rezoluţiunii unilaterale (art. 1.552 C . civ.).

E.g., în ipoteza în care o parte are nevoie de o serie de informaţii menite să asigure începerea lucrărilor de construcţie ptr. cealaltă parte (înmânarea actelor necesare efectuării lucrării în vederea infor­ mării constructorului, informarea acestuia din urmă asupra condiţiilor geologice cunoscute de beneficiarul construcţiei etc.), este, de fapt, vorba de o informare cuprinsă în conţinutul cooperării contractuale. V. fl.S. Courdier-Cuisinier, op. cit., p. 339 urm.; L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, op. cit., în special p. 76 urm.; obligaţia de coerenţă contractuală se regăseşte cel mai sintetic însă în art. 1.8 din P. U N IDRO IT (inconsistent behauiour, v. com. 5. Vogenauer. în Vogenauer/KIeinheisterkamp, p. 186). 4 Conceptul indirect prezent în dr. nostru este similar celui german (unde există atât comportamentul contradictoriu - widersprüchliches Verhalten - , cât şi comportamentul care naşte aşteptări legitime de cealaltă parte - Vervirkung - ptr. care v. Wolf/Neuner, p. 267, nr. 89; C . Grünebere, în Palandt, p. 267, nr. 38).

lonuţ-Florin Popa

111

'3

80

Titlul II: Contractul civil

un alt tip de sancţiuni în cazul nerespectării sale1. Natura obligaţiei de informare contractuală este legată, de regulă, de urmările pe care legea le atribuie unui contract, astfel încât se poate spune că ea este mai degrabă urmarea forţei obligatorii decât a unei voinţe prezumate a părţilor1 2. în conţinutul obligaţiei de informare se regăseşte îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte toate informaţiile pertinente şi utile legate de executarea contractului3. Poate fi, astfel, vorba de: informarea cumpă- 3 rătorului asupra caracterului periculos al bunului achiziţionat (caz în care ea se transformă într-o obligaţie de atenţionare), sfătuirea cumpărătorului cu privire la .i utilizarea unui produs complex sau sfătuirea clientului de către un avocat cu privire la atitudine pe care să o adopte într-o anumită situaţie juridică (caz în care devine obligaţie de consiliere contractuală), informarea pacientului cu privire la consecinţele actului medical (tot o formă a obligaţiei de atenţionare) etc.4. Pe de altă parte, obligaţia de informare, întocmai ca şi cea de bună-credinţă, are o semnificaţie extinsă dacă vorbim de raporturile profesionist-consumator, unde lipsa informării contractuale este sancţionată legal cu mijloace civile şi administrative (desigur că, de această dată, nu mai avem de a face cu obligaţii implicite, ci legale explicite!)5. E. Obligaţia de securitate. La origine, existenţa acestei obligaţii a_ fost dedusă pe cale de interpretare ca obligaţie implicită în contractele de transport6. în conţinutul său ar intra îndatorirea transportatorului de a transporta în condiţii de securitate pasagerii şi aceea de a-i transporta până la destinaţie indiferent de condiţii. Această obligaţie, care astăzi este de notorietate că nu mai poate fi fundamentată pe ideea unei clauze tacite7, ci pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui contract, a 1 La nivel principial, neexecutarea informării precontractuale atrage sancţiuni în planul viciilor consimţământului, în timp ce, în cazul neexecutării obligaţiei de informare contractuală, avem de a face cu remedii ale neexecutării contractului. Uneori, astfel cum am arătat deja cu ocazia prezentării informării precontractuale. această distincţie bazată pe un criteriu cronologic este discutabilă, ptr. că, uneori, lipsa de informare, ca şi eroarea, se perpetuează şi se transformă în situaţii ptr. care legiuitorul oferă remedii contractuale (este ipoteza garanţiei contra viciilor ascunse, care se dovedeşte funcţională şi în unele ipoteze de eroare asupra substanţei). 1 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck. p. 386, nr. 776. 3 V. M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 134 urm., nr. 281 şi, mal ales, nr. 380 urm. 4 Portanţa practică a acestei obligaţii de informare este relevantă şi masivă, în dr. fr. şi în dr. german regăsindu-se o consistentă jurisprudenţă pe această temă, şi are o întindere mai restrânsă în cazul sistemelor de common taur, ataşate, într-o mare măsură, conceptelor de caueal emptor şi emploi debet esse

curiosus (ia Chitty on Contracts, v. I, nr. 382-22). 5 V. notificările cu rol de informare pe care profesionistul trebuie să le adreseze consumatorului în cadrul derulării contractelor de credit de consum (R.D. flpan, Creditul destinat consumului. Protecţia intereselor economice ale consumatorului, Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 162 urm., p. 164 urm.). ‘ V. Cass. fr. civ., 21 noiembrie 1911, Cie générale transatlantique c. Zbidi Hamida ben Mahmoud, în Qrands Arrêts de la jurisprudence civile, op. c it , t. 2, p. 543 urm., care este considerată decizia care a fundamentat existenţa acestei obligaţii în contractele de transport de persoane. în dr. nostru, ir. S. David,

Regimul general şi de drept internaţional privat al răspunderii pentru produse, în RDC nr. 4/1993, p. 19 urm.; I.F. Popa, Obligaţia de securitate - mijloc de protecţie a consumatorului, în Dreptul nr. 3/2003, p. 59 urm.; D. Chirică, Obligaţia de securitate în contractul de vânzare, în Dreptul nr. 12/2007, p. 32 urm. ’ V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 385. Totuşi, observăm că este o cfiestiune lipsită de relevanţă. Important este doar că, astăzi, o asemenea obligaţie, reglementată sau nu, prevăzută sau nu în contract, se consideră că există.

112

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Reguli de interpretare a contractelor

80

cunoscut o extensie uimitoare şi stă la baza a ceea ce, în prezent, numim răspunderea pentru produse defectuoase1. Asemenea obligaţii implicite reprezintă, în pofida unei fundamentări atât de diverse (dar, după părerea noastră, nerelevante sub raportul efectelor pe care le produc), o caracteristică a dreptului modern privat1 2. în cele de mai sus nu am epuizat suma de obligaţii care sunt adesea reţinute în doctrină şi considerate deduse din urmările pe care legea le atribuie contractului. Se vorbeşte de numeroase alte obligaţii, cum ar fi: obligaţia de motivare contractuală, de minimizare a prejudiciului, de loia­ litate contractuală (adesea asociată obligaţiei de bună-credinţă) sau chiar de justă măsură sau proporţionalitate etc. Fundamentul acestor obligaţii trebuie să admitem că poate fi considerat, în egală măsură, ca fiind o prezumată voinţă tacită a părţilor, soluţie care nu are de ce să contrarieze3, după cum poate fi vorba de urmările legale care sunt atribuite în mod natural contractului, prin intermediul vehiculului forţei obligatorii a acestuia4*. Esenţială este însă urmarea încălcării acestor obligaţii. Care este „ sancţiunea” neexecutării obligaţiilor implicite? Varietatea obligaţională este atât de mare, încât acoperă toată gama de sancţiuni cunoscute în dreptul civil. în principiu însă, trebuie să reţinem că, fiind vorba de îndatoriri incluse în conţinutul obligaţional al contractului, urmarea neexecutării acestora este identică urmării nerespectării principiului forţei obligatorii a contractului. în principiu, soluţia o constituie aplicarea remediilor comune neexecutării obligaţiilor, de la daune-interese (sau reducerea despăgubirilor acordate creditorului3) şi până la rezoluţiunea contractului6.

1V. infra, nr. 336 urm. 2 V. J.P. Chazal, Les nouveaux devoirs des conlractants. Est-on alié trop loin?, op. cit., p. 99 urm.: B. Fages, Nouueaux pouuoirs. Le contrat est-ll encore la „chose" des partles?, în La nouuelle crise du contrat, op. c it.,p . 153 urm. 3 în pofida unor critici severe din dr.fr. (în special, u. Malaurie/Aynés/Stoffel-Munck, p. 385). 4 Soluţie la fel de incertă sau certă din punct de vedere raţional. Avem convingerea că ambele justificări sunt posibile ca argumente ale existenţei acestor obligaţii în plan contractual. Soluţie care se regăseşte chiar şi în dr. pozitiv român [u. art. 1.534 alin. (2) C. civ., care prevede că „Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţi"]. V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, nr. 56 urm., în special nr. 59.

lonuţ-Flodn Popa

113

81

Capitolul II. Principiul forţei obligatorii a contractului §1. Enunţarea principiului forţei obligatorii a contractului. Fundament şi consecinţe Principiul forţei obligatorii a contractului. Pacta sunt servanda. Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat într-o formulare expresivă de art. 1.270 alin. (1) C. civ.1, care prevede: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante". în text, expresia „are putere de lege” îşi are originea într-o formulare energică („tiennent lieu de loi”1 2), îm prum utată din dr. fr„ de la marele ju risco n su lt Jean Dom at3, prin care se înţelege faptul că Fiecare este obligat prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia l-ar fi im pusă prin lege. C u alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocm ai. Pacta sunt servanda con stituie astăzi fundam entul oricărei reglementări a contractelor, regăsindu-se în toate sistem ele de drept4S . în Identificarea originii principiului forţei obligatorii a contractului se vorbeşte, de cele mai m ulte ori, de ideologia autonom iei de voinţă . Deşi este perfect adevărat că expresia modernă a acestui principiu îşi are originea în teoria autonom iei de voinţă, originile principiului su n t datorate m odului în care dreptul roman a fost preluat de şcoala dreptului natural şi de cea a dreptului can on ic6. Sub influenţa dreptului canonic, pacta sunt servanda a devenit un principiu absolut al contractului, graţie ideii că orice contractant trebuie să fie obligat să îşi ţină cuvântul dat şi că nerespectarea acestui im perativ con stituie un păcat şi poate atrage constrângerea contractantului deviant la respectarea normei contractuale7. Teoria autonom iei de voinţă are m arele merit de a fi explicat filosofic de ce contractul este sursă de normă privată de com portam ent. Cf. acestei teorii, orice lim itare sau îngrădire a

1 Aproape identică celei anterior cuprinse în art. 969 alin. (1) din V .C . civ.: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” - o traducere fidelă a art. 1.134 C. civ. fr. 2 V. J.P. Chazal, De la signification du mot loi dans l'article 1134. alinéa 7“ , du Code civil, în R.T.D. civ. 2001. p. 265 urm. 3 V. J. Domat (1625-1696), reeditarea lucrării Les lois civiles dans leur ordre naturel, Nabu Press, 2011, p. 121 urm. 4 V. J. Kleinheisterkamp, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, corn. art. 1.3 din P. UNIDROIT, p. 125 (The

rule ofsanctity of contracts is the foundation ofany régulation on contracts). S'V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 357: Carbonnier, p. 223, nr. 113: Terré/Simler/Lequette, p. 485, nr. 438. 6 Ptr. originea şi istoricul principiului paela suni servanda în dr. european, v. Zimmermann, p. 542 urm. (originea principiului, astfel cum este el astăzi reglementat, se regăseşte în dr. canonic medieval, şi nu în dr. roman, aşa cum s-ar putea crede, şi era cunoscut în formula pacta quantumcunque nuda sewanda sunt. ptr. a sublinia că toate înţelegerile obligă părţile, şi nu numai cele formale, astfel cum se întâmpla în dr. roman). Fundamentul moral al acestui principiu era cel al respectării promisiunii, aşadar, a cuvântului dat. ' Expresia acestei constrângeri este remediul executării forţate în natură a contractului (astăzi

I

reglementat de art. 1.527-1.529 C. civ.).

114

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului libertăţii om ului este şi

poate fi num ai opera voinţei sale'.

8 1-8 3

Deşi acest

fundam ent al forţei obligatorii a fost criticat în u ltim ul seco l*2, susţin ân du -se că adevărata sursă a forţei obligatorii este norm a obiectivă derivată din utilitatea socială a stabilităţii angajam entelor co n tractu ale3 sau invocându-se alte tem eiuri, autonom ia de voinţă răm âne elem entul de primum mouens al creării setului de reguli contractuale şi caracterului lor obligatoriu. Celelalte teorii au funcţia de a explica de ce această forţă obligatorie nu este una absolută şi de a ju stifica, în num ele unui utilitarism social, o intervenţie tot mai acută a legiuitorului în contracte.

Tehnica juridică a principiului forţei obligatorii. Abstracţie făcând de 82 complexele ideologii expuse mai sus, este necesar să distingem între două aspecte ale forţei obligatorii. încheierea contractului produce4, în primul rând, un efect obligaţional, care constă în generarea de drepturi şi obligaţii. în al doilea rând, contractul produce şi ceea ce a fost denumit efectul de constrângere, care ţine de exigenţa executării contractului. Primul aspect trebuie circumscris principiului forţei obligatorii a contractului, în timp ce al doilea ţine de efectele specifice ale obligaţiilor şi ale even­ tualei lor neexecutări - motiv pentru care acestuia îi este rezervată analiza remediilor neexecutării5. în cele ce urmează, ne vom referi doar la efectul obligaţional al încheierii contractului. Urmând ordinea reglementării în această materie, trebuie să reţinem, drept con­ secinţe imediate ale forţei obligatorii între părţi, următoarele: a) regula conformităţii executării -părţile contractante suni ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la care s-au îndatorat; b) regula simetriei -„contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege” [art. 1.270 alin. (2) C. civ.]6, care implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, precum şi reuocabilitatea mutuală a acestora: c) regula executării cu bună-credinţă a contractelor [art. 1.170 C. civ.]. Fiecare regulă are propriile excepţii. Acestea vor fi men­ ţionate după prezentarea fiecărei reguli care compune principiul forţei obligatorii. Regula conformităţii executării. Principala semnificaţie a principiului forţei 83 obligatorii a contractului este aceea că părţile sunt obligate să execute întocmai toate ' V. Zimmermann, p. 577 urm. 2 De către unii autori, care au negat în totalitate rolul autonomiei de voinţă ca sursă autentică a normei private contractuale (u. G. Rouhette, Contribution à l'étude critique du contrat, Paris, 1965). v Ghestin/Loiseau/Serinet. La formation 1. nr. 225, p. 202 şi nr. 895. j Ptr' autoratul acestei distincţii, v. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 379, nr. 376. Alţi autori urmează o altă distincţie, al cărei rezultat este însă similar. Astfel, acordul de voinţe al părţi or în sensul creării unui contract generează, în acelaşi timp, atât un angajament de comportament al părţilor, cât şi obligaţii reciproce ale acestora, de unde şi distincţia dintre forţa obligatorie a contractului şi conţinutul său obligaţional. V. P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnel du contrat. în R.T.D. civ. 1999. p. 772 urm.; E. Jeuland. L'énigme du lien de d ro it,h R.T.D. civ. 2003, p. 455; G. W icker, Les fictions juridiques. Contribution à l'analyse de l'acte juridique. L.G.D.J., 1997. nr. 154 (căruia îi aparţine, probabil, autoratul distincţiei); G. W icker. Force obligatoire et contenu du contrat. în P. Rémy-Corlay, D. Fenouillet (ed.), Les concepts contractuels français à l'heure des Principes du droit européen des contrats, Dalloz, Paris. u n 3, p' . 1631 ^r' nostrL1, ‘deea de bază a acestei teorii structurale a fost preluată de unii autori. v ■p- Vasilescu, Relativitatea actului ju ridic civil, p. 216 urm. Ptr. autoratul denumirii conceptului, v. L. Pop, op. cit., p. 60 urm.; Pop, Contractul, p. 499 urm.

lonuţ-Florin Popa

115

83

Titlul II: Contractul civil

prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract1: executarea obligaţiilor trebuie să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părţi sau, acolo unde nu există prevederi contractuale, de către lege - adică sub aspectul calităţii, cantităţii, identităţii, locului, timpului şi modalităţilor de executare ale prestaţiei contractuale1 2. ■ Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a jj obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor. Când executarea în natură este nerealizabilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală. Executarea întocmai a obligaţiilor contractuale este consacrată indirect sau direct î de mai multe texte ale noului C. civ.: dreptul creditorului de a primi obiectul exact al prestaţiei asumate de debitor [art. 1.492 C. civ.]; dreptul creditorului la „îndeplinirea Ţ integrală, exactă şi la timp a obligaţiei” [art. 1.516 alin. (1) C. civ.], dreptul creditorului la executarea în natură a obligaţiilor debitorului [art. 1.527 alin. (1) C. civ.] etc. • Conformitatea executării este un concept prin intermediul căruia se realizează mecanismul plăţii. Astfel, pentru ca o plată să fie valabilă, este necesar ca obligaţia să fie executată întocmai, adică în conformitate cu contractul şi cu toate normele virtual aplicabile acestei executări. Dacă executarea este conformă, atunci creditorul trebuie să o accepte3. în cazul în care nu o acceptă, debitorul are la dispoziţie procedurile diverse de punere în întârziere a creditorului şi chiar de executare forţată (prin con­ semnarea bunului la dispoziţia creditorului sau oferta de plată validată de instanţă), prevăzute de art. 1.510-1.515 C. civ. întrucât regula conformităţii ţine de ceea ce am indicat mai sus ca fiind efectul de constrângere, ea va fi implicit analizată cu ocazia prezentării remediilor neexecutării45şi a modalităţilor de stingere a obligaţiilor. Excepţia: neexeeutarea ju s tific a tă . Nerespectarea regulii executării conforme presupune o neexecutare. Pentru a putea vorbi de o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractului este necesar să avem de a face cu o neexecutare ilicită sau, mai precis, în terminologia actuală a Codului, fără

justificare. Este vorba de toate formele de neexecutare care atrag răspunderea contractuală şi celelalte remedii pentru neexecutare [u. art. 1.516 urm. C. civ.]. O asemenea neexecutare trebuie neapărat distinsă de aşa-num ita neexecutare

licită, care nu poate fi considerată o încălcare a principiului forţei obligatorii, în esenţă, prin neexecutare licită se consideră că se înţelege numeroasele situaţii în care debitorul este îndreptăţit să nu îşi execute obligaţiile asumate prin contract, fără ca această neexecutare să atragă aplicarea remediilor contractuale şi, mai cu seamă, fără să atragă angajarea răspunderii sale sau doar cu consecinţa suspendării aplicării acestor remedii pentru o anumită durată de tim p6. Este vorba, în accepţiunea generală, de ipoteze cum ar fi :

1 Ptr. semnificaţia termenului, u. Pop, Contractul, p. 506 urm., nr. 203. 2 V. I.F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, op. cit., p. 272 urm. 3 V. I.F. Popa, Efectele acceptării executării obligaţiei. Agrearea conformităţii in cadrul vânzării, în RRDP nr. 2/2007, p. 163 urm.: Pop, Contractul, p. 508, nr. 204. * Ptr. remediile neexecutării, u. infra, nr. 119-175. 5 Ptr. stingerea obligaţiilor, v. infra, nr. 474 urm. 6 Ptr. această noţiune, u.. în special, C. Chabas, L'inexécution licite du contrat, L.G.D.J., Paris, 2002. Sintagma a fost preluată şi în dr. românesc. V., în special. Pop, Contractul, p. 509 urm., nr. 205. ' V. C. Chabas, op. cit., p. 17 urm.

116

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

83 - 84

acordarea de către instanţă a unui term en de executare debitorului [u. art. 1.495 alin. (2) C . civ.], exercitarea de către debitor a dreptului său de dezicere (de natură contractuală sau legală)1, im posibilitatea fortuită de executare a co n ­ tractului [u. art. 1.634 C . civ.], invocarea excepţiei de neexecutare a contractului [u. art. 1.556 C . civ.], neexecutarea unor con tracte în cadrul procedurii insolvenţei etc. C on cep tu l este pe deplin regăsibil şi în actuala reglem entare.

Regula sim etriei în contracte. Art. 1.270 alin. (2) C. civ. prevede: „Contractul 84 se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Prin acest text legal se consacră regula simetriei în contracte, ceea ce înseamnă că orice contract, fiind rezultatul acordului de voinţe al părţilor (mutuus consensus), poate fi desfăcut sau revocat, în principiu, numai în acelaşi fel, adică prin mutuus dissensus (obligaţiei contrario consensu dissolvitur)1 2. înseamnă că revocarea contractului nu este posibilă prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege. Ori de câte ori este posibilă această revocare, ne găsim în prezenţa unor asimetrii, care sunt excepţii de la regula simetriei3. Regula simetriei este pe deplin valabilă şi în privinţa modificărilor contractului [astfel cum rezultă limpede din formularea art. 1.270 alin. (2) C. civ.] - nicio parte nu poate modifica pe cale unilaterală conţinutul contractului. O asemenea modificare se poate realiza numai în manieră simetrică formării contractului, printr-un acord de voinţe. Posibilitatea conferită uneia dintre părţi de a efectua o modificare unilaterală a contractului poate însă fi rezultatul forţei obligatorii, dacă există o clauză contractuală care îi permite acest lucru. în plus, simetria se manifestă şi la nivelul formei de exprimare a consimţă­ mântului, care trebuie să fie, în principiu, identică la revocarea sau modificarea contractului cu cea a formării acordului de voinţe. Regula este absolută dacă avem în vedere forma ad validitatem [o., e.g., art. 1.187 C. civ. privind simetria formei în privinţa ofertei şi a acceptării] şi este relativă dacă avem în vedere forma prevăzută de părţi ca şi condiţie de valabilitate [u. art. 1.242 alin. (2) C. civ.]. Să analizăm, în continuare, semnificaţiile pe care le are regula simetriei. Redactarea art. 1.270 alin. (2) C. civ. atestă două expresii ale acesteia: contractul legal încheiat poate fi modificat sau poate înceta prin „acordul părţilor” ori „din cauze autorizate de lege” , adică denunţarea unilaterală admisă de lege, rezoluţiunea sau rezilierea pentru neexecutare. A. Revocarea contractului prin consim ţăm ânt mutual (mutuus dissensus sau contrarius consensus4). Posibilitatea revocării contractului prin voinţa comună a părţilor este o aplicare pură şi simplă a principiului consacrat în art. 1.270 alin. (2) 1 V. Infra, nr. 84 B, 3V. Cas. I, dec. nr.

nr. 166 urm.

227 din 3 septembrie 1879. în C . Hamangiu, Codul civil adnolal, p. 428, nr. 1 . V. Popescu/Anca, p. 111 urm.; Pop, Contractul, p. 521 urm., nr. 209 urm.: în dr. fr., u. Chestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, ed. 1994, p. 253 urm.; idem, ed. 2001, p. 702 urm.; Terre/Simler/Lequette, p. 478 urm. 4V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 385, nr. 379.

lonuţ-Florin Popa

117

84

Titlul II: Contractul.civil

C. civ. în realitate, este vorba de un nou contract prin care se desface contractul anterior încheiat între aceleaşi părţi'. în principiu, revocarea contractului produce efecte numai pentru viitor1 2 şi operează ca o reziliere amiabilă. Ea nu afectează efectele contractului care s-au produs până la momentul rezilierii34 . Unele prestaţii nu pot fi restituite datorită naturii lor [e.g., folosinţa exercitată de comodatar sau de către locatar11]. Neretroactiuitatea efectelor revocării mutuale nu este însă de ordine publică, dacă nu afectează drepturile terţilor născute din contract. De aceea, se poate admite ca părţile să convină asupra retroactivităţii acestei desfiinţări voluntare a contractului5. Cu toate acestea, orice retroactivitate convenţională nu poate aduce atingere drep­ turilor dobândite de terţi ca urmare a contractului care face obiectul revocării. Ar putea fi utile următoarele distincţii: a) în ceea ce priveşte contractele cu executare instantanee, cum este contractul de vânzare, prin revocare mutuală părţile doresc să restabilească situaţia juridică exis­ tentă înainte de încheierea lor. în cazul contractelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui bun, revocarea mutuală nu are efect retroactiv. în realitate,, este vorba de un nou contract de înstrăinare a bunului în sens contrar, adică de la .j dobânditor la înstrăinător6. De aici decurg următoarele consecinţe: toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul dintre încheierea şi revocarea mutuală a contractului se menţin; părţile sunt obligate să plătească taxele aferente perfectării contractului, în situaţia în care o asemenea obligaţie este prevăzută de legislaţia fiscală7*; în ipoteza în care contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui bun imobil, convenţia de revocare va fi urmată de îndeplinirea formalităţilor de . publicitate imobiliară - efectul translativ al contractului se produce numai din momentul înscrierii în cartea funciară; b) în cazul contractelor cu executare succesivă pe durată determinată, revocarea mutuală produce, în principiu, efecte numai pentru viitor. în cazul lor, părţile se înţeleg să devanseze data împlinirii termenului extinctiv, procedând la scurtarea duratei contractului, ceea ce nu înseamnă că părţile nu ar putea conveni o desfiinţare retroactivă, care să presupună şi o restituire a prestaţiilor deja executate [e.g., părţile pot conveni ca desfiinţarea unui contract de rentă viageră să presupună şi restituirea rentelor plătite până în momentul revocării]; 1 V. Pop, Contractul, p. 521. nr. 209. 1 V. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu. p. 516, nr. 1268; Chestiunea ridică numeroase discuţii, mai ales sub aspect fiscal. V. A.A . Moise, Consideraţii cu privire la regimul juridic al lui mutuus dissensus, în RRDP nr. 2/2010, p. 85 urm. 3 în dr. fr„ v. Cass. fr. Corn., 1“ févr. 1994, nr. 92-18.276, corn. J. Mestre, în R.T.D. civ. 1994, P- 356; Cass. fr. Ch. Soc., 20 déc. 2006, nr. 05-43.057, corn. J. Daleau, în R. Dalloz. 2007, p. 555, şi com. J. Mestre şi B. Fages, în R.T.D. civ. 2007, p. 117. 4 V. Pop, Contractul, p. 522. 5 V. B. Fages, com. la Cass. fr. Corn., 14 déc. 2010, nr. 09-71.610, şi 18 janv. 2011, nr. 10-10.683, în R.T.D. civ. 2011, p. 126. 6 Contra, în sensul retroactivităţii subînţelese ptr. anumite contracte, u. C ass. fr. Com .. 14 déc. 2010, nr. 09-71.610, şi 18 janv. 2011, nr. 10-10.683 (revocarea mutuală a unor contracte de transfer de licenţă). 7 Dacă nu cumva legea fiscală prevede restituirea impozitelor plătite iniţial, confundând rezoluţiunea ptr. neexecutare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară cu revocarea mutuală. V. A .A . Moise, loc. cit., p. 85 urm.

118

lonuţ-Florin Popa

*

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

84

c) în sfârşit, contractele cu executare succesivă pe durată nedeterminată reprezintă o situaţie de excepţie de la regula irevocabilităţii (v. infra, lit. B), acestea putând fi revocate unilateral de către oricare dintre părţi, cu respectarea condiţiei notificării prealabile şi a termenului rezonabil. De asemenea, legiuitorul însuşi a prevăzut mai multe situaţii de excepţie de la regula simetriei şi în cazul contractelor pe durată determinată (v. infra, lit. B). B. Revocarea unilaterală a contractului - denunţarea unilaterală. Art. 1.270 alin. (2) partea finală C. civ. prevede că revocarea sau modificarea contractelor pe cale unilaterală, adică prin voinţa uneia dintre părţile contractante, este posibilă „numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege". Posibilitatea revocării unila­ terale a unor contracte trebuie examinată diferit, după cum este vorba de contracte încheiate pe durată determinată sau de contracte încheiate pe durată nedeterminată, în materie, C. civ. instituie câteva reguli legate de revocarea unilaterală, pe care o denumeşte „denunţare unilaterală”1, în art. 1.276 şi art. 1.277 C. civ. Textele legale stabilesc o sumă de reguli care trebuie completate cu texte speciale în materie. înainte de toate, trebuie să reţinem însă că posibilitatea denunţării contractului îşi găseşte sursa sau temeiul juridic în chiar forţa obligatorie a contractului (ipoteza în care părţile au inserat o stipulaţie contractuală care prevede posibilitatea revocării unilaterale a contractului2) sau într-o normă legală care permite această revocare (ipoteza men­ ţiunii legale exprese în sensul posibilităţii denunţării unilaterale3). în al doilea rând, în unele contracte, este posibilă stipularea unei contraprestaţii în schimbul exercitării dreptului de denunţare unilaterală [e.g., conferirea dreptului la denunţarea locaţiunii înainte de termen, dar cu plata unei despăgubiri către cealaltă parte: arvuna cu rol de dezicere etc.]. Intr-o atare situaţie, efectul exercitării dreptului de denunţare unila­ terală se produce numai de la data executării acestei contraprestaţii [art. 1.276 alin. (3) C. civ.]. în fine, prevederile legate de maniera de exercitare a denunţării unila­ terale sunt supletive [art. 1.276 alin. (4) C. civ.] - de unde rezultă că părţile pot modi­ fica în totalitate regimul lor juridic, stabilind, de exemplu, posibilitatea de denunţare a contractului cu executare dintr-odată după momentul executării sau, în lipsa terme­ nului rezonabil de preaviz, în cazul denunţării contractelor cu executare succesivă. Prin excepţie, prevederile legate de prohibiţia angajamentelor perpetue sunt impe­ rative [art. 1.277 C. civ.]. Mai departe, este necesar să distingem între tipul de con­ tract cu privire la care se invocă dreptul de revocare unilaterală: a) în ceea ce priveşte contractele cu executare dintr-odată, „dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atâtV V- Pop. Contractul, p. 523 urm., nr. 210 urm.: S. Neculaescu. op. cit., p. 410 urm. Este ipoteza clauzelor de dezicere, care permit uneia dintre părţi să denunţe unilateral contractul în virtutea unui drept potestativ care îşi are temeiul în acea clauză. V. D. Chirică, Vânzarea şi schimbul, °P. cit., p. 365 urm.: L. Boyer, La clause de dédit, în „Mélanges offerts à Pierre Raymond” , Dalloz. Paris. 1985, jj. 43 urm.: idem. Contrats et conventions, loc. cit., nr. 285 urm. Este şi ipoteza contractelor de consum , unde revocarea unilaterală poate să aibă loc chiar şi în ipoteza în care obligaţiile părţilor au fost executate, cu condiţia să se respecte termenul legal de dezicere (v. J. Goicovici, Dreptul consumaţiei, op. cit., p. 98 urm.).

lonuţ-Florin Popa

119

84

Titlul II: Contractul civil

timp cât executarea contractului nu a început"1 [art. 1.276 alin. (1) C. civ.]. De îndată ce executarea a început, denunţarea unilaterală, chiar prevăzută contractual, nu mai poate fi exercitată*2; b) în contractele cu executare succesivă sau continuă, pe o durată determinată, dreptul de denunţare unilaterală, dacă este prevăzut de contract sau admis de lege, „poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare” [art. 1.276 alin. (2) C. civ.]. Regula primară este aceea că asemenea contracte nu pot fi denunţate unilateral, termenul iniţial stabilit pentru executarea succesivă trebuind să fie respectat [e.g., închirierea pe durată determinată a unui alt bun decât o locuinţă nu poate fi denunţată unilateral]. Prin excepţie, denunţarea poate fi făcută anticipat, dacă legea prevede [închirierea cu termen a locuinţelor poate fi denunţată unilateral de locatar art. 1.825 C. civ.; contractul de mandat - art. 2.031 C. civ.] sau contractul stipulează acest drept; c) prohibiţia angajamentelor contractuale perpetue. Cf. art. 1.277 C. civ., orice contract încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu condiţia respectării unui termen rezonabil de preaviz. De această dată, regula instituită de legiuitor este imperativă şi, de aceea, „orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă" (teza a ll-a); d) uneori, dreptul de denunţare unilaterală a contractului, indiferent de izvorul său (legea sau o clauză contractuală), nu poate fi exercitat discreţionar. Exercitarea lui trebuie să aibă loc numai în limitele prevăzute de lege, cu bună-credinţă şi să fie întemeiată pe motive justificate. în caz contrar, se săvârşeşte un abuz de drept, care poate duce la angajarea răspunderii civile3. Alteori însă, în scopuri de protecţie a uneia dintre părţi, facultatea de denunţare unilaterală îi este recunoscută în condiţii speciale unei părţi din contract chiar de către legiuitor. Este exemplul dreptului de denunţare prezent în dreptul consumului4 (dreptul de retragere). în contractele încheiate cu profesioniştii, dacă acestea intră în categoria celor la distanţă sau în afara spaţiilor comerciale, consumatorul poate să îşi retragă consimţă­ mântul fără a fi ţinut să îşi justifice în vreun fel decizia, fără a fi ţinut la vreo despă­ gubire faţă de profesionist [c/. art. 9 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consu­ matorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative]. Conturul acestui drept este subordonat unor alte ' Prin opoziţie cu regula instituită de alineatul următor al art. 1.276 C . civ., am dedus că alin. (1) se referă în realitate ia contractele cu executare dintr-odată, ptr. că celor cu executare succesivă sau continuă li se aplică regula de la alin. ( 2). 3 Transferul proprietăţii se produce numai dintr-odată, aşa încât o denunţare unilaterală are o semnificaţie aparte şi ea presupune, de fapt, inserarea unei condiţii rezolutorii în contract. în ipoteza inserării unei condiţii rezolutorii poate fi vorba de o asemenea revocare unilaterală. Exemplul îl constituie vânzarea cu opţiune de răscumpărare (u. art. 1.758-1.762 C. civ.). Ceea ce reţinem însă este că totuşi chiar legiuitorul prevede posibilitatea derogării de la regula citată. 3 Despre abuzul de drept contractual, v. supra, nr. 80 A. 4 V. J. Coicovici, Dreptul consumaţiei, op. cit., p. 98 urm.

120

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

84-85

reguli decât cele pe care le-am prezentat mai sus1. Este un drept discreţionar pentru exercitarea căruia consumatorul nu suportă consecinţe pecuniare (mai puţin costurile returnării mărfurilor sau alte costuri asimilate). C. „R e zilie re a” forţată a contractelor. încetarea contractelor pentru viitor poate avea loc şi forţat, adică împotriva voinţei părţilor contractante. Este cazul con­ tractelor intultu personae, care se încheie având ca motiv determinant identitatea sau calităţile speciale ale celeilalte părţi. Dacă partea respectivă decedează sau devine incapabilă, contractul în cauză încetează forţat, neputând fi continuat cu moştenitorii sau, după caz, cu reprezentanţii săi legali [e.g., decesul întreţinătorului înaintea între­ ţinutului, în cazul în care nu există clauză de continuare a contractului cu succesorii întreţinătorului - v. art. 2.263 alin. (1) C. civ.]. în acest caz este vorba, în realitate, de o imposibilitate fortuită de executare (unul dintre cazurile de caducitate a con­ tractului). Executarea cu bună-credinţă a contractului*2. Obligaţia de bună-credinţă în executarea contractului3 este prevăzută de art. 1.170 C. civ., fără a mai fi reluată cu ocazia reglementării efectelor contractului. Astfel cum am arătat cu ocazia explicării regulilor de interpretare a contractului, buna-credinţă este cea mai importantă obli­ gaţie generată de interpretarea contractului4. Ea se regăseşte în orice contract şi reprezintă obligaţia-sursă a unor alte obligaţii contractuale, de genul: obligaţia de loialitate, obligaţia de cooperare5, obligaţia de coerenţă contractuală6, obligaţia de informare, consiliere, atenţionare78etc. Obligaţia de loialitate8 constă, în principal, în ' în toate statele U E s-a transpus sub diverse forme facultatea de denunţare unilaterală a consumatorului (u. H. Schulte-Nblke, Chr. Twigg-Flesner, M. Ebers, EC Consumer Law Compendium. The Consumer flcqu is and its transposition in the Member States, Sellier, Miinchen. 2008, p. 340 urm.). 2 V. Picod, „L'éxigenee de bonne [oi dans l'exécution du contrat, P.U.d'Aix-Marseille, Faculté de droit et des Sciences politiques, 1993, p. 57 urm.; P. Ancei, Forcé obligatoire el contenu obligationnel, loc. cit., p. 771 urm.; Flour/Aubert/Savaux, L'actejuridique, p. 381, nr. 378. 3 V. Pop, Contractul, p. 513 urm., nr. 206 (şi bibliografia). 4 V. supra, nr. 80 lit. A . despre buna-credinţă contractuală. 5 V. supra, nr. 80 lit. B, despre obligaţia de cooperare. V., de asemenea, A. W eill, Fr. Terré, op. cit., p. 383; B. Starck, op. cit., pp. 468-472; jurisprudenţa fr. în materie este vastă şi, de regulă, ataşată unei informări reciproce în vederea asigurării executării. E.g., trebuie reţinută obligaţia de consiliere a notarului faţă de clientul său, dar care nu se întinde şi la faptele curente sau notorii, cu privire la care nu există obligaţia de consiliere sau informare (u. C ass. fr. 1 Civ., 18 decembrie 2001, com. J. Mestre, B. Fages, în R.T.D. civ. 2003, p. 81); a avocatului faţă de clientul său (u. Cass. fr. 1 Civ., 29 aprilie 1997, în Bull. Civ. I, nr. 132); a medicului faţă de pacientul său (u. C ass. fr. 1 Civ., 25 februarie 1997, com. J. Penneau, în R. Dalloz 1997, p. 319). 6 Cu privire la obligaţia de coerenţă contractuală, u. supra, nr. 80 lit. C; de asemenea, u. L. Pop. Execufarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, loc. cit., p. 64 urm. 7 Cu privire la obligaţia de informare contractuală, u. supra, nr. 80 lit. D. 8 Jurisprudenţa în materie este vastă. E.g., în materie de asigurări, s-a reţinut că asigurătorul este ţinut de o obligaţie de loialitate faţă de asigurat în punerea în valoare a sistemului de indemnizare a celui din urmă. Păstrarea tăcerii cu privire la scurgerea termenului de prescripţie în vederea evitării supunerii sale la plată este de natură să atragă răspunderea contractuală a asigurătorului (u. Cass. fr. 1 Civ.. 26 noiembrie 1996, în Bull. Civ. I, nr. 415). Reversul în materie este acela că asiguratul este ţinut să informeze corect asigurătorul cu ocazia adeziunii la un contract de asigurare şi această informare este dedusă din buna-credinţă contractuală (u. Cass. fr. 1 Civ.. 28 martie 2000, com. J. Mestre şi B. Fages, în R.T.D. civ. 2000, p. 565 urm.).

y.

lonuţ-Florin Popa

121

85 - 86

Titlul II: Contractul civil

îndatorirea părţilor de a se informa reciproc, pe toată durata executării contractului [e.g., locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările şi defecţiunile lucrului închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcţionare şi pericolele ce pot rezulta din utilizarea bunului vândut; medicul pe pacient despre riscurile ce pot interveni după tratament sau intervenţia medicală etc.]. De asemenea, obligaţia de loialitate impune a fortiori, ca o regulă generală, abţinerea părţilor contractante de la orice comportament dolosiv ori culpabil în executarea prestaţiilor; debitorul nu trebuie să facă nimic de natură a-l pune pe creditor în situaţia de a nu putea obţine toate avantajele ce decurg din contract; la rândul său. în executarea contractului, creditorul nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor într-o situaţie mai grea decât cea normală. Obligaţia de cooperare' constă în îndatorirea părţilor de a facilita execu­ tarea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor. Fiecare parte are înda­ torirea de a se comporta în aşa fel încât să nu impună celeilalte părţi efectuarea unor cheltuieli inutile [e.g., transportatorul trebuie să aleagă itinerarul cel mai puţin oneros pentru clientul său; instalatorul de electricitate să facă branşamentul cel mai scurt; ;■;! avocatul şi clientul său să aprecieze împreună oportunitatea de a introduce recurs etc.]. Exemplele pot continua şi în privinţa celorlalte obligaţii contractuale deduse din 3 exigenţa generală de bună-credinţă. în realitate, apelul la aceste obligaţii se face în jurisprudenţă, atunci când este necesară identificarea unui temei pentru condamnarea unei manifestări contractuale de rea-credinţă. De aceea, de multe ori ar fi chiar prefe- ■ rabilă utilizarea teoriei abuzului de drept, a cărui definiţie, legată şi subsecventă celei • de bună-credinţă, poate fi mai specific utilizată în contracte2. §2. Lim itarea forţei obligatorii a contractului: intervenţia legiuitorului în contracte 86

Corelaţia dintre forţa obligatorie a contractului şi forţa legii. Intervenţia legiuitorului în contracte. Aşa cum am văzut, art. 1.270 alin. (1) C. civ. prevede: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante” . Aşadar, contractul este legea părţilor. Dar o astfel de putere o au numai contractele valabil încheiate. Cu alte cuvinte, la încheierea contractului părţile sunt obligate să respecte dispoziţiile imperative ale legii. In caz contrar, contractul este nul, fiind lipsit de efecte şi, implicit, de forţă obligatorie. Aşadar, deşi forţa contractului este comparată cu legea, el nu poate deroga de la legea imperativă3.

;i

Sub acest aspect, concurenţa dintre norma privată generată de contract şi norma : pozitivă este una dublă: a) contractul trebuie să respecte normele imperative deduse din ordinea publică şi bunele moravuri şi numai în aceste condiţii i se conferă valoare concurenţială normativă; b) utilitarismul social al zilelor noastre este martorul şi, j 1 V. Pop, Contractul, p. 517 urm., nr. 208. 2 Cu privire la abuzul de drept contractual, u. supra,

nr. 80 lit. A. Şi în dr. fr. se regăseşte această fundamentare (u. L Boyer, op. cit., nr. 243 şi doctrina şi jurisprudenţă citate acolo). 3 J.P. Chazal, De la signification du mot loi dans l'article 1734. alinéa 1er. du Code civil, op. cit., în R.T.D. civ. 2001, p. 265 urm.

122

S ;

lonuţ-Florin Popa

1

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

86

totodată, motorul unei intervenţii tot mai accentuate a legiuitorului în contracte ceea ce înseamnă că legiuitorul îşi arogă competenţa de a interveni în contracte şi, prin norme imperative, de a le modifica sau lipsi de eficacitate, deşi ele au fost valabil încheiate. O asemenea intervenţie trebuie să fie justificată însă de interese cu totul excepţionale, deoarece, în principiu, o asemenea imixtiune este incompatibilă cu regulile unui stat democratic. De regulă, legiuitorul nu intervine pentru a modifica contractele. Se ştie că legea nouă nu se aplică, în principiu, efectelor în curs ale contractului şi nici retroactiv contractelor deja executate1. Regula este prevăzută de art. 6 alin. (1) C. civ.: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”. Principiul neretroactivităţii legii civile noi se aplică tuturor contractelor încheiate sub imperiul legii vechi*2- ceea ce indică un principiu detaşat de cel al retroactivităţii: cel al supravieţuirii legii vechi, un mijloc de asigurare a securităţii circuitului civil şi de garan­ tare a libertăţii contractuale3. Efectele contractului rămân, cf. acestui principiu, guver­ nate de legea în vigoare la data încheierii lui. Astfel, aplicarea celor două principii duce la următoarele consecinţe: a) legea de la data încheierii contractului se va aplica şi în privinţa cauzelor de nulitate sau ineficacitate ale acestuia [art. 6 alin. (3) C. civ.], respectiv prescripţiilor, decăderilor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractului [art. 6 alin. (4) C. civ.]; b) legea nouă nu se va aplica nici efectelor în curs de derulare ale unui contract încheiat sub legea veche [art. 6 alin. (5) C. civ.], dar c) ea seva aplica „efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia (a legii noi - n.a.), derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsă­ torie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi" [art. 6 alin. (6) C. civ.]. Aşadar, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că legea nouă ar avea vocaţia de a se aplica efec­ telor viitoare ale contractelor4, efecte care nu au nicio legătură cu domeniile enunţate de legiuitor în textul legat citat. In cele mai frecvente cazuri, legea nouă cuprinde norme dispozitive, care nu modifică efectele contractelor în curs. Legiuitorul manifestă astfel respect faţă de contractul încheiat între părţi, ceea ce este de natură a duce la întărirea încrederii oamenilor în lege şi la certitudinea drepturilor şi obligaţiilor, con­ diţie absolut necesară pentru stabilitatea şi securitatea circuitului civil. Neintervenţia legiuitorului în contracte nu este însă o regulă absolută. Acesta poate, pentru considerente de interes public şi cu caracter excepţional, să modifice contractele în curs prin norme imperative cuprinse într-o lege nouă. O asemenea intervenţie trebuie să aibă un caracter expres. Formele principale de intervenţie a legiuitorului în contracte cu intenţia de a le modifica ar fi următoarele - unele care se ' V. Legea de punere în aplicare a Codului civil şi art. 6-8, art. 9-17 C. civ., despre aplicarea legii civile noi, precum şi numeroasele dispoziţii de punere în aplicare, care, de fapt, oglindesc principiile aplicării legii civile în timp, astfel cum acestea sunt prezentate în art. 6 C. civ. V. M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi in timp în materie civilă. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 522 urm., nr. 209 urm. J V. Terre/Simler/Lequette, p. 513, nr. 463. 4 V. şi prev. art. 102 LPfl şi concluziile doctrinei (M. Nicolae, op. c it., p. 525, nr. 213).

lonuţ-Ftorin Popa

123

86 - 87

Titlul II: Contractul civil

referă la durata contractului şi altele la executarea prestaţiilor: i. prorogarea legală a contractului constă în prelungirea forţată a existenţei sale după împlinirea termenului extinctiv stipulat de părţi [acest procedeu a fost folosit pentru prorogarea, din cinci în cinci ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere - mai ales a imo­ bilelor naţionalizate restituite foştilor proprietari şi ocupate de chiriaşi]; ii. moratoriul legal este un termen acordat de legiuitor tuturor debitorilor sau unei categorii de debitori, având ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale măsura are întotdeauna caracter temporar, fiind motivată de anumite împrejurări obiective: război, inundaţii, crize economice (e.g., prin L. conversiunii datoriilor agricole şi urbane din anul 1933, legiuitorul român a prevăzut un moratoriu legal de 15 ani pentru debitorii care, ameninţaţi fiind cu ruina din cauza crizei economice din anii 1929-1933, nu şi-au putut plăti datoriile); iii. în practica legislativă pot fi întâlnite şi alte intervenţii ale legiuitorului, constând în modificarea contractului, cum sunt: stabilirea prin norme imperative a duratei contractului, inferioară celeţ stipulată de părţi; încetarea contractelor; revizuirea întinderii prestaţiilor (chiria) etc. în fine, se pot întâlni şi intervenţii al căror caracter este discutabil din perspectiva principiilor pe care le-am dezbătut [e.g.. art. 20 alin. (1) din L. nr. 17/2014 privind unele măsuri de regle­ mentare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan (şi alte măsuri), , care prevede că legea nouă nu se aplică antecontractelor încheiate anterior, dacă acestea au fost autentificate - ceea ce aduce atingere în mod retroactiv tuturor celorlalte antecontracte încheiate anterior într-o altă formă], §3. Limitarea forţei obligatorii a contractelor: impreviziunea în contracte 87

Impreviziunea în contracte. Noţiunea. Astăzi, art. 1.271 C. civ. reglemen­ tează o excepţie de la efectul obligatoriu al contractelor care se cheamă „impreviziune”. Textul din Cod reprezintă o copie aproape fidelă a art. 6.111 PDEC şi a art. 111.-1:110 DCFR1, care se referă la schimbarea definitorie a împrejurărilor existente la data încheierii contractului. în esenţă [u. art. 1.271 alin. (2) C. civ.], executarea unui contract poate fi afectată de schimbarea împrejurărilor de la data încheierii contrac­ tului, în sensul că executarea poate deveni mai oneroasă pentru debitor sau îl poate îmbogăţi pe creditor. Asemenea variaţiuni ale circumstanţelor încheierii contractului nu pot afecta forţa sa obligatorie. De aceea, legiuitorul reia, într-o formulare distinctă - ’ cea a nominalismului contractual - principiul forţei obligatorii [u. art. 1.271 alin. (1) C. civ.]2, stipulând că părţile trebuie să îşi execute obligaţiile chiar dacă executarea acestora a devenit mai oneroasă, „fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei” . în mod excepţional, schimbarea circumstanţelor de la data încheierii contractului poate genera o scuză pentru neexe' V. com. sub art. 111.-1:110 DCFR (Variation or termination by court on a change of circumstances). Bar/Clive, DCFR, v. I, p. 710; care preia art. 6.111 PDEC (Change of circumstances), în Rouhette/Lamberterie/Tallon/V/itz, p. 284; la rândul său, acest text este preluat parţial din art. 6.2.1-6.2.3 din P. UNIDROIT. Comentariile pe marginea acestor texte (u„ în special, E. McKendrick, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 715 urm.) reprezintă o sursă importantă de înţelegere a textelor din Codul nostru. J V. E. McKendrick. în Vogenauer/Kleinheisterkamp. p. 715 urm.

124

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

87

cutarea contractului. Dacă un eveniment neavut în vedere de părţi la data încheierii contractului afectează serios echilibrul contractual, ne aflăm în ipoteza impreviziunii contractuale sau a hardship-ului (cum este numit în dreptul comparat), o cauză care permite părţilor să solicite adaptarea contractului sau încetarea acestuia. Pentru o corectă înţelegere a acestei noţiuni este necesar să avem în vedere situaţiile care intră în sfera impreviziunii -schimbările excepţionale ale împrejurărilor [cf. art. 1.271 alin. (1) şi (2) C. civ.], condiţiile impreviziunii [cf. art. 1.271 alin. (3) C. civ.] şi efectele invocării acesteia [cf. art. 1.271 alin. (2) C. civ.]. A n terio r intrării în vigoare a noului C . c iv .1, analiza dr. com parat atesta situaţia relativ izolată a dr. privat rom ân în peisajul dreptului continental. El urma exem plul izolat al dr. fr.1 2, în tim p ce m ajoritatea sistem elor moderne de drept adm iteau revizuirea judiciară a contractelor pentru im previziune3. Mai cu seam ă, ne reţine atenţia tradiţia extrem de bogată a dreptului german în această privinţă, unde teza im previziunii a fost adm isă încă din perioada interbelică4, şi astăzi, reglementarea uniform ă a im previziunii ca şi cauză de revizuire ju diciară în P. U N ID R O IT (art. 6 .2 .1 -6 .2 .3 ). în P D EC (art. 6.111), în D C FR (art. 111.-1:110). A ceastă realitate legislativă a fost precedată de mai m ulte d iscuţii în literatura de specialitate5 şi de o jurisprudenţă naţională extrem de con tradicto rie6, in susţinerea adoptării tezelor im previziunii au fost invocate num eroase argum ente: clauza rebus sic stantibus este subînţeleasă (i.e. părţile s-au obligat sub condiţia sub în ţeleasă că situaţia econom ică existentă în m om entul încheierii contractului se va m enţine aceeaşi pe toată durata executării lu i)7 - în con clu zie, se poate spu ne că revizuirea judiciară a

1 L. Pop. op. cit., pp. 69-71: G. Giurcă (I). Gh. Beleiu (II), loc. cit., pp. 29-36; I. Albu, Probleme actuale priuind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în Dreptul nr. 1/994. pp. 44-54; I. Albu, A. Man. Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile ..pacta sunt servanda" şi „rebus sic stantibus", în Dreptul nr. 2/1996, pp. 20-27; C. E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Hamangiu, Bucureşti. 2006; Pop, Contractul, p. 532 urm., nr. 214; ptr. dr. fr„ care până recent a avut o evoluţie comună celui românesc, v., e.g.. Ph. Stoffel-Munck, Regards sur la théorie de l'imprévision. Vers une souplesse contractuelle en droit privé contemporain. P.U. d'Aix-Marseille, Faculté de droit et de sciences politiques, 1994; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette. op. c il., p. 428 urm., nr. 441 urm. 1 Ptr. care se reclamă, de asemenea, revizuirea legislativă (v. D. Talion, La révision pour imprévision au regard des renseignements récents du droit comparé. în Droit et vie des affaires. Éludes à la mémoire d'Alain Sayag, Litec, Paris, 1997, p. 403 urm.). 3 Modelul internaţional în materie a fost ptr. mult timp art. 6.2.1-6.2.3 din P. UNIDROIT. care prevedeau revizuirea sau obligaţia de renegociere în temeiul unei clauze de hardship subînţelese în toate contractele în care nu a fost exclusă ipoteza de hardship. Modelul a fost preluat apoi de PDEC (art. 6.111) şi, în fine, de art. III.-1.110 DCFR (Variation or termination by court on a change of circumstances). Ptr. dr. comparat, v. Bar/Clive, D C FR, v. I. p. 716 urm. 4 V. R. Zimmermann, The New Qerman Law o f Obligations. Historical and Comparative Perspectives, Oxford University Press, 2005, p. 45 urm. V. L. Pop, op. cit., p. 70 urm.; M.E. Burzo, Efecte ale devalorizării monetare in raporturile juridice patrimoniale, teză de doctorat, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, p. 48 urm.; D. R. Răducanu, Reactualizarea creanţelor ca urmare a fluctuaţiilor monetare, în Dreptul nr. 8/2003, p. 48 urm.; E. Chelaru, Forţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti, în Dreptul nr. 9/2003, p. 60 urm.; C.E. Zam şa. op. cit., p. 171 urm.; Pop, Contractul, p. 535 urm. 6 V. jurisprudenţă citată şi comentată de C.E. Zamşa, op. cit., p. 239 urm. Ptr. partea contradictorie, u. comentariile critice ale autorului de la p. 242 urm., nr. 182. 1 V. B. Starck, op. cit.,p. 479; A. W eill, Fr. Terré, op. cit., pp. 406-408; I. Albu, A. Man, op. cil., p. 22.

lonuţ-Florin Popa

125

87

Titlul II: Contractul civil contractelor „corespunde voinţei prezum ate a părţilor con tractan te1; toate contractele trebuie executate cu bună-credinţă şi în conform itate cu echitatea

(v. art. 970 V .C . civ.), or, solicitarea unei executări a contractului care a devenit ruinătoare pentru cealaltă parte este contrară bunei-credinţe şi e ch i­ tăţii sau reprezintă un abuz de drept; obligarea debitorului la executarea unei prestaţii devenite exagerat de oneroasă ar avea ca efect îmbogăţirea fără cauză ju stă a creditorului: în fine, îm prejurările care determină dezechilibrul grav dintre prestaţiile părţilor, fiind obiective, imprevizibile, inevitabile şi externe faţă de voinţa părţilor, pot fi asim ilate forţei majore, cu efect liberator pentru debitor. îm potriva im previziunii au fost utilizate argum ente la fel de n um e­ roase (inspirate, în mod evident, din soluţiile dr. fr. în m aterie1 2): existenţa clauzei subîn ţelese rebus sic stantibus este neconformă cu realitatea, deoa­ rece, încheind contracte cu executare succesivă sau afectate de un term en de executare, în lipsa unor clauze de indexare sau de revizuire, părţile con sim t să-şi asum e riscurile acestor fluctuaţii: buna-credinţă şi echitatea su n t reguli sau principii de interpretare a clauzelor îndoielnice sau de com pletare a lacunelor contractului, de unde se deduce că judecătorul nu poate recurge la aceste principii în prezenţa clauzelor exprese, clare şi precise prin care părţile au stabilit prestaţiile la care se obligă şi întinderea lor; în aceeaşi linie de gândire, cererea creditorului pentru obligarea debitorului contractual la exe­ cutarea contractului valabil încheiat nu este un abuz de drept, deoarece co n ­ venţiile au putere de lege între părţi şi trebuie executate aşa cum s-a co n ­ venit, potrivit principiului pacta sunt servando : nici conceptul de forţă majoră nu poate fi invocat, deoarece aceasta are ca efect o im posibilitate absolută de executare a contractului, or, im previziunea se referă la o mare sau foarte mare dificultate de executare, dar nu la im posibilitate; în fine, avantajele econom ice pe care le obţine o parte ca urmare a dezechilibrului survenit între prestaţiile sale şi prestaţiile celeilalte părţi nu pot constitui o îm bogăţire fără ju stă cauză, deoarece ele îşi au cauza ju stă în contractul respectiv şi în forţa sa obligatorie. M ultă vrem e, doctrina juridică şl practica judiciară din ţara noastră au considerat că

instanţele de judecată

nu sunt com petente să pronunţe

revizuirea contractelor pe m otiv de im prevlzlune. Con cep ţia avea la bază

principiul nominalismului monetar, cf. căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschim bată, chiar dacă puterea lor de cum părare s-a m odificat până la scadenţa datoriei; debitorul este obligat, aşadar, să

1 V. I. fllbu, Pi. Man,op. cit.,p. 23. Menţionăm faptul că principiul nominalismului monetar este tolerat implicit de CJUE (u. C. Bîrsan, Principiul nominalismului monefar şi impreviziunea în contractul de

împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în RRDP nr. 5/2014, p. 33 urm., precum şi Hotărârea CJUE. 30 aprilie 2014, cazul nr. 26/13). 2 Ptr. sinteză, u. Ph. Stoffel-Munck, Regard sur la théorie de l'imprévision, P.U. d’flix-Marseille, Aix-Marseitte, 1994; B. Starck, op. cit., pp. 480-481, unde în mod constant s-a reţinut inaplicabilitatea în materie civilă a impreviziunii monetare. Hotărârea fondatoare a jurisprudenţei civile în această direcţie este hotărârea Curţii de casaţie fr. în affaire Canal de Crapone (Cass. fr. civ., 6 martie 1876, în Les Qrands arrêts de la jurisprudence civile, op. cit., t. 2, p. 123 urm.). Ştim că, de mai bine de un secol, jurisprudenţa civilă fr. a mers netulburată în exact aceeaşi direcţie. Recent, o soluţie a instanţei supreme fr. a trezit anumite suspiciuni legate de consecvenţa aplicării principiului, instanţa sugerând existenţa unei îndatoriri generale de renegociere în cazul schimbării circumstanţelor economice de la data încheierii contractului - Cass. fr. 1 civ., 16 martie 2004, cu nota de D. Mazeaud, în Rec. Dalloz, 2004, p. 1754; cu nofă de J. Ghestin în JCPer.; 2 0 0 4 ,1, p. 173; cu notă d e j. Mestre şl B. Fages, în R.T.D. civ.2004, p. 290 urm.

126

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

87 - 88

plătească numai suma nominalizată în contract1. Deşi anumiţi autori au susţinut necesitatea aplicării impreviziunii la anumite situaţii1 2 (în primul rând, contractelor cu executare succesivă, cum sunt: contractul de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, contractul de închiriere încheiat pe o durată mai îndelungată şi contractul de rentă viageră3, datoriilor de valoare4), cu anumite excepţii, opinia majoritară era în sensul inaplicabilităţii posibilităţii de revizuire judiciară a contractului pentru impreviziune. Schimbarea excepţională a împrejurărilor. Pentru înţelegerea corectă a 88 noţiunii de impreviziune, sunt de făcut câteva precizări. Obligaţiile părţilor, rezultate din contracte cu titlu oneros5 care presupun executarea în timp, pot fi afectate de împrejurări diverse. Poate fi vorba de: a) schimbarea unor condiţii economice (e .g ., survenirea inflaţiei face ca plata ratelor din preţ datorate creditorului-vânzător să fie derizorie); b) schimbările politice sau sociale care antrenează schimbări economice (e.g.. survenirea unei crize politice în Orientul Mijlociu antrenează creşterea preţului petrolului şi, ca o consecinţă, creşterea costurilor transportului pe care debitorul trebuie să îl efectueze); c) schimbările legislative, care pot antrena şi ele o modificare a prestaţiilor asumate (e.g., o modificare legislativă impune plata unor taxe de import sau obţinerea unor aprobări speciale pentru importarea unui produs sau chiar interzi­ cerea comercializării lui, astfel încât cumpărătorul se vede lipsit de beneficiul pe care îl aştepta de pe urma contractului, deoarece nu mai poate utiliza marfa cumpărată şi pe care dorea să o comercializeze). Toate aceste împrejurări pot constitui, cu titlu excepţional, temeiuri pentru invocarea impreviziunii (infra, nr. 89). Schimbarea împrejurărilor de la data încheierii contractului trebuie să presupună un caracter excepţional (e.g., astăzi nu se mai poate susţine că izbucnirea unui război în Orientul Mijlociu are un asemenea caracter, însă izbucnirea unuia în Europa are un caracter excepţional) şi trebuie să afecteze echilibrul contractual. Pentru ca această din urmă condiţie să fie îndeplinită, trebuie să avem în vedere aspectele indicate de legiuitor [art. 1.271 alin. (1) şi (2) C. civ.] ca indicii ale dezechilibrului: a) creşterea cos­ turilor executării indică ipoteza în care, faţă de momentul încheierii contractului, debitorul trebuie să efectueze cheltuieli disproporţionate pentru a executa contractul (e.g., închiderea Canalului Suez în anul 1956 de către autorităţile egiptene a generat o schimbare radicală a traseului transportatorilor de marfă către India şi o creştere 1V. I. fllbu, op. cit., pp. 46-47. 2 Ibidem, pp. 48-49: C . Ciurcă (I), C h. Beleiu (II), loc. cit., pp. 29-36; B. Diamant, V. Luncean, notă (critică) la dec. civ. nr. 730/994 a C. Ap. Alba. în Dreptul nr. 8/1995. pp. 93-95; I. Albu. A. Man, op. cit., pp. 23-26; L. Pop, op. c it., p. 71. 3 V. I. Albu, op. cit., p. 48. 4 V. Pop, Contractul, p. 536 urm. Apreciem că în mod greşit unii autori pun în discuţie problema impreviziunii în legătură cu prestaţiile pe care le datorează o parte a unui raport obligaţional născut dintr-o faptă licita sau ilicită. în acest sens, u. G. Giurcă (I), Gh. Beleiu (II), Teoria impreviziunii - rebus sic slanlibus - in dreptul civil. în Dreptul nr. 10-11/1993, pp. 29-36. Atunci când raportul obligaţional se naşte dintr-o faptă licită sau ilicită, întinderea obligaţiei debitorului se stabileşte de instanţa de judecată în funcţie de momentul introducerii acţiunii de către creditor ori. după caz, ţinând cont de valoarea prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă.

lonuţ-FIorln Popa

127

88

Titlul II: Contractul civil

» !

semnificativă a costurilor livrării1; asemenea efect poate genera şi izbucnirea unui război civil în Sudan, care ar face riscant transportul prin Marea Roşie*2); b) scăderea valorii contraprestaţiei -indică ipoteza în care schimbarea împrejurărilor diminuează ; într-o asemenea măsură prestaţiile primite de către una dintre părţi, încât o lipseşte de interesul care a animat-o la încheierea contractului3 (e.g., survenirea unei prohibiţii de import al unor produse lipseşte de interes partea care le-a achiziţionat în vederea i, exportului lor în acea ţară); c) legiuitorul român a adăugat un element propriu la cele ) preluate din PDEC: schimbarea împrejurărilor trebuie să facă vădit injustă obligarea *; debitorului la executarea obligaţiei [u. art. 1.271 alin. (2) C. civ.]4. După cum se poate Ş observa, elementul suplimentar nu aduce mai multe lămuriri - instanţa va aprecia ce reprezintă injust şi ce nu, raportat la circumstanţele particulare ale speţei sau poate intenţia legiuitorului este în sensul introducerii unui element subiectiv în aprecierea ■ /lards/iip-ulul, cum ar fi încălcarea exigenţei de bună-credinţă contractuală. în fin e," i raportat la aceleaşi condiţii, trebuie să subliniem că impreviziunea presupune analiza ; dezechilibrului numai cu privire la prestaţiile care au rămas de executat, fără a putea Ti ; legat de obligaţiile deja executate5 îm prejurările m enţionate apropie im previziunea de forţa m ajoră, tradusă în plan contractual prin imposibilitatea fortuită de executare [art. 1.557 şi art. 1.634 C . civ.]. în principiu, deşi cele două noţiuni rămân diferite la nivelul remediilor (im posibilitatea fortuită antrenează o încetare de drept a con trac­ tului, dacă are un caracter absolut, şi remediile obişnuite pentru neexecutare, dacă are un caracter relativ, pe când hardship-ul antrenează renegocierea sau adaptarea/încetarea judiciară a contractului), realitatea este că procedura

hardship- ului poate fi utilizată şi pentru cazuri de im posibilitate fortuită de executare6. E.g., izbucnirea unui război civil în U craina care provoacă o destabilizare a relaţiilor contractuale între resortisanţii din această ţară şi cei români reprezintă un temei de fapt atât pentru forţa m ajoră, cât şi pentru im previziune. într-o asemenea situaţie, trebuie să admitem că părţile au un

drept de opţiune între dispoziţiile care reglementează im previziunea, respectiv cele care reglementează imposibilitatea fortuită de executare7.

Im previziunea are semnificaţia unei leziuni a posteriori. To tu şi, impre­ viziunea se deosebeşte de leziunea-viciu de consim ţăm ânt (art. 1.221-1.224 C . c iv.). Cea din urmă constă în paguba suferită de una dintre părţile contrac­ tului sinalagm atic, cu titlu oneros şi com utativ, datorită dezechilibrului de valoare dintre prestaţiile părţilor, dezechilibru existent în mom entul încheierii contractului8, în timp ce impreviziunea se referă la evenim ente survenite ulterior încheierii contractului.

' Adesea dat ca exemplu, v. E. McKendrick, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 717. 2 V. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p.65, nr. 114. 3 Zweckstörungen, în dr. german (u. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 66, nr. 117). 4 Condiţia se regăseşte însă în art. 111.-1:110 par. 2 DCFR (manifestly unjust, ptr. comentarii,

u. Bar/Clive, D CfR , v. I, p. 713). 5 V. E. McKendrick, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 718, nr. 4. 6 Ibidem, p. 715 urm. 7 Ibidem, p. 713. nr. 7 8 Desigur că este vorba doar de o formulă de exprimare.

128

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

89

Condiţiile impreviziunii. Legiuitorul, urmând acelaşi model de drept comparat, 89 reglementează relativ detaliat care sunt condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune1, în art. 1.271 alin. (3) C. civ.: A . Posterioritatea: „schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea con­ tractului". Aşadar, este necesar ca evenimentul care generează dezechilibrul presta­ ţiilor să fi intervenit după încheierea contractului. Dacă el se produsese deja la data încheierii contractului, nu mai avem de a face cu impreviziunea, ci cu imposibilitatea iniţială de executare, care face astăzi obiectul unei reglementări diferite*2; B. Im previzibilitatea: „schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului". Este esenţial de precizat că imprevizibilitatea la care se referă acest text legal este una „rezonabilă” , adică, într-o anumită măsură, relativă, şi nu una absolută (nimic nu se opune însă ca ea să fie absolută, deoarece, aşa cum am arătat, procedura impreviziunii poate fi invocată şi pentru imposibilitatea fortuită de executare)3. Pe de altă parte, dacă părţile au prevăzut posibilitatea survenirii ris­ cului de impreviziune, înseamnă că ori şi-au asumat această consecinţă a contractului, ori au prevăzut o clauză de hardship care să rezolve chestiunea dezechilibrului sub­ secvent al prestaţiilor dintre părţi; Fără îndoială că părţile co n tractan te, prin acordul lor de voinţe, pot să intervină şi să reechilibreze con tractul prin încheierea unei convenţii de adap­ tare a acestuia la noile condiţii4. Şi mai m ult, ele pot anticipa im previziunea, ca m ăsură de prevedere, prin clau zele stip u late în cup rin sul con tractului sau prin convenţii distincte.

Clauzele de indexare

su n t valabile deoarece ele

con stituie o expresie a libertăţii con tractuale. Prin indexare se înţelege core­ larea unei valori econom ice cu o altă valoare econo m ică în vederea m enţinerii în tim p a valorii reale a obligaţiilor co n tra ctu a le . Indicii econom ici de indexare care se stabilesc în asem enea clau ze su n t: cu rsu l la z i al unei m onede străine, preţul la zl ai unor bunuri sau servicii de prim ă necesitate (pâine, carne, transport pe calea ferată), preţul m etalelor preţioase etc. - toate p resup use de părţi a fi mai stabile. în cazul stipulărli clau zelo r de indexare, acestea ope­ rează im ediat, restabiiindu-se autom at echilibrul prestaţiilor pecuniare. Pe lângă aceste clau ze, părţile co n tractan te au la d isp o ziţie şi un alt m ijloc

' Condiţiile sunt similare celor prevăzute în art. 6.2.2 din P. U N IDROIT. 2 Este vorba de art. 1.227 C . civ., c[. căruia: „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege de prevede altfel”. C[. art. 1.351 alin. (2) C. civ.: „Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”. V. infra, nr. 276 urm., despre forţa majoră. 4 în comerţul internaţional sunt extrem de răspândite asemenea clauze. Adesea, clauzele de consolidare valutară au tocmai rolul de a feri pe cel care primeşte plata de riscul devalorizării monedei de plată prin raportare la o monedă sau la un grup de monede considerate mai stabile. Alteori se utilizează chiar clauzele de indexare, care presupun o modificare automată a preţului prin raportare la anumiţi indici externi contractului (rata inflaţiei, dobânda băncii centrale etc.). V. L. Boyer, op. cit., nr. 248.

lonuţ-Florin Popa

129

89

T it lu l II: C o n t r a c t u l civ il

m

ju ridic preventiv pentru a se apăra îm potriva consecinţelor im previziunii:

clauzele de h a r d s h ip 1, prin care părţile îşi asum ă renegocierea con tractului în ipoteza schim bării excepţionale a circum stanţelor de la data încheierii c o n ­ tractului şi, eventual, stabilesc rolul instanţei/arbitrului în ipoteza eşecu lu i negocierilor. în sens larg, această clauză face parte din categoria clau ze lo r de

revizuire, care au ca efect doar obligaţia părţilor de a reexam ina con tractul la anum ite intervale de tim p şi a proceda, prin acordul lor de voinţe, la readap­ tarea lui, atunci când e ste necesar. în toate cazurile în care revizuirea prestaţiilor părţilor este rezultatul unei clau ze con tractuale care prevede atât evenim entul im previzibil care generează efecte, cât şi maniera în care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiu n ea im previziunii este pe deplin soluţionată în virtutea acestei clau ze. De aceea, într-o atare ipoteză, nici m ăcar nu ne găsim în tr-o ipoteză de im previziune, din m om ent ce părţile au prevăzut evenim entul care poate genera dezechilibrul prestaţiilor şi au indicat şi remediile acestuia. în realitate, în tr-o asem enea situaţie suntem chiar în cazu l aplicării directe şi concrete a principiului forţei obligatorii a con tractului, care se m anifestă prin

______

C. Neasumarea riscului: subsecventă şi complementară condiţiei anterioare este cerinţa prevăzută de legiuitor ca debitorul să nu-şi fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată considera în mod rezonabil că şi-a asumat un ase-, menea risc. în realitate, legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează: a) într-una dintre acestea, debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil (e.g., s-a prevăzut în contract că intervenţia unui anumit eveniment nu va produce niciun efect asupra contractului sau au fost nominalizate cauzele care nu generează modificarea contractului, între care se regăseşte şi ipoteza hardship-ului, sau, mai mult, debitorul şi-a asumat şi răspunderea pentru forţă majoră); b) în a doua ipoteză, asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a contractului (f.e. în cazul în care judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii contractului că debitorul a înţeles să îşi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil şi să execute contractul şi în acele condiţii):

>

chiar acea clauză.

D. încercarea de negociere: în sfârşit, pentru ca impreviziunea să opereze, este necesar ca debitorul să fi încercat, „într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, nego­ cierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului". Este vorba de o consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi cooperare contractuală, deduse din chiar principiul forţei “ obligatorii. Astfel, se poate considera că debitorul are îndatorirea de a-l notifica pe creditor cu privire la survenirea evenimentului imprevizibil1 2 şi pe aceea de a încerca o soluţionare amiabilă, pe calea negocierii, a reechilibrării contractului afectat de cauza de impreviziune. Este vorba de o obligaţie de negociere care trebuie calificată ca o'aj 1 V. B. Starck, op. cit., p. 477: Terre/Simler/Lequette, p. 436, nr. 449: L Boyer, op. cit., nr. 249. Clauzele de hardship se bucură de o utilizare pe scară largă în materie de comerţ internaţional (v. M. Almeida Prado, Le hardship dans le droit du commerce international, Bruylant-FEC, Bruxelles, 2003, p. 129 urm.). 2 După modelul imposibilităţii fortuite de executare - u. art. 1.634 alin. (5) C. civ. şi infra, nr. 171, despre imposibilitatea fortuită de executare.

130

Ionuţ-Florin Popa

Capitolul II: Principiul forţei obligatorii a contractului

89 - 90

obligaţie de mijloace - debitorul trebuie să depună toate diligenţele pentru a ajunge la un rezultat. în lipsa atingerii acestui rezultat se pot produce efectele judiciare ale impreviziunii. Lipsa încercării de negociere este alăturată de legiuitor condiţiilor impreviziunii, deşi ea reprezintă un aspect care ţine de efecte, motiv pentru care alte sisteme o alătură urmărilor1. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că a urmat exemplul DCFR în acest sens2. Efectele impreviziunii. Efectele impreviziunii sunt, de asemenea, reglementate 90 expres în cadrul definiţiei date de legiuitor impreviziunii, în art. 1.271 alin. (2) lit. a) şi b) C. civ. în principiu, în cazul survenirii impreviziunii, părţile ar trebui să treacă la negociere [cerinţele prevăzute de art. 1.271 alin. (3) C. civ.] şi numai în cazul eşecului acesteia judecătorul poate, la sesizarea oricărei părţi (este de presupus însă că cererea va aparţine debitorului), să dispună3: A. „adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pier­ derile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor”. Această adaptare a con­ tractului se poate materializa în ajustarea unor prestaţii contractuale sau modalităţi de executare, astfel încât să se restabilească o proporţie rezonabilă între drepturile şi obligaţiile părţilor. Este vorba de lipsirea eventuală de efecte a unor clauze contrac­ tuale, în vederea restabilirii echilibrului contractual; B. „încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte” . în esenţă, dacă dezideratul salvgardării contractului nu se poate realiza pe calea adaptării sale deoarece ar genera o situaţie injustă pentru cel puţin una dintre părţi, atunci judecătorul poate decide încetarea contractului în condiţiile stabilite de el astfel încât să genereze un prejudiciu cât mai mic pentru părţi. Este vorba de o încetare cu efecte pentru viitor. In această privinţă, intervenţionismul judecătorului aseamănă şi deose­ beşte, în acelaşi timp, impreviziunea de imposibilitatea fortuită de executare. Aceasta din urmă operează, în principiu, automat, dar, dacă este relativă sau temporară, poate face obiectul constatării judiciare în vederea aplicării unui remediu pentru neexecutare4.*V .

V., în special, art. 6.2,3 din P. U N IDR01T (u. com. E. McKendrick, în Vogenauer/KIeinheisterkamp,

^V. art. 111.-1:110 par. 3 lit. d DCFR (u. com. şi justificare, Bar/Clive, DCFR, v. I, p. 715). V. A. Lisievici, Clauza de impreviziune, în Dreptul nr. 6/2010, p. 103; D. Dobrev, 0 cutie a Pandorei în noul Cod civil - Impreviziunea, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, ed. a 2-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 153 urm.: G. Viorel, L.A. Viorel, Configuraţia impreviziunii în Codul civil, în Dreptul nr. 2/2012, p. 30 urm. V. art. 1.557 C. civ., privind imposibilitatea fortuită de executare, precum şi, infra, nr. 171 urm.

lonuţ-Florin Popa

131

91

Capitolul III. Efectele contractului faţă de terţi §1. Relativitatea efectelor contractului faţă de terţi §1.1. Principiul relativităţii 91

Noţiunea de relativitate a efectelor contractului. Relativitatea efectelor contractului este o urmare firească a forţei obligatorii a acestuia, reglementată de art. 1.270 alin. (1) C. civ. („Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”). încheierea unui contract generează un raport juridic contractual între persoanele care l-au încheiat. între acestea devine aplicabil principiul forţei obligatorii. Efectele contractului nu se produc însă decât între părţi, adică între persoanele care au consimţit la încheierea sa. Restul persoanelor nu sunt legate de contract, în sensul că naşterea raportului contractual nu generează drepturi şi obligaţii în favoarea sau în sarcina lor. De aceea, se spune că în raporturile cu terţii contractul este relativ, în sensul că terţii faţă de contract nu sunt legaţi obligaţional de contract (principiul relativităţii). De aici nu se poate deduce însă că terţii nu sunt ţinuţi să respecte situaţia juridică generată de contract. Dimpotrivă, această realitate juridică trebuie respectată de persoanele care au cunoştinţă de ea (principiul opozabilităţii). Formularea primară a relativităţii aparţine glosatorilor m edievali1: res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest. Principiul a fost preluat în toate reglementările moderne*2, ceea ce înseamnă că actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze şi nici să profite altor persoane. în formulările contemporane ale acestui principiu s-a produs însă o adaptare a sa. în primul rând, portanţa sa a fost redusă la prohibirea extinderii efectelor obligatorii ale contractului asupra terţilor - din contract nu pot să rezulte obligaţii decât pentru părţile acestuia, nu şi pentru terţi3 (regulă de la care s-au consacrat, astfel cum vom vedea, mai m ulte excepţii). în al doilea rând, constatându-se că a devenit tradiţională posibilitatea naşterii dintr-un contract a unor drepturi în favoarea terţilor (mai cu seamă în ipoteza stipulaţiei pentru altul), chiar legiuitorul a ajuns să considere că extinderea efectelor contractului asupra terţilor poate fi admisă dacă ea priveşte naşlerea unor drepturi în favoarea acestora. De regulă însă, această extensie a principiului este subordonată aprecierii terţilor, care pot să accepte sau să refuze naşterea dreptului în propriul lor patrimoniu. Formularea legală actuală se regăseşte în art. 1.440 C . civ. Q. şi în art. 1.165 din Proiectul Catala.

' Regula era absolută în dr. roman. Dr. modern a creat posibilitatea excepţiilor active (la nivelul drepturilor născute direct în favoarea terţilor). V. Zimmermann, p. 34 urm. 2 Principiul se regăseşte chiar şi în common law sub noţiunea de privity of contract doctrine (v. Chitty on Contracts, v. I, nr. 18-001 urm., p. 1073 urm.). 3 Ptr. dr. german, v. R. Kotz, Rights of Third Parties, op. cit., p. 211; principiul este asociat reglementării din art. 328 BGB, privind stipulaţia ptr. altul. V .C. Griineberg, în Palandt, p. 571; Markesinis/Unberath/Johnston, p. 186.

132

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

91 - 9 2

Ţinând seama de aceste constatări, legiuitorul român a oferit următoarea definiţie a relativităţii efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1.280 C. civ.). Astfel, potrivit principiului relati­ vităţii efectelor contractului, un contract valabil încheiat produce efecte numai între părţile contractante, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aşadar, nimeni nu poate deveni creditor sau debitor printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consim­ ţământul. Excepţiile de la aplicarea principiului în sensul naşterii de drepturi sau obli­ gaţii nu sunt permise decât în condiţiile admise de lege. Domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contractului. 92 Pentru a lămuri care este portanţa principiului relativităţii efectelor contractului, tre­ buie să stabilim care sunt efectele la care se referă art. 1.280 C. civ. (domeniul obiectiv) si care sunt persoanele cărora li se aplică aceste efecte (domeniul subiectiv). A. Domeniul obiectiv al relativităţii efectelor contractului. în primul rând, trebuie să observăm că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, acesta dă naştere la obligaţii în sarcina părţilor. în temeiul aceluiaşi principiu, debitorul se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva1: în acest sens, efectul obligatoriu se rezumă la categoria părţilor. Nicidecum conţinutul obligaţional al contractului nu îşi va produce efectele faţă de terţi decât dacă legiuitorul, în mod excepţional, prevede expres un asemenea efect. Pe lângă efectul primar determinat mai sus, contractul generează şi alte efecte. fără un conţinut propriu-zis obligaţional1 2, cum sunt cele legate de transferul sau constituirea unui drept real3, de crearea unei societăţi, de recunoaşterea calităţii de reprezentant4. Aceste alte efecte ale contractului constituie, în drept, fundamentul principiului opozabilităţii efectelor contractului, pe care legiuitorul a ales să-l regle­ menteze distinct în art. 1.281 C. civ. Astfel, contractul se impune părţilor ca forţă obligatorie care dă naştere la drepturi şi obligaţii şi el se impune terţilor ca realitate obiectivă care trebuie respectată5. Din această distincţie va rezulta şi o diferenţă de regim juridic al răspunderilor angajate pentru violarea contractului: în cazul în care contractul nu este respectat de către una dintre părţi, se vor aplica remediile pentru neexecutarea contractului, în timp ce violarea contractului de către terţi, cu sensul de nerespectare de către aceştia a realităţii obiective generate de acest contract, atrage angajarea răspunderii delictuale a terţului. 1 V. G. Marty, P. Raynaud, nr. 246 urm., nr. 260 urm.: P. Ancei, Force obligatoire et contenu obligationnel du contrat, op. cit.,p. 779 urm.; P. Vasilescu, op. cit., în special p. 219 urm. 2 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck.p. 396. nr. 789; P. Ancei, op. cit., p. 780 urm.; Pop, Contractul, P- 557, nr. 224. 3 V. L. Boyer, op. cit., nr. 283. 4 Persoana care are calitatea de reprezentant poate să acţioneze în numele reprezentatului. Efectele obligatorii se vor produce în persoana reprezentatului. Puterea de reprezentare generată de contractul de mandat la data încheierii contractului (când se realizează epuizarea efectului obligatoriu primar) constituie o realitate obiectivă care trebuie recunoscută de terţi. 3 V. Ghestin/Jamin/Billiau. Les elfets du contrat, p. 368, p. 374, nr. 324 urm.: Terre/Simler/Lequette, P- 542, nr. 483; Pop. Contractul, p. 558 urm.

lonuj-Florin Popa

133

92

Titlul II: Contractul,civil

în sfârşit, trebuie să mai arătăm că efectele obligatorii ale contractului (adică principiul efectului obligatoriu al contractului) se pot extinde şi asupra terţilor prinzi intermediul ratificării. Astfel, convenţia încheiată fără putere de reprezentare pe . seama unui terţ poate fi ratificată de acesta [art. 1.311-1.312 C. civ.], vânzarea bunului altuia poate fi ratificată de către adevăratul proprietar [art. 1.683 alin. (2) şi (3)| C. civ.], caz în care efectele obligatorii se extind şi asupra acestuia (de fapt, terţul devine parte în acest contract ratificat). în lipsa ratificării, efectele contractului încheiat pe seama sa nu se mai produc - adică efectele obligatorii ale acestui contract îi sunt inopozabile'. B. Domeniul subiectiv al relativităţii efectelor contractului. Circumscrierea acestui domeniu presupune determinarea persoanelor implicate în relativitatea efectelor contractului1 2. De aceea, este necesar să explicăm conţinutul noţiunilor de părţi contractante, terţi propriu-zişi şi succesori în drepturi ai părţilor avânzi-cauză. Circumscrierea exactă a acestor noţiuni este indispensabilă atât pentru înţelegerea problemei excepţiilor de la principiul relativităţii efectelor contractului, cât (1 şi pentru a înţelege semnificaţia opozabilităţii şi inopozabilităţii acestuia faţă de terţi. De aceea, în doctrină se distinge între: a) părţile contractante: pentru identificarea calităţii de parte se reţine, îndeobşte, condiţia ca aceasta să îşi dea consimţământul într-o formă sau alta3 la încheierea contractului sau să adere ulterior la contractul în curs. Regula poate fi reţinută doar cu valoare principială, uneori efectele obligatorii ale contractului extinzându-se şi asupra persoanelor care nu şi-au dat consimţământul la producerea efectelor acestuia asupra lor4. în determinarea persoanelor care pot avea calitatea de parte, trebuie să utilizăm un criteriu dinamic5, reţinând că cercul persoanelor care şi-au dat iniţial consimţământul la încheierea contractului poate fi modificat în desfăşurarea contractului6. Au, astfel, calitatea de părţi: i. p ă rţile o rig in a re - persoa1V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck. p. 396, nr. 789, p, 396, nr. 790. 1 V. P. Vasilescu, op. cit., p. 226 urm.: I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 26 urm.: Pop, Contractul, p. 563 urm. 3 V. Chestin/Jamin/Billiau. Les effets du contrat, nr. 564 urm.: J. Ghestin, Nouvelles propositions pour un renouvellement de la distinction des parties et des tiers, în R.T.D. civ. 1994. p. 777 urm.; C. Thibierge-Guelfucci, De l'élargissement de la notion de partie au contrat à l'élargissement de la portée du principe de l'effet relatif, în R.T.D. civ. 1994, p. 275 urm.: în doctrina română, v. P. Vasilescu, op, cit., p. 115: ptr. critica acestei soluţii (critică bazată pe existenţa excepţiilor, însă şi nu pe validitatea de principiu â, teoriei), v. J. L. Aubert, A propos d'une distinction renouvelée des parties et des tiers, în R.T.D. civ. 1993, p. 263 urm. " De aceea, poate că este mai corect să ajustăm acest principiu după imaginea pe care astăzi i-a dat-o legiuitorul, în sensul că efectele obligatorii ale contractului se produc faţă de persoanele care şi-au dat consimţământul ca aceste efecte să se producă în persoana lor sau cu privire la care legea prevede producerea acestui efect (în acest sens, v. C. Thibierge-Guelfucci, De l'élargissement de la notion de partie au contrat... à l'extension de la portée du principe de l'effet relatif, loc. cit., p. 275 urm.). 5 V. Terré/Simler/Lequette. p. 544. nr. 487; Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck.p. 396, nr. 789; Pop, Contractul, p. 563 urm. 6 în funcţie de acest criteriu dinamic, în doctrină se procedează adesea la clasificarea părţilor în: părţi originare, primare sau iniţiale (care şi-au dat expres consimţământul la încheierea contractului) şi părţi derivate, devenite sau survenite (care au devenit părţi acceptând ca efectele contractului să se producă şi faţă de acestea). V., în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., p. 117 urm.; 1. Deleanu, op. cit., p. 26; Pop, Contractul, p. 564.

134

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

92

nele fizice şi juridice care şi-au dat consimţământul, personal şi direct sau prin repre­ zentant1, la încheierea contractului: faţă de ele se produc efectele contractului, cf. clauzelor stabilite prin acordul lor de voinţe [e.g., persoanele care au semnat con­ tractul de vânzare, schimb etc.]; ii. r a tific a n ţii - persoanele care, prin intermediul ratificării, au devenit părţi la o anumită convenţie încheiată fără puterea de repre­ zentare sau cărora contractul, în orice alt mod, nu le este opozabil decât prin ratificare [e.g.. ratificarea vânzării întregului bun indiviz efectuată de un singur coproprietar, de către coproprietarul care iniţial nu şi-a dat consimţământul la vânzare]; iii. a d e r e n ţii tot calitatea de parte o au şi persoanele care aderă la un contract deja format; este ceea ce se întâmplă în ipoteza unui contract deja încheiat cu privire la care o persoană care nu şi-a dat consimţământul la formarea sa consimte, pe parcursul executării, ca efectele acestuia să se producă în persoana sa [e.g.. cesiunea de contract, preluarea de datorie, novaţia subiectivă, aderarea la o societate comercială etc.]; iv. te rţii „ f o r ţ a ţ i ” să d evin ă p ă r ţ i - trebuie să le includem în categoria persoanelor devenite forţat părţi pe toate acele persoane care, prin intermediul teoriei aparenţei în drept (aplicabilă astăzi cu totul şi cu totul excepţional în cazul erorii comune şi invincibile - v. art. 17 C. civ.), vor suporta efectele obligatorii ale unui contract Ia care nu au fost parte2. Cu toate acestea, rămâne discutabilă dobândirea deplină a calităţii de parte în această ultimă situaţie. In realitate, mai corect ar fi să apreciem că efectul aparenţei constă doar în producerea efectului obligatoriu [i.e. transferul proprietăţii sau al dreptului real], şi nu şi a celui obligaţional [i.e. clauzele cuprinse în contractul dintre contrac­ tantul aparent şi terţ nu vor fi opozabile celui care devine forţat parte ca urmare a aparenţei; e.g., nu ar fi rezonabil ca o clauză penală cuprinsă într-un asemenea con­ tract să fie opozabilă terţului devenit forţat parte]3; v. s u c c e s o r ii în d re p tu ri a i p ă r ­ ţilor - categoria desemnează acele persoane care devin părţi ca efect al succesiunii universale/cu titlu universal sau al succesiunii cu titlu particular [e.g., cercul părţilor îi poate include, la un moment dat, pe succesorii în drepturi ai părţilor, fie că ei au această calitate în virtutea succesiunii, fie că o dobândesc drept urmare a unei cesiuni de contract]4. Părţile trebuie distinse de anumiţi participanţi la contract care au asistat, într-o formă sau alta, la încheierea contractului, fără a fi părţi, şi în persoana cărora nu se produc efectele obligatorii ale contractului [e.g:. avocaţii, notarul, consilierul juridic etc.]3; b) terţi. In sensul cel mai larg al cuvântului, prin terţi se înţelege toate persoa­ nele care nu au participat direct la încheierea contractului şi care, astfel, nu au cali­ tatea de părţi contractante. Cu toate acestea, ca şi noţiunea de părţi, şi cea de terţi este echivocă. Acelaşi criteriu evolutiv al determinării cercului terţilor trebuie să îl*V . ' Ptr. reprezentare, v. infra, nr. 95.

E.g., în cazul prevăzut de art. 1.309 alin. (2) C . civ. — e vorba de o culpă a reprezentatului care îl face să creadă pe terţ că există puterea de a reprezenta. Astăzi efectele aparenţei în drept sunt extrem de limitate, dar, în egală măsură, se poate susţine şi că aparenţa care creează o eroare invincibilă reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. V. Benabent, p. 359, nr. 500. Ptr. transm isiunea către succesorii părţilor, u. infra, nr. 92 lit. B, b), i. V. P. Vasilescu, op. cit., p. 119 urm.

lonuţ-Florin Popa

135

92

Titlul II: Contractul civil

adoptăm şi în această privinţă1. De aceea, s-a afirmat că terţul poate fi identificat prin excludere în fiecare moment al existenţei unui contract*2. Astfel, putem observa că, în baza aceluiaşi criteriu evolutiv, distingem între următoarele categorii de terţi: i. terţi deveniţi părţi şi părţi devenite terţi: toate acele persoane care suportă în mod direct efectele obligatorii ale unui contract datorită unei circumstanţe ante­ rioare acestuia [i.e. pentru că acest contract a fost încheiat în numele şi pe seama lor în virtutea puterii de reprezentare pe care ei înşişi au conferit-o reprezentantului] sau unei circumstanţe posterioare [e.g., ca urmare a ratificării unui contract încheiat fără reprezentare3; ca urmare a cesiunii de contract, cesionarul devine parte în locul contractantului cedent]. Aceşti terţi aparenţi sunt, în realitate, asimilaţi părţilor şi se consideră că au contractat ei înşişi4. Alături de categoria de mai sus, pot dobândi calitatea de părţi succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză. Intră în această categorie acei terţi faţă de care se produc totuşi efectele contractului, deşi nu şi-au dat consimţământul la' încheierea lui, datorită legăturii sau raportului în care se află cu părţile. Noţiunea de succesor al părţilor are, în acest caz, un înţeles propriu şi nu se confundă cu aceea utilizată în dreptul succesoral. Succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ei, şi se asemănă şi cu terţii, întrucât nu au participat la încheierea contractului. Succesorii părţilor se mai numesc şi avânzi-cauză. Această denumire provine din limba franceză şi îşi are originea etimologică în sintagma ayants-cause, care, la rândul său, vine de la expresia latină habentes causam5, având aceeaşi semnificaţie în vocabularul juridic. Succesorii în drepturi ai părţilor sunt, la rândul lor, de două feluri: succesori universali sau cu titlu universal (avânzi-cauză universali) şi succesori cu titlu particular. Succesorii universali sunt persoanele care, prin intermediul succesiunii legale sau testamentare sau ca urmare a dizolvării unei persoane juridice, dobândesc întregul patrimoniu al unei părţi contractante. Legiuitorul, într-o propensiune către principiul forţei obligatorii, prevede la art. 1.282 alin. (1) C. civ. că: „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul” . Deşi textul legal nu prevede, regula se aplică principial şi în cazul dizolvării persoanei juridice sau în cazul reorganizării sale prin absorbţie sau fuziune6. Şi aceste persoane sunt asimilate părţilor şl faţă de ele se produc pe deplin ' V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck. p. 396, nr. 789, p. 400; I. Deleanu, op. cil., p. 127; Pop, Contractul, p. 565. ! V. I. Deleanu, op. c il., p. 127.

3 Ne referim, în special, la ipotezele ratificării contractului încheiat fără puterea de reprezentare sau cu depăşirea limitelor acesteia (art. 1.311-1.313 C. civ.) şi la cea a înstrăinării bunului altuia ratificată de adevăratul proprietar (u., e.g., art. 1.683 C. civ.). 4V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 400 urm., nr. 796. 5 Ptr. înţelesul evolutiv al noţiunii, u. Zimmermann, p. 632 urm. 6Chiar dacă presupune respectarea unei sume de alte reguli. 136

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

92

efectele obligatorii ale contractului1, motiv pentru care unii autori nu le consideră nici măcar avânzi-cauză*2. Astfel cum rezultă din textul legal [u. art. 1.282 alin. (2) C. civ.], regula transmisibilităţii pe cale succesorală comportă şi unele excepţii: părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor produce în beneficiul şi, respectiv, în sarcina succesorilor universali şi cu titlu universal [e.g., într-un contract de locaţiune, părţile stipulează că, în cazul în care locatarul va deceda, locaţiunea nu va continua în persoana succesorilor săi]; contractele intuitu personae încetează, de regulă, la moartea părţii contractante, în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat [e.g., contractul de întreţinere încetează la data decesului întreţinutului]; este posibil şi ca legea să prevadă că anumite efecte ale contractului nu se mai produc în raporturile dintre succesori [e.g., solidaritatea pasivă încetează în cazul succesiunii, cf. art. 1.427 C. civ.]. Succesorii cu titlu particular (avânzi-cauză cu titlu particular) sunt acele per­ soane care, prin intermediul dobândirii unui bun sau a unui drept, cu titlu accesoriu3, dobândesc şi obligaţii contractuale strâns legate de acel bun [e.g., dobândirea unui bun care face obiectul unui contract de închiriere - efectele obligatorii ale contractului de închiriere se transmit dobânditorului cu titlu particular, care devine, astfel, parte în contractul de închiriere4].în ceea ce îi priveşte pe succesorii cu titlu particular, adică acele persoane care dobândesc de la altă persoană unul sau mai multe drepturi deter­ minate, privite în individualitatea lor, şi nicidecum ca element sau elemente compo­ nente ale unui patrimoniu (cumpărătorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular, copermutantul, cesionarul unei creanţe, persoana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după lichidarea altei persoane juridice dizolvate etc.), efectele contractelor încheiate de către autorul lor faţă de ei trebuie analizate numai în raport cu acele contracte din care s-au născut drepturi şi obligaţii în legătură cu bunul sau dreptul ce le-a fost transmis cu titlu particular. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi de două feluri: reale şi personale5. în privinţa acestora, legiuitorul stabileşte o regulă specială în art. 1.282 alin. (2) C. civ.: „Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”. Aşadar, succesorul cu titlu particular profită de drepturile reale şi este ţinut să respecte obligaţiile sau sarcinile reale născute din contractele încheiate de autorul său în legătură cu bunul sau dreptul ce i-a fost transmis. Deci, în raport cu aceste con­ tracte, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză. Precizăm însă că, pentru aceasta, trebuie să fie întrunite următoarele trei condiţii: să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul dobândit de succesorul cu titlu particular; V. I. Deleanu, op. cit., p. 30 urm.: P. Vasilescu, op. cit., p. 146 urm.; Pop, Contractul, p. 567. Optica se integrează în întregime în clasificarea terţilor pe care am oferit-o mai sus - avem de a face cu categoria terţilor deveniţi părţi. 2 V. P. Vasilescu. op. cil., p. 147. 3 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 402, nr. 798. 4 In realitate, este vorba de o cesiune legală de contract (o. infra, cesiunea de contract). 5 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 403, nr. 800, p. 399, nr. 799; Terre/Simler/Lequette, p. 456, nr. 474.

lonuţ-Florin Popa

137

92

Titlul II: Contractul civil

contractele care au dat naştere acelor drepturi şi obligaţii să aibă o dată certă anterioară momentului încheierii actului între succesorul cu titlu particular şi cel de la care a dobândit bunul (este o condiţie substanţială de existenţă a dreptului, pentru ca el să poată fi transmis; în esenţă, trebuie să se probeze că el exista la data încheierii contractului cu succesorul cu titlu particular1); să fi fost îndeplinite formele de publicitate, atunci când asemenea cerinţe sunt prevăzute de lege. în cazul în care aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorul cu titlu particular este un simplu terţ propriu-zis, fără a fi considerat având-cauză. în raport cu drepturile şi obligaţiile personale născute din contractele încheiate de autorul său, succesorul cu titlu particular are, în principiu, calitatea de terţ propriu-zis. Aşadar, asemenea contracte nu produc niciun efect faţă de succesorul cu titlu parti­ cular. Aşa, de pildă, contractul încheiat anterior de către vânzătorul unui imobil cu antreprenorul acestuia nu produce niciun efect faţă de cumpărător. Legiuitorul admite totuşi şi existenţa unor excepţii, când. chiar şi în cazul unor drepturi şi obligaţii per­ sonale, succesorul cu titlu particular are calitatea de având-cauză. Asemenea excepţii sunt: cazul în care părţile prevăd expres în contractul respectiv că drepturile şi obli­ gaţiile personale ale autorului se transmit la succesorii cu titlu particular, cu condiţia îndeplinirii condiţiilor de opozabilitate a acestei obligaţii faţă de terţul dobânditor; ipoteza în care transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor personale la succesorul cu titlu particular rezultă implicit din contract sau din caracterul accesoriu al acestora în raport cu bunul sau dreptul dobândit [e.g., cesionarul unei creanţe - succesor cu titlu particular - va beneficia, în lipsa unei clauze contrare, de garanţiile ce însoţesc, ca accesoriu, dreptul la creanţă şi care s-au născut dintr-un contract încheiat anterior de cedent cu o altă persoană]; situaţiile când legea prevede transmiterea obligaţiilor personale ale autorului către succesorii cu titlu particular [e.g., dobânditorul unui imobil trebuie să respecte contractul de închiriere sau de arendă încheiat de către autor înainte de vânzare, dacă acesta respectă condiţiile speciale prevăzute de lege]. Tot în legătură cu raporturile faţă de succesorii cu titlu particular ai părţilor se pune şi problema acţiunilor directe ca formulă excepţională faţă de relativitatea efectelor contractului - se pune întrebarea dacă, în afara dispoziţiilor legale privind acest tip de acţiune (când excepţia de la relativitate este certă), dreptul de a acţiona împotriva unei persoane se transmite implicit pe calea unui contract încheiat cu un terţ (prezumtiv succesor cu titlu particular) - e.g., dreptul de a acţiona împotriva vânzătorului iniţial de către cumpărătorul subsecvent1 2, dreptul subantreprenorului de a acţiona direct 1 în această situaţie, vorbim, de fapt, de opozabilitatea probatorie a contractului faţă de terţi. Deocamdată, sub aspect cronologic, trebuie să reţinem că data certă este cea care realizează această opozabilitate probatorie. 2 în materie de vicii ascunse şi garanţie de evicţiune din cadrul vânzării (şi al altor contracte care presupun transferul de proprietate), chestiunea este rezolvată deja pe calea excepţiei legale, prin regle­ mentarea garanţiei ascendente. în materie de evicţiune, art. 1.706 C . civ. prevede că „Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit". Ne-am fi aşteptat la o garanţie simetric transmisibilă şi în materie de vicii ascunse. Cu toate acestea, o reglementare similară nu există în cadrul garanţiei contra viciilor bunului vândut, reglementată de art. 1.707 urm. C. civ.

138

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

92

împotriva clientului1? Răspunsul de principiu dat de jurisprudenţă*2 a fost unul negativ, în sensul că nu poate fi vorba de o acţiune pe temei contractual acolo unde nu există o legătură contractuală directă între persoana care acţionează şi cea împo­ triva căreia se acţionează. Cu toate acestea, soluţia trebuie, în mod necesar, să fie repusă în discuţie, faţă de textul special al art. 1.282 alin. (2) C. civ„ care vorbeşte de transmisiunea, în anumite condiţii, a unor drepturi şi obligaţii „contractuale” . în strânsă legătură cu un bun. Contractuală este şi o potenţială acţiune directă. Tocmai de aceea credem că regula în materie de acţiuni directe s-a schimbat şi că este posibilă formularea acestora chiar pe temei contractual3. în raport cu toate celelalte drepturi şi obligaţii născute din contractele încheiate de autorul lor, fără nicio legătură cu bunul şi cu dreptul transmis, succesorii cu titlu particular au calitatea de simpli terţi propriu-zişi: ii. terţi care suportă anumite efecte ale contractului: intră în această cate­ gorie şi uneori sunt numiţi tot avânzi-cauză creditorii chirografari. Prin această sin­ tagmă sunt desemnaţi creditorii care nu beneficiază de nicio garanţie reală asupra bunurilor debitorilor lor, ei fiind doar titularii aşa-numitului drept de gaj general [cf. art. 2.324 alin. (1) C. civ.: „Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună creditorilor săi”]. Ei rămân terţi şi ulterior încheierii unui contract de către debitorul lor, fiind ţinuţi să suporte fluctuaţiile patrimoniului debitorilor. Cu toate acestea, este vorba de persoane care au un interes în desfăşurarea contractului, ceea ce le conferă calitatea de avânzi-cauză propriu-zişi4. Efectele acestor contracte nu se produc asupra lor la nivel obligaţional. Ei suportă totuşi consecinţele acestor contracte prin inter­ mediul dreptului lor de gaj general5. Dreptul de gaj general conferă însă creditorilor chirografari două drepturi speciale care îi deosebesc de terţii propriu-zişi: acţiunea oblică [ile. dreptul creditorilor de a exercita drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite, în dauna creditorului - v. art. 1.560-1.561 C. civ.] şi acţiunea pauliană [iLe. dreptul de a cere inopozabilitatea actelor încheiate în frauda intereselor lor de către debitori - u. art. 1.562-1.565 C. civ.]; iii. terţi absoluţi (penitus extranei). Este vorba de un cerc extins de persoane care nu au nicio legătură cu contractul ^pentru că nu fac parte din niciuna dintre cate­ goriile de persoane descrise mai sus. în persoana lor, contractul nu produce niciun efect obligatoriu. în raport cu această categorie, relativitatea efectelor contractului îşi găseşte expresia substanţială. Terţii propriu-zişi sunt persoane complet străine de ' Ptr. ipoteza subcontractului, u. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck.p. 427: L. Pop, Acţiunile directe în dreptul priuat. în Dreptul nr. 5/2006, p. 62 urm.

3V -

în acest sens, Cass. fr., flss. plen., 12 iulie 1991, com. P. Jourdain, în R.T.D. civ.1991, p. 750 urm. Este vorba de invocarea primului contract şi de limita drepturilor transmise prin acest contract, chiar dacă, în lanţul contractual care a urmat acestuia, noii contractanţi au înţeles să extindă aceste drepturi. E.g., o clauză de limitare a răspunderii din contractul iniţial va fi opozabilă succesorului cu titlu particular care are calitatea de subdobânditor al bunului. Dar ea va fi opozabilă doar în raportul generat de acţiunea directă, nu şi în raportul dintre succesorul cu titlu particular şi cel cu care a contractat. Adică de persoane mai depărtate decât părţile, dar mai apropiate decât terţii propriu-zişi, prin prisma interesului care le animă şi care este legat de efectele contractului (v .. în acest sens, P. Vasilescu, °P- o Ţ . P - 146. precum şi bibliografia indicată acolo, nota 1). V., ptr. această noţiune, Pop, Obligaţiile, p. 337 urm.

lonuţ-Florin Popa

139

9 2-9 3

Titlul ii: Contractul civil

contract şi care nu au nicio legătură cu părţile contractante. Cu toate acestea, ele sunt ţinute să respecte situaţia juridică şi faptică generată de contract în măsura în care le este făcută cunoscută. Clarificând înţelesul fiecăreia dintre persoanele despre care am vorbit mai sus, putem să stabilim şi domeniul de aplicare a principiului relativităţii efectelor contrac­ tului. Astfel, contractul produce efecte între părţile contractante şi faţă de succesorii în drepturi şi obligaţii ai părţilor. De asemenea, el produce anumite efecte şi asupra categoriei creditorilor chirografari, însă fără a fi vorba de efecte obligatorii. 93

Corelaţia dintre categoria avânzilor-cauză, cea a succesorilor în drepturi şi categoria terţilor propriu-zişi. Doctrina subliniază faptul că noţiunile de „avânzi-cauză” şi de „terţi” sunt concepte generice şi desemnează categorii de per­ soane a căror sferă este fluctuantă1. Altfel spus, cele două noţiuni au conţinut variabil în funcţie de poziţia concretă a acestor persoane în raport cu diferitele acte juridice încheiate fără participarea lor. Aşa se explică faptul că, în anumite cazuri şi condiţii, aceeaşi persoană poate face parte din categoria avânzilor-cauză, iar alteori din categoria terţilor propriu-zişi. Pentru ilustrare, avem în vedere câteva exemple: a) succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc, de regulă, calitatea de părţi (numite părţi derivate sau părţi survenite); ei succedă în toate drepturile şi obligaţiile uneia dintre părţi. Cu toate acestea, moştenitorul legal rezervatar devine terţ propriu-zis faţă de actele de liberalitate încheiate de de cuius prin care s-a adus atingere rezervei sale succesorale sau prin care s-a încercat în alt mod fraudarea inte­ reselor sale. De aceea, el va putea ataca asemenea acte - donaţii şi legate - prin acţiunea în reducţiune sau prin alte mijloace juridice; b) succesorii cu titlu particular devin terţi propriu-zişi faţă de actele încheiate de autorul lor atunci când nu sunt îndeplinite cele trei condiţii arătate mai sus, precum şi faţă de simulaţia făcută în dauna intereselor lor; c) creditorii chirografari, fiind, în principiu, avânzi-cauză faţă de actele încheiate de debitor cu alte persoane, intră în categoria terţilor propriu-zişi în caz de simulaţie, în raport cu actul secret, şi atunci când, prin asemenea acte, le-au fost fraudate interesele; d) în mod excepţional, unii terţi pot dobândi drepturi dintr-un contract fără ca totuşi să devină părţi ale acestui contract. Este ipoteza beneficiarului unui drept născut dintr-o stipulaţie pentru altul fără sarcini pentru terţul beneficiar1 2. în concluzie, calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane trebuie analizată de la caz la caz, în raport cu fiecare act juridic încheiat de părţile cu care se află în legătură juridică. Aceasta pentru motivul că, în raport cu două acte juridice încheiate de unul şi acelaşi autor, este posibil ca aceeaşi persoană să aibă faţă de unul calitatea de având-cauză şi faţă de altul calitatea de terţ propriu-zis3. 1 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck. p. 400: Terre/Simler/Lequette, p. 461: Pop. Contractul, p. 563; chestiunea a fost subliniată şi în literatura mai veche din ţara noastră; u. A. Pop, Ch. Beleiu, op. cit., pp. 321-322. 2 V., în acest sens, I. Deleanu, op. cil.,p. 137 urm.: Pop, Contractul, p. 566. 3 V., în acest sens, A. Pop, Gh. Beleiu. op. cit., p. 322. 140

lonuţ-Florin Popa

Capitolul Iii: Efectele contractului faţă de terţi

94-95

§1.2. Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului Noţiunea de excepţie de la relativitatea efectelor contractului. Se pune 94 întrebarea dacă este admisibil ca prin contracte să existe unele abateri de la principiul relativităţii efectelor contractului. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca printr-un con­ tract încheiat între două persoane să se nască drepturi şi obligaţii în favoarea, res­ pectiv în sarcina unor terţi? Dacă este vorba de naşterea de drepturi în favoarea terţilor, nimic nu se opune ca dintr-un contract încheiat între anumite persoane să se nască drepturi subiective direct în patrimoniul unei a treia persoane, străină de contract. Exemplul tipic este cel al stipulaţiei pentru altul. Dacă este vorba de naşterea de obligaţii în sarcina unor terţi, răspunsul trebuie să fie negativ. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat consimţământul. în caz contrar, s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii persoanelor. Cu toate acestea, trebuie arătat că răspunsul este numai în principiu negativ, întrucât există anumite situaţii în care am putea vorbi de excepţii de la principiul relativităţii chiar şi în privinţa obligaţiilor, cum se întâmplă în cazul teoriei aparenţei aplicată la reprezentare, în cazul contractului colectiv de muncă şi în cel al acţiunilor directe. Dar, aşa cum vom vedea, în realitate, obligaţiile la care sunt ţinute unele terţe persoane, în toate aceste cazuri, nu izvorăsc din contract, ci direct din lege. Faptul că izvorăsc însă din lege nu le face mai puţin excepţii de la principiul de bază, ci doar excepţii reglementate! Numai că din acest aspect se poate trage o concluzie importantă: pentru existenţa unei excepţii de la prin­ cipiul relativităţii, este necesar, în general, ca ea să fie prevăzută de lege. Dacă în privinţa naşterii de drepturi soluţia poate comporta abateri, în privinţa naşterii de obligaţii în sarcina terţilor regula trebuie să aibă un caracter absolut. în doctrină se vorbeşte despre excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile1 de la principiul relativităţii. Exemplul clasic de excepţie aparentă de la principiul relati­ vităţii efectelor contractului este promisiunea pentru altul sau convenţia deporte-fort2. Alături de aceasta, se vorbeşte uneori şi de reprezentare. Din categoria excepţiilor reale sau veritabile se consideră a face parte: contractul colectiv de muncă (deşi discuţia poate purta asupra oricăror acorduri colective, nu numai asupra contractului colectiv de muncă, doctrina română s-a oprit la această categorie), acţiunile directe şi contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul'3. O prezentare succintă a excepţiilor şi a pretinselor excepţii merită atenţia noastră. Reprezentarea 95 A. Mecanismul reprezentării. Prin reprezentare4 se înţelege tehnica juridică prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic (aşadar, poate fi vorba*V . ' V., în acest sens, A. V. Stătescu/Bîrsan,

Pop, Ch. Beleiu, op. cit., p. 327. p. 75 urm., nr. 56 urm. Ptr. enumerarea mai multor excepţii aparente de la relativitatea efectelor contractului, u. Ch. Beleiu (ed. rev. de M. Nicolae, P. Truşcă), op. cit., p. 215 urm. (ipoteza avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe). V. Stătescu/Bîrsan, p. 77 urm., nr. 58 urm.; L. Pop, op. cit., p. 73 urm.; Pop, Contractul, p. 567. Unii autori adaugă la seria excepţiilor veritabile şi ipoteza cesiunilor de contract admise (u. Chestin/Jamin/Billlau, ies effets du contrat, p. 611, nr. 562; în acelaşi sens, v. art. 1165-3 urm. din Proiectul Catala; în fine, ideea este preluată şi de legiuitorul nostru, u. art. 1.315 urm. C . civ., privind cesiunea contractului, deşi într-o secţiune diferită, şi nu cu ocazia reglementării efectelor contractului faţă de terţi). 4V. Pop, Contractul, p. 589 urm. (şi doctrina citată aici - sub nota nr. 5).

lonuţ-Florin Popa

141

Titlul II: Contractul civil

95

de un contract) în numele şi pe seama unei alte persoane, numită reprezentat. Efectele eventualului contract încheiat între reprezentant şi terţ se vor produce direct între reprezentat şi terţ [cf. art. 1.296 C. civ.], iar reprezentantul va avea simpla calitate de participant la încheierea contractului. Această tehnică juridică beneficiază în noul C. civ. de o reglementare amplă [u. art. 1.295-1.314 C. civ.]. Aparent, în cazul reprezentării convenţionale', efectele contractului încheiat între terţ şi reprezentant se produc direct faţă de reprezentat - de

’

unde şi aparenta excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. în realitate, reprezentarea constituie o tehnică prin care se realizează efectele obligatorii ale unul contract prin Intermediul unei alte persoane. încheierea unui contract prin reprezentare are ca urmare considerarea reprezentatului şi a terţului drept părţi ale contractului, în sarcina cărora se nasc drepturi şi obligaţii, în

tim p ce reprezentantul nu este o asem enea

parte, deşi a

participat m aterialm ente la încheierea contractului*23 . în doctrină s-au exprimat mai m ulte opinii legate de natura juridică a reprezentării convenţionale: aceea

cf. căreia avem de a face cu o ficţiune juridică: cea cf. căreia esenţială este voinţa reprezentantului şi, în sfârşit, opinia stru ctu ralistă, cf. căreia repre­ zentarea con stituie o sum ă de acte (contract de reprezentare plus act unilateral -

procură utilizată de reprezentant) care generează puterea de

reprezentare .

1

B. Sursele reprezentării sunt, cf. art. 1.295 C. civ.: legea [e.g. reprezentarea legală a minorului de către părinţi - art. 43 alin. (2) C. civ.; reprezentarea persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu de către tutore - art. 133 urm. C. civ.; reprezentarea în cadrul solidarităţii active în privinţa actelor favorabile cocreditorilor - art. 1.436 C. civ.], actul juridic [e.g., contractul de mandat - art. 2.009 urm. C. civ.] sau , hotărârea judecătorească [e.g., hotărârea judecătorească de numire a tutorelui pentru ocrotirea minorului - art. 118 C. civ. - sau pentru ocrotirea persoanei puse sub inter-i dicţie - art. 170 C. civ.; numirea unui curator pentru reprezentarea unei persoane-4 aflate în imposibilitate de a-şi ocroti propriile interese - art. 178 şi art. 182 C. civ.]. C. Validitatea reprezentării. Pentru validitatea tehnicii juridice a reprezentării este necesar ca, la momentul încheierii contractului cu terţul, atât reprezentatul, cât şi' reprezentantul să aibă capacitatea de a încheia actul juridic pentru care au fost acordate puterile de reprezentare (art. 1.298 C. civ.). Din punct de vedere formal, pentru ca reprezentarea să fie valabilă, dacă este o reprezentare convenţională, ea trebuie dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a con­ tractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie (art. 1.301 C. civ.)4. în sfârşit, în ’ Analizăm cu precădere reprezentarea convenţională, deoarece numai acest tip de reprezentare are o legătură aparte cu principiul relativităţii efectelor contractului. 2 V., e.g., Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 407. 3 Ptr. prezentare, u. Chestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, p. 615 urm. - unde se arată însă şi lipsa practică de importanţă a multiplelor calificări ale acestui mecanism juridic precum şi p. 621. nr. 568; P. Vasilescu. op. cit., p. 238 urm. 4 Chestiunea formei ridică întrebări delicate în ipoteza reprezentării persoanei juridice. Principiul de urmat este acela că, în cazul în care avem de a face cu o reprezentare statutară sau legală a persoanei

142

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

95

cazul în care există conflict de interese între reprezentant şi reprezentat (art. 1.303 cjv.), ca şi în cazul dublei reprezentări (art. 1.304 C. civ.), contractul încheiat cu terţul poate fi anulat. în condiţii mai lesne, la cererea reprezentatului. Pe de altă parte, viciile de consimţământ a căror victimă este reprezentantul pot atrage anularea contractului, cu excepţia cazului în care elementele asupra cărora este viciat consimţământul acestuia au fost stabilite de către reprezentat însuşi. în această din urmă situaţie, pentru anulare este necesar ca voinţa reprezentatului să fi fost viciată (art. 1.299 C. civ.). In cazul conflictului de interese, pentru a se putea cere anularea, conflictul trebuia să fie cunoscut de terţul contractant la data încheierii contractului (art. 1.303 C. civ.) - măsură necesară de protecţie a intereselor terţilor. în ipoteza contractului cu sine însuşi, acesta este anulabil la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care „reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens (adică să încheie acte cu sine însuşi - s.n.) sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese” [art. 1.304 alin. (1) C. civ.]. Situaţia dublei reprezentări (adică aceea în care reprezen­ tantul încheie un contract acţionând ca reprezentant simultan a două persoane dife­ rite) este asimilată celei a actului cu sine însuşi [art. 1.304 alin. (2) C. civ.]. Regulile sunt bazate pe o prezumţie simplă de doi al reprezentantului, care este tentat să încalce interesele reprezentatului în favoarea intereselor sale sau ale unui terţ'. q

D. Efectele reprezentării. Efectele directe ale reprezentării şi crearea de rapor­ turi directe între reprezentat şi terţ sunt legate de cunoaşterea efectivă de către terţ a calităţii reprezentantului şi a puterilor conferite acestuia. De aceea, pentru ca efectele să se realizeze în mod direct, reprezentantul trebuie să exhibe calitatea sa, arătând terţului pentru cine înţelege să încheie contractul (contemplatio domini). în cazul în care nu o face, iar terţul nu cunoaşte pe altă cale calitatea de reprezentant a celui cu care contractează, reprezentantul rămâne obligat în mod direct faţă de terţ [art. 1.297 alin. (1) C. civ.]. Terţul are totuşi dreptul legal de a cere reprezentantului să facă dovada reprezentării şi, dacă aceasta se materializează într-un înscris, să îi pretindă juridice (adică o reprezentare „organică" a acesteia), nu este necesară respectarea formei actului juridic pe care reprezentantul urmează să îl încheie în numele persoanei juridice reprezentate. E.g., contractul ptr. care legea pretinde forma autentică ad validitatem poate fi încheiat de administratorul statutar al unei societăţi fără a deţine o împuternicire autentică în acest sens din partea persoanelor care exprimă voinţa socială a societăţii (asociaţi sau acţionari). Dacă este vorba de un act de dispoziţie ptr. care se cere existenţa unei hotărâri a adunării generale, e.g., nici în acest caz. reprezentantul statutar (şi totodată, legal), adică administratorul, nu are nevoie de o împuternicire în formă autentică. Tocmai de aceea. ptr. a înlătura echivocul, L. nr. 31/1990 a societăţilor, a prevăzut la art. 70 1 că „Actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în confor­ mitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică". In realitate, în cazul persoanei juridice, reprezentarea legală sau statutară este o chestiune care ţine de capacitatea persoanei juridice - persoana juridică este reprezentată şi îşi exprimă voinţa de a încheia acte juridice faţă de terţi prin organele sale - administratorul în cazul unei societăţi, preşedintele în cazul unei fundaţii sau asociaţii. Reglementările sunt menite să protejeze interesele reprezentatului în aceste situaţii speciale. Ptr. o situaţie conexă şi implicaţiile penale ale reprezentării neloiale, v. F. Radu, Asistenta şi reprezentarea neloială, m Dreptul nr. 2/2012 , p. 47 urm.

lonuţ-Florin Popa

143

95

Titlul II: Contractul civil

eliberarea unei copii semnate pentru conformitate cu originalul [art. 1.302 C. civ.]. Prin „excepţie de la excepţie” , dacă reprezentantul pretinde că este titularul unei întreprinderi şi terţul descoperă ulterior identitatea adevăratului titular, el va putea să exercite în mod direct drepturile sale faţă de acest titular [art. 1.297 alin. (2) C. civ.]. In cazul în care reprezentantul acţionează în lipsa puterii de reprezentare sau cu depăşirea acesteia, contractul încheiat cu terţul nu produce niciun efect între reprezentat şi terţ - raportul contractual rămâne în vigoare între reprezentant în nume propriu şi terţ [art. 1.309 alin. (1) C. civ.]. Prin excepţie, „dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta"1. în acest ultim caz, în pofida lipsei puterii de reprezentare cu privire la contractul încheiat, acesta se va considera totuşi încheiat şi va produce efecte obligatorii între reprezentat şi terţ. în toate situaţiile însă, reprezentantul aparent răspunde pentru prejudiciile cauzate faţă de terţul contractant (art. 1.310 C. civ.). Deşi legea nu prevede, este evident că el va putea fi ţinut să răspundă delictual şi faţă de reprezentat, în cazul în care i-a cauzat acestuia prejudicii. Trebuie să observăm, cu această ocazie că, extin­ derea forţei obligatorii din cadrul reprezentării aparente constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, deoarece efectele contractului încheiat între reprezentantul aparent si cocontractantul său se produc în mod „forţat" în persoana reprezentatului aparent. în rest, desigur că reprezentarea obişnuită nu îmbracă în niciun fel caracterul unei asemenea excepţii. Tot pentru ipoteza actului încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterii de repre­ zentare, art. 1.311-1.314 C. civ. prevăd o sumă de reguli privind ratificarea - adică recunoaşterea expresă de către persoana în numele căreia s-a încheiat fără drept un anumit act a efectelor acestui act. Efectul ratificării este acela că reprezentarea se consideră perfectă şi efectele contractului încheiat cu terţul se produc în persoana celui care ratifică, de regulă, în manieră retroactivă (art. 1.312 C. civ.). Din punct de vedere formal, ratificarea trebuie să fie încheiată în condiţiile de formă ale actului pentru care se emite ratificarea [art. 1.311 alin. (1) C. civ.]1 2. Până la eventuala ratifi­ care, reprezentantul aparent şi terţul pot conveni desfiinţarea sau modificarea con­ tractului încheiat (art. 1.314 C. civ.)3. în sfârşit, facultatea de ratificare se transmite moştenitorilor (art. 1.313 C. civ.). 1 Avem de a face în acest caz cu o aplicare a teoriei aparentei, care face să fie validat un act care este încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterii de reprezentare. Trebuie observat însă că aparenţa creată este strâns legată de atitudinea reprezentatului, care, prin manifestările sale, l-a determinat pe terţ să creadă în mod rezonabil că ar exista o putere de reprezentare în persoana reprezentantului aparent. Aşadar este vorba de o aparenţă ale cărei efecte sancţionează într-o anumită măsură culpa reprezentatului. într-o mare măsură, prin această reglementare s-a dat curs unei opinii anterioare în materie de aparenţă în drept, în cadrul căreia se sublinia că. ptr. ca reprezentarea aparentă să producă efecte juridice, este necesar ca reprezentatul să nu fie străin de aparenţa de reprezentare creată (u., în special, Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, p. 642 urm., nr. 548). 2 Ptr. a-şi clarifica situaţia juridică, terţul, c[. art. 1.311 alin. (2) C. civ., poate să notifice persoana care ar putea să ratifice actul încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterii de reprezentare, acordându-i un termen rezonabil în care să-şi exprime consimţământul, după care contractul să nu mai poată fi ratificat. 3 Numai în acest interval de timp, reprezentantul aparent şi terţul au calitatea de părţi contractante. După momentul ratificării, reprezentantul aparent devine un participant la încheierea actului dintre terţ şi reprezentat, cu efect retroactiv. 144

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

95 - 96

E. încetarea reprezentării. Reprezentarea încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea puterii de reprezentare de către reprezentat, cu condiţia ca revocarea să fie adusă la cunoştinţa terţilor sau aceştia să fi cunoscut cauza de încetare a reprezentării pe altă cale (art, 1.305-1.306 C. civ.)'. Sub aspectul condiţiilor de opozabilitate, modificarea puterilor încredinţate reprezentatului este asimilată ipotezei încetării împuternicirii. De asemenea, art. 1.307 C. civ. prevede că puterea de reprezentare încetează şi când se produce decesul sau când intervine incapacitatea reprezentantului sau a reprezentatului, dacă din convenţie sau din natura afacerii nu rezultă contrariul; când încetează existenţa persoanei juridice care are calitatea de reprezentat sau de reprezentant; când reprezentantul sau repre­ zentatul intră în procedura insolvenţei - într-o atare situaţie, puterea de reprezentare este redusă sau încetează în funcţie de situaţia concretă şi de maniera de desfăşurare a procedurii. Şi în aceste alte cazuri de încetare a reprezentării, încetarea nu este opo­ zabilă decât celor care cunoşteau sau trebuiau să cunoască această împrejurare [art. 1.307 alin. (4) C. civ.]. La încetarea reprezentării, cf. art. 1.308 C. civ., reprezen­ tantul are obligaţia de restitui reprezentatului înscrisul care atestă reprezentarea, dar poate şi el pretinde o copie certificată a acestuia, cu menţiunea încetării (art. 1.308 C. civ.), pentru a face proba unei reprezentări trecute şi pentru eventualele drepturi pe care le-ar putea invoca împotriva reprezentatului. Acordurile colective. Este vorba de anumite convenţii a căror caracteristică 96 principală este aceea că cel puţin una dintre părţile implicate în contract (dacă nu două sau mai multe) angajează, prin consimţământul exprimat la încheierea contrac­ tului, o colectivitate. Subiecţii acestei colectivităţi se vor afla în poziţia de persoane obligate contractual, fără ca la data încheierii contractului să fi existat neapărat vreun consimţământ din partea membrilor care o compun şi fără să fie vorba de o repre­ zentare în condiţiile dreptului comun al reprezentării2. Membrii acestei colectivităţi vor avea drepturi şi obligaţii, deşi nu au încheiat contractul colectiv3. Asemenea contracte colective sunt regăsibile în diverse materii ale dreptului, dar mai cu seamă în cadrul procedurii falimentului şi al raporturilor de muncă. în primul caz, cel al procedurii falimentului, regăsim schiţată o convenţie colec­ tivă, în însuşirea planului de reorganizare, de exemplu, de către creditorii societăţii în insolvenţă [u. art. 132 urm. din L. nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă]. Acordul creditorilor asupra planului de reorganizare produce efecte şi faţă de creditorii care nu au participat la şedinţa comitetului credi­ torilor şi chiar şi faţă de cei care au participat şi au votat împotriva planului de reorga­ nizare. Voinţa majoritară care îşi extinde efectele asupra tuturor creditorilor este ' în caz contrar, încetarea reprezentării sau modificarea acesteia nu sunt opozabile terţilor. în materie de împuterniciri autentice notariale, este reglementat un sistem eficient de verificare a existenţei şi valabilităţii împuternicirii prin intermediul registrelor electronice (u. reglementarea evidenţei notariale a procurilor autentice, art. 162 din L. nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014); u. ecourile sale în art. 2.033 C. civ., care legitimează un adevărat sistem de publicitate a revocării procurilor autentice notariale. v. Flour/flubert/Savaux, L'acte juridique, p. 501, nr. 508; Terre/5imler/Lequette, p. 76, nr. 58. 3 V. Pop, Contractul, p. 591.

lonuţ-Florin Popa

145

96

Titlul II: Contractul civil

confirmată de judecătorul-sindic [u. art. 139 din L. nr. 85/2014]'- Mai mult, voinţa creditorului majoritar poate să se impună asupra voinţei celorlalţi creditori, astfel încât problema reprezentativităţii nu se poate pune, dar se pune problema efectelor obligatorii asupra celorlalţi. în această privinţă, aparenta excepţie de la relativitatea.^“ efectelor contractului este de reţinut*2. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat uneori în doctrină3, în acest caz avem, mai degrabă, de a face'cu un act unilateral colectiv materializat într-o decizie majoritară, bazată pe vot. Asemenea decizii majoritare se regăsesc şi în alte domenii [e.g., în materie de coproprietate, deciziile asociaţiilor de proprietari - art. 659 C. civ. şi L. nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari: în materie de societăţi, adoptarea hotărârilor societăţii simple - v. art. 1.910-1.911 C. civ. - , adoptarea hotărârilor adunărilor gene- j rale ale societăţilor - v. art. 110 urm. din L. nr. 31/1990 a societăţilor etc.]. în al doilea caz, contractul colectiv de muncă este un bun exemplu şi, de altfel, a făcut obiectul unor discuţii în literatura de specialitate. Contractul colectiv de muncă este definit de art. 229 alin. (1) C. muncii4 ca fiind „convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc v] clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă"5. Aşadar, este o convenţie cu caracter colectiv (deoarece efectele ei afectează o întreagă colectivitate - a salariaţilor) prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării lor sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală. Contractul colectiv de muncă este considerat o excepţie de la principiul relativi­ tăţii efectelor contractului în general, în ceea ce priveşte atât drepturile, cât şi obliga­ ţiile salariaţilor6, întrucât el produce efecte atât faţă de salariaţii existenţi, cât şi faţă s de salariaţii angajaţi ulterior încheierii contractului. în doctrină, acest punct de vedere nu este împărtăşit de mulţi autori7 pentru considerentul principal că efectele extinse ale acordului colectiv la persoane care nu au consimţit expres la încheierea sa se produc ca efect al legii şi, în subsidiar8, pentru motivul că, la încheierea contractului y colectiv, se manifestă o oarecare reprezentativitate legală [u. art. 51 urm. din L. nr. 62/2011 ‘.'i a dialogului social]. într-adevăr, nu avem de a face cu o excepţie reală de la principiul relativităţii în cazul contratului colectiv de muncă, numai că argumentarea lipsei ' V. R. Bufan (coord.), Tratat practic de insoluenfă, Hamangiu, Bucureşti, 2014. p. 635 urm. 2 în doctrina fr. mai veche se admitea că are această putere „concordatul" încheiat în faza procedurii falimentului (u. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 423). 1 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 500, nr. 506. 8 V. I.T. Ştefănescu. Tratat de dreptul muncii. W olters Kluwer, Bucureşti. 2007, p. 126 urm. s Despre contractul colectiv de muncă, u. A . Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ed. a 8-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 242 urm. 6V. Stătescu/Bîrsan, p. 68; I. Deleanu, op, cit., p. 36 urm. 7 V. Pop. Contractul, p. 591 urm.; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 107. 8V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 424. nr. 824; ptr. doctrina română, v. Pop, Contractul, p. 592

1 146

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

96 - 97

caracterului excepţional suntem tentaţi să o atribuim mal degrabă Ideii de aderenţă la un contract existent decât efectelor legale ale contractului colectiv1. Ideea aderenţei subliniază faptul că efectele obligatorii ale contractului colectiv de muncă se produc şi asupra salariaţilor angajaţi ulterior încheierii acestui acord colectiv, deoarece noii salariaţi aderă efectiv (explicit sau Implicit) la contractul-cadru sau colectiv de muncă, în acest mod, efectele obligatorii ale contractului colectiv se extind şi asupra acestora2. în ceea ce priveşte efectele contractului colectiv de muncă asupra sala­ riaţilor existenţi la data încheierii contractului colectiv, aceştia trebuie consideraţi ca fiind legal reprezentaţi de sindicate, astfel cum rezultă suficient de clar din textul legal. Acţiunile directe A. Mecanismul acţiunilor directe. Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona, în anumite cazuri, expres şl limitativ prevăzute de lege, împo­ triva uneia dintre părţile unui contract, cu care nu au nlcio legătură, Invocând acel contract în favoarea lor, contract faţă de care au calitatea de terţi propriu-zlşl. Cu alte cuvinte, acţiunea directă semnifică dreptul pe care îl are o persoană străină de un contract de a invoca un drept rezultat Imediat din acel contract împotriva uneia dintre părţile contractului Iniţial [e.g., în cazul unul lanţ de vânzări succesive, cumpărătorul din ultimul contract de vânzare are dreptul de a-l acţiona pe primul vânzător pentru garanţia contra evlcţlunli, deşi nu are un raport contractual direct cu acesta], îndeobşte, noţiunea de acţiune directă este legată de grupurile de contracte3 şl desemnează ipoteza în care părţile extreme ale grupului de contracte pot acţiona una împotriva celeilalte [e.g., pe lângă exemplul anterior al vânzărilor succesive, putem întâlni această situaţie în cazul mandatului dublat de un submandat - caz în care mandantul are o acţiune directă faţă de submandatar]. Cu toate acestea, acţiunea directă nu este strict legată de grupurile de contracte, regăslndu-se şl în alte materii [e.g., acţiunea directă a terţului beneficiar al asigurării împotriva asigurătorului]. Mecanismul juridic al acţiunilor directe Implică trei persoane4: creditorul (care este beneficiarul acţiunii directe), debitorul său Imediat sau debitorul intermediar (faţă de care este legat prlntr-un raport contractual) şl debitorul debitorului Imediat sau subdebitorul (care se află într-un raport contractual cu debitorul Imediat, dar care nu ' Tentaţia de a regăsi în textele legale tot ce este excepţional nu este un argument real în delimitarea excepţiei, ptr. că, de regulă, excepţiile sunt legal prevăzute. în cazul particular al relativităţii efectelor contractului, ideea este evidenţiată de prev. art. 1.280 C . civ., care indică expres că excepţiile de la principiu trebuie determinate de lege [u. partea finală a art. 1.280 C . civ.: „(...) dacă prin lege nu se prevede altfel”]. Aşadar, simplul fapt că o anumită excepţie este indicată chiar de legiuitor nu înseamnă că are un caracter mai puţin excepţional. Intr-o anumită măsură, avem de a face cu aderarea la un contract de adeziune, din perspectiva terţului care devine parte (salariatul angajat ulterior încheierii contractului colectiv de muncă). Desigur că o asemenea soluţie nu epuizează integral mecanismele obligatorii desprinse din contractele colective de muncă. E.g., încheierea unui nou contract de muncă va produce efecte faţă de toţi angajaţii, membri de sindicat sau nu, deşi aceştia şi-au dat consimţământul la contractul care era în vigoare la data încheierii contractului individual de muncă. A ceste efecte se produc în temeiul legii. Ptr. grupurile de contracte, v. supra, nr. 31 lit. C ; ptr. acţiunile directe în grupurile de contracte, o. I.F. Popa, Qeometria grupului de contracte - testul Codului civil, în C. Jud. nr. 6/2013, pp. 308-317. Ptr. mecanismul acţiunilor directe, u. L. Pop, Acţiunile directe în dreptul privat, în Dreptul nr. 5/2006; F. Gréau, Action directe, în Rep. Civ. Dalloz, janvier 2012, nr. 2 urm.

lonuţ-Florin Popa

147

97

Titlul II: Contractul civil

se află într-un asemenea raport cu creditorul). Relativitatea efectelor contractului aplicată unei asemenea situaţii ar reclama, în mod necesar, imposibilitatea constatării vreunui drept de natură contractuală aparţinând creditorului' şi care ar putea fi ' exercitat împotriva subdebitorului, deoarece, faţă de subdebitor, contractul dintre creditor şi debitorul imediat este res inter atios acta, după cum şi contractul dintre subdebitor şi debitorul imediat faţă de creditor. Prin excepţie, acţiunile directe repre­ zintă acea tehnică de natură legală care permite creditorului să acţioneze direct împo­ triva subdebitorului pe calea unei acţiuni numită „acţiune directă”. Sub acest aspect, acţiunile directe se înfăţişează ca o excepţie reală de la principiul relativităţii*2. B. Recunoaşterea acţiunilor directe. Raportându-ne la conţinutul art. 1.280 partea finală C. civ. [principiul este relativitatea, „dacă prin lege nu se prevede altfel deducem că excepţiile de la principiul relativităţii trebuie expres prevăzute de lege şi observăm că acţiunile directe nu reprezintă un mecanism juridic care să fie recunoscut de plano. Dimpotrivă, în pofida existenţei tuturor celor trei persoane implicate în mecanismul descris mai sus, o eventuală acţiune directă nu poate fi considerată admi­ sibilă în orice grup de contracte, ci numai în două situaţii speciale: a) cu titlu special, atunci când legea prevede acţiunea directă în mod expres [e.g.: art. 1.807 alin. (1) C. civ. privind acţiunea directă a locatorului faţă de sublocatar; art. 1.856 C. civ. privind acţiunea directă a subcontractanţilor antreprenorului împotriva beneficiarului; art. 2.023 alin. (6) C. civ. privind acţiunea directă a mandantului împotriva submandatarului3]; b) cu titlu general, când acţiunea directă este legată de transmiterea unui drept sau este accesorie transmiterii unui bun4-5 temeiul acesteia este art. 1.282 alin. (2J C. civ., cf. căruia „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile con­ tractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor". Practic, transmisiunea cu titlu particular este cea care jus­ tifică acţiunea directă în grupurile liniare de contracte sau în „lanţurile contractuale" în toate cazurile în care contractele care compun grupul privesc transmiterea unui bun [e.g., acţiunea ascendentă în garanţie contra viciilor ascunse la îndemâna subcumpărătorului şi împotriva vânzătorului iniţial; garanţia ascendentă contra evicţiunii, pentru care există însă şi text special - v . art. 1.706 C. civ.]. Acţiunile directe pot şi trebuie să fie considerate excepţii de la principiul relativi­ tăţii efectelor contractului, în sensul propriu al cuvântului. Pe de o parte, dreptul unor persoane de a acţiona pe o parte contractantă, în raport cu care sunt terţi propriu-zişi, izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, fără acordul de voinţe al părţilor contractului respectiv . Cu toate acestea, declanşarea mecanismului legal al acţiunilor directe se 1 V. ipoteza dr. german, unde acţiunea directă nu cunoaşte temeiuri contractuale, ci numai extracontractuale (u. J. Bauerreis, Le rôle de l'action directe contractuelle dans les chaînes internationales de contrats, in R. crit. de DIP, 2000, p. 331 urm.; C. W itz, La nouvelle jeunesse du BQB insufflée par la réforme du droit des obligations, în R. Dalloz 2002, p. 3156 urm.). 2 V. Chestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, p. 1207 urm.: Terre/Simler/Lequette, p. 1134 urm.; Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 433: Pop, Obligaţiile, p. 414 urm., respectiv Contractul, p. 590. 3 Ptr. alte exemple, v. Pop, Obligaţiile, p. 414 urm., precum şi p. 417 urm., nr. 170 urm. 4 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 434, nr. 847. 5 Astfel cum am arătat, faptul că o excepţie este permisă de lege nu determină dispariţia caracterului excepţional. In esenţă, toate excepţiile trebuie să fie justificate legal. In cazul acţiunilor directe, fie că avem

148

lonuţ-Florin Popa

I

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

97

duce datorită perfectării acordului dintre creditor şi debitorul imediat şi, apoi, datorită legii1 [e.g., cumpărătorul subsecvent are dreptul de a invoca garanţia contra

evicţiunii rezultată dintr-un contract la care nu a luat parte]. Pe de altă parte, observăm că subdebitorul este ţinut să răspundă faţă de o persoană care a încheiat un contract nu cu el însuşi, ci cu o altă persoană, aşadar, un contract faţă de care el are calitatea de terţ [e.g., vânzătorul răspunde direct faţă de dobânditorul subsecvent pen tru evicţiunea anterioară primei vânzări]. Concluzia este aceea că acţiunile directe reprezintă o excepţie atât pozitivă (naşterea de drepturi), cât şi negativă (naşterea de obligaţii) de la principiul relativităţii efectelor contractului, numai că, în cele două cazuri, reperul contractual este diferit. Acţiunile directe, recunoscute de lege într-una dintre variantele de mai sus, prezintă importante avantaje practice pentru creditor. Prin utilizarea acţiunilor directe, acesta va evita eventuala insolvabilitate a debitorului imediat, precum şi disconfortul probării condiţiilor formulării unei acţiuni oblice. E.g., locatorul neplătit poate evita concurenţa creditorilor locatarului său îndreptându-se direct împotriva sublocatarului (adică împotriva chiriaşului locatarului său) pentru plata chiriei restante [cf. art. 1.807 alin. (1) C. civ.]. Trebuie să menţionăm cu această ocazie că, la nivelul dreptului european, CJUE are o jurisprudenţă fermă în sensul inadmisibilităţii acţiunilor directe, consacrată de hotărârea Handte c. TMCS*2. Această jurisprudenţă nu admite nicio acţiune directă (adică nicio acţiune pe temei contractual formulată de un terţ) fără schimb direct de consimţăminte, adică fără o asumare liberă a unei obligaţii de către o parte extremă a unui lanţ contractual faţă de o altă asemenea parte a grupului. Hotărârea citată atestă o concepţie autonomă asupra contractului3 [ca şi asupra delictului4, de altfel], care este strictă şi, în acelaşi timp, de restrânsă interpretare5 şi care a fost preluată şi de instrumentele intelectual-europene ale dreptului privat-ceea ce atestă că ea a depăşit deja sfera unei interpretări menite să reprezinte o normă de procedură. Soluţia CJCE, mai ales în cazul Handte, ridică anumite semne de întrebare. Unul dintre acestea este legat de faptul că instanţa a omis să se pronunţe asupra ideii cesiunii implicite a acţiunii în garanţie, cu titlu de accesoriu al bunului vândut [în speţă fiind vorba de vânzări succesive ale aceluiaşi bun], argument care este omniutilizat în dr. fr. pentru a justifica acţiunea în garanţie ascendentă6 [soluţie care nu mai apare atât de de a face cu o prevedere expresă care permite acţiunea directă (mandat, vânzare), fie că avem de a face cu o prevedere generală care justifică întemeierea acţiunii directe [art. 1.282 alin. (2) C. civ.], este vorba tot de excepţii de la relativitatea efectelor contractului în sensul art. 1.280 C. civ., care prevede că un contract nu produce efecte faţă de terţi, cu excepţia cazurilor în care legea prevede aceasta. ' Tocmai de aceea, astăzi se consideră şi în doctrina română că avem de a face cu.o excepţie veritabilă de la relativitatea efectelor contractului (u. Terré/Simler/Lequette, p. 1134 urm.; Pop. Contractul, p. 590). 2 CEJ, hotărârea din 17 iunie 1992, Handte c. TM CS, cazul nr. 26/91. 3 P. Mankowski, corn. art. 5 din Regulamentul Bruxelles I, Brussels I Regulation, 2^ Revised Ed., eds. u. Magnus, P. Mankovski, Sellier, München 2012, p. 121 (şi doctrina citată, care atestă autonomizarea concepţiei), nr. 26-27. 4 V. CEJ, 27 septembrie 1988, cazul nr. 189/87, Kalfelis c. Schröder, com. de H. Gaudemet-Talion, în R. crit. de DIP, 1989, p. 215 urm.; com. de B. Audit, în R. Dalloz 1989. Somm., p. 254 5 V. P. Mankowski, op. c il., p. 122, nr. 28. 6 V, Bénabent, p. 207 urm., nr. 264 urm.

lonuţ-Florin Popa

149

97

Titlul II: Contractul civil

incompatibilă cu dreptul european']. Şi, în continuarea acestei idei, nu vedem de ce o asemenea acţiune nu ar putea face obiectul unei cesiuni exprese într-un contract translativ de proprietate asupra unui bun. în al doilea rând, soluţia Curţii este departe de a fi atât de uniformă pe cât pare la prima vedere. în alte situaţii, Curtea a apreciat ca fiind contractuale situaţii eminamente necontractuale [eliminând criteriul liberei asumări a obligaţiei1 2, adică al schimbului direct de consimţăminte], în al treilea rând, o altă posibilă critică este legată de posibilele acţiuni întemeiate tot pe ideea unei cesiuni explicite sau implicite: circulaţia biletului la ordin, a cecurilor etc. - acestea pot da dreptul la diverse acţiuni care, în multe sisteme de drept, sunt considerate con­ tractuale -, ipoteze în care CJUE a recunoscut natura contractuală a acţiunii [e.g._ acţiunea întemeiată pe un conosament şi formulată de posesorul actual al acestuia faţă de armator, în mod direct34 ]. în concluzie, în materie de acţiuni directe, astfel cum a subliniat un distins autor, se poate spune că soluţiile CJUE generează o „europe­ nizare forţată"*. C. Cazuri de acţiuni directe. Cu excepţia acţiunilor directe din lanţurile de contracte care au ca obiect comun transmiterea aceluiaşi bun [pentru care exist temeiul general în art. 1.282 alin. (2) C. civ. şi unde se încadrează acţiunea ascendentă în garanţie contra evicţiunii sau viciilor ascunse], pentru a fi în prezenţa unei acţiuni directe este necesară o reglementare strictă [în sensul părţii finale a art. 1.280 C. civ.]. în această a doua privinţă, Codul cunoaşte numeroase ipoteze exprese de acţiuni directe, lată câteva exemple: a) acţiunea directă a locatorului faţă de sublocatar: „în caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului.: principal” [art. 1.807 alin. (1) teza I C. civ.] şi „locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune” [art. 1.807 alin. (3) C. civ.]5; b) acţiuni directe în cadrul antreprizei şi subantreprizei: „în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii” [art. 1.856 C. civ.]6; c) acţiuni directe în cadrul mandatului: „în toate cazurile, mandantul are 1V. T.C . Hartley, International Commercial Litigation, Cambridge. 2009, p. 44. 2 V. CEJ 1992, Powell Duffyn c. Petereit, C. 214/89 (acţiune contractuală a unei societăţi împotriva unui asociat şi întemeiată pe o clauză statutară la adoptarea căreia acesta s-a opus). 3 V. CEJ 1984. Tilly Russ c. Noua. C. 71/83, ECR 2417. 4 V. T.C. Hartley, Unnecessary Europeanisation under the Brussels Jurisdiction and Judgements Convention: the case of the Dissatisfied Sub-Purchaser, în European Law Review nr. 18/1993, p. 506 urm. 5 Contra. în sensul că ar fi vorba de o acţiune oblică, v. F. Collart-Dutilleul, J. Derruppe, corn. la Civ. 3e, 1 oct. 1997, în RD11998, p. 142 (pe marginea textului similar din C. civ. fr.). 6 Despre întinderea acţiunii, v. I.F. Popa, op. cit., nr. 22: în sensul că acţiunea directă este deschisă şi subantreprenorilor, u. E. Veress, Discuţii privind titularii acţiunii directe în materia contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în Dreptul nr. 7/2013, p. 81 urm.: în acelaşi sens, u. M.-L. Belu Magdo, Reglementarea contractului de antrepriză în actualul Cod civil, în RDC nr. 5/2012, p. 18 urm.: contra, v. E. Lipcanu, Acţiunea directă a lucrătorilor - parte într-un contract de antrepriză - în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2013. p. 13 urm.

150

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

9 7-9 8

acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o" [art. 2.023 alin (6) C. civ.], nedepăşind cu nimic orbita tradiţionalei actio mandati directa’ , deşi dreptul comparat oferea soluţii inovatoare utile care meritau să fie preluate*1 2; d) in cazul transportului, o să reţinem un singur exemplu în materie (considerăm că este cel mai relevant) - ipoteza generată de substituirea unui transportator: „dacă transpor­ tatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă este considerat parte în contractul de transport” [art. 1.960 alin. (1) C. civ.]; e) acţiuni directe în materie de asigurare: acţiunea directă formulată de către terţul beneficiar al asigurării, care nu este parte în contractul de asigurare, direct împotriva asigurătorului [art. 2.208 C. civ.]. §1.3. Promisiunea faptei altuia Noţiune. Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-fort reprezintă o 98 excepţie aparentă de la relativitatea efectelor contractului. Această excepţie aparentă beneficiază de o reglementare distinctă [art. 1.283 C. civ.], motiv pentru care am ales si noi să o prezentăm distinct. Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract sau o clauză într-un contract prin care o persoană - debitorul sau promitentul - se obligă faţă de creditor să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia un contract sau a ratifica un contract deja încheiat. Definiţia se deduce din chiar textul legal, care prevede că: „Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă” [art. 1.283 alin. (1) C. civ.]. Din analiza acestei definiţii rezultă că se pot distinge două forme de porte-fort: una principală şi cealaltă accesorie3. Promisiunea faptei altuia este principală în cazul în care între două persoane se încheie un contract al cărui obiect unic constă în pres­ taţia debitorului de a-l determina pe un terţ să-şi dea consimţământul la încheierea unui contract cu creditorul; promisiunea pentru altul are caracter accesoriu atunci când ea constă într-o clauză integrată într-un contract şi prin care debitorul se obligă, printre altele, să obţină consimţământul sau angajamentul unui terţ [e.g., un copro­ prietar înstrăinează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului indiviz şi, cu aceeaşi ocazie, printr-o clauză expresă cuprinsă în contract, se obligă să-i deter­ mine pe ceilalţi coproprietari să înstrăineze către acelaşi dobânditor şi cotele lor părţi; este posibil şi ca un coproprietar să înstrăineze întregul bun indiviz, obligându-se, printr-o clauză din acelaşi contract, să obţină şi consimţământul celorlalţi coproprie­ tari, adică ratificarea actului de către aceştia].

' V. Zimmermann, nr. 59. 1 V. Cass. fr. 1 Civ., 8 févr. 2000, în Bu!!, du. I, nr. 36. nr. 95-14.330; Cass. fr. Corn., 14 oct. 1997. în Bull. du. IV, nr. 266, nr. 95-18.739; com. de P. Rémery, în R. Dalloz, 1998, p. 115; com. de Ph. Delebecque, în R. Dalloz, Somm., p. 112; com., 3 déc. 2002, in R. Dalloz, Jur.. p. 786, noie B. Mallet-Bricout (.Action directe du mandataire substitué: un reuirement attendu). 3 V. B. Starck, op. cit.. p. 325; Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 523 urm.

lonuţ-Florin Popa

151

99-1 0 0

Titlul II: Contractul civil

99

Distincţii faţă de alte figuri juridice. Promisiunea faptei altuia trebuie distinsă de promisiunea de bune oficii. în primul caz, obligaţia asumată de promitent este una de rezultat - acesta trebuie să obţină rezultatul promis, care constă în încheierea de către terţ a contractului sau ratificarea acestuia sau chiar în executarea acestuia de către terţ, dacă există şi asumarea garantării unei asemenea obligaţii. în al doilea caz, obligaţia asumată de promitent este doar una de mijloace (adică „de bune oficii"), ceea ce presupune că promitentul are îndatorirea să depună toate diligenţele în vederea obţinerii consimţământului terţului, dar nicidecum că garantează acest rezultat’. Convenţia de porte-fort trebuie distinsă şi de stipulaţia pentru altul. In ultima dintre cele două figuri juridice, promitentul se obligă să execute în favoarea unui terţ o anumită prestaţie, în timp ce în primul caz promitentul se obligă să obţină consim­ ţământul terţului şi, eventual, prestaţia acestuia (oarecum, avem de a face cu reversul stipulaţiei pentru altul). Promisiunea de porte-fort nu trebuie confundată nici cu fideiusiunea sau cauţiunea1 2. în ambele cazuri, o persoană se obligă pentru alta. Totuşi, debitorul din promisiunea de porte-fort se obligă doar a furniza sau obţine un consimţământ al altei persoane; el nu garantează faţă de creditor că terţul îşi va executa obligaţiile asumate prin voinţa sa proprie. Dimpotrivă, fideiusorul se obligă faţă de creditor să garanteze executarea obligaţiei asumate de către debitor. Cu toate că promisiunea de porte-fort şi fideiusiunea se deosebesc, nimic nu se opune ca aceeaşi persoană să-şi asume expres ambele obligaţii, fiind, în acelaşi timp, promitent şi fideiusor34 . Acest aspect rezultă din chiar textul art. 1.283 alin. (1) C. civ., care vorbeşte de ipoteza în care promitentul „s-a obligat şi ca fideiusor".

100

Condiţii de validitate. Fiind un contract, promisiunea faptei altuia trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru validitatea unui contract - cele prevă­ zute de art. 1.179 C. civ.: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. în ceea ce priveşte forma, chiar dacă actul pe care terţul trebuie să-l încheie/ratifice/execute este unul pentru care legea pretinde forma autentică, promisiunea faptei altuia nu trebuie să implice această formă. Aşadar, în principiu, forma este indiferentă, excepţie făcând situaţia în care promisiunea faptei altuia este accesorie unui contract pentru care legea pretinde forma autentică. într-o atare situaţie (dat fiind faptul că adesea se pune problema ratificării chiar a acestui contract), promisiunea trebuie să respecte forma lismul legal imperativ. Pe lângă condiţiile generale, art. 1.283 alin. (3) C. civ. pretinde şi o condiţie specială. Este obligatoriu ca „intenţia promitentului de a se angaja per­ sonal (...) să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat". Aşadar, promisiunea faptei altuia trebuie să fie expresă sau cel puţin neîndoielnicăA. De la această regulă face excepţie ipoteza vânzării bunului altuia. în 1 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 420, nr. 821; Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, nr. 324. p. 645; Pop, Contractul, p. 596; 5tătescu/Bîrsan, p. 69. 2 V. Baudouin/Jobin/Vezina, p. 508, nr. 500. 3 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 421, nr. 821; Pop, Contractul, p. 596. 4 Din textul legal deducem că angajarea personală a promitentului nu se referă doar la situaţia în care acesta înţelege să garanteze beneficiarului şi executarea de către terţ a convenţiei încheiate/ratificate, ci la

152

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

100-101

cazurile reglementate de art. 1.683 C. civ., care indică ipoteze asimilabile promisiunii faptei altuia, vânzătorul are calitatea de promitent şi obligaţia legală de a asigura transmiterea proprietăţii. Din textele legale se deduce că, în aceste cazuri, pentru ca obligaţiile promisiunii să existe, nu este necesară o asumare expresă a promisiunii. Aplicaţii practice. Convenţia de porte-fort poate avea numeroase aplicaţii io i practice: în materia contractului de mandat: în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către unul dintre coproprietari: în ipoteza actelor juridice ce se încheie pe seama persoanelor absente şi a incapabililor etc.1. lată câteva ipoteze: a) în materie de reprezentare. în cazul m andatului, mandantul nu este ţinut de ceea ce mandatarul a făcut peste limita mandatului, cu excepţia cazului când a ratificat expres sau tacit actele făcute cu depăşirea îm puter­ nicirii acordate [v. art. 1.309 C . civ.]. încheind un act juridic peste limitele puterilor ce i-au fost acordate, mandatarul se obligă să se facă porte-fort pentru a obţine ratificarea contractului de către m andant. Aşadar, contractul încheiat pentru m andant este valabil, dar este imperfect până la ratificare. Dacă intervine ratificarea, contractul se va perfecta cu efect retroactiv, de la data încheierii lui de către mandatar. Ipoteza se poate întâlni în orice raport de reprezentare - reprezentantul se poate obliga să obţină consim ţăm ântul reprezentatului la încheierea unui act sau să obţină consim ţăm ântul său la ratificare [u. art. 1.311 C . civ.]. Promisiunea pentru altul este şi mai frecvent utilizată pentru a încheia acte juridice în num ele şi pe seama unei persoane absente sau pe seama incapabililor (adică în cazul reprezentării legale). Procedeul este folosit, de obicei, pentru evitarea formalităţilor de numire a unui reprezentant, în situaţia unei persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă [e.g., un tutore sau curator se obligă să obţină ratificarea unui contract în numele şi pe seama m inorului pe care îl reprezintă]. în aceeaşi categorie intră contractul încheiat pe seam a unor per­ soane absente [e.g ., un impresar se angajează, fără mandat, faţă de un organizator de spectacole, să determine pe un artist să joace într-un anum it sp ec­ tacol]. în sfârşit, orice act prin care promitentul se obligă faţă de beneficiar să

■

obţină confirmarea unui act nul de către un terţ are aceeaşi valoare a unei convenţii de porte-fort ; b) în cazul vânzării bunului altuia. Dacă vânzătorul nu este proprietarul bunului pe care îl vinde, atunci are obligaţia să „asigure transmiterea drep­ tului de proprietate de la titularul său către cumpărător" [art. 1.683 afin. (1) C . civ.] - această formulă legală este lesne asimilabilă promisiunii faptei altuia sau cel puţin efectelor acesteia. Aceleaşi observaţii pot fi făcute în legătură cu vânzarea întregului bun indiviz de către un singur coproprietar*2. Chiar şi în

promisiunea însăşi de a obţine consimţământul terţului la încheierea/ratificarea contractului şi, eventual, de a se angaja la executare alături sau ptr. terţ in formula fideiusiunii, astfel cum prevede art. 1.283 alin. (1) C. civ. ' V. Pop, Contractul, p. 597 urm., nr. 236. 2 Situaţia este chiar avută în vedere de art. 1.683 alin. (5) C. civ.. care prevede: „Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun".

lonuţ-Florin Popa

153

101 - 103

Titlul II: Contractul civil

ip oteza în care coproprietarul nu şi-a asum at expres obligaţia de a-i d eter­ m ina pe ceilalţi coproprietari să ratifice vânzarea, el are oricum această o b li­ gaţie în virtutea legii [u. art. 1.683 alin. (5) C . civ.].

102

Efectele convenţiei de porte-fort. în temeiul promisiunii de porte-fort, în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de a face şi, în acelaşi timp, de rezultat. Debitorul se obligă să determine o terţă persoană să încheie sau să ratifice' un act juridic. Dacă actul respectiv va fi încheiat/ratificat, se consideră că debitorul şi-a îndeplinit obligaţia contractuală. Chestiunea executării nu mai depinde de pjomitent, ci ţine de forţa contractului încheiat între terţ şi creditorul promitentului. în plus. astfel cum rezultă din prevederile art. 1.283 alin. (1) C. civ., promitentul poate garanta şi executarea obligaţiilor asumate de către terţ prin contractul încheiat sau ratificat. în acest caz, el este considerat obligat întocmai ca un fideiusor*2. în lipsa unei obligaţii de garantare a executării obligaţiilor asumate expres sau neîndoielnic [după modelul art. 1.283 alin. (3) C. civ.] de către terţ odată cu ratificarea sau încheierea contractului, promi tentul nu poate fi ţinut răspunzător în niciun fel pentru neexecutarea comisă de către terţ. în ipoteza în care promitentul s-a obligat să şi garanteze executarea obligaţiilor asumate de către terţ, dacă terţul nu execută obligaţiile din contractul încheiat cu creditorul promitentului, acesta din urmă, întocmai ca un fideiusor, este ţinut să răspundă de neexecutare. De regulă, obligaţia de acoperire a prejudiciului rezultat din neexecutare este, în cazul fideiusiunii, una de plată a unor despăgubiri - aşadar, se soluţionează prin echivalent, şi nu în natură. în cazul promisiunii faptei altuia, promi­ tentul are însă posibilitatea, expres prevăzută de art. 1.283 alin. (2) C. civ., de a asigura executarea obligaţiei terţului fără a se produce astfel vreun prejudiciu credi­ torului. Această opţiune a sa deschide posibilitatea promitentului de a executa el însuşi obligaţia asumată de terţ sau de a face să fie executată această obligaţie prin intermediul unei alte persoane (al unui alt terţ)3 [e.g., în cazul în care promitentul s-a obligat să determine un vânzător angro să îi vândă creditorului o cantitate deter­ minată de mărfuri şi acesta a refuzat, el poate asigura livrarea aceloraşi mărfuri de la un terţ-furnizor].

103

Convenţia de porte-fort nu este o excepţie de la relativitatea efectelor contractului. Analiza efectelor promisiunii de porte-fort ne permite să constatăm că nu poate fi considerata o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. în realitate, debitorul promite fapta sa proprie de a determina o terţă persoană să ratifice sau să încheie un act juridic. Terţul nu este obligat prin voinţa promitentului. El va fi obligat numai dacă îşi va manifesta voinţa în acest sens; cu alte cuvinte, terţul devine parte în actul juridic prin voinţa sa, şi nu prin efectul acordului de voinţe al altor persoane.

. .Î

' Ptr. semnificaţiile ratificării în contextul promisiunii de porte-fort. u. Ghestin/Jamin/Billiau, Les ejfets p. 650 urm., nr. 591 urm. 2 Ptr. efectele fideiusiunii. u. intra, fideiusiunea. nr. 545 urm. 3 După modelul oferit de art. 1.527 şi art. 1.528 C . civ.. referitoare la remediul executării în natură a obligaţiilor şi la substitutele care pot fi utilizate şi care echivalează cu o executare în natură (u. infra. nr. 127 urm.).

du contrat,

154

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

104

§1.4. Stipulaţia pentru altul Noţiune. Stipulaţia pentru altul, excepţie veritabilă pozitivă de la relativitatea 104 efectelor contractului, este contractul în folosul unei terţe persoane, adică figura contractuală prin care o persoană se obligă faţă de alta să execute o prestaţie în favoarea unui terţ. Dreptul terţului, aşa cum vom vedea, se naşte direct şi nemijlocit din contractul încheiat între cele două părţi. Şi de această dată am ales prezentarea distinctă a acestei operaţiuni datorită importanţei pe care instituţia o are în contextul obligaţiilor şi datorită faptului că astăzi beneficiază de o reglementare distinctă şi punctuală destul de detaliată [art. 1.284-1-288 C. civ.]. Stipulaţia pentru altul [sau contractul în favoarea unei terţe persoane] este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei alte persoane, terţă sau nu faţă de contract, numită terţ beneficiar. Ea reprezintă o opera­ ţiune tripartita realizată cu sau fără participarea terţului la încheierea contractului1. De cele mai multe ori, stipulaţia pentru altul constă într-o clauză într-un contract care. prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unui terţ, are ca efect adăugarea, la raportul de obligaţii născut între stipulant şi promitent, a unui al doilea raport de obligaţii, între promitent şi terţul beneficiar. Prin urmare, fiind o clauză într-un contract, în mod rezonabil, trebuie considerat că denumirea atent aplicabilă acestui procedeu juridic este aceea de „stipulaţie pentru altul” . In dr. rom an c la sic , orice stip u laţie pentru altu l era lovită de n ulitate ab so lu tă,

potrivit

prin cipiu lui

nemo

alteri stip u la ri

po test*2.

In terzicerea

stipu laţiei pentru altul a rezu ltat din caracteru l form alist al dreptului rom an şi din co n ce p ţia strict p erso n alistă cu privire la raportul de obligaţii. Regula fiind prea riguroasă, cu tim pu l au fost ad m ise câteva procedee juridice care au dus la aten uarea ei34 . C . civ. fr. a co n sa cra t stip u laţiei pentru altul două articole'* [art. 1.119 C . civ. fr., care prevede că nim eni nu poate stip u la pentru altu l, şi art. 1.121 C . civ. fr., care prevede două excepţii de la a ce st p rincipiu, în cazu l în care e ste con diţia unei stip u laţii pentru sin e sau a do naţiei făcute altuia]. Practica ju d iciară şi do ctrina fran ceze au făcut în cercări de a anihila indirect principiul profund d ă u n ă to r în sc ris în art. 1.119 C . civ. fr.. prin extinderea sferei de aplicaţie a excepţiilor, c o n stru in d u -se o teorie aplicabilă tutu ro r cazu rilo r de stip u laţie pen tru a ltu l5. Fiind elaborat în aceeaşi perioadă istorică, A B G B (1811) a in te rzis expres stip u laţia pentru altul [cf. art. 881 A B G B ,

' V. Baudouin/Jobin/Vezina. p.

499,

nr. 485.

Ptr. dr. roman şi ptr. evoluţie, u. Zim erm ann, p. 34 urm.: V . Hanga. M .-D. Bocşan, Curs de drept privat roman. Rosetti, Bucureşti, 200 5 , p. 170. Ptr. nemo alteri stipulari potest înainte de dr. modern, v. Zim m erm ann, p. 37 urm.; A.P. Zeuleanu, Despre contractul în favoarea terţilor. Bucureşti, 1930, p. 157 urm. 4 V. Terre/Simler/Lequette, p. 573 urm., nr. 514-515; Ghestin/Jamin/Billiau. Les effets du contrat, p. 658 urm., nr. 602 urm.; Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 411 urm., nr. 808 urm. V. Terre/Simler/Lequette. p. 575, nr. 516; Ghestin/Jamin/Billiau. Les effets du contrat, p. 662 urm., nr. 606.

lonuţ-Florin Popa

155

1 0 4 -1 0 5

T it lu l II: C o n t r a c t u l c iv il

„în afară de cazurile determ inate de lege (...), nim eni nu poate accepta o pro­ m isiune pentru altu l” 1]. Dimpotrivă, BGB (prom ulgat în anul 1896 şi pus în vigoare la

1

ianuarie 1900). fiind o operă legislativă superioară tutu ro r celor­

lalte coduri civile adoptate anterior, în art. 3 2 8 -3 3 5 BGB1 2, consacră principiul validităţii stipulaţiei pentru altul, dându-i o reglem entare corespunzătoare nevoilor practice şi cerinţelor teoretice. A stfel, în art. 328 BGB se prevede: „Prin contract se poate stipula o prestaţie de executare către un terţ, cu efectul că terţul dobândeşte direct dreptul de a cere prestaţia". în common

law , în mod tradiţional, stipulaţia pentru altul este adm isă, aşa-num ita priulty doctrine tolerând larg posibilitatea stipulării în tr-u n contract a unui drept sau a unui alt beneficiu în favoarea unui terţ faţă de acest con tract3. Mai recent, această figură juridică şi-a făcut loc în dreptul pozitiv, fiind expres regle­ m entată în Contracts flc t (1999), în tr-o secţiu n e dedicată drepturilor terţilor faţă de contract4. A stă z i, m ajoritatea codurilor europene prevăd expres această excepţie de la relativitatea efectelor con tractului: art. 6 .253 din noul C . civ. belgian, art. 393 C . civ. polonez, art. 1.257 C . civ. spaniol, art. 443 C . civ. portughez e tc.5. Redactorii V .C . civ. rom ân au considerat că este m ult mai bine să nu îm prum ute textele în m aterie din C . civ. fr. [art. 1.119 şi art.

1.121

C . civ. fr.]. Rezultatul a fost că doctrina şi practica judiciară au

adm is în unanim itate valabilitatea stipulaţiei pentru altul6. Argum entul prin­ cipal în susţinerea acestei orientări con sta în faptul că stipulaţia pentru altul nu trebuia considerată contrară ordinii publice şi bunelor m oravuri. Mai mult, legislaţia civilă şi com ercială cuprindea şi câteva texte în care se prevedeau im portante cazuri de aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altu l7.

105

Condiţiile de validitate a stipulaţiei pentru altul. Stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de validitate prevăzute de lege [art. 1.179 C. civ. - capacitate, consimţământ, obiect şi cauză şi, dacă este cazul, con1 La fel se întâmplă şi cu alte coduri adoptate în aceeaşi perioadă şi care ori nu prevăd nimic în legătură cu stipulaţia ptr. altul (varianta juridică superioară), ori o interzic principial, ca ABGB, lăsând însă loc de excepţii. 2 V. Vertrag zugunsten Dritter (art. 328 BGB), C . Griineberg, în Palandt, p. 572; Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 321 urm., nr. 715 urm.: Markesinis/Unberath/Johnston, p. 186 urm. (estet vorba de nenumărate aplicaţii practice identificate de instanţele de judecată germane, mult dincolo de litera BGB).

3 De reţinut că şi sistemele de common law recunosc stipulaţia ptr. altul, cu precizarea relativă că, în varianta tradiţională, se considera că terţul nu poate invoca direct drepturile născute din contractul dintre promitent şi stipulant. V. Chitty on Contracts. v. I, p. 1104 urm., nr. 18-042 urm. 4 Cf. acestei secţiuni (p. 1 . 1 ,1 .2 ,1 .4 ), terţul are dreptul la prestaţia stipulată în favoarea sa şi, în acest sens, el are dreptul la a cere executarea din partea promitentului. 3 Stipulaţia ptr. altul şi-a făcut loc şi în propunerile europene de codificare (u. art. II.- 9. 301- 11.-9.303 DCFR).

6 V.

Stătescu/Bîrsan, p. 71: L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 112 urm.; Pop, Contractul,

p. 601 urm. 7 E.g., în materie de rentă viageră, art. 1.642 alin. ( 1) din V .C . civ.; în materia donaţiei cu sarcină, din interpretarea art. 832 şi art. 829 din V .C . civ.; în materia contractului de transport, în temeiul art. 432-434 şi art. 438 din V .C . corn. (abr.), rezulta că el poate fi încheiat în favoarea unei terţe persoane; în materia contractului de asigurare, art. 477 V .C . corn. 156

lonuţ-Flodn Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

105

jitiile de formă1]. Alături de condiţiile generale de validitate, mai trebuie întrunite încă două condiţii speciale, expres prevăzute de art. 1.285 C. civ.: a) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă la data încheierii stipulaţiei. Beneficiarul nu este obligatoriu a fi o persoană individualizată în momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent, fiind suficient să fie determinată în momentul când stipulaţia pentru altul trebuie să-şi producă efectele [e.g-, în cazul asigurării conducătorului auto pentru răspundere civilă delictuală, terţul beneficiar se va determina abia în momentul producerii riscului asigurat]; b) terţul beneficiar trebuie să existe2 la momentul la care promitentul trebuie să îşi execute prestaţia. Putem spune că această condiţie este accesorie celei prezentate mai sus [e.g., pentru valabilitatea stipulaţiei pentru altul din cadrul unui contract de asigurare, este necesar ca terţul beneficiar al indemnizaţiei de asigurare să existe la momentul producerii riscului asigurat, când se naşte şi obligaţia de plată a indem­ nizaţiei - v. art. 2.231 C. civ.]. Din textul legal se deduce că este posibilă stipulaţia în favoarea unei persoane viitoare, care nu există la data stipulaţiei, dar va exista la data executării acestei prestaţii3 [e.g., stipulaţia în favoarea unei fundaţii caritabile care nu luase fiinţă la data stipulaţiei]. în doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului C. civ., se vorbea şi de condiţia ca stipulaţia să fie neîndoielnică4 - este o condiţie pe care putem să o reţinem în continuare, în pofida lipsei unui text expres care să o consacre, numai că această condiţie ţine mai degrabă de interpretarea şi calificarea contractului decât de condiţiile de validitate [e.g., dacă unul dintre soţi îşi înstrăinează imobilul bun propriu, în schimbul obligaţiei asumate de dobânditor de a presta întreţinere atât în favoarea înstrăinătorului, cât şi a soţiei acestuia, rezultă suficient de limpede că, în privinţa soţiei, avem de a face cu o stipulaţie pentru altul şi că soţia are calitatea de beneficiar]. Care este consecinţa nerespectării con diţiilor speciale ale stipulaţiei pentru altul? Contrar altor situaţii în care neîndeplinirea condiţiilor imperative este sancţio­ nată cu nulitatea sau considerarea clauzei ca nescrisă, în cazul de faţă „sancţiunea” nerespectării condiţiilor de la lit. a) şi b) de mai sus este aceea că „stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului” [art. 1.285 teza a ll-a C. civ.]. Acelaşi efect ar trebui reţinut şi pentru situaţia în care, la data stipulaţiei, beneficiarul există şi este determinat, iar la data la care stipulaţia trebuie executată, acesta nu mai există sau nu mai poate fi determinat, când avem de a face cu o caducitate a stipulaţiei pentru altul. în ambele situaţii, prestaţia care trebuia executată în favoarea unui terţ va fi executată direct în favoarea stipulantului [e.g., renta stipulată în*4 ' V. Chestin/Jamin/Billiau, Les effetsdu contrai, p. 667 urm., nr. 615, 616 urm. V. Terre/Simler/Lequette, p. 484 urm., nr. 506 urm.; Chestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, P- 676 urm., nr. 620 urm. Chestiune admisă şi de doctrina anterioară, u. Pop, Contractul, p. 607. 4 V. Pop, Contractul, p. 606, nr. 241; ceea ce nu presupune nicidecum că stipulaţia nu ar putea să fie tacită şi că ar trebui neapărat să fie expresă (u. Terre/Simler/Lequette, p. 576, nr. 517); uneori este prezumată intenţia de a stipula ptr. altul, cum este în cazul transportului de persoane, unde se reţine stipulaţia în favoarea apropiaţilor victimei accidentului ptr. care este responsabil transportatorul (v Chestin/Jamin/Billiau, Les e[[ets du contrat, p. 668 urm., nr. 617 urm.).

lonuţ-Florin Popa

157

1 0 5 -1 0 7

Titlul II: Contractul civil

favoarea unui terţ care decedează înainte de a începe executarea prestaţiilor va trebui achitată direct stipulantului]. Această urmare nu poate face însă mai oneroasă executarea pentru promitent [e.g., dacă limita prestaţiei de întreţinere era determinată de nevoile terţului beneficiar, prestaţia care ar trebui executată în lipsa acestui bene­ ficiar, în favoarea stipulantului, nu poate fi superioară celei pe care ar fi datorat-o p $ | zumtivului terţ beneficiar], 106

Acceptarea stipulaţiei de către terţ sau refuzul acesteia. Consimţământul!! terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei pentru altul, dar este o condiţie de efectivitate' [soluţie desprinsă din interpretarea art. 1.286 C. civ.]. Dreptul născut în favoarea terţului beneficiar este opera exclusivă a acordului de voinţe realizat între stipulant şi promitent. în aceasta constă mecanismul stipulaţiei pentru altul. Este însă de la sine înţeles că dreptul respectiv nu poate fi impus terţei persoane împotriva voinţei sale; ea are libertatea de a-l confirma sau de a refuza beneficiul , acestui drept. Confirmarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit: Având în vedere că voinţa terţului beneficiar nu are nicio relevanţă în naşterea’ dreptului, urmează că, în cercetarea validităţii stipulaţiei, nu se pune problema capacităţii sale de a contracta; terţul beneficiar poate fi chiar şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu. Acceptarea însă are natura unui act juridic unilateral care trebuie să îndeplinească şi el condiţiile generale de valabilitate ale actelor juridice [art. 1.179 C. civ.], aşadar, chiar şi condiţiile de formă, dacă este cazul [e.g., dacă printr-un contract de vânzare se stipulează constituirea de către cumpărător a unui uzufruct imobiliar în favoarea unui terţ, este necesar ca declaraţia terţului de acceptare a uzufructului să fie emisă în forma autentică], Neacceptarea beneficiului stipulaţiei niî presupune nicio condiţie şi poate fi identică pasivităţii terţului. Dacă terţul nu acceptă stipulaţia, dreptul se consideră că nu a existat niciodată [art. 1.286 alin. (1) C. civ.] Cu alte cuvinte, stipulaţia este caducă şi nu produce efect ca stipulaţie [i.e. prestaţia va profita însă stipulantului]. Momentul de la care se produc efectele acceptării de către terţul beneficiar este esenţial, pentru că în funcţie de acesta se poate stabili de la ce dată stipulaţia este irevocabilă. Momentul la care această acceptare produce efecte este cel al comunicării ei către stipulant sau promitent - art. 1.286 alin. (2) C. civ. vorbeşte, de fapt, de' „ajungerea” ei la destinatar*2.

107

Efectele stipulaţiei pentru altul. Pentru a analiza efectele stipulaţiei pentru altul este necesar să subliniem că mecanismul său constă în naşterea, în mod direct şi originar, din contractul încheiat între stipulant şi promitent. a unui drept de sine stătător în favoarea terţului beneficiar, fără a fi necesar consimţământul acestuia. ' V. Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, p. 690, nr. 633 (în sensul că acceptarea din partea beneficiarului dă sens operaţiunii stipulaţiei ptr. altul prin aceea că. după m om entul acceptării, stipulaţia nu va mai putea fi revocată de către stipulant). 2 Legiuitorul este, astfel, fidel teoriei recepţiei actului unilateral sup us com unicării ptr. ca acesta să producă efecte juridice, teorie pe care o adoptă în materie de ofertă şi acceptare (u. art. 1.190-1.193 ş y art. 1.199 C. civ.) şi, în general. în materie de acte juridice unilaterale (u. art. 1.326-1.327 C . civ.).

158

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

107

A . in raportu rile dintre stipu lan t şi prom itent. De regulă, stipulaţia pentru altul e5te o clauză într-un contract [vânzare, întreţinere, donaţie etc.] şi, de aceea, con­ tractul respectiv poate da naştere la două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nicio legătură cu stipulaţia pentru altul [e.g., raporturile rezultate din vânzare, întreţinere etc.], şi raporturi juridice păscute din clauza prin care s-a stipulat obligaţia promitentului de a executa o prestaţie direct în favoarea terţului beneficiar [raporturile specifice stipulaţiei]. Cele două raporturi sunt relativ autonome până intră în discuţie chestiunea revocării mutuale sau individuale a stipulaţiei, cu privire la care este necesar să facem urm ă­ toarele distincţii, toate legate de momentul acceptării: a) de la momentul acceptării, stipulaţia nu mai poate fi revocată, mutual sau unilateral [art. 1.286 alin. (2) C. civ.]. Anterior acestui moment, revocarea stipulaţiei poate avea loc, în principiu liber, prin acordul promitentului şi al stipulantului şi, în condiţii speciale, chiar şi unilateral de către stipulant [dacă promitentul nu are un inte­ res în executarea stipulaţiei, e.g., stingerea unei datorii- v . art. 1.287 alin. (2) C. civ.]1; b) stipulaţia poate fi revocată în mod liber până la momentul acceptării de către promitent şi stipulant în persoană [în sensul că revocarea nu poate fi consimţită de succesorii în drepturi ai acestuia, ea având un caracter intuitu personae, cf. art. 1.287 alin. (1) C. civ.] - este consecinţa unui mutuus dissensus al contractului în care este indusă stipulaţia sau a unui dissensus numai cu privire la stipulaţie [art. 1.287 alin. (1) C. civ.]; c) revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul ajungerii sale la promitent [art. 1.287 alin. (2) C. civ.]. Ca efect al revocării stipulaţiei, „dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina promitentului"2 [art. 1.287 alin. (2) teza a ll-a C. civ.]. Care sunt celelalte efecte ale stipulaţiei pentru altul în raporturile dintre cele două părţi contractante? Cu alte cuvinte, în ce constau drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o exercite în favoarea terţului beneficiar? Răspunsul la întrebările de mai sus este că stipulantul are la dispoziţie toate remediile conferite de lege oricărui creditor şi părţilor contractante pentru neexecutarea contractului (în principiu, cele reglementate la art. 1.516 urm. C. civ.). Astfel, el poate acţiona în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia ce o datorează terţului beneficiar (în exercitarea acestei acţiuni, el are un interes moral şi, de multe ori, patrimonial). Dacă promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de terţul beneficiar, stipulantul are dreptul să invoce excepţia de neexecutare a contractului sau, după caz, să ceară sau să declare rezoluţiunea, cu toate consecinţele sale, care constau în desfiinţarea stipulaţiei în favoarea terţului3. De asemenea, stipulantul are dreptul de a pretinde de la promitent plata de ' Această optică de reglementare se regăseşte şi în dr. com parat (u. Bar/Clive, D C fR , v. I, note de dr. comparat, p. 6 2 7 urm .). Neagravarea „sarcinii prom itentului” are aceeaşi sem nificaţie a respectării etalonului prestaţiei stabilite iniţial în favoarea terţului-beneficiar (ca şi în ipoteza prevăzută de art. 1.285 C . civ.). Aşadar, chiar dacă revocarea nu poate să se mai producă pe cale convenţională, ea poate să opereze indirect pe calea rem ediilor invazive ptr. neexecutare [u. M alaurie/Aynes/Stoffel-M unck, p. 418 urm.].

lonuţ-Florin Popa

159

107

Titlul II: Contractul civil

^31

daune-interese, atunci când prin neexecutarea prestaţiei datorate terţului beneficiar |-a fost cauzat un prejudiciu. Aceste daune pot fi evaluate anticipat de către părţi||9 contractante printr-o clauză penală. B. în raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar. Dobândirea dreptului terţului fiind originară, ea are loc în momentul încheierii contractului, fără a fi necesar . consimţământul terţului. în formularea legiuitorului: „Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei” . De aici, o serie de consecinţe complexe: a) terţul beneficiar nu este în pericol de a suporta concursul creditorilor | stipulantului şi eventuala insolvabilitate prezentă sau viitoare a acestuia: în cazul în care terţul beneficiar decedează înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, dreptul respectiv, făcând parte din patrimoniul său, se va transmite la propriii moştenitori şi aceştia vor putea confirma naşterea dreptului (desigur, sub rezerva unei. stipulaţii cu caracter intuitu personae)1; b) întrucât din stipulaţia pentru altul între terţul beneficiar şi promitent se naşte un raport obligaţional, terţul beneficiar fiind creditor, iar promitentul debitor, rezultă; că terţul are dreptul să ceară promitentului să execute prestaţia la care s-a obligat în condiţiile stabilite prin contractul încheiat cu stipulantul. în acest scop, are la dispoziţie acţiunea în executare, dar poate să-şi realizeze dreptul şi pe calea excepţiei în justiţie [e.g., când s-a stipulat că promitentul îl iartă de datorie pe terţul beneficiar, care era debitorul său, dacă promitentul îl va acţiona pentru plată, terţul îi va putea opune excepţia remiterii de datorie]. în scopul realizării dreptului său, terţul beneficiar se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie orice creditor [acţiunea oblică, acţiunea pauliană etc.], precum şi de eventualele garanţii speciale [fideiusiunea, gajul şi ipoteca1 2] constituite de promitent prin contractul încheiat cu stipulantul, pentru a asigura executarea integrală a obligaţiei. Terţul beneficiar are dreptul să ceară despăgubiri de la promitent pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Cu toate acestea, terţul beneficiar nu este îndreptăţit să ceară rezoluţiunea contractului în caz de neexecutare a obligaţiei de către promitent din două motive: în primul rând, nu este parte în contract; în al doilea rând, nu-i poate profita şi deci nu are niciun interes pentru a desfiinţa contractul3. De asemenea, nu trebuie neglijat faptul că, de cele mai multe ori, contractul dă naştere şi la raporturi juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nicio legătură cu dreptul 1 Din prev. art. 1.286 alin. (1) C . civ., cf. cărora însuşi terţul beneficiar este cel care trebuie să accepte stipulaţia, nu deducem că aceasta n-ar putea fi făcută de moştenitorii săi. Simetria interpretării ne obligă să considerăm că dacă legiuitorul ar fi dorit să excludă opţiunea m oştenitorilor în această privinţă, ar fi procedat ca şi în cazul reglementării revocării stipulaţiei, unde se prevede expres că aceasta nu mai poate fi făcută de moştenitorii stipulantului [art. 1.287 alin. (1) C . civ.]. 2 V. M .C. Rarincescu. Curs elementar de drept ciuil, Bucureşti, 1947, v. II, p. 416: Malaurie/ñynés/Stoffel-Munck.p. 418 urm. 3 V., e.g., Vasilescu, Obligaţiile, p. 478. Aceeaşi este şi optica uniformă în dr. comparat. V . Bar/Clive, DCFR, v. I, com. sub art. II.-9.302 DCFR, p. 621.V., de asemenea, art. 5 .2.4 din P. U N IDRO IT. Totuşi, în dr. german, se consideră că soluţia depinde de interpretarea contractului (Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 327 urm., nr. 727 urm.). 160

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

107 -1 08

terţului, raporturi interzis a. fi desfiinţate prin intervenţia unei persoane străine de contract. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile contractante; c) sunt situaţii când promitentul are dreptul să refuze executarea obligaţiei în favoarea terţului beneficiar. în acest sens, cf. art. 1.288 C. civ., „promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia” . Aşadar, promitentul poate invoca, în apărarea sa, toate excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului, cum ar fi: nulitatea contractului, realizarea unei condiţii rezolutorii care afectează contractul, neîmplinirea termenului suspensiv de executare etc. Marea majoritate a autorilor apreciază că promitentul poate opune terţului beneficiar şi excepţia de neexecutare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat stipulantul faţă de promitent, pentru ca acesta din urmă să se oblige, la rândul său, să execute o prestaţie în favoarea terţului1. Mai mult, terţul beneficiar va trebui să suporte încetarea dreptului său ca urmare a rezoluţiunii contractului care cuprinde stipulaţia, pentru eventuala neexecutare comisă de stipulantîn dauna promitentului. C. ¡n ra p ortu rile dintre stipu lan t ş i terţul beneficiar. Stipulaţia pentru altul, prin ea însăşi, nu dă naştere unui raport de obligaţii între stipulant şi terţul beneficiar. Prin acest procedeu, stipulantul nu urmăreşte să se oblige faţă de terţul beneficiar şi nici să-l oblige pe terţ faţă de el. Stipulaţia pentru altul poate produce totuşi anumite efecte juridice, chiar între stipulant şi terţul beneficiar. în funcţie de faptul dacă între ei există sau nu raporturi juridice născute anterior dintr-un act juridic sau fapt juridic. E.g., dacă stipulantul este debitor al terţului beneficiar, executarea prestaţiei de către promitent are valoarea unei plăţi care va stinge două obligaţii: obligaţia stipulantului şi obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar, obligaţii care au izvoare diferite. Alteori, între stipulant şi terţul beneficiar nu există un raport juridic anterior care să justifice stipulaţia pentru altul, când executarea prestaţiei de către promitent constituie o donaţie indirectă făcută de stipulant în favoarea terţului; într-o asemenea ipoteză, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond pentru validitatea donaţiei, cu excepţia formei autentice. Natura juridică sau mecanismul stipulaţiei pentru altul. Originalitatea 108 stipulaţiei pentru altul constă în faptul că din contractul încheiat între stipulant şi promitent se naşte un drept în beneficiul unei terţe persoane, străină de contract. Cum se explică un asemenea fenomen juridic? Pentru a răspunde la această întrebare s-au elaborat mai multe teorii1 2, dintre care amintim teoria dublului contract [stipulaţia pentru altul s-ar realiza prin două contracte succesive: unul între stipulant şi promitent, prin care stipulantul dobândeşte un drept, şi altul între stipulant şi terţul beneficiar, prin care stipulantul transmite terţului beneficiar dreptul astfel dobândit]3, 1 V. 2 V.

M alaurie/Aynes/Stoffel-M unck.p. 418, nr. 818; Stătescu/Bîrsan.p. 70; B. Starck, op. cit., p. 523. M .C . R arincescu, op. c it., p. 40 7 urm .; Stătescu/Bîrsan.p. 77; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, PP-116-118; B. Starck, op. c it., p. 515 urm. 2 V. fl.P . Z euleanu, op. c it., p. 43 3 urm.

lonuţ-Florin Popa

161

108-109

Titlul II: Contractul civil

teoria gestiunii de afaceri'[cf. căreia stipulantul ar încheia contractul cu promitentul în calitate de gerant de afaceri al terţului, iar confirmarea dreptului de către terţ ar avea rolul unei ratificări a gestiunii], teoria actului unilateral al promitentului [cf. căreia dreptul beneficiarului s-ar naşte direct în patrimoniul său ca efect al manifestării unilaterale de voinţă a promitentului] şi, în fine, cea considerată astăzi ca având ponderea explicativă cea mai consistentă, teoria dreptului direct [fundamentată în dr. german*2 şi cf. căreia stipulaţia pentru altul este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului care face ca dreptul terţului să se nască în mod direct din contractul încheiat între stipulant şi promitent, fără să fie nevoie de consimţă mântui terţului - cu precizarea că totuşi consimţământul său rămâne o condiţie de efectivitate], Cf. acestei ultime teorii, dobândirea este originară, şi nu derivată. Terţul nu ia parte, personal sau prin reprezentant, la încheierea contractului. Cu toate acestea, dreptul său se naşte în momentul încheierii acelui contract, fără să fi făcut parte din patrimoniul stipulantului. în concluzie, stipulaţia pentru altul este o figură juridică sui-generis. Ideea care stă la baza acestei ultime teorii este oglindită în redactarea clară a art. 1.284 alin. (1) C. civ., unde se prevede că „oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ” , după cum la alin. (2) se prevede că, „prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei"(s.n.). §2. Opozabilitatea contractului faţă de terţi 109

Noţiune. Contractul şi situaţiile juridice la care dă naştere sunt realităţi sociale care. într-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de respect. Cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte34 . Terţii au obligaţia generală de a respecta situaţia juridică născută din contract, chiar dacă, pentru ei, această realitate se prezintă ca un fapt juridic. în accepţiunea legiuitorului: „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere exe­ cutarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege” [art. 1.281 C. civ.]. Suportul fundamental al principiului opozabilităţii îl constituie o anumită formă de cunoaştere1 a realităţii contractuale. Se susţine că, prin prisma cunoaşterii, avem de a face cu o opozabilitate imediată, neorganizată prin lege5 [î.e. o cunoaştere imediată şi de fa p te.g.. rezultată din cunoaşterea posesiei], alături de o opozabilitate mediată, adică ' V. Terre/Sim ler/Lequette, p. 5 7 8 , nr. 519; Pop, Contractul, p. 613 urm. 2 V. M arkesinis/U nberath/Johnston. p. 197 urm. 2 V.Ghestin/Jam in/Billiau, Les effets du contrat, p. 417- urm .; P. V asilescu , op. c it., p. 322 urm.: J. D u clos, L'opposabilité. Essai d'une théorie générale, L.G.D.J., Paris, 1984. p. 26 urm. 4 V. J. D uclos, op. cit., p. 245 urm .: Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrat, p. 437 urm .; I. Deleanu, op. c it., p. 78 urm .; P. V a sile scu , op. c it., p. 327 urm.; este condiţia care stă la baza sistem elor de publi­ citate de orice fel (ia M. N icolae, Tratat de publicitate imobiliară, v. I, Introducere in publicitatea imobiliară. U niversu l Juridic, Bucureşti, 2011, p. 164 urm.). 5 V. ). D uclos, op. c it., p. 277 urm ., p. 279 urm .; I. Deleanu, op. c it., p. 79 urm.; P. V a sile scu , op. citv, p. 3 2 7 urm . Ptr. clasificarea formelor de publicitate în dr. român. u. M. Nicolae, Tratat de publicitate im obiliară, op. cit., p. 128 urm ., nr. 33 urm.

162

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

109 - no

realizată prin intermediul unui sistem de publicitate organizat prin lege' [i.e. sistemul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare; sistemul de publicitate a revocării procurilor notariale]. Prin opozabilitatea contractului, în sens larg, înţelegem că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii-cauză ai părţilor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul respectiv trebuie respectată de către toţi, inclusiv de terţii propriu-zişi2. Textul art. 1.281 C. civ. se referă însă la opozabilitatea contractului faţă de terţii propriu-zişi, adică la opozabilitatea în sens restrâns. De această dată, opozabilitatea are o altă semnificaţie, ea neconfundându-se cu relativitatea efectelor contractului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor3 de a respecta situaţia juridică creată printr-un contract. Aşadar, nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile juridice create trebuie să fie res­ pectate şi de către alte persoane decât părţile -„com plem ent necesar al forţei obliga­ torii a contractului"4 sau, într-o expresie inovativă, urmarea firească a exigenţei res­ pectării calităţii de normă privată a regulilor juridice rezultate din operaţiunea juridică încheiată5. Formele opozabilităţii faţă de terţi. Opozabilitatea este un fenomen care n o poate fi perceput la mai multe niveluri. Tocmai de aceea, în doctrină se distinge adesea între opozabilitatea probatorie şi opozabilitatea substanţială a efectelor contractului6. Astfel; a) opozabilitatea probatorie constă în aceea că un contract între părţi poate fi utilizat de către părţi, terţi sau chiar de instanţa de judecată7, în vederea probării unei anumite situaţii juridice sau de fapt8. Sub aspect probatoriu, contractul poate fi utilizat9: i. ca sursă de informaţii [e.g., pentru stabilirea valorii de circulaţie a unui bun în vederea determinării valorii masei partajabile, se face apel la conţinutul contractului prin care a fost recent dobândit dreptul de proprietate de către părţi sau se face apel la un alt contract care nici măcar nu este încheiat între părţi, dar al cărui preţ este un indicativ al valorii de circulaţie probabile a bunurilor de acelaşi tip]10; ii. în vederea ' în acest caz, opozabilitatea ar funcţiona num ai de la data îndeplinirii form alităţilor de publicitate impuse de legiuitor, şi nicidecum autom at şi im ediat, adică de ta data încheierii con tractului (u. P. Vasilescu, op. cit., p. 285 urm .; distincţie, aşa cum s-a arătat, relativă, v . L. Boyer, op. cit., nr. 311 urm .). în acest sens, opozabilitatea este un „fenom en general” care im plică respectarea con tractului de către terţi; dacă le-ar fi perm is celor din urm ă să ignore contractul, acesta nu şi-ar mai putea atinge finalitatea nici măcar în tre părţi (u. Ghestin/Jam in/Billiau, Les effets du contrat, p. 417 urm .). V. Pop, Contractul, p. 5 75 urm . Este o ch estiu n e care ţine de securitatea raporturilor civile şi constituie o probă a utilităţii sociale a o p ozab ilităţii contractului (u. Ghestin/lam in/Billiau, Les effets du contrat, p. 768). 4 V- Ghestin/Jam in/Billiau, Les effets du contrat, p. 417 urm. 6 Aşadar, tot o expresie a principiului forţei obligatorii a contractului (u. P. V a sile scu , op. c it., p. 3 7 7 ). 7 1- Deleanu, op. c it., p. 241 urm .; P. V a sile sc u . op. c it., p. 275 urm .; Pop. Contractul, p. 576 urm. V. C a ss. fr. 1 C iv., 3 ja n v. 1996, corn. P. Delebecque, în R. Defrénois, 1996, p. 1022 (utilizarea contractului ptr. fundam entarea deciziei judecătorilor). V. L. Boyer, op. cit., nr. 307 urm .; I. D eleanu, op. c it., p. 241 urm. V. Terré/Sim ler/Lequette. p. 553. nr. 4 96. 0 Ibidem, p. 554. nr. 4 9 6 .

lonuţ-Florin Popa

163

1 1 0 -1 1 1

Titlul II: Contractul civil

probării unei anumite situaţii juridice sau în vederea probării existenţei unor drepturi [e.g., posesorul bunului mobil invocă un contract translativ de proprietate, în scopul dovedirii bunei sale credinţe şi dobândirii proprietăţii - art. 1.275 alin. (1) C. civ. şi art. 935 C. civ. - sau al dobândirii fructelor - art. 948 C. civ.; pentru a justifica exis­ tenţa dreptului său, creditorul cesionar dintr-o cesiune de creanţă recurge la invocarea contractului cu cedentul] sau a unor obligaţii [e.g., contractul poate fi invocat ca sursă a unor obligaţii strâns legate de un bun, cum ar fi drepturile consimţite sau recunos­ cute legal în contextul raporturilor de vecinătate]; iii. contractul poate fi invocat de către un terţ pentru a proba în contradictoriu cu o parte o situaţie juridică [e.g., debi­ torul cedat poate invoca împotriva cedentului care se pretinde creditorul său un contract anterior care dovedeşte că drepturile acestuia nu mai există pentru că au fost cesionate unei alte persoane]1; ..2 b) opozabilitatea substanţială constă în acea expresie a opozabilităţii care implică opunerea de către una dintre părţi a contractului ca sursă a legitimităţiiiy, dreptului său rezultat din contract (astfel cum se poate observa, această expresie se confundă, la un anumit nivel, cu opozabilitatea probatorie). în context, se operează adesea o nouă distincţie între opozabilitatea drepturilor reale [i.e. a actelor prin care se dobândeşte un drept real] şi aceea a drepturilor de creanţă*2 3 [i.e. a actelor care dau Ţ naştere doar unui drept de creanţă]. Dreptul pozitiv cunoaşte câteva asemenea apli­ caţii ale opozabilităţii substanţiale: i. invocarea contractului de către o parte faţă dea un terţ ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă [e.g., într-un proces în revendicare, pârâtul poate opune reclamantului un contract încheiat cu o altă per-® soană prin care pretinde că i-a fost transmis dreptul de proprietate]; ii. invocarea contractului ca just titlu pentru dobândirea proprietăţii45prin posesie de bună-credinţă asupra bunurilor mobile, cf. art. 937 C. civ.; iii. contractul poate fi invocat pentru a# dovedi îmbogăţirea legitimă împotriva unui terţ care a introdus o actio de in rem verso (pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză). Este vorba de simple exemple. Utilizarea opozabilităţii substanţiale este frecventă la nivelul dreptului pozitiv. m

importanţa distincţiei dintre relativitatea efectelor contractului şi opoza­ bilitatea contractului faţă de terţi. Reamintim că, în raporturile dintre părţi, con­ tractul are valoare de act juridic, constând în acordul lor de voinţe. Dimpotrivă, faţă d?,. terţi, contractul este un simplu fapt juridic în sensul restrâns al cuvântului . Această importantă deosebire atrage câteva consecinţe; a) in materia răspunderii civile: i. atunci când una dintre părţile contractan b cauzează un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor sale, ' V. L. Boyer, op. cit., nr. 314. 2 V. I. Deleanu.op. cit., p. 2 42; P. V asilescu . op. cil., p. 275. 3 V. L. Boyer, op. cit., nr. 306 urm.; Terré/Simler/Lequette, p. 548. nr. 4 9 2 -4 9 3 . Distincţia este in artificială. Opozabilitatea ambelor se realizează pe calea cunoaştem situaţiei juridice 6el3erate 1. J şi nu pe altă cale. Diferenţa se poate vedea numai la nivelul organizăm cunoaştem speciale aces . juridice (adică prin sistem ele de publicitate), care este mult mai amplă in cazul drepturilor reale decât cazul drepturilor de creanţă. . „ „ r , . * V. C ass. fr. 3 Civ., 2 juill. 1997, corn. C . Atias, m R. Defrénois. 1997, p. 1420. 5 O simplă realitate de fapt, după unii autori (u. R. Duclos, op. cil., p. 45).

164

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

m

-1 1 2

se va angaja răspunderea sa contractuală, deoarece avem de a face cu aplicarea prin­ cipiului forţei obligatorii a contractului, şi angajarea răspunderii părţii, ca si conferirea unui remediu creditorului reprezintă consecinţele imediate ale principiului forţei obli­ gatorii a contractului [i.e. neplata preţului atrage remediile neexecutării în favoarea celeilalte părţi]; 11. când o terţă persoană aduce atingere unui drept dobândit prin con­ tract de către una dintre părţi, cauzându-i astfel un prejudiciu, suntem în prezenta angajării răspunderii civile delictuale [e.g., terţul care contribuie la neexecutarea unui contract care îi este opozabil, prin complicitate cu una dintre părţi, este responsabil delictual faţa de cealaltă parte'] ; de asemenea, dacă neexecutarea contractuală se datorează unui terţ căruia contractul îi este opozabil, creditorul se va putea îndrepta direct împotriva acestuia pe temei delictual, având posibilitatea de a pretinde despăgubiri3 [e.g., terţul cumpără cu rea-credinţă imobilul care face obiectul unui pact de opţiune cu o altă persoană]; b) în materia p r o b a ţ iu n ii ju d icia re , în caz de litigiu între părţi, proba contrac­ tului se face potrivit normelor care se referă la dovada actelor juridice: i. între părţi, este îngrădită proba cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui act juridic prin alt mijloc de probă decât înscrisul4 [u. art. 309 C. pr. civ.]; ii. dimpotrivă, terţii pot dovedi existenţa şi conţinutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, întrucât, pentru el, contractul este un fapt juridic a cărui dovadă nu este îngrădită de lege - aşadar, proba se poate realiza în orice mod, inclusiv prin martori, chiar peste sau împotriva cuprinsului unui contract5; iii. tot o chestiune de opozabilitate probatorie este şi cea a datei certe a unui înscris sub semnătură privată care constată un contract [y. art. 278 C. pr. civ.; e.g., în cazul unor cesiuni succesive de creanţă efec­ tuate de către acelaşi cedent, data certă serveşte unuia dintre cesionari la dovedirea anteriorităţii transferului creanţei către acesta]. §2.1. Simulaţia - excepţie de la opozabilitatea efectelor contractului

Noţiunea de simulaţie. Reglementare. Frecvenţa implacabilă a simulaţiei în 112 drept îi conferă acesteia o dimensiune istorică şi socială.' Simulaţia, reglementată de art. 1.289-1.294 C. civ., reprezintă o operaţiune ju ridică realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor, constând în încheierea şi existenţa simultană a două înţelegeri sau convenţii: una aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii, şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului clauze m o c n i i f T " “ ^ Cod, e ciuil D allo z' P- 133 9 ’ nr- 23 (ter1 com plice la violarea unei v n b rL ? d. neconcur.en1a): C a ss. fr. corn., 4 mai 1993. în Bull. civ. IV . nr. 32 (terţ com plice la violarea garanţiei contra evicţium i). ' j r . f V R: W intgen, Étude critique de la notion d'opposabilité. Les effets du contrat à l'égard des tiers en uim m T z z

' L C 'D J " Pa' iS' 20041 Chestin/jam in/Billiau. Les effets du contrat, p. 424

J . M e s y ^ î n R x a c i ’v .^ 'ş g ^ p .6 2 3 ar,e 1999' com• P- Jourdain’ în R T D - civ- ,9 9 9 ’ p- 405 u rm -; com 5 Ptr. conţinutul regulilor, v. I. Leş, op. c it., p. 439 urm. , v - T -S- col. civ., dec. nr. 901/1956, în C .D . 1956, p. 251. V. I. Deleanu. op. cit., p. 241 urm.

lonuţ-Florln Popa

165

112

Titlul II: Contractul civil

public'. Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele. Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin crearea unei false aparenţe, adevăratele raporturi juridice dintre părţi. Actuala reglementare transpune, de fapt, în dreptul pozitiv, o parte dintre concluziile doctrinei1 2 şi jurisprudenţei dezvoltate anterior pe marginea unui text sumar [art. 1.175 din V.C. civ.], în condiţiile în care doctrina anterioară în materie este prolifică. Simulaţia, o „minciună concertată” sau o „dedublare de contracte"34 , constituie o excepţie de la principiul opozabilităţii efectelor obligatorii ale contractului. Din perspectiva părţilor, efectele acestei operaţiuni sunt guvernate de principiul forţei obligatorii a contractului. Din perspectiva terţilor, simulaţia produce efecte care urmează relativităţii efectelor contractului, dar nu şi pe cele ale opozabilităţii acestora [u. art. 1.289 alin. (1) C. civ.]. Etim ologic, denumirea acestei figuri juridice provine de la sim ulatio sau simulare 4 (lat.). Simu/o, simulare înseam nă „a sim ula” şi provine din simile, sim ilis, care înseam nă „asem ănător”. Se pare că m entalitatea care astăzi permite sim ulaţia era specifică şi societăţii romane. Şi aici erau deghizate donaţiile în contracte de vânzare pentru a se evita o prohibiţie de a dona sau o incapacitate de a dona5. Ca urmare, şi regula inefectivităţii actului sim ulat - am spune, astăzi, a inopozabilităţii - şi-a făcut loc în dreptul roman şi a fost inclusă în final în Codex lustiniani - titlul 4.22 [la art. 4 .2 2 par. 3 se prevedea:

acta

sim ulata

(...)

veritatis substantiam

mutare nori

possunt].

Dreptul

postm edieval a avut de a face cu o recrudescenţă a fenom enului sim ulaţiei şi aceeaşi a fost optica juridică în privinţa efectelor operaţiunii. A ctul sim ulat era inefectiv (văzut ca un corpora sine spiritu et cadavera sine anim a). Treptat însă, sub influenţa dreptului canonic, s-au operat distincţii majore între cate ­ goriile actelor sim ulate, observându-se şi că sim ulaţia poate servi unor scopuri nobile. în secolul al X lX-lea, optica a devenit sim ilară celei de astăzi: actul sim ulat nu trebuie privit de plano ca invalid, dar nu poate fi opus terţilor faţă de contract.

1V. Pop. Contractul, p. 616, nr. 244 2 V. V. Loghin, Neconcordanţa conştientă dintre uoinfă şi declararea ei în raporturile create prin acte juridice, în LP nr. 9/1956, pp. 1027-1039; Popescu/Anca, pp. 125-130; D. Cosma, op. cit., pp. 329-413; Fr. Deak, Curs de drept ciuil. Dreptul obligaţiilor. Partea I. Teoria generală a obligaţiilor. Universitatea Bucureşti, 1960. pp. 153-155; A. Pop, Ch. Beleiu, op. cit., pp. 329-332; Stătescu/Bîrsan, pp. 90-96; Fr. Deak, Drept ciuil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, pp. 77-78 şi 197-198; E. Poenaru, Aspecte din practica judiciară in legătură cu problema simulaţiei, în JN nr. 9/1962. pp. 99-101: R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la simulaţia in actele juridice. în RRD nr. 1/1976, pp. 34-39: Gh. Brenciu, V . Panţurescu (I), C. Stătescu (II), Aspecte referitoare la relaţia dintre conlra-inscris şi actul public, in cadrul simulaţiei, în RRD nr. 8/1981, pp. 21-24; L. Pop, R. Gidro, op. cit., pp. 100-107; G. Chivu. Limitele simulaţiei în teoria şi practica dreptului ciuil. Dinamica relaţiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria şi practica dreptului, Universitatea Cluj-Napoca. Centrul de Ştiinţe Sociale, Cluj-Napoca, 1988, pp. 162-191; L. Pop, Drept ciuil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi. 1993, v. I, pp. 114-126; G. Chivu, Simulaţia in teoria şi practica dreptului, Argonaut, Cluj-Napoca, 2001; FI.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Rosetti, Bucureşti, 2003; P. Vasilescu, op. cit.. în Relaliuitalea actului juridic ciuil, p. 276 urm. 3 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 375. 616; Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 375. 5 V. Zimmermann, p. 646 urm.

4 V. Pop, Contractul, p.

166

lonuţ-Florin Popa

112-113

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi Fenom enul sim ulaţiei este astăzi universal regăsitul în dreptul com parat. In eommon la w , ch e stiu n ea sim ulaţiei este analizată num ai din perspectiva recaracterizării actului (adică din cea a calificării sale). Aşadar, sim ulaţia este o ch estiu n e care ţine mai degrabă de interpretarea voinţei părţilor decât de o operaţiune ju ridică având un caracter com plex'. în dreptul germ an, sim ulaţia (Scheingeschăft ) este

reglem entată

diferit: actul public m enit să

ascundă

realitatea unui act secret este declarat nul (nichlig) (v. art. 117 B G B )*2. Exact aceeaşi optică se regăseşte în dr. austriac (u. art. 916 ABG B). în schim b, în dr. fr., actul public e ste singurul opozabil terţilor, iar cel secret produce efecte intre părţi (art. 1.321 C . civ. fr.). Identic e ste vă zu tă situaţia în dr. it. (u. art. 1.4M -1.41 7 C . civ. it.)3*, care se pare că a exercitat o influenţă sem ni­ ficativă asupra actualei reglem entări din dreptul n ostru . în sfârşit, D CFR cuprinde şi el un text referitor la sim ulaţie (art. 11.-9:201), cf. căruia între părţi produce efecte actul secret, iar faţă de terţi, num ai actul aparent1.

Domeniul şi tipurile simulaţiei. în principiu, simulaţia este un mecanism 113 aplicabil în numeroase domenii ale dreptului privat. Sfera sa predilectă de acţiune este însă cea a actelor de înstrăinare - vânzările fictive sau donaţiile deghizate sunt mode­ lele cel mai frecvent utilizate în practică, alături de disimularea parţială a unui element contractual (simularea preţului contractual). Ea poate fi utilizată şi în actele juridice unilaterale supuse comunicării5 (u. art. 1.293 C. civ.). Textele aferente simulaţiei (art. 1.289-1.293 C. civ.) nu se aplică în cazul unor acte cu caracter nepatrimonial simulate, cum ar fi căsătoria sau adopţia (art. 1.294 C. civ.)6. în doctrină, se operează o utilă clasificare a tehnicilor simulatorii: A. Simulaţia absolută şi simulaţia relativă. Simulaţia este absolută, atunci când părţile stabilesc ca între ele să nu existe în realitate niciun act - fictivitatea sau relativă, atunci când sunt simulate doar unul sau mai multe elemente ale contractului public: natura, obiectul, cauza reală, părţile reale etc. Simulaţia relativă poate fi obiec­ tivă (când sunt disimulate elemente obiective, cum sunt natura contractului, obiectul sau cauza acestuia), respectiv subiectivă (când este disimulat elementul subiectiv al contractului - adică părţile). B. Fictivitatea. Prin acest procedeu, părţile disimulează complet realitatea, stabilind în actul secret că actul aparent nu va produce niciun efect juridic7. Este ' V. Chittyon Contracts, v. I, nr. 5-111 şi nr. 12-117, 12-121,12-123 până la 12-125. 2 V. J. Ellenberger, în Palandt, p. 94, com. sub art. 117 BGB. 3 V. M .A. Livi. în Rescigno, v. I, p. 2904 urm., com. sub art. 1.414-1.418 C. civ. it. 1 V. Bar/Clive. DCFR, v. I, p. 611 urm. V. FI.A. Baias, op. cit., p. 80 urm. (în sensul necesităţii existenţei unui acord de voinţe cu valoarea de acord simulatoriu, între emitentul actului secret şi destinatarul acestuia - ibidcm, p. 82 urm., nr. 124 urm.): idem, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1361. Nu există un act secret propriu-zis (dar nimic nu se opune ca emitentul actului unilateral şi destinatarul acestuia să redacteze, să încheie un asemenea act), cu excepţia acordului simulatoriu, care are în vedere întreaga operaţiune simulată. Ipoteza reglementată de art. 1.293 C. civ. trebuie corelată cu aceea a art. 1.326 C. civ., care se referă la actele juridice unilaterale supuse comunicării şi cu privire la care este posibilă simulaţia. 6 V. FI.A. Baias, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1362. 1V. CSJ, s. civ., dec. nr. 1823 din 7 octombrie 1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124.

lonuţ-Florin Popa

167

113

Titlul II: Contractul civil

singurul caz de simulaţie absolută - adică de disimulare absolută a realităţii' [e.g.: actul public de vânzare este anihilat de actul secret, care prevede că niciun transfer de proprietate nu are loc între părţi*2; actele fictive de donaţie sau împrumut3 pentru a se' face dovada provenienţei unor bunuri sau întinderea averii; partajul fictiv, schimbul fictiv, donaţia fictivă4, societatea fictivă5]. C. Deghizarea. Procedeul deghizării constă în faptul că părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l ţine în secret, în totul ori în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract. De regulă, prin actul public se ascunde natura actului secret sau, fără a masca natura actului secret, se limitează doar la ascunderea prin omisiune a unor clauze sau efecte ale actului real6. Deghizarea totală există atunci când, prin actul public, se ascunde natura actului secret - este vorba, în realitate, de o simulare a cauzei reale a actului juridic7 [e.g., părţile încheie un contract de donaţie pe care îl deghizează într-un contract de vânzare8; vânzarea disimulată într-un act public de donaţie sau pentru a da o anumită calificare a bunurilor9; un contract de întreţinere a fost deghizat într-un contract de vânzare101 ]. Deghizarea parţială intervine în situaţia când părţile, prin actul public, se limitează să ascundă unele clauze sau efecte ale actului secret, fără să ascundă natura actului care îşi produce efectele între părţi [e.g., simulaţia preţului - în actul public se indică un preţ mai mare" sau mai mic12 faţă de cel din actul secret]. ' S-a afirmat că fictivitatea reprezintă, în realitate, o simulaţie a consimţământului părţilor, care lipseşte cu desăvârşire în actul secret (u. Terre/Simler/Lequette, p. 592, nr. 543), apoi că fictivitatea presupune o lipsă a cauzei sau o cauză falsă a actului public (u. C. Chivu, op. cit., p. 21: Pop, Contractul, p. 620, nr. 247). „ , . . . . 2 V. M.G. Rarincescu, op. ci(„p. 397. In practică sunt cunoscute numeroase cazuri când prin fictivitate se urmăreşte fraudarea intereselor moştenitorilor - donaţia este deghizată într-un contract oneros. V. T.J. Bacău, dec. civ. nr. 1135/1983, cu nofd de E. Cîrcei, în RRD nr. 2/1985, p. 53 urm. 3 Ptr. o analiză a practicii judiciare în materie, v. I. Popa, Constatarea simulafiei şi revocarea înstrăinărilor frauduloase în cauzele privind controlul provenienţei bunurilor, în RRD nr. 4/1987, p. 44 urm. Referitor la simulaţia prin fictivitate în contractul de împrumut, v. T.J. Buzău, dec. civ. nr. 1135/1983, cu notă de E. Cîrcei, în RRD nr. 2/1985, pp. 53-54. O recrudescenţă a acestui tip de simulaţie se reîntâlneşte şi

§

în zilele noastre datorită impactului legislaţiei privind controlul averii demnitarilor.

4 V. Pop, Contractul, p. 621. 5 V. FI.A. Baias, A . Răţoi, Societatea fictivă în contextul noilor reglementări relative la simulaţie. in C. Jud. nr. 7/2014, p. 366 urm.: L. Butuşină, Piercing the corporate veiI, în RRDA nr. 8/2013, p. 83 urm.: F. Tuca. Societatea comercială fictivă. în RDC nr. 10/1996, p. 110 urm.: Chestin/Jamin/Billiau, Les effets du

contrat, p. 555, nr. 506. s V. Stătescu/Bîrsan.p. 91. 7 Ptr. dezvoltări, u. Pop, Contractul, p. 622. 8 V. T. Ilfov, s. a Il-a civ., sent. civ. nr. 650/1948, în JN nr. 8/1948. p. 353; TMB, s. a lll-a civ., dec. nr. 1855/1968, în RRD nr. 7/1969. p. 167: T.J. Suceava, dec. civ. nr. 940/982, în RRD nr. 7/1983, p. 57. 5 Raportat la art. 845 din V„C. civ., v. S.l. Vidu, Este posibil ca soţul donatar să se prevaleze de

prezumţia instituită de art. 845 din Codul civil pentru a dovedi existenţa unei donaţii deghizate al cărei beneficiar este şi, pe cale de consecinţă, ca bunul donat să devină propriu în condiţiile prevăzute de art. 3 1 8 lit. b) din Codul familiei?, în Dreptul nr. 9/2002, p. 81 urm. 10 V. T.J. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr. 280/1971, în RRD nr. 10/1972, p. 174; T.S., s, civ., dec. nr. 834/1989. în Dreptul nr. 3/1990, p. 64. 11 E.g., părţile, în vederea obţinerii de către cumpărător a unei finanţări bancare mai mari din partea unei instituţii bancare, declară un preţ superior realităţii în actul ostensibil (v. FI.A. Baias, op. cil., p. 108). '2 V. T.S., dec. nr. 9/1986, cu notă de A . Chira (I) şi de V. Stoica, M. Ronea (II), în Dreptul nr. 2-3/1990, p. 41 urm.

168

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l III: E fe c te le c o n t r a c t u lu i fa ţă d e te rţi

113

D. Interpunerea de persoane. în operaţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane sunt implicate trei persoane: interponentul (persoana care are calitatea de beneficiar real al operaţiunii cuprinse în actul public), interpusul (persoana care figurează ca parte în actul public şi care maschează adevărata identitate a benefi­ ciarului) şi terţul (care este contractantul adevărat din actul public, în persoana căruia se produc efectele acestui contract)1. Practica judiciară ne oferă exemple de vânzări1 2 sau donaţii simulate prin interpunere de persoane [e.g., donaţia făcută către o per­ soană care nu are capacitatea de a primi şi disimulată în donaţia către o altă persoană, care, în realitate, nu primeşte nimic: donaţia efectuată de către un interpus al dona­ torului care doreşte să rămână anonim]. Participarea tripartită nu este însă de esenţa simulaţiei, fiind posibil ca terţul să nu fie parte a acordului simulatoriu şi să nu fi avut cunoştinţă de acesta. Esenţial este ca realitatea juridică a raportului dintre interponent şi interpus să fie disimulată. în acest context, se pune întrebarea dacă mandatul fără reprezentare (sau convenţia de prete-nom) este sau nu o simulaţie prin interpunere de persoane? Mandatul fără reprezentare presupune încheierea de acte pe seama unei persoane a cărei identitate nu este revelată la data contractării cu terţul [art. 2.039 alin. (!) C. civ.]. De esenţa mandatului fără reprezentare este faptul că identitatea mandantului rămâne ascunsă faţă de persoana cu care contractează mandatarul şi faţă de alţi terţi, deoarece, cf. art. 2.040 alin. (1) C. civ., „Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul . Unii autori susţin că în acest caz nu avem de a face cu o simulaţie, deoarece este necesară participarea terţului la acordul simulatoriu3. în realitate, este vorba tocmai de o simulaţie prin interpunere de persoane4, deoarece mecanismul simulatoriu este identic (ascunderea unei realităţi prezente într-un act secret contem­ poran cu actul public), participarea terţului nefiind o condiţie esenţială a simulaţiei5, şi pentru că efectele actului secret se produc exact în aceleaşi condiţii ca şi la simulaţia obişnuită6. 1V. FI.A. Baias. op. cit.,p. 113. 3 V. TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 2609/1978, cu notă de Gh.l. Florescu, în RRD nr. 10/1980, p. 57 urm.; T.S., s^ civ., dec. nr. 459/1977, cu notă de C . Turianu, în RRD nr. 5/1978, p. 51 urm. V. D. Cosm a, op. cit., p. 397; Stătescu/Bîrsan, p. 79; G. Chivu, op. cit.,p. 27 urm.; jurisprudenţa pare a Fi în acelaşi sens, cel puţin cea anterioară intrării în vigoare a noului Cod; T.J. Cluj, dec. civ. nr. 1021/1971, cu nolâ de G. Chivu, în RRD nr. 11/1973, p. 136; C . Ap. Ploieşti, s. civ., dec. civ. nr. 3511/2000, cu notă de M.-L. Belu Magdo, în C. Jud. nr. 1/2002, p. 67 urm. - presupunem însă că această jurisprudenţă se va schimba ca urmare a reglementării exprese a mandatului fără reprezentare, care asociază, în mod evident, această figură juridică celei a simulaţiei. 4 Y v Loghin. op. cit., p. 103; A . Pop, Gh. Beleiu, op. cil., p. 330 urm.; Fr. Deak, op. cil., p. 271 urm.; D. Chirică, Drept ciuil. Contracte speciale, Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 271; P. Vasilescu, op. cit p 303 urm.; S. Neculaescu, op. cit., p. 467-468; O . Hanes, notă la C . Ap. Alba lulla, s. civ., dec. nr. 197/2004, în reptul nr. 7/2005, p. 222 urm,; doctrina fr, este, de regulă, şi ea în sensul absorbirii' convenţiei de prete-nom de către simulaţie (u. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 376; Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du c°ntrat, p. 557 urm., nr. 510), cu explicaţii aparte ptr. a justifica uneori instituţia (u„ e.g., F. Leduc, Ke/lexion sur ta convention de prête-nom, în R.T.D. civ. 1999, p. 283 urm.). După alţi'autori, mandatul fără reprezentare este o ipoteză de simulaţie sui generis. în acest sens, u. FI.A. Baias, op. cit., p. 122 urm.; FI.A. Baias, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1360, nr. 29. . .. publici.

^°P' Contractul, p. 625 (în sensul că acordul simulator se încheie anterior sau simultan cu actul

Analiza art. 2.040 şi art. 2.041 C. civ., referitoare la efectele mandatului fără reprezentare, relevă exact aceeaşi optică a legiuitorului.

lonuţ-Florin Popa

169

114 114

T it lu l

II:

C o n t r a c t u l civ il

Elementele şi condiţiile simulaţiei1 A. Existenţa actului secret. Prima condiţie a simulaţiei reuneşte mai multe cerinţe referitoare la actul real: a) actul real să fie secret. Actul real trebuie să fie încheiat astfel încât existenţa şi cuprinsul său să fie necunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al contraînscrisului este o chestiune de fapt2. Condiţia nu este îndeplinită dacă actul a fost supus unei publicităţi de natură să aducă actele juridice la cunoştinţa terţilor [i.e. transcrierea actului, intabularea3, înscrierea în arhiva electronică4]. în schimb, condiţia este îndeplinită dacă actul secret este înregistrat la organele financiare sau supus altor formalităţi fiscale5 (cu excepţia cazului în care terţ este organul fiscal), primeşte dată certă6, este autentificat7 sau certificat de un avocat. Cu toate acestea, contraînscrisul este lipsit de caracter secret atunci când existenţa lui este menţionată în actul aparent sau public; b) actul real să existe în sens de negotium. Deşi adesea actul secret este numit „contraînscris", aceasta nu trebuie să ne determine să credem că este absolut necesar ca actul secret să fie concretizat într-un înscris, fiind suficient ca acesta să existe în sens de negotium, adică de operaţiune juridică reală care produce adevăratele efecte între părţile contractante8, şi nu în sens de instrumentum. Actul secret poate să lipsească dacă este privit ca instrumentum, dar este indispensabil privit ca negotium: c) actul secret şi actul public să fie contemporane. Actul secret trebuie să existe sub forma înţelegerii dintre părţi la data încheierii actului public. în doctrina mai veche se considera că pentru a fi în prezenţa simulaţiei este obligatoriu ca actul public şi actul secret să fie încheiate simultan, adică în acelaşi moment9. Doctrina modernă şi practica actuală'1 apreciază însă că este suficient ca cele două acte să fie contemporane, adică să coexiste. Astfel, cele două acte sunt contemporane nu numai atunci când au fost încheiate simultan, ci şi în cazul în care a avut loc încheierea mai 1 Ptr. condiţii, u. L. Pop, op. cit., pp. 115-117: Pop. Contractul, p. 617 urm., nr. 245: Vasilescu, Obligaţiile, pp. 492-493. în doctrina fr„ u. Terrc/Simler/Lequette, p. 591 urm., nr. 540 urm. secret al 2 Care presupune analiza unor situaţii diverse în care putem sau nu vorbi de caracterul ca actului tu. FI.A. Baias. op. cit., p. 57 urm.). 3 Contra, v. FI.A. Baias, op. cit., p. 60 urm. 4 Toate sistemele de publicitate mobiliară sau imobiliară organizate legal generează o prezumţie de cunoaştere a actelor sau Faptelor juridice supuse acestei publicităţi, care înlătură de plano caracterul secret al actului încFieiat între părţi. 5 V. L. Pop, op. cit., p. 121. 6 Care asigură o oarecare opozabilitate probatorie (u. I. Deleanu, op. cit., p. 241 urm.), fără ca actul secret să îşi piardă acest caracter (u. FI.A. Baias. op. cit., p. 61 urm.). 7 Desigur că aceasta depinde într-o mare măsură de scopul urmărit prin simulaţie - notarul sau avocatul nu pot fi complicii unei evaziuni fiscale sau a fraudării intereselor unor terţi. Un posibil act autentic este de imaginat însă în acele situaţii în care simulaţia nu are drept scop frauda fiscală sau fraudarea intereselor terţilor. 8 V. FI.A. Baias, op. cil., p. 62. 9 V. M. Planiol. G. Ripert. Cours de droit civil, Paris, 1926, t. Il, p. 421: L. Josserand. Cours de droit civil, Paris, 1930, t. II. p. 152; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu. Drept civil român. Bucureşti, 1943. v. II. p. 55. Opinia a fost reluată şi de unii practicieni contemporani: u. Gh. Brenciu, V. Panţurescu, op. cit., p. 21. 30 V. Popescu/Anca, p. 124: D. Cosma, op. cit., p. 395; Stătescu/Bîrsan, p. 91; C. Stătescu, op. cit., pp. 22-24; Pop. Contractul, p. 618, nr. 245. " V. T.S., s. civ., dec. nr. 301/1978, în C.D. 1978, pp. 50-55; idem, dec. nr. 1325/1979. în C.D . 1979, pp. 269-271; Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 639/1982. în RRD nr. 5/19B3, pp. 61-62.

]

C a p it o lu l III: E fe c te le c o n t r a c t u lu i fa ţă d e te rţi

114

întâi a actului secret, în sens de negotium, şi apoi a actului aparent’ . Faptul că înscrisul constatator al actului secret se redactează ulterior perfectării actului public nu are nicio relevanţă cu privire la existenţa simulaţiei, esenţial fiind ca între părţi să se fi realizat anterior acordul de voinţe cu privire la operaţia juridică în ansamblul ei. Totodată, este necesar ca actul secret, încheiat anterior actului public, să se afle în vigoare la momentul încheierii actului public şi să rămână în vigoare şi în continuare*2, într-adevăr, nimic nu împiedică părţile ca, înţelegându-se asupra simulaţiei în ansamblul său, să încheie imediat actul secret şi, uneori, chiar să-l execute, în totul sau în parte, urmând ca numai ulterior să perfecteze actul public, încheierea ulterioară a actului public desăvârşind operaţia simulaţiei3, după cum nimic nu împiedică părţile să încheie actul public în virtutea acordului simulatoriu existent între ele, urmând ca apoi să procedeze la redactarea înscrisului constatator al actului secret. Din perspec­ tiva condiţiei contemporaneităţii, trebuie considerat că nu poate fi vorba de simulaţie atunci când actul aparent este încheiat anterior actului secret. Lipsa actului secret la încheierea actului aparent face ca simulaţia să nu existe. într-o asemenea ipoteză suntem în prezenţa modificării unui contract printr-un alt contract; cele două acte exprimă succesiv voinţa reală a părţilor, ele nerealizând operaţia unică şi complexă a simulaţiei4. Cu toate acestea, simulaţia poate să poarte asupra unui act juridic în curs de executare [e.g., actul juridic al remiterii de datorie poate fi disimulat într-un act juridic public de plată a datoriei5]; d) cerinţele privind validitatea actului secret6. în ceea ce priveşte condiţiile de fond - consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza acestea trebuie îndeplinite în întregime de către actul secret prin raportare la dispoziţiile comune în materie [art. 1.179 alin. (1) C. civ.]. în ceea ce priveşte însă forma, nu este necesar ca actul secret să fie încheiat în forma cerută de lege pentru validitatea operaţiunii juridice pe care o întruchipează. Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1.289 alin. (2) C. civ., e f. căruia „contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă". Per a contrario, concluzia este aceea că nu e necesar ca actul secret să îndeplinească şi condiţiile de formă. Este o excepţie majoră chiar de la condiţiile de funcţionare a principiului forţei obligatorii, care impune cerinţa unui contract „valabil încheiat” , cu referire atât la condiţiile de fond, cât şi la cele de formă (art. 1.270 C. civ.). Totuşi, excepţia nu este atât de drastică dacă avem în vedere că trebuie considerat esenţial ca actul public să îndeplinească el însuşi condiţiile de formă ale operaţiunii juridice pe care o înfăţişează. în concluzie, pentru ca întreaga operaţiune a simulaţiei să fie ' V. T.S, s. civ., dec. nr. 854/1989. în Dreptul nr. 3/1990, p. 64: CSJ, s. civ., dec. nr. 2160/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993. p. 124. 2 V. C. Stătescu, op. cit., p. 24. 1 Ibidem, p. 23. 4 V- V . Stoica, M. Ronea, Nota II la dec. nr. 9 din 18 februarie 1986 a T.S., în Dreptul nr. 2-3/1990, P- 47 urm.; Al. Bacaci, O. Ungureanu, Notă la sent. civ. nr. 636/1982 a Jud. Sibiu, în RRD nr. 5/1983, p. 63; m doctrina fr. este prezent acelaşi punct de vedere - Terre/Simler/Lequette. p. 592, nr. 541; contra, v. FI.A. Baias, op. cit., p. 75 urm. 5 Contra, v. FI.A. Baias, op. cit., p. 111. 4 V. Pop, Contractul, p. 617, nr. 245.

lonuţ-Florin Popa

171

114-115

T it lu l II: C o n t r a c t u l civ il

considerată valabilă, din perspectiva condiţiilor de formă, trebuie să reţinem că este necesar ca acestea să Fie îndeplinite doar de actul public, nu şi de actul secret1. B. Existenţa actului public. Actul public (ostensibil) este actul care se încheie astfel încât să producă o aparenţă juridică. Este actul adus la cunoştinţa terţilor în intenţia de a ascunde acestora adevărata realitate juridică din actul secret1 2. în ceea ce priveşte condiţiile de formă, actul public trebuie să îndeplinească toate condiţiile de formă ale operaţiunii pe care o întruchipează [e.g., dacă este vorba de o vânzare ’¡fi imobiliară, este necesar ca actul public să fie încheiat în formă autentică3]. C. Existenţa acordului simulatoriu. Ideea de acord simulatoriu sugerează o reprezentare comună a părţilor, anterioară încheierii actului public şi a actului secret, reprezentare comună în care părţile să „orchestreze" întreaga operaţiune a simulaţiei, adică să imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevărata relaţie dintre ele faţă de terţi. Acordul simulatoriu este sinonim cu intenţia părţilor de a simula şi constă în voinţa lor ca acea operaţiune juridică să producă toate efectele juridice specifice simulaţiei. El nu se reduce doar la intenţia de a-i determina pe terţi să creadă într-o aparenţă juridică, împrejurare care s-ar putea realiza şi printr-o simplă modificare secretă a contractului. Condiţia acordului simulatoriu se deduce din dispoziţiile art. 1.293 C. civ., care prevăd că, pentru a exista simulaţieîn cazul actelor juridice unilaterale (un text accesoriu, într-adevăr), este necesar să existe un acord între autorul actului şi destinatarul actului unilateral supus comunicării - în realitate, chiar acordul simulatoriu. Intenţia de a simula se obiectivează în acordul simulatoriu al părţilor, acord care intervine cel târziu în momentul perfectării actului secret în sens de negotium. în lipsa unui astfel de acord, nu suntem în prezenţa simulaţiei, ci în ipoteza în care părţile încheie un act secret, iar ulterior modifică sau revocă acel act printr-o nouă înţelegere. 115

^

Scopurile şi limitele simulaţiei. Prin simulaţie, părţile pot urmări scopuri diverse, de la evitarea sau eludarea aplicării unor norme legale imperative [e.g., donaţia făcută de un soţ unui interpus al soţului donatar în vederea eludării dispoziţiilor privind revocarea donaţiei între soţi - art. 1.031 C. civ.], eludarea unor dispoziţii legale care instituie o incapacitate pentru anumite persoane de a primi o liberalitate [e.g., donaţia făcută unui interpus al medicului care l-a îngrijit pe donator de ultima boală art. 990 C. civ.; vânzarea făcută către un interpus al cumpărătorului aflat în incapa­ citate de a cumpăra drepturi litigioase - art. 1.653 C. civ.], fraudarea intereselor moşte­ nitorilor rezervatari [e.g., donaţia deghizată într-o vânzare] sau fraudarea intereselor creditorilor chirografari [e.g., vânzarea Fictivă în scopul micşorării gajului general şi al sustragerii bunului de la executarea silită4] şi până la scopuri respectabile [e.g., donaţia 1 Prin reglementarea cuprinsă în art. 1.289 alin. (2) C. civ., legiuitorul tranşează o discuţie veche din literatura de specialitate şi din jurisprudenţă, unde, în cele din urmă, se decisese aproape unanim că forma actului secret este indiferentă, spre deosebire de cea a actului public. Era vorba de o excepţie care nu se fundamenta pe un text legal care să o permită (în mod evident, o „forţare" a textelor legale). 1V. F I A Baias. op. cit., p. 55. 1V. Pop. Contractul, p. 617, nr. 245. 4 V. CSJ, s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124.

172

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l III: E fe c te le c o n t r a c t u lu i fa ţă d e te rţi

115

făcută de un interpus al donatorului în scopul păstrării anonimatului sau reciproca ţn vederea păstrării anonimatului donatarului] sau neuire [e.g., interpunerea de per­ soane în scopul dobândirii unui imobil la un preţ pe care mandantul fără reprezentare nu |-ar fi obţinut din pricina relaţiei cu vânzătorul]. Care este efectul unor asemenea simulaţii, în funcţie de scopul care a stat la baza lor? Răspunsul este variabil: a) neutralitatea simulaţiei. Deşi minciuna nu trebuie încurajată, în dreptul actual se consideră că părţile unui act au dreptul să păstreze secretă înţelegerea lor. Simpla lor intenţie de a ascunde terţilor realitatea raportului lor juridic nu se consideră că trebuie sancţionată. De aceea, legiuitorul, prin prevederile art. 1.289 alin. (1) C. civ., consacră neutralitatea simulaţiei\ care presupune că simulaţia nu trebuie sancţionată la nivelul validităţii (prin intermediul nulităţilor), dar nici nu trebuie încurajată în sensul producerii de efecte faţă de terţi (aşadar, atrage inopozabilitatea). Totuşi, ea este tolerată de legiuitor, care înţelege să confere voinţei reale a părţilor actului secret forţa obligatorie, cf. art. 1.270 C. civ. Aşadar, legiuitorul recunoaşte părţilor un anume drept de a simula. Acest drept trebuie exercitat însă cu bună-credinţă, pentru men­ ţinerea caracterului neutru al simulaţiei*2. Excepţiile de la neutralitatea simulaţiei sunt cazurile în care dreptul de a simula este exercitat în manieră abuzivă. Exercitarea abuzivă deschide calea către alte soluţii: b) inopozabilitatea simulaţiei. O eventuală exercitare abuzivă a acestui drept se consideră în doctrină că este frauda. Frauda poate fi de două feluri: frauda intereselor terţilor şi frauda Ia lege. Frauda intereselor terţilor (frauda civilă) este, de regulă, sancţionată cu inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului aparent [e.g., înstrăinarea fictivă poate fi declarată inopozabilă promitentului cumpărător ale cărui drepturi au fost nesocotite: creditorul chirografar poate cere să se constate inopoza­ bilitatea înstrăinării făcute în dauna intereselor sale3]. în acest sens, consacrând soluţia avansată mai sus, art. 1.290 alin. (2) C. civ. prevede că „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drep­ turile". Frauda la lege atrage însă o altă soluţie; c) nulitatea simulaţiei. Prin crearea unei situaţii juridice aparente, contrară sau diferită de cea reală, poate fi urmărită realizarea unor scopuri ilicite sau imorale, când actul juridic simulat nu mai poate fi ocrotit de lege şi deci este exclus să producă efecte juridice valabile chiar între părţile contractante. în cazul în care frauda legii [e.g., actul secret prin care se efectuează o liberalitate prohibită pentru incapacitate sau o vânzare către o persoană aflată în incapacitate specială - u . exemplul de mai sus] este scopul urmărit prin simulaţie, sancţiunea firească este nulitatea. De aceea, art. 1.289 alin. (2) C. civ. prevede: „Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă". Aşadar, prin excepţie de la regula neutralităţii simulaţiei, ea este lovită de nulitate dacă nu sunt respectate condiţiile esenţiale de validitate. între cerinţele de V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 377, nr. 768: Ghestin/Jamin/Billiau, Les effets du contrai, p. 560: P. Vasilescu, op. cit., p. 247 urm.; FI.A. Baias, op. cit., p. 165; Pop, Contractul, p. 628, nr. 251. 2 V. FI.A. Baias, op. cil., p. 165; G. Chivu, op. cit., p. 36 urm. Este punctul unde Frauda care dă dreptul la acţiunea pauliană şi acţiunea în constatarea simulaţiei se întâlnesc. De fapt, creditorul cere să se constate inopozabilitatea actului public ptr. a-şi reconstitui gajul său general şi ptr. a putea trece la executarea silită a bunului debitorului. Şi infracţiunea prev. de art. 239 C. pen. (abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor) este o măsură posibilă.

lonuţ-Florin Popa

173

115

T it lu l II: C o n t r a c t u l c iv il

validitate esenţiale ale contractului sunt cele legate de cauză şi obiect, adesea ataşate fraudei la lege’ . în aceste cazuri, nulitatea absolută va lovi întreaga operaţiune a simulaţiei, adică atât actul public, cât şi actul secret. Pe lângă aceste cazuri de nulitate, şi nerespectarea condiţiilor de validitate legate de capacitate şi consimţământ sunt sancţionate cu nulitatea, în principiu relativă, a operaţiunii*2. Uneori legiuitorul prevede expres sancţiunea nulităţii în cazul unor simulaţii menite să fraudeze incapa­ cităţi speciale sau alte prevederi imperative legale [e . g art. 992 C. civ. - nulitatea relativă pentru sancţionarea liberalităţilor deghizate al căror scop este încălcarea incapacităţilor în materie de legate; art. 1,033 C. civ. - nulitatea simulaţiilor încheiate pentru fraudarea regulii revocabilităţii donaţiilor între soţi]. Cazul particular al simulaţiei preţului (expresie a fraudei fiscale). In cazul simulării preţului prin indicarea în actul public a unui preţ mai mare, scopul poate fi legat de fraudarea intereselor unui terţ. Eventuala sancţiune aplicabilă ar fi inopozabilitatea actului public faţă de terţii fraudaţi, în cadrul unei acţiuni a acestora în constatarea simulaţiei3. Mai de interes este situaţia contractului public în care se declară un preţ inferior celui real dintre părţi. Sancţiunea unui asemenea act ridică o reală problemă de politică legislativă4. Desigur că scopul unei asemenea simulaţii este frauda legii, adică încălcarea obligaţiilor imperativ stabilite prin lege din punct de vedere fiscal56 . Cu toate acestea, frauda la lege nu este motivul determinant al întregii operaţiuni, ci doar un motiv complementar. De aceea, credem că nu este Firesc să promovăm ideea sancţiunii nulităţii absolute pentru întreaga operaţiune7 şi să rămână ' Este vorba, mai ales, de cauza ilicită sau imorală şi de obiectul ilicit pe care ar putea să le aibă actul secret. 2 în ambele cazuri de nulitate, aplicate la textul art. 1.289 alin. (2) C. civ., s-ar putea susţine că ar fj lovit de nulitate doar actul secret. Cu toate acestea, este absurd să se menţină actul public, despre care părţile au decis că nu va produce niciun efect juridic între ele. în ansamblul operaţiunii simulaţiei, pe de altă parte, actul public este subsidiar celui secret. El ar putea fi menţinut numai dacă interesul terţilor cere aceasta. în virtutea teoriei aparenţei, de asemenea protejată de reglementarea actuală a simulaţiei. 3 V. FI.A. Baias. op. cit., p. 299 (termenii discuţiei s-au schimbat între timp: O .G. nr. 12/1998 privin taxele de timbru ptr. activitatea notarială, care la art. 6 prevedea nulitatea absolută atât a actului public, cât şi a celui secret, dacă actul secret prevedea un preţ mai mare decât cel declarat în actul public, a fost integral abrogată şi nu mai există în dreptul actual nicio dispoziţie care să consacre nulitatea expresă a unor asemenea simulaţii). 4 Legislaţiile naţionale oscilează între aplicarea unui regim strict care presupune nulitatea operaţiunii (până nu demult, aceeaşi era situaţia şi în dr. nostru, în contextul art. 6 din O .G. nr. 12/1998. în prezent abr.: aceasta este situaţia actuală în Franţa, unde art. 1.840 din C. general al impozitelor fr. prevede nulitatea operaţiunii simulaţiei făcute în scopul fraudei fiscale) şi a unui regim care se abţine de la indicarea unei sancţiuni exprese în plan civil (este, astfel cum vom vedea, situaţia actuală din dr. nostru). 5 în cazul unui act notarial care presupune transferul dreptului de proprietate este vorba de impozitul ptr. transferul dreptului de proprietate stabilit de art. 771 C . fisc. şi de taxele de cadastru (datorate de asemenea statului). 6 Este de presupus că, de regulă, raţiunile care au determinat declararea unui preţ inferior nu sunt determinante în încheierea actului, cu alte cuvinte, că actul s-ar fi încheiat şi dacă nu ar fi fost posibilă o asemenea declarare a unui preţ inferior în actul public. Desigur că avem de a face cu o observaţie greu de verificat statistic. Dacă însă cauza determinantă a actului a fost fraudarea fiscală, atunci desigur că avem de a face cu o cauză ilicită şi, într-o asemenea situaţie, sancţiunea întregii operaţiuni trebuie să fie nulitatea absolută, în virtutea regulii fraus omnia corrumpit (u. Terre/Simler/Lequette, p. 602, nr. 555). 7 De altfel, este surprinzătoare inerţia manifestată de jurisprudenţă în aplicarea vechilor reglementări, care sancţionau cu nulitatea absolută întreaga operaţiune a simulaţiei în cazul declarării unui preţ inferior în actul public (sau a unei chirii inferioare) - fostul art. 5 din O.G. nr. 12/1998. un text despre care nu există jurisprudenţă relevantă.

174

lonuţ-Rorin Popa

C a p it o lu l III: E fe c te le c o n t r a c t u lu i fa ţă d e t e rţi

1 1 5 -1 1 6

în continuare valabilă ideea unei eventuale inopozabilităţi a actului public faţă de terţi1. între aceştia regăsindu-se chiar şi fiscul/statul, care poate avea însă posibilitatea In v o cării simulaţiei, cu toate consecinţele ce decurg de aici. în sfârşit, este de la sine înţeles că părţile, în afara raportului civil în care se află, se supun riscului unei condamnări penale pentru mai multe infracţiuni, cum ar fi fals, uz de fals, evaziune fiscală etc„ mijloace care ar trebui să fie un stimulent suficient pentru o declarare reală a preţului din contractul public. Pe de altă parte, cu titlu de răspundere, li se poate pretinde părţilor şi restituirea către stat a impozitelor neplătite ca urmare a utilizării simulaţiei. Efectele simulaţiei. Aşa cum am putut observa, în legislaţia noastră civilă, 116 simulaţia, prin ea însăşi, nu constituie o cauză de nulitate. Din analiza textului art. 1.289 C. civ. rezultă că, fiind guvernată de principiul neutralităţii, singura sancţi­ une specifică simulaţiei este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice născute din acesta. Terţii pot înlătura însă simulaţia pe calea acţiunii în simulaţie2. De aici decurg o serie de precizări necesare, în funcţie de raporturile avute în vedere. A. Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante. Când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte actul secret [art. 1.289 alin. (1) şi (2) C. civ.. soluţie în acord cu art. 1.266 alin. (1) C. civ. privind prioritatea voinţei reale]. Efectele actului secret se produc şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, deoarece ei sunt continuatorii personalităţii autorului lor [art. 1.289 alin. (1) C. civ. restrânge sfera avânzilor-cauză, în orice simulaţie, la categoria succesorilor universali şi cu titlu universal ai părţilor]. Prin excepţie, succesorii universali şi cu titlu universal devin şi ei terţi propriu-zişi faţă de actul secret, atunci când, prin simulaţie, autorul lor, parte contractantă, a urmărit să le fraudeze interesele [e.g., când autorul a urmărit ca prin deghizarea donaţiei în vânzare să facă actul inatacabil cu o eventuală acţiune în reducţiunea liberalităţilor excesive]. Când una dintre părţi refuză să execute prestaţiile pe care şi le-a asumat prin actul secret (eventual, invocând actul public ale cărui prestaţii le-ar fi executat), cealaltă parte este îndreptăţită să ceară să se constate simulaţia şi apoi executarea prestaţiilor celeilalte părţi sau să invoce celelalte remedii pentru neexecutare. B. Efectele simulaţiei faţă de terţi. Legea distinge, în sfera terţilor, între două categorii, prin raportare la simulaţie: terţii obişnuiţi (faţă de care interesează în ce măsură se poate invoca simulaţia sau nu) şi creditorii părţilor (care au un interese aparte în privinţa simulaţiei). Principiul consacrat de legiuitor în art. 1.290 alin. (1) C. civ. este acela că actul secret nu poate avea niciun efect în contra terţelor persoane, complet străine de contract; aşadar, nu poate fi invocat de părţi sau de succesorii lor (universali sau cu titlu universal) împotriva terţilor de orice fel. Pentru ca actul secret*V . Singura sancţiune imaginabilă în plan civil, alta decât nulitatea, într-o asemenea situaţie. Desigur că este greu de imaginat mobilizarea eventuală a funcţionarilor fiscului în formularea unei asemenea acţiuni în constatarea simulaţiei şi în asigurarea plăţii taxelor. V. Stătescu/Bîrsan, p. 75.

lonuţ-Florin Popa

175

t: 116

Titlul II: Contractul civil

să fie complet inopozabil terţilor, aceştia trebuie să se fi încrezut cu bună-credinţă în ■'■ aparenţa creată de actul public. Pe de altă parte, acelaşi text legal prevede că regula inopozabilităţii actului secret se aplică terţilor care „au dobândit drepturi de la achi­ zitorul aparent" [e.g., celui care a cumpărat cu bună-credinţă de la dobânditorul aparent]. Aşadar, deşi între părţi va produce efecte actul secret, totuşi terţilor le va putea fi opusă numai situaţia juridică născută din actul aparent sau public, deşi nu corespunde realităţii. Regula se aplică numai dacă terţii sunt de bună-credinţă [art. 1.290 alin. (1) C. civ.]. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii c simulaţiei sau, după caz, la data încheierii actului prin care au dobândit drepturi de la :* dobânditorul aparent [e.g., cumpărătorul trebuie ca, în momentul încheierii contrac­ tului dintre el însuşi şi dobânditorul aparent, să nu fi cunoscut simulaţia]. Dacă terţii au avut cunoştinţă despre încheierea şi cuprinsul actului secret, atunci sunt de rea-credinţă] şi aceasta face să dispară raţiunea pentru care legea îi ocroteşte împotriva efectelor actului secret, care astfel le devine opozabil1 2. Ija Prin excepţie de la regula inopozabilităţii faţă de terţi a actului secret, „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă ■ drepturile" [art. 1.290 alin. (2) C. civ.]. Se deduce din text că, uneori, terţii au un drept de opţiune între inuocarea actului public sau a celui secret3, dacă actul secret le vatămă drepturile. în asemenea situaţii, terţii au tot interesul să invoce, în beneficiul lor şi -ţj împotriva părţilor, efectele actului secret4 [e.g., moştenitorul rezervatar poate să invoce actul secret - o donaţie -, şi nu actul public - o vânzare - dacă actul real îi j încalcă rezer/a succesorală şi apoi să formuleze o acţiune în reducţiunea liberalităţilor : excesive; reamintim că, într-o asemenea ipoteză, moştenitorul are calitatea de terţ], C. Efectele simulaţiei faţă de creditorii părţilor, în cazul simulaţiilor care au ca obiect înstrăinarea unui bun. Creditorii, singurii avânzi-cauză veritabili în raport cu relativitatea efectelor contractului5, au o situaţie specială faţă de simulaţie, care este reglementată de art. 1.291 C. civ. (inspirat de art. 1.416 C. civ. it.). în raporturile cu creditorii chirografari ai dobânditorului, dacă avem de a face cu un act de înstrăinare, părţile simulaţiei nu vor putea invoca împotriva lor actul secret dacă aceştia, cu bună-credinţă (i.e. încrezându-se în actul aparent), au notat în cartea fun­ ciară începerea urmăririi silite sau au obţinut un sechestru asupra bunurilor dobândite [art. 1.291 alin. (1) C. civ.]. în acest caz, actul secret nu le va putea fi făcut opozabil. Ipoteza este aplicabilă numai în raporturile dintre părţi şi creditorii dobânditorului aparent [e.g., dacă creditorul cumpărătorului aparent şi-a notat urmărirea silită asupra imobilului în cartea funciară, înstrăinătorul aparent nu va putea invoca împotriva sa actul secret denunţând simulaţia; dacă, dimpotrivă, creditorul nu a luat măsurile indi­ cate de textul legal sau nu este de bună-credinţă, înstrăinătorul aparent va putea 1 V. T.S., s. civ., dec. nr. 136/1970, în C.D. 1970. p. 97. 2 V. T.S., col. civ., dec. nr. 32/1955, cu notă de V . Loghin, în LP nr. 1/1955, p. 88. 3 Neutralitatea simulaţiei reclamă ideea că actul secret nu poate produce efecte faţă de terţi cu sensul de efecte negative, fără a presupune însă şi că n-ar fi posibil ca actul secret să le producă efecte avantajoase, ei având, astfel, tot interesul să îl invoce (u. Terre/Simler/Lequette, p. 595, nr. 546 urm.). 4 V. CSJ, s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 124. 5 V. supra, nr. 92 lit. B, b).

176

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l III: E fe c te le c o n t r a c t u lu i faţă d e te rţi

1 1 6 -1 1 7

¡nvoca actul secret, apărându-se astfel de creditor], în sfârşit, în cazul conflictului între creditorii înstrăinătorului aparent şi cei ai dobănditorului aparent, contrar soluţiei tradiţionale1, vor avea câştig de cauză creditorii înstrăinătorului aparent, dacă creanţa acestora este anterioară actului secret [art. 1.291 alin. (2) C. civ.; e.g., dacă se află în conflict creditorul vânzătorului aparent cu cel al dobănditorului aparent, la îndestu­ larea din bunul în discuţie va avea prioritate primul dacă creanţa sa este anterioară celei a contractului secret]1 2. Aşadar, chiar şi dacă creditorul dobănditorului şi-a notat urmărirea silită în cartea funciară sau a obţinut sechestrul, el tot nu va avea prioritate faţă de creditorul înstrăinătorului aparent, deoarece măsurile dau prioritate credito­ rului dobănditorului aparent numai în raport cu părţile simulaţiei, astfel cum am arătat. în sfârşit, proba anteriorităţii creanţei se face în condiţiile dreptului comun [e.g., dacă împrumutul dintre creditorul înstrăinătorului aparent şi acesta din urmă are dată certă dobândită în condiţiile art. 278 C. pr. civ. şi aceasta este anterioară con­ tractului secret, creditorul înstrăinătorului va avea prioritate]. Observăm, cu această ocazie, că data certă a actului secret rămâne şi ea o chestiune de probat. Creditorul va putea invoca, în această privinţă, orice mijloc de probă. Acţiunea în simulaţie. Acţiunea în simulaţie este acea acţiune prin care se cere 117 instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret, cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real3. Aşadar, în principiu, prin acţiunea în simulaţie nu se urmăreşte desfiinţarea actului secret, constatarea sau pronunţarea nulităţii simulaţiei4, fără ca acest aspect să fie o condiţie de formulare a acţiunii [e.g., din raţiuni de costuri, una dintre părţi poate să invoce doar simulaţia, lăsând pentru o acţiune separată executarea silită a obli­ gaţiilor din actul secret]. Acţiunea în simulaţie poate fi dublată şi de acţiunea subsidiară în nulitate când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri [e.g., acţiunea prin care se cere ca, subsecvent simulaţiei, să se constate nulitatea actului secret pentru inca­ pacitatea specială a adevăratului cumpărător de a cumpăra], de o acţiune privind reducţiunea liberalităţilor excesive sau de o altă acţiune, în executarea sau rezoluţiunea contractului secret pentru neexecutare [e.g., când una dintre părţi refuză să execute obligaţii menţionate doar în actul secret, cealaltă parte poate cere constatarea simulaţiei şi, în subsidiar, executarea silită a obligaţiilor din actul secret5]. Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană interesată să invoce în favoarea sa actul secret, dacă este valabil, sau să ceară constatarea nulităţii acelui act [i.e. părţile, succesorii în drepturi ai acestora6, creditorii părţilor sau terţii propriu-zişi]. 1V. Popescu/Anca, p. 128. 2 V. FI.A. Baias, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1359. 3 V. T.S., s. civ., dec. nr. 3009/1973, nepublicată. 4 Unii autori au susţinut chiar ideea c/. căreia acţiunii în simulaţie îi lipseşte autonomia şi că ea este întotdeauna legată de o altă acţiune în executarea, rezoluţiunea, nulitatea etc. actului secret, singura menită să justifice un interes real în formularea unei asemenea acţiuni (Vasilescu, Obligaţiile, p. 500 urm.). Conlra. v. FI.A. Baias, op. cit., p. 208, nr. 327: Pop, Contractul, p. 638, nr. 256. 5 V. T.S., dec. nr. 9/1986. în Dreptul nr. 2-3/1990. p. 41 urm. 6 V. T.J. Suceava, dec. civ. nr. 796/1985. în RRD nr. 6/1986. p. 73.

lonuţ-Florin Popa

177

13» 117-118

Titlul II: Contractul civil

Acţiunea în simulaţie este, din punct de vedere procedural, o acţiune în constatare care poate fi exercitată oricând pe cale principală ori de excepţie1. Deci. este imprescriptibilă. Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa în drept poate fi înlăturată oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului1 2. Desigur însă că acţiunea în constatarea simulaţiei este subordonată interesului procesual de a o formula. Astfel, dacă interesul declarării simulaţiei este legat de executarea sau desfiinţarea actului secret, atunci şi admisibilitatea acţiunii în constatare este dublată de admisibilitatea acestei acţiuni în executarea sau desfiinţarea actului secret. O astfel de acţiune subsidiară, fiind în reali­ zarea unui drept patrimonial, este prescriptibilă în termenele generale de prescripţie prevăzute de lege3. 118

Proba simulaţiei. Chestiunii probei simulaţiei legiuitorul îi dedică art. 1.292 C. civ., acest text este completat însă cu regulile generale aplicabile în materie de probaţiune [art. 249 urm. C. pr. civ.]. Proba simulaţiei se face diferit, după cum actul secret este invocat de către o parte sau de către un terţ, respectiv de către un creditor: a) între părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice4, adică în condiţiile art. 249 urm. C. pr. civ. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când acţiunea în simulaţie este introdusă de succesorii în drepturi ai părţilor, dacă prin actul secret nu le-au fost fraudate interesele. Astfel, atunci când forma cerută de lege pentru însăşi existenţa actului real este înscrisul sub semnătură privată sau înscrisul autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părţi, decât printr-un contraînscris care ar modifica sau combate actul aparent5. Mai mult, dacă este vorba de un act juridic al cărui obiect depăşeşte 250 lei, între părţi, proba existenţei actului sau proba împotriva conţinutului unui act juridic constatat prin înscris nu poate fi făcută decât tot printr-un înscris, cu excepţiile prevăzute de lege, proba cu martori fiind inadmisibilă [art. 309-310 C. pr. civ.]. Prin excepţie [art. 1.292 teza a ll-a C. civ., care reia o regulă de drept comun în materie de probe - u. art. 309 alin. (4) pct. 5 C. pr. civ.], proba existenţei actului secret se poate face prin orice mijloc de probă chiar şi între părţi, dacă cel care invocă simulaţia invocă şi caracterul ilicit al acesteia6. Legiuitorul con­ sacră astfel o regulă devenită tradiţională în materie şi ale cărei contururi au fost stabilite prin soluţii anterioare7. Cu toate acestea, este de reţinut şi că dreptul comun 1 V. G. Chivu, op. cit., p. 100 urm.: FI.A. Baias, op. cit., p. 209 urm. 2 V. T.S., s. civ., dec. nr. 3009/1973. nepublicată. 3 V. art. 2.517, art. 2.529, art. 2.502 alin. (2) pct. 3 C. civ. V. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1143 urm. Dacă acţiunea în simulaţie are drept scop obţinerea executării prestaţiei din actul secret sau rezoluţiunea actului secret sau declararea nulităţii relative a actului secret, ea este subordonată admisibilităţii acestor acţiuni. în cazul în care aceste acţiuni subsidiare sunt prescrise, acţiunea în simulaţie trebuie respinsă ca fiind lipsită de interes. * V. T.S., s. civ., dec. nr. 301/1978, în C.D. 1978. pp. 50-55. 5 V. T.S., s. civ., dec. nr. 1063/1970, în I.G. Mihuţă. Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 121: CSJ, s. civ., dec. nr. 463/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 85. 6 La fel se considera şi în doctrina anterioară, u. Pop, Contractul, p. 639. ' V. P. Perju, Sinleză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apei Suceava in domeniul dreptului civil şi dreptului procesual civil (semestrul 1/996), în Dreptul nr. 2/1997, p. 103

178

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Efectele contractului faţă de terţi

118

în materie de probe cunoaşte şi alte excepţii în care, chiar între părţi, proba actului juridic poate fi făcută cu orice mijloc de probă: atacarea actului pentru vicii de con­ simţământ, imposibilitatea preconstituirii probei scrise. începutul de dovadă scrisă, pierderea din cauze fortuite sau de forţă majoră a înscrisului doveditor [ir. art. 309 C. pr. civ.]; b) creditorii părţilor şi terţii propriu-zişi pot dovedi existenţa şi cuprinsul actului secret, atunci când introduc acţiunea în simulaţie, prin orice mijloc de probă, deoa­ rece, neparticipând la încheierea contractului, nu au avut posibilitatea să-şi preconstituie un înscris doveditor al simulaţiei1. Faţă de ei, actul secret are valoarea unui fapt juridic, în sensul restrâns al cuvântului. Aşadar, regulile art. 1.292 C. civ. nu fac nici în această privinţă altceva decât să reia regula dreptului comun în materie de probaţiune; c) prezumţiile - uneori, legea simplifică sarcina probei prin instituirea unor pre­ zumţii relative legale de simulaţie: prezumţia interpunerii de persoane în cazul incapacităţilor de a primi liberalităţi [prev. de art. 988 alin. (2), art. 990 şi art. 991 C. civ.] cu privire la donaţiile făcute ascendenţilor, descendenţilor şi soţului incapabilului: în cazul interdicţiei donaţiei între soţi, prezumţia interpunerii şi sancţiunea nulităţii, în sarcina rudelor faţă de care soţul ar avea vocaţie succesorală în momentul donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatarul [art. 1.033 C. civ.]: prezumţia de donaţie deghizată pentru înstrăinarea cu titlu oneros făcută către un descendent sau ascen­ dent privilegiat sau către soţul supravieţuitor, cu rezerva uzufructului, uzului, abitaţiei sau în schimbul întreţinerii viagere [art. 1.091 alin. (4) C. civ.]2.

urm.: când consimţământul a fost viciat prin doi sau violenţă [C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 485; T.S., s. civ., dec. nr. 820/1971 şi dec. nr. 1063/1970. în Repertoriu de practică judiciară in materie civilă ( ...) pe anii 1969-1975, p. 121; CSJ, s. civ., dec. nr. 463/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 85]; când părţile contractante au fost în imposibilitate morală de a-şi preconstitui un înscris ptr. dovada actului real (T.S., s. civ., dec. nr. 1063/1970, cit. supra): în cazul unei simulaţii ilicite făcute în scopul de a eluda dispoziţiile imperative ale legii sau prin care se încalcă interesele statului; în ipoteza când actul public este fictiv (CSJ. s civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993. p. 124). 2V ..e .g ., C . Hamangiu, N. Georgean. op. c it.. p: 197. Similar art. 845 V .C . civ. Prezumţia are caracter relativ: ea poate fi invocată de moştenitorii rezervatari, chiar împotriva unui înscris sau peste cuprinsul unui înscris care consemnează actul aparent (u. T.S., s. civ., dec. nr. 2217/1971, în RRD nr. 9/1972, p. 169). Astăzi, art. 1.091 alin. (4) C. civ., într-o variantă revizuită şi îmbunătăţită, reia prezumţia menţionată.

lonuţ-Florin Popa

179

119

Subtitlul III. Remediile neexecutării contractului Capitolul I. Teoria generală a remediilor 119

Precizări terminologice. în raporturile dintre părţi, forţa obligatorie a contrac­ tului, astfel cum am observat, implică şi regula conformităţii executării'. Aceeaşi regulă, pe lângă dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă (conformă) a obligaţiilor, implică şi dreptul său la remedii, în caz de neexecutare din partea debitorului. Prin „remedii” înţelegem să ne referim la ceea ce în limbajul legal se cheamă „drepturi ale creditorului în caz de neexecutare” [implicit, art. 1.516 C. civ.], cu referire, de regulă, la executarea silită în natură, excepţia de neexecutare şi rezoluţiune. în dreptul anterior, unele dintre aceste drepturi erau calificate ca „sancţiun i” ale neexecutării - cu precădere, rezoluţiunea şi daunele-interese . A lţi autori, acoperind doar o parte din ceea ce astăzi includem în sfera remediilor, vorbeau uneori de drepturi ale creditorului în caz de neexecutare. Vechea terminologie se sprijinea ideologic pe argumente care nu se mai regăsesc în noua reglementare. Este vorba de conţinutul moral pe care îl implică sancţiunea în drept3, moştenire din dreptul canonic medieval şi pandant absolut al principiului pacta sunt servanda 4. Exemplele sunt num e­ roase: art. 45 urm., respectiv art. 61 CVIM privind remediile pentru neexecutarea din partea vânzătorului/cumpărătorului5, art. 7.1.4, 7.1.6, 7.2.3, 7.2.5 din P. U N ID R O IT (cu precizarea că noţiunea de remedii este universal utilizată în toate comentariile acestora)6, art. 9:101 urm. PDEC (remedies, în varianta eng„ sau mijloace în caz de neexecutare - varianta fr.)\ art. 111.-3:101 urm. DCFR

(remedies for non-performance?. în dreptul consum ului, Directiva

1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anum ite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe (transpusă prin L. nr. 449/2003) este proba unei concepţii europene autonome în materie de remedii, în sensul modern şi1 8 7 *5 3 2

1V. supra, nr. 83, privind regula conformităţii executării.

2 V. C. Oprişan, Sancţiunea în dreptul civil român. 0 posibilă sinteză. în RRD nr. 11/1982, p. 20 urm.; M. Costin, Contribuţii la studiul sancţiunii juridice. în SCJ, 1978, nr. 2, p. 146 urm.; M. Mureşan, D. Chirică, Contribuţii la studiui conceptului de sancţiune civilă fi). în Studii de drept privat. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. p. 70 urm. (v„ în special, p. 75 urm., p. 78 urm.). 3 V., e.g.. M. Mureşan, D. Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (II). în Sfudii de drept privat, op. cit., p. 92 urm. * V. Zimmermann, p. 542 urm. 5 V. M. Müller-Chen, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, Commentary on the UN Convention on the International Sale of Qoods (CISC,). Oxford University Press, 2010, p. 689 urm.; idem, F. Mohs, p. 868 urm.; I.F. Popa, Conformitatea lucrului uândul, op. cit., p. 430 urm., nr. 348 urm. “ V. H. Schelhaas, în Vogenauer/KIeinheisterkamp, p. 747 urm. 7 V. G. Rouhette, I. Lamberterie, D. Talion, C. W itz, Principes du droit européen du contrat. Société de Législation Comparée, 2003, p. 355 urm, 8 V. Bar/Clive, DCFR. v. 1, p. 772 urm.

180

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Teoria generală a remediilor

119

utilitarist al noţiunii (u. art. 9-14 din L. nr. 4 4 9 /2 0 0 3 )'. Mai recent, Proiectul Parlamentului

European

şi

al

Consiliului

privind

Regulamentul

european

referitor la legea uniformă în materie de vânzare adoptă exact aceeaşi perspec­ tivă (e.g., Partea a IV-a se cheam ă Obligations an d remedies o [ the parties to a sales contract or a contract for the supply o f digital content, art. 87 urm .). V ersiun ea relativ uniformă astăzi în m aterie de remedii îşi găseşte o ri­ ginea conceptuală la intersecţia dintre sistem ul rem ediilor în common law

(remedies fo r breach o f contract)1 23 şi cel din dr. germ an, sin te tiza t în marja art. 275 urm . BCB, pe marginea cărora doctrina a dezvoltat un com plex şi precis sistem al rem ediilor (System der Rechtsbehelfe)1. A ceastă nouă concepţie asupra urm ărilor neexecutării, care pune accentul pe satisfacţia creditorului în condiţii care să sem ene cât mai m ult cu executarea con tractului, şi nu pe pedepsirea debitorului care nu şi-a executat prestaţiile, reprezintă astăzi un loc com un al reglem entărilor m oderne. Totodată, este concepţia care transpare şi din lectura art. 1.516 urm. C . civ., sem nificativ influenţat de noua concepţie asupra rem ediilor. Deşi C od ul civil nu

u tilizează

terminologia

sugerată de noi, ba chiar, pe alocuri, atestă rem iniscenţe ale celei vechi [e.g., denum irea marginală a art. 1.724 C . civ.: „Sancţiunea neplăţii preţulu i”], utilizarea noţiunii de remedii ni se pare în acord cu tendinţa europeană şi internaţională de codificare, ca şi cu cea reclam ată de doctrina de astă zi4. Din punct de vedere tehnic, noţiunea de remedii transcende ceea ce, în mod tradi­ ţional, este num it m ijloc al creditorului în c a z de neexecutare. Sub imperiul V .C . c iv.5, când folosea această sintagm ă, doctrina se referea, cu precădere, la executarea silită în natură şi la executarea silită prin echivalent. Preluând un model francez de sistem atizare a m ateriei, alte m ijloace, cum erau rezoluţiunea şi excepţia de neexecutare, erau incluse la efectele speciale ale princi­ piului forţei obligatorii a con tractului. In plus, în aproape toate situaţiile, se vorbea de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, teoria riscurilor şi neexecutarea fortuită fiind incluse, după ca z, în alte secţiu ni de stu diu . M enţinerea unei asem enea sistem atizări este de natură să creeze sau să întreţină confuzii asupra spiritului noilor reglementări, m otiv pentru care, în prezentarea de faţă, am decis să o abandonăm .

Reglementarea sistematică a remediilor se regăseşte în Capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor", din Titlul V, dedicat „executării obligaţiilor”, din Cartea a V-a, „Despre obligaţii” (art. 1.516-1.557 C. civ.). Capitolul este structurat, mai departe, în 6 secţiuni dedicate principiilor aplicabile şi prevederilor punctuale în 1V. I.F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, op. cit., p. 422, nr. 339 urm. 2 V. P.S. Atiyah, S.A. Smith, fltiyah's Introduction to the Law o f Contract, 6th ed„ Clarendon Press, Oxford, 2005, p. 371 urm. 3 V. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 217 urm. (u. şi autorii citaţi). 4 Regăsim concepţia şi în doctrina franceză recentă (u. D. Talion, La responsabilité contractuelle - pour un autre présentation, loc. c i l , p. 223 urm.; sau Formes de satisfaction du créancier - P. Le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2012, p. 870 urm.). Am militat ptr. folosirea acestei terminologii (I.F. Popa, Conformitatea lucrului vândut, op. cit., nr. 316 urm.; Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 40 urm.). In V .C . civ. reglementarea remediilor era sumară şi, din acest motiv, insuficientă: rezoluţiunea (art. 1.020-1.021 V .C . civ.), daunele-interese (art. 1.073-1.090 V .C . civ.), clauza penală (art. 1.066-1.072 V.C. civ.), executarea silită în natură (art. 1.073-1.077 V .C. civ.).

lonuţ-Florin Popa

161

119-120

Titlul II: Contractul civil

materie de remedii1. Regăsim însă şi reglementări disparate, specifice sau nu, dedicate aceloraşi remedii sau conexe lor: chestiunea restituirilor se regăseşte în Titlul V||| \i (art. 1.635-1.649 C. civ.) al aceleiaşi cărţi; problema conexă a neexecutării fortuite-^ (art. 1.557 C. civ.) trebuie asociată cu cea a forţei majore (art. 1.351 C. civ.) şi efectelor» din perspectiva stingerii raportului obligaţional (art. 1.634 C. civ.); reglementări secvenţiale aplicate regăsim şi în materia dedicată contractelor speciale (e.g., art. 1.695« urm. C. civ. privind garanţia contra evicţiunii în cadrul vânzării; art. 1.707 urm. C. civ. privind garanţia contra viciilor ascunse în cadrul vânzării etc.). Reglementarea remediilor [art. 1.516-1.557 C. civ.] se referă: a) atât la mijloacele-^ pe care creditorul le are la îndemână în caz de neexecutare „fără justificare” a obli-™ gaţiilor sale [art. 1.516 alin. (2) C. civ.], b) cât şi la mijloacele pe care creditorul le are ' la îndemână în caz de neexecutare justificată a obligaţiilor contractuale [ne referim cu precădere la art. 1.555-1.557 C. civ., care includ, în special, excepţia de neexecutare şji mai ales imposibilitatea fortuită de executare] şi c) noua reglementare regrupează sub egida aceluiaşi capitol toate remediile, fie că la baza neexecutării stă noţiunea de culpă, fie că nu [e.g., pentru ca remediul executării prin echivalent să opereze, este necesară culpa debitorului - u. art. 1.547 şi art. 1.548 C. civ., spre deosebire de toatei celelalte remedii, pentru care cerinţa vinovăţiei este absolut indiferentă]; d) în cele din urmă, mai trebuie arătat că întreaga reglementare se referă la remedii deschise oricăreias neexecutări, fie că ea este contractuală, fie extracontractuală [e.g., art. 1.523 alin. (2) ; lit. e) C. civ., privind punerea de drept în întârziere în cazul faptelor ilicite extracontractuale], cu excepţia cazurilor în care dispoziţiile legale sunt incompatibile [e.g., rezoluţiunea/rezilierea sunt aplicabile numai contractelor, dar regulile privind dobânda legală sunt aplicabile oricăror obligaţii]. 120

I

Principii ale invocării remediilor. Regulile de mai jos. cu valoare principială, se regăsesc cu privire la toate remediile reglementate în Capitolul II. Ele articulează uns| sistem al dreptului remediilor şi conferă noţiunii unitate juridică. Principiile identi-?s [¡cate ar fi următoarele:

r

A. Principiul dreptului la o executare conformă. Asemeni tuturor legislaţiilor J moderne, C. civ. instituie, prin art. 1.516 alin. (1), premisa dreptului creditorului la % remedii - dreptul la o executare conformă [„Creditorul are dreptul la îndeplinirea inte­ grală, exactă şi la timp a obligaţiei"]. îndeobşte, se consideră că acest tip de definiţie reuneşte cele trei dimensiuni ale conformităţii executării1 2: cantitativă, calitativă (ambele acoperite de sintagmele „îndeplinirea integrală” şi „îndeplinirea exactă” a obligaţiei) şi temporală (sintagma „la timp”). Neconformitatea executării sub oricare dintre cele trei dimensiuni ale sale deschide, în principiu, dreptul la remedii. Acest principiu se regăseşte în C. civ. şi din perspectiva debitorului, la art. 1.518 alin. (1),« care instituie o răspundere personală a debitorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor 1 Denumirea capitolului („Executarea silită a obligaţiilor”) este nepotrivită, din moment ce acelaşi capitol cuprinde şi rezoluţiunea contractului şi răspunderea contractuală (care nu sunt forme de executare silită a obligaţiilor). Ar fi fost mai potrivită utilizarea sintagmei „remedii ale neexecutării obligaţiilor". 2 V. supra, nr. 83, privind regula executării conforme.

182

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Teoria generală a remediilor

120

[ Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţn'or sale” - textul trebuie ataşat ideii de drept de gaj general, reglementat de art. 2.324 alin. (1) C. civ.]. B. Principiul neexecutării. Condiţia fundamentală a invocării remediilor constă în existenţa unei neexecutări. Fără o neexecutare nu poate fi vorba de remedii. Pe de altă parte, deşi în doctrina anterioară s-a procedat la numeroase clasificări1 ale neexecutărilor în funcţie de natura obligaţiei încălcate (principală sau secundară), de tipul contractului2 (unilateral sau sinalagmatic) sau de gravitatea neexecutării (neexecutare esenţială sau neesenţială), respectiv de imputabilitatea neexecutării (neexecutare imputabilă sau neimputabilă), de natura neexecutării (neexecutare totală sau parţială, întârziere în executare)3, trebuie să observăm că niciuna dintre aceste clasificări nu prevalează asupra celorlalte şi că, astfel cum vom observa, fiecare clasificare îşi are virtuţile ei în contextul invocării anumitor remedii. E.g., încălcarea unei obligaţii principale este un indiciu probatoriu al unei neexecutări esenţiale (fiind însă posibilă şi proba că neexecutarea unei obligaţii secundare are semnificaţia unei neexecutări esenţiale), neexecutarea esenţială este o condiţie a rezoluţiunii, neexe­ cutarea imputabilă debitorului este o condiţie a daunelor-interese etc. Deşi condiţia pare simplă, mai multe precizări se dovedesc necesare: a) dreptul la remedii este activat de îndată ce există o neexecutare, indiferent de însemnătatea acesteia pentru creditor [i.e. pentru orice neexecutare poate fi activat remediul adecvat: e.g., în cazul neplăţii cheltuielilor vânzării de către cumpărător, vânzătorul are la dispoziţie remediul executării silite a acestora]. Cu toate acestea, gravitatea neexecutării are o mare semnificaţie în raport cu tipul remediului care poate fi invocat [e.g., rezoluţiunea nu va putea fi invocată decât pentru o neexecutare „însemnată" - art. 1.551 alin. (1) C. civ.; excepţia de neexecutare nu poate fi invocată decât „într-o măsură corespunzătoare" neexecutării obligaţiei corelative - art. 1.556 C. civ.]. Dimpotrivă, pentru alte remedii, nu este necesar caracterul însemnat, neexe­ cutarea putând fi minoră [e.g., în măsura în care este posibilă obiectiv reducerea prestaţiilor corelative, acest remediu este aplicabil oricărei neexecutări - art. 1.551 C. civ.; remediul daunelor-interese poate fi acordat indiferent de gravitatea neexe­ cutării-art. 1.530 urm. C. civ.]; b) în privinţa aceleiaşi neexecutări, trebuie să subliniem că vinovăţia nu este o condiţie a invocării remediilor. Pentru invocarea majorităţii remediilor nu este im­ portant dacă neexecutarea este culpabilă sau nu4 (valabil pentru rezoluţiune, reziliere,*V . V. Pop, Contractul, p. 648; G. Légier, Responsabilité contractuelle, Rép. Civ. Dalloz, août 1989 (m. à jour: oct. 2010), nr. 18 urm.; Terré/Simler/Lequette, p. 616 urm., nr. 570 urm.; I.F. Popa. în Pop/Popa/Vidu, P- 241, nr. 169. Tipică ptr. dr. german de după reforma BGB din anul 2002 - u. art. 280 urm. (u. Schlechtriem/Schmitt-Kessel, p, 220. nr. 453, unde se indică, de altfel, şi valoarea pur euristică a clasificării). 2002

V. I. Albu, op. cit., p. 245; Pop, Contractul, p. 648 urm.; tipică ptr. dr. german anterior reformei din Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 218. nr. 447). Aceeaşi este concepţia europeană în materie, v. Bar/Clive, DCFR, v. 1. p. 772.

lonuţ-Florln Popa

183

120

Titlul II: Contractul civil

reducerea prestaţiilor, excepţia de neexecutare, executarea silită în natură). Mai mult, o parte dintre aceste remedii (mai puţin executarea în natură) pot fi invocate chiar şi în cazul unei neexecutări fortuite [u. art. 1.557 alin. (2) C. civ.]. Prin excepţie, pentru remediul daunelor-interese este necesară vinovăţia, astfel cum rezultă din prevederile art. 1.530 C. civ. şi art. 1.547-1.548 C. civ.; c) neexecutarea trebuie să nu fie justificată - în măsura în care debitorul invocă o justificare admisă de lege pentru neexecutare, anumite remedii îi sunt inaccesibile creditorului sau toate acestea, în funcţie de natura justificării. Justificările neexecutării sunt cuprinse în Secţiunea 6 a capitolului dedicat remediilor şi pot să presupună: refuzul executării datorat de ordinea legală sau contractuală a executării prestaţiilor (art. 1.555 C. civ.), excepţia de neexecutare (art. 1.556 C. civ.) şi imposibilitatea de executare (art. 1.557 C. civ.). Reamintim însă că în ultimul caz, mai ales în ipoteza imposibilităţii parţiale sau temporare de executare [art. 1.557 alin. (2) C. civ.], anumite remedii pot fi invocate (rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, termenul suplimentar de executare), în timp ce remediul daunelor-interese nu poate fi invocat, deoarece e| presupune vinovăţia debitorului1; nici remediul executării în natură nu este compatibil cu ipoteza dată; d) neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului. Situaţia este, de regulă, cunoscută sub numele de mora creditoris şi împiedică invocarea oricărui remediu. De reţinut însă că textul art. 1.517 C. civ. [,,0 parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”] se referă la un domeniu mai vast. în principiu, ultima include neexecutări imputabile creditorului şi implică vinovăţia creditorului (mora), în timp ce textul legal se referă la orice neexecutare cauzată de acţiunea sau omisiunea credito­ rului. Or, aceasta poate să nu presupună neapărat vinovăţia sa2 [e.g., beneficiarul unei. antreprize a depozitat impropriu instalaţiile pe care antreprenorul trebuia să le mon|£ teze în casa acestuia şi instalaţiile s-au deteriorat, ducând la neîndeplinirea obligaţiilor antreprenorului3]. Totuşi, activarea remediilor poate avea loc şi în ipoteza în care imputarea neexecutării este comună - adică este imputabilă atât creditorului, cât şi

' Concepţie preluată din propunerile europene (care, la rândul lor, au preluat soluţia din art. 7.1.2 din P. UNIDROIT, v. com. H. Schelhaas, în Vogenauer/Klelnhelsterkamp, p. 735 urm.). V. Bar/Clive, DCFR, v. 1, p. 772, art. 111.-3:101 par. 2 DCFR (// the debtor non-performance is excused. Ihe creditor may resort Io any o' those remedies excepl enforcing specific performance and damages); u. şi nota 3 de dr. comp., p. 775. ! V. Bar/Cllve, DCFR, v. 1, com. sub art. 111.-3:101 DCFR, p. 773 - este posibil ca. e.g.. creditorul să fie el însuşi într-o imposibilitate de a realiza o anumită acţiune absolut necesară ptr. ca debitorul să-şi poată îndeplini obligaţia sa („acte pregătitoare" pe care creditorul trebuie să le săvârşească în vederea executării de către debitor). Regăsim ecoul acestei concepţii în art. 1.510 alin. (1) C. civ., cf. căruia „Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia". 1 V. Cass. fr. 1 civ., 2 oct. 2013, nr. 12-19887 D, com, O. Deshayes {Exisle-t-il un devoir de minimiser son dommage en matière contractuelle? - Une question mal posée), în R. Contrats nr. 1/2014, p. 27 urm.; com. T. Genicon (La faute du créancier comme nouvelle limite à l'exécution forcée en nature?), în R. Contrats nr. 2/2014, p. 171 urm.; chestiunea a mai fost dezbătută în dr. fr., pornindu-se mai aies de la două hotărâri ale Curţii de Casaţie care prevedeau foarte ferm că, în ipoteza răspunderii delictuale, nu există vreo îndatorire a victimei de a minimiza efectele negative ale delictului (u. Cass. fr. 2 civ., 19 iunie 2003, obs. D. Mazeaud, în Rec. D. 2004, p. 1346), o jurisprudenţă ale cărei efecte pot fi astăzi puse la îndoială (aparent contra, v. O . Deshayes, L’introduction de l'obligation de modérer son dommage en matière contractuelle - Rapport français, în R. Contrats nr. 3/2010, p, 1139 urm.).

184

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Teoria generală a remediilor

120

debitorului [cazurile tipice fiind cele în care contractul implică o obligaţie de cooperare pe care niciuna dintre părţi nu o execută corespunzător], în context, avem de a face cu o reglementare care constituie un remediu pentru abuzul de drept concretizat în ¡poteza de venire contra factum proprium1. Un asemenea abuz de drept, concretizat în acţiuni sau omisiuni ale creditorului care au ca efect neexecutarea sau agravarea neexecutării din partea debitorului, este consacrat şi de art. 1.534 C. civ., care vor­ beşte de reducerea sau pierderea despăgubirilor pentru neexecutare, atunci când creditorul a contribuit la neexecutare*1 2 [e.g., clientul a refuzat să furnizeze antrepre­ norului indicaţiile esenţiale pentru începerea lucrărilor prevăzute în contract]3 sau când ar fi putut evita prejudiciul cu o minima diligenţă [e.g., creditorul lasă intenţionat să curgă un termen îndelungat de la neexecutare fără să îl execute silit pe debitor, în scopul majorării daunelor-interese pentru întârzierea în executare4 [e.g., locatorul nu a cerut chiria o perioadă lungă - 10 ani - şi nu a invocat nici rezilierea contractului, pentru ca, la intrarea locatarului în insolvenţă, să se îndrepte direct împotriva fideiusorului acestuia5]. C. Principiul favor eontractus. în privinţa ierarhiei remediilor există concepţii europene diferite. în primul rând, reţinem că, spre deosebire de sistemul juridic anglo-saxon6, legiuitorul român a optat pentru o ierarhie a remediilor bazată pe principiul pacta sunt seruanda7. Tradiţia acestui principiu este îndelungată în dreptul continental şi se regăseşte în dreptul canonic, având puternice conotaţii morale. Expresia acestei tradiţii este concretizată în principiul prioritar al executării în natură a obligaţiilor debitorului. Astfel, oricât de oneroasă ar Fi executarea silită în natură, creditorul are dreptul să o solicite şi să o obţină: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă” [art. 1.527 alin. (1) C. civ.]8. Aşadar, singura limită a acestui drept este dată de imposibilitatea executării. Excepţia de la principiu este dată de o imposibilitate obiectivă, care poate consta în pieirea bunului (chiar dacă aceasta este fortuită sau este datorată chiar debitorului) sau într-o imposibilitate fortuită de executare. ' V. supra, nr. 80 C, abuzul de drept contractual prin urnire contra factum proprium. 1 Identic art. 7.1.2 şl 7.4.7 din P. UN IDROtT (u. com. E. McKendrick, în Vogenauer/Klelnheisterkamp. p. 897 urm.). A contribuit la neexecutare prin neîndeplinirea unei obligaţii de cooperare (u. H. Schelhaas, în Vogenauer/KIeinheisterkamp. p. 735. în dr. german, jurisprudenţa este bogată (u. Wolf/Neuner, p. 235, nr. 88 urm.). 4 Cunoscută ca tipică în dr. german ( illoyal verspäteten geltendmachung - v. Wolf/Neuner, p. 235, nr. 89) şi ptr. care nu există încă jurisprudenţă română. V. Cass. fr. corn., 5 déc. 1995, apud L. Cadiet, Ph. Le Tourneau, Abus de droit, în Rép. civ. Dalloz, nr. 88 urm.

V. P.S. Atyah. S.A. Smith, op. cit., despre specific performance şi injunction, p. 377 urm.; adde G.H. Treitel, op. cit., p. 43 urm. 7 V. supra, nr. 81, despre pacta sunt seruanda. Legiuitorul se dovedeşte fidel concepţiei continentale asupra executării silite (v. F. Roşioru, Consideraţii privind executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale, în Revista de drept internaţional Privat şi drept comparat, 2006, p. 691 urm.), menţinând principiul existent deja şi în V .C. civ. lonuţ-Florin Popa

185

120

Titlul II: Contractul civil

Principiul executării în natură este. între altele, unul organizator al ierarhiei remediilor în Codul civil. Favorizarea executării în natură, adică favorizarea executării contractului, se regăseşte în întreaga ideologie a remediilor. Ea se materializează în următoarele reguli: a) rezoluţiunea contractului nu poate fi invocată decât dacă neexecutarea este însemnată [art. 1.551 alin. (1) C. civ., interpretat per a contrario]-, b) întreaga tehnică a termenului suplimentar de executare pusă în valoare de exigenţa punerii în întârziere [art. 1.521 urm. C. civ.] subliniază aceeaşi prioritate a executării debitorului, căruia i se mai acordă astfel o şansă şi care, în acelaşi timp, duce la o salvgardare a contractului; c) implicarea mecanismului punerii în întârziere în cel al rezoluţiunii [exigenţa punerii în întârziere prealabile pentru invocarea rezoluţiunii unilaterale, cf. art. 1.552 alin. (1) C. civ.] este şi ea o probă a aceleiaşi priorităţi a executării în natură; d) în sfârşit, prevalenţa rezoluţiunii parţiale în ipoteza în care o asemenea rezoluţiune este posibilă şi dacă prestaţia neexecutată nu trebuie consi­ derată „esenţială", în cazul contractului plurilateral, indică aceeaşi favorizare a supra­ vieţuirii contractului [art. 1.549 alin. (2) C. civ.]. în concluzie, organizarea textelor din Codul civil sugerează existenţa unei ierarhii care face din rezoluţiune o soluţie de ultim resort şi din celelalte remedii (mai puţin daunele-interese) - mijloace menite să ducă, pe cât posibil, la executarea în natură, pe care legiuitorul o vede ca un remediu de prim resort (în manieră colaterală, termenul' suplimentar de executare şi excepţia de neexecutare au rolul de a duce, în măsura posibilă, la acelaşi rezultat). D. Principiul punerii în întârziere. Regula care guvernează noua tehnică a remediilor este aceea cf. căreia pentru aplicarea oricărui remediu este obligatorie punerea în întârziere a debitorului, adică acordarea unui termen suplimentar de executare'. Am putea spune că acest principiu este subordonat celui al salvgardării contractului {favor contractus), întrucât are aceeaşi menire de a face din executarea voluntară o prioritate, înaintea invocării altor remedii. Regula este prevăzută expres de art. 1.516 alin. (2) C. civ., cf. căruia; „Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin (...)” (s.n.), şi confirmată de art. 1.521 C. civ. [cf. căruia punerea în întârziere trebuie invocată înainte de a se trece la un remediu incisiv1 2] şi de art. 1.522 alin. (5) C. civ. [din care se desprinde că, dacă creditorul a formulat împotriva debitorului o cerere de chemare în judecată fără ca acesta din urmă să fi fost pus prealabil în întârziere, debitorul va avea dreptul la executarea propriilor obligaţii într-un termen rezonabil de la data la care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată3*5 ]. Aceeaşi regulă rezultă indirect şi din reglementarea altor 1 în general, în dr. comparat, condiţia nu este prevăzută ptr. toate remediile. J Textul art. 1.522 alin. (3) teza I C. civ., cf. căruia „Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări”, ne permite să tragem o concluzie imediată în sensul obligativităţii emiterii notificării (u. infra. nr. 122). 5 De unde se poate deduce că, dacă se încadrează în noţiunea de termen rezonabil de executare, astfel cum este ea indicată de prevederile art. 1.522 alin. (5) C. civ., instanţa poate acorda ceea ce numeam în vechea reglementare „termen de graţie", care, în noua reglementare, nu reprezintă decât o acordare judiciară a remediului termenului suplimentar de executare.

186

lonuţ-Florin Popa

Capitolul I: Teoria generală a remediilor

120

remedii [e.g.. în cazul rezoluţiunii unilaterale, se prevede expres că este necesară punerea în întârziere - v. art. 1.552 C. civ.]. Prin excepţie, principiul citat nu trebuie aplicat în cazul în care există o punere de drept în întârziere - excepţia rezultă din prevederile art. 1.516 alin. (2) C. civ. şi ale art. 1.523 C. civ., care prevede cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere. Tot prin excepţie (excepţie implicită de la principiu), nu este necesară punerea în întârziere nici în situaţia invocării remediului excepţiei de neexecutare a contractului, pentru care o asemenea condiţionare ar fi, practic, o dublare a scopului acestui remediu, a cărui finalitate este comună celei a termenului suplimentar de executare'.

E. Principiul cumulului remediilor. Din păcate, un asemenea principiu nu este expres regăsibil între textele Codului civil, în maniera în care se regăseşte în alte coduri2. El trebuie dedus punctual din reglementarea altor remedii. Sensul acestui principiu este unul triplu: a) în primul rând, remediile pot fi cumulate, cu condiţia ca acestea să nu fie incom­ patibile. în acest sens, se poate reţine că, de exemplu, creditorul nu are dreptul să solicite executarea silită în natură şi, în acelaşi timp, să invoce rezoluţiunea [v. art. 1.522 alin. (4) teza 1 C. civ., cf. căruia: „Până la expirarea termenului prevăzut de alin. (3) (termenul suplimentar de executare - n.n.), creditorul poate suspenda exe­ cutarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute de art. 1.516 (celelalte remedii ale neexecutării - n.n.), dacă prin lege nu se prevede altfel”]; b) în al doilea rând, dreptul la daune-interese este, în principiu, cumulabil cu orice alt remediu, neputând fi considerat incompatibil cu niciunul dintre acestea. Prin excepţie, el nu poate fi cumulat cu remediile aplicabile pentru neexecutarea fortuită (excepţie dedusă din aplicarea art. 1.530 C. civ., care, pentru acordarea de daune-interese, presupune o neexecutare imputabilă); c) în sfârşit, schimbarea opţiunii între remedii este, în principiu, liberă - creditorul care a ales calea invocării unui anumit remediu poate în orice moment să renunţe la calea aleasă şi să invoce un alt remediu, deşi nu există aproape niciun text care să prevadă această latură a principiului [cu excepţia cazului rezoluţiunii unilaterale art. 1.552 alin. (4) C. civ., care împiedică o revenire asupra alegerii iniţiale, prevăzând irevocabilitatea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală de la data comunicării ei către debitor; în ceea ce priveşte rezoluţiunea judiciară, textele procedurale pot limita şi ele revenirea asupra opţiunii]. în rest, obligaţia de coerenţă contractuală este singura limită a invocării remediilor. Schimbarea abuzivă de atitudine şi comportament, incompatibilă cu aşteptările/previziunile fireşti ale celeilalte părţi, trebuie considerată o limită (e.g., trebuie considerată inadmisibilă declararea rezoluţiunii în intervalul de timp în care creditorul a lăsat debitorul să înţeleagă că acceptă executarea obligaţiilor Situaţia nu trebuie confundată cu aceea a notificării eventuale a invocării excepţiei de neexecutare a3re kuna-credinţă contractuală (art. 1.170 C. civ.) şi obligaţia de cooperare între părţi o pot implica (dedusă, eventual, din aceeaşi obligaţie generică de bună-credinţă). Exemplul cel mai potrivit credem că este art. III.-3.102 din DCFR, cf. căruia Remedies which are noi m

incompatible may be cumulated. In particular, a creditor is not deprived o f the right to damages by resorting to any other remedy (u. Bar/Clive, DCFR, v. 1, p. 777). lonuţ-Florin Popa

187

120

Titlul II: Contractul civil

chiar şi peste termenul-limită contractual, ca urmare a ofertei de executare din partea acestuia). Schimbarea bruscă şi neaşteptată a opţiunii în materie de remedii reprezintă şi ea o expresie a abuzului de drept contractual [e.g., dacă din comportamentul promitentului-cumpărător se deduce că nu va invoca rezoluţiunea împotriva promitentului-vânzător care a întârziat în executare, ci doar daune-interese, sunt abuzive schimbarea de atitudine şi invocarea rezoluţiunii1]. F. Cenzura clauzelor contractuale privind remediile. Ne putem imagina o întreagă serie de clauze contractuale menite să amenajeze tehnica de invocare a remediilor în caz de neexecutare. Intră în această gamă (chiar dacă nu sunt concepute numai cu acest scop): pactele comisorii, clauza penală, clauzele de nerăspundere, alte clauze prin care se restricţionează sau, dimpotrivă, se conferă drepturi suplimentare în materie de remedii etc. Secţiunea 1 a Capitolului II, care ar trebui să cuprindă toate dispoziţiile generale în materie de remedii, nu prevede nimic în legătură cu clauzele referitoare la acestea şi credem că această omisiune este regretabilă*2. în lipsa unui text legal specializat, credem că sunt utile observaţii diferenţiate: a) clauzele care limitează sau exclud anumite remedii trebuie analizate prin prisma clauzelor de înlăturare sau limitare a răspunderii contractuale. în acest sens, art. 1.355 C. civ. expune o serie de reguli stricte aplicabile clauzelor privind răspun­ derea, reguli aplicabile, mutatis mutandis, şi clauzelor privind remediile: i. clauzele privind Măturarea răspunderii pentru prejudiciul material cauzat cocontractantului (deşi textul vorbeşte de prejudiciul cauzat „altuia”, referindu-se la răspundere în general, nu la răspunderea contractuală) printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau culpă gravă sunt lipsite de efect [alin. (1)]; ii. clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru fapte săvârşite din simplă imprudenţă sau neglijenţă [alin. (2)] sunt admisibile; iii. în principiu, nu trebuie considerate valabile nici clauzele eluzive sau limitative de răspundere pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii altei persoane [alin. (3)]; iv. „Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata des­ păgubirilor” [alin. (4)]; b) deşi nu se prevede în mod expres, în anumite raporturi juridice, clauzele con­ tractuale care exclud sau limitează dreptul la remedii, ca şi clauzele care extind acest drept, sunt uneori supuse unui control juridic sever generat de calitatea beneficiarului acestor clauze. Exemplul tipic îl constituie clauzele abuzive cu efecte directe asupra remediilor, pentru care o întreagă legislaţie specializată stă la dispoziţia consuma­ torului, în centrul căreia se regăseşte L. nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în con­ tractele încheiate între profesionişti şi consumatori34 . Asemenea clauze, independent de regulile expuse mai sus şi instituite de art. 1.355 C. civ., trebuie înlăturate în măsura în care reunesc elementele clauzelor abuzive din această legislaţie specială . ' V. CflCI/CCIR, sent. nr. 240/29.11.2011, în B.N.P. nr. 3/2014, p. 44 urm. Ea poate fi văzută însă ca o renunţare tacită la un termen esenţial de executare [în dr. it., u. Cass. Civ. It., Sez. II. nr. 8733/03.09.1998. în Codice civile annolalo con la giurisprudenza (ed. P. Cendon, A. Baldassari), Wolters Kluwer, Torino, 2006, p. 1755, nr. 1, sub art. 1.457 C. civ. it.|. 2 Un bun model ar fi fost, şi de această dată, art. IH.-3.105 DCFR, care se referă la clauzele eluzive sau restrictive privind remediile (u. Bar/Clive, DCFR, v. 1, p. 792 urm.). 3 V. supra, nr. 74 urm., despre clauzele abuzive. 4 în anexa sa, L. nr. 193/2000 prevede numeroase asemenea clauze prohibite: astfel, sunt prohibite clauzele care: ,,h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care

188

lonuţ-Florin Popa

F Capitolul I: Teoria generală a remediilor

12 0-121

pe de altă parte, observăm şi existenţa unor prevederi punctuale în materie de remedii care au ca efect tocmai înlăturarea unor clauze al căror conţinut ar putea avea un caracter abuziv: art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. [care permite reducerea unei penalităţi excesive]; art. 1.551 alin. (1) teza a lll-a C. civ. [care presupune că o clauză prin care s-ar permite invocarea rezoluţiunii pentru o neexecutare de mică însemnătate (teza I) sau pentru o neexecutare neînsemnată dintr-un contract cu executare succesivă (teza a ll-a) trebuie considerată nescrisă1]. în fine, nu trebuie să omitem aplicabilitatea teoriei clauzelor neuzuale la domeniul de faţă: clauzele privind limitarea dreptului la remedii intră în categoria celor care „prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii” (v. art. 1.203 C. civ.)2. Asemenea clauze, dacă intră sub incidenţa con­ diţiilor prevăzute de textul legal, nu vor produce niciun efect faţă de cealaltă parte. în concluzie, putem reţine că limita clauzelor referitoare la remedii este dată tot de raportarea la noţiunile de bună-credinţă şi abuz de drept. De această dată, este vorba de abuzul manifestat în faza formării contractului, când se impune inserarea în contract a unei clauze cu conţinut abuziv3. Clasificarea remediilor4. Remediile pot fi calificate ca naturale (cele care duc 121 la atingerea scopului contractual aşteptat pe calea executării obligaţiilor contractuale, adică, în cele din urmă, într-o manieră naturală) sau substitutiue (care duc la atingerea rezultatului contractual aşteptat printr-o reconstituire, u. „substituire” a căii naturale de realizare a contractului). Din categoria remediilor naturale fac parte: termenul supli­ mentar de executare, executarea silită în natură, îndreptarea sau corectarea executării, repararea sau înlocuirea, excepţia de neexecutare a contractului, iar în categoria remediilor substitutive sunt incluse: rezoluţiunea şi rezilierea, reducerea prestaţiilor şi daunele-interese. în principiu, toate remediile enumerate anterior se regăsesc, sub calificarea de mai sus sau sub o altă denumire, în art. 1.516 C. civ., cu excepţia notabilă a îndreptării sau corectării executării, despre care credem că totuşi îşi găseşte locul în tehnica generală a remediilor. în secţiunile care urmează vom proceda la o prezentare punctuală şi sistematică a remediilor, urmând parţial reglementarea Codului. Ne vom abate însă acolo unde regulile ierarhiei remediilor indică o altă ordine a acestora.*V . profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale: i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist: j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care: profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e): profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale; profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sum e fixe în cazul denunţării unilaterale: k) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a profesionistului privind utilizarea produselor şi serviciilor; I) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj” (credem că extrasul din lista clauzelor prezumate abuzive este suficient de lămuritor). Nu suntem lămuriţi dacă prohibiţia acestei clauze se aplică doar tezei a ll-a sau şi tezei I (deşi interpretarea gramaticală ne obligă să admitem că ea se aplică ambelor teze). V. supra, nr. 73, ptr. clauzele neuzuale sau surprinzătoare. V. supra, nr. 37 A, abuzul la formarea contractului şi buna-credinţă contractuală; L. Cadiet, P. Le Tourneau, loc. cit., nr. 78 urm. V. I.F. Popa, Remediile neexecutării contractului de vănzare-cumpărare din perspectiva Convenţiei de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (I), în RRDP nr. 3/2008, p. 62 urm. (inspirată de clasificările prezente în doctrina dezvoltată pe marginea CVIM ).

tonuţ-Florin Popa

189

122-123

Capitolul II. Termenul suplimentar de executare 122

Noţiune. Deşi acest remediu nu se regăseşte nominal în enumerarea cuprinsă în art. 1.516 C. civ. decât ca o condiţie prealabilă a invocării celorlalte remedii, prezenţa sa este subliniată de Secţiunea a 2-a, dedicată punerii în întârziere a debitorului (mai cu seamă de art. 1.522 C. civ.). în sfârşit, termenul suplimentar de executare face obiectul Secţiunii a 2-a („Punerea în întârziere a debitorului”) din capitolul dedicat remediilor (art. 1.521-1.526 C. civ.). Acest remediu constă în obligaţia creditorului. în ipoteza ajungerii obligaţiei la scadenţă fără a fi executată, de a acorda debitorului un termen suplimentar în care acesta să îşi execute obligaţiile contractuale [u. art. 1.522 alin. (3) C. civ.]. în cazul în care, prin notificare, creditorul nu a stabilit un termen de executare sau a stabilit un termen prea scurt sau a formulat cererea de chemare în judecată fără o punere în întârziere prealabilă, debitorul va beneficia de un termen rezonabil [art. 1.522 alin. (4) şi (5) C. civ.]. în esenţă şi în principiu, termenul suplimentar de executare reprezintă un remediu prealabil oricărui alt remediu reglementat de C. civ.1. în esenţă, nefiind executată obligaţia contractuală la termenul prevăzut în con­ tract, creditorul este, la rândul său, „obligat" (obligaţie legală) să acorde debitorului „o a doua şansă” , înainte de a trece la orice alt remediu. Din punct de vedere practic, sensul acestui remediu, care se regăseşte în aproape toate sistemele de drept , este punerea în întârziere a debitorului printr-o notificare; scopul implicit al remediului este dual; acela de protecţie a debitorului1 3 şi de salvgardare a contractului. 2

123

Mecanismul termenului suplimentar de executare. Funcţionarea termenului suplimentar de executare este una duală; a) o a doua şansă pentru debitor: odată neexecutată obligaţia contractuală, credi-J torul este ţinut să îl pună în întârziere pe debitor, adică să îl someze să îşi execute obligaţia contractuală, acordându-i în acest scop un termen de executare, care depăşeşte, prin ipoteză, scadenţa contractuală a obligaţiei [u. art. 1.522 alin. (3) C. civ.; e.g., dacă plata preţului nu a fost efectuată la scadenţa contractuală, vânză1 în sensul că, înaintea invocării oricărui alt remediu, este necesară acordarea termenului suplimentar de executare [exigenţa este dedusă la nivel principial din prevederile art. 1.516 alin. (2) C. civ.]. 2 Cunoscut în varianta „punerii în întârziere” (mise en demeure), a „termenului de graţie" (în V .C: .«•£ civ.). additional time [or performance (CVIM, PDEC, P. UNIDROIT). dar şi mai citat în varianta precisă de Fixgeschäft (prev. expres de art. 286 alin. 1 BGB) ca subdiviziune a Nachfrist (regăsibilă în două forme principale în art. 281 alin. 1 şi art. 323 alin. 1 BGB), este unul dintre cele mai importante remedii ale neexecutării contractului. V., în special, W . Ernst, în W . Krüger, Münchener Kommentar, p. 938 urm. 3 Dar nu numai. în dr. german (u. Markesinis/Unberath/Johnston, p. 419 urm.) s-a subliniat că rolul punerii în întârziere este dublu şi presupune şi protecţia creditorului, care astfel îşi asigură o probă a , , neexecutării în vederea utilizării altor remedii. Acelaşi lucru a fost subliniat şi în dr. comparat. în contextul CVIM . care prevede şi ea termenul suplimentar de executare în art. 47. art. 63. art. 48 alin. 1, art. 64 alin. 2 (u. M. Müller-Chen, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit., p. 725 urm.), s-a subliniat, e.g.. rolul ■ probatoriu pe care îl are notificarea de acordare a unui termen suplimentar de executare (u. J.C. Duncan Jr„ . ' Nachfrist W as Ist? Thinking Qlobally and Geling Locally, în Brigham Young University Law Review. 2000, p. 1363 urm.).

190

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Termenul suplimentar de executare

123-125

torul nu este îndreptăţit să invoce rezoluţiunea sau să treacă la executarea silită decât după ce acordă cumpărătorului un termen suplimentar rezonabil de plată a preţului şi îl notifică în acest sens]; b) condiţie pentru invocarea celorlalte remedii: de regulă, pentru ca creditorul să invoce orice alt remediu, este necesară acordarea termenului suplimentar de executare [art. 1-516 alin. (2) C. civ.]. Prin excepţie, acordarea acestui termen nu este necesară dacă debitorul este pus în întârziere de drept (ca urmare a unei prevederi legale sau ca urmare a unei clauze contractuale care prevede punerea de drept în întârziere). Funcţionarea mecanismului acestui remediu se desprinde destul de limpede din prevederile art. 1.516 alin. (2) şi art. 1.522-1.523 C. civ. Condiţiile termenului suplimentar de executare. Din textele legale se deduc 124 o serie de condiţii legate de forma notificării şi de conţinutul acesteia; a) forma punerii în întârziere este liberalizată în noul Cod; ea trebuie făcută în scris [art. 1.522 alin. (1) C. civ.] şi poate fi comunicată debitorului prin orice mijloc care asigură dovada comunicării, adică prin executorul judecătoresc sau în orice alt mod prin care se poate proba comunicarea notificării [art. 1.522 alin. (2) C. civ.]. De ase­ menea, punerea în întârziere poate avea loc direct prin cererea de chemare în judecată [art. 1.522 alin. (1) C. civ.]. Dezavantajul este acela că, în cazul executării obligaţiilor în termenul legal rezonabil de la data cererii de chemare în judecată, creditorul pierde dreptul de a-şi recupera cheltuielile de judecată [art. 1.522 alin. (5) C. civ.]; b) sub aspectul conţinutului, punerea în întârziere a debitorului trebuie să includă acordarea unui termen rezonabil de executare. Astfel, cf. art. 1.522 alin. (3) teza I C. civ.: „Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări” . în cazul în care creditorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a acorda un asemenea termen în care. în mod rezonabil, obligaţiile să poată fi executate, art. 1.522 alin. (3) teza a ll-a prevede că „debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării noti­ ficării " [e.g., dacă, în notificarea sa de predare a imobilului, cumpărătorul nu a prevă­ zut niciun termen, se va aplica automat un termen considerat suficient pentru eva­ cuarea şi eliberarea imobilului, după circumstanţe]. Dacă creditorul nu a pus în întâr­ ziere pe debitor pentru executarea obligaţiilor sale şi a formulat direct o cerere de chemare în judecată împotriva acestuia, atunci debitorul are în continuare „dreptul de a executa obligaţiile într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea ¡-a fost comunicată” [art. 1.522 alin. (5) C. civ.]. în mod excepţional, acordarea unui termen suplimentar nu este necesară în toate ipotezele de punere în întârziere de drept [cazurile de la art. 1.523 C. civ.; infra, nr. 125), cazuri în care creditorul poate utiliza direct celelalte remedii, fără a apela la remediul termenului suplimentar de executare. Excepţia de la regula acordării termenului suplimentar - punerea de drept 125 in întârziere. Acordarea termenului suplimentar de executare nu este necesară şi se poate trece direct la invocarea celorlalte remedii, în cazurile de punere de drept în ' Este vorba de data recepţiei notificării după regulile generale aplicabile actelor juridice unilaterale [art. 1.326 alin. (3) C. civ.]. lonuţ-Florin Popa

191

125

Titlul II: Contractul civil

întârziere [prevăzute de art. 1.523 C. civ.]1, adică atunci când prin clauze contractuale se stipulează lipsa necesităţii punerii în întârziere, precum şi atunci când legea prevede1 2. în sinteză, debitorul este de drept în întârziere: a) când există o stipulaţie contractuală care prevede că simpla împlinire a termenului contractual de executare produce efectul unei puneri de drept în întârziere [e.g., cf. art. 1.553 alin. (2) C. civ., pactele comisorii permit trecerea la rezoluţiune fără punere în întârziere]. Acestei ipoteze trebuie să îi fie asimilată şi cea în care, deşi nu se prevede expres în contract, este limpede că termenul de executare a prestaţiilor are un caracter esenţial; b) când o prevedere legală expresă indică punerea de drept în întârziere [e.g., pentru invocarea dreptului la dobânzi de la data scadenţei şi până la momentul executării obligaţiei de plată a sumelor de bani nu este necesară punerea în întârziere v. art. 1.535 C. civ.]; c) când obligaţia contractuală a debitorului nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit termen [e.g., cumpărarea în scop declarat de revânzare presupune o livrare a mărfurilor anterioară revânzării; închirierea unui bun în vederea prezentării la o expoziţie al cărei termen a expirat fără ca bunul să fi fost predat locatarului; cazul tipic al obligaţiilor continue, cum este obligaţia de întreţinere], precum şi în cazul în care debitorul nu şi-a executat imediat obligaţia, deşi era urgenţă [e.g., dedusă din împrejurări cum ar fi starea de nevoie a debitorului - din nou, cazul tipic al obligaţiei de întreţinere]; d) când, prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei [e.g., vânzătorul a distrus cu intenţie bunul pe care trebuia să-l predea cumpărăto­ rului] sau când a încălcat o obligaţie de a nu face, în aceste cazuri acordarea terme­ nului suplimentar neavând niciun sens [e.g., în cazul încălcării obligaţiei de neconcurenţă]; e) când, anterior oricărei notificări, debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia [e.g., înainte de termenul contractual sau după expirarea acestuia, debitorul îi comunică creditorului că nu va executa obligaţiile sale3] sau atunci când debitorul refuză sau neglijează în mod repetat să îşi execute obligaţiile cu executare succesivă [e.g., chiriaşul nu îşi execută în mod repetat obligaţia de plată a chiriei4]; 1 O redactare mult mai amplă şi mai detaliată decât cea cuprinsă în art. 1.079 V .C . civ.

2 De unde se deduce că nu pot fi imaginate alte ipoteze de punere în întârziere de drept, cu excepţia cazului în care chiar legiuitorul ar prevedea acest lucru [situaţie acoperită însă de prevederile art. 1.523 alin. (2) C . civ.]. Ele trebuie să se încadreze într-una dintre prevederile acestui text, care acoperă şi orice stipulaţii contractuale prin care se permite invocarea directă a unor remedii, fără punerea prealabilă în întârziere [art. 1.523 alin. (1) C. civ.]. 3 Această reglementare [cuprinsă în art. 1.523 alin. (2) lit. c) C . civ.] reprezintă unul dintre temeiurile legale ale efectelor neexecutării anticipate a contractului (excepţia de neexecutare anticipată şi rezoluţiunea ptr. neexecutarea anticipată). 4 Este o ipoteză care rămâne, de fapt, la aprecierea creditorului (şi care poate fi cenzurată apoi de instanţă prin controlul pe care îl poate exercita asupra remediilor care, de regulă, se invocă unilateral de către creditor).

192

lonuţ-Florin Popa

Capitolul II: Termenul suplimentar de executare

1 2 5 -1 2 6

f) când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exer­ ciţiul activităţii unei întreprinderi1 [este ipoteza fostelor obligaţii comerciale de plată pentru care, şi în vechea reglementare, se prevedea punerea de drept în întârziere: e.g., obligaţia de a remite o sumă de bani asumată de profesionist în cadrul unui contract]; g) când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale (răspun­ derea delictuală1 2). Ipoteza interesează indirect situaţia remediilor pentru neexecutarea contractuală [e.g., în ipotezele în care neexecutarea contractului este asimilată dolului, se poate vorbi de o punere în întârziere de drept: ştim însă că, în ceea ce priveşte delictele, punerea în întârziere are loc de drept - cf. art. 1.381 alin. (3) C. civ., drep­ tului la reparaţie îi sunt aplicabile toate dispoziţiile privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor]. Toate cazurile de punere de drept în întârziere trebuie probate de către creditorul obligaţiei neexecutate [art. 1.523 alin. (4) C. civ.; e.g.: faptul încălcării obligaţiei de a nu face, asumarea obligaţiei în exerciţiul unei întreprinderi, şi nu personal, comiterea delictului etc.]. Mai mult, teza a ll-a a aceluiaşi paragraf prevede şi că orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă3. Mai trebuie precizat în context şi că punerea în întârziere nu are loc de drept dacă obligaţia a devenit scadentă după decesul debitorului, în acest caz fiind necesară o punere în întârziere cu un termen legal de 15 zile pentru executare [art. 1.523 alin. (3) C. civ.]. Efectele punerii în întârziere. Acordarea termenului suplimentar de executare 126 are un dublu rol: ea reprezintă un remediu prealabil oricărui alt remediu şi, totodată, este un mijloc indirect de probă a refuzului debitorului de a-şi executa obligaţiile. Este vorba de o sumă de efecte juridice legate de aceste două aspecte: a) efectul principal al acordării termenului suplimentar de executare constă în suspendarea dreptului creditorului la remediul executării silite în natură, la cel al reparării/Tnlocuîrii (derivate din executarea în natură) sau la dreptul de a invoca rezoluţiunea [art. 1.522 alin. (4) C. civ.], fără a suspenda însă dreptul creditorului la invocarea excepţiei de neexecutare sau la daune-interese (idem); b) efectul secundar al punerii în întârziere constă în faptul că debitorul răspunde, de la data punerii în întârziere, de orice pierdere, cauzată chiar şi de un caz fortuit, cu excepţia cazului în care acesta exonerează de răspundere [art. 1.525 C. civ.; e.g., vânzătorul somat să predea bunul va răspunde, de la data somării sale, de stricăciunile cauzate bunului, chiar şi dacă acestea sunt pricinuite de terţi]; c) sub aspectul corelaţiei termenului suplimentar cu oferta de executare din partea debitorului, trebuie reţinut că, în cazul în care acesta din urmă a făcut o ofertă de executare creditorului, chiar fără a respecta condiţiile punerii în întârziere a credi­ torului, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 1.510-1.515 C. civ., iar acesta din 1 Semnificaţia sintagmei „în exerciţiul unei întreprinderi" trebuie corelată cu prev. art. 3 alin. (3) C. civ. (u. C . Piperea, Drept comercial, op. cil., p. 39; P. Perju, G. Piperea, în Baias/Chelaru/Constantinovici/ Macovei, p. 4 urm. 2 V. art. 1.349 C . civ., art. 1.357 urm. C . civ. 3 V. supra, nr. 120 F, despre clauzele privind remediile. O clauză contractuală prin care s-ar stipula contrariul ar reprezenta o convenţie cu privire la probă cu consecinţe asupra răspunderii şi celorlalte remedii.

lonuţ-Florin Popa

193

126

Titlul II: Contractul civil

urmă a refuzat să o primească, debitorul nu poate fi considerat pus în întârziere (art. 1.524 C. civ.) - cu alte cuvinte, creditorul nu va fi, în acest caz, îndreptăţit să invoce celelalte remedii pentru neexecutare1; d) în sfârşit, un ultim efect secundar al punerii în întârziere a debitorului este acela că punerea în întârziere a unuia dintre codebitorii solidari va produce efecte şi în privinţa celorlalţi debitori, după cum punerea în întârziere efectuată de către un creditor solidar va produce efecte şi în privinţa celorlalţi cocreditori (art. 1.526 C. civ.)*2.

■*1 U . iirj

:1

TO*

îJ

Art. 1.510-1.515 C. civ. reglementează punerea in întârziere a creditorului, care reprezintă un mecanism în cadrul plăţii, prin care debitorul îl somează pe creditor să accepte executarea pe care i-o oferă-.djg 2 Este un efect specific al solidarităţii active [idem art. 1.436 alin. (1) C . civ., u. infra, nr. 403 u rm .,"tŞ despre efectele solidarităţii pasive].

194

lonuţ-Florin Popa

127 -1 28

Capitolul III. Executarea silită in natură Noţiune. Executarea silită în natură [reglementată de art. 1.527-1.529 127 civ., inspirate de art. 1.601-1.603 Cr civ. Q .1] semnifică, „în sensul său restrâns, procedeul prin care creditorul obţine, pe cât posibil, chiar obiectul contractului" (al obligaţiei, în general) şi care trebuie „opus compensării prin despăgubiri, în cazul în care creditorul nu o obţine’’*2. Maniera de reglementare este sumară şi axiomatică. Ea reprezintă o probă a ataşamentului legiuitorului faţă de sistemul continental de drept3, în care executarea silită în natură reprezintă un pandant al principiului pacta sunt servanda, putând fi solicitată oricât de oneroasă şi nepractică s-ar dovedi4, cu singura limită a imposibilităţii executării în natură3. q

Funcţionare. Condiţii. Cf. art. 1.516 alin. (1) C. civ., „Creditorul are dreptul la 128 îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei” . în cazul în care conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea forţată a obligaţiilor, adică executarea lor silită în natură. Principiul consacrat de legiuitorul român este acela că. întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contrac­ tuale. creditorul poate să solicite executarea silită în natură. Singura excepţie de la această regulă este dată de imposibilitatea executării în natură [art. 1.527 alin. (1) C. civ.; e.g., cumpărătorul poate să solicite executarea silită a obligaţiei de predare a bunului vândut, cu excepţia cazului în care acesta a pierit]. Chiar dacă o asemenea executare silită în natură este extrem de oneroasă şi pentru creditor, şi pentru debitor, chiar dacă ea se dovedeşte extrem de nepractică pentru ambele părţi şi chiar dacă apare ca evident că ar fi mai utilă înlocuirea sa cu remediul daunelor-interese. credi­ torului tot nu îi poate fi refuzată pretenţia de executare silită în natură decât dacă ea este imposibilă. Acesta este, în mare, mecanismul de funcţionare a remediului execu­ tării silite în natură. Cu toate acestea, faţă de formularea art. 1.516 alin. (1) C. civ., care ne spune doar că executarea „poate” fi cerută întotdeauna, se pune întrebarea dacă creditorul poate opta liber între executarea în natură şi alte remedii (prioritar fiind ' V. Pineau/Burman/Gaudet, p. 741. nr. 436 2 V. G.H. Treitel, Remedies [or Breach o[ Conlract. A Comparative Account. Clarendon Press, Oxford, 1998,^). 43. nr. 38. V. T.D. Musgrave. Comparative Contractual Remedies. în 34 University of W e st Australia Review, 2008-2009, nr. 34, p. 300 urm.; G.H. Treitel, op. cit., p. 51 urm.; Zimmermann, p. 776 urm. 4 Dreptul la executarea silită în natură constituie regulă de bază în -dreptul continental, dar ea cunoaşte limite care sunt prezente în toate sistem ele de drept. Limita principală este dată de exigenţa neîncălcării libertăţii personale a debitorului (v . G.H. Treitel. op. cit., p. 47. nr. 41). în dr. german, dreptul creditorului de a obţine o hotărâre judecătorească de obligare la executare este expres recunoscut de jurisprudenţă (u. Markesinis/Unberath/Johnston, p. 403 urm.). Dr. fr., de asemenea, admite dreptul creditorului de a obţine executarea silită în natură a obligaţiilor debitorului (Terre/Simler/Lequette, p. 908 urm., nr. 982 urm.). In dr. anglo-saxon. executarea silită în natură poate fi acordată numai în condiţiile în care daunele-interese se dovedesc a fi un remediu neadecvat (u. Specific Performance and Injuction, Chitty on Contracts. nr. 27-001 urm., p. 1521 urm.).

lonuţ-Florin Popa

195

128

Titlul II: Contractul civil

cel al executării prin echivalent), în cazul în care executarea rămâne posibilă Răspunsul nu poate fi cert. în ceea ce priveşte obligaţiile monetare, problema nici măcar nu se pune, deoarece acestea pot fi şi trebuie executate totdeauna în natură1 2, în ceea ce priveşte celelalte obligaţii pozitive, aparenţa [şi anume utilizarea termenului „poate", în contextul dreptului creditorului la executarea silită în natură - art. 1.527 alin. (1) C. civ.] indică o recunoaştere a opţiunii creditorului între remedii, însă numai după acordarea termenului de executare debitorului [i.e. după punerea sa în întârziere, cf. art. 1.521 urm. C. civ.]. Convingerea noastră este aceea că ar fi corect să consi­ derăm că, odată neîndeplinită obligaţia şi împlinit fiind şi termenul suplimentar de executare, este rezonabil să se permită creditorului o liberă opţiune între a cere daune-interese şi a executa silit şi ca această opţiune să nu fie cenzurabilă de instanţa de judecată3. în sprijinul acestei soluţii militează şi reglementarea actuală a remediilor, în care dreptul de opţiune prevalează după momentul în care protecţia debitorului se dovedeşte iluzorie pentru salvgardarea contractului4. Cf. art. 1.527 alin. (1) C. civ., „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă” . Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta, regăsim şi alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reţinem urătoarele condiţii: a) din prevederile art. 1.516 alin. (2) C. civ. se desprinde cu claritate ideea că utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului. Punerea în întârziere se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1.523 C. civ.). în fine, punerea în întârziere din cadrul acestui remediu trebuie distinsă de somaţia de executare, care desemnează primul act al procedurii executării silite (faza finală a punerii în valoare a acestui remediu, prevăzută de art. 622-913 C. pr. civ.)5; b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne aflăm în cazul unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau defi­ nitivă, care duce la amânarea exigibilităţii obligaţiei sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului [e.g., din culpa debitorului obligaţiei de predare, bunul a pierit - în această ultimă ipoteză, debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese]; iii. atunci când imposibilitatea de executare în natură se dato­ rează naturii obligaţiei [e.g.. obligaţiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură; acelaşi lucru se poate spune şi despre obligaţiile de a nu face]; c) în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat, mai este necesar [u. acelaşi art. 1.516 alin. (2) C. civ.] şi ca debitorul să nu aibă altă cauză

1V. G.H. Treitel. op. cil., p. 47. nr. 42. 2 V. versiunea art. 111.-3:201 DCFR, Bar/Clive, DCFR. v. 1, p. 824 urm. 1 în acelaşi sens este art. 250 BGB, cf. căruia executarea (Herstellung) rămâne posibilă şi du expirarea termenului suplimentar de executare (Nachfrist, angemessene Frist), dar nu mai este obligatorie şi creditorul poate cere direct daune-interese (Ersatz in Qeld) - v. Oetker, în Münchener Kommentar, p. 431, corn. sub art. 250 BGB. Contra, aparent, dr. fr. (u. Terre/Simler/Lequette, p. 1138 urm., nr. 1088; totuşi, în sensul dr. german, u. Mazeaud/Chabas, t. II, p. 1138. nr. 2306). 4 V. corn. sub art. 9:102 PDEC, în G. Rouhette, I. Lamberterie, D. Talion, C. W itz, op. cil., p. 359. 5 Despre somaţia de executare ca act al executării silite, art. 667 C. pr. civ. - u. I. Deleanu, Tratat de

procedură civilă, op. cit., v. III, p. 288 urm. 196

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Executarea silită în natură

1 2 8-1 2 9

justificată de a refuza executarea propriilor prestaţii [e.g., debitorului nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a executat propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de executare - ipoteza excepţiei de neexecutare; atunci când ordinea contractuală a executării prestaţiilor impune executarea prealabilă a obligaţiilor creditorului şi acesta nu a efectuat această executare - u. art. 1.555 C. civ.; în cazurile în care creditorul este pus în întârziere si refuză să preia executarea - v art. 1.510-1.511 C. civ.]. înainte de a finaliza discuţia privind mecanismul de funcţionare a acestui re­ mediu, trebuie să amintim că legiuitorul foloseşte, în materie, o sintagmă interesantă: creditorul poate utiliza „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă” [art. 1.527 alin. (2) C. civ.]. Oare la ce s-a referit legiuitorul? în primul rând, textul pare să tolereze remediul aparte al corectării executării de către debitor\ Din păcate, reglementarea se dovedeşte mult prea sumară în această privinţă - de regulă, dreptul la corectarea (îndreptarea) executării este văzut ca un remediu în oglindă pentru termenul suplimentar de executare*2, dar nu a fost preluat ca atare în dreptul român, de unde nu se poate însă deduce că nu ar fi permis [e.g., debitorul omite să predea toată marfa cumpărătorului şi, înainte de invocarea aîtor remedii de către acesta, se grăbeşte să completeze executarea cu părţile lipsă, chiar dacă o face după scadenţa contractuală iniţială]. în al doilea rând, creditorul poate utiliza şi alte mijloace care ar duce la remedierea executării - ne putem gândi aici la soluţii alternative, cum ar fi vân­ zarea sau cumpărarea de substitut3 [e.g., cumpărătorul care nu şi-a primit marfa în termen de la vânzător poate să o achiziţioneze de la un terţ şi să solicite vânzătorului neexecutant diferenţa de preţ, dacă aceasta există], menite să rezolve problema unei oferte neconforme de executare în maniera indirectă a daunelor-interese pentru diferenţa de valoare între preţul obţinut sau plătit de la sau către un terţ.

Executarea silită a obligaţiilor de a da, de a face şi a obligaţiilor de

p ra e sta re .

129

Pentru o corectă înţelegere a remediului, sunt necesare mai multe distincţii:

A. Obligaţii de a da4 a) Executarea în natură a obligaţiilor monetare. Obligaţia de a da o sumă de bani5 poate fi executată numai în natura ei specifică, adică prin plata unei sume de bani, V .. comparativ, art. 6:86-6:87 C. civ. olandez; art. 48 CVIM ; art. III.-3.202 DCFR. Cf. acestui remediu: a) debitorul care a făcut o ofertă neconformă de executare poate, până la scadenţa obligaţiei sale. să facă a nouă ofertă, conformă de această dată; b) de asemenea. în contextul termenului suplimentar de executare, chiar şi după expirarea scadenţei contractuale, debitorul poate să facă o ofertă de executare conformă, remediind astfel neexecutarea sa; c) acceptarea din partea creditorului a ofertei de executare ..corectate" va avea un efect similar termenului suplimentar de executare. Deşi este adevărat că un asemenea remediu este relativ străin tradiţiei continentale, fiind mai degrabă specific sistem ului american de drept (u., în special, art. 2.508 U .C .C ) şi celui englez (V. Borrowman, 1878, în Chitty on Contracts. nr. 7-0078), utilitatea sa practică este atestată de jurisprudenţa din ţările de drept continental (facem referire la cea franceză şi la cea germană, care cunosc o practică stabilă a remedierii executării defectuoase) şi, mai recent, de adoptarea remediului în codurile continentale. 2 Un bun model îl constituie art. III.-3. 201-111.-3.204 DCFR - textele presupun dreptul debitorului de a face o nouă ofertă creditorului, de această dată conformă, de executare a contractului, într-un termen rezonabil, pe durata căruia se suspendă dreptul creditorului la remedii (u. Bar/Clive, DCFR. v. 1, p. 812 urm.). 3 Utilizate în common law sub denumirea de cover transactions. 4 v - Stătescu/Bîrsan, p. 307 urm., nr. 231 urm.; Pop, Obligaţiile, p. 493 urm., nr. 202 urm. V. supra, nr. 8, ptr. categoria obligaţiilor monetare.

lonuţ-Florin Popa

197

Titlul II: Contractul civil

129

astfel încât, în privinţa lor, fie că vorbim de răspunderea contractuală sau de exe­ cutarea silită, până la un punct, cele două remedii nu pot fi decât identice. în plus. răspunderea poate implica despăgubiri suplimentare pentru întârziere. Dacă debitorul refuză executarea voluntară, creditorul va putea recurge la urmărirea mobiliară [art. 726-811 C. pr. civ.], la urmărirea silită imobiliară [art. 812-862 C. pr. civ.], |a poprirea sumelor datorate debitorului de către terţi [art. 780-793 C. pr. civ.] sau la urmărirea fructelor şi a veniturilor imobilelor debitorului [art. 794-811 C. pr. civ.]. b) Executarea în natură a prestaţiei de a da un bun individual determinat. în acest caz, debitorul este ţinut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un al! drept real şi, pe de altă parte, să predea creditorului bunul în materialitatea lui; Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real [u. art. 1.273 C. civ.; art. 885 C. civ.]. Aşadar, această îndatorire a debitorului se execut! întotdeauna în natură. De aceea, problema neexecutării în natură a obligaţiilor debi­ torului se pune numai în legătură cu îndatorirea lui de a preda creditorului bunul individual determinat care este obiectul material al prestaţiei. Dacă debitorul refuzi predarea bunului individual determinat, creditorul poate, cu concursul forţei publice, să solicite executarea silită directă, adică: predarea silită a bunurilor mobile [art. 892-894: C. pr. civ.]1 şi/sau predarea silită a imobilelor [art. 895-901 C. pr. civ.]*2. c) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau ascunse, sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea^ garanţiei de vicii ascunse, respectiv a predării), executarea silită în natură include] remediile reparării şi înlocuirii, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă [art. 1.527 alin. (2) C. civ.]. Nu intrăm în detalii cu privire la reparare şi înlocuire, care sunt remedii accesibile, în principiu, pe cale extrajudiciară [u. şi art. 1.710 C. civ.]. d) Executarea în natură a prestaţiei de a da bunuri de gen. în cazul acestor bunuri, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor, care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură în formula menţionată mai sus, a predării silite mobiliare [art. 892-894 C. pr. civ.].

B. Obligaţii de a face în principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modern şi o regăsim în mai toate codurile europene3. Explicaţia constă în aceea că o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestaţii ar echivala cu o constrângere fizică în executarea prestaţiei, ceea ce reprezintă o atingere inadmisibilă adusă libertăţii sale. în mod tradi ţional, sub influenţa dreptului canonic, s-a conturat ideea imposibilităţii executării în ' V. Pop, Obligaţiile, p. 501, nr. 209 (precum şi doctrina citată aici). 2 Ibidem, p. 500, nr. 207. 3 Unitar, la nivel european: art. 1.075 V .C . civ.; art. 1.142 C . civ. fr.; art. 888 BGB. U n bun model în această privinţă era art. III.-3.202 alin. (3) lit. c) DCFR, care prevede că executarea silită nu este admisibilă când performance would be of such a personal character that it would be unreasonable !o enforce II.

198

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Executarea silită în natură

129

natură a obligaţiilor de a face [nemo praecise potest cogit ad factum]. Cu atât mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie de a face intuitu personae [e.g.. nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un tablou]. Referitor la numite obligaţii de a face, prin excepţie, se admite că pot fi executate silit în natură, că există remedii substitutive pentru refuzul executării în natură a acestor obligaţii de a face şi, totodată, anumite mijloace indirecte de constrângere a debito­ rului să îşi execute propriile prestaţii sunt admise. Astfel cum se va putea observa, excepţiile tind la minimizarea principiului citat*1: a) executarea silită a unor obligaţii de a face. în cadrul obligaţiilor de a da, am vorbit şi de obligaţia de predare, care este inerentă acestora [e.g., obligaţia de a transfera proprietatea asupra unui bun implică şi predarea acestuia]. O asemenea prestaţie poate fi executată silit, neconsiderându-se că aduce atingere principiului mai sus menţionat. Pe de altă parte, obligaţia de a face care nu implică un fapt personal al debitorului se consideră, de asemenea, că poate fi executată în natură2, acordul debitorului fiind suplinit de procedura execuţională3. în fine, alteori, legiuitorul însuşi prevede expres caracterul executabil al unor obligaţii de a face. Cel mai redundant exemplu este cel al executării silite în natură a obligaţiei de a încheia contractul promis prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract [art. 1.279 alin. (3) şi art. 1.669 alin. (1) C. civ.]4; b) remedii substitutive pentru executarea silită în natură a obligaţiilor de a face. O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional reglementată cu ocazia executării sale silite, deşi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe cheltuiala debitorului [art. 1.528 alin. (1) C. civ., completat de art. 903 C. pr. civ.5]. în cazul neexecutării unei obligaţii de a face. creditorul poate, pe cheltu­ iala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia [e.g., în cazul refuzului vânzătorului de a repara bunul vândut, cumpărătorul poate să îl repare el însuşi şi să solicite ulterior despăgubiri de la vânzător]. Şi în acest caz este necesară punerea în întârziere [art. 1.528 alin. (2) C. civ.]. Exact în aceleaşi condiţii legate de punerea în întârziere, creditorul are dreptul „să facă să fie executată obligaţia", adică să apeleze la un terţ pentru a obţine de la acesta executarea silită în natură şi apoi să se îndrepte împotriva debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent [e.g., în cazul refuzului antreprenorului de a termina lucrarea începută, clientul se poate adresa unui terţ care să o termine şi pe care să îl plătească, urmând a-şi recupera ulterior suma de la antreprenorul neexecutant];

In realitate, doar obligaţiile care implică un fapt personal al debitorului nu pot fi executate silit în natură (u. Pineau/Burman/Gaudet, p. 744. nr. 438). 2 V. Stătescu/Bîrsan, p. 309 urm., nr. 234. V. I. Stoenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, pp. 260-264: Popescu/Anca, p. 316 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 310, nr. 2 35. 1 V. supra, nr. 45, 46, despre promisiunile de contract. Corelarea trebuie însă făcută cu atenţie: art. 1.528 alin. (1) C . civ. se referă generic la un remediu substitutiv extrajudiciar şi priveşte orice obligaţie de a face, indiferent de sorgintea ei, în timp ce art. 903 C. pr. civ. se referă numai la obligaţiile de a face cuprinse într-un titlu executoriu. în ultimul caz, au to ­ rizarea creditorului se poate face numai de către instanţa de executare.

lonuţ-Florin Popa

199

129

Titlul II: Contractul civil

c) mijloace indirecte de constrângere a debitorului la executarea obligaţiei de a face. în cazul în care avem de a face cu o obligaţie de a face care nu poate fi executată silit','? în natură în mod direct, creditorul are posibilitatea de acordare a penalităţilor corni- : natorii, numite de legiuitor penalităţi, în condiţiile reglementate de art. 905 C. pr. civ.1. . • Penalităţile cominatorii reprezintă sume de bani calculate în sumă determinată (între limite fixe pentru obligaţiile neevaluabile şi în procent calculat din datoria evaluabilă în bani), pe care debitorul este obligat, prin hotărâre judecătorească (încheierea instanţei de executare), să le plătească creditorului (şi nu statului, cum se întâmpla în vechea®} reglementare a amenzilor cominatorii), pentru fiecare zi de întârziere, până la execu­ tarea obligaţiei de a face [sau de a nu face, cf. art. 905 alin. (1) C. pr. civ.], obligaţie care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul. La sfârşitul unui interval de 3 luni, instanţa de executare poate converti sumele în daune-interese, stabilind suma definitivă datorată (de unde se poate deduce şi că aceste penalităţi nu pot fi datorate pentru o perioadă mai mare de 3 luni). în sfârşit, pe calea contestaţiei la executare, penalităţile pot fi reduse sau înlăturate, dacă debitorul dovedeşte cauze justificate care l-au împiedicat să execute obligaţia sau dacă aceasta a fost executată. In jurisprudenţa şi doctrina mai veche era admisă şi calea aşa-numitelor daune comi­ natorii (astăzi interzise expres de art. 906 C. pr. civ.), care constau în sume de bani acordate creditorului până la executarea silită a obligaţiei de a face de către debitor şi care urmau a fi convertite în daune-interese*2. Putem observa că o parte considerabili a acestei instituţii a fost adoptată de noua reglementare, iar neajunsurile celei vechi (Inerente caracterului pretorian al acestora) au fost înlăturate.

C. Obligaţii de a nu face Referitor la obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a nu face, urmând modelul anterior3, art. 1.529 C. civ. prevede că: „în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească”. Spre deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuşi obligaţia de a face sau să facă să fie executată această obligaţie de către un terţ (art. 1.528 C. civ.), în situaţia obligaţiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii are un caracter judiciar şi nu se poate face decât cix autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această hotărâre indică ’ Ptr. vechea reglementare a amenzilor cominatorii, v. L. Ungur, Consideraţii asupra instituţiei amenzii cominatorii. în Dreptul nr. 4/2001, p. 64 urm.: B. Dumitrache, Probleme privind executarea in natură a obligaţiei de a face. loc. cit., p. 72 urm.; S. Buzoianu (I), B. Papadopol (II), Discuţii în legătură cu existenja în dreptul comun actual a daunelor cominatorii, în Dreptul nr. 7/2004. p. 74 urm.; L. Pop, Obligaţiile, p. 503 urm., nr. 210 urm. Vechea reglementare este complet diferită de cea prezentă prin faptul că debitorul neexecutant era obligat la plata unei amenzi în favoarea statului ptr. întârziere. Ptr. actuala instituţie, v. V. Mitea, în I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, Universul Juridic, Bucureşti. 2013, v. II, p. 327. -r|.ţl 2 V. T. Pop, Dimensiunea juridică a daunelor cominatorii, în Dreptul nr. 12/1995, p. 24 urm. Ptr. opinia potrivit căreia sfera daunelor cominatorii nu se limita doar la obligaţiile fnturtu personae, v. I. Lulă, Discuţii în legătură cu problematica daunelor cominatorii, în Dreptul nr. 9/1994, pp. 22-24. V., de asemenea, C. Oprişan, Este admisibilă practica daunelor cominatorii în dreptul nostru civil?, în LP nr. 7/1958; Popescu/Anca, p. 318; D.M. Fruth-Oprişan, Executarea in natură a obligaţiei de a face, în RRD nr. 8/ 1986, p. 15 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 310, nr. 235; Pop, Obligaţiile, p. 504 urm. 3 Art. 1.076 V .C. civ.

200

lonuţ-Florin Popa

Capitolul III: Executarea silită în natură

129

desfiinţarea [e.g., desfiinţarea unei construcţii edificate cu încălcarea obligaţiei de a nu construi la o distanţă mai mică de X m, asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată]1. în plus, înlăturarea/ridicarea se vor face pe cheltuiala debitorului. Bineînţeles, şi de această dată este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului. în conciuzie, Fiind în prezenţa obligaţiei de a nu face, nu se poate vorbi de o executare silită în natură, ci numai de remediile substitutive ale înlăturării şi ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei, astfel încât situaţia care exista anterior încălcării obligaţiei de a nu face să fie restaurată. în plus, şi pentru încălcarea obligaţiei de a face şi executarea silită a remediilor substitutive, este accesibilă procedura penalităţilor cominatorii prevăzută de art. 905 C. pr. civ.

1Textul trebuie corelat cu cel al art. 904 C. pr. civ.

lonuţ-Florin Popa

201

.¿jap 130

Capitolul IV. Excepţia de neexecutare 130

Noţiune. Excepţia de neexecutare a contractului este reglementată în cadrul ! secţiunii’ dedicate „cauzelor justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale”, 'M printr-un singur articol - art. 1.556 C. civ.1. Acestei reglementări aparent sumare i se adaugă şi alte reglementări, care lămuresc într-o mare măsură care este conţinutul real al acestui remediu contractual [v., în special, art. 1.555 C. civ. privind ordinea exe­ cutării prestaţiilor într-un contract, art. 1.522 alin. (4) C. civ. privind efectele prin­ cipale ale termenului suplimentar de executare etc.]2. în principiu, prestaţiile promise reciproc de părţile contractante trebuie să fie executate simultan [e.g., modelele arhetipale - cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul când i se predă bunul; fiecare copermutant trebuie să predea bunul în momentul în care i se predă bunul promis în schimb]. Simultaneitatea exe­ cutării prestaţiilor, regulă de bază şi efect special al contractelor sinalagmatice3, este prevăzută expres de art. 1.555 alin. (1) C. civ. [inspirat de art. 1.591 C. civ. Q.^], care prevede că: „Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute înlşj acest fel”. Astfel se explică faptul că o parte are dreptul să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte îşi execută propriile obligaţii. a W Această posibilitate se numeşte excepţie de neexecutare a contractului (sau, după denumirea oferită de latina medievală, exceptio non adimpleti contractus). Legiuitorul ne oferă el însuşi o definiţie a excepţiei de neexecutare, în art. 1.556 alin. (1) C. civ.; „Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi” . în mare parte, comentariile pe marginea acestui remediu au rolul de a explica această definiţie a excepţiei de neexecutare. Din punct de vedere istoric, originea parţială a instituţiei se regăseşte în dreptul roman şi este legată de principiul pacta sunt servando5. Cu toate acestea, expresia de astăzi a excepţiei de neexecutare o găsim abia în dreptul canonic medieval, unde era legată de acelaşi principiu al forţei obligatorii şi unde se considera că aplicarea acestuia este suspendată în cazul neexecutării contractului de către una dintre părţi. In dreptul canonic, excepţia de neexecutare era admisă chiar şi în contractele infórmale, care,

— _---------------------------------1 Sau, cum s-a mai spus. o formă de neexecutare licită a contractului. V. supra, nr. 83. 2 V .C . civ. nu cuprindea niciun text dedicat acestui remediu. Art. 1.020 V .C . civ. (temeiul rezo- :'_jt luţiunii) era şi temeiul excepţiei, în virtutea argumentului a maiore ad minus, fldde câteva aplicaţii practice ale excepţiei de neexecutare a contractului în cazul contractelor de vânzare-cumpărare (art. 1.322, art. 1.364 V .C . civ.), schimb (art. 1.407 V .C . civ.) şi depozit oneros (art. 1.619 V .C . civ.) etc. 3 V. Stătescu/Bîrsan, p. 83, nr. 70; Pop. Contractul, p. 709, nr. 281. 4 V., ptr. corn., Pineau/Burman/Gaudet, p. 725 urm., nr. 424 urm. s Ptr. evoluţie, u. Zimmermann, p. 543 urm., p. 576 urm.

202

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l IV : E x c e p ţ ia d e n e e x e c u t a r e

130-131

teoretic, nu dădeau dreptul la acţiune, în virtutea regulilor moştenite din dreptul roman (ex nudo pacto non oritur actio)\Temeiul acestei excepţii era unul de natură morală şi este explicat prin imperativul respectării cuvântului dat*2. Astfel, cel care pretindea executarea unui contract nu era îndreptăţit la aceasta cât timp el însuşi nu-şi respectase cuvântul dat (frangenti fidem non est fides servanda). în dreptul modern, temeiul acestui remediu s-a deplasat spre alte explicaţii, dar, indiferent de acestea, excepţia de neexecutare este universal recunoscută în dreptul comparat3. De regulă, în dreptul continental, se invocă drept argument al excepţiei de neexecutare a contractului regula reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice (aşadar, pandantul primar al principiului forţei obligatorii)4. în unele sisteme de drept (în special în eommon law), excepţia de neexecutare este analizată alături de rezoluţiunea contractului şi beneficiază de terminologie comună, dar nu schimbă temeiul cauzal al excepţiei de neexecutare, legat de aceeaşi interdependenţă, în principiu5. în sfârşit, chiar unii autori din dreptul continental adoptă puncte de vedere similare6. în fine, alte legislaţii se dovedesc relativ indiferente la temeiul juridic şi întemeiază excepţia de neexecutare pe raţiuni tehnice7. Condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului. Pentru a putea invoca 131 excepţia de neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ urmă­ toarele condiţii: a) referitor la natura obligaţiilor neexecutate: obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să îşi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic [chestiune prevăzută expres de art. 1.556 alin. (1) C. civ. - „obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic”]8. Nu este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de cealaltă. Această situaţie trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică [e.g., cumpă­ rătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă Cu atât mai mult era utilizabilă excepţia de neexecutare în contractele formale. V. Zimmermann, p. 549 urm. (regula ex nudo pacto oritur actio şi noţiunea de cauză în dreptul roman); Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, nr. 859, p. 437 urm.; Terré/Simler/Lequette. p. 686, nr. 631. 2 V. Zimmermann, p. 544 urm.

Exception d inexécution (dr. fr., belgian), withotding performance, defense o f refusal to perform sau chiar rescission, deşi ultimul termen a fost criticat (în common law şi în propunerile moderne de codificare) Einrede des nicht erfüllen Vertrags (ptr. dr. german, art. 320 BCB) etc. V. G.H. Treitel, op. cit., p. 245, nr. 188.’ ... . ExemP[ul Primar în dr. fr. (u. Terré/Simler/Lequette, p. 685, nr. 630; O . Deshayes. Exception d inexécution, în Rep. civ. Dalloz, janvier 2011, nr. 2 urm.), dar şi în dr. german (unde excepţia este urmarea reciprocităţii, Zug um Zug Leistung, u. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 99, nr. 184); în dr român (u. Stătescu/Bîrsan, p. 85, nr. 73).

v - G -H. Treitel, p. 246 urm., nr. 189 urm., p. 255 urm., nr. 194 urm. V. J. Roche-Dahan, L'exception d'inexécution, une forme de résolution unilatérale du contrat synallagmatique, în Rec. Dalloz, 1994, p. 255 (în ipoteza în care slalus-ul părţilor după invocarea excepţiei ” neexecutare rămâne neschimbat şi niciuna dintre părţi nu mai solicită executarea vreunei prestaţii, excepţia de neexecutare se transformă într-o rezoluţiune de fapt a contractului). DCFR, care este temperat în a accepta efectele principiului forţei obligatorii a contractului, reglementează excepţia de neexecutare bazându-se în manieră nominală pe ideea caracterului reciproc al obligaţiilor [u. art. III.-3.401 (Right to withold performance o f reciprocal obligation), com. Bar/CIive, DCFR v . l , p .8 4 3 urm.]. . .. Conira-model, u. art. 7.1.3 din P. U N IDRO IT, care pretinde doar sufficient connection between obligations (u. H. Schelhaas, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 742, nr. 15-16).

lonuţ-Florin Popa

203

131

T it lu l II: C o n t r a c t u l civ il

de bani pe care i-a împrumutat-o; în schimb, vânzătorul poate refuza să predea bunul până la plata integrală a preţului]1. în doctrină se consideră - şi trebuie să admitem că este corect - că excepţia de neexecutare a contractului ar trebui să fie extinsă la toate raporturile de natură sinalagmatică, chiar şi dacă acestea nu rezultă dintr-un contract. Domeniul preferenţial al acestei extensii este acela al restituirilor subsecvente rezoluţiunii sau nulităţii contractului*2 [e.g., în cazul anulării unei vânzări pentru vicii de con­ simţământ, vânzătorul poate refuza restituirea preţului până la predarea bunului]. Tot sub aspectul raportului care există între cele două obligaţii, excepţia de neexecutare trebuie să fie distinsă de dreptul de retenţie care presupune dreptul creditorului de a refuza restituirea unui bun al debitorului până la stingerea datoriei născute în legătură cu acel bun faţă de creditor [reglementat astăzi de art. 2.495 urm. C. civ.]3. în virtutea excepţiei de neexecutare, se poate ajunge la situaţia ca partea care datorează un bun să refuze să îl predea - o situaţie asimilabilă dreptului de retenţie. Cele două noţiuni rămân totuşi diferite, chiar dacă rezultatul lor poate fi identic: în cazul dreptului de retenţie legătura dintre creanţă şi bun este una de fapt, în timp ce în situaţia excepţiei de neexecutare legătura este una juridică şi rezultă din chiar interdependenţa cauzală a obligaţiilor contractuale4 [e.g., în cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă, vânzătorul este îndreptăţit să refuze predarea - excepţie de neexecutare: în cazul în care deponentul refuză să restituie depozitarului cheltuielile neprevăzute făcute de cel din urmă cu conservarea bunului, tot cel din urmă poate refuza restituirea - drept de retenţie]; b) condiţiile neexecutării. Pentru invocarea acestui remediu trebuie să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt contractant [art. 1.556 alin. (1) C. civ. şi, mai ales, alin. (2), care foloseşte expresia „ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate”]. Cauza neexecutării nu interesează, ea poate fi culpa debitorului sau chiar forţa majoră care, pentru moment, îl împiedică pe debitor să execute obligaţia. Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă, vom fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare. Pe de altă parte, legiuitorul consideră această condiţie îndeplinită dacă cel care invocă excepţia înţelege să facă o ofertă de executare

' V., în special, Carbonnier, p. 353; Malaurle/Aynès/Stoffel-Munck, p. 439, nr. 860; Terré/SImler/Lequette, p. 688, nr. 636; O. Deshayes, loc. cil., nr. 33 urm.; J. Kocsls, Excepţia de neexecutare, sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor ciuile contractuale, în Dreptul nr. 4/1999, p. 9 urm.; Pop, Contractul, p. 708 urm., nr. 280 urm., nr. 284. 2 V. noţiunea de le synallagmatique renversé, în dr. fr. (Carbonnier, p. 353, nr. 194; Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 439, nr. 860. 3 Soluţia contrară este prezentă în art. 1.592-1.593 C. civ. Q. (u. Pineau/Burman/Caudet, p. 729, nr. 428; c[. autorilor, dr. de retenţie este o aplicaţie particulară a excepţiei de neexecutare). Punctul de vedere nu a fost împărtăşit de legiuitorul român, care a ales să reglementeze separat dr. de retenţie (u. art. 2.495 urm. C. civ.). 4 V. infra, nr. 600 urm, dreptul de retenţie; S.l. Vidu, Dreptul de retenţie in raporturile juridice ciuile, Universul Juridic, Bucureşti. 2010, p. 17 urm.; ptr. discuţie, v. Terré/Simler/Lequette, p. 689, nr. 636; Starck/Roland/Boyer, Contrat, nr. 1708 urm., p. 717 urm.; Pop, Contractul, nr. 285, p. 715. Textul legal de astăzi nu mai lasă loc de interpretare - excepţia de neexecutare se poate invoca în raporturile sinalagmatice, ceea ce exclude sfera contractelor „sinalagmatice imperfecte" din sfera sa de aplicare. în cazul acestora, se poate vorbi numai de un eventual drept de retenţie, şi nu de o excepţie de neexecutare.

204

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l IV : E x c e p ţ ia d e n e e x e c u t a r e

131

a obligaţiei - ceea ce semnifică tocmai faptul că este pregătit să execute obligaţia sa şi probează acest fapt. Legat de acelaşi aspect, este absolut necesară sublinierea unei condiţii speciale: neexecutarea trebuie să fie suficient de importantă pentru a da dreptul |a acest remediu’ . Este, astfel, nejustificată invocarea excepţiei de neexecutare pentru neexecutări de mică însemnătate [art. 1.556 alin. (2)2: e.g., beneficiarul antreprizei unei lucrări nu poate refuza plata antreprenorului pentru abaterea derizorie de la planul iniţial al lucrării]. Determinarea caracterului semnificativ al neexecutării este o chestiune de fapt. Trebuie să avem în vedere însă câteva criterii posibile: i. părţile pot să prevadă expres în contract neexecutările pentru care este invocabilă excepţia [e.g., ea poate fi invocată dacă se stipulează posibilitatea ridicării ei pentru neexecutarea unei obligaţii de mică însemnătate]3; ii. este posibilă suspendarea executării unei obligaţii principale din pricina neexecutării unei obligaţii secundare4 [suspendarea plăţii tranşei de preţ pentru neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a comunica schimbarea domiciliului, necesară pentru efectuarea plăţii; refuzul plăţii unor maşinării industriale întemeiat pe neexecutarea obligaţiei de instalare a acestora]; iii. criteriul complementar al bunei-credinţe are un rol determinant în observarea importanţei neexecutării [e.g., atunci când excepţia este invocată nu în scopul protejării creditorului, ci în cel al şicanării debitorului]; c) obligaţiile reciproce trebuie să fie ambele exigibile. Excepţia de neexecutare poate fi invocată numai dacă obligaţiile reciproce sunt ajunse la scadenţă sau trebuie executate imediat [art. 1.556 alin. (1) C. civ.]. Dacă nu s-a prevăzut un termen de executare sau nu se deduce un asemenea termen din natura contractului, a uzanţelor sau practicilor părţilor, executarea trebuie efectuată de îndată, în timp ce, dacă s-a prevăzut un termen, obligaţia e scadentă la împlinirea termenului [art. 1.495 C. civ.]. A doua situaţie, cea legată de obligaţiile cu termen, suscită anumite discuţii. Este posibil ca, în virtutea stipulării unui termen suspensiv de executare, una dintre obli­ gaţii să trebuiască a fi executată înaintea celeilalte. Cu toate acestea, este oare posi­ bilă invocarea excepţiei de neexecutare în cazul în care cel care este gata să execute are toate motivele să considere că cealaltă parte, la scadenţă, nu îşi va executa obli­ gaţiile? Răspunsul, în pofida unei reglementări exprese cu ocazia excepţiei deV , V , în acest sens, art. 6.262 alin. (2) C . civ. olandez; art. 320 alin. 2 BGB (Schlechtriem/SchmidtKessel, p. 102, nr. 191; com. sub. art. 7.1.3 din P. UNIDROfT, H. Schelhaas, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 741. nr. 13; aparent contra, art. 58, art. 71. art. 85, art. 86 CVIM ). Uneori, astfel cum s-a subliniat în doctrină, imperative de ordin public trebuie să conducă la excluderea excepţiei de neexecutare, chiar dacă raporturile dintre părţi sunt interdependente. Inviolabi­ litatea persoanei umane poate constitui un obstacol absolut în invocarea acestei excepţii şi nu putem condiţiona acest obstacol de însemnătatea prestaţiei neexecutate (Starck/Roland/Boyer, Contrat, nr. 1708 urm., p. 717 urm., p. 719 urm., nr. 1715). E.g„ nu este de conceput ca un serviciu de pompe funebre să refuze restituirea către membrii familiei a corpului celui decedat ptr. motivul că nu au fost plătite cheltuielile de transport (idem, p. 719 şi jurisprudenţa citată cu această ocazie). Optica textului poate fi schimbată prin întâlnirea ei cu normele imperative legate, e.g., de respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente (astăzi, art. 58 urm. C. civ.), care vor face şi ele ca excepţia de neexecutare să nu poată fi invocată atunci când contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. 3 H. Schelhaas, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 742, nr. 17. 4 ibidem, p. 743. nr. 19.

lonuţ-Florin Popa

205

131

T it lu l II: C o n t r a c t u l civ il

neexecutare, trebuie să fie afirmativ. Situaţia se referă la remediul, extrem de frecvent regăsibil în dreptul comparat1, al excepţiei anticipate de neexecutare*2. Acest remediu este pe deplin admisibil în contextul legislativ actual: i. în primul rând, şi în cazul termenului suplimentar de executare, dacă debitorul declară, înainte de expirarea acestuia, că nu va executa obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să invoce anticipat orice remedii pe care le consideră potrivite [art. 1.522 alin. (4) C. civ.] - exact aceeaşi raţiune subzistă şi în cazul termenului suspensiv de executare; ii. argumentul primar însă care justifică existenţa acestei excepţii este dat de reglementarea termenului suspensiv de executare: între altele, art. 1.417 C. civ. reglementează în manieră extrem de extensivă decăderea din beneficiul termenului suspensiv. Cazurile de decădere oferite de acest text îl îndreptăţesc în mod evident pe creditor să invoce şi o excepţie anticipată de neexecutare3 [e.g., dacă, anterior scadenţei obligaţiei de plată a preţului bunurilor mobile determinate, a intervenit o executare silită a acestora la cererea unor creditori ai vânzătorului, este limpede că executarea nu va mai avea loc şi, în consecinţă, este justificat refuzul plăţii preţului]; d) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, faptă care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia. Condiţia nu necesită precizări complexe. Reamintim că neexecutarea imputabilă creditorului constituie un impediment în aplicarea oricărui remediu pentru neexecutarea pe care creditorul însuşi a împiedicat-o (art. 1.517 C. civ.). Este vorba de ceea ce e cunoscut sub denumirea de mora creditoris, fără a se rezuma totuşi la ipotezele de culpă constatată a creditorului4; e) raportul contractual prin natura sa trebuie să presupună regula executării simultane a obligaţiilor celor două părţi, condiţie implicit generată de cea de la lit. c). Pentru înţelegerea acestei condiţii, trebuie să ne raportăm la art. 1.555 C. civ., care prevede regula de principiu a simultaneităţii executării obligaţiilor. Excepţiile de la această regulă sunt date de ipotezele în care: i. părţile au prevăzut o ordine a exe­ cutării prestaţiilor [e.g., în cazul clauzelor de tip solve et repete stipulate în contract]; ii. dacă din împrejurări rezultă că obligaţiile nu trebuie executate simultan [e.g., sunt cazuri când anumite uzanţe pot impune unui contractant îndatorirea de a-şi executa primul obligaţiile, când nu va putea invoca excepţia de neexecutare; la restaurant, plata se face numai după consumaţie; hotelierul prezintă nota de plată la plecarea turistului sau după un timp de la începutul sejurului etc.]; iii. dacă executarea obli­ gaţiei uneia dintre părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima [art. 1.555 alin. (2) C. civ.; e.g., dacă antreprenorul are nevoie de o

' Excepţia anticipată de neexecutare reprezintă o soluţie legislativă extrem de frecventă în dreptul naţional european (u. art. 321 BGB, art. 1052 ABGB) şi internaţional [v. art. 71 alin. (1) CVIM , art. 7.1.3 din P. ÜNIDROIT, art. Ill.-3.401 par. 2 DCFR etc.]. 2 Admisă chiar şi în contextul vechii reglementări (vechiului Cod), unde nu se prevedea nimic în legătură cu acest remediu (u., ptr. dr. fr., A. Pinna, L'exception pour risque d'inexécution, în R.T.D, civ. 2003, p. 31 urm ). 3 i.g .. art. 1.417 alin. (1) C. civ. prevede în manieră extensivă că „debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise”. 4 V. Bar/Clive, D C FR .v. 1. corn. sub art. Ill.-3.101 DCFR, p. 773 urm.

206

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l IV : E x c e p ţ ia d e n e e x e c u t a r e

131-132

perioadă de timp pentru executare şi nu s-a prevăzut nimic în legătură cu preţul, acesta va fi plătit după executarea antreprizei]'; iv. în sfârşit, se impune o ultimă precizare legată de această condiţie: în ipoteza în care contractul nu stipulează niciun termen suspensiv de executare, regula este cea a executării imediate a prestaţiilor părţilor [art. 1.495 alin. (1) C. civ.]. Funcţionarea excepţiei de neexecutare. Excepţia de neexecutare a contrac­ tului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă*2. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de neexecutare se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă îndreptăţită, fără intervenţia judecătorului. Operând ca o moda­ litate de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea. Excepţia de neexecutare este un remediu preventiv, în sensul că preîntâmpină situaţia în care una dintre părţi îşi vede executată propria obligaţie şi nu mai poate obţine nimic de la cealaltă parte. Caracterul preventiv este şi mai evident dacă avem în vedere excepţia de neexecutare anticipată. Anticiparea riscului unei neexecutări din partea celeilalte părţi îndreptăţeşte partea să suspende executarea propriilor obligaţii. Pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii de formă3. Astfel cum am anticipat, nici măcar nu este necesară acordarea termenului suplimentar de executare, adică punerea în întârziere4, ceea ce nu împiedică invocarea excepţiei odată cu acordarea termenului suplimentar, în vederea pregătirii unui alt remediu [excepţia nefiind incompatibilă cu termenul suplimentar de executare - v. art. 1.522 alin. (4) C. civ.]. Caracterul extrajudiciar nu împiedică invo­ carea excepţiei de neexecutare chiar în faţa instanţei de judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului5. într-o astfel de ipoteză, instanţa de judecată, la cererea pârâtului, după caz, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de reclamant, fie va dispune obligarea lui însuşi la executarea obligaţiei proprii, stabilind un termen în acest scop. In lipsa unei cereri reconvenţionale din partea celui care este îndreptăţit să invoce excepţia de neexecutare, instanţa de judecată nu va putea stabili acest lucru printr-o hotărâre judecătorească, ci va acorda doar un termen, pentru ca ulterior să verifice dacă reclamantul şi-a îndeplinit sau nu propriile obligaţii. Este necesară corelarea cu art. 1.495 alin. termen de executare atunci când natura prestaţiei Corespunde astăzi orientării generale a predominant unilateral. V. O . Deshayes, loc. cit., Contractul, nr. 289, p. 720.

(2) C . civ. unde se prevede că instanţa poate stabili un sau locul unde urmează să se facă plata o impune. noii reglementări, care conferă remediilor un caracter nr. 83 urm.; Terre/Simler/Lequette, p. 583, nr. 618; Pop,

3 Cu excepţia cazului în care contractul dintre părţi stipulează condiţii formale speciale de operare a excepţiei de neexecutare [e.g., părţile pot să prevadă exigenţa punerii în întârziere ptr. invocarea ulterioară a excepţiei; u. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 441. nota nr. 26], Poate, de asemenea, să existe în mod rezonabil un interes în punerea prealabilă în întârziere în anumite situaţii (u. O. Deshayes, loc. cit., nr. 85), după cum invocarea excepţiei e rezonabil să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi în virtutea obligaţiei implicite de cooperare contractuală. 4 V. art. 1.522 alin. (4) C. civ. De aceea, nu suntem de acord cu ideea cf. căreia excepţia de neexecutare durează doar până la formularea cererii în justiţie de executare în natură a obligaţiilor (u. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 437, nr. 858). Oricum, asupra opţiunii executării silite se poate reveni. Chiar exercitarea dreptului la executare nu presupune încetarea efectelor excepţiei de neexecutare, ci continuarea efectelor sale.

lonuţ-Florin Popa

207

132

1 3 2 -1 3 3

T itlu l II: C o n t r a c t u l civ il

Totodată, excepţia de neexecutare poate fi invocată numai „într-o măsură corespunzătoare" obligaţiei neexecutate de cealaltă parte [art. 1.556 alin. (1) C. civ.]. Cu alte cuvinte, legiuitorul introduce o exigenţă de proporţionalitate între neexecutare şi invocarea excepţiei [e.g., în ipoteza unui contract cu executare în tranşe - vânzare cu predarea în mai multe etape a mărfurilor şi cu plata corespunzătoare a acestora -, neexecutarea obligaţiei de predare a unei tranşe ar trebui să atragă excepţia de neexecutare pentru preţul aferent acelei tranşe]'. 133

Efectele excepţiei de neexecutare. Excepţia de neexecutare suspendă execu­ tarea prestaţiei celui care o invocă, similar situaţiei în care el ar fi beneficiat de un termen suspensiv de executare. Ca urmare, contractul rămâne provizoriu neexecutat*2, dar continuă să existe, iar părţile nu pot fi considerate liberate de obligaţiile lor. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei obligatorii a contractului. Partea care invocă excepţia de neexecutare nu poate fi urmărită silit în justiţie pentru executarea obligaţiilor sale3. Efectul principal este limpede dedus din prevederile art. 1.556 alin. (1) C. civ., care vorbeşte de dreptul creditorului de a „refuza" executarea propriei obligaţii. Pe de altă parte, fiind un instrument de justiţie privată, excepţia de neexecutare se invocă, astfel cum s-a subliniat în jurisprudenţă, pe riscul creditorului, în sensul că instanţa, verificând a posteriori îndeplinirea condiţiilor excepţiei, ar putea să îl oblige pe cel care a invocat-o la daune-interese dacă respectivele condiţii nu au fost îndeplinite4. Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea îndreptăţită să refuze executarea obligaţiilor sale nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi5. Aşadar, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează, fiind doar suspendate. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract6. Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice sau faţă de terţul beneficiar din stipulaţia pentru altul7. în schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct de contractul în cadrul executării căruia se invocă excepţia de neexecutare [e.g., creditorul care beneficiază de o garanţie reală asupra unui bun nu are de ce să suporte conse­ cinţele invocării de către vânzător a unei neexecutări din partea cumpărătorului]8. ' V. H. Schelhaas. în Vogenauer/KIeinheisterkamp, p. 743, nr. 18. 2 V. Terre/Simler/lequette, p.692, nr. 640; Pop, Contractul, p. 721 urm., nr. 290. 3 V. Terre/Simler/Lequette, p. 692, nr. 640. 4 V. Cass. fr. civ. 1. 5 martie 1974. în Bull. Civ. I, nr. 73. 5 V. Pop. Contractul, p. 721, nr. 290. 6 V. Terre/Simler/Lequette, p. 693. nr. 641; O. Deshayes, loc. cit., nr. 100 urm. 7 V. O. Deshayes, loc. cit., nr. 100; Pop, Contractul, p. 722 urm., nr. 291. ’ V. O. Deshayes, loc. cit., nr. 101. Sau excepţia de neexecutare nu va constitui un obstacol ptr. revendicarea bunului mobil de la găsitor sau de la cel care 1-a dobândit de la găsitor (u.. e.g., j. Kocsis, op. cit., p. 17; Pop, Contractul, p. 723).

208

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l IV : E x c e p ţ ia d e n e e x e c u t a r e

134

Calificarea juridică a excepţiei de neexecutare a contractului şi scopurile 134 sale. După ce am analizat efectele excepţiei de neexecutare a contractului, putem ajunge la constatarea că ea poate fi considerată. în acelaşi timp, un mijloc de apărare a părţii care o invocă şi un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi. Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecţia acelei părţi contractante. Având dreptul să refuze executarea prestaţiilor sale, debitorul, care în acelaşi timp este şi creditor, poate evita concursul eventual al celorlalţi creditori ai contractantului. £.g., dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deşi nu i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să suporte concursul celorlalţi creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepţia de neexecutare are un caracter cominatoriu foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt contractant. în măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze îndată la executarea prestaţiei sau prestaţiilor la care este îndatorat.

lonuţ-Florin Popa

209

135-136

Capitolul V. Rezoluţiunea şi rezilierea L 135

Reglementarea rezoluţiunii. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor sunt reglementate de art. 1.549-1.554 C. civ. (Secţiunea a 5-a), în cadrul Capitolului II intitulat „Executarea silită a obligaţiilor", din Titlul V. dedicat remediilor neexecutării, ■ > al aceleiaşi Cărţi a V-a. Rezoluţiunea reprezintă, deşi nu este definită ca atare, o cauză de desfiinţare a contractului şi o cauză de încetare a contractului pe care o putem ' ’ include în ipotezele prevăzute de art. 1.321 C. civ., la categoria „orice alte cauze • prevăzute de lege”' pentru încetarea contractului. întrucât nu poate fi asociată decât cu neexecutarea, rezoluţiunea reprezintă o cauză de încetare a contractului asociată chestiunii executării1 2. Rezoluţiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare - cel mai incisiv dintre cele existente, deoarece duce la încetarea contractului cu efecte retroactive. Pe de altă parte, rezoluţiunii şi rezilierii le sunt dedicate şi texte specifice care nuanţează această instituţie în domeniul contractelor numite [e . g rezoluţiunea vânzării - art. 1.700, 1.710, 1.711, 1.724, 1.725, 1.727-1.729, 1.743 urm., 1.756 urm. C. civ.; rezilierea locaţiunii - art. 1.791 urm., 1.794, 1.800, 1.803, 1.817 urm., 1.827, 1.830 C. civ.; rezoluţiunea sau rezilierea antreprizei - art. 1.872, 1.873 C. civ.; rezoluţiunea rentei viagere - art. 2.251 C. civ. sau a întreţinerii - art. 2.263 C. civ.; în materie de joc şi prinsoare - art. 2.264 urm. C. civ.; în materie de asigurare - art. 2.206 alin. (4) C. civ. etc.]. Acestea dezvoltă dreptul comun în materie, care este dat de art. 1.549-1.554 C. civ.

136

Originile rezoluţiunii. în dreptul roman clasic rezoluţiunea era ignorată. în ipoteza în care una dintre părţi nu îşi executa obligaţiile, cealaltă parte avea la dis- ' poziţie doar executarea silită în natură, fiind considerată inadmisibilă orice altă soluţie3 [e.g., vânzătorul care a predat bunul fără a primi preţul nu avea dreptul să . solicite cumpărătorului restituirea bunului]. Treptat, sub presiunea practicii, a început să fie admisă şi rezoluţiunea, însă doar în ipoteza formală a inserării în contract a unei lex commissoria, adică a unei clauze rezolutorii a contractului4. Aşadar rezoluţiunea avea, în continuare, un conţinut formal şi excepţional. Adevărata expresie a rezoluţiunii, astfel cum se regăseşte parţial şi în reglementările moderne, este cea pe care ¡-au dat-o canoniştii5 medievali, în dreptul canonic ea prezentându-se drept o conse­ cinţă a principiului forţei obligatorii (pacta sunt servanda). Temeiul pentru care a fost admisă rezoluţiunea era unul identic cu cel pe care se fundamentase excepţia de 1 V. I. Turcu. Noul Cod civil. Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1.164-1.649. Comentarii fi explicaţii, C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 381. 2 V. R. W intgen, Regards comparatistes sur les effets de la résolution pour inexécution, în R. Contrats 2006, p. 282 urm.; sau acelaşi autor, La rétroactivité de l'anéantissement en droit comparé, în R. Contrats 2008, p. 543 urm. - în unele sisteme, rezoluţiunea marchează doar trecerea la alte remedii, fără a atrage desfiinţarea retroactivă. O asemenea poziţie nu este prezentă în C. civ. [u. art. 1.554 alin. (1) C. civ.]. 3 V. Zimmermann, p. 543 urm., p. 576 urm. şi, mai ales, p. 800 urm. ■ *V. Terré/Simler/Lequette, p. 694, nr. 644; Malaurie/flynès/Stoffel-Munck. p. 444. nr. 875. 5 Clauză implicită, calificată ca „regula de fier” a dr. roman. V. Zimmermann, p. 801 urm.

210

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

136

neexecutare - cel care nu îşi ţine cuvântul dat nu prezintă încredere (frangenti fidem non est fides servanda). Pe de altă parte, rezoluţiunea a fost asociată şi ideii de sancţi­ une pentru un păcat - cel al încălcării cuvântului dat1. Ideea de sancţiune s-a perpe­ tuat şi insinuat în dreptul modern, multe sisteme de drept fiind ataşate extrem de condiţia culpei părţii care nu îşi execută obligaţia şi, de aceea, a rezoluţiunii-sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale*2. în sfârşit, perspectiva canoniştilor asupra rezoluţiunii este3 evidenţiată de concepţia care stă la baza reglementării rezoluţiunii în C. civ. fr. (aşadar, implicit şi în V.C. civ. român), care încearcă să o împace cu tradiţia romană a stipulării pactului comisoriu, prevăzând că rezoluţiunea poate fi oricând invocată în ipoteza unei neexecutări, în temeiul unei pretinse condiţii rezolutorii tacite (art. 1.184 C. civ. fr., transpus în art. 1.020-1.021 V.C. civ.) şi asociind rezoluţiunea ideii de sancţiune4. Tocmai de aceea, în această concepţie, deja totuşi modernă, este subliniat constant caracterul judiciar al rezoluţiunii. Treptat, sub influenţa reglementărilor moderne, rezoluţiunea şi-a schimbat fizio­ nomia. în această privinţă, schimbarea majoră a adus-o, în peisajul dr. privat conti­ nental (pentru că în eommon law rezoluţiunea extrajudiciară şi fără condiţia culpei era şi este regula5), dr. german [art. 323 urm. BGB] şi, apoi, dr. it. [art. 1.453 urm. C. civ. it.], renunţând la ideea rezoluţiunii judiciare, conferindu-i un caracter unilateral şi eliminând, totodată, condiţia culpei debitorului6. C. civ. it. a permis opţiunea parţială a creditorului între rezoluţiunea unilaterală şi cea judiciară, rămânând totuşi, într-o anumită măsură, ataşat ideii de culpă a debitorului sau, mai degrabă, celei de imputabilitate legală78 . în sfârşit, majoritatea propunerilor majore de codificare a drep­ tului privat, preluând modelul oferit de CVIM [art. 49, art. 64]a, prevăd o rezoluţiune unilaterală, extrajudiciară şi nu reţin condiţia unei neexecutări culpabile a obligaţiilor, deşi toate menţin condiţia unei neexecutări suficient de importante pentru declararea rezoluţiunii [art. 9.301 urm. PDEC; art. III.-3.501 urm. DCFR; art. 7.3.1 din P. UNIDROrî]9. Prin noua reglementare conferită rezoluţiunii. legiuitorul român s-a adaptat parţial acestei ambianţe juridice europene, prevăzând, după modelul prezent în Anteproiectul Catala [art. 1.158-1.160-1], o rezoluţiune fără condiţia culpei, bazată pe o neexecutare ' Asociată cu sancţiuni ecleziastice, u. Terre/Simler/Lequette, p. 695, nr. 644; J. W itte Jr„ F.S. Alexander, Christianity and Law. An Introduction, Cambridge University Press, 2008, p. 127 urm.; Zimmermann, p. 576 urm. 2 în concepţia generată de dreptul canonic, ideile de sancţiune şi culpă sunt legate ptr. că nu era considerată admisibilă aplicarea unei sancţiuni decât ptr. o faptă com isă din culpă. Conţinutul moral al ideii de sancţiune obliga la aceasta. 3 Ptr. influenţa lor asupra codificării rezoluţiunii în sistemul fr., u. T. Musgrave. Comparative Contractual Remedies, loc. cit., p. 313 urm. 4 V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 44. nr. 8 (cu jurisprudenţa şi doctrina citate aici). 1 V. Chittyon Contracts, v. I, p. 1394 urm., nr. 24-040 urm. 6 V. art. 323 BGB (u. G.H. Treitel, op. cit., p.' 327 urm., nr. 245: R. Zimmermann, The New Qerman Law of Obligations, op. cit., p. 66 urm.: G. Ernst, com. sub art. 311 urm., nr. 41 urm., în Münchener Kommentar; C . Grüneberg, în Palandt, p. 563). 7 V. G.M . Pellegrini, în Rescigno. v. I, p. 2971 urm.; I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 67 urm. 8 V. M. Müller-Chen, p. 746 urm.; F. Mohs, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op. cit., p, 893 urm. 9 V. G. Rouhette, 1. Lamberterie, D. Talion, C. W itz, op. c il., p. 373 urm.; P. Huber, Vogenauer/Kleinhesterkamp, p. 818 urm.; Bar/Clive. DCFR, v. 1, p. 852 urm.

lonuţ-Florin Popa

în

211

Titlul II: Contractul civil

__ _

1 3 6 -1 3 7

suficient de importantă, dar a prevăzut în favoarea creditorului dreptul de opţiune ■ între versiunile judiciară şi unilaterală ale rezoluţiunii. Oricum, aparenţele indică faptul că sursa de inspiraţie principală pentru legiuitorul român a fost reprezentată, în această materie, de dr. quebecoaz [art. 1.604-1.606 C. civ. Q.] şi dr. it. [art. 1.453-1.459 C. civ. it.]. o ţj 137

' b" : Retrospectiva rezoluţiunii şi rezilierii în vechiul Cod civil. Pentru a ~ înţelege importanţa noutăţilor pe care le aduce noua reglementare, în câteva rânduri j vom reaminti care era concepţia V.C. civ. asupra acestei instituţii. Punctele centrale ale acestei instituţii în vechiul Cod, astfel cum doctrina şi jurisprudenţa le-au con- 9 turat, pe marginea art. 1.020-1.021 V.C. civ., sunt următoarele: a) temeiul rezoluţiunii, la nivelul legal, era cel al existenţei, în orice contract, a unei condiţii rezolutorii tacite sau subînţelese. Nefiind executate obligaţiile contractuale, era activat un pact rezolutoriu subînţeles1 sau, şi mai mult, o condiţie rezolutorie subînţeleasă în orice, contract sinalagmatic. Chiar dacă doctrina a făcut eforturi constante să demonteze această ideologie*2, practica s-a arătat extrem de rezistentă sau indiferentă la iden­ tificarea temeiului legal al rezoluţiunii3; b) rezoluţiunea contractului era întotdeauna judiciară - astfel încât se considera că era absolut necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru ca efectele rezoluţiunii să se producă, chiar şi în ipoteza pactului comisoriu cel mai energic4. Deşi jurisprudenţa şi doctrina franceză începuseră să admită ideea unei rezoluţiuni extrajudiciare în situaţii de excepţie5, jurisprudenţa română s-a dovedit reticentă la această versiune de rezoluţiune; c) rezoluţiunea contractului putea opera şi în virtutea unor clauze rezolutorii exprese (aşa-numitele pacte comisorii), care restrângeau abilitatea judecătorului de a-şi manifesta puterea de cenzură asupra rezoluţiunii şi, mai ales, asupra oportunităţii acesteia6: în mod excep­ ţional, era cunoscută şi aşa-numita rezoluţiune „legală” sau „de plin drept” - semni­ ficaţia fiind aceea că legiuitorul făcea o calificare anticipată a unui anumit tip de neexecutare ca având caracter rezolutoriu, fără ca rezoluţiunea să opereze, în pofida invocării ei de către creditor7. Cazul tipic de rezoluţiune de plin drept era cel al ' V. D. Alexandresco, Dreptul ciuli român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislafiunl străine, t. VI, Despre obligaţiuni, Tipografia Naţională, laşi, 1900, p. 81; Cantacuzino, p. 508 urm. 2 V. V . Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, AII Educaţional, Bucureşti, 2004, p. 25 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 87, nr. 76; Pop, Contractul, p. 726. 3 V., e.g.. Cas. I, dec. nr. 497 din 7 decembrie 1905, în Codul civil adnotai (C. Hamangiu), nr. 4, p. 571; T.S., col. civ., dec. civ. nr. 2299/1955, în LP nr. 1/1956; sau T.S., col. civ., dec. nr. 2266/1984, în C.D. 1984.0. 96. 4 V. V . Stoica, op. cil., p. 114 urm.; I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 6, p. 32 urm. (v. jurisprudenţa şi doctrina citate). 5 La nivelul doctrinei, se reclamase necesitatea acestui tip de rezoluţiune (v. D. Chirică, op. cit., p. 364, nr. 437). dar la nivelul jurisprudenţei româneşti nu se regăsea niciun ecou. Dr. fr. construise un adevărat regim derogatoriu ptr. rezoluţiunea unilaterală, în condiţiile unei reglementări identice celei din România (e.g., v. Cass. fr., 13 oct. 1998, cu notă d e j. Mestre, în R.T.D. civ. 1999, p. 394, sau cu notă de Ph. Delebecque, în Rec. Dalloz 1999, p. 115 urm., cu notă de D. Mazeaud, în Rep. Defrénois 1999. p. 364; mai recent, u. Cass. fr. 1 civ., 28 oct. 2003, cu notă dej. Mestre şi B. Fages, în R.T.D. civ. 2004, p. 89 urm. etc.). 6 V. Stătescu/Bîrsan, p. 88 urm., nr. 79; V. Stoica, op. cit., 145 urm.; Pop, Contractul, p. 739 urm., nr. 299. 1 Contrazicând astfel chiar denumirea primară dată acestui tip de rezoluţiune (u. Pop, Contractul. p. 724 urm., nr. 293 urm.), ptr. că rezoluţiunea nu opera „de plin drept”, ci era în continuare în puterea creditorului, care putea să renunţe la ea şi să opteze ptr. executarea silită.

212

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

1 37 -1 38

vânzării de denariate (art. 1.370 V.C. civ.)1, la care se mai adăugau şi situaţii similare izvorâte din vânzările comerciale (art. 67 şi art. 69 V.C. corn.); d) condiţiile esenţiale pentru declararea rezoluţiunii judiciare erau ca: i. să existe o neexecutare esenţială: ii. neexecutarea să fie culpabilă; iii. debitorul să fi fost pus în întârziere. Mai cu seamă condiţia culpei, atât de evident inutilă, chiar la nivelul dreptului pozitiv1 2, a suscitat numeroase discuţii. In pofida discuţiilor şi a orientării moderne a doctrinei şi jurisprudenţei franceze şi belgiene3, care porniseră de la exact aceleaşi repere legale ca şi dreptul românesc, atât doctrina4, cu unele excepţii5, cât şi jurisprudenţa6 s-au arătat imune la varianta înlăturării acestei condiţii. In acest context juridic încremenit, se impunea o nouă reglementare a rezoluţiunii care să corespundă exigenţelor dreptului privat modern. Venind în sprijinul acestei idei, reglementarea prezentă în Codul civil se dovedeşte inovatoare şi modernă. Poziţia rezoluţiunii în ierarhia actuală a remediilor pentru neexecutare. 138 întocmai ca şi în V.C. civ., creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune7 între mai multe remedii posibile [cf. art. 1.516 C. civ.]: poate solicita executarea în natură, iar în cazul în care debitorul refuză să-şi execute obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să opteze între executarea silită (în natură) a obligaţiei8, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori reducerea prestaţiei sau să utilizeze „orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”. în esenţă, astfel cum am arătat deja cu ocazia prezentării principiilor remediilor, rezoluţiunea este o soluţie de ultim resort, la care se apelează numai dacă nu dă rezultate remediul termenului supli­ mentar de executare9. în sfârşit, legat de aceeaşi opţiune, mai trebuie să reţinem şi că numai creditorul poate exercita opţiunea între remedii - aşadar, în caz de neexecutare rezolutorie, el este singurul îndreptăţit să invoce rezoluţiunea contractului, nici debitorul şi nici, eventual, judecătorul neavând acest drept10 [e.g., niciodată debitorul nu va putea invoca rezoluţiunea pentru neexecutarea comisă de el însuşi, chiar în prezenţa unui pact comisoriu care vorbeşte de o rezoluţiune „de drept" în caz de neexecutare]. 1V. D. Chirică, op. cit., p. 496 urm., nr. 605; Pop, Contractul, p. 725, nr. 293. 2 E.g„ rezoluţiunea vânzării ptr. vicii ascunse fără viclenie, ipoteză în care existenţa culpei nu trebuia dovedită şi acest fapt se desprindea din chiar textele legale - art. 1.358 urm. V .C . civ. 3 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 446, nr. 877: Terré/Simler/Lequette, p. 699, nr. 650; Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 699 urm., nr. 1668. 1 V. Hamangiu/Rosetti/Bălănescu-Băicoianu, p. 541, nr. 1332; Cantacuzino, p. 432 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 78, nr. 88; V. Stoica, op. cit., p. 55. 5 V., în special, D. Alexandresco, op. cit., p. 84; Pop, Contractul, p. 734 urm., nr. 296. 6 V. jurisprudenţa citată în I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 44, nota 3. 7 Un dr. potestativ (u. C . Pomart-Nomedeo, Le régime juridique des droits potestatifs en matière contractuelle, entre unité et diversité, în R.T.D. civ. 2010, p. 209 urm.; V . Stoica, Modurile de operare a rezoluţiunii şi mecanismul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, în RRDP nr. 5/2013, p. 13). * Bineînţeles, numai dacă o asemenea executare mai este posibilă (u. C ass. fr. 3 civ., 11 mai 2005, cu notă d e j. Mestre, B. Fages, în R.T.D. civ. 2005, p. 596 urm., sau C ass. fr. 1 civ., 16 ianuarie 2007, cu notă d e j. Mestre, B. Fages, în R.T.D. civ. 2007, p. 342 urm., notă de D. Mazeaud, în R. Contrats 2007, p. 719 urm., notă de G. Viney, idem, p. 741 urm.). 5 Este vorba de ilustrarea principiului favor contractas. V. supra, nr. 120 lit. C urm. 10 Totuşi, ptr. opţiunea cu caracter excepţional a debitorului cu privire la rezoluţiune şi ptr. cea a judecătorului (este vorba mai degrabă de o cenzură a invocării rezoluţiunii) în anumite situaţii (chiar şi în contextul legal oferit de noua reglementare), v. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 114 urm., nr. 50 pct. ii-v).

lonuţ-Florin Popa

213

139

Titlul II: Contractul civil

. 19

f

Domeniul de aplicare a rezoluţiunii. Domeniul predilect al rezoluţiunii este dat de contractele sinalagmatice (fără a distinge după tipul acestora). Prin excepţie, noua reglementare (parţial identică celei vechi) cuprinde o serie de derogări de»jj regimul juridic general al rezoluţiunii. In primul rând, putem vorbi de excepţii generate de specificitatea fiecărui contract' şi pe care nu le putem numi excepţii propriu-zise de la regimul general al rezoluţiunii prevăzut de art. 1.549-1.554 C. civ. Este vorba, de fapt, de precizări pe care legiuitorul le face cu privire la rezoluţiune/reziliere, în funcţie de specificul fiecărui contract special şi, implicit, de anumite derogări (pe care nu le putem considera de esenţă) de la regimul general. Putem, de exemplu, reţine în această privinţă: specificităţile rezoluţiunii vânzării pentru neplata preţului (art. 1.724 C. civ.), pentru vicii ascunse (art. 1.710-1.711 C. civ.) sau a vânzării bunurilor mobile (de această dată, art. 1.725 C. civ. instituie un regim specific parţial derogatoriu de la dreptul comun - mai ales cu referire la rezoluţiunea unilaterală'); specificităţile derogatorii prevăzute de art. 1.743 urm. C. civ. în cazul rezoluţiunii pentru excedent sau pentru minusuri cu privire la imobile; precizări în cazul rezilierii contractului de locaţiune (art. 1.791 C. civ., pentruvra vicii ascunse; art. 1.792 C. civ., pentru lipsa calităţilor convenite ale obiectului locaţiuriun » art. 1.800 C. civ., pentru schimbarea destinaţiei lucrului dat în locaţiune etc.) etc. în al doilea rând, C. civ. instituie o serie de excepţii propriu-zise de la regimul , general al rezoluţiunii/rezilierii contractului. De această dată, avem de a face cu excepţii care disting net tipul de rezoluţiune în cazul unor contracte speciale de cea din dreptul comun sau care nu permit rezoluţiunea în situaţii în care dreptul comun ar permite-o, în mod obişnuit, a) O astfel de excepţie este instituită de art. 2.263 C. civ. X ' în privinţa rezoluţiunii contractului de întreţinere*2. Cf. textului legal, în ipoteza în care „comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri ( ...) ” sau când debitorul nu îşi execută în mod culpabil obligaţia de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă. Această prevedere reprezintă o excepţie de la domeniul de aplicare a rezoluţiunii!® unilaterale a contractului, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 1.552 C. civ. în • , plus, alin. (4) al aceluiaşi articol instituie şi el o regulă de excepţie de la regimul® general al rezoluţiunii judiciare a contractului, prevăzând că, în ipotezele de la alin. (2) şi (3) ale art. 2.263 C. civ., „oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului” , b) O altă excepţie (care exista şi în sistemul V.C. civ.) priveşte imposibilitatea invocării rezoluţiunii în cazul jocului şi pariului. Cf. art. 2.264 C. civ., obligaţiile născute din jocuri şi pariuri (sau, cum sunt încă astăzi numite, „contracte de joc şi prinsoare”) nu sunt înzestrate ' Ptr. explicaţii pe marginea „rezoluţiunii de drept” prev. de art. 1.725 C . civ., cu prelungirea sa inclusă în art. 1.726, intitulat „Executarea directă” , u. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 233 urm., nr. 116. 2 V. C. Macovei, M.C. Dobrilă, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 2209 [cu o susţinere eronată legată de raporturile dintre rezoluţiune şi încetarea contractului, ca şi cu o menţionare greşită a condiţiilor rezoluţiunii, între care este reţinută în continuare culpa debitorului (u. nr. 2 şi 3)]. Ptr. aceeaşi eroare (privind condiţia culpei), u. I. Ninu, Noul Cod ciuil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, v. II (art. 953-1649). Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 907.

214

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

139

cU sancţiune juridică', ceea ce presupune că nu se poate reclama în justiţie executarea |or Or, dacă această executare nu este posibilă, nicio eventuală rezoluţiune nu poate fi admisă. Este evident că intenţia legiuitorului acoperă şi rezoluţiunea judiciară, şi pe cea unilaterală. Printr-o excepţie de la excepţie, regimul juridic al contractelor de pariu ţn care părţile „iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive” sunt din nou supuse dr. comun [art. 2.265 alin. (1) C. civ.], de unde se deduce că ar putea fi avută în vedere chiar şi o eventuală rezoluţiune a unui asemenea contract, în condiţiile art. 1.549 urm. C. civ., în ipoteza în care, e.g., una dintre părţi nu respectă obligaţiile stabilite de părţi în contractul încheiat în vederea jocului sportiv. Acelaşi regim de drept comun îl au şi jocurile şi pariurile autorizate. Cfmart. 2.266 C. civ., „jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentă". Deşi, de regulă, asemenea contracte vor da naştere unor acţiuni prin care se reclamă câştigul pariului, nimic nu ne împiedică să imaginăm şi o acţiune în rezoluţiune sau o declaraţie unilaterală de rezoluţiune şi în această situaţie. Sub imperiul V .C . civ. s-a pus în discuţie problema extinderii dreptului de a cere rezoluţiunea şi la contractele unilaterale cu titlu oneros - la aşa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte. Doctrina a rămas împărţită în această privinţă, unii autori susţinând că, în cazul acestor contracte, nu poate fi vorba de o rezoluţiune, ci de o decădere a debitorului din beneficiul termenului suspensiv de executare, în ipotezele în care acesta nu îşi execută o serie de obligaţii al căror temei real este, în realitate, extracontractual, şi că, de fapt, contractul nu încetează, ci îşi produce în continuare efectele, generând, ca urmare a decăderii debitorului din beneficiul termenului, o obligaţie de restituire a unui bun/unor bunuri2. Alţi autori consideră că este firească însă extinderea rezoluţiunii şi la contractele unilaterale, întrucât, pe parcursul exe­ cutării unui contract unilateral, pot surveni obligaţii care să genereze, între părţi, un raport similar contractelor sinalagmatice, astfel încât nu există niciun motiv real de a prohibi, în aceste cazuri, aplicabilitatea rezoluţiunii3. Nici C. civ. nu lămureşte această chestiune. Lecturând însă textele contractelor speciale unilaterale, nicio dispoziţie nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost intenţia legiuitorului să extindă sfera de aplicare a rezoluţiunii şi la aceste contracte4. Pe de altă parte, extinderea domeniului rezoluţiunii la alte contracte decât cele sinalagmatice contrazice logica fundamentelor acestui remediu, care stă în interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor. Exemplele care sunt adesea date pentru a ilustra soluţia contrară [cazurile împrumutului şi gajului] nu ilustrează decât ipoteze de remedii particulare legale care duc la încetarea contractului, fără a ne îndreptăţi să considerăm că avem de a face cu rezoluţiunea.*1

' Rămân obligaţii naturale, neînzestrate cu acţiune în justiţie (Pop, Obligaţiile, p. 81 urm., nr. 36; Jupra, nr. 9). ’ V. V . Stoica, op. cit., p. 48 urm., nr. 30. V. Pop, Contractul, p. 731 urm., nr. 295. Idem, în dr. fr„ u. Terre/Simler/Lequette, p. 696, nr. 648. 1 V., mai detaliat, I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. c il., p. 291 urm., nr. 170. în acelaşi sens (oare?), v. V . Stoica, Fundamentul rezoluţiunii şi al rezilierii. în RRDP nr. 6/2013, p. 9 urm.; contra, u- V. Diaconiţă, Condiţiile substanţiale ale rezoluţiunii, în RRDP nr. 1/2012, p. 82 urm.; A.A . Moise, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, p. 1228, nr. 3; ptr. doctrina canadiană (cu precizarea că dr. special nu este identic), v. Pineau/Burman/Gaudet. p. 699, nr. 406.

lonuţ-Florln Popa

215

140 140

Titlul II: Contractul civil

si

Tipuri de rezoluţiune. Pe lângă opţiunea între remediile posibile în caz de neexecutare a contractului, despre care am vorbit deja şi care este consacrată dd'“ ’ art. 1.516 C. civ., atunci când se pune problema tipului de rezoluţiune pe care ur; mează să o invoce, creditorului îi este deschisă o nouă opţiune. Adevărata inovaţie a noului Cod, în raport cu vechea reglementare, rezidă îri|3 dreptul creditorului obligaţiei neexecutate de a opta între două tipuri de rezoluţiune la i contractului, un pandant al opţiunii consacrate de art. 1.516 C. civ. Odată ce cre-ţt ' ditorul a ales să invoce rezoluţiunea, el poate opta între două tipuri de rezoluţiune: rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară. Posibilitatea de alegere a creditorului este evidenţiată de redactarea art. 1.550 alin. (1) C. civ., c[. căruia: „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată?® unilateral de către partea îndreptăţită”. Dacă dreptul de opţiune al creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat şi cenzurabil', dimpotrivă, dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluţiune este pur potestativ (am putea spune, discreţionar)1 2, neputând fi limitat decât în condiţii de excepţie, printr-o eventuală clauză contractuală care limitează dreptul creditorului la rezoluţiunea judiciară sau printr-o eventuală dispoziţie legală care prohibeşte rezoluţiunea unilaterală/ " Acest drept de opţiune constituie o noutate absolută în peisajul juridic românesc3. în sfârşit, în anumite condiţii şi în anumite limite, creditorul poate reveni asupra opţiunii sale în sensul rezoluţiunii4. Alături de principalele tipuri de rezoluţiune, noua reglementare cunoaşte şi rezo­ luţiunea legală „de drept”, prevăzută expres de art. 1.550 alin. (2) C. civ., cf. căruia, „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”. Textul citat reglementează, de fapt, rezoluţiunea de drept legală (atunci când legea prevede expres că neexecutarea obligaţiilor la termen atrage după sine rezoluţiunea5 - ipoteze de desfiinţare a contractului, prin definiţie, limitate la puţinele cazuri în care legiuitorul a prevăzut expres că rezoluţiunea operează de drept, fără ca, în realitate, creditorului să îi fie răpit dreptul de a opta pentru un alt remediu6) şi rezoluţiunea de drept convenţională (care funcţionează în temeiul pactelor. comisorii şi ale cărei condiţii sunt prevăzute de art. 1.553 C. civ., care devine aplicabil în condiţiile stabilite contractual de părţi). 1 V. I.F. Popa. Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 50, p. 114 urm. 2 V. C. Pomart-Nomdedeo, loc. cit., p. 209 urm.; I. Najjar, Le droit d'option. Contribution à l'étude du droit potestatif et de l ’acte unilatéral, L.C.D.J., Paris 1967, p. 45 urm., nr. 46 urm.; S. Valory, La potestativité dans tes relations contractuelles, P.U. d’Aix-Marseille, p. 23 urm.; V . Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 133 urm., nr. 43 urm. (şi doctrina citată). . 3 Pe care o regăsim în dr. it. (art. 1.453-1.454 C. civ. it.; v. G.M. Pellegrini, în Rescigno, v. I, în special p. 2978 urm.), în Anteproiectul Catala [art. 1.158 alin. (2)] şi, într-o măsură redusă, şi în dr. quebecoaz (art. 1.605 C. civ. Q.) - toate reprezentând, probabil, surse de inspiraţie ale legiuitorului român. 4 Ptr. limitele acestui drept, u. C. Chabas. Résolution - Résiliation, în Rep. Civ. Dalloz, oct. 2010 (dern. mise à jour: juin 2011), nr. 88 urm.: în contextul noii reglementări, v. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea,

op. cit., p. 115 urm., nr. 50 urm. 5 Inspirat din art. 1.459 C. civ. it. (risotuzione net contratto plurilateral). V. G.M. Pellegrini, in Rescigno, v. I, p. 2990. " V. I.F. Popa. Rezoluţiunea şi rezilierea, op. c it, p. 234; în acelaşi sens, v. C. Popa, A. Lisievia, Probleme priuind rezoluţiunea contractului in noul Cod civil (II), în RRDA nr. 9/2012, p. 43 urm. 216

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

140

Aceluiaşi creditor îi este deschisă, în mod suplimentar, şi o opţiune limitată între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului, astfel cum se deduce din conţinutul art. 1.549 alin. (2) C. civ., cf. căruia „rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă [e.g., în cazul unei vânzări cu livrarea şi plata corespunzătoare în rate, rezoluţiunea va afecta doar o parte din contract, dacă ce a rămas de executat prezintă interes pentru creditorul îndreptăţit la rezoluţiune - n.n.]. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia situaţiei în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială [e.g., refuzul aportării bunului promis printr-un contract plurilateral de asociere va atrage rezoluţiunea numai în privinţa debitorului neaportant şi continuarea contractului fără acesta - n.n.]” . în măsura în care contractul are un caracter divizibil - ceea ce presupune ca obligaţia principală să fie divizibilă cf. art. 1.422 C. civ.*1- , creditorul poate să declare unilateral o rezoluţiune parţială a contractului sau să solicite instanţei o rezoluţiune parţială, în măsura în care partea executată prezintă interes pentru creditor şi merită, astfel, să fie menţinută [y. supra, primul ex.]. Dată fiind prezumţia de divizibilitate a obligaţiilor, reţinută de art. 1.424 C. civ., rezultă că, de regulă, creditorul are posibilitatea să solicite sau să declare rezoluţiunea parţială, pentru că, de regulă, obligaţiile sunt divizibile. întrebarea care se pune este aceea dacă creditorul poate sau trebuie să invoce o rezoluţiune parţială, atunci când aceasta este posibilă. în opinia noastră, răspunsul trebuie nuanţat astfel: a) atunci când partea rămasă neexecutată rămâne determinantă (sau suficient de importantă ori „însemnată” , în terminologia aleasă de legiuitor), creditorul poate să solicite/să declare rezoluţiunea parţială (dacă apreciază totuşi că partea executată deja prezintă interes pentru el) sau, dimpotrivă, poate invoca rezoluţiunea totală; b) dacă partea rămasă neexecutată este neesenţială, creditorul nu este îndreptăţit să solicite/declare rezoluţiunea totală; el poate însă să invoce reducerea prestaţiilor proprii (art. 1.551 C. civ.), care este, de fapt, o rezoluţiune parţială. Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc şi trebuie salutată ca un mare câştig. în esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voinţe2, în manieră unilaterală şi extrajudiciară. Această posibilitate a sa presupune respectarea unor condiţii specifice în vederea invocării (desprinse din art. 1.550, art. 1.551 şi art. 1.552 C. civ.), dar este indepen­ dentă cu desăvârşire de apelul la instanţa de judecată. Este vorba de o rezoluţiune extrajudiciară. Rolul potenţial al instanţei de judecată este acela de a controla a posteriori corectitudinea (putem să îi spunem şi oportunitatea) invocării rezoluţiunii [e.g., debitorul nemulţumit de invocarea rezoluţiunii poate contesta în instanţă remediul şi dovedi că a executat]. ' Prima teză a alin. (2) al art. 1.549 C . civ. se referă la diuizibilitatea obiectivă a prestaţiilor [e.g., o vânzare cu predarea mărfurilor în mai multe tranşe], iar teza a ll-a. la divizibititatea subiectivă ca opusă eventualei solidarităţi [i.e. contractul cu mai multe părţi îndatorate şi care poate supravieţui dacă unele dintre aceste părţi nu îşi execută prestaţiile], 1 Ptr. înţelegerea caracterului extrajudiciar, u. C .H . Treitel, op. cit., p. 320 urm., nr. 239 urm.

lonuţ-Florin Popa

217

1 4 0 -1 4 1

Titlul II: Contractul civil

Deşi art. 1.550 C. civ. nu menţionează şi rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluţiune, textul citat constituie temei şi pentru rezilierea* unilaterală. în primul rând, textul art. 1.550 C. civ. stabileşte un drept comun în materie de rezoluţiune, consfinţind dreptul de opţiune al creditorului între rezolu­ ţiunea judiciară şi cea unilaterală. Art. 1.549 alin. (3) C. civ. prevede că regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi rezilierii, dacă legea nu indică altfel. 141

Condiţia de fond unică a rezoluţiunii - neexecutarea „însemnată”'. Cu toate acestea, doctrina recentă anterioară noului Cod*2, reevaluând condiţiile rezo­ luţiunii, se oprise totuşi la o singură condiţie substanţială - neexecutarea determi­ nantă. Astăzi, toate aparenţele noului Cod ne indică faptul că între condiţiile rezolu­ ţiunii nu se mai regăseşte şi culpa. Niciun text nu mai prevede condiţia culpei sau neexecutării culpabile pentru ca rezoluţiunea să poată fi invocată, ea prezentând în continuare relevanţă în privinţa executării prin echivalent (u. art. 1.530 C. civ.). Cu toate acestea, gravitatea neexecutării are importanţă maximă în raport cu dreptul de a invoca rezoluţiunea contractului, numai o neexecutare suficient de importantă fiind în . măsură să atragă rezoluţiunea. Cf. art. 1.551 alin. (1) teza I C. civ., „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate” (text inspirat de art. 1.455 C. civ. it.3 şi art. 1.604 alin. 2 C. civ. Q.). Interpretarea per a contrario ne obligă să ./ tragem concluzia următoare: creditorul are dreptul la rezoluţiune atunci când neexe- j cutarea este însemnată. Noţiunea este relativ sinonimă cu neexecutarea semnificativă, determinantă, esenţială sau fundamentală, astfel cum această noţiune se prezintă în dreptul comparat4. Neexecutarea este „determinantă" atunci când îl lipseşte pe creditor de ceea la ce ar fi fost îndreptăţit să se aştepte de pe urma contractului. Dacă neexecutarea este însemnată, adică suficient de importantă, înseamnă că îl lipseşte pe creditor de ceea la ce era îndreptăţit să se aştepte de pe urma contractului. în con­ textul dreptului nostru, este firesc, pentru o asemenea circumscriere, să facem apel la noţiunea de cauză a contractului pentru a putea determina ceea ce presupune ' Detaliat, v. T. Cenicon, Résolution du contrai pour inexécution, L.G.D.J.. Paris. 2007, p. 291 urm.; C. Chabas. loc. cit., nr. 41 urm.; în dr. român, u. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 132 urm., nr. 52 urm. 2 V. Pop, Contractul, p. 734 urm., nr. 296 [în sensul cS singura condiţie absolut necesară ptr. a se putea invoca rezoluţiunea este „neexecutarea ilicită a obligaţiilor contractuale de către debitor, indiferent dacă neexecutarea este sau nu culpabilă" (ibidem, p. 735)]; unii autori au rămas însă ataşaţi vechii doctrine (V. Stoica, op. cit., p. 54 urm., nr. 31-32; N. Daghie, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Universul Juridic, Bucureşti. 2013, p. 123 urm.; G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cil., p. 181 urm.); rap. la noua reglementare însă, soluţia este în sensul eliminării culpei (V. Stoica, Fundamentul rezoluţiunii şi al rezilierii, în RRDP nr. 6/2013, p. 9 urm.; C.E. Zamşa, loc. cit., p. 1642). 3 V. G.M. Pellegrini, în Rescigno, v. I, p. 2980. 4 V. art. 25 CVIM (fundamental breach: u. U. Schroeter. în P. Schlechtriem. I. Schwenzer. op.cit.. p. 398 urm.), a cărui definiţie a fost preluată de art. 7.3.1 din P. U N ID RO IT (fundamental non-performance) şi, apoi, de art. lli.-3.502 DCFR (fundamental non-performance) şi de art. 87 par. 2 lit. a din propunerea de Regulament european privind vânzarea. Legiuitorul s-a dovedit ataşat de o tradiţie juridică a cărei evoluţie recentă se îndreaptă spre exact acelaşi model (este vorba de dr. it.. luxemburghez, fr„ belgian, care preferă lipsa unei definiţii a neexecutării rezolutorii (u. Bar/Clive, DCFR, v. 1. note de dr. comparat, p. 857). Interesant este însă că filiera conservării acestei tradiţii în plină schimbare este cea a C. civ. Q . (ne referim în principal la art. 1.604, care evită orice definiţie a neexecutării rezolutorii).

218

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

141 - 142

neexecutare determinantă la încheierea contractului1. Din această perspectivă, neexecutarea unei anumite prestaţii, fie ea esenţială sau nu din perspectiva „centrului de greutate al contractului” , poate să atragă rezoluţiunea dacă ea a constituit cauză (motiv) determinantă a angajării celeilalte părţi [e.g., neplata cheltuielilor vânzării, deşi plata acestora nu este o obligaţie principală, poate atrage rezoluţiunea, dacă neexecutarea are caracter determinant pentru cealaltă parte], Cf. art. 1.549 alin. (2) teza a ll-a C. civ.: „De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială” (u. supra, nr. 140). în sfârşit, cf. art. 1.551 alin. (1) teza a ll-a C. civ., „In cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat" [text inspirat de art. 1.604 alin. 2 C. civ. Q.]. Acest text legal instituie o excepţie care întăreşte regula condiţiei neexecutării determinante. Practic, legiuitorul ridică la rangul de neexecutare suficient de importantă neexecu­ tarea minoră repetată într-un contract cu executare succesivă [e.g., întârzierea repetată semnificativă în plata chiriei lunare sau în plata rentei viagere poate fi, în funcţie de context, o neexecutare rezolutorie]. Textul legal mai adaugă: „Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă” [e.g., o clauză care ar prevedea că o neexecutare minoră poate fi temei pentru rezoluţiune sau că o neexecutare repetată minoră nu poate atrage rezoluţiunea - apreciem că această prevedere legală este lipsită de logică, în condiţiile reglementării subsecvente a pactelor comisorii, în art. 1.553 C. civ.]. Condiţiile neexecutării rezolutorii. Din criteriile oferite de legiuitor se pot 142 desprinde următoarele cerinţe referitoare la neexecutarea contractuală pentru a putea fi invocată rezoluţiunea: a) neexecutarea trebuie să privească o obligaţie contractuală. Sunt, astfel, excluse abaterile din. faza precontractuală, precum şi toate obligaţiile născute între părţi pe parcursul executării, dar a căror sorginte nu este contractuală (ipoteza contractelor sinalagmatice imperfecte). In doctrină s-a susţinut însă că poate genera rezoluţiunea şi încălcarea obligaţiei generale de bună-credinţă2, precum şi a altor obligaţii con­ tractuale considerate implicite, deduse sau nu din obligaţia de bună-credinţă3. Credem că este rezonabil acest punct de vedere, în pofida unui text legal care să prevadă expres soluţia. în legătură cu aceeaşi condiţie, trebuie subliniat că neexecutarea mai trebuie să privească o obligaţie izvorâtă dintr-un contract pentru care legea permite rezoluţiunea. în fine, în acelaşi context, trebuie să mai arătăm că, adesea, temeiul Credem că, în acest punct, rolul contributiv al tezei cauzaliste a lui Henri Capitant nu poate fi negat, (ir. H. Capitant, op. cit., nr. 153, p. 344 urm.: v. şi Mazeaud/Chabas, t. II. nr. 1098 urm.). Uneori, se poate reţine şi rezoluţiunea ptr. încălcarea obligaţiei de bună-credinţă (u. T. Genicon, op. c il..p . 209 urm., nr. 283 urm.: I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, ap. cit., p. 139 urm., nr. 56 urm.). J In acest sens, u. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 60, p. 148 urm.: în dr. german, noţiunea de positive Vertragsverletzung este utilizată ptr. a justifica rezoluţiunea în cazul încălcării obligaţiei de bună-credinţă. Astăzi există şi un text legal - art. 324 BGB (v. C. Grüneberg. în Palandt, p. 567 urm.).

lonuţ-Florin Popa

219

1 4 2 -1 4 3

Titlul II: Contractul civil

activării unei obligaţii contractuale este precontractual [e.g., eroarea cumpărătorului asupra bunului vândut poate da naştere la garanţia contra viciilor ascunse] - în asemenea cazuri, desigur că rezoluţiunea rămâne un remediu deschis şi pentru neexecutarea acestor obligaţii; b) neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă - această condiţie reprezintă, de fapt, astfel cum s-a subliniat în doctrină, nucleul dur al discuţiilor legate de caracterul ' esenţial, determinant sau suficient de important (u. supra, nr. 141). în acest context, neexecutarea poate fi totală (caz în care nu se mai pune problema evaluării gravităţii) sau parţială (caz în care criteriul utilizat pentru determinarea gravităţii neexecutării este important). Pe de altă parte, nu are relevanţă dacă neexecutarea priveşte o obligaţie principală sau accesorie, importantă este consecinţa lipsirii sau nu de interes a creditorului în menţinerea contractului. Această apreciere trebuie să se raporteze la ■ momentul încheierii contractului1. Uneori, chiar legiuitorul oferă anumite criterii de identificare a neexecutării însemnate. Astfel, în cazul aşa-numitelor rezoluţiuni de drept, în realitate, legiuitorul nu face altceva decât să stabilească ce reprezintă neexecutare rezolutorie, creditorul fiind scutit să demonstreze gravitatea neexecutării1 2. Alteori, tot legiuitorul (prin legislaţia comună sau prin cea specială) oferă criterii suplimentare în aprecierea gravi­ tăţii neexecutării, care simplifică dificultatea calificării3. în sfârşit, dificultăţile majore pe care jurisprudenţa şi doctrina le-au întâmpinat în definirea neexecutării rezolutorii i-au determinat pe unii autori4 să susţină că nu există un criteriu unic şi imuabil de determinare a criteriilor neexecutării şi că, cel mult, poate fi vorba de mai multe criterii sau sugestii de criterii, unele oferite de legiuitor, altele de ideologia reglementărilor. în aceeaşi concepţie s-a mai arătat şi că identificarea neexecutării însemnate reprezintă o . chestiune de fapt. Pentru a evita dificultăţile unei asemenea aprecieri de fapt, părţile pot utiliza ele însele posibilitatea de a precalifica, prin contractul lor, ceea ce repre­ zintă neexecutare rezolutorie. Acest lucru se realizează prin intermediul pactelor comisorii care prevăd ele însele ce reprezintă neexecutare care poate atrage rezolu­ ţiunea şi înlătură într-o mare măsură arbitrarul aprecierii creditorului sau al instanţei de judecată5. 143

Rezoluţiunea judiciară. în cazul în care creditorul decide să utilizeze calea rezoluţiunii judecătoreşti, chiar şi în condiţiile în care ar putea invoca o rezoluţiune unilaterală şi chiar şi atunci când este stipulat un pact comisoriu, el poate să o facă. Interesul poate consta în eliminarea riscurilor pe care le presupune propria apreciere a gravităţii neexecutării din partea debitorului. Astfel, debitorul poate sesiza instanţa de judecată care este chemată să se pronunţe asupra rezoluţiunii. Uneori, legiuitorul prevede, în texte speciale, obligativitatea sesizării instanţei de judecată, nepermiţând 1 Adică prin apel la noţiunea de cauză a creditorului raportată la momentul încheierii contractului.

2 V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 233 urm., nr. 116 urm. 2 V. art. 1.683 alin. (4), art. 1.700. art. 1.724, art. 1.859 C . civ. 4 V. T. Cenicon, op. cit., p. 293 urm., nr. 409 urm.; I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., p. 181 urm., nr. 75 urm. 1 V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 82 urm.

220

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

143 -1 44

creditorului alternativa rezoluţiunii unilaterale1. în privinţa acestui tip de rezoluţiune, sunt necesare câteva observaţii la nivelul condiţiilor substanţiale şi al formelor sale de invocare: a) condiţia substanţială unică a rezoluţiunii judiciare constă în neexecutarea însemnată, astfel cum aceasta se deduce din interpretarea a contrario a art. 1.551 alin. 0 ) C. civ. Condiţia este comună pentru toate tipurile de rezoluţiune [o. supra, nr. 141-142]: b) condiţia formală a rezoluţiunii judiciare este aceea ca, în prealabil, debitorului să i se fi acordat un termen suplimentar de executare. Desigur, există şi condiţii formale legate de procedura sesizării instanţei de judecată, legate de acţiunea civilă, taxele judiciare, competenţa instanţelor în materie etc., care fac obiectul procedurii civile şi de care nu ne ocupăm aici. în ceea ce priveşte funcţionarea remediului rezoluţiunii judiciare, întocmai ca şi la celelalte tipuri de rezoluţiune, este, în principiu, necesară o punere în întârziere prealabilă a debitorului, în condiţiile art. 1.521 urm. C. civ. Caracterul imperativ al acestei condiţii se desprinde din mai multe texte legale [art. 1.516 alin. (2), art. 1.522 alin. (5) C. civ.], deşi nu este prevăzută expres şi cu ocazia reglementării rezoluţiunii judiciare [în art. 1.550 alin. (1) C. civ.]. în cazul în care debitorului nu i se acordă un termen suplimentar în vederea executării obligaţiilor şi se formulează, în mod direct, o cerere de chemare în judecată împotriva sa prin care se solicită rezoluţiunea contractului, instanţa de judecată trebuie să acorde un termen rezonabil de la data la care această cerere a fost comunicată debitorului, pentru ca acesta să îşi execute obligaţiile contractuale, evitându-se astfel rezoluţiunea [art. 1.522 alin. (5) C. civ.]. De asemenea, creditorul-redamant care nu a acordat ter­ menul suplimentar, formulând direct cererea de chemare în judecată, pierde cheltu­ ielile de judecată avansate, dacă debitorul execută în termenul suplimentar rezonabil fixat de instanţă obligaţiile sale contractuale [acelaşi art. 1.522 alin. (5) C. civ.]. Prin excepţie, în cazul unei puneri în întârziere de drept (cazurile prevăzute la art. 1.523 C. civ.2), acordarea unui termen suplimentar de executare nu mai este necesară, iar creditorul este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea.în mod direct, în instanţă. Rezoluţiunea unilaterală. Rezoluţiunea unilaterală este prevăzută de art. 1.550 144 alin. (1) C. civ. (este vorba de dreptul de opţiune al creditorului asupra rezoluţiunii unilaterale sau judiciare) şi de art. 1.552 C. civ. (care explică modul de operare a rezoluţiunii unilaterale). Rezoluţiunea unilaterală constă în acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la instanţa de judecată. Ea are un caracter esenţialmente extrajudiciar. Eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluţiunea unilaterală şi o stabilire a consecinţelor exercitării abuzive a dreptului rezolutoriu pot avea loc pe cale judiciară a posteriori, adică după invocarea rezoluţiunii de către creditor, eventual, la sesizarea debitorului care contestă rezoluţiunea sau în contextul acţiunii prin care creditorul solicită aplicarea ' în ipoteza contractului de întreţinere, v. art. 2.263 alin. (3) C . civ., care prevede că, în cazul în care neexecutarea rezolutorie constă în comportamentul celeilalte părţi care face imposibilă executarea în condiţii conforme bunelor moravuri, rezoluţiunea nu va putea fi pronunţată decât de instanţa de judecată. ‘ V. supra, punerea de drept în întârziere, nr. 125.

lonuj-Florin Popa

221

144

Titlul II: Contractul civil

efectelor retroactive ale rezoluţiunii, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară’. De regulă, libertatea creditorului în a alege rezoluţiunea unilaterală este totală. Prin excepţie, în anumite situaţii, legiuitorul impune necesitatea unei rezoluţiuni judiciare1 2, r La nivelul condiţiilor de operare34 , trebuie să subliniem că rezoluţiunea unilaterală se deosebeşte de rezoluţiunea judiciară doar la nivelul condiţiilor de formă. Condiţia de fond este aceeaşi - cea a neexecutării însemnate. Pentru o bună înţelegere a meca­ nismului rezoluţiunii unilaterale, este necesară o prezentare a condiţiilor în care aceasta operează: a) în primul rând, astfel cum am anticipat, condiţia de fond este aceea a existenţei unei neexecutări însemnate. Condiţia este comună rezoluţiunii judiciare şi unilaterale'1 şi nimic suplimentar nu se poate spune legat de această condiţie în ipoteza rezolu­ ţiunii unilaterale; b) prima condiţie formală: existenţa unei puneri în întârziere. înainte de a invoca-1}'; rezoluţiunea unilaterală, creditorul trebuie să acorde un termen suplimentar de executare debitorului, în condiţiile şi cu efectele art. 1.522 C. civ. Exigenţa acestei condiţii prealabile rezultă, de asemenea, din prevederile art. 1.516 alin. (2) C. civ., ce reglementează punerea în întârziere ca o condiţie prealabilă pentru operarea reme­ diilor, deci şi a rezoluţiunii unilaterale. De asemenea, aceeaşi concluzie se desprinde din prevederile art. 1.552 alin. (1) C. civ., cf. căruia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare, este necesar ca debitorul să nu-şi fi executat obligaţiile în termenul stabilit de creditor. Prin excepţie, acordarea termenului suplimentar de executare nu este nece­ sară în ipotezele de punere în întârziere de drept (cele prevăzute de art. 1.523 C. civ.); , c) declaraţia unilaterală de rezoluţiune. Este actul central al mecanismului rezoluţiunii unilaterale. în esenţă, această declaraţie constă într-un act unilateral supus comunicării prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare. Exigenţa acestei declaraţii unilaterale este prevăzută de art. 1.552 alin. (1) C. civ., deşi textul citat aglutinează actul juridic al declaraţiei cu cel al comunicării sale (evident, nimic nu se opune ca acestea să reprezinte un singur actţSj juridic). Declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie pfevăzut de lege pentru eventuala acţiune în rezoluţiune [art. 1.552 alin. (2) C. civ.] şi, ‘ dacă priveşte contracte supuse publicităţii, aceeaşi declaraţie „se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor” [art. 1.552 alin. (3) C. civ.]. După modelul oricărui act juridic unilateral supus comunicării, credi­ torul poate reveni asupra declaraţiei sale unilaterale de rezoluţiune, dacă aceasta nu a 1 Ptr. că aceasta, în lipsa unui acord cu debitorul cu privire la repunerea în situaţia anterioară, nu poate opera decât pe cale judiciară. Aşadar, chiar dacă rezoluţiunea unilaterală operează extrajudiciar, fără a fi nevoie de acordul debitorului în acest sens, repunerea părţilor în situaţia anterioară (care presupune restituiri reciproce ale prestaţiilor) poate opera numai dacă debitorul execută nesilit obligaţia de restituire, în caz contrar creditorul trebuind să solicite acest lucru în justiţie (restituirea silită a prestaţiilor, g H rectificarea judiciară a cărţii funciare etc.). 2 V. supra, rezoluţiunea judiciară, nr. 143. 3 V. V. Stoica. Modurile de operare a rezoluţiunii fi mecanismul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, în RRDP nr. 5/2003, p. 9 urm. 4 V. supra. neexecutarea rezolutorie, nr. 142.

222

lonuţ-Florin Popa

Capitolul

V:

Rezoluţiunea

şl

rezilierea

144-145

fost comunicată încă debitorului [art. 1.552 alin. (4) C. civ.]1. Efectul declaraţiei de rezoluţiune este acela al desfiinţării contractului. Acest efect este însă subordonat comunicării declaraţiei de rezoluţiune1 2: d) condiţia de efectivitate a rezoluţiunii unilaterale - notificarea rezoluţiunii. Este vorba, de fapt, de comunicarea declaraţiei de rezoluţiune debitorului. Această condiţie de efectivitate este dedusă din reglementarea cuprinsă în art. 1.552 alin. (1) C. civ. Notificarea aferentă, care trebuie să fie „scrisă", cf. textului citat, poate să însoţească declaraţia de rezoluţiune sau să fie Inclusă în aceasta. Esenţială este însă chestiunea comunicării sale către debitor. Ea trebuie distinsă net de notificarea prealabilă a rezoluţiunii, care constă în punerea în întârziere a debitorului. Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comisorii. Rezoluţiunea 145 convenţională este prevăzută de art. 1.550 alin. (2) şl de art. 1.553 C. civ. şl reprezintă acea rezoluţiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorll (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea. Aşadar, avantajul pactelor comisorii este acela că arbitrarul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulaţie atrage după sine o diferenţiere radicală a rezo­ luţiunii convenţionale faţă de celelalte tipuri de rezoluţiune - ea prevede condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească neexecutarea pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu şi, eventual, modul de funcţionare a rezoluţiunii3. Pentru o înţelegere corectă a condiţiilor în care operează rezoluţiunea convenţională sunt necesare următoarele observaţii legate de condiţiile de validitate şi de funcţionarea/invocarea pactelor comisorii: a) condiţia transparenţei pactelor comisorii4. Din prevederile art. 1.553 alin. (1) C. civ. se deduce că, pentru ca rezoluţiunea convenţională să opereze, este necesar ca pactele comisorii să fie stipulate expres şi ca ele să prevadă în manieră neechivocă „obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a con­ tractului". Cenzura pactului comisoriu de către instanţa de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparenţă contrac­ tuală, pe calea interpretării contractului5, precum şl atunci când aceasta are un conţinut abuziv şl disproporţionat6. Cenzura trebuie să opereze însă excepţional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor şi că el trebuie să reprezinte substanţa forţei obligatorii; 1V. I.F. Popa, Rezolufiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 148. 2 Ibidem. Utilitatea pactelor comisorii este recunoscută şi în sistemele de drept care recunosc rezoluţiunea unilaterală a contractului (v., în dr. englez, P.R. Ellington. Termination o f Contracts under English Law, în International Bussiness Law Journal nr. 7/1997. p. 857 urm.). 1 V. I.F. Popa, Rezolufiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 84, p. 188. Chestiune subliniată şl de jurisprudenţa anterioară. V. Cass. fr. 1 civ., 16 iulie 1992. cu notă de J.t. Aubert. în Rep. Defrénois 1993, p. 733: de asemenea, u. C ass. fr. 3 civ., 2 aprilie 2003, cu notă de J. Mestre şi B. Fages, în R.T.D. civ., 2003, p. 705 urm. Cenzura trebuie să se facă în condiţii de respect ptr. libertatea contractuală a părţilor. Ptr. conturul scestei cenzuri, u. F. Osm an, Le pouuoir modérateur du Juge dans la mise en oeuvre de la clause résolutoire de plein droit, în Rép. Defrénois, 1993. nr. 65.; I.F. Popa, Rezolufiunea şi rezilierea, op. cil., p. 189 urm., nr. 86.

lonuţ-Florin Popa

223

1 4 5 -1 4 6

Titlul II: Contractul civil

b) pactul comisoriu trebuie să fie invocat cu bună-credinţă. Asemeni oricărui drept subiectiv, şi dreptul rezolutoriu, adesea susceptibil de abuz, trebuie exercitat cu bună-credinţă. Cu atât mai mult, condiţia este valabilă în privinţa invocării unei clauze rezolutorii. Nerespectarea exigenţei este de natură să ducă la respingerea pretenţiei creditorului de a se declara rezoluţiunea sau la considerarea retroactivă de către instanţă a neoperării rezoluţiunii'; c) neexecutarea definită în pactul comisoriu trebuie să se fi produs şi să aibă o gravitate suficientă. Dacă neexecutarea definită în pactul comisoriu se produce, funcţionarea rezoluţiunii convenţionale este simplă. Dar chiar şi neexecutarea definită contractual este posibil să fie parţială. într-o asemenea situaţie, este necesară reve­ nirea la criteriile generale de determinare a neexecutării rezolutorii. în această privinţă, se cuvine subliniat că neexecutarea trebuie să aibă un caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu2; d) condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii convenţionale este aceea a notificării specializate. Dacă pactul comisoriu defineşte neexecutarea rezolutorie, el stabileşte şi operarea „de drept” a rezoluţiunii. De aceea, punerea prealabilă în întâr­ ziere (adică acordarea termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru [art. 1.553 alin. (2) C. civ.]\ caz în care notifi­ carea trebuie să fie specializată [i.e. să indice expres „condiţiile în care pactul comisoriu operează", în caz contrar efectul punerii în întârziere neproducându-se]. De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în întârziere, astfel încât, dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară [art. 1.553 alin. (1) şi art. 1.523 alin. (1) C. civ.]. Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluţiunii convenţionale, adică pentru ca aceasta, odată invocată, să opereze, este necesară comunicarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, exact ca în cazul oricărei rezoluţiuni unilaterale. Reducerea prestaţiilor [art. 1.551 alin. (2) C. civ.]. Dacă neexecutarea obli­ gaţiilor nu este suficient de însemnată pentru a se putea invoca rezoluţiunea totală a contractului [în condiţiile art. 1.551 alin. (1) C. civ.], creditorul, deşi nu are dreptul să invoce rezoluţiunea, va avea dreptul la reducerea proporţională a prestaţiilor, cu condiţia ca aceasta să fie posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, atunci creditorul va avea dreptul doar la daune-interese [art. 1.551 alin. (3) C. civ.]. Astfel cum se poate observa, reducerea proporţională a prestaţiilor este asimilabilă. în realitate, unei rezoluţiuni parţiale, proporţională cu neexecutarea obligaţiilor uneia dintre părţi. Dacă obligaţiile au fost executate din partea creditorului, el are dreptul la restituirea prestaţiei în proporţie cu neexecutarea obligaţiilor debitorului. Dacă prestaţiile creditorului nu au fost executate în întregime, el poate să nu mai execute partea rămasă, din nou, proporţional cu neexecutarea din partea debitorului. Pentru o1 3 2 1 V. C. Chabas, ioc. cit., nr. 132 urm.; T. Genicon, op. cit., p. 248 urm.: I.F. Popa, Rezoluţiunea fi rezilierea, op. cit., nr. 88 lit. d) şi, în special, jurisprudenţa invocată la p. 194. 2 V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea, op. cit., nr. 88. 3 V. V. Stoica, Modurile de operare a rezoluţiunii, art. precit.. p. 15 urm. 224

lonuţ-Florin Popa

■

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

146-147

c o re c tă înţelegere a mecanismului reducerii prestaţiilor, trebuie s ă facem următoarele precizări: a) condiţia substanţială a reducerii prestaţiilor este existenţa unei neexecutări. Din prevederile art. 1.551 C. civ. se înţelege că este indiferentă gravitatea acesteia: poate fi vorba de o neexecutare obiectiv gravă, dar apreciată de către creditor ca nefiind esenţială (astfel încât acesta îşi păstrează interesul în a primi prestaţiile rămase neexecutate sau a păstra beneficiul prestaţiilor debitorului deja executate) sau poate fi vorba de o neexecutare neimportantă (neînsemnată). în ambele situaţii, creditorul are dreptul la reducerea prestaţiilor. în cazul unui contract plurilateral, dacă executarea acestuia este divizibilă, se poate invoca o rezoluţiune parţială a contractului [art. 1.549 alin. (2) C. civ.] - este vorba tot de o reducere a prestaţiilor1; b) condiţia substanţială a posibilităţii reducerii prestaţiilor. Această condiţie este prevăzută expres de art. 1.551 alin. (2) C. civ. în ipoteza în care, e.g., creditorul mai are de plătit preţul şi neexecutarea parţială din partea debitorului s-a produs, remediul reducerii prestaţiei nu ridică nicio problemă - creditorul va plăti doar partea din preţ echivalentă cu partea executată, invocând reducerea prestaţiilor. Este posibil însă ca prestaţia creditorului să fie indivizibilă, astfel încât nu se poate pune problema reducerii sale. într-o atare situaţie, reducerea prestaţiei nu este posibilă şi creditorul nu are dreptul decât la daune-interese [art. 1.551 alin. (3) C. civ.]; c) condiţii formale ale reducerii prestaţiilor. în primul rând, ca şi pentru orice alt remediu, şi în cazul reducerii prestaţiilor este necesară acordarea prealabilă a terme­ nului suplimentar de executare, adică punerea în întârziere a debitorului [art. 1.514 alin. (2) C. civ.], în condiţiile art. 1.522 C. civ.; prin excepţie, dacă punerea în întâr­ ziere operează de drept (art. 1.523 C. civ.), creditorul este scutit de acordarea terme­ nului suplimentar pentru executare. Tot sub aspect formal, trebuie să reţinem că reducerea prestaţiilor poate opera din voinţa creditorului (adică pe cale unilaterală) sau judiciar. Toate condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale, respectiv judiciare trebuie respectate şi de creditorul care invocă reducerea prestaţiilor [e.g., dacă credi­ torul înţelege să invoce unilateral remediul reducerii prestaţiei, va fi necesară decla­ raţia unilaterală de reducere a prestaţiilor, după cum, cu titlu de condiţie de efectivitate. va fi necesară comunicarea acesteia către debitor].

Rezoluţiunea anticipată*2. Rezoluţiunea anticipată este aproape uniform 147 recunoscută în dreptul comparat modern3. în esenţă, este vorba de situaţiile în care ' V. C . Chabas, loe. cit., nr. 107. 2 Ptr. investigarea admisibilităţii acestui tip de rezoluţiune în dreptul actual, v. I.F. Popa. Rezoluţiunea fi rezilierea, op. cit., nr. 105 urm.; nr. 159 urm. 3 Noţiunea de rezoluţiune anticipată s-a născut în dr. anglo-saxon (V. Hochsler c. De La Tour, 1853, 118 ER 922; Universal Cargo Carriers Corp c. Citati, 1957, 2 Q B 401 - în Chitty on Contracts, op. cit., v. I, p. 1388, nr. 24-030) în legătură cu conceptul de neexecutare anticipată (anticipatory breach), a cărui semnificaţie juridică s-a apreciat că poate fi egală cu o neexecutarea actuală sau efectivă (actual breach), pe care, de fapt, o anticipează; G.H. Treitel, op. cit., p. 379 urm., nr. 279 urm. Regăsim rezoluţiunea anticipată reglementată expres şi în art. 111.-3:504 DCFR (u. Bar/Clive, D CFR. v. 1, p. 867), art. 7.3.3 din P. U N ID RO IT (P. Huber, în Vogenauer/Kleinheisterkamp, p. 845 urm.), art. 72 alin. (1) CVIM (C. Fountoulakis, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, o p .cil., p. 969 urm.). Sub influenţa CVIM , rezoluţiunea anticipată a fost reglementată şi în L. vânzărilor din Finlanda şi Suedia (art. 62), precum şi în L. vânzării din Danemarca

lonuţ-Florin Popa

225

147

Titlul II: Contractul civil

evidenţa neexecutării esenţiale din partea debitorului există deja anterior scadenţei obligaţiilor sale, astfel încât este neeconomic şi injust pentru creditor să aştepte scadenţa obligaţiilor creditorului pentru a putea invoca rezoluţiunea. Din păcate, legiuitorul român nu a acordat atenţia cuvenită acestui remediu, nefăcând nicio menţiune în legătură cu o posibilă rezoluţiune anticipată a contractului. Din această lipsă nu trebuie să se deducă însă inadmisibilitatea unei rezoluţiuni anticipate a con­ tractului. Lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluţiune anticipată ne poate determina să credem, la prima vedere, că lipseşte o condiţie esenţială a rezoluţiunii, şi anume neexecutarea determinantă şi actuală, astfel cum aceasta se desprinde din prevederile art. 1.551 alin. (1) C. civ„ întrucât, în contextul textului citat, trebuie să fie vorba de neexecutarea unei obligaţii exigibile - adică de o neexecutare actuală. Cu toate acestea, o cu totul altă abordare a subiectului este posibilă şi necesară. Neexigibilitatea actuală a obligaţiei debitorului are la bază un termen suspensiv, întrucât executarea acesteia depinde de un eveniment viitor şi sigur [art. 1.411 alin. (1) C. civ.j care constă în împlinirea unui termen. în anumite situaţii, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului suspensiv, astfel cum prevede art. 1.417 C. civ. Nu reluăm cazurile care duc la pierderea beneficiului acestui termen; reţinem doar că numeroase dintre situaţiile de neexecutare anticipată a contractului sunt lesne de încadrat într-una dintre ipotezele prevăzute de acest articol. Dacă avem în vedere generalitatea cu care este tratată noţiunea de „stare de insolvabilitate” a debitorului în contextul legal citat, nu se poate să nu observăm gama largă de împrejurări [e.g.:. dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declan­ şarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită etc.] pe care creditorul le poate reţine ca temeiuri pentru a invoca sancţiunea decăderii debitorului din beneficiul termenului, c f art. 1.417 C. civ. Consecinţa imediată a acestei sancţiuni este aceea că obligaţia devine exigibilă anticipat (cf. art. 1.418 C. civ.), adică de la data pronunţării decăderii din termen. De la această situaţie şi până la rezoluţiunea anticipată nu este decât un pas. Odată exigibilă actualmente obligaţia debitorului, creditorul poate invoca rezoluţiunea chiar în condiţiile art. 1.551 C. civ., adică chiar în condiţiile rezo­ luţiunii obişnuite. Utilizând acest detur, prin sfera de aplicare a termenului suspensiv, putem acoperi lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluţiune anticipată şi putem da chiar un răspuns afirmativ chestiunii admisibilităţii acestui remediu îp contextul noii reglementări. Desigur că întreaga discuţie de mai sus o considerăm a fortiori valabilă şi cu privire la rezilierea anticipată. în egală măsură, este posibilă rezoluţiunea anticipată şi în contextul punerii de drept în întârziere a debitorului. Cf. art. 1.523 alin. (2) lit. c) C. civ., debitorul este de drept pus în întârziere dacă „şi-a manifestat neîndoielnic faţă de creditor intenţia de â (art. 39). în sfârşit, modificarea BGB din anul 2002 a adus cu sine şi o reglementare similară rezoluţiunii anticipate (art. 323 par. 4 BGB). Ea există şi în ABGB (art. 918), precum şi în numeroase alte legislaţii sub diverse forme. Chiar şi C . civ. it. (o operă legislativă mai veche decât celelalte citate) prevede o formulă similară rezoluţiunii anticipate, în art. 1.219 (când debitorul refuză expres înainte de termen să îşi execute obligaţiile) şi în art. 1.461 (ptr. ipoteza insolvenţei debitorului survenită înainte de scadenţa obligaţiilor sale contractuale). Este regretabilă lipsa unor prevederi de acest fel în noul C . civ. 226

lonuţ-Florin Popa

.

‘ '

1

■

-

': , ; |

Capitolul V: Rezoluţiunea şi rezilierea

1 4 7 -1 4 9

nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat” . Or, de îndată ce debitorul este pus în întârziere, înseamnă că obligaţiile sale sunt actual exigibile, ceea ce înseamnă, mai departe, că neexecutarea viitoare puternic prezumată poate fi considerată neexecutare actuală sau efectivă. Debitorul fiind deja pus în întârziere [cf. art. 1.516 alin. (2) C. civ.], creditorul poate invoca orice remediu împotriva debitorului, în manieră anti­ cipată, aşadar, şi rezoluţiunea unilaterală sau judiciară. Rezilierea. Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia 148 ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nune), ceea ce înseamnă că diferenţa esenţială între reziliere şi rezoluţiune se observă, în dreptul nostru, la nivelul efectelor acestora. Adesea se mai subliniază însă şi o a două diferenţă faţă de rezoluţiune, şi anume aceea că rezilierea este specifică acelor con­ tracte în care executarea este succesivă, spre deosebire de rezoluţiune, care se aplică, în general, contractelor cu executare uno ictu\ Condiţiile de invocare a rezilierii sunt similare din punct de vedere formal cu cele ale rezoluţiunii, având specificul lor - cf. art. 1.549 alin. (3) C. civ.: „Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”. Astfel, la nivelul condiţiilor substanţiale, şi în cazul rezilierii este necesară o neexecutare însemnată. Particularismul este dat de caracterul repetat al prestaţiilor, care imprimă şi condiţiei particularismul său2. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat” [art. 1.551 alin. (1) teza a ll-a C. civ.]. La nivelul condiţiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale (dacă creditorul înţelege să rezilieze unilateral contractul), respectiv pe cele ale rezoluţiunii judiciare (dacă creditorul înţelege să invoce rezoluţiunea în instanţă). Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii. în principiu, întocmai ca în vechea regie- 149 mentare, efectele rezoluţiunii şi ale nulităţii contractului sunt guvernate de aceleaşi reguli generale. în centrul acestor efecte se regăseşte ideea restituirii prestaţiilor. Astfel cum s-a arătat, este practic imposibilă elaborarea unei teorii generale a resti­ tuirii prestaţiilor, din cauza complicaţiilor extreme pe care aceasta le prezintă3. în C. civ. se încearcă totuşi o sintetizare esenţialistă a regulilor care trebuie urmate în ipoteza rezoluţiunii contractului4 (şi, implicit, şi în cazul nulităţii unui contract). Reglementarea de bază este cuprinsă în art. 1.635-1.649 C. civ. Cf. art. 1.635 C. civ., regulile titlului intitulat „restituirea prestaţiilor” se aplică în toate situaţiile în care*V . ^Optica anterioară (v. Stătescu/Bîrsan, p. 90, nr. 81: Pop, Contractul, p. 752 urm.). V. G. Boroi. L. Stănciulescu, op.cit., p. 185. V. F. Rouvière. L'évaluation des restitutions après annulation ou résolution de la vente, în R.T.D. civ. 009, p. 617 urm., nr. 1 urm.; ptr. o tentativă de subordonare a obligaţiei de restituire conceptului de răspundere, v. M.L. Morançais-Demeester, La responsabilité des personnes obligées à restitution în R T D civ •393,j) . 757 urm., nr. 1 urm. V. C. Popa, A. Lisievici. Probleme privind rezoluţiunea contractului in noul Cod civil (UI). în RR D A nr. 10/2012. p. 77 urm.

lonuţ-Florin Popa

227

149

Titlul II: Contractul civil

avem de a face cu desfiinţarea unui contract cu efect retroactiv (putem include aici " rezoluţiunea, condiţia rezolutorie şi nulitatea contractului), în cazul imposibilităţii fM fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiţia viitoare nu s-a mai îndeplinit (referinţa priveşte, în principiu, ipoteza de deficiente conditione). Dintre toate, ne vom restrânge comentariile la ipotezele subsumate rezoluţiunii contractului.

A. Efectele între părţi. Pronunţarea rezoluţiunii de către instanţă sau declararea unilaterală a acesteia are ca efect desfiinţarea temeiului juridic care leagă părţile - a contractului, O asemenea desfiinţare va avea ca efect1 naşterea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate. Dacă însă acestea nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept consecinţă faptul că ele nu mai trebuie executate. Aceste noţiuni desemnează toate un raport extracontractual (deşi sursa principală este tocmai contractul), cu efecte oarecum simetric inverse contractului care a fost desfiinţat. în ipoteza în care prestaţiile au fost deja executate sau parţial executate, se pune problema restituirii lor - regula aplicabilă este restitutio in integrum. Regula fundamentală este aceea că restituirea prestaţiilor se va face în natură. Potrivit art. 1.639 C. civ„ „restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit” . Regula cunoaşte nuanţări şi excepţii: a) în ipoteza în care restituirea în natură nu se mai poate realiza din cauza „imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent” [art. 1.640 alin. (1) C. civ.j; b) la restituirea în natură a prestaţiilor, regula este aceea că se va ţine seama de „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie" [art. 1.640 alin. (2) C. civ.j; c) atunci când debitorul se află în imposibilitate de a restitui prestaţiile în natură ¡¿fsau există un impediment serios2 ori este vorba de prestaţii constând în servicii deja efectuate3, restituirea se va face prin echivalent, adică în bani [art. 1.640 alin. (1) C. civ.j. Regula restituirii prin echivalent are ca pandant o serie de alte subreguli prezente în situaţii speciale. Aceste subreguli nu se limitează la o restituire obiectivă

1 Adică le synallagmatique renuersé, cum este ea plastic şi practic numită în dr. fr. Expresia îi aparţine lui J. Carbonnier, p. 208, nr. 107, şi s-a încetăţenit în dr. fr. (ptr. valenţele expresiei, u. y.M. Serinet, rapp. Restitutions après anéantissement du contrat - art. 1161 à 1164-7, în Avant-projet de réforme du droit des obligations, op. cil., p. 45. ! Imposibilitatea obiectivă şi impedimentul serios credem că ar trebui să fie identificate într-o serie de cazuri în care un impediment material (e.g., transformarea radicală a bunului care a făcut obiectul vânzării rezolvite sau incorporarea sa absolută într-un alt bun etc.) sau legal (e.g.: în situaţia minorului ţinut la restituire în limita profitului său sau în cazul înstrăinării către un terţ a unui bun mobil, imposibilitatea restituirii în cazul paraliziei ei de către posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile etc.) împiedică realizarea restituirii în natură. Impedimentul serios are, în principiu, semnificaţia unui impediment material sau juridic apt să împiedice restituirea în natură. Intră în această categorie: pieirea bunului, consumarea bunului consumptibil, dispariţia bunului ca urmare a transformării sau incorporării (u., în acest sens,' A. Bénabent, La révision du passé entre les parties, în Colloque „L'anéantissement rétroactif du contrat", în R. Contrats, 2011, p. 18, nr. 12). Nu este imposibilitate obiectivă instituirea unui sechestru judiciar asupra bunului supus restituirii (C. Mihăilă, Discuţie priuind ieşirea unui bun pe calea rezoluţiunii din patrimoniul dobânditorului său când asupra acestui patrimoniu s-a înfiinţat sechestrul asigurător, în Dreptul nr. 1/2012, p. 186 urm.). 1 Serviciile, prin ipoteză, nu pot face obiectul restituirii (de fapt, în cazul lor, este vorba tot de un impediment material, adică de un impediment obiectiv). E.g., întreţinerea prestată nu poate fi restituită în natură.

228

lonuţ-Florin Popa

Capitolul V: Rezoluţiunea şl rezilierea

149

prin echivalent, cl sunt Impregnate de ipotetlzări specifice răspunderii (delictuale sau contractuale), reguli în cadrul cărora buna sau reaua-credinţă a debitorului obligat la restituire au o înrâurire aparte asupra întinderii acestei obligaţii. Noua reglementare prevede şi o serie de reguli speciale în materie de restituire prin echivalent în situaţia în care bunul ce face obiectul restituirii a pierit parţial (art. 1.643 C. civ.) - ipoteză care, de fapt, se circumscrie imposibilităţii de restituire în natură; d) o altă limitare a restituirii, de importanţă tradiţională în dreptul privat, se referă la restituirea prestaţiilor de către incapabili (art. 1.647 C. civ.). Textul legal face o aplicare a regulii minor restituitur non tanquam minor sed tanquam laesus\ prevăzând că incapabilul va fi ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire [alin. (1)]. Prin excepţie, persoana incapabilă „poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă" [alin. (2)]; e) cumulul restituirii cu executarea prin echivalent. Restituirea în natură sau prin echivalent poate fi dublată de o cerere de despăgubiri - daune-interese - în măsura în care creditorului obligaţiei contractuale neexecutate i-a fost cauzat un prejudiciu. Facem, în acest sens, trimitere la regulile referitoare la aşa-numita executare prin echivalent (art. 1.530 urm. C. civ.), reguli care trebuie utilizate ca etalon şi în acest caz. B. Efectele în raporturile faţă de terţi. Regula de bază care guvernează aceste efecte este cea a desfiinţării drepturilor terţilor constituite de către dobânditorul iniţial între momentul încheierii contractului şi cel al desfiinţării acestuia: resoluto iure dantis. resolvitur ius accipientis (art. 1.648 C. civ.). Evitând să vorbească de desfiinţarea actelor de dispoziţie subsecvente, legiuitorul se rezumă să precizeze că „acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor". Mai departe, sunt menţionate excepţiile de la această regulă: a) acţiunea în restituire nu poate fi formulată faţă de terţul dobânditor dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă2; b) acţiunea în restituire nu poate fi utilizată nici împotriva dobânditorului de bună-credinţă a unul bun mobil, dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă3;*V . Despre întinderea acestui principiu, v. A. Bénabent, loc. c il., p. 17, nr. 9; într-o redactare sintetică, art. 1.174-5 din Anteproiectul Catala prevede: „Les restitutions dues à un incapable sont réduites à proportion du profit qu'il a retiré de l’acte annulé”. Restul regulilor cu Incidenţă şi asupra principiului de care vorbim sunt extrem de detaliate în art. 1.117-3,1.117-4,1.118-1.118-4 din Anteproiect. Este vorba de decăderea din dreptul la acţiunea în rectificare tabulară. V., în acest sens, art. 909 alin. (2) C . civ., care prevede un termen de decădere de 5 ani ptr. acţiunea îndreptată împotriva dobân­ ditorului de bună-credinţă prlntr-un act cu titlu gratuit a proprietăţii; u. şl art. 909 alin. (3) C. civ. ptr. termenul de decădere de 3 ani sau de un an ptr. acţiunea în rectificare tabulară faţă de terţul subdobânditor de bună-credinţă. Instituind această regulă, practic, legiuitorul consacră indirect o modaiitate distinctă de dobândire a dreptului de proprietate care este corelată cu uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 931 C. civ. V. art. 937 C . civ. ptr. condiţiile necesare ptr. a se putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin posesia de bună-credinţă asupra unul bun mobil; u. şi art. 939 şl art. 940 C . civ., referitoare la dobân­ direa în alte condiţii decât cele menţionate la art. 937 C. civ. a bunurilor mobile corporale şl a titlurilor la purtător (prin aşa-numita uzucapiune mobiliară).

lonuţ-Florin Popa

229

149

Titlul 11: Contractul civil

c) restituirea nu va putea Ti solicitată nici terţului care a uzucapat bunul ce face obiectul acţiunii în restituire1; d) în sfârşit, toate actele juridice, cu excepţia celor de dispoziţie şi cu excepţia celor cu executare succesivă (care vor putea fi menţinute cel mult un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege), vor fi menţinute, c/. art. 1.649 C. civ., dacă au fost făcute în favoarea unui tert de bună-credintă.

I

1 V. art. 930 C. civ., referitor la uzucapiunea imobiliară extratabulară (termenul de uzucapiune fiind de 10 ani); u. şi art. 931 C . civ., referitor la uzucapiunea tabulară (termenul de uzucapiune fiind de 5 ani).

230

lonuţ-Florin Popa

150

Capitolul VI. Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală §1. Condiţiile răspunderii contractuale Preliminarii. Textele dedicate noţiunii de răspundere contractuală se regăsesc, în principal, în două secţiuni diferite ale Codului civil. O parte dintre aceste texte se află în Capitolul IV, intitulat „Răspunderea civilă” , din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor” ) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”). în acest context legal regăsim textul art. 1.350 C. civ., care este dedicat în mod expres răspunderii contractuale. Acest text are rolul de a sublinia particularismul acestei forme de răspundere în cadrul răspunderii civile şi de a o distinge de răspunderea generală, care este cea delictuală. Accentul este pus pe jdeea că răspunderea contractuală este o urmare a principiului forţei obligatorii a contractului [art. 1.350 alin. (1) C. civ.] şi pe ideea de reparaţie a prejudiciului cauzat prin neexecutare [art. 1.350 alin. (2) C. civ.]. Concluzia finală a art. 1.350 C. civ., materializată în alin. (3), este aceea că, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile"1. în continuarea acestei regle­ mentări, regăsim o sumă de texte dedicate „cauzelor exoneratoare de răspundere" (art. 1.351-1.356 C. civ.), care includ o serie de reguli deopotrivă aplicabile răspunderii contractuale şi răspunderii delictuale. în cadrul lor, întâlnim şi norme referitoare la clauzele speciale cu privire la răspundere (art. 1.355 C. civ.), care prezintă un interes major pentru determinarea conţinutului răspunderii contractuale. Cealaltă parte a textelor dedicate răspunderii se regăseşte în Capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligaţiilor” , din Titlul V („Executarea obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despre obligaţii”). Printre dispoziţiile generale ale acestui capitol se află două texte care prezintă interes pentru noţiunea de răspundere: unul dintre acestea (art. 1.518 C. civ.) prevede răspunderea personală a debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale, iar celălalt text (art. 1.519 C. civ.) reprezintă o reglementare din care se poate deduce aşa-numita răspundere contractuală a debitorului pentru fapta altei persoane. Pe de altă parte, în cadrul aceluiaşi capitol, o întreagă secţiune este dedicată şi răspunderii contractuale, care este asimilată executării prin echivalent (Secţiunea a 4-a, art. 1.530-1.548 C. civ.)2.

150

1 Ptr. chestiunea separaţiei de regimuri între cele două tipuri de răspundere şi ptr. posibilitatea sau im po­ sibilitatea cumulului sau opţiunii, u. infra. nr. 229 urm., răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală. Reamintim că executarea prin echiualent nu este identică neapărat cu o răspundere contractuală. Reglementarea cuprinsă în această secţiune este dedicată acoperirii prejudiciilor rezultate din neexecutarea culpabilă a oricărei obligaţii, indiferent de sursa acesteia. Cu toate acestea, observăm că domeniul său predilect de aplicare este cel al răspunderii contractuale, din moment ce ptr. răspunderea delictuală s-au prevăzut reguli specifice de reparare a prejudiciului, extrem de detaliate (u., în acest sens, art. 1.381-1.395 C. civ.). Deşi este vorba de o „dublură" legală parţială a textelor, se poate observa că cele dedicate exe­ cutării prin echivalent se referă cu precădere la răspunderea contractuală (e.g.. dacă avem în vedere textele care reglementează clauza penală - art. 1.538-1.543 C . civ. - sau pe cele care reglementează clauzele de arvună-art. 1.544-1.546 C. civ.).

lonuţ-Florin Popa

231

150

Titlul II: Contractul civil

Ataşamentul noţiunii de răspundere faţă de principiul pacta sunt seruanda ■ explică, de fapt, şi existenţa conceptului de răspundere, mai cu seamă în dreptul - ■ continental, spre deosebire de sistemele common law, în care nu se vorbeşte aproape» niciodată de răspundere contractuală1. Printre mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situaţia când una dintre părţile contractante nu execută prestaţiile pe ' care le datorează se regăseşte şi executarea prin echivalent - acordarea de daune-interese. în concepţia tradiţională, acest termen este echivalent cu angajarea \ răspunderii civile contractuale a debitorului, care va fi obligat să plătească creditorului I sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat prin neexecutare1 2. Despăgubirile pentru repararea acestui prejudiciu se cheamă daune-interese, iar „debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale" [art. 1.518 alin. (1) C. civ.]. Pe de altă parte, atunci când o parte, fără justificare, nu îşi îndeplineşte obli­ gaţiile contractuale, „ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii” [art. 1.350 alin. (2) C. civ.]. £| în literatura de specialitate, răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute ; dintr-un contract valabil încheiat3. în toate celelalte cazuri, ori de câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane în afara unei legături contractuale, se va angaja răs: : punderea civilă extracontractuală sau delictuală4. Reţinem din această definiţie, care constituie chintesenţa concepţiei tradiţionale asupra răspunderii, că răspunderea ■ ; contractuală este urmarea obligaţiei generale de a răspunde pentru prejudiciile cauzate 1 unei alte persoane - dacă prejudiciul este cauzat partenerului contractual şi el este urmarea neexecutării contractuale, avem de a face cu o răspundere contractuală [art. 1.518 alin. (1) C. civ. şi art. 1.350 alin. (1) C. civ.]. Răspunderea civilă delictuală este răspunderea patrimonială de drept comun, în sensul că normele şi principiile sale se aplică fără excepţie, în lipsa unor reglementări "" speciale, derogatorii. Codul civil conţine asemenea dispoziţii speciale (aşadar, dero: y, gatorii) în materie de răspundere contractuală. Astfel, putem spune că răspunderea 1 în eommon law se vorbeşte doar de remedii ptr. neexecutarea contractului (u., e.g., Chitly on Contracts, v. I, nr. 26-001 urm.). Această optică s-a extins în dr. comerţului internaţional şi apoi a fost preluată şi de terminologia modernă utilizată de propunerile de codificare europeană (v„ e.g., art. III.-101 urm. DCFR, referitoare la ceea ce codul numeşte remédiés for non-performance). 2 Optica tradiţională limitează în mod evident răspunderea contractuală la acest aspect V. Terré/Simler/Lequette, p. 558, nr. 534 urm.; Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 483: G. Légier, Responsabilité contractuelle, în Rép. civ. Dalloz 1989, nr. 2 urm.; în dr. român, anterior intrării în vigoare a noului C. civ. era împărtăşită aproximativ aceeaşi opinie: M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7 urm.; Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 295; Stătescu/Bîrsan.p. 289 urm.; I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea civilă, op. cit-, 1994. P- 235; Pop, Contractul, p. 645. 3 V. M. Eliescu, op. cit., p. 7; Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 295; Stătescu/Bîrsan, p. 289; A. Weill, Fr. Terré, op. cit., p. 419; B. Starck, Droit civil. Obligations. 2. Contrat, 3' éd., Litec, Paris, 1989. p. 562; I. Albu, op. cit., p. 235; Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 600, nr. 1435 urm. (unde este şi numită în mod direct „executare prin echivalent"); Terré/Simler/Lequette, p. 606 urm. 4 V. G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p. 187.

232

lonuţ-Florin Popa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală

150

contractuală apare ca o aplicaţie particulară a răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea unei obligaţii asumate printr-un contract'. C o n clu ziile de mai su s, care în deob şte su n t reţinute ca repere ale c o n ­ cepţiei asupra răspunderii contractuale, au fost sever puse la îndoială atât de o anum ită parte a doctrinei m oderne, cât şi de o parte a dreptului pozitiv m odern. In privinţa doctrinei, s-au su sţin u t opinii dintre cele mai variate. U nii autori au afirmat inexistenţa răspunderii contractuale, ataşân d-o răspunderii delictuale1 2. Dintre aceştia, unii autori3 nu şi-au propus o dem ontare prin sine a conceptului de răspundere con tractuală, astfel cum au făcut alţi autori, care au d enunţat falsitatea con ceptu lui4, ci au sugerat o idee esenţială, şi anum e că răspunderea contractuală e ste inaptă, prin extensia pe care o oferă, să asigure contururile m ijloacelor pe care creditorul le are la îndem ână pentru a-şi asigura satisfacţia de pe urma co n tra ctu lu i5. Tocm ai pentru acest m otiv, din punct de vedere tehnic, unii autori consideră că ideea de răspundere co n ­ tractuală e ste inutilă. A lţi autori, fără a nega existenţa răspunderii co n trac­ tuale6, au nuanţat con ţin u tu l acestei noţiuni, arătând că ea are virtutea de a îndeplini două funcţii, din punct de vedere tehnico -ju ridic: una reparatorie şi una „satisfactorie" (m enită să asigure creditorului valoarea pe care ar fi ob ţinu t-o de pe urm a executării corecte a con tractului). în sfârşit, alţi autori7 consideră că întreaga discuţie legată de inexistenţa răspunderii contractuale este inutilă din m om ent ce dreptul p o zitiv o con sacră în m anieră expresă şi din m om ent ce ea reprezintă un con cep t u tiliza t pe scară largă atât în do c­ trină, cât şi în jurisp ruden ţă şi ar trebui să fie considerată un dat câştigat al dreptului actual. C alitatea de dat câştigat a răspunderii contractuale este subliniată de num eroasele texte care consacră o separaţie de regimuri între răspunderea contractuală şi cea delictuală. C u alte cuvinte, dreptul pozitiv, prin evoluţia sa, a ajuns să p articu larizeze regimul răspunderii contractuale faţă de cel al răspunderii de drept com un - adică de cel delictual. A ceastă particularizare este evidentă la nivelul întinderii obligaţiei de reparare a preju­ diciilor cau zate prin neexecutare, la nivelul prescripţiei acţiunii în răspundere, la cel al convenţiilor de nerăspundere sau de lim itare a răspunderii etc. A ceste particularităţi ale răspunderii contractuale, considerate astăzi „ireductibile”8.

1 V., în special, Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 483, nr. 933; C. Larroumet, Pour la responsabilité contractuelle, în Mélanges P. Catala, op. c i l , p. 543 urm.; C . Légier, Responsabilité contractuelle, în Rép. Civ. Dalloz, août 1989 (dern. mise à jour: oct. 2010), nr. 2 urm. 2 V ., e.g., Ph. Remy, „La responsabilité contractuelle": histoire d'un fa ux concept, în R.T.D. civ. 1999, p. 323 urm.; L. Leturmy, La responsabilité délictuelle du contractant, în R.T.D. civ. 1998, p. 839 urm.; într-o oarecare măsură, D. Talion, L'inexécution du contrat: pour une autre présentation, în R.T.D. civ. 1994, p. 223 urm.; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, p. 196 urm., nr. 806 urm. 3 V., în acest sens, Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, op. c i l , nr. 806; D. Talion, /oc. c i l , p. 223 urm. 4 V. Ph. Rémy, loc. c i l , p. 323 urm. 5 V. D. Talion, loc. cit., p. 229 urm. 6 V. J. Huet, Responsabilité contractuelle et responsabilité délictuelle, th. Paris II, 1978, apud Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p.485. 7 V., mai cu seamă, E. Savaux, La fin de la responsabilité contractuelle?, în R.T.D. civ., 1999; Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 486; Terré/Simler/Lequette, p. 607 urm.; în dr. nostru, Pop, Contractul, P- 645 urm. 8 V. Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, p. 485, nr. 935.

lonuj-Florin Popa

233

Titlul II: Contractul civil

1 5 0 -1 5 1

îi conferă acestei noţiuni o individualitate aparte în cadrul răspunderii civile, în sfârşit, această individualitate a răspunderii contractuale, care trebuie, în principiu, recunoscută, este pusă sever la îndoială astăzi de chiar unele texte legale actuale, care fac de m ulte ori abstracţie de separaţia de regimuri juridice între cele două răspunderi [e.g., adesea, prin declararea unui com portam ent con tractual ca dolosiv, se consideră că este necesară părăsirea răspunderii con tractuale pentru acordarea unor daune-interese chiar şi pentru prejudicii im previzibile'].

Alteori,

legiuitorul1 2 face abstracţie

de

regimul ju ridic

al

răspunderii contractuale, adică de particularism ul său, şi îi conferă un regim ju ridic special, care depăşeşte distincţia tradiţională între răspunderea co n ­ tractuală şi cea delictuală34 . C u toate acestea, acelaşi legiuitor care relativi­ ze a ză uneori frontiera în tre regimurile juridice ale celor două răspunderi alteori o întăreşte. Este cazu l instituirii legale a răspunderilor profesionale'1, care conferă, în cazuri tipice, un particularism accentuat al răspunderii co n ­ tractuale, în cazul anum itor contracte. Este vorba, de regulă, de contracte în ch eiate cu profesionişti cum

sun t medicii,

avocaţii,

notarii, arhitecţii,

con structorii etc., pentru care, treptat, s-a edificat un regim juridic de răs­ pundere care prezintă num eroase particularităţi faţă de cel al răspunderii contractuale obişnuite, care devine un soi de „a doua răspundere de drept com un ", alături de răspunderea delictuală5.

151

Răspunderea contractuală pentru fapta altuia. în principiu, astfel cum am arătat deja, răspunderea contractuală este directă şi personală. Cu toate acestea, ne putem imagina numeroase situaţii în care prejudiciul este cauzat celeilalte părţi de o persoană pe care creditorul şi-a substituit-o în executarea obligaţiilor sale con­ tractuale [e.g., ne putem imagina încălcarea obligaţiei de securitate rezultate dintr-un contract medical de către un angajat al medicului sau stabilimentului medical, adică de către un asistent medical brancardier etc.; medicul sau stabilimentul medical vor răspunde de fapta persoanelor interpuse în executarea contractului, adică de fapta „prepuşilor contractuali”6, ca şi cum ar răspunde pentru fapta proprie]. Eventuala culpă în neexecutare este suficient să fie dovedită în persoana prepusului contractual pentru a se putea angaja răspunderea debitorului contractual7. Această răspundere, deşi rămâne contractuală, prezintă anumite particularităţi care o individualizează, 1 V. Terre/Simler/Lequette, p. 612 urm., nr. 565. 2 Mai ales sub presiunea celui european şi în vederea asigurării unei protecţii extinse unei anumite categorii de creditori, cum ar fi consumatorii faţă de profesionişti. 3 Exemplul tipic este cel al răspunderii ptr. produse defectuoase (u. L. nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte). 4 V. Malaurie/Aynâs/Stolfel-Munck, p. 486 urm., nr. 937. 5 Ne putem referi, e.g., la răspunderea medicală, o răspundere contractuală (de multe ori) care tinde să se transforme într-o adevărată ramură de drept dedicată unei singure răspunderi profesionale, cea a medicilor. 6 După modelul răspunderii delictuale ptr. fapta altuia reglementată de art. 1.373 C. civ. (răspunderea comitenţilor ptr. prepuşi). 7 în exemplul de mai sus, al răspunderii medicale, care are un pronunţat caracter profesional, uneori chestiunea culpei raportată la obligaţia de securitate este văzută în manieră relativă, în sensul că nu trebuie, în principiu, dovedită. 234

lonuţ-Florin Popa

C a p i t o l u l V I : E x e c u t a r e a p r in e c h l v a l e n t / r ă s p u n d e r e a c o n t r a c t u a l ă

151

motlv pentru care este numită în doctrină „răspundere contractuală pentru fapta altuia"'. în actuala reglementare, art. 1.519 C. civ. [cf. căruia: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale''] reprezintă fundamentul legal al calificării acestei răspunderi. Se consideră îndeobşte că, pentru a fi în prezenţa acestei forme de răspundere, este necesar ca: a) obligaţia contractuală a debitorului să se execute prin altul - trebuie să avem de a face cu o obligaţie asumată personal de către debitor faţă de creditor, obligaţie în executarea căreia să implice un terţ - eventual, un prepus contractual, chemat să execute prestaţia în locul, în numele şi pe seama debitorului sau alături de acesta [e.g., mandantul va răspunde pentru fapta prepusului său mandatar]. în cazul în care debi­ torul nu s-a obligat personal faţa de creditor, poate fi vorba de o altă figură juridică (un contract de intermediere, o convenţie de porte-fort etc.)2. Această condiţie este uneori relativizată de legiuitor [e.g., locatarul răspunde pentru fapta persoanelor care locuiesc cu el, fără a fi fost substituite în executarea locaţiunii]; b) terţul interpus în executarea contractului să fie desemnat voluntar de către creditor. Condiţia nu presupune neapărat o desemnare expresă a terţului. Ea se deduce, de regulă, din contextul juridic al executării contractului [e.g.: asistentul me­ dical va avea calitatea de terţ desemnat ca urmare a încheierii contractului de muncă: persoanele care locuiesc împreună cu locatarul într-un imobil vor avea această calitate pentru că legiuitorul prevede: subcontractantul dintr-un contract de antrepriză dobândeşte această calitate pentru că i-a fost încredinţată printr-un subcontract executarea lucrărilor de către antreprenorul principal etc.]. Când ne referim la aceşti terţi, putem să-i avem în vedere pe prepuşii propriu-zişi ai debitorului, pe auxiliarii acestuia, care nu au totuşi calitatea de prepuşi, pe subcontractanţii sau substituiţii în executarea contractului3; c) debitorul să nu fie scutit de răspundere de câte creditorul său contractual4. Răspunderea se angajează numai dacă „părţile nu convin altfel” [art. 1.519 C. civ.]. în cazul în care există o clauză de nerăspundere a debitorului principal obligat în ipote­ zele de neexecutare din partea interpusului contractual, răspunderea pentru fapta altuia nu se va mai putea angaja, în mod evident [e.g., ipoteza în care părţile antre­ ' V., în principal, L. Pop, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 11/2003, p. 66 urm.: în manieră punctuală, răspunderea contractuală ptr. fapta altuia fusese identificată în raporturile de locaţiune - u., în acest sens, I. Lulă, Observaţii asupra răspunderii pentru fapta altuia reglementată de a r i 7,434 alin. (2) din Codul civil, în Dreptul nr. 7/2001, p, 68 urm. - , precum şi în materie de transport - v., în acest sens, O . Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturilor. Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 293 - , respectiv în cadrul grupurilor de contracte - v., în acest sens, I. Deleanu. Qrupurile de contracte şi principiul relativităţii efectelor contractului - răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 3/2002, p. 15 urm.; ulterior, tema a fost reluată în câteva studii: I. Lulă, I. Sferdian, Discuţii cu privire la răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în Dreptul nr, 8/2005, p. 77 urm.; Pop, Contractul, p. 694 urm., nr. 275 urm.; D.D. Ilinca, Răspunderea contractuală pentru fapta unei terţe persoane, în SUBB, Series lurisprudentia, nr. 1/2006, p. 139 urm. 2 V, Pop, Contractul, p. 702; I. Lulă, I. Sferdian, loc. cit., p. 94. 3 V. Pop, Contractul, p. 702 urm. 4 Ibidem. p. 704 urm.; contra, v. I, Lulă, I. Sferdian, loc. cit., p. 94 urm.

lonuţ-Florin Popa

235

151

T i t l u l II: C o n t r a c t u l c iv il

prizei prevăd că antreprenorul principal nu răspunde pentru greşeli determinate ale subantreprenorului său]; d) neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului principal să constituie o faptă ilicită' şi culpabilă a terţului interpus în executare. Aşadar, avem de a face cu o răspundere contractuală pentru fapta altuia atunci când fapta terţului reprezintă, în acelaşi timp, o neexecutare nejustificată din partea debitorului principal. în plus, legiuitorul subliniază şi exigenţa culpei persoanei de care debitorul se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale [art. 1.519 C. civ.]. Bineînţeles că cea de-a doua subcondiţie are particularismul său în cadrul unor răspunderi profesionale [e.g., în cazul răspunderii medicale] şi ar trebui nuanţată, în sensul că, adesea, condiţia culpei este mai degrabă o cerinţă de imputabilitate. Respectând punctual condiţiile de mai sus sau deviind într-o anumită măsură de la ele, dincolo de aplicabilitatea generală a conceptului în anumite situaţii juridice [e.g.: în ipoteza grupurilor de contracte2 de tipul antrepriză-subantrepriză, mandatsubmandat, locaţiune-sublocaţiune etc.; în ipoteza prepuşilor contractuali care au încheiat un contract cu debitorul principal etc.], răspunderea contractuală pentru fapta altuia este consacrată şi de câteva texte legale speciale. Cu titlu de exemplu: i. în cazul locaţiunii, locatarul principal va răspunde de executarea obligaţiilor sublocatarului faţă de locator [art. 1.805-1.808 C. civ.]; locatarul răspunde pentru fapta mem­ brilor familiei sale sau a altor persoane „cărora acesta din urmă (locatarul - s.n.) le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă şi care fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune" [art. 1.830 alin. (2) C. civ.]; ii. în cazul mandatului, funcţionează două reguli de răspundere pentru fapta altei persoane, în cazul în care mandatarul şi-a substituit o persoană în executarea mandatului: „dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi" [art. 2.023 alin. (4) C. civ.] şi, „dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea man­ datului” [art. 2.023 alin. (5) C. civ.]; iii. în cazul antreprizei, operează o răspundere contractuală pentru fapta unei alte persoane în cazul în care antreprenorul a încre­ dinţat „unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor” [art. 1.852 alin. (1) C. civ.]. într-o asemenea ipoteză, „în raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă” [art. 1.852 alin. (2) C. civ.]; iv. în cazul contractului de depozit hotelier, regăsim expresia unei răspunderi contractuale a hotelierului pentru fapta prepuşilor săi contractuali [e.g., potrivit art. 2.129 lit. a) C. civ., răspunderea hotelierului este nelimitată pentru prejudiciul cauzat clientului său „dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta răspunde"; hotelierul răspunde, astfel, pentru fapta angajaţilor săi care sustrag bunuri ale clienţilor cazaţi în hotel sau localuri asimilate unui asemenea stabiliment]; v. anumite ' V. Pop, Contraelul. p. 705. ! Ibidem, p. 697 urm.; I. Deleanu, op. cil., p. 10 urm. 236

lonut-Florin Popa

C a p i t o l u l V I : E x e c u t a r e a p r in e c h i v a l e n t / r ă s p u n d e r e a c o n t r a c t u a l ă

151 - 1 5 2

prevederi ale legislaţiei speciale reprezintă o sursă a aceleiaşi răspunderi contractuale pentru fapta altuia - e.g., prevederile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 107/1999 (modificată si completată prin L. nr. 631/2001) privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, unde se prevede că agenţia de turism cu care s-a contractat răspunde pentru executarea obligaţiilor contractuale chiar şi atunci când ele „trebuiau îndeplinite de către o altă agenţie de turism sau de către alţi prestatori de servicii [art. 20 alin. (I)]”1. Noţiunea de daune-interese. Remediul daunelor-interese, universal recunoscut 152 în dreptul comparat1 2 şi echivalent cu executarea prin echivalent a obligaţiilor contractuale sau cu răspunderea contractuală3, reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de cre­ ditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale. în momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde debitorului plata de daune-interese. în acest mod, creanţa sa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă, care are ca obiect suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit4. Aceasta nu înseamnă transformarea obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie, deoarece „despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a obligaţiei iniţiale"5. Trăsă­ turile primare ale remediului sunt: a) caracterul esenţialmente pecuniar al daunelor-interese. întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani. Instanţele de judecată nu sunt competente să-l oblige pe debitor la executarea în natură a unei alte prestaţii decât aceea stabilită de către părţi în con­ tract. Dacă executarea în natură nu mai este posibilă, nici chiar pe cale silită, mijlocul cel mai potrivit de reparare a prejudiciului cauzat creditorului este, fără îndoială, obligarea debitorului la plata de despăgubiri băneşti. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul când prejudiciul a fost cauzat de debitor prin executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor contractuale; b) daunele-interese au vocaţia cumulului cu celelalte remedii. Unul dintre principiile remediilor indică faptul că acestea pot fi, în principiu, cumulate6, cu condiţia să nu fie incompatibile. în ceea ce priveşte remediul daunelor-interese, acesta are vocaţia primară de a fi cumulat cu oricare dintre remediile existente datorită naturii sale pecuniare şi datorită funcţiei sale reparatorii, menită să acopere orice neajuns al celorlalte remedii [e.g., daunele-interese se pot invoca împreună cu rezoluţiunea, cu executarea în natură în mod diferenţiat şi specializat, cu excepţia de neexecutare]. 1 Ptr. alte comentarii, tr. Pop, Contractul, p. 701. 2 Chiar dacă opticile sistemelor de drept sunt parţial diferite, le leagă principii similare de evaluare a prejudiciului. Ptr. comparaţii, u. Th. Musgrave, loc. cit., p. 349 urm., p. 355 urm.; C.H. Treitel. op. cit., p. 75 urm., nr. 73 urm. 3 V. supra, nr. 150 urm. 4 Răspunderea contractuală este definită divers. Pare să reprezinte o accepţiune comună însă ideea că ea cuprinde un ansamblu de reguli menite să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea contractuală. De aceea, se spune în doctrină uneori că, odată neexecutată obligaţia contractuală, ea este înlocuită de obligaţia de a răspunde civilmente (u. G. Legier, foc. cil., nr. 1; Terre/Simler/Lequette. p. 607 urm., nr. 559). 5 V. Popescu/Anca, p. 319: Stătescu/Bîrsan, p. 313. 6 V. supra, nr. 120 E.

lonuţ-Florin Popa

237

153

153

T i t l u l II: C o n t r a c t u l c iv il

Condiţiile acordării daunelor-interese (condiţiile răspunderii contrac- ‘ tuale). înainte de a enumera condiţiile necesare pentru ca daunele-interese să poată ff jîg ţ ' acordate, se cuvine să subliniem că, spre deosebire de celelalte remedii. în cazul de faţă, nu este necesară punerea prealabilă în întârziere a d e b ito ru lu iSensul este acela că ■ ■ acordarea de daune-interese se poate realiza în toate cazurile în care există o 7 neexecutare culpabilă şi aceasta cauzează creditorului un prejudiciu. Lipsa necesităţii acestei condiţii este datorată art. 1.522 alin. (4) C. civ., care prevede efectul primar al punerii în întârziere. Cf. acestui text, în cadrul termenului suplimentar de executare a contractului, creditorul nu poate recurge la celelalte remedii, cu excepţia nominală a daunelor-interese şi a excepţiei de neexecutare. De aici se deduce că acordarea daunelor-interese, de regulă, nu este condiţionată în niciun fel de punerea în întârziere*2. Revenind la condiţii: a) trebuie să existe o neexecutare a unei obligaţii contractuale. Pentru a vorbi de răspundere contractuală, neexecutarea trebuie să privească obligaţii rezultate din contract3. Evident însă că art. 1.530 urm. C. civ. se referă la orice neexecutare a unei' obligaţii, fie aceasta contractuală sau extracontractuală (pentru că remediul este disponibil nu numai sub forma răspunderii contractuale). Pentru a da dreptul la daune-interese, neexecutarea poate fi de orice fel4: totală, parţială, a unei obligaţii principale sau accesorii, esenţiale sau secundare etc. Pe de altă parte, poate fi vorba de o executare defectuoasă (care reprezintă tot o neexecutare lato sensu): executare cu S întârziere, necorespunzătoare cantitativ sau calitativ, executare care nesocoteşte î modul de executare stabilit de părţi etc. în fine, din prevederile art. 1.551 C. civ.‘ i | rezultă că daunele-interese pot fi acordate chiar şi pentru neexecutări „de mică însem­ nătate”. Cu alte cuvinte, orice abatere de la principiul forţei obligatorii a contractului constituie, sub aspectul neexecutării, o condiţie primară pentru acordarea de daune-interese; ' Ceea ce marchează o diferenţă consistentă de abordare a remediului faţă de V .C . civ:, în contextul căruia se considera că este absolut necesară punerea în întârziere (u. Stătescu/Bîrsan, p. 318, nr. 243: Pop, Contractul, p. 663, nr. 266). Noua reglementare marchează depărtarea legiuitorului român faţă de sistemele . de drept care impun punerea în întârziere ca precondiţie ptr. acordarea daunelor-interese. Cu toate acestea, ptr. anumite forme de executare prin echivalent sau răspundere contractuală, chiar legiuitorul prevede exigenţa unei notificări privind denunţarea neexecutării - v., în materie de vicii ascunse, art. 1.709 C. civ., t care vorbeşte de obligaţia cumpărătorului de a aduce viciile ascunse la cunoştinţa vânzătorului în termen rezonabil. Dacă nu o face, cumpărătorul va pierde implicit şi dreptul la daune-interese, cu excepţia cazului în care vânzătorul este de rea-credinţă şi a tăinuit existenţa viciului - art. 1.709 alin. (4) C. civ. (u„ în materie de vânzări comerciale, aceeaşi soluţie, art. 377 C . corn. german şi art. 377-378 C. com. austriac, mai ales art. 38--40 CVIM , în materie de denunţare a neconformităţii mărfurilor). 2 Nu mai puţin adevărat este însă faptul că creditorul poate să aibă tot interesul să utilizeze punerea în întârziere a debitorului, ptr. că. în acest mod, va putea proba mai uşor neexecutarea contractului. 3 Ptr. o prezentare extrem de amplă a noţiunilor de neexecutare, executare defectuoasă, necorespun­ zătoare, cu întârziere, u. Terre/Simler/Lequette, p. 616 urm., nr. 570 urm.; Pop, Contractul, p. 647, nr. 261 urm. 4 în acelaşi sens este şi art. III.-3.701 DCFR, care include orice fel_ de abatere de la obligaţiile, contractuale în sfera neexecutării, cu condiţia să genereze un prejudiciu. în această optică, executarea defectuoasă (u. vânzarea unui bun afectat de vicii ascunse) nu este decât o expresie a neexecutării, în general.

238

lonuţ-Horin Popa

C a p i t o l u l V I : E x e c u t a r e a p r in e c h i v a l e n t / r ă s p u n d e r e a c o n t r a c t u a l ă

153 - 1 5 4

b) este necesară dovedirea culpei sau vinovăţiei debitorului' în neexecutarea obligaţiilor contractuale. Existenţa acestei condiţii se desprinde din prevederile art. 1.530 (care se referă la neexecutarea culpabilă sau, în orice caz, fără justificare a obligaţiilor contractuale) şi din prevederile art. 1.547 C. civ. (care stabilesc expres că .debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”). Cu ocazia reglementării dreptului la daune-interese, legiuitorul adaugă şi ipoteza neexecutării „fără justificare” a obligaţiilor, situaţie care trimite la cazurile de neexecutare justificată prevăzute de art. 1.555-1.557 C. civ.1 2*. în ceea ce priveşte proba culpei, legiuitorul reglementează un sistem legal bazat pe prezumţii (art. 1.548 C. civ.), prevăzând că, în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale, culpa debitorului este prezumată. Elementul de vinovăţie sau culpă nu se regăseşte în ipotezele de caz fortuit şi de forţă majoră, astfel cum acestea sunt definite de art. 1.351 C. civ. Tocmai de aceea daunele-interese sunt un remediu inaplicabil în cazul neexecutării fortuite a contractului; dacă fapta victimei sau cea a terţului întrunesc condiţiile forţei majore sau, uneori, ale cazului fortuit, pot şi ele înlătura răspunderea contractuală (art. 1.352 C. civ.); c) este necesară existenţa prejudiciului\ Condiţia se deduce din chiar definirea legală a dreptului creditorului la daune-interese, care sunt văzute de către legiuitor ca o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare (art. 1.530 C. civ.). în ceea ce priveşte condiţiile prejudiciului, pentru ca acesta să poată fi reparat, noua regle­ mentare cuprinde o serie de reguli destul de precise (u. infra, nr. 154); d) este necesar să existe raport de cauzalitate între neexecutare şi prejudiciu. Existenţa acestei condiţii este subliniată de chiar reglementarea dreptului la daune-interese (art. 1.530 C. civ.), unde se prevede că prejudiciul, pentru a fi reparat, trebuie să fie cauzat de neexecutarea debitorului. Mai mult decât atât, se prevede şi natura acestui raport de cauzalitate: prejudiciul trebuie să fie consecinţa directa şi necesară a neexecutării4. Condiţiile prejudiciului. Prejudiciile reparabile. Prejudiciul constă în conse­ 154 cinţa negativă, de natură patrimonială sau nepatrimonială, în defavoarea uneia dintre părţi, generată de neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi. Circumscrierea acestei noţiuni este dată de o serie de reguli legale: a) regula reparării prejudiciului cert5 (art. 1.532 C. civ.), care presupune că numai prejudiciul care poate fi determinat cu certitudine este supus reparaţiei prin 1 Ptr. importanţa acestui element în dr. comparat al remediilor şi ptr. sublinierea lipsei unor diferenţe practice de esenţă între diversele opţiuni existente în sistemele de drept, v. G.H. Treitel, op. cit., p. 7 urm., nr. 8 urm. Rolul este acela de a preîntâmpina, e.g., invocarea daunelor-interese ptr. timpul în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile în mod legitim, ca urmare a excepţiei de neexecutare (art. 1.556 C. civ.). V. P. Casson, Dommages'eC intérêts, în Rép. civ. Dalloz, sept. 2009 (dern. mise à jour: sept. 2011), nr. 1 urm.; G. Légier, loc. cit., nr. 155 urm. Pe de altă parte, ptr. acordarea de daune-interese, existenta prejudiciului este o condiţie obligatorie în mai toate sistemele de drept, cu mici excepţii în dr. anglo-saxon (u. Bar/Clive, D C FR. v. 1, p. 918 urm., note de dr. comparat). 4 Cu consecinţa înlăturării consecinţelor indirecte de natură prejudiciabilă şi a tuturor prejudiciilor rare nu sunt neapărat condiţionate de neexecutare. Ptr. prezentarea condiţiei cauzalităţii, u. Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 619 urm., nr. 1475 urm. V. G. Légier. loc. cit., nr. 159 urm.

lonuţ-Florin Popa

239

154

T it l u l II: C o n t r a c t u l c iv il

daune-interese. Intră în sfera prejudiciului cert: prejudiciul actual [e . g generat de neplata preţului, nepredarea bunului vândut], dar şi prejudiciul viitor [art. 1.532 ■ alin. (1) C. civ. - cu condiţia ca acesta să poată fi stabilit cu certitudine în prezent; e.g., nelivrarea materiei prime necesare pentru derularea fluxului industrial al cumpă­ rătorului poate genera şi prejudicii viitoare care pot fi stabilite în prezent] şi preju­ diciul rezultat din pierderea unei şanse [art. 1.532 alin. (2) C. civ.; e.g., rezultat din nedepunerea în termen a unei căi de atac, a unei contestaţii, din neexecutarea con­ tractuală care a împiedicat participarea creditorului la o licitaţie etc.], cu precizarea că prejudiciul al cărui cuantum nu se poate stabili cu certitudine se determină de către instanţa de judecată [art. 1.532 alin. (3) C. civ.]; b) regula reparării prejudiciului previzibil' (art. 1.533 C. civ.) - este o regulă universal recunoscută1 2, în virtutea căreia nu pot fi supuse reparaţiei decât prejudiciile care puteau fi în mod rezonabil prevăzute la data încheierii contractului. în formularea textului legal: „Debitorul răspunde numai de prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului [e.g., în cazul nelivrării mărfurilor la timp, vânzătorul va răspunde pentru întârziere, dar nu şi pentru eventualul faliment al cumpărătorului care s-a produs cu aceeaşi ocazie şi care nu era rezonabil să fie prevăzut la data încheierii contractului], afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este conse­ cinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”. Aşadar, regula previzibilităţii preju­ diciului este părăsită şi repararea poate fi extinsă şi la prejudiciile imprevizibile în ipotezele de neexecutare intenţionată3 sau de culpă gravă a debitorului, când se consideră că se trece în sfera răspunderii delictuale, unde repararea prejudiciului nu este limitată de această regulă [e.g., promitentul care a încheiat promisiunea cu intenţia de a înşela cumpărătorul şi a revândut bunul promis unui terţ este ţinut şi la acoperirea prejudiciilor imprevizibile]4; 1V. C. Legier. loc. cit., nr. 163 urm. 2 Este vorba de un punct de vedere comun în dr. comparat. V. C.H. Treitel, op. cit., p. 88 urm. (toate sistemele de drept recunosc limitarea reparării prejudiciului contractual la prejudiciul previzibil - este una dintre diferenţele fundamentale între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală în sistemele de drept continentale). în dr. fr., u. Terre/Simler/Lequette, p. 610 urm., nr. 563 urm.; Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 602 urm., nr. 1439 urm. Exact acelaşi punct de vedere se regăsea şi în doctrina românească anterioară intrării în vigoare a Codului (u. Stătescu/Bîrsan, p. 322, nr. 246: Pop, Contractul, p. 669 urm.) şl se regăseşte în toate sistemele de drept europene, cu una sau două excepţii nenotabile (u. Bar/Clive, DCFR, v. 1, p. 930 urm., note de dr. comparat). Regula previzibilităţii prejudiciului se regăseşte şi în dreptul comerţul internaţional (u., e.g., art. 74 CVIM) sau în propunerile moderne de codificare (u„ e.g., art. III.-3.703 DCFR). 3 Punct de vedere existent şi anterior intrării în vigoare a noii reglementări (u. Stătescu/Bîrsan. p. 322, nr. 246; Pop. Contractul, p. 671 - excepţia era prevăzută şi ea expres de art. 1.085 partea finală V .C. civ.). Ptr. dezvoltări, v. Terre/Simler/Lequette, p. 617 urm., nr. 571, şi, mai ales, Starck/Roland/Boyer, Contrai, p. 605 urm., nr. 1446 urm.). Legiuitorul român a preferat reglementarea nuanţată care se regăseşte astăzi în propunerile de reglementare uniformă şi care extinde excepţia în mod expres şi Ia culpa gravă a debitorului (u.. e.g., art. III.-3.703 DCFR). ■ *V. C . Legier, loc. cit., nr. 160 urm.

240

lonuţ-Florin Popa

C a p i t o l u l V I : E x e c u t a r e a p r in e c h i v a l e n t / r ă s p u n d e r e a c o n t r a c t u a l ă

154

c) regula reparării prejudiciului material şi a prejudiciului moral [art. 1.531 alin. (3) C. civ.]1. Dacă în privinţa prejudiciului material este limpede că obligaţia de reparaţie există, în doctrina şi jurisprudenţa anterioare noului Cod civil, ideea reparării prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din neexecutarea contractuală era privită cu ezitări. Pentru a înlătura echivocul, art. 1.531 alin. (3) C. civ. a dispus: „Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial” . Pentru a vedea cât de importantă este statuarea acestei reguli în dreptul nostru pozitiv, este suficient să ne gândim la ipoteza prejudiciilor corporale generate de executarea defectuoasă a unui contract medical; d) repararea prejudiciului este limitată de mora creditoris (art. 1.534 C. civ.) sau, mai larg, de orice neexecutare imputabilă creditorului (chiar fără culpă). în acest sens, atunci când creditorul a contribuit prin atitudinea sa la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător [art. 1.534 alin. (1) C. civ.]. în acest caz este vorba de situaţiile în care colaborarea părţilor implică copar­ ticiparea creditorului la executare. Lipsa colaborării poate să mărească prejudiciul cauzat creditorului [e.g., nefurnizarea informaţiilor corecte de către creditor - infor­ maţii necesare pentru o bună executare a contractului - l-au împiedicat pe debitor să îşi execute obligaţiile]. în această situaţie, daunele-interese trebuie diminuate propor­ ţional raportat la contribuţia creditorului în producerea prejudiciului. Regula reducerii daunelor-interese se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte1 2 de un eveni­ ment pentru care creditorul şi-a asumat riscul [art. 1.534 alin. (1) teza a ll-a C. civ.]; e) repararea prejudiciului este limitată de obligaţia creditorului de mini­ mizare a prejudiciului3 [art. 1.534 alin. (2) C. civ.]. Din textul legal indicat se deduce existenţa unei obligaţii a creditorului de a depune diligenţe în sensul înlăturării conse­ cinţelor prejudiciabile pe care le are neexecutarea, dacă aceste diligenţe stau în puterea sa [e.g., este natural ca creditorul să îl atenţioneze pe debitor cu privire la caracterul defectuos al neexecutării acestuia, şi nu să aştepte o finalizare defectuoasă a acestei executări necorespunzătoare pentru ca apoi să solicite daune-interese mai mari]. Aşadar, daunele-interese pot fi reduse proporţional, în funcţie de diligenţele pe care creditorul le poate depune în vederea minimizării prejudiciului; 0 în ceea ce priveşte proba prejudiciului, art. 1.537 C. civ. instituie două reguli. In primul rând, sarcina probării prejudiciului aparţine întotdeauna creditorului. în al doilea rând, proba neexecutării nu îl scuteşte pe creditor de sarcina probei preju­ diciului. Excepţie fac situaţiile în care, prin lege sau prin convenţia părţilor, se prevede

1 Uneori, anterior noii reglementări, doctrina trecea sub tăcere posibilitatea acordării de daune-interese ptr. prejudiciul moral de sorginte contractuală, fără a exclude însă posibilitatea de acordare (u. Stătescu/Bîrsan, p. 315 sau p. 322 urm.). Alteori, se admitea_ expres posibilitatea acoperirii daunelor morale contractuale (v. Pop, Contractul, p. 666 urm.). în dr. fr„ posibilitatea era admisă (u. Terre/Simler/Lequette, p. 771 urm., nr. 712). 2 Este vorba doar de situaţia în care prejudiciul nu a fost cauzat integral de acest eveniment, ci doar parţial, caz în care, de fapt, operează clauza de nerăspundere. 5 Este o chestiune care ţine de obligaţia de cooperare contractuală şi se deduce din executarea cu bună-credinţă a contractului (u. L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, loc. cil., p. 99 urm.). Obligaţia de minimizare a prejudiciului (duty o f mitigation) provine din dr. anglo-american. dar se regăseşte nenominal în numeroase legislaţii europene (u., e.g., Bar/Clive. DCFR, v. 1, P- 937 urm., note de dr. comparat).

lonuţ-Florin Popa

241

1 5 4 -1 5 5

T i t l u l II: C o n t r a c t u l c iv il

altfel. O astfel de situaţie de excepţie se constată în cazul obligaţiilor monetare pentru care, în vederea acordării daunelor moratorii după momentul scadenţei, fiul trebuie să se facă dovada vreunui prejudiciu [art. 1.535 alin. (1) C. civ.]. 155

Clasificarea daunelor-interese. Daunele-interese sunt despăgubiri în bani pe care debitorul va fi ţinut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului, generat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale. Ele sunt susceptibile de mai:.■$ multe clasificări, cu multiple valenţe practice: a) Daune-interese compensatorii şi moratorii [clasificare dedusă din prevederile i art. 1.531 C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului Daunele-interese compensatorii sunt despăgubirile care se plătesc creditorului pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea® necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor [e.g., în ipoteza neexecutării totale av$ obligaţiilor antreprenorului de a construi o casă, acesta va datora clientului contravâ- . loarea executării de care cel din urmă a fost lipsit], în esenţă, este vorba de orice despăgubiri acordate creditorului şi a căror menire este aceea de a repara oriceprejudiciu rezultat din neexecutare, cu excepţia prejudiciului rezultat din întârzierea în executare*2. Daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul® prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor '■ [e.g., în situaţia menţionată anterior, antreprenorul îşi execută obligaţia faţă de client, dar cu întârziere, creditorul suferind un prejudiciu pentru că a trebuit să plătească chirie, deşi nu a putut să locuiască în casă]. Cumul sau non-cumul? Principala deosebire dintre cele două categorii de daune-interese constă în aceea că daunele-interese compensatorii înlocuiesc execu-; • tarea în natură a obligaţiilor contractuale şi, prin urmare, nu se cumulează cu aceasta. Cu alte cuvinte, debitorul nu poate fi ţinut, în acelaşi timp, la plata de daune-interese ; compensatorii şi la executarea în natură a prestaţiilor la care s-a îndatorat. Dim-a B potrivă, daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu executarea în natură' ; a obligaţiei sau cu plata de daune-interese compensatorii3. b) Dauna efectivă şi beneficiul nerealizat [identificarea acestei clasificări este permisă de acelaşi art. 1.531 C. civ.]. Astfel, potrivit art. 1.531 alin. (2) C. civ.;3| daunele-interese se compun din echivalentul pierderii efectiv suferite de către creditor sau damnum emergens4 [e.g., în exemplul de mai sus, daunele compensatorii sunt T vizate de ipoteza dată], precum şi din echivalentul beneficiului nerealizat sau lucrum cessans [e.g., în situaţia menţionată anterior, putem să presupunem că beneficiarul:«* antreprizei urma să vândă construcţia unui terţ - eventualul profit pe care l-ar Jj realizat prin intermediul acestei vânzări şi pe care nu îl va mai realiza din cauza neexecutării antreprenorului are semnificaţia unui beneficiu nerealizat]5. Ptr. prezentarea principiului, u. P. Casson, loc. cit., nr. 15 urm. 2 ibidem, nr. 2; Pop, Contractul, p. 665 urm. 1 V. CSJ, s. com., dec. nr. 661/1995, în Dreptul nr. 5/1996, p. 125. 4 Prin care se înţelege micşorarea patrimoniului creditorului cauzată de neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale de către debitor (u. T.S., s. civ.. dec. nr. 415/1980, în RRD nr. 10/1980, p. 64). 1 V. Pop, Contractul, p. 666 urm.

242

lonuţ-Florin Popa

C a p i t o l u l V I : E x e c u t a r e a p r in e c h l v a l e n t / r ă s p u n d e r e a c o n t r a c t u a l ă

156

Clauzele de modificare a răspunderii. Marea majoritate a normelor juridice 156 aplicabile acestei materii sunt supletive. Aşa se explică faptul că pot fi modificate prin acordul de voinţe al părţilor. Se impune precizarea că, prin convenţie, părţile pot doar sa modifice răspunderea contractuală. Ele nu pot stipula în contract clauze prin care debitorul să fie exonerat de orice răspundere, chiar dacă neexecutarea provine din culpa sa gravă sau pentru doi. Astfel de clauze sunt lovite de nulitate absolută, deoarece existenţa lor este o dovadă implicită a faptului că debitorul nu a avut intenţia de a se obliga juridic. în acest sens, art. 1.355 alin. (1) C. civ. prevede limpede: Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă . Textele legale referitoare la clauzele de nerăspundere (cuprinse în art. 1.355 C. civ.) permit identificarea a trei categorii de clauze de modificare a răspunderii con­ tractuale care sunt valabile:1 a) efauze valabile care exonerează de răspundere. Aşa cum am afirmat ante­ rior, clauzele prin care debitorul este exonerat de orice răspundere pentru neexecutare sunt nule1 2. în schimb, sunt valabile şi pot fi stipulate în contract clauze prin care debi­ torul este exonerat de răspundere atunci când neexecutarea lato sensu a obligaţiilor se datorează unei culpe determinate, cum este neglijenţa sau imprudenţa3. în acest sens sunt prevederile art. 1.355 alin. (2) C. civ., cf. cărora „sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau negli­ jenţă, bunurilor victimei” . Cu toate acestea (interpretarea per a contrario a ultimei părţi a textului citat), exonerarea priveşte doar bunurile victimei, asemenea clauze având un efect exonerator limitat in cazul prejudiciilor cauzate direct persoanei, deoa­ rece viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică a persoanei umane sunt intangibile. Această a doua regulă este instituită de art. 1.355 alin. (3) C. civ., care prevede că „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii4” . Sub acelaşi aspect, sunt valabile clauzele prin care se reduce numărul obligaţiilor legale ale debitorului, cu condiţia de a nu se încălca dispoziţiile imperative ale legii şi bunele moravuri [e.g., într-un contract de vânzare, părţile pot stipula că debitorul nu va răspunde pentru evicţiune sau pentru anumite cauze de evicţiune, cu excepţia faptului său personal]; b) clauze valabile de limitare a răspunderii5. Clauzele de plafonare sau de limitare a răspunderii sunt acele stipulaţii contractuale prin care părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora debitorul poate fi obligat pentru neexe­ cutarea lato sensu a prestaţiilor la care s-a îndatorat, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită. Şi aceste clauze sunt valabile numai dacă debitorul 1 Ptr. optica doctrinei asupra clauzelor de nerăspundere anterior intrării în vigoare a actualului cod, v I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa. op. cil., p. 348; Stătescu/Bîrsan. p. 320, nr. 244 urm.; Pop, Contractul, p. 675 urm., nr. 269 urm. 2 V. Stătescu/Bîrsan, p. 321; Pop, Conlractul, p. 676 urm. 3 V. Starck/Roland/Boyer, Contrai, p. 674 urm., nr. 1597 urm. 4 „în condiţiile legii" - asumarea riscurilor unei intervenţii medicale periculoase în cadrul contractului medical. 5 V. Pop. Contractul, p. 677 urm.

lonuţ-Florin Popa

243

1 5 6 -1 58

Titlul II: Contractul civil

nu se face vinovat de doi sau de culpă gravă. De asemenea, pentru valabilitatea J. clauzei, plafonul stabilit trebuie să nu fie prea redus, încât să constituie, în realitate, o clauză de nerăspundere totală. Deşi nu se prevede nimic în acest sens în art. 1.355 1 C. civ., este evident că valabilitatea unei asemenea clauze se deduce implicit din lipsa interzicerii ei legale: c) clauze valabile prin care se agravează răspunderea. Suntem în prezenţa agravării răspunderii atunci când, prin acordul de voinţe al părţilor, debitorul îşi asumă", răspunderea şi în ipoteza când neexecutarea de către el a prestaţiilor la care s-a obligat se va datora unor cazuri de forţă majoră determinate. Aşadar, debitorul ! renunţă la unele cazuri de forţă majoră pentru care legea îl exonerează de răspundere1. Sunt clauze de agravare a răspunderii şi acelea prin care, într-un anumit contract, debitorul îşi asumă anumite obligaţii suplimentare, pe lângă cele obişnuite. Părţile pot stabili liber conţinutul contractului [e.g., locatarul se poate obliga să efectueze toate reparaţiile asupra bunului aflat în locaţiune, deşi, potrivit legii, el este obligat numai la efectuarea reparaţiilor mici, aşa-zise locative]. Nu pot fi însă considerate valabile ■ clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligaţii de mijloace se transformă în obligaţii de rezultat [e.g.: obligaţia unui medic de a garanta vindecarea pacientului care î suferă de o maladie incurabilă, obligaţia avocatului faţă de clientul său că va câştiga procesul etc.]. Asemenea obligaţii sunt periculoase, contrare moralei profesionale şi ordinii publice. Pentru a evita încurajarea lor, acestea sunt considerate nule1 23 . §2. Evaluarea daunelor-interese Modalităţile de evaluare a daunelor-interese. Stabilirea întinderii daunelor-interese 157 poate fi făcută de instanţa de judecată (evaluarea judiciară), direct prin lege (evaluarea legală) sau prin acordul de voinţe al părţilor (evaluarea convenţională). 158

Evaluarea judiciari. Evaluarea judiciară a daunelor-interese se face prin hotărâre judecătorească. Stabilirea întinderii daunelor-interese de către instanţele de judecată are loc cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului\ în scopul repunerii creditorului în situaţia în care s-ar fi aflat dacă debitorul ar fi executat întocmai prestaţiile la care s-a îndatorat [art. 1.531 alin. (1) C. civ.]. Cu alte cuvinte, sumele de bani pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului, cu titlu de despăgubiri, trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat. în vederea aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului, instanţa trebuie să ţină seama de clasificarea generală a prejudiciilor prezentată mai sus şi dedusă din alin. (2) şi (3) ale art. 1.531 C. civ. La calculul daunelor-interese mai trebuie avute în vedere clasificările prejudiciilor în previzibile şi imprevizibile, directe şi indirecte, astfel cum acestea se deduc din prevederile art. 1.532-1.533 C. civ., deja analizate4. în 1V. 2 V. 3 V. 4 V.

244

Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 655 urm., nr. 1549 urm.; Pop, Contractul, p. 677. Starck/Roland/Boyer. Contra l, p. 655 urm., nr. 1551: Pop, Contractul, p. 677. supra şl infra, nr. 154, nr. 367. infra, nr. 254 urm.

lonuţ-Florin Popa

■aa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală 158 - 159 esenţă, evaluarea judiciară presupune cântărirea de către judecător a tuturor condi­ ţiilor de angajare a răspunderii contractuale, în special cu privire la prejudiciu (pentru că regulile aplicabile acestei condiţii şi descrise mai sus servesc la o evaluare judiciară, celelalte condiţii sunt doar precondiţii ale evaluării judiciare). Cu toate acestea, rolul judecătorului este semnificativ, în special în ipotezele în care prejudiciile al căror cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine şi care, cf. art. 1.532 alin. (3) C. civ., se determină de instanţa de judecată, precum şi în cazul prejudiciilor nepatrimoniale al căror cuantum este prin definiţie incert şi trebuie stabilit de judecător. O ultimă chestiune esenţială în materie de evaluare judiciară a daunelor-interese este legată de momentul la care evaluarea trebuie făcută de judecător. în esenţă, instanţa trebuie să ţină seama de fluctuaţiile valorice şi de evoluţia prejudiciului ulterior neexecutării contractuale. De aceea, evaluarea trebuie făcută în funcţie de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti'. Evaluarea legală. Evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei 159 obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani (situaţia care constituie modelul evaluării legale, reglementată în art. 1.535 C. civ.), la care legiuitorul adaugă şi cazul obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani (situaţie complementară reglementată în art. 1.536 C. civ.). în ceea ce priveşte reglementarea evaluării legale, ea este combinată, inevitabil, şi cu evaluarea convenţională a daunelor-interese moratorii (pentru că, în această privinţă, legiuitorul stabileşte limite şi reguli specifice). Cu această ocazie, vom atinge şi chestiunea evaluării convenţionale. A. Obligaţiile pecuniare. Reguli generale. Obligaţiile de acest fel se pot executa întotdeauna în natură2. Este motivul pentru care neexecutarea obligaţiei nu poate duce la obligarea debitorului la plata de daune-interese compensatorii, care constau tot într-o sumă de bani egală cu cea datorată. Prin urmare, în cazul lor, debi­ torul poate fi obligat să plătească numai daune-interese moratorii. Daunele moratorii se cumulează cu executarea obligaţiei3. Referitor la daunele moratorii, în situaţia obligaţiilor care au ca obiect plata unei sume de bani, art. 1.535 C. civ. prevede apli­ carea următoarelor reguli speciale: a) cuantumul daunelor-interese moratorii este cel stabilit de părţi sau de lege. în ipoteza în care părţile au prevăzut cuantumul daunelor-interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor pecuniare, se aplică acest nivel al despăgubirilor. Dacă nu există nicio clauză contractuală referitoare la cuantumul acestora, se acordă despăgubiri în cuantumul stabilit de lege - în realitate, este vorba de dobânda legală, care se stabileşte prin lege specială [art. 1.535 alin. (1) teza I C. civ.]. Astfel cum vom vedea cu ocazia analizei condiţiei următoare, cuantumul stabilit de legea specială este unul fix; b) creditorul nu trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligaţiei. Art. 1.535 alin. (1) teza I C. civ. instituie prezumţia că, ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosinţa sumei de bani dato-*V . 1V. P. Casson, loc. cit., nr. 27 urm. V. supra, nr. 8 (ptr. obligaţiile monetare) şi nr. 129 lit. A-a) (ptr. executarea silită a obligaţiilor monetare). Ptr. optica anterioară intrării în vigoare a Codului, u. I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 341 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 323 urm.; Pop. Contractul, p. 672 urm., nr. 268.

lonuţ-Florin Popa

245

■'"Hfgţr'

159

Titlul II: Contractul civil

rate de debitor, el a suferit un prejudiciu. In plus, cuantumul daunelor-interese mora­ torii. stabilit convenţional sau legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul suferit de creditor este mai mic [art. 1.535 alin. (i) teza a ll-a C. civ.]. Prin excepţie, cuantumul se poate modifica în sensul majorării; i. când dobânzile moratorii nu sunt stabilite prin convenţia părţilor. în ipoteza prevăzută de art. 1.535 alin. (2) C. civ.: „Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă” , şi ii. când creditorul probează un prejudiciu superior dobânzii moratorii convenţionale - cf. art. 1.535 alin. (3) C. civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi mora-a torii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit” ; c) daunele-interese moratorii sunt datorate, în principiu, din ziua scadenţei obligaţiei de plată. Condiţia este dedusă din reglementarea cuprinsă în alin. (1) al art. 1.535 C. civ., care prevede că, „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (...)" -aceasta ca o consecinţă a faptului că, pentru angajarea răspunderii contractuale, nu este necesară punerea în întârziere. B. Reguli speciale în materie de obligaţii pecuniare. Astfel cum am anticipat, pe lângă prevederile legale din C. civ. referitoare la cuantumul legal al daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare, există şi norme speciale în materie. Avem în vedere, în principal, O.C. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti. Acest act normativ de importanţă capitală stabileşte reguli suplimentare în raport cu cele cuprinse în C. civ. în sinteză, aceste reguli ar fi următoarele: a) evaluarea daunelor-interese în materie de obligaţii pecuniare trebuie să ţină seama de clasificarea legală a acestora în dobândă legală remuneratorie [dobânda dato­ rată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei - art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011] şi dobândă legală penalizatoare [dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă - art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]; b) dobânda legală (adică dobânda aplicabilă în toate situaţiile în care părţile nu au prevăzut cuantumul dobânzii) este stabilită de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, astfel: i. rata dobânzii legale remuneratorii este egală cu nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului | de administraţie al BNR; ii. rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale; iii. în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ., rata dobânzii legale se stabileşte potrivit celor două reguli prezentate mai sus, diminuat cu 20%; iv. în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de ev- ţ referinţă plus 8 puncte procentuale [art. 20 alin. (21) din L. nr. 72/2013]: v. în raportu­ rile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an; 246

lonuţ-Florm Popa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală 159 - 161 c) părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru sumele datorate în baza contractului dintre ele [art. (1) alin. (1) din O.G. nr. 13/2011], cu anumite limite: i. în cazul obligaţiilor pecuniare izvorâte din orice alte raporturi, altele decât cele legate de exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C. civ„ dobânda convenţională nu poate depăşi cu peste 50% dobânda legală1. în cazul nerespectării acestei limite, sancţiunea este drastică - ea presupune decăderea totală a creditorului din dreptul de a pretinde dobânzi, deci chiar şi din dreptul de a pretinde dobânda legală (art. 5 din Ordonanţa menţionată anterior); ii. rata dobânzii convenţionale trebuie stabilită prin act scris. în caz contrar, creditorul nu va avea dreptul decât la dobânda legală (art. 6 din Ordonanţă); iii. în principiu, este interzisă capitalizarea dobânzii sau anatocismul [art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011], De la această prohibiţie există excepţii impor­ tante, în ipoteza în care există o convenţie specială între părţi privind capitalizarea [care trebuie să fie încheiată numai după scadenţă şi numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an - art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011]2 şi în cazul dobânzilor con­ venţionale remuneratorii [care oricum se pot capitaliza fără restricţii - art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011]; iv. în sfârşit, plata anticipată a dobânzilor este permisă numai în condiţiile art. 7 din O.G. nr. 13/2011, adică pentru cel mult 6 luni, şi nu este supusă restituirii, indiferent de fluctuaţiile dobânzii legale survenite ulterior momentului plăţii. C. Evaluarea daunelor-interese moratorii în cazul obligaţiilor de a face şi a altor obligaţii decât cele pecuniare. Cf. art. 1.536 C. civ., în ipoteza altor obligaţii decât cele de a plăti sume de bani, dacă acestea sunt executate cu întârziere, credi­ torul are dreptul la plata unor daune-interese moratorii egale cu dobânda legală. Spre deosebire de cazul obligaţiilor pecuniare, acestea se pot calcula numai de la data punerii în întârziere a debitorului. Excepţiile de la această regulă sunt date de situaţiile în care: a) s-a stipulat o clauză penală care prevede un alt cuantum al daunelor-interese; b) creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei. Evaluarea convenţională a daunelor-interese. Stabilirea întinderii despă- 160 gubirilor poate avea loc şi prin acordul de voinţe al creditorului şi debitorului inter­ venit înainte de producerea prejudiciului. Această înţelegere cu caracter accesoriu se numeşte clauză penală şi este reglementată în art. 1.538-1.543 C. civ. Tot cu titlu de evaluare convenţională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează şi arvuna. §2.1. Clauza penală Noţiune. „Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se 161 obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale" [art. 1.538 1 Consecinţa este interzicerea unei eventuale clauze penale în raporturile contractuale care nu rezultă din exploatarea unei întreprinderi civile propriu-zise. Astfel, e.g.. clauza penală este prohibită într-un contract de împrumut. Textul legal se referă la dobânzile penalizatoare. Semnificaţia acestui text este aceea că dobânzile penalizatoare nu se pot capitaliza decât în condiţiile speciale prevăzute de art. 8 alin. (2) din O .G . nr. 13/2011, în timp ce dobânzile remuneratorii se pot capitaliza fără restricţii.

lonuţ-Florin Popa

247

161

Titlul II: Contractul civil

alin. (1) C. civ.]1. Clauza penală este reglementată în cadrul secţiunii dedicate exe­ cutării prin echivalent a obligaţiilor, într-o manieră detaliată, care cuprinde şase articole vaste (art. 1.538-1.543 C. civ.). Indirect, chestiunea este atinsă şi de art. 1.535, şi art. 1.536, care vorbesc şi de eventuala stabilire convenţională a daunelor-interese. Din definiţia legală se desprinde limpede că evaluarea anticipată nu trebuie să privească neapărat o prestaţie monetară [i.e. plata unei sume de bani]. Dimpotrivă, poate fi vorba de obligaţia de a da [e.g., un alt bun cert decât cel datorat, o cantitate de bunuri de gen altele decât banii etc.] sau de obligaţia de a face [e.g., executarea' unui anumit serviciu cu titlu echivalent]. în sfârşit, tot o clauză penală este şi stipulaţia contractuală prin care se prevede dreptul creditorului ca, în cazul neexe­ cutării, să fie îndreptăţit să reţină sumele încasate până în acel moment [art. 1.538 alin. (5) C. civ.]1 2. în fine, penalitatea poate fi determinată sau determinabilă, stabilirea sa putând fi încredinţată chiar unui terţ3. Stipularea clauzei prezintă o mare utilitate practică, deoarece se evită dificultăţile de evaluare judiciară a daunelor-interese, creditorul nefiind obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului sau, chiar mai mult, el putând avea dreptul la penalitate în pofida lipsei unui prejudiciu4. Pentru a obţine plata sumei stabilite în clauza penală este suficient ca creditorul să probeze faptul neexecutării, executarea ■ necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei. De asemenea, clauza penală are un puternic rol cominatoriu, fiind un mijloc de presiune asupra debitorului care, ştiind că este ameninţat cu plata unei sume forfetare ridicate, va face tot posibilul să execute întocmai prestaţiile datorate5. Clauza penală prezintă şi unele inconveniente6: din motive economice, debitorul poate fi constrâns să accepte stabilirea unei sume foarte ridicate în clauza penală, ceea ce poate duce la situaţii inechitabile. Tot astfel, în cazul în care suma stabilită prin clauza penală este prea mică, se oferă debitorului un mijloc sau un motiv de a se sustrage deliberat de la executarea obligaţiilor. Aceasta mai ales atunci când clauza penală este inferioară beneficiului pe care debitorul obţine din neexecutarea contractului. 1 Clauza penală a constituit o preocupare destul de constantă ptr. doctrina anterioară actualei reglementări. V. D. fllexandresco, op. cit., p. 256 urm.; Cantacuzino, p. 446 urm.; Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu, p. 336 urm.; Stătescu/Bîrsan, p. 324 urm., nr. 248 urm,; Pop. Contractul, p. 678 urm., nr. 271 urm.; Gh. Fekete, Clauza penală şi funcţiile sale in dreptul nostm pentru întărirea disciplinei contractuale, în JN nr. 7/1967, p. 12 urm.; G. Bâldea, Clauza penală, expresie a răspunderii contractuale, în Dreptul nr. 2/2000, p. 44 urm.; A. Sebeni, Scurte observaţii asupra clauzei penale, în A.U .B., Seria Drept, nr. 1/2003, p. 60 urm.; I. Deleanu, S. Deleanu, Consideraţii cu privire la clauza penală, în PR nr. 1/2003, Supliment, p. 114 urm.; S. Angheni, Clauza penală in dreptul civil şi comercial, Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000; M. Dumitru, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în Dreptul nr. 4/2008, p. 126 urm.; J. Kocsis, Sancţiunea neexecutării obligaţiilor contractuale, teză de doctorat, Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, p. 59 urm. în jurisprudenţa română, v „ e.g., CSJ, s. corn., dec. nr. 243/1996, în Dreptul nr. 1/1997, p. 117; idem, dec. nr. 642/1996, în Dreptul nr. 3/1997. p. 122; idem, dec. nr. 661/1995, în Dreptul nr. 5/1996, p. 125. 2 Ptr. analiza clauzei penale în noua reglementare, u. L. Pop, Reglementarea clauzei penale in textele noului Cod civil, în Dreptul nr. 8/2011, p. 11 urm. 3 V. M.A. Livi, în Rescigno, v. I, p. 2836, nr. 3. 4 Ibidem, p. 2836, nr. 2. 5 V. L. Pop, loc. cit., p. 13 urm. 6 V. Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 658 urm., nr. 1557 urm.

248

lonuţ-Florin Popa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală 1 6 2 - 1 6 4 Caracterul accesoriu al clauzei penale1. Clauza penală are un caracter 162 accesoriu, ceea ce determină independenţa convenţiei în care ea a fost stipulată de eventuala nevalabilitate a clauzei penale şi, totodată, dependenţa clauzei penale de valabilitatea convenţiei principale. Astfel, art. 1.540 alin. (1) C. civ. prevede că nuli­ tatea clauzei penale nu atrage nulitatea obligaţiei principale, însă nulitatea obligaţiei principale o atrage şi pe aceea a clauzei penale. De aceea, toate cauzele de stingere a obligaţiei principale [e.g.: plata, compensaţia, confuziunea, dar şi neexecutarea fortuită] vor duce şi la stingerea efectelor clauzei penale. Prin excepţie, stingerea obli­ gaţiilor prin rezoluţiune sau reziliere nu va duce la stingerea efectelor clauzei penale prevăzute ca echivalent pentru neexecutare [chestiune dedusă din prevederile art. 1.538 alin. (5) C. civ.]. Regula este un pandant al posibilităţii generale a cumulării daunelor-interese cu toate celelalte remedii. Dreptul de opţiune al creditorului. Ca o urmare a posibilităţii creditorului de a 163 alege, în caz de neexecutare, între mai multe remedii (art. 1.516 C. civ.), şi art. 1.538 alin. (2) C. civ. prevede dreptul creditorului de a opta, în cazul neexecutării, între executarea silită în natură a obligaţiei principale sau rezoluţiune şi executarea clauzei penale (adică primirea echivalentului bănesc sau de altă natură stabilit anti­ cipat). Acest drept de opţiune nu există decât dacă neexecutarea din partea debi­ torului este culpabilă, revenindu-se astfel la condiţiile de bază ale răspunderii contractuale. Condiţia se deduce din prevederile art. 1.540 alin. (2) C. civ., potrivit cărora „penalitatea nu poate fi cerută când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului” . Ca şi în cazul opţiunii pentru remedii, alegerea nu este recunoscută decât credi­ torului, debitorul neavând acest drept1 2 [cf. art. 1.538 alin. (3) C. civ., care subliniază astfel că stipularea unei clauze penale nu are ca efect transformarea obligaţiei prin­ cipale în obligaţie alternativă]. Funcţionarea clauzei penale. Clauza penală devine exigibilă când sunt întrunite 164 condiţiile răspunderii contractuale a debitorului. Prestaţia stabilită în clauza penală poate fi prevăzută pentru neexecutarea propriu-zisă sau pentru executarea necores­ punzătoare, situaţie în care se pune întrebarea cu care tip de daune-interese sau cu care alte remedii se poate cumula clauza penală (chestiunea cumulului). Pe de altă parte, prestaţia stabilită în clauza penală fiind fixă, se pune întrebarea dacă aceasta poate sau nu să fie modificată de instanţa de judecată (chestiunea mutabilităţii). A. Chestiunea cumulului3. Această problematică este abordată în art. 1.539 C. civ., care prevede următoarele soluţii: a) atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea obligaţiilor, nu poate fi cumulată cu executarea lor în natură şi nici cu eventualele daune-interese compensatorii: 1V. L. Pop, toc. cit., p. 17 urm.; G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 195. 2 Era oare necesară reglementarea unui asemenea truism? 3 Ptr. prezentarea soluţiilor anterioare actualei reglementări, u. Stătescu/Bîrsan, p. 326.

lonuţ-Florin Popa

249

1 6 4 -1 6 5

Titlul II: Contractul civil

b) atunci când clauza penală a fost prevăzută pentru executarea necorespun- j zătoare (adică, în concepţia legiuitorului, încălcându-se regulile referitoare la timpul şitiffl locul executării obligaţiei), clauza penală se poate cumula cu remediul executării silite1» în natură; c) în sfârşit, primele două reguli legale generează şi o a treia, care este consecinţa lor firească: dacă clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu daunele-interese compensatorii, dar poate fî cumulată cu cele moratorii, dacă există şi întârziere în executarea obligaţiilor. Când clauza penală a fost stabilitei pentru executarea necorespunzătoare (condiţii de timp şi loc), ea se poate cumula cu daunele-interese compensatorii. în fine, clauza penală se cumulează cu executarea parţială în natură dacă ea a fost stabilită pentru neexecutare, precum şi atunci când a fost stipulată în vederea evaluării anticipate a daunelor-interese moratorii1. B. Chestiunea mutabilităţii. Problematica modificării clauzei penale este anali­ zată de art. 1.541 C. civ., care prevede următoarele reguli1 2: a) în principiu, instanţa nu poate modifica în niciun fel cuantumul clauzei penale [art. 1.541 alin. (1) C. civ.] - consecinţă a forţei obligatorii a contractului în raport cu instanţa de judecată; b) prin excepţie, clauza penală poate fi modificată de instanţa de judecată în două ipoteze: i. micşorarea este admisibilă în cazul în care obligaţia principală a fost executată parţial şi această executare a profitat creditorului [art. 1.541 alin. (1) Ut. a) C. civ.]. în ipoteza neexecutării totale, de vreme ce a fost stabilită prin înţelegerea valabilă a părţilor contractante, chiar dacă este mult superioară prejudiciului, instanţele de jude­ cată nu sunt, în principiu, competente să o modifice. Cu alte cuvinte, clauza penală -■ are forţă obligatorie între părţile contractante şi se impune a fi respectată întocmai şi ,'i :' de instanţele de judecată; ii. reducerea clauzei penale este admisibilă şi în cazul în care penalitatea „este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului" [art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.]. Această excepţie ridică problema clauzei penale abuzive, care fusese anunţată şi de jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.3. Acelaşi text legal prevede şi că orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă (întărind ideea caracterului abuziv al aprecierii unei asemenea clauze). Pe de altă parte, în cazul aplicării acestei reguli, reducerea nu poate coborî sub nivelul cuantumului obligaţiei principale [art. 1.541 alin. (2) C. civ.]. 165

Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei penale. Ca elemente de noutate, chiar faţă de doctrina anterioară actualului C. civ., legiuitorul aduce în discuţie două cazuri speciale de funcţionare a clauzei penale; a) în cazul obligaţiei principale indivizibile, dar nesolidare (art. 1.542 C. civ.), dacă neexecutarea rezultă din fapta unuia dintre debitori, creditorul are dreptul ori să pretindă întreaga penalitate de la cel vinovat de neexecutare, ori să solicite o plată . parţială a penalităţii de la fiecare debitor indivizibil, însă numai pentru partea acestuia. 1V. CSJ. s. corn., dec. nr. 661/1995, în Dreptul nr. 5/1996. p. 125.

2 V. L. Pop, loc. cit., p. 21 urm. 1 V. jurisprudenţa citată în I. Deleanu, S. Deleanu. loc. cit., p. 121 urm.; v „ de asemenea, I.F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, loc. cit., p. 162 urm. 250

lonuţ-Florin Popa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală 165 - 166 jn acest ultim caz, codebitorul care a plătit păstrează dreptul de regres faţă de cel care a provocat neexecutarea” (credem că legiuitorul a dorit să se refere la cel din a cărui culpă a fost cauzată neexecutarea); b) dacă obligaţia principală este divizibilă (art. 1.543 C. civ.), atunci şi penalitatea este divizibilă şi va fi suportată numai de către codebitorul vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut. Legiuitorul nu prevede ce se întâmplă în situaţia în care penalitatea însăşi constă într-o prestaţie indivizibilă. Este de presupus că, într-o asemenea situaţie, penalitatea poate fi cerută de la debitorul culpabil în întregimea sa, rămânându-i acestuia un drept de regres faţă de ceilalţi debitori. în sfârşit, prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale în cazul obligaţiei principale divizibile nu se aplică atunci când funcţia clauzei penale a fost tocmai aceea de a împiedica o plată parţială, iar unul dintre debitori a împiedicat executarea obli­ gaţiei în totalitate. în acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută de la debitorul culpabil. De la ceilalţi debitori se poate cere numai o plată parţială a penalităţii (evitându-se, bineînţeles, o plată dublă, atât din partea debitorului vinovat în între­ gime, cât şi din partea celorlalţi debitori). §2.2. Ttruuna Noţiune. După cum am menţionat anterior, în cadrul aceleiaşi secţiuni dedicate 166 executării prin echivalent (Secţiunea a 4-a), legiuitorul a înţeles să reglementeze şi clauza de arvună, în art. 1.544-1.546 C. civ.'. Textele sunt inspirate în mod direct de art. 1.385 şi 1.386 C. civ. it., care disting între două tipuri de arvună: confirmatorie şi penalizatoare2. în esenţă, arvuna este o convenţie (clauză) accesorie celei principale (contractului principal) prin care una dintre părţi predă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile ca o confirmare a încheierii şi executării unui contract sau ca preţ al dezicerii sale de contract [î.e. al dreptului său de denunţare unilaterală], această sumă/cantitate de bunuri fungibile urmând a fi reţinută sau restituită dublu3, în funcţie de executarea sau nu a contractului. Caracterul accesoriu al arvunei presupune desfiinţarea arvunei ca efect al desfiinţării contractului principal [e.g., nulitatea contractului principal atrage nulitatea arvunei“'], dar natura sa specifică presupune şi o autonomie similară clauzei penale, în sensul că soarta sa depinde de un mecanism condiţionat de executarea sau neexecutarea obligaţiilor contractuale, respectiv de denunţarea sau nedenunţarea contractului [e.g., în cazul denunţării unilaterale de către una dintre părţi, cealaltă este îndreptăţită să reţină arvuna sau să solicite restituirea dublului arvunei]. Totodată, mai trebuie să reţinem şi că arvuna reprezintă*2 4 3 ' în V .C . civ., arvuna era reglementată în cazul vânzării (art. 1.297-1.298 V .C . civ.). V. D. Chirică, op. cil., p. 298 urm., nr. 365 urm.: J. Kocsis, Unele consideraţii referitoare la arvună şi la convenţia accesorie de arvună, în Dreptul nr. 12/1998, p. 49 urm. 2 Caparra conftrmaloria (art. 1.385 C . civ. it.) şi caparra penitenziale (art. 1.386 C . civ. it.). V. M .fl. tivi, în Rescigno, v. I, p. 2845 urm. 3 Nim ic nu se opune însă ca părţile să prevadă alt cuantum (triplu, cvadruplu etc.), urmând acelaşi mecanism legal. V. CSJ, s. civ.. dec. nr. 674/1994. în Dreptul nr. 12/1994, p. 55. Cuantum ul poate însă face controlul caracterului abuziv al clauzei de arvună. 4 V. M .fl. Livi, în Rescigno, v. I, p. 2846, nr. V, u., sub art. 1.297 V .C . civ., C . Cas. I, dec. nr. 640/06.11.1913, in Codul civil adnolal (C. Hamangiu), op. cit., v. 2. p. 392, nr. 4.

lonuţ-Florin Popa

251

1 6 6 -1 6 7

Titlul II: Contractul civil

un contract real, în sensul că nu se consideră perfectată decât dacă suma de bani/bunurile fungibile sunt predate1. Lipsa predării sumei/bunurilor reprezintă o promisiune de arvună, care, sub aspect obligaţional, va avea însă aceleaşi consecinţe [e.g., în cazul arvunei cu rol de dezicere, partea care se dezice are obligaţia de a preda celeilalte suma/bunurile promise, dacă nu a făcut-o la încheierea contractului - cu toate acestea, nu avem de a face cu o arvună, pentru că nu are caracter real, dar avem de a face cu o clauză penală sau cu un preţ al dezicerii în condiţiile art. 1.276 C. civ.]. , ’ Bunurile asupra cărora poate purta clauza de arvună trebuie să fie sume de bani sau, în orice caz, să aibă caracter fungibil [art. 1.544 alin. (1) C. civ.], astfel încât nu poate face obiectul convenţiei un bun determinat, nici cesiunea unui credit. în schimb, un cec bancar2 sau titlurile de stat3 pot face obiectul arvunei. Bunurile trebuie să fie proprietatea uneia dintre părţile contractului principal, şi nu a unui terţ4. în ipoteza în care un terţ preia sarcina executării arvunei, avem de a face cu o altă convenţie accesorie (de tipul fideiusiunii sau al gajului), dar nu cu o clauză de arvună. în ceea ce priveşte contractul principal, mai trebuie precizat că, pentru ca arvuna să fie justificată, este necesară existenţa unei neexecutări totale a contractului5. 167

Funcţii. Clauza de arvună este o stipulaţie contractuală cu funcţii diverse. Ea stabileşte în momentul încheierii contractului ceea se va întâmpla cu o anumită sumă de bani/cantitate de bunuri fungibile plătită de un contractant celuilalt. Cele două funcţii ale arvunei sunt date de cele două texte care o reglementează [art. 1.544 alin. (1) şi art. 1.545 C. civ.]: a) funcţia compensatorie (art. 1.544 C. civ.). Clauza de arvună are cel mai adesea rolul6 de a confirma încheierea contractului, caz în care suma de bani/cantitatea de bunuri fungibile avansată reprezintă semnul încheierii contractului şi constituie o parte a prestaţiei celui care a avansat-o [e.g., vânzătorul a achitat 10% din preţ cu^’ ocazia încheierii contractului cu titlu de avans şi arvună]. Cu toate acestea, acest rol; | ■ > nu dezvăluie adevărata natură a arvunei, deoarece avansarea unei sume de bani în contul executării are mereu rol confirmatoriu, fără a avea şi funcţia arvunei. De aceea, în doctrină s-a arătat că rolul arvunei este acela de a compensa (acoperi) prejudiciile rezultate din neexecutare şi de a garanta astfel executarea obligaţiilor contractuale7; b) funcţia de dezicere (art. 1.545 C. civ.). Clauza de arvună poate avea rolul de a permite dezicerea uneia dintre părţi. In acest caz, arvuna reprezintă preţul dezicerii _________________________________

■¡ - ia

1V. M.A. Livi, în Rescigno, v. 1, p. 2846, nr. 1. 2 V. Trib. Monza, 10.09.1994, în P. Cendon, A. Baldassari (ed.), Codice civile annotato, op. cit., p. 1663, nr. 4.3. 3 V. C . Ap. Roma, 27.04.1993. în P. Cendon, A. Baldassari (ed.), Codice civile annotato, op. cit., p. 1663, nr. 4 4. 4 V. M.A. Livi. în Rescigno, v. 1, p. 2846. 5 V. C. Cas. I, dec. nr. 193/1896, în Codul civil adnotat (C. Hamangiu), op. cit., v. 2, p. 392, nr. 2 („arvuna, fiind un accesoriu, nu poate să servească ca semn de executare, ptr. o convenţie de vânzare perfectă”). 6 Despre funcţiile arvunei, v. D. Chirică. op. cil., nr. 366, p. 299 urm.; idem. Denunţarea unilaterală a j B

promisiunii sinalagmatice de vănzare-cumpărare în temeiul unei clauze de dezicere sau al unei clauze rezolutorii, în Dreptul nr. 3/2001, p. 27 urm.

7V. M.A. 252

Livi. în Rescigno. v. 1. p. 2847. nr. 2.

lonuţ-Florin Popa

Capitolul VI: Executarea prin echivalent/răspunderea contractuală 1 6 7 -1 6 8 sau denunţării unilaterale a contractului [e.g., arvuna se reţine dacă partea care a prestat-o se dezice; se restituie dublul arvunei dacă partea care a primit-o se dezice de contract]; c) funcţia comună penalizatoare. Clauza de arvună poate avea şi rolul de a penaliza una dintre părţi. Aşadar, în pofida denumirilor marginale ale textelor din C. civ., rolul penalizator al clauzei penale funcţionează în ambele ipoteze': în prima situaţie (art. 1.544 C. civ.) este vorba de o penalizare a părţii care nu şi-a executat culpabil obligaţiile, în condiţiile în care cealaltă parte a decis să opteze pentru arvună, si nu pentru executarea silită. în cea de a doua situaţie (art. 1.545 C. civ.) este vorba de o penalizare a părţii care a denunţat unilateral contractul. Ce se întâmplă în cazul în care nu este limpede care funcţie a fost avută în vedere de părţi? în primul rând, simpla utilizare a termenului „arvună" trebuie considerată insuficientă pentru a se putea considera că avem de a face cu o clauză de arvună*2 [e.g., părţile pot confunda avansul cu arvuna]. în al doilea rând, în cazul în care este limpede că avem de a face cu o clauză de arvună, fără să rezulte clar care dintre cele două tipuri a fost avut în vedere de părţi, va prevala interpretarea în sensul existenţei unei arvune confirmatorii, şi nu de dezicere3. în fine, utilizarea expresiei „arvună penali­ zatoare” , fără ca din clauza contractuală să rezulte un asemenea rol, va avea ca efect calificarea clauzei ca fiind de arvună confirmatorie4. Efectele arvunei confirmatorii. Efectele clauzei de arvună sunt diferite după 168 cum avem de a face cu o clauză confirmatorie sau de dezicere. In cazul clauzei de arvună confirmatorie (art. 1.544 C. civ.), deoarece aceasta este socotită un avans al executării prestaţiilor uneia dintre părţi şi deci un semn al încheierii contractului, se produc următoarele efecte speciale: a) în c a z u l e x e c u tă r ii c o n tr a c tu lu i, arvuna va reprezenta o parte din prestaţia datorată [art. 1.544 alin. (1) C. civ.; e.g., arvuna poate reprezenta o parte din preţ, astfel încât cumpărătorul nu va fi ţinut să achite decât diferenţa] sau va fi restituită [e.g., în cazul în care, ca semn al încheierii contractului, un contractant a predat celuilalt bunuri fungibile de altă natură decât cele care constituiau obiectul prestaţiei, cu ocazia executării, acestea vor fi restituite]; b) în c a z u l n e e x e c u tă r ii n e ju s tific a te a c o n tr a c tu lu i d e c ă tr e p a r t e a c a r e a p re s ta t a r v u n a , cealaltă parte are un drept de opţiune [subsecvent celui prevăzut de art. 1.516 C. civ.] între invocarea clauzei de arvună - când va reţine arvuna şi astfel va pune capăt contractului prin rezoluţiune [art. 1.544 alin. (2) C. civ.] - sau invocarea dreptului comun - când are posibilitatea să solicite orice remediu, de la executarea ' Penalizator, neavând neapărat sensul de sancţiune civilă, ci doar pe acela de evaluare anticipată a prejudiciului eventual suferit de către creditor ca urmare a denunţării sau neîncheierii contractului. Este punctul unde arvuna se întâlneşte cu clauza penală şi unde se poate susţine că regulile acesteia îşi regăsesc aplicabilitatea (ibidem). 2 V. Cass. civ. it.. 17.05.1885. în P. Cendon, A . Baldassari (ed.). Codice civile annotato, op. c it . p. 1661. 3 V. T. Vâlcea, s. I, dec. nr. 359/28.11.1921, în Codul civil adnotat (C. Hamangiu), op. c it , v. 2. p. 392, nr. 7. 4 V. Cass. civ. it., Sez. II, 02.12.1993, în P. Cendon, A . Baldassari (ed.), Codice civile annotato, op. c it . P-1663, nr. 4.3.

lonuţ-Florin Popa

253

1 6 8 -1 6 9

Titlul II: Contractul civil

silită în natură până la rezoluţiunea contractului şi daune-interese în condiţiile dreptului comun, fără a fi limitat în pretenţiile sale de cuantumul arvunei (caz în care va trebui să facă dovada prejudiciului care i-a fost cauzat1, cf. art. 1.537 C. civ.). Este de reţinut şi că neexecutarea poate să fie parţială sau neconformă, caz în care se pune problema caracterului determinant al acesteia pentru a se putea invoca sau nu rezoluţiunea2; c) fn c a z u l neexecutării c o n tr a c tu lu i f ă r ă ju s tific a r e de c ă tr e p a r te a ca re a p r im it a r v u n a , cealaltă parte (cea care a prestat arvuna) are, de asemenea, un drept de opţiune: ea poate să opteze pentru clauza de arvună, fiind îndreptăţită să ceară celeilalte părţi dublul arvunei prestate [art. 1.544 alin. (2) C. civ.], şi să pună capăt contractului prin rezoluţiune sau poate să invoce dreptul comun al remediilor şi să ceară executarea silită a contractului sau rezoluţiunea şi daune-interese, fără ca în această din urmă situaţie arvuna să aibă vreun rol ¡imitativ de daune-interese; d) in c a z u l d e s f iin ţă r ii c o n tr a c tu lu i din cauze care „nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi", arvuna trebuie restituită în întregime [art. 1.546 C. civ.; e.g., arvuna se restituie când survine o imposibilitate fortuită de executare]. Cu toate acestea, textul este obscur şi nu lămureşte ce se întâmplă, de pildă, în cazul unei nulităţi pentru care sunt responsabile ambele părţi [e.g., în ipoteza fraudei la lege, cunoscută de ambele părţi]. Nu credem că intenţia legiuitorului ar fi fost ca arvuna să nu se mai restituie. în asemenea cazuri, ar trebui să se aplice dreptul comun al resti-^ tuirilor. Putem admite însă că textul are rolul de a sancţiona comportamentul delictual al uneia dintre părţi în dauna celeilalte [e.g., refuzul restituirii arvunei în ipoteza dolului, dar nu şi ipoteza răspunderii lor comune faţă de un terţ]. 169

Efectele arvunei penalizatoare. în cazul clauzei de arvună-dezicere, se produc următoarele efecte (deduse din textul art. 1.545 C. civ., identic cu art. 1.386 C. civ. it.3): a) executarea contractului. în cazul executării, se aplică regulile de la arvuna confirmatorie, pentru că aceasta reprezintă formula comună a arvunei, şi aceasta va fi imputată asupra prestaţiei executate [art. 1.544 alin. (1) C. civ.]; b) dezicerea de contract. în primul rând, arvuna-dezicere permite celui care a dat-o să se dezică de contract, adică să îl denunţe unilateral. De asemenea, partea în favoarea căreia a fost stipulată o asemenea facultate poate să nu uzeze de ea şi, dacă cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile, să aleagă varianta remediilor din dreptul comun. Este posibil însă ca dezicerea să fie stipulată, „în oglindă", şi în favoarea părţii care a primit arvuna. Pentru dezicere, partea care o invocă nu are nevoie de nicio justi­ ficare, ea operând în manieră potestativă. Cu toate acestea, dacă partea care a prestat arvuna se dezice, ea va pierde arvuna dată. Dacă, dimpotrivă, partea care a primit arvuna se dezice, ea va fi ţinută să restituie dublul acesteia (art. 1.545 C. civ.); c) desfiinţarea contractului. în cazul în care contractul se desfiinţează din cauze neimputabile, astfel cum am arătat mai sus [supra, nr. 168 fit. d)], arvuna trebuie restituită în întregime (art. 1.546 C. civ.). — ' V. C . Ap. Bari, Sez. II, 17.06.2005, în P. Cendon. A. Baldassari (ed.). Codice civile annolato, op. cit., p. 1660, nr. 1. V. M .A. Livi, în Rescigno, v. I, p. 2848, nr. 7. 3 Ibidem, p. 2851 urm.

254

lonuţ-Florin Popa

1 7 0 -1 7 1

Capitolul VII. Riscurile contractului Precizări prealabile. Noţiune. întreaga problematică a riscurilor contractuale 1 7 0 este generată de situaţiile în care, din cauze neimputabile părţilor, contractul nu poate fi executat. Poate fi vorba de o imposibilitate de executare care să privească ambele părţi sau doar pe una dintre ele. întrebarea care se pune într-o asemenea situaţie este cine suportă riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului [e.g., în cazul pieirii fortuite a bunului închiriat, cine suportă riscul neexecutării: locatorul, care nu va mai încasa chiria, sau chiriaşul, care o va plăti oricum? Sau, în cazul în care bunul vândut piere înainte de a fi predat cumpărătorului, cine suportă riscul neexecutării: vânzătorul sau cumpărătorul?]. De-a lungul timpului, răspunsul la această întrebare a cunoscut şi cunoaşte răspunsuri destul de diferite1, mai ales în situaţia în care riscul imposibilităţii de executare se conjugă cu cel al pieirii fortuite a bunului în contractele translative de proprietate1 2. întrebarea cunoaşte o rezolvare principală pe terenul remediilor pentru neexecutare (este vorba de prezenţa în capitolul dedicat remediilor a imposibilităţii fortuite de executare - art. 1.557 C. civ.), rezolvări subsidiare pe terenul stingerii obligaţiilor (art. 1.634 C. civ.)3 şi, respectiv, o rezolvare specifică pe terenul contractelor transla­ tive de proprietate, unde imposibilitatea de executare este uneori conexă pieirii fortuite a bunului obiect al contractului (art. 1.274 C. civ.). Cu toate acestea, nimic nu contrazice cu adevărat regula generală prevăzută de art. 1.557 C. civ. în sfârşit, situaţia imposibilităţii fortuite de executare trebuie distinsă de problematica aşa-numitei imposibilităţi iniţiale, legată, de fapt, de o condiţie de validitate a contractului, şi anume de obiectul acestuia (art. 1.227 C. civ.). Riscul în general. Imposibilitatea fortuită de executare şi alte forme ale 171 imposibilităţii de executare. Atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată din cauza unui eveniment de forţă majoră şi în situaţii speciale de caz fortuit, ea se stinge şi debitorul este liberat de obligaţie4. Forţa majoră şi cazul fortuit, temeiurile imposibilităţii fortuite de executare, sunt reglementate expres de art. 1.351 C. civ.5, ca fiind cauze care înlătură cauzalitatea şi vinovăţia şi care, pentru acest motiv, sunt exoneratoare de răspundere. Dacă imposibilitatea fortuită afectează obligaţiile ambelor părţi [e.g., într-un contract de schimb, subsecvent încheierii sale, ambele bunuri pier fortuit într-un incendiu], atunci ambele sunt eliberate de obligaţii din momentul producerii evenimentului. Astăzi, C. civ. cuprinde două reglementări 1 V. Zimmermann, p. 806 urm. (ptr. evoluţie): G.H. Treitel. op. c il., p. 341 urm., nr. 255; fl.G . Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 93 urm. p. 257 urm.

2 V. R. Zimmermann, The New Qerman Law 0/ Obligations, op. cit., p. 43 urm. Corespunde tehnicii actuale utilizate în propunerile de reglementare uniforma - ir. art. 7.1.7 din P. UNIDROIT; art. 8:108 PDEC, art. III.-3.104 DCFR ( Excuse due to an impediment):4 V. fl.G . Ilie. op. cit., p. 58 urm. 5 Ptr. prezentarea lor, u. infra, nr. 276 urm.

lonuţ-Florin Popa

255

171

T it lu l II: C o n t r a c t u l civ il

distincte pentru imposibilitatea fortuită de executare în general [art. 1.557 art. 1.634 C. civ.] şi o prevedere generală privind imposibilitatea de executare în cazulcontractelor translative de proprietate [art. 1.274 C. civ.]. Cu toate acestea, nume­ roase texte legale vizează ipoteze identice sau conexe celei a imposibilităţii fortuite de executare. Pentru o corectă înţelegere a noţiunii este utilă o analiză a acestor situaţii. a) Imposibilitatea iniţială şi imposibilitatea subsecventă. Imposibilitatea iniţială, reglementată de art. 1.227 C. civ.1, se referă la ipoteza în care, la data încheierii contractului, există o imposibilitate de executare a obligaţiilor asumate [e.g,t promitentul se obligă să înstrăineze un bun care nu este în circuitul civil sau asupra căruia nu este proprietar], în cazul în care avem de a face cu o asemenea imposlWi bilitate, în concepţia legiuitorului (presupunem), ea trebuie tratată ca o formă de neexecutare ce trebuie rezolvată pe terenul remediilor neexecutării. Astfel, dacă debitorul cunoaşte imposibilitatea în momentul asumării obligaţiei şi această impo­ sibilitate se menţine pe parcursul derulării contractului, el va fi ţinut şi la plata de daune-interese pentru neexecutare, iar contractul va fi desfiinţat în mod identic imposibilităţii fortuite de executare2. Imposibilitatea subsecventă de executare este cea care survine după momentul încheierii contractului [e.g., după încheierea contractului de locaţiune, bunul dat în locaţiune piere fortuit]. în cadrul remediilor, art. 1.557 C. civ. se referă numai la imposibilitatea subsecventă şi fortuită de executare - adică la cea ulterioară încheierii contractului şi independentă de vinovăţia debitorului (pentru două argumente: textul face parte din secţiunea dedicată cauzelor „justificate” de neexecutare: apoi, chiar textul legal vorbeşte de momentul desfiinţării actului, care coincide cu cel al evenimentului fortuit şi care este, în logica textului, subsecvent încheierii contractului). b) Imposibilitatea absolută, imposibilitatea relativă şi/sau temporară. în principiu, textele legale par să distingă între ipoteza unei neexecutări fortuite totale şi definitive - imposibilitatea absolută [e.g., subsecvent încheierii unei locaţiuni, bunul închiriat este distrus ca urmare a unei inundaţii] - şi aceea a uneia temporare - impo­ sibilitatea relativă [e.g., în situaţia menţionată anterior, bunul închiriat este doar avariat şi presupune lucrări de renovare pentru o perioadă de timp, interval în care nu este posibilă punerea bunului la dispoziţia locatarului]. Dacă imposibilitatea este absolută, contractul este desfiinţat de drept din momentul producerii evenimentului [art. 1.557 alin. (1) C. civ.]. Dacă avem de a face cu executarea unui contract uno ictu, părţile sunt repuse în situaţia anterioară şi prestaţiile se restituie: dacă avem de a face cu un contract cu executare succesivă, se restituie doar prestaţiile executate după momentul survenirii evenimentului fortuit. întrucât nu există vinovăţie din partea debitorului, nu este posibilă obligarea sa la reparare prin echivalent. Dacă imposi­ bilitatea este temporară, contractul nu este desfiinţat de drept. în această ipoteză, creditorul are un drept de opţiune [art. 1.557 alin. (2) C. civ.] între suspendarea exe—

1Inspirat în mod direct din prev. art. 3.3 din P. UN1DROIT. 2 V. P. Huber, în Vogenauer/KIeinheisterkamp, UNIDROIT,

p. 408, care tratează imposibilitatea iniţială ca pe o cauză de neexecutare, şi nu ca pe o cauză de invaliditate [preluare a art. 3.3 alin. (1) din P. UNIDROIT: ptr. obs., v. P. Huber, în Vogenauer/KIeinheisterkamp, UNIDROIT, p. 408, nr. 3: C . Zamşa, în Baias/Chelaru/Constantinovici/Macovei, pp. 1294-1295].

256

lonuţ-Florin Popa

C a p it o lu l V I I : R is c u r ile c o n t r a c t u lu i

171

cutării propriilor obligaţii până la încetarea evenimentului fortuit [o expresie a excepţiei de neexecutare] şi invocarea rezoluţiunii contractului, dacă evenimentul generează o neexecutare suficient de importantă [e.g., amânarea executării închirierii din pricina reparaţiilor poate reprezenta pentru locatar o neexecutare esenţială]. c) Imposibilitate totală, imposibilitate parţială. Art. 1.557 C. civ. lasă aparent deoparte ipoteza unei neexecutări fortuite parţiale - imposibilitatea parţială - , dar definitive [e.g., bunul, obiect al prestaţiei, piere fortuit doar parţial], lăsând impresia că se referă doar la imposibilitatea totală care este şi absolută. Cu toate acestea, impo­ sibilitatea parţială are un regim asimilabil în totalitate celei temporare, în sensul că, dacă ea duce la o neexecutare suficient de importantă, poate genera rezoluţiunea; dacă nu, poate genera reducerea preţului. în ambele cazuri, răspunderea contractuală nu poate fi activată din pricina lipsei vinovăţiei (pentru întregul neexecutării, respectiv pentru partea imposibil de executat). în mod evident, pentru prestaţiile imposibil de executat nu este permis nici remediul executării silite în natură. d) Imposibilitate obiectivă şi subiectivă. Legiuitorul nu distinge nici între imposibilitatea obiectivă [e.g., cauzată de evenimente exterioare, cum ar fi incendiul, inundaţia], care reprezintă ipoteza tipică de imposibilitate fortuită, respectiv cea subiectivă', adică ipoteza în care neexecutarea este generată de neputinţa unui debitor anume de a-şi îndeplini propriile obligaţii, şi nu a oricărui debitor [e.g., debitorul nu este proprietarul bunului şi nu poate dobândi acest bun pentru a asigura transferul de proprietate promis]. în principiu, aceasta nu intră în sfera imposibilităţii fortuite, ci în cea a imposibilităţii iniţiale. Totuşi, alte cazuri de imposibilitate subiectivă, cele sur­ venite, pot fi incluse în categoria imposibilităţii fortuite, condiţia fiind legată de existenţa unui eveniment subsecvent care să cauzeze imposibilitatea de executare [ie.g., într-un contract de întreţinere, întreţinătorul este victima unui accident care îl aduce în imposibilitatea de a-şi executa prestaţia de întreţinere: o cântăreaţă de operă îşi pierde vocea ulterior încheierii contractului privind un spectacol]. e) Imposibilitatea de executare datorată debitorului, creditorului sau unei cauze exterioare. Legiuitorul nu face în mod explicit distincţie între imposibilitatea de executare datorată debitorului [e.g., .executarea în natură nu mai este posibilă pentru că debitorul a vândut bunul mobil cert unui cumpărător de bună-credinţă sau a distrus cu intenţie bunul promis], cea datorată creditorului [e.g., acesta a refuzat nejustificat să preia marfa gata să fie predată şi, din această pricină, ea a fost dete­ riorată] şi cea datorată unor cauze externe [e.g., forţei majore sau faptei unui terţ care întruneşte condiţiile forţei majore]. Cu toate acestea, regulile existente permit o soluţionare a ipotezelor după regulile generale ale remediilor: i. dacă imposibilitatea se datorează debitorului, nu mai este posibilă executarea silită în natură [art. 1.527 alin. (1) C. civ.], dar se va angaja răspunderea contractuală a debitorului în culpă; ii. dacă imposibilitatea se datorează creditorului, executarea silită nu va fi posibilă pentru partea din prestaţie devenită imposibil de prestat, iar creditorul va suporta prejudiciul cauzat din propria culpă, după regulile mora creditoris*2 [u. art. 1.517 şi art. 1.534 C. civ.]; iii. dacă imposibilitatea de executare nu se datorează niciuneia ' V. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 227, nr. 474. 2 V. supra, nr. 120 lit. B-d), mora creditoris.

lonuţ-Florin Popa

257

171-173

Titlul II: Contractul civil

dintre părţi, avem de a face cu o aplicare tipică a teoriei riscurilor şi devin aplicabile regulile art. 1.557 C. civ. f) Imposibilitate economică şi imposibilitate materială. în fine, legiuitorul nu distinge între imposibilitatea economică [f.e. generată de schimbarea substanţială a condiţiilor economice de la data încheierii contractului] şi cea factuală' [i.e. cea cauzată de survenirea unor evenimente care influenţează substanţa executării în mod material - e.g., pieirea în incendiu a bunului cert obiect al promisiunii de vânzare]® Este de reţinut că imposibilităţii economice i se vor aplica, în principiu, regulile impreviziunii, dacă sunt întrunite condiţiile acesteia1 2, în timp ce imposibilităţii materiale i se va aplica, de asemenea, în principiu, teoria riscurilor3. 172

Există oare un principiu unitar în materie de imposibilitate de executare? Răspunsul este pozitiv. Regula este aceea că, dacă avem de a face cu o imposibilitate de executare, nu mai este posibilă executarea silită în natură, dar sunt admisibile toate celelalte remedii. In plus, dacă imposibilitatea este şi fortuită, pe lângă faptul că nu mai este posibilă executarea silită în natură, nu este posibilă nici invocarea răspunderii^ contractuale, rămânând deschisă calea celorlalte remedii [adică rezoluţiunea, reducerea preţului, excepţia de neexecutare], în ultimul caz, se impune precizarea că^a în cazul imposibilităţii fortuite totale, legiuitorul nu mai trimite la rezoluţiune şi preferă să indice doar „desfiinţarea” contractului, ceea ce arată opţiunea legiuitorului pentru o formă de desfiinţare „automată" a contractului, distinctă de rezoluţiune. Mai departe, principiul expus mai sus cunoaşte nuanţări în funcţie de obiectul con­ tractului, şi anume dacă acesta vizează sau nu transferul dreptului de proprietate j asupra unui bun.

173

Reguli în contractele netranslative de proprietate. Regulile în materie de riscuri au un caracter dispozitiv4, astfel încât nimic nu se opune ca părţile să rezolve prin stipulaţii contractuale într-un alt mod problema repartiţiei riscurilor [e.g., ipoteza în care debitorul îşi asumă răspunderea şi pentru situaţii determinate de forţă majoră]. a) Imposibilitatea absolută şi totală. înainte de a sintetiza răspunsul la chesti­ unea riscurilor, se impune să subliniem care sunt, în concepţia Codului, efectele evenii s mentului fortuit. Imposibilitatea fortuită de executare (pe care o distingem de „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei"5 prin faptul că ea survine ulterior 1 W Specifică dr. german, care distinge între wirtschaflUche Unmdglichkeil ţi [aklische Unmoglichkeil, ptr. prima fiind disponibilă impreviziunea, ptr. cea de a doua, teoria riscurilor (u. Schlechtriem/Schmidt-Kessel, p. 227 urm., nr. 474 urm.; Zimmermann. The New Qerman Law of Obligations, op. cit., p. 43 urm.). 2 Supra, nr. 87. 5 în dr. german, toate cazurile de imposibilitate, indiferent de originea lor, sunt doar un impediment ptr. executarea silită în natură, însă nu şi ptr. celelalte remedii. în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, aceasta este accesibilă numai urmând principiul vinovăţiei [u. C. Cruneberg, în Patandt, p. 361 urm., corn. sub art. 275 BCB, nr. 3, 11] 4 V. A .C . Ilie, op. cil., p. 156 urm. 5 C I art. 1.227 C. civ., „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.”

258

lonuţ-Florin Popa

Capitolul VII: Riscurile contractului

173

încheierii contractului, şi nu este preexistentă) atrage încetarea de drept a contractului

[art. 1.557 alin. (1) C. civ.]. Dată fiind menţiunea desfiinţării „de plin drept” 1 a con­ tractului în cazul imposibilităţii fortuite totale şi definitive de executare, ni se pare limpede că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea o cauză de desfiinţare a contractului distinctă de rezoluţiune (sau, cel mult, am putea vorbi de o rezoluţiune de plin drept” , condiţionată de faptul că imposibilitatea generează o neexecutare esenţială, adică suficient de importantă1 23 ). Cea mai adecvată figură juridică pentru calificarea manierei de desfiinţare a contractului ni se pare că este în continuare caducitatea\ în spiritul vechii doctrine. Totodată, imposibilitatea (de orice fel) înlătură răspunderea contractuală a debitorului, ceea ce presupune că acesta nu va fi ţinut, potrivit art. 1.350 alin. (2) C. civ., să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare (în primul rând, pentru că nu se poate proba existenţa vinovăţiei debitorului, condiţie esenţială a răspunderii). înlăturarea acestei răspunderi înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea fi obligat la daune-interese. De asemenea, dată fiind natura evenimentului, creditorul nu va putea opta nici pentru executarea silită în natură, care este incompatibilă cu imposibilitatea [u. art. 1.527 alin. (1) C. civ.]. Cu toate acestea, în cazul imposibilităţii de executare, creditorul va putea invoca excepţia de neexecutare a contractului [art. 1.557 alin. (2) C. civ.]; b) Imposibilitatea relativă, imposibilitatea temporară şi imposibilitatea (absolută sau relativă) parţială. Cu totul altfel se prezintă situaţia la nivel legislativ dacă avem în vedere imposibilitatea temporară de executare a obligaţiilor. în acest caz, legiuitorul [prin textul de la art. 1.557 alin. (2) C. civ.] revine la mecanismul rezoluţiunii şi nu numai. Creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii pe toată durata evenimentului fortuit (excepţie de neexecutare asimilabilă celei prevăzute de art. 1.556 C. civ.) sau poate invoca rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 1.549 urm. C. civ., ceea ce presupune îndeplinirea condiţiei ca întârzierea executării datorată imposibilităţii să aibă caracterele unei neexecutări rezolutorii4, adică să fie suficient de importantă. Cu toate că textele citate nu se referă la imposibilitatea parţială de execu­ tare, grila art. 1.557 C. civ. se poate aplica şi acestei ipoteze. Dacă imposibilitatea generează o neexecutare parţială a contractului şi este absolută, desfiinţarea de drept a contractului se produce numai în limita imposibilităţii. Dacă ce rămâne de executat nu mai prezintă relevanţă prin prisma interesului creditorului, acesta poate invoca rezoluţiunea întregului contract. în sfârşit, dacă imposibilitatea este doar relativă (sau 1 In doctrină, se distinge uneori între „de drept” şi „de plin drept" atât în cazul nulităţii, cât şi în cazul rezoluţiunii (u. Carbonnier, p. 349. nr. 191). în cazul celei din urmă, nu este nevoie de nicio forma­ litate ptr. ca desfiinţarea contractului să se producă (nici măcar de o hotărâre judecătorească menită să constate aceasta). Credem că aceasta a fost şi opinia reţinută de legiuitorul român. De altfel, aceasta este în acord cu numeroasele soluţii legislative care prevăd desfiinţarea „automată" a contractului în ipoteza imposibilităţii totale şi definitive de executare, raţiunea fiind aceea că este natural ca şi creditorul să fie exonerat de obligaţiile sale dacă debitorul este liberat de ale sale (v., în acest sens. R. Zimmermann. The New Qerman Law o f Obligations. Historical and Comparative Perspectives, op. cit., p. 69). 1V. A.G. Ilie, op. cit., p. 62 urm. 3 în acest sens, u. Carbonnier, nr. 191, p. 349; P.A . Forriers, La caducité des obligations contractuelles par disparition d'un élément essentiel à leur formation, Bruylant, Bruxelles, 1998, p. 35 urm., nr. 30 urm.; mai recent, v. A .G . Ilie, op. cit., p. 32 urm. 4 V. supra, nr. 141.

lonuţ-Florin Popa

259

173-174

Titlul

II:

Contractul civil

temporară), afectând doar parţial executarea, trebuie din nou să apreciem neexecutarea prin prisma neexecutării rezolutorii şi să recunoaştem sau nu dreptul la rezoluţiune după cum aceasta este sau nu suficient de importantă. 174

Riscul în contractele translative de proprietate. Imposibilitatea de executare în cazul acestor contracte coincide cu situaţiile care afectează bunul ce face obiectul contractului1 [i.e. pieirea fortuită, dispariţia fortuită, defectarea fortuită ale acestuia]. Aceste evenimente ridică problema suportării riscului contractual: cine va suporta consecinţele neexecutării: debitorul obligaţiei neexecutate sau creditorul? ţţ în doctrina tradiţională a riscurilor, discuţia

purta asupra opţiunii

posibile între două reguli: res perii domino (regulă ce semnifica faptul că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului era suportat de proprietarul actual al acestui bun) şi regula res per/t debitori (care sem nifica suportarea riscului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat -

referirea la

obligaţia imposibil de executat era legată însă numai de predare, amprenta romană asupra acestui principiu1 2). V .C . civ. adoptase regula res perii domino, reţinând că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al obligaţiei trebuia suportat de către proprietarul actual3, cu unele notabile excepţii. A ceastă regulă, extrem de nesănătoasă din punct de vedere practic şi bazată, de fapt, pe caracterul profund abstract al transferului proprietăţii în concepţia franceză consensualistă, a fost astăzi abandonată integral.

Noile reguli sunt prevăzute de art. 1.274 C. civ. şi ele reţin ca principiu central varianta res perit debitori4. în noua reglementare, transferul riscurilor este separat de momentul transferului proprietăţii şi este legat de un moment care poate fi evaluat strict, cel al predării. Optica adoptată corespunde în totalitate celei prezente în regle­ mentările moderne în materie de riscuri contractuale5 şi nu este decât o completare a soluţiei rezolvării problematicii riscurilor pe terenul remediilor pentru neexecutare. Pentru o mai bună înţelegere, este necesară operarea unor observaţii succinte pe marginea art. 1.274 C. civ.: a) dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (e.g., dacă vânzătorul nu a predat bunul şi acesta a pierit fortuit înainte de predare, el va suporta riscurile şi va trebui să restituie cumpărătorului preţul con1V. A .C . Ilie, op. cit., p. 257 urm. 2 Deoarece în dreptul roman chestiunea transferului riscurilor şi al proprietăţii corespundeau, regula res perit domino a fost oarecum denaturată de apariţia şi recunoaşterea principiului consensualismului (ti. Zimmermann, p. 272 urm., p. 278 urm.). 3 Ptr. analiza vechilor reguli, v. Pop, Contractul, p. 768 urm., nr. 313 urm.; D. Chirică, op. cit., nr. 394 urm., 329 urm. * în acord cu majoritatea legislaţiilor moderne în materie, această reglementare semnifică o revenire la principiul roman în materie de riscuri în acte translative de proprietate {e.g., la vânzare, periculum est emptoris, în condiţiile în care traditio fusese efectuată). 5 Originea modernă se regăseşte în dr. anglo-saxon (art. 20.1, Sale of Goods Act). Idem, art. 66 CVIM (ptr. comentarii asupra funcţionării principiului, u. G. Hager, M. Schmidt-Kessel, com. sub art. 66-70 CISG, în P. Schlechtriem, I. Schwenzer, op.cit., p. 921 urm.); D. Chirică, op. cit., p. 332 urm., nr. 399 urm.;, dr. german - art. 446 BGB (u. F. Faust, în Bamberger/Roth, p. 1977 urm.); art. IV.A.-5:102 DCFR (u. Bar/Clive, DCFR, v. 2, p. 1372 urm.).

260

Ionuţ-Florin Popa

Capitolul VII: Riscurile contractului

174-175

tractual sau, dacă nu l-a primit, nu va mai putea să-l solicite). Efectuarea transferului de proprietate nu are nicio relevanţă în această privinţă, astfel cum prevede expres art. 1.274 alin. (1) C. civ. în acest sens, nu trebuie să aibă nicio relevanţă eventuala probă pe care debitorul ar face-o în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în mâinile creditorului; b) dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul se transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1.274 alin. (2) C. civ.]. Instituţia punerii în întârziere a creditorului este reglementată de art. 1.510 urm. C . civ. Ea presupune, în esenţă, o somare a creditorului să preia bunul sau să pri­ mească plata. Efectul central al acestei instituţii este transferul riscurilor în sarcina creditorului, astfel cum prevede în mod expres şi art. 1.511 alin. (1) C. civ. în plus (probabil pentru a preîntâmpina interpretările tributare vechii reglementări), art. 1.274 alin. (2) C. civ. prevede că, pentru funcţionarea regulii, nu are nicio relevanţă proba făcută de creditor în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare (şi, implicit, cea de preluare, spunem noi) ar fi fost executată la timp. Reguli formale şi probă. Soluţionarea problemei riscurilor pe terenul remediilor 175 trebuie corelată cu prevederile de natură formală ale art. 1.634 C. civ. Este vorba de reglementarea obligaţiei debitorului de a notifica creditorului suruenienţa evenimentului fortuit „într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare” , sub sancţiunea daunelor-interese [art. 1.634 alin. (5)]. O asemenea obligaţie de notificare credem că ţine de buna-credinţă contractuală şi de cooperarea care trebuie să existe între părţi' pe parcursul executării contractului, care, deşi reglementate de noul Cod, nu era sigur că vor fi considerate temei suficient pentru exigenţa unei asemenea notificări. în sfârşit, o utilă prevedere este legată de probaţiune. Cf. alin. (4) al art. 1.634 C. civ.: „Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului” , ceea ce, în realitate, presupune că debitorului îi revine sarcina probei, adică atât a evenimentului fortuit, respectiv a celui asimilat acestuia, cât şi a efectelor pe care acesta le are asupra abi­ lităţii sale de a executa.1

1 Idee apreciată şi în sistemele de drept care nu pretind o asemenea notificare şi considerată o formă de solidarism contractual specifică principiilor contractuale de tip nou (cu referire specială la P. U N IDRO IT Şi PDEC) - v ., în acest sens. Ph. Bonfils. în C. Prieto (coord.). Regards Croisés sur les Principes du Droit Européen du Contrat et sur le droit français, op. cit., p. 455. corn, sub art. 8.108 PDEC.

lonuţ-Florin Popa

261

176-177

Titlul III. Actul juridic unilateral de drept civil 176

Despre actul juridic unilateral, în general. în toate ramurile de drept, actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă unică producătoare de efecte juridice. Altfel spus, actul juridic unilateral este orice manifestare de voinţă prin care o . persoană, acţionând singură, determină efecte de drept, fie în sarcina sa, fie în profitul său1. în funcţie de ramura sistemului de drept în care îl regăsim, el are o importanţii diferită. O deosebită frecvenţă şi importanţă prezintă în acele ramuri de drept care reglementează raporturi juridice în care unul dintre subiecte este subordonat celuilalt, cum sunt dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul muncii etc. în ceea ce priveşte dreptul civil, care trebuie să reprezinte un drept de ultim resort acolo unde dispoziţiile legilor speciale se epuizează, noua reglementare [în principal, art. 1.324-1.327 C. clv.j oferă reperele unei teorii generale a actului juridic unilateral. în doctrină, actul juridic unilateral de drept civil era uneori definit ca fiind manifestarea de voinţă a unei singure persoane, cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile*2. în realitate, astfel cum vom vedea, esenţială pentru calificarea actului ca unilateral este unicitatea voinţei, şi nicidecum numărul subiecţilor3, deşi există acte unilaterale care nu pot fi emise decât de un singur subiect [e.g., testamentul, recunoaşterea paternităţii etc.].

177

R e t r o s p e c t iv a . V .C . civ. nu cuprindea niciun fel de prevederi exprese în m aterie de acte unilaterale. Era vorba doar de aplicaţii ale acestei noţiuni în diverse m aterii (mai cu seam ă în dreptul succesoral, dar nu num ai). Teoria actului juridic unilateral a divizat doctrina dreptului (atât în dreptul nostru, cât şi în cel francez), calitatea de izvor de obligaţii a actului juridic unilateral fiind serios dezbătută4. în dreptul nostru civil, marea parte a doctrinei considera că, în principiu, voinţa unilaterală nu are abilitatea de a crea efecte juridice în favoarea sau în sarcina em itentului şi cu atât mai puţin a altor persoane decât em itentul. Prin excepţie, voinţa unilaterală se considera că poate produce efecte juridice, în cazurile expres prevăzute de lege5. Lista excepţiilor era aproxim ativ

' V. Carbonnier, ed. 2000, p. 47, nr. 14. 2 V. L. Pop. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 133; Boroi/flnghelescu, pp. 105-106. 3 V. Wolf/Neuner, p. 321, nr. 5. 4 V. Terré/Simler/Lequette, ed. 2013, p. 67 urm., nr. 51 urm.: J.-L. Aubert, Engagement par volonté unilatérale, în Rép. civ. Dalloz, mars 1998 (dern. mise à jour; mars 2011), nr. 4 urm.; Flour/Aubert/Savaux. L'acte juridique, ed. 2012, p. 483 urm., nr. 489 urm. 3 V. Hamangiu/Rosetti-Bălănescu/Băicoianu. v. 1, ed. 1998. p. 79, nr. 135 (care recunosc posibilitatea voinţei unilaterale de a produce „anumite efecte juridice"); Stătescu/Bîrsan, rd. 1994. p. 96 urm. (care se rezumă să sublinieze că este dificil de construit o teorie generală a actului juridic unilateral); M.N. Costin, ■

262

lonuţ-Florin Popa

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

177

aceeaşi1 şl făcea referire, în principal, la: testam ent, legatul cup rin s într-un testam ent, revocarea testam entului, acceptarea şi renunţarea la o succesiu n e, confirm area

unui act

lovit de n ulitate

relativă, revocarea

unui contract

(m andat, so cietate, locaţiune, donaţie în tre soţi etc.), declararea rezoluţiunii întem eiată pe un pact com isoriu, declararea sim ulaţiei, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat, liberarea delegantului de datorie, ratificarea gestiunii de afaceri, actul ju ridic unilateral de înfiinţare de către un asociat u nic al unei societăţi com erciale cu răspundere lim itată*1 2, înfiinţarea unei fundaţii34 sau a unei aso ciaţii, sub scripţia publică pentru con stituirea unei societăţi pe acţiuni*1, renunţările la drepturi5, recunoaşterea paternităţii unui copil n ăscu t din afara căsătoriei etc. în privinţa creării de drepturi subiective prin propria voinţă fără existenţa acordului unei persoane care astfel să se oblige, exista u nanim itate de opinii în se n s negativ, ap re d in d u -se că nimeni nu poate deveni creditor ca urm are a propriei sale voinţe. în ceea ce priveşte posibilitatea creării de obligaţii în sarcina em itentului, întrebarea a cu n o scu t varii răspunsuri şi a lansat mai departe o serie de interogaţii legate de natura angajam entului unilateral. în toate cazu rile de mai su s, principiul reţinut de m ajoritatea autorilor era acela cf. căruia actul juridic unilateral nu putea produce efecte ju ridice decât dacă legea prevedea acest lucru. Principiul era urm at cu o oarecare coerenţă în doctrină şi jurisp ruden ţă, deşi unele soluţii răm âneau inexplicabile şi ilogice în raport cu acest raţionam ent. E.g.. adesea, aceiaşi autori care adm iteau că actul ju ridic nu poate fi izvor de obligaţii decât dacă e ste recu no scu t de lege, susţin eau că revocarea intem pestivă a ofertei adresate unei persoane absente putea genera obligaţia ofertantului de a repara eventualul prejudiciu cau zat d estinataru lui6. Deşi se argum enta acor­ darea acestor despăgubiri pe tem eiul răspunderii delictuale, răm ânea inexpli­ cabil de ce co n stitu ie faptă ilicită revocarea actului unilateral, dacă el oricum nu produce efecte ju ridice, pentru că legea nu prevede. în sfârşit, o altă discuţie care a frăm ântat, de asem enea, doctrina şi ju risp ruden ţă era legată de prom isiunea publică de reco m pensă7. Deşi im portanţa practică a acestei chestiu n i este m inim ă spre in existentă, astfel cum au arătat unii autori, im portanţa sa explicativă este m ajoră, deoarece pune în valoare m ecanism e esenţiale ale teoriei obligaţiilor8. în co n secin ţă, şi în această privinţă doctrina era divizată. . în ceea ce priveşte tipologia actelor unilaterale, în doctrină se operau adesea şi clasificări ale actelor ju ridice unilaterale: a) acte juridice unilaterale

Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii, în SUBB nr. 1/1988, p. 52; D. Cosm a, op. cit., p. 32 urm.; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit. (unde se arată că voinţa unilaterală nu are, în principiu, valoare de act juridic, putând produce efecte numai în cazurile expres prevăzute de legea civilă), p. 131; alţi autori însă au construit, chiar în contextul V .C . civ., o adevărată teorie generală a actelor juridice unilaterale. V. V asilescu, op. cit., p. 151 urm.; M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Hamangiu, Bucureşti, 2006. Pentru noţiunea actului juridic unilateral, cât şi pentru evoluţia concepţiei privitoare la acesta, v. S. Neculaescu, op. cit., pp. 536-539. 1 V. Popescu/Anca, p. 112 urm.; S. Brădeanu, Voinţa unilaterală ca izvor de obligaţii civile, în RRD nr. 5/1972, pp. 31-34; R. 5anilevici, op. cit., pp. 118-119; Stătescu/Bîrsan, p. 96 urm.; M .N. Costin, art. precit., p. 50 urm.; Starck/Roland/Boyer, Contrat, ed. 1993, p. 16. nr. 46; M. Avram. op. c i l . p. 197 urm. 2 V. B. Starck, op. cit., p. 28. 3 V. Carbonnier, p. 48. 4 V. M. Avram, op. cit., p. 279 urm. V. Carbonnier. p. 48. 6 V. Stătescu/Bîrsan. p. 46 urm., nr. 31. 7 V. M. Avram, op. cit., p. 268 urm. ‘ V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 210 urm., nr. 432.

lonuţ-Florin Popa

263

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

177

patrimoniale [e.g.: denunţarea unui contract, invocarea sim ulaţiei, acceptarea cesiunii de creanţă, legatul etc.j şi nepatrimoniale [e.g.: recunoaşterea pater­ nităţii copilului din afara căsătoriei, recunoaşterea maternităţii, testam entul fără dispoziţii patrimoniale etc.]’ ; b) acte unilaterale abdicative [prezente în toate cazurile de renunţare la un drept; e.g .: renunţarea la succesiune, renun­ ţarea la un drept real sau contractual, confirmarea nulităţii - care presupune renunţarea la dreptul de a invoca nulitatea2 etc.]: extinctiue [care duc la încetarea unui raport juridic; e.g., denunţarea unilaterală a unui m andat sau a unei locaţiuni fără termen], declarative [care confirmă, de regulă cu efecte retroactive, o situaţie juridică anterioară; e.g:. ratificarea gestiunii de afaceri, ratificarea actului încheiat cu depăşirea puterii de reprezentare]3, translatiue [singurul din această categorie era considerat legatul]; c) acte unilaterale

supuse com unicării [care, pentru a produce efecte juridice, trebuiau să fie com unicate; e.g.: declaraţia de rezoluţiune întemeiată pe un pact com isoriu. denunţarea unilaterală a unui contract, ridicarea opţiunii într-o promisiune unilaterală de vânzare, oferta de a contracta etc.] şi nesupuse comunicării [care, pentru a produce efecte juridice, nu trebuie sup use com unicării; e.g., legatul]. Spre deosebire de dreptul nostru, în doctrina germană, în urmă cu m ulţi ani, a apărut teoria angajamentului unilateral ca izvor de obligaţii civile, formulată în A ustria şi Germania. Astfel, s-a ajuns la concluzia că, dacă din două sau mai m ulte declaraţii unilaterale de voinţă se poate forma un contract, din care se naşte un raport obligaţional, atunci este posibil şi ca declaraţia de voinţă a unei singure persoane să constituie un izvor separat de obligaţii definitive şi irevocabile. Teoria şi-a găsit o anumită reflectare şi în textele unor coduri civile moderne. Dreptul german este cel mai reprezentativ pentru articularea acestei teorii generale, deoarece, pe lângă o reglementare specială

incidenţă actelor juridice

unilaterale -

einseitige Rechtsgeschäfte

[art. 111 BGB ref. la actele unilaterale ale minorului; art. 174 BGB ref. la actele unilaterale asum ate în contextul reprezentării]4, a oferit o primă reglementare a ofertei şi a acceptării ca acte juridice unilaterale [art. 145 urm. BGB] , precum şi a promisiunii publice de recompensă [art. 657-661 BGB ref. la Auslobung6 - texte care constituie şi baza actualelor texte din art. 1.328-1.329 C . civ. român]. în plus, în doctrina germană a fost subliniată im portanţa decisivă a clasificării actelor unilaterale în acte nesupuse comunicării şi supuse comunicării [iempfangsbedürftigen Willenserklănmg], accentuându-se atât relevanţa com u­ nicării actului unilateral, cât şi necesitatea preexistenţei unei facultăţi juridice prealabile pentru ca acesta să producă efecte juridice7. Este de reţinut că filonul acestei teorii generale a actului juridic unilateral este regăsibil în textele legale care au constituit sursă directă de inspiraţie pentru legiuitorul român. Actul unilateral este regăsibil şi în dr. it. [u„ în special, art. 1.334-1.335 C . civ. it.], care preia din doctrina germană noţiunea de acte juridice supuse com unicării , precum şi aplicabilitatea teoriei la ofertă şi la acceptare

' V. Flour/Aubert/Savaux. L'acte juridique, p. 484. nr. 490. 2 Ibidem, p. 485, nr. 490. 3 V. Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 17, nr. 46. * V. Woll/Neuner, p. 320. nr. 2. 5 V. J. Ellenberger, în Palandt, p. 167, nr. 2-4. 6 V. H. Sprau, în Palandt, p. 1142 urm. 7 V. Wolf/Neuner. p. 320, nr. 2. ‘ V. M. Deil'Utri, in Rescigno, v. 1, p. 2650 urm.

264

lonuţ-Florin Popa

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

1 77 -1 80

[u. art. 1.326 urm . C . civ. it.]. în (ine, influenţa doctrinei germ ane s-a răsfrânt parţial şi asupra dreptului elveţian, care a reglem entat oferta, acceptarea şi prom isiunea publică de recom pensă ca acte juridice unilaterale sup use co m u ­ nicării [u. art. 3 urm ., art. 8 C. elveţian al obligaţiilor].

Situaţia actuală a actului juridic unilateral. Actul juridic unilateral este 178 reglementat în Capitolul II, intitulat „Actul juridic unilateral", din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”) şi cuprinde două secţiuni, una dedi­ cată regulilor generale în materie de acte unilaterale (art. 1.324-1.326 C. civ.) şl cealaltă dedicată actului juridic unilateral ca Izvor de obligaţii (art. 1.327-1.329 C. civ.). Bineînţeles că în cuprinsul Codului se regăsesc numeroase alte reglementări care privesc acte unilaterale - izvoare de obligaţii [e.g., oferta şl acceptarea, art. 1.186-1.200 C. civ.], ipoteze de acte juridice unilaterale care beneficiază de o atenţie aparte din partea legiuitorului. Ţinând seama de discuţiile purtate în doctrină, dar şi de câteva modele recente de codificare în materie, noul C. civ. sintetizează o scurtă teorie generală a actului juridic. Vom prezenta această reglementare în măsura necesară înţelegerii actului juridic unilateral - izvor de obligaţii. Existenţa acestei reglementări are consecinţe majore cu privire la recalificarea şl reaşezarea actului juridic unilateral în peisajul juridic românesc. Noţiunea de act juridic unilateral. Cf. art. 1.324 C. civ., „Este unilateral actul 179 juridic care presupune manifestarea de voinţă a autorului său” . în esenţă, actul juridic unilateral este acea manifestare de voinţă care generează efecte juridice1, deşi nu a fost acceptat de o altă persoană. Uneori, este necesar ca emitentul unul asemenea act să fie o singură persoană [e.g.: testamentul, recunoaşterea de paternitate], alteori numărul emitenţilor fiind o cerinţă legală [e.g., la constituirea fundaţiilor şl asociaţiilor este necesară participarea mal multor persoane]. Putem deduce că numărul de per­ soane nu este întotdeauna de esenţa actului juridic unilateral: în schimb1 2, determi­ nantă este unicitatea voinţei3. Adesea, această unitate este dată de unicitatea rezul­ tatului urmărit de emitenţii care acţionează în virtutea unei voinţe juridice comune, fără a se situa pe poziţii de reciprocitate a obligaţiilor. Actul unilateral se deosebeşte de contractul unilateral. în primul rând, contractul unilateral este rezultatul întâlnirii a două voinţe juridice prin care se creează obligaţii în sarcina uneia dintre părţi şi în favoarea celeilalte - important fiind însă că un asemenea contract se bazează pe un acord. Dimpotrivă, în cazul actului unilateral nu există nlclun asemenea acord, fiind vorba de o manifestare de voinţă solitară. Clasificarea legală a actelor unilaterale. Urmând o clasificare extrem de răs- 180 pândită în doctrina anterioară, art. 1.326 C. civ. (u. supra, nr. 177, specifică dreptului 1V. Carbonnier, p. 47, nr. 14. 2 V. Wolf/Neuner, p. 321, nr. 5. 3 V. M. Avram, op. cil., p. 32 urm., nr. 35 urm.; P. Vasilescu, op. ci I., p. 155.

lonuţ-Florin Popa

265

180

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil ■V.

german) efectuează o clasificare implicită a actelor juridice unilaterale în acte supuse comunicării şi acte nesupuse comunicării'. Toate actele juridice care nu intră sub incidenţa acestui text legal se deduce că nu sunt supuse în mod necesar comunicării. Comunicarea care naşte distincţia între actele unilaterale este, de fapt, o condiţie de efectivitate a acestora şi ea presupune notificarea actului către destinatar - de asemenea, un act unilateral1 2.

A. Actele unilaterale supuse comunicării. Cf. art. 1.326 alin. (1) C. civ., „Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului” . Exigenţa comunicării este naturală pentru efectivitatea acestor acte juridice unilaterale, pentru că, în lipsa ei, emiterea actului nu are nicio valoare juridică reală [e.g., denunţarea unilaterală a unui contract cu executare succesivă pe durată nedeterminată nu produce niciun efect atât timp cât acesta nu a fost comunicat persoanei interesate]. Actele unilaterale supuse comunicării, fiind lipsite de eficacitate până la comunicarea lor, înseamnă că pot fi şi revocate unilateral până la comunicarea lor către destinatar [e.g., de aceea oferta de a contracta cu termen poate fi revocată unilateral, adică retractată, până la momentul ajungerii ofertei la destinatar]. Exem­ plele ar putea continua: declaraţia de rezoluţiune unilaterală a contractului produce efecte de la data la care se consideră comunicată celeilalte părţi; într-un pact de opţiune privind vânzarea, pentru ca ridicarea opţiunii să producă efecte juridice, aceasta trebuie comunicată promitentului-vânzător, putând fi liber revocată până se consideră comunicată. Cf. art. 1.326 alin. (2) C. civ., comunicarea se poate face prin orice mijloc adecvat, dacă prin lege nu se prevede altfel. în sfârşit, pentru a stabili momentul de la care un asemenea act unilateral produce efecte juridice, legiuitorul consacră teoria recepţiei. Astfel, cf. art. 1.326 alin. (3) C. civ.: „Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile” 3, de unde rezultă că legiuitorul instituie o prezumţie absolută de informare a destinatarului din momentul în care actul ajunge în sfera de control a acestuia4. B. Actele unilaterale nesupuse comunicării sunt toate acele acte prin care nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi în care natura actului nu presupune necesitatea comunicării sale. Exemplul cel mai evident este testamentul. Cu toate acestea, scopul producerii de efecte juridice determină ca, la un moment dat, cunoaşterea lui de către persoana interesată să fie esenţială [e.g., în cazul testa­ mentului redactat în secret şi rămas secret faţă de toate persoanele care puteau justifica un drept, nu va ajunge să producă efecte juridice]. -Cu toate acestea, testa-

1V., în dr. nostru, D. Cosma, op. cit., p. 133 urm. 2 V. Flour/flubert/Savaux, L ’acte juridique, p. 488, nr. 494. 3 idem în dr. ît., art. 1.335 C . civ. it. (v. M. Dell'Utri, în Rescigno, v. I. p. 2658 urm.). * V. M. Dell'Utri, în Rescigno. v. I. p. 2658 urm.

266

lonuţ-Florln Popa

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

180 - 181

mentul nu este supus comunicării, pentru că efectul său nu constă într-o constituire imediată a unor drepturi sau/şi obligaţii în favoarea beneficiarilor testamentului. Efica­ citatea sa este legată însă de acceptarea sa la un moment dat de către destinatar.

Regimul juridic al actelor unilaterale. Cf. art. 1.325 C. civ., „Dacă prin lege nu 181 se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod cores­ punzător actelor unilaterale". întrebarea esenţială care trebuie pusă în legătură cu regimul juridic aplicabil actelor unilaterale este dacă toate prevederile generale afe­ rente contractelor se vor aplica şi actelor juridice unilaterale. a) Condiţii de validitate (fond şi formă). în primul rând, este cert că legiuitorul a dorit să imprime şi actelor unilaterale exact aceleaşi condiţii de validitate ca şi contractelor'. De aceea, şi acestora li se aplică toate prevederile legale privitoare la condiţiile consimţământului [viciile de consimţământ fiind aplicabile, cu unele adaptări*2], capacităţii [în această privinţă esenţială fiind clasificarea actelor juridice în acte de conservare/administrare/dispoziţie3, clasificare căreia i se subordonează şi actele juridice unilaterale], obiectului şi cauzei contractului [despre care se susţine însă că nu implică decât cauza determinantă a actului juridic4], precum şi ale formei contractului, atunci când este cazul (art. 1.179 C. civ.). în ceea ce priveşte condiţiile de formă, este de observat că. adesea, acestea sunt imperativ prescrise de legiuitor [e.g., forma autentică a renunţării la drepturile reale imobiliare, a renunţării la succesiune sau a acceptării exprese a acesteia] sau legiuitorul prevede că ele trebuie să urmeze reguli simetrice actului pentru formarea căruia au fost emise [e.g., oferta şi acceptarea trebuie făcute în forma cerută pentru valabilitatea contractului ce poate rezulta din întâlnirea lor]. Cu toate acestea, în privinţa formei lor, principiul de bază rămâne cel al consensualismului. Aplicabilitatea regulilor generale este subliniată de detalierea regulilor legate de consimţământ odată cu reglementarea ofertei şi a acceptării - cazuri tipice de acte juridice unilaterale (art. 1.187 urm. C. civ.), cu precizarea că. în anumite privinţe, pre­ vederile sunt ele însele derogatorii de la regimul juridic general al actelor unilaterale5. O continuare a acestei observaţii este aceea că actelor unilaterale li se aplică şi regimul juridic al nulităţilor (art. 1.246 urm. C. civ.)6. Excepţiile de la regula aplicării condiţiilor de validitate ale contractului sunt situaţiile în care legea prevede inaplicabilitatea regulilor şi la actele juridice unilaterale. Acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată ' După modelul prezent anterior în doctrină. V. M. Avram. op. cit., p. 44 urm.; Carbonnier. p 47 nr. 14.

2 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique. p. 487, nr. 492. 1 V. Boroi/Anghelescu, p. 83 urm. 4 V. Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 492. E.g., posibilitatea revocării ofertei fără termen adresate unui destinatar absent înaintea expirării termenului considerat rezonabil ptr. ca o acceptare să se producă [art. 1.193 alin. (3) C. civ.) are un caracter excepţional faţă de cea a promisiunii unilaterale fără termen, despre care legiuitorul prevede că se consideră făcută ptr. o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată [art. 1.327 alin. (3) C. civ.]. dar care îl leagă unilateral pe autor [art. 1.327 alin. (1) C. civ.]. In cadrul cărora se includ, de altfel, o seamă de prevederi speciale legate de acte juridice unilaterale incidente nulităţilor. Avem în vedere, în principal, prevederile legate de confirmarea contractului (art. 1.262-1.265 C . civ.), care trebuie considerate aplicabile şi confirmării unui act unilateral lovit de nulitate relativă. lonuţ-Florin Popa

267

" j a n-

(‘ 1 81 -182

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

în mod expres. Cu toate acestea, toate situaţiile în care aplicarea normelor de la contract este incompatibilă cu natura actelor juridice unilaterale trebuie asimilate ipotezei în care legea ar prevedea expres acest lucru [e.g., dacă avem în vedere dispo­ ziţiile legale referitoare la leziune - art. 1.221-1.224 C. civ. trebuie să observăm că acest aşa-zis viciu al consimţământului se bazează pe o disproporţie între prestaţiile reciproce ale părţilor - art. 1.221 alin. (1) C. civ. - şi că, astfel, domeniul de operare a acestui viciu este cel al contractelor sinalagmatice]^ b) Efectele actelor juridice unilaterale. în al doilea rând, în continuarea interogaţiei referitoare la transpunerea regimului contractelor, se pune întrebarea dacă principiile aplicabile acestora li se aplică şi actelor unilaterale? Desigur că anumite reguli de interpretare pot fi considerate pe deplin compatibile cu natura actului unilateral [e.g., regulile privind interpretarea contractelor sunt parţial compatibile cu interpretarea actului unilateral, dacă ele duc la naşterea unui raport obligaţional între emitent şi destinatarul actului - u. art. 1.266-1.269 C. civ.]. Marea dificultate se iveşte însă cu privire la forţa obligatorie (art. 1.270 C. civ.). Şi, în această privinţă, răspunsul trebuie să fie parţial afirmativ, în sensul că, de la un anumit moment, şi actele unila­ terale trebuie considerate irevocabile. E.g., în cazul ofertei cu termen, forţa obligatorie operează din momentul comunicării acesteia către destinatar şi până la expirarea termenului. De asemenea, de regulă, în cazul tuturor actelor unilaterale supuse comu­ nicării. din momentul comunicării lor, acestea nu mai pot fi revocate (u. declaraţia unilaterală de rezoluţiune). Prin excepţie, dacă legea permite acest lucru explicit sau implicit, ele pot fi revocate [e.g., revocarea ofertei publice de recompensă este posibilă în aceleaşi condiţii în care a fost făcută cunoscută publicului]. Din aceste câteva exemple se deduce că principiul forţei obligatorii a actului juridic unilateral (a cărui esenţă constă tocmai în nerevocarea sa potestativă) este suspendat până la un anumit moment - cel al comunicării sale. Dimpotrivă, dacă legea nu prevede altfel, aplica­ bilitatea principiului este incompatibilă cu actele unilaterale nesupuse comunicării şi care sunt revocabile (u. testamentul). în ceea ce priveşte principiul relativităţii efectelor contractului (art. 1.280 C. civ.) şi transpunerea sa la actul juridic unilateral, ea presupune o distincţie prealabilă întreterţi: terţul destinatar al actului unilateral şi ceilalţi terţi. Adesea, în cazul actelor-: unilaterale supuse comunicării, efectele acestora faţă de terţul beneficiar nu se produc decât după momentul acceptării beneficiului actului unilateral de către acesta. Apli­ cabilitatea principiului până în acel moment este absolută. în ceea ce priveşte efectele faţă de ceilalţi terţi, aplicabilitatea principiului este, de regulă, absolută. Dacă ne referim la principiul opozabilităţii faţă de terţi (art. 1.281 C. civ.), observăm că şi acesta poate fi transpus în materia actelor unilaterale: comunicarea acestora în vederea producerii efectelor, juridice este, în acelaşi timp, o condiţie de opozabilitate a actului unilateral. De asemenea, în vederea realizării opozabilităţii lor, anumite acte unila­ terale trebuie să îndeplinească condiţii suplimentare de opozabilitate [e.g.: renunţarea la un drept real trebuie înscrisă în cartea funciară; pentru a fi făcută opozabilă terţilor, declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie şi înscrisă în cartea funciară]. 182

Angajamentul unilateral (promisiunea unilaterală). Adevărata discuţie în materie de acte juridice unilaterale este provocată de valabilitatea angajamentelor 268

lonuţ-Florin Popa

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

182

unilaterale. Acestea reprezintă o varietate de acte unilaterale care dau naştere prin ele însele unul raport juridic obligaţional, aşadar, care leagă două persoane ca urmare a declaraţiei de voinţă a unei singure persoane - emitentul actului1. Deşi discuţia admi­ sibilităţii a pornit de la trei tipuri de angajamente unilaterale - emiterea titlurilor la purtător (care include angajamentul unilateral al emitentului titlului de a plăti necon­ diţionat deţinătorului acestuia), oferta de a contracta cu termen sau adresată unei persoane neprezente (care include angajamentul unilateral al emitentului de a nu revoca oferta într-un anumit termen sau într-un termen rezonabil), respectiv promi­ siunea publică de recompensă (care include angajamentul emitentului de a plăti celui care întruneşte condiţiile cuprinse în promisiunea unilaterală)*2 aceasta s-a extins până la susţinerea de către unii autori a rolului prevalent al angajamentului unilateral în cadrul izvoarelor obligaţiilor3 sau până la negarea completă a rolului acestuia ca sursă de obligaţii4. în cele din urmă, s-a ajuns, astfel cum subliniază un autor5, la un „armistiţiu” , doctrina şi jurisprudenţa anterioare codului actual admiţând caracterul de sursă de obligaţii a angajamentului unilateral. în doctrină6 s-au subliniat însă anumite trăsături ale acestei admisibilităţi a angajamentului unilateral ca sursă de obligaţii: a) în primul rând, s-a subliniat că angajamentul unilateral are un caracter subsidiar (în sensul că el trebuie considerat sursă de obligaţii numai dacă celelalte tehnici juridice prioritare - contractul şl teoria faptelor juridice - nu sunt apte prin ele însele să explice naşterea obligaţiilor); b) în al doilea rând, s-a subliniat caracterul necesarmente utilitar pe care actul unilateral trebuie să îl aibă pentru a putea avea natura unui angajament unilateral creator de obligaţii (ceea ce presupune ca necesi­ tatea existentei sale să fie apreciată prin raportare la consideraţii de utilitate socială şi interes social7); c) în al treilea rând, angajamentul unilateral trebuie să fie suficient de precis (nu orice act juridic unilateral poate avea valoarea unui angajament unilateral [e.g., un simplu anunţ la mica publicitate privind vânzarea unui bun nu constituie un angajament ferm de menţinere a ofertei şi nici de vânzare a bunului8]. Codul civil cuprinde o reglementare cu valoare principială a angajamentelor unilaterale care nu le răpeşte acestora cele două caracteristici esenţiale subliniate mai sus. Art. 1.327 C. clv. a reglementat o varietate de act juridic unilateral ale cărui valabilitate şl efectivitate erau adesea puse în discuţie în doctrina anterioară intrării în vigoare a Codului, înlăturând echivocul cu privire la valabilitatea unui asemenea act. în esenţă, promisiunea unilaterală reprezintă un act unilateral cu valoare de angajament unilateral9 prin care autorul său se obligă faţă de un terţ să execute o anumită

' V. J.-L. Aubert, art. precit., nr. 10. 2 V. M. Avram. op. cil., p. 254 urm., nr. 290 urm. V ., e.g., V . W orm s, De la volonté unilatérale envisagée comme source d'obligations, thèse, Paris, 1891, epudJ.-L. Aubert, arl. precit., nr. 15. 4 V. autorii citaţi de J.-L Aubert, art. precit., nr. 16 urm. 5 V. Vasilescu, p. 153. V., în special, Flour/Aubert/Savaux, L'acte juridique, p. 495, nr. 502. Ibidem, nr. 495; J.-L. Aubert, art. precit., nr. 30. Ptr. reţinerea acestei condiţii, v. Starck/Roland/Boyer, Conlral. p. 17 urm., nr. 48. Credem că este regretabilă terminologia utilizată de legiuitor — varianta potrivită ar fi fost aceea de «angajament unilateral", în acord cu întreaga doctrină anterioară intrării în vigoare a Codului. Actuala denumire este de natură să producă serioase confuzii la nivel terminologic - mai ales cu varianta

lonuj-Florin Popa

269

1 8 2 -1 8 4

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

prestaţie, independent de acceptarea actului din partea acestuia [art. 1.327 alin. (i) C. civ.j. Un asemenea act este pe deplin valabil. Dacă terţul acceptă beneficiul actului unilateral, poate pretinde executarea de la autorul actului, în condiţiile generate de principiul forţei obligatorii a contractului, sau poate cere despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei asumate prin respectivul angajament unilateral (fără ca prin acceptare să se fi format în mod necesar un contract!). E.g., în cazul actului unilateral prin care autorul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se obligă să plătească victimei o sumă de bani, această obligaţie a sa are valoarea unui angajament unilateral obligatoriu pentru emitent. Odată ce acceptă despăgubirile oferite de autor, victima poate solicita exe­ cutarea angajamentului unilateral. Dacă o ofertă cu termen este revocată înainte de împlinirea termenului, destinatarul poate să emită acceptarea acesteia în termen şi astfel contractul să fie încheiat. Promisiunea unilaterală (angajamentul unilateral) trebuie distinsă de contractul care include o promisiune unilaterală. Cazul tipic este cel al contractului prin care se promite unilateral înstrăinarea unui bun (o varietate a sa fiind aşa-numitul „pact de opţiune"), fără ca în contrapartidă să se promită o contraprestaţie pentru primirea acelui bun. în acest caz avem de a face cu un contract unilateral care presupune un acord de voinţe, fiind, aşadar, de formaţie bilaterală, pe când în cazul angajamentului unilateral avem de a face cu o singură voinţă juridică, deocamdată neîntâlnită cu acceptarea din partea destinatarului. 183

Efectele angajamentului unilateral. în ipoteza în care terţul refuză dreptul născut din angajamentul unilateral, angajamentul unilateral este lipsit de orice efecte juridice [art. 1.327 alin. (2) C. civ.j. Cu alte cuvinte, este caduc. Dacă angajamentul stipulează un termen, atunci el trebuie în mod obligatoriu menţinut pe toată durata acestui termen. Eventuala revocare a sa nu produce nicio consecinţă până la expirarea termenului. Cu toate acestea, până la comunicarea sa, şi angajamentul unilateral poate fi retractat (modelul tipic pentru acest mod de funcţionare este cel al ofertei de a contracta, deja analizat sub aceste aspecte, în cadrul formării contractului1). în sfârşit, în cazul în care angajamentul unilateral nu prevede un termen, atunci el trebuie totuşi menţinut „pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată” [art. 1.327 alin. (3) C. civ.j. Modelul funcţional al unui asemenea act unilateral este cel al ofertei adresate unei persoane absente şi fără termen de acceptare*2.

184

Promisiunea publică de recompensă. Deşi aplicabilitatea practică a acestei figuri juridice se pare că este redusă (lipsa aproape totală a jurisprudenţei o atestă)3, ea a preocupat constant autorii de specialitate4, probabif datorită faptului că este un promisiunii unilaterale de a contracta, în condiţiile în care aceasta are o natură contractuală, cu care nu trebuie să fie confundată. ' V. supra, nr. 55. 2 V. supra, nr. 54 lit. b). ii. 3 V. Malaurie/Aynes/Stoffel-Munck, p. 210 urm., nr. 432; Terre/Simler/Lequette, p. 69 urm., nr. 53. 4 V. M. Avram, op. cit., p. 268 urm., nr. 305 urm.; Stătescu/Bîrsan. p. 97, nr. 87.

270

lonuţ-Florin Popa

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

184

caz-model de act juridic unilateral şi pune în valoare regulile fundamentale ale obligaţiilor, dar şi pentru că prezintă un particularism generat de caracterul său public şi care face discutabilă individualizarea destinatarului/destinatarilor*1. Şi legiuitorul român s-a lăsat antrenat în această discuţie, pe care a dorit să o soluţioneze printr-o regle­ mentare neaşteptat de amplă a promisiunii publice de recompensă (art. 1.328-1.329 C. civ., care preiau, în mare parte, textele echivalente originare din dr. german referitoare la Auslobung - art. 657-660 BGB2). Promisiunea publică de recompensă constă în oferta adresată de către emitent publicului3 ca, în schimbul unei prestaţii determinate, să plătească o recompensă [e.g., oferta de recompensă pentru găsirea unui animal pierdut, a unui obiect pierdut etc.]. O asemenea ofertă publică este obligatorie pentru emitent. Mai mult, legiuitorul prevede că ea este obligatorie şi dacă terţul a executat prestaţia fără a fi cunoscut existenţa ofertei publice [e.g., cel care a găsit obiectul îl înapoiază emitentului ofertei publice, fără a şti că există un anunţ public prin care se acordă o recompensă găsito­ rului care restituie bunul4]. Regulile sunt prevăzute expres de art. 1.328 alin. (1) C. civ. Ce se întâmplă dacă mai multe persoane execută prestaţia inclusă în oferta publică de recompensă? în principiu, toate aceste persoane trebuie să fie remunerate5. Această plată trebuie făcută proporţional cu contribuţia fiecăreia la executarea prestaţiei şi, dacă o asemenea contribuţie nu se poate determina, plata se împarte în mod egal între ele [art. 1.328 alin. (2) C. civ.]. în fine, dacă criteriul de departajare între terţele persoane nu este prevăzut şi acestea execută separat fiecare câte o prestaţie identică celei prevăzute în oferta publică, „recompensa se aplică aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul” [art. 1.328 alin. (3) C. civ.]. Poate fi revocată oferta publică de recompensă? De această dată, este prevăzută o excepţie de la forţa obligatorie a actului unilateral supus comunicării. Această ofertă poate fi revocată oricând. în aceeaşi formă în care a fost făcută, adică în aceeaşi manieră publică - deci trebuie publicată [art. 1.329 alin. (1) C. civ.]. Prin excepţie, oferta de recompensă nu mai poate fi revocată faţă de cel care, înaintea publicării revocării ofertei, a executat prestaţia [art. 1.329 alin. (2) C. civ.]. Faţă de toate celelalte persoane însă, efectul revocator se produce şi executarea nu va mai da dreptul la recompensă. în cazul în care revocarea este făcută în manieră abuzivă [legiuitorul o numeşte „fără justă cauză” 6] şi terţii au avansat cheltuieli în vederea executării ' V. M. Avram, op. cit., p. 272 urm., nr. 308 (şi ptr. jurisprudenţa citată în context). 2 V. J. Sprau, în Palandt, p. 1142 urm. 1 Adresarea ei publicului presupune mijloace adecvate, ca publicarea ofertei într-un ziar, la mica publicitate, emiterea unui anunţ radio sau T V , emiterea unei oferte electronice etc. în principiu, este vorba de orice mijloace care asigură o cunoaştere generalizată a ofertei, adică un caracter public al acesteia. Are valoarea unei gestiuni de afaceri: terţul acţionează asemeni unui gerant al interesului ofertantului (u. Terre/Simler/Lequette, p. 70, nr. 53). în condiţiile existenţei unei reglementări specifice, ptr. explicarea efectelor ofertei publice de recompensă nu mai este necesară utilizarea teoriei faptelor juridice. Dacă nu cumva oferta însăşi cuprinde criterii de departajare, legate, e.g.. de întâietatea executării prestaţiei de către un terţ (e.g., prima persoană care execută prestaţia va fi recompensată). Totuşi, este vorba de o revocare abuzivă, singura care poate îndreptăţi la despăgubiri pe temeiul răspunderii delictuale.

lonuţ-Florin Popa

271

îi

184

Titlul III: Actul juridic unilateral de drept civil

prestaţiei, aceştia au dreptul la o „despăgubire echitabilă” , care nu va putea depăşi recompensa promisă [e.g., promisiunea publică de premiere a unei lucrări: dacă anumiţi terţi au avansat cheltuieli proprii în vederea efectuării acelei lucrări, ei vor fi, în mod rezonabil, îndreptăţiţi la o despăgubire echitabilă în cazul revocării intempestive a ofertei de premiere]. Prin excepţie, dacă autorul ofertei dovedeşte că oricum rezultatul prestaţiei incluse în oferta de recompensă nu putea fi atins, el va fi scutit de plata despăgubirilor [toate regulile de mai sus sunt sintetizate de art. 1.329 alin. (3) C. civ.]. în sfârşit, prin excepţie de la regimul general al prescripţiei, legiuitorul mai adaugă faptul că „dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării" [art. 1.329 alin. (4) C. civ.].

272

lonuţ-Florin Popa

1 8 5 -1 8 6

Titlul IV. Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

Capitolul I. Gestiunea de afaceri §1. Definiţie. Reglementare. Fundament Definiţie. Din analiza texului art. 1.330 C. civ., care reglementează condiţiile 185 gestiunii de afaceri, rezultă că ea poate fi definită ca fiind un fapt juridic licit şi voluntar care constă în aceea că o persoană, numită gerant, din proprie iniţiativă şi fără să fie obligată, încheie acte juridice sau săvârşeşte fapte materiate licite, care sunt necesare sau, după caz, utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat'. Cu alte cuvinte, gestiunea de afaceri se obiectivează în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu gratuit, necesar sau cel puţin util, săvârşit pentru salvgardarea ori realizarea interesului sau intereselor unei persoane. Autorul aceste intervenţii se numeşte gerant (inegotiorum gestor), iar beneficiarul se numeşte gerat. Reglementare. Fundament. Gestiunea de afaceri este reglementată expres şi 186 cuprinzător în textele art. 1.330-1.340 C. civ., în categoria faptelor juridice licite izvoare de obligaţii1 2. Efectul acestui fapt juridic licit şi voluntar este naşterea unui raport de obligaţii civile între gerant şi gerat, care este asemănător efectului pe care îl produce contractul de mandat între mandatar şi mandant. Faptul de a face un serviciu licit şi voluntar, necesar sau util, în folosul altei persoane îşi găseşte explicaţia în altruismul, civismul şi intenţia de întrajutorare care trebuie să caracterizeze conduita oamenilor în societate. De aceea, fundamentul teoretico-filosofic al obligaţiilor ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză este principiul echităţii sau ideea de echitate, fiind o obiectivare a moralei bunătăţii sau carităţii.

1 Ptr. definiţii asemănătoare, v. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 148; I.F. Popa, Faptele juridice licite, în Pop/Popa/Vidu, p. 347. 2 Gestiunea de afaceri a fost reglementată expres şi în V .C . civ. (art. 987-997), ca făcând parte din categoria cvasicontractelor - izvoare de obligaţii. V. L. Pop, op. cit., pp. 148-154; C . Bîrsan, Faptul ju ridic licit, în Stătescu/Bîrsan, ed. 2008, pp. 105-111. Ptr. analiza cuprinzătoare a acestui fapt juridic licit, începând cu dr. roman şi până astăzi, având în vedere şi reglementările în materie ale noului Cod civil, u. S. Neculaescu, Qestiunea de afaceri intr-o nouă configuraţie juridică în cuprinsul actualului Cod civil, în Dreptul nr. 1/2014, pp. 34-56.

Livlu Pop

273

187 -1 8 8 .2

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile -fu

§2. Condiţiile gestiunii de afaceri 187

Enunţarea problemei. Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care pot fi deduse din analiza textului art. 1.330 C. civ. Cunoaşterea acestor condiţii este absolut necesară pentru a înţelege mecanismul gestiunii de afaceri, ca izvor de obligaţii civile'. De asemenea, mai trebuie observat că ele pot fi condiţii obiective, care privesc obiectul gestiunii si caracteristicile actelor de gestiune, şi subiective, cu referire la atitudinea persoanelor care devin obligate juridic prin efectul acestui fapt juridic1 23 .

188

Să existe o gerare oportună a intereselor altuia. Gerantul trebuie să încheie acte juridice sau să săvârşească fapte materiale necesare sau utile în interesul geratului. Aşadar, gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat, deoarece mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama mandantului\ si

Actele juridice de gestiune. Ele pot fi diverse: plata unei datorii care antrenează

188.1

mi

penalităţi (plata de taxe şi impozite), plasarea în depozit a unor bunuri ale geratului înscrierea unei ipoteci valabile constituită în favoarea geratului, contracte de asigurare obligatorie a unor bunuri ale geratului etc. în mod tradiţional, se afirmă că actele^ juridice de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi sfera actelor de conservare şi â actelor de administrare4. Gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziţie pe seama geratului, cum sunt: achiziţionarea unui bun important, acceptarea unei donaţii, vânzarea unui bun neperisabil aparţinând geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun, introducerea unei acţiuni în justiţie etc.; în schimb, este admisă. încheierea unor acte de dispoziţie care sunt urgente sau prezintă un interes evident şi ■ actual pentru gerat5; astfel, se afirmă că gerantul poate încheia unele acte de dis­ poziţie care sunt asimilate actelor de conservare sau de administrare, cum este vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii sau alterării6. în orice caz, este inadmisibilă încheierea de către gerant de acte juridice în care o persoană nu poate fi reprezentată, indiferent că sunt acte de conservare, de administrare sau de dispoziţie7. ■

' ’T

Actele materiale de gestiune. Fac parte din această categorie: descărcarea unor

188.2

mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea de către un instalator a unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală acordată victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui animal etc. 1V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu. p. 249. 2 V. Vasilescu. Obligaţiile, pp. 205-208. 3 V. L. Pop. op. cit., p. 148. 4 Ptr. amănunte, v. C . Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Socec 6 Co. S.A., Bucureşti, 1930, v. III, pp. 501-506; S. Neculaescu, op. cit., pp. 44-46. 5 V. Al. Bénabent. Droit civil. Les obligations, Montchrestien, Paris. 2001, p. 295. 6 V. L. Pop, op. cit., p. 149.

1 Ibidem.

274

Liviu Pop

i

Capitolul I: Gestiunea de afaceri

1 8 8 .3 -1 9 0

Actele de gestiune trebuie să fie licite şi facultative1. Un act ilicit prin care 188.3 este procurat un câştig sau s-a realizat o economie altuia nu poate constitui baza unei gestiuni de afaceri. De asemenea, nu există gestiune de afaceri atunci când o persoană acţionează în interesul altuia îndeplinind o obligaţie imperativ prevăzută de lege sau rezultând dintr-un contract încheiat cu cealaltă parte1 2. în acest sens, art. 1.330 alin. (1) C. civ. prevede expres că există gestiune de afaceri atunci când, „fără să fie obligată, o persoană (...) gestionează în mod voluntar (...) afacerile altei persoane ( . . . ) ” . Astfel, părintele sau tutorele unui minor, tutorele unui interzis jude­ cătoresc, curatorul special, curatorul sau mandatarul unei persoane, administratorul judiciar încheie acte juridice ca reprezentanţi ai acestora şi nicidecum în calitate de gestori de afaceri; ei pot fi consideraţi gestori de afaceri doar pentru actele utile încheiate peste limitele puterii de reprezentare care le-a fost conferită de lege, contract sau de o instanţă de judecată competentă3*. u Intervenţia gerantului trebuie să Fie oportună'*. Această condiţie este 189 prevăzută expres de art. 1.330 alin. (1) C. civ. De asemenea, art. 1.339 C. civ. prevede că gestiunea este inoportună atunci când actele şi cheltuielile făcute de gerant pe perioada gestiunii nu au fost necesare sau utile. în alţi termeni, într-o formulare consacrată în doctrină şi jurisprudenţă, intervenţia gerantului trebuie să fie utilă, adică actele juridice încheiate şi faptele materiale săvârşite să fi fost necesare sau utile, altfel spus, acestea să fi avut ca urmare evitarea unei pierderi patrimoniale ori un anumit bun sau patrimoniul geratului să fi înregistrat un spor de valoare. Oportunitatea sau utilitatea gestiunii este o chestiune de fapt lăsată de lege la aprecierea instanţei de judecată5; în acest sens, caracterul necesar sau, după caz, util se va decela prin raportarea fiecărui act juridic sau material la momentul încheierii sau săvârşirii sale. Precizarea este importantă deoarece, spre exemplu, pieirea ulterioară a bunului din cauză de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului care a făcut acte de conservare ori de punere în valoare a acelui bun6. Din acest punct de vedere, gestiunea de afaceri se deosebeşte de îmbogăţirea fără justă cauză. în orice caz, de regulă, oportunitatea sau utilitatea gestiunii se deduce din urgenţa acesteia7. Intervenţia gerantului trebuie să fie, de regulă, spontană8. în alţi termeni, în 190 principiu, actele de gestiune trebuie să fie săvârşite din propria iniţiativă a gerantului şi fără ştirea geratului. Aşadar, intervenţia este spontană9. Dacă geratul ar cunoaşte iminenta intervenţie a gerantului, fără să se opună, se poate interpreta că a fost de 1V. Al. Bénabent, op. cit., pp. 295-296. ! V. Terré/5imler/Lequette, ed. 2005, pp. 1000-1001. 3 Ibidem, p. 1000. 1 Despre noţiunea de oportunitate a gestiunii de afaceri, v. Al. Bénabent, op. cit., pp. 296-297; Starck/Roland/Boyer, Contrat, pp, 726-728; S. Neculaescu, op. cit., pp. 46-49. 5 V. L. Pop, op. cit., p. 149. 6 V. C . Bîrsan, op. cit., p. 107. ’ V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 349. ' V. Al. Bénabent, op. cit., pp. 298-299. 9 V. L. Pop. op. cit., p. 149.

Liviu Pop

275

190-191

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

acord cu încheierea actului şi deci nu mai poate fi vorba de o gestiune de afaceri, ci de • un contract de mandat1. Aceasta era soluţia sub imperiul vechiului Cod civil $ Art. 1.330 alin. (1) partea finală din noul Cod civil prevede că ne găsim în prezenta gestiunii de afaceri şi în ipoteza în care actele de gestiune sunt făcute chiar cu ştirea geratului, dacă acesta nu a fost în măsură să desemneze un mandatar ori s ă J ^ ^ || îngrijească în alt fel de afacerile sale1 2. In această ordine de idei, este evident că nu trebuie ignorată voinţa geratului. El poate să se opună acelor acte juridice sau materiale. Opoziţia face ca gestiunea de afaceri să fie considerată nelegitimă şi ilegală şi atrage răspunderea civilă a c e lu ijO f în cauză „pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă" [art. 1.338 alin. (2) C. civ.]3. 191

M M ' Actele juridice şi actele materiale să Fi fost făcute cu intenţia de a gera interesele altuia. Această condiţie rezultă implicit din analiza textului art. 1.330 alin. (2) C. civ. Astfel, în toate situaţiile în care o persoană acţionează fără intenţia de a gestiona afacerile sau interesele altuia, nu putem fi în prezenţa gestiunii de afaceri. ' Prin această reglementare legiuitorul a tranşat discuţia legată de aşa-numitele „gestiuni anormale" care au fost admise de jurisprudenţa mai veche4. în acest context, trebuie subliniat că nu este obligatoriu şi necesar ca gerantul să fi cunoscut persoana ale cărei afaceri le gestionează voluntar şi nici ca geratul să fie o persoană determinată, Faţă de cele arătate, este de reţinut că art. 1.330 alin. (2) şi (3) C. civ. prevede expres două situaţii în care nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri5: a) în cazul în care o persoană lucrează, fără să ştie, în interesul altei persoane [art. 1.330 alin. (2) C. civ.]. E.g., dacă face acte juridice sau materiale în credinţa greşită că lucrează pentru el, dar în realitate o face pentru altul, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri. Aşa, de exemplu, dacă o persoană face cheltuieli pentru ffî repararea unui bun, pe care din eroare îl consideră al lui, nu acţionează în calitate de gestor de afaceri. Cu toate acestea, are dreptul de a cere obligarea proprietarului acelui bun să-i restituie cheltuielile avansate pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză [art. 1.330 alin. (2) partea finală C. civ.]; b) atunci când cel care intervine în interesul sau afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a-o gratifica [art. 1.330 alin. (3) C. civ.]. într-o atare ipoteză suntem în prezenţa liberalităţilor sau, după caz, a actelor dezinteresate. Legat de condiţia pe care o analizăm, este necesar să subliniem faptul că, pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca intervenţia gerantului să fie făcută exclusiv în interesul altei persoane; el poate lucra, în acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia; gestiunea de afaceri va exista numai în ceea ce priveşte efectele produse de actele sale în interesul acelei persoane6. Astfel, este cazul unui 1 V. C. Hamangiu, N. Georgean. op. cit., p. 987, pct. 18-19 şi 21. 2 Ptr. amănunte, u. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, pp. 349-350. 3 V. Starck/Roland/Boyer, Contrat, p. 729. 1 V. Flour/flubert/Savaux. Le fait juridique, Armand Colin, Paris, 2003, p. 10. s V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, pp. 350-351. 6 V. C. Hamangiu, N. Georgean. op. cit., pp. 502-503, pct. 8 şi 35.

276

Llviu Pop

Capitolul I: Gestiunea de afaceri

191 - 1 9 4

coproPr'etar care face acte ^ conservare sau administrare asupra bunului indiviz ori al codebitorului solidar care plăteşte, din proprie iniţiativă, întreaga datorie’ . Gerantul să aibă, în principiu, capacitatea de a contracta1 2. Atunci când 192 gestiunea de afaceri se obiectivează prin încheierea de acte juridice pentru gerat, gerantul trebuie să aibă capacitate de a contracta; în caz contrar, actele juridice în cauză sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu (art. 44 C. civ.). în ipoteza în care actele de gestiune sunt acte materiale, capacitatea de a contracta a gerantului nu este o condiţie a existenţei gestiunii de afaceri. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să îndeplinească nicio condiţie de capacitate; intervenţia voinţei acestuia nu este necesară pentru existenţa gestiunii de afaceri pe toată durata ei; de asemenea, actele juridice încheiate de gerant cu terţii sunt valabile, independent de consim­ ţământul geratului. §3. Efectele gestiunii de afaceri între gerant şi gerat Naşterea unui raport obligaţional. Fiind un fapt juridic unilateral licit, gesti- 193 unea de afaceri dă naştere unui raport obligaţional între gerant şi gerat, în conţinutul căruia există obligaţii reciproce. Aceste obligaţii sunt prevăzute expres de dispoziţiile art. 1.331-1.335 şi art. 1.337 C. civ.; unele incumbă gerantului şi altele sunt în sarcina geratului. Obligaţiile gerantului3. Gerantul are următoarele obligaţii: 194 a) Obligaţia de înştiinţare. Art. 1.331 alin. (1) C. civ. dispune: „Gerantul trebuie să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil”. Aşadar, faptul intervenţiei gerantului în afacerile geratului trebuie adus cât mai repede la cunoştinţa acestuia din urmă, pentru ca el să poată hotărî preluarea lor; b) Obligaţia de perseverenţă4. Cf. art. 1.332 C. civ., gerantul este obligat să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia. Mai mult, dacă gerantul încetează din viaţă, moştenitorii săi, care cunosc gestiunea, sunt ţinuţi să continue afacerile începute de autorul lor, în aceleaşi condiţii ca gerantul (art. 1.333 C. civ.); c) Obligaţia de a se îngriji de afacerile geratului cu diligenţa unui bun proprietar (art. 1.334 C. civ.). Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să se comporte cu diligenţa pe care un proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Aşadar, gestiunea de afaceri nefiind o activitate remunerată, conduita gerantului se va aprecia in concreto, având ca şi criteriu grija pe care trebuie să o depună pentru a se îngriji de propriile afaceri. Urmează că gerantul va răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului prin orice culpă ce-i poate fi imputabilă, având drept criteriu calităţile sale 1V. 2 V. 1 V. 4 V.

L. Pop, op. cit., p. 150. C. Bîrsan. op. cit., p. 108. l.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu. pp. 352-354; S. Neculaescu, op. cit., pp. 52-55. Starck/Roland/Boyer. Contrat, pp. 733-734.

Llviu Pop

277

194 - 195

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile .

personale şi capacitatea proprie de a se îngriji de bunurile pe care le are în proprietate. . De la această regulă există şi o excepţie; astfel, art. 1.334 alin. (2) C. civ. dispune că, atunci când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul va răspunde numai pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă (culpa lata); d) Obligaţia de a da socoteală geratului şi de a-i remite toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii (art. 1.335 C. civ.). La fel ca mandatarul, gerantul trebuie să prezinte o dare de seamă geratului pentru a-l informa cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul intervenţiei sale în afacerile acestuia din urmă. Dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, ea se transformă în mandat, fiind incidente regulile aplicabile contractului de mandat. De asemenea, dacă gerantul a primit sume de bani sau alte bunuri în temeiul afacerii gestionate, acestea trebuie să fie remise geratului; de aici şi obligaţia subînţeleasă şi implicită pe care o are gerantul de a conserva bunurile primite până la momentul predării lor în posesia geratului. 195

Obligaţiile geratului. Geratul are următoarele obligaţii faţă de gerant: a) Obligaţia de a plăti cheltuielile necesare şi utile pe care gerantul ie-a făcut cu gestiunea [art. 1.337 alin. (1) şi (3) C. civ.]'. Cheltuielile necesare sunt acele cheltuieli care sunt făcute cu conservarea bunurilor şi intereselor geratului (cum ar fi repararea de urgenţă a unei conducte avariate care poate cauza o inundaţie cu efectul distrugerii şi a altor bunuri); aceste cheltuieli trebuie rambursate integral gerantului. Cheltuielile utile sunt acelea care au sporit valoarea bunului sau bunurilor geratului, fiind asimilate cheltuielilor de administrare (e.g., gerantul ia măsuri şi face cheltuieli pentru introducerea canalizării la imobilul învecinat); ele trebuie rambursate doar în limita sporului de valoare al afacerii. Caracterul necesar sau util al cheltuielilor se apreciază prin raportare la momentul la care gerantul le-a făcut [art. 1.337 alin. (3) C. civ.]. Mai trebuie reţinut că geratul este obligat să plătească şi dobânzile aferente acelor categorii de cheltuieli, calculate din ziua în care au fost efectuate [art. 1.337 alin. (1) C. civ.]. De asemenea, în vederea garantării obligaţiei de restituire a cheltu­ ielilor necesare făcute de gerant, art. 1.337 alin. (4) C. civ. instituie o ipotecă legală şi conferă gerantului dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize, înscrierea acesteia în cartea funciară. In aceeaşi ordine de idei, este bine să avem în vedere şi prevederea art. 1.339 C. civ., care, sub titlul marginal „Gestiunea inoportună” , dispune că actele şi cheltu­ ielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj. în alţi termeni, este vorba de aşa-numitele cheltuieli „voluptuarii” sau de înfrumuseţare, care, în lipsa ratificării lor de către gerat, în principiu, nu sunt supuse rambursării, cu excepţia cazului şi în măsura în care i-au procurat geratului un avantaj sau beneficiu economic, adică o îmbogăţire. Şi, în sfârşit, în cazul împotrivirii titularului afacerii la gestiune, cel care o începe sau o continuă, cunoscând sau trebuind să cunoască această împotrivire, are dreptul numai la restituirea cheltuielilor necesare [art. 1.338 alin. (1) C. civ.]; în această

_____________________ ____ _ 1 V. I.F. Popa. în Pop/Popa/Vidu, pp. 354-356: S. Neculaescu, op. cit., pp. 55-56.

278

Liviu Pop

Capitolul I: Gestiunea de afaceri

195 -1 97

ipoteză, la cererea titularului afacerii, instanţa de judecată poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei sale de restituire. Mai mult, art. 1.338 alin. (2) C. civ. dispune că cel care ignoră împotrivirea titularului la începerea sau continuarea gestiunii este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din culpa cea mai uşoară; b) Obligaţia de a-l despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care acesta, fără culpa sa, l-a suferit din cauza gestiunii [art. 1.337 alin. (1) partea finală C. civ.]. Gerantul poate suferi un prejudiciu de acest fel în situaţia în care, pentru a executa o lucrare urgentă în interesul geratului, acceptă unele intervenţii păgubitoare asupra unui bun aflat în proprietatea sa1. El are dreptul de a pretinde geratului repararea acelui prejudiciu. în încheiere, este util să arătăm că geratul nu are obligaţia de a-l remunera pe gerant pentru serviciile sale, deoarece ele au caracter dezinteresat. Principiul gratuităţii gestiunii de afaceri trebuie însă interpretat şi aplicat cu supleţe. Aşa se face că obligaţia de remunerare a gerantului există totuşi în acele cazuri în care activităţile respective au fost îndeplinite sau executate de către gerant în virtutea profesiunii sale1 2, cum ar fi: tratamentul medical aplicat de un medic unei persoane rănite, repa­ raţiile la conducta de gaze sau de apă făcute de instalator etc. §4- Efectele gestiunii de afaceri în raporturile cu terţii Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri este utilă sau a fost 196 ratificată de gerat, el este îndatorat să execute toate obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori beneficiul său, au fost încheiate de către gerant cu terţe persoane [art. 1.337 alin. (2) C. civ.], cum ar fi: plata preţului unor materiale comandate sau achiziţionate de la terţe persoane, plata muncii prestate de către un terţ cu care a contractat gerantul în vederea executării unor reparaţii sau lucrări în interesul geratului etc. Raporturile dintre gerant şi terţi. Existenţa acestor raporturi depinde de 197 atitudinea pe care gerantul a avut-o atunci când a tratat şi contractat cu terţii (art. 1.336 C. civ.). Altfel spus, situaţia este diferită după cum gestiunea este cu repre­ zentare sau fără reprezentare. Atunci când gestiunea este cu reprezentare, adică gerantul a tratat şi contractat cu terţii în numele exclusiv al geratului şi în interesul său, dacă gestiunea a fost ratificată sau utilă, el nu este ţinut de nicio obligaţie faţă de terţii în cauză. în schimb, în cazul în care gestiunea nu este utilă şi nu a fost ratificată, gerantul este şi rămâne obligat personal faţă de terţi pentru obligaţiile contractate [art. 1.336 alin. (2) C. civ.]. în cele mai frecvente situaţii, gestiunea de afaceri este fără reprezentare. Aceasta deoarece terţii sunt de acord să contracteze, de regulă, numai dacă gerantul se obligă personal şi în nume propriu; de cele mai multe ori, ei nu pot şti şi nici nu pot fi siguri că gestiunea se va dovedi utilă sau va fi ratificată. Pe cale de consecinţă, terţii pretind 1 V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 356. 2 V. Terre/Simler/Lequette, pp. 1006-1007; L. Pop, op. cit., p. 152.

Liviu Pop

279

197

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

angajamentul personal al gerantului. In toate ipotezele de acest fel, gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut personal de toate obligaţiile contractate cu terţii în interesul gestiunii. Cu toate acestea, art. 1.336 alin. (1) C. civ. prevede că terţii au şi dreptul de a regresa împotriva geratului pentru executarea obligaţiilor con­ tractate de gerant în nume propriu; numai că acest drept există doar în ipoteza în care gestiunea este utilă sau a fost ratificată de gerat. în final, este necesar să arătăm că gestiunea de afaceri poate fi ratificată de către gerat. Prin ratificare se înţelege actul juridic unilateral prin care geratul recunoaşte caracterul necesar sau util al actelor juridice şi materiale săvârşite în interesul său de către gerant. Aşa se face că art. 1.340 C. civ. prevede că, în privinţa actelor juridice încheiate de gerant, gestiunea produce retroactiv, de la data când a fost începută; efectele unui contract de mandat, adică se transformă în mandat.

—■

280

Llviu Pop

1 9 8 -1 9 9

Capitolul II. Plata nedatorată Definiţie şi reglementare. Plata nedatorată nu are o definiţie legală. De aceea. 7 9 8 pentru definirea acestui izvor de obligaţii, doctrina juridică a avut şi are ca reper înţelesul noţiunii de plată, ca mijloc de stingere a unei obligaţii. Astfel, art. 1.469 alin. (2) C. civ. prevede: „Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”. Aşadar, plata înseamnă executarea voluntară a oricărei prestaţii care constituie obiectul unei obligaţii, indiferent de originea sau etiologia ei. în consecinţă, temeiul executării voluntare a unei prestaţii îl constituie existenţa unei obligaţii valabile. Este ceea ce art. 1.470 C. civ. prevede laconic şi explicit: „Orice plată presupune o datorie”. Dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, consecinţa este logică, plata făcută este nedatorată şi, cf. art. 1.341 alin. (1) C. civ.: „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire". în alţi termeni, din faptul plăţii nedatorate se naşte un raport obligaţional; urmează că solvens dobândeşte un drept de creanţă, adică dreptul de a cere de la accipiens restituirea prestaţiei executate fără a fi datorată. Dacă restituirea nu se face voluntar de către accipiens, creditorul, adică solvens, are dreptul la o acţiune în justiţie, care în dreptul roman purta denumirea de „ c o n d ic tio in d eb iti" '. Având în vedere consideraţiile de mai sus, plata nedatorată am definit-o ca fiind „un fapt juridic licit şi voluntar care constă în executarea de către o persoană, numită solvens, în principiu din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti datoria altuia”*2. Plata nedatorată este reglementată în textele art. 1.341-1.344 C. civ. român. §1. Condiţiile plăţii nedatorate Existenţa unei plăţi3. Altfel spus, solvens trebuie să fi executat o prestaţie 199 pozitivă cu titlul de plată, respectiv cu intenţia de a stinge o datorie. Aşadar, prestaţia executată poate fi de a da sau a face. Precizarea este necesară pentru motivul că în doctrina juridică s-a afirmat că plata nedatorată există doar atunci când se plăteşte o obligaţie de a da (dare)4. Aşa cum am mai arătat într-o lucrare anterioare, ne-am însuşit părerea unui alt autor5 şi, analizând dispoziţia art. 1.341 alin. (1) coroborată cu prevederile art. 1.469 alin. (2) C. civ., care defineşte plata datorată, şi art. 1.635-1.649 C. civ., aplicabile restituirilor în general, rezultă că plata nedatorată poate consta în executarea oricărei obligaţii pozitive, adică de a da sau a face, cu intenţia de a ' V. V . Hanga, M D. Bob. Curs de drept privat roman, Universul Juridic, Bucureşti. 2009. pp. 248-249. 2 Ptr. amănunte şi dezvoltări, u. L. Pop. Plata nedalorată in reglementarea noului Cod civil, in Dreptul nr. 12/2013, p. 116; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, pp. 358-369: Vasilescu, Obligaţiile, pp. 210-216. 5 V. L. Pop, op. cit., pp. 17-19. 1 V. Vasilescu, Obligaţiile, p. 211. 5 V. I.F. Popa. în Pop/Popa/Vidu. p. 359; L. Pop, op. cit., p. 18.

Liviu Pop

281

199 - 200

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

stinge o datorie care nu există în realitate, în alţi termeni, soluendi gratia Ultima precizare este importantă deoarece, în cazul în care executarea prestaţiei nedatorate s-a făcut cu alt titlu, fără intenţia de a plăti o datorie, cum ar fi un împrumut, o donaţie sau ca gestor de afaceri, o eventuală restituire se poate pretinde numai invocând un alt temei juridic, contractual sau extracontractual*2.

200

Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Inexistenţa datoriei care s-a urmărit a fi stinsă prin plata efectuată poate fi de intensitate diferită. Altfel spus, poate fi absolută sau relativă3*. De aici rezultă că şi plata nedatorată este de două feluri: obiectivă şi subiectivă**. Inexistenţa datoriei este absolută şi plata nedatorată este obiectivă în absenţa oricărui raport obligaţional între cel care face plata şi cel care o primeşte. Inexistenţa absolută poate fi originară sau devenită ulterior; este originară în acele cazuri în care datoria nu a existat niciodată, fiind imaginară; este devenită ulterior în situaţiile în care la momentul plăţii obligaţia exista între cele două părţi, fiind însă aneantizată retroactiv, ca efect al nulităţii sau rezoluţiunii contractului din care s-a născut5. Inexistenţa relativă a datoriei şi plata nedatorată subiectivă sunt prezente atunci când se execută o altă prestaţiei decât aceea care face obiectul unei obligaţii existente între părţi sau în cazul în care obligaţia a cărei stingere s-a urmărit prin plată nu exista între soiuens şi accipiens, fără însă a fi exclusă existenţa reală a unei alte obligaţii de natură diferită ori având o altă etiologie6. De asemenea, ne găsim într-o astfel de ipoteză şi în cazul în care debitorul dintr-un raport obligaţional existent face plata către o altă persoană decât creditorul său ori plata este făcută creditorului dintr-un astfel de raport obligaţional de către o persoană care nu este adevăratul său debitor şi nici nu plăteşte pentru altul7. E.g., un executor testamentar plăteşte unui legatar o altă datorie a succesiunii decât cea reală sau. predă un legat unui legatar aparent; se face plata unei datorii existente unei persoane care se prezintă public ca fiind reprezentantul creditorului, fără să aibă această calitate. Indiferent de faptul dacă inexistenţa datoriei este absolută sau relativă şi plata nedatorată este obiectivă sau subiectivă, soiuens are dreptul de a cere lui accipiens restituirea a ceea ce a plătit fără cauză. Această condiţie se consideră neîndeplinită în două situaţii : a) când se execută prestaţii care alcătuiesc obiectul unei obligaţii naturale. Art. 1.471 C. civ. dispune: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie". Tot astfel, art. 2.506 alin. (3) C. civ.

:

' V. L. Pop. op. cil., p. 18. 2 Ibidem, p. 19; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 360. 1 V. L. Pop, op. cit, p. 19; Flour/Aubert/Savaux, Le I ait juridique, pp. 21-22. A V. Flour/Aubert/Savaux, Le fait juridique, pp. 21-22; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 360; L. Pop,

op. cit., pp. 19-21. 5 V. Al. Bénabent, op. cit., p. 303. E.g., art. 1.554 alin. (1) C. civ. dispune: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută (...) să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”. 6 V. D. Gherasim, îmbogăţirea fără justă cauză în dauna altuia, Ed. Academiei, Bucureşti, 1993,

«

pp. 77-82. 1 V. Flour/Aubert/Savaux. Le fait juridique, p. 22; L. Pop. op. cit., p. 20. a V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, pp. 360-361; L. Pop, op. cit., pp. 20-21.

282

Liviu Pop

•cX

Capitolul II: Plata nedatorată

200 - 201

prevede: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă |a data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit"; b) când se execută o prestaţie înainte de împlinirea termenului suspensiv de executare. Art. 1.343 prima frază C. civ. dispune: „Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin doi sau violenţă”. Plata unei datorii inexistente relativ să fie făcută de solvens din eroare1. 201 Soluens plăteşte din eroare atunci când execută o prestaţie cu intenţia de a stinge o datorie faţă de accipiens, fără să ştie că datoria respectivă este inexistentă. Aşa cum s-a spus: „Eroarea este cea care susţine psihologic voinţa de a face plata (neda­ torată)"2, fiind rezultatul reprezentării deformate a unei realităţi juridice. Aşadar, eroarea în acest caz este strâns legată de intenţia de a plăti o datorie, fără a se iden­ tifica cu aceasta; ea nu afectează intenţia de a plăti (animus solvendi), ci doar credinţa că ar exista cu adevărat o obligaţie validă, care se urmăreşte a fi stinsă prin acea plată. Eroarea poate fi de drept sau de fapt, spontană sau provocată. Eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii3: a) numai solvens sau cel care plăteşte în numele său trebuie să fie în eroare; existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu are nicio relevanţă pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate4; b) eroarea lui solvens sau a celui care face plata în numele său trebuie să fie determinantă, adică în lipsa ei plata să nu fi fost făcută; c) eroarea să fie scuzabilă, ceea ce înseamnă că presupune lipsa culpei din partea lui solvens sau a reprezentantului său, care a făcut plata. Aceasta nu înseamnă că solvens nu poate să fie în culpă; caracterul scuzabil al erorii nu echivalează cu buna-credinţă a lui solvens. De aceea, se susţine că eroarea este considerată scuzabilă chiar şi atunci când lui solvens i se poate imputa o culpă uşoară sau foarte uşoară. Pe cale de consecinţă, se apreciază că eroarea lui solvens este nescuzabilă doar în ipoteza în care se dovedeşte că îi este imputabilă o culpă gravă. Cf. unei soluţii tradiţionale, multă vreme necontestată, întemeiată pe textul art. 993 V.C. civ., s-a susţinut că eroarea lui solvens existentă atunci când a executat prestaţia este o condiţie necesară a plăţii nedatorate, fără a deosebi după cum inexis­ tenţa datoriei la momentul plăţii a fost absolută sau relativă. In ultimele cinci decenii, necesitatea condiţiei erorii lui solvens în cazul inexis­ tenţei absolute a datoriei care se vrea stinsă a fost pusă în cauză în doctrina juridică franceză . Astfel, astăzi se susţine că eroarea este o condiţie necesară pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate doar în cazurile de inexistenţă relativă a datoriei care s-a ' Ptr. dezvoltări, v. Terré/Simler/Lequette. pp. 1011-1013; L. Pop, op. cit., pp. 21-24. 3 Vasilescu, Obligaţiile, p. 212. V. L. Pop, op. cit., pp. 22-23; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 362. Nu înseamnă că accipiens nu poate fi şi el în eroare, numai că eroarea lui este indiferentă (L. Pop, Ieoria^generală a obligaţiilor, op. cit., p. 156). V. I. Defrénois-Souleau, La répétition de l'indu objectif, pour une application sans erreur de l'article iJ76du Code civil. în R. T. D. civ. 1989, pp. 243-247

Llviu Pop

283

201 - 202

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

intenţionat a fi plătită1. Această interpretare a fost deja preluată şi însuşită şi de unii autori din doctrina noastră juridică1 2, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în textele căruia nu există o prevedere care să dispună expres că eroarea lui solvens este o condiţie a cărei prezenţă este obligatorie în toate ipotezele de plată nedatorată. Pe cale de consecinţă, naşterea obligaţiei de restituire şi admisibilitatea acţiunii în resti­ tuire nu sunt condiţionate de existenţa erorii lui solvens în următoarele ipoteze: când obligaţia care se intenţiona a fi plătită nu a existat niciodată: în cazul în care s-a plătit o obligaţie care a existat, dar a fost aneantizată ulterior prin nulitatea sau rezoluţiunea actului din care s-a născut; când s-a plătit a obligaţie sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat; în cazul în care s-a plătit a doua oară o datorie de către debitor, care, după prima plată, a pierdut chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul creditor; în situaţia în care plata s-a făcut sub imperiul violenţei, indiferent că autorul acesteia a fost accipiens sau o terţă persoană3. §2. Efectele plăţii nedatorate între solvens şi accipiens 202

Naşterea unui raport obligaţional. Faptul plăţii nedatorate are ca efect naşterea unui raport juridic de obligaţii între solvens, în calitate de creditor, şi accipiens, în calitate de debitor; accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Nu este exclus uneori ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens, care însă îşi au izvorul în faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză45 . în vederea analizei efectelor plăţii nedatorate, ne interesează, în primul rând, obli­ gaţia de restituire pe care accipiens o are faţă de solvens şi modul său de executare, întinderea acestei obligaţii si executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile resti­ tuirii prestaţiilor în general*. Astfel, art. 1.344 C. civ. prevede că: „Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649". Regulile aplicabile restituirilor în general sunt complexe. Dintre acestea, ne vom ocupa îndeosebi de cele care stabilesc criteriile de individualizare a obligaţiei de restituire născute din plata nedatorată, întinderea acestei obligaţii şi modul său de executare. în acest scop, sunt de reţinut două repere, cu valoare de criterii, şi anume: buna sau reaua-credinţă a lui accipiens atunci când a primit plata; natura prestaţiei executate de către solvens, după cum a constat în remiterea unui bun sau unor bunuri ori într-o altă prestaţie pozitivă (executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu), în funcţie de aceste criterii, obligaţia de restituire este supusă unor reguli mai mult sau mai puţin diferite, care îşi au sediul în art. 1.635-1.649 C. civ. şi sunt aplicabile tuturor obligaţiilor de restituire, indiferent de etiologia lor. Şi, în sfârşit, din capul locului trebuie să reţinem că, potrivit art. 1.637 C. civ., restituirea prestaţiilor se face în natură sau prin echivalent. Raportat la aceste două 1 Ptr. detalii, v. Terré/Simler/Lequette, pp. 1012-1013: Al. Bénabent, op. cit., pp. 304-305; Flour/Aubert/Savaux, Le ¡ait juridique, pp. 25-30. 2 V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, pp. 362-363; L. Pop, Plata nedatorată, op. cit., pp. 23-24. 3 Ibidem. A V. L. Pop. îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod ciuil, în Dreptul nr. 7/2013. pp. 13-14. 5 Ptr. detalii, u. L. Pop. Fiola nedalorală, op. cit., pp. 24-26.

284

Livlu Pop

Capitolul II: Plata nedatorată

202 - 204

m odalităţi de restituire, este necesar să arătăm că art. 1.639 C. civ. consacră principiul că: „Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit”. Cf. art. 1.640 alin. (1) C. civ., restituirea se va face prin echivalent bănesc numai dacă restituirea nu poate avea loc în natură din motive obiective ori dacă priveşte prestarea unor servicii care au fost deja executate. Având în vedere cele două modalităţi de executare a obligaţiei de restituire, analiza acesteia presupune cu necesitate să distingem între mai multe ipoteze, în funcţie de obiectul pe care l-a avut plata nedatorată1.

Solvens a remis lui accipiens o sumă de bani sau o cantitate de alte bunuri 203 generice. Accipiens este ţinut să restituie suma de bani ori, după caz, bunurile generice primite în aceeaşi cantitate şi de calitate medie (art. 1.486 C. civ.). în cazul în care a fost de rea-credinţă şi obiectul plăţii este o sumă de bani, pe lângă obligaţia de restituire, el poate Fi ţinut să plătească şi dobânzile legale aferente acelei sume, calculate din ziua când a fost plătită (art. 1.489 C. civ.). Dacă obiectul plăţii neda­ torate a constat în remiterea altor bunuri de gen şi accipiens a fost de rea-credinţă, solvens are dreptul să solicite plata de daune-interese pentru prejudiciul suferit pe perioada cât a fost lipsit de acele bunuri, după regulile răspunderii civile delictuale (art. 1.357-1.371 şi art. 1.385 C. civ.); bunurile fungibile, cu excepţia sumelor de bani, prin natura lor, nu sunt purtătoare de dobânzi1 2. Solvens a remis lui accipiens un bun cert. Cf. principiului restituirii în natură, 204 accipiens este obligat să-i restituie lui solvens bunul cert pe care l-a primit în starea în care i-a fost remis. în cazul în care bunul cert a pierit total şi nefortuit ori a fost înstrăinat, accipiens este ţinut să plătească valoarea bunului calculată fie în momentul în care a fost primit, Fie la acela al pierderii sau înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre cele două valori; prin excepţie, dacă accipiens este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el va fi îndatorat să facă restituirea la valoarea cea mai mare (art. 1.641 C. civ.). In situaţia în care bunul cert a pierit din cauză de forţă majoră sau caz fortuit, neputând fi restituit, art. 1.642 C. civ. prevede că, dacă accipiens a fost de bunâ-credinţă, el este liberat de datorie; poate fi obligat totuşi să cesioneze lui solvens sumele eventual primite cu titlu de indemnizaţie pentru pieirea bunului (e.g., indemnizaţia de asigurare) sau dreptul de a le primi, în cazul în care nu au fost încasate. Dimpotrivă, dacă a fost de rea-credinţă sau dacă obligaţia de restituire provine din culpa sa, accipiens trebuie să restituie valoarea cea mai mare a bunului, calculată la momentul primirii sale ori la cel în care a pierit fortuit; cu toate acestea, cf. art. 1.642 teza a ll-a C. civ., el va fi exonerat de obligaţia de restituire atunci când dovedeşte că bunul în cauză ar fi pierit fortuit şi dacă la momentul pieirii era deja predat lui solvens. In ipoteza în care bunul cert care face obiectul restituirii a suportat o pierdere parţială, accipiens este obligat să plătească lui solvens contravaloarea pierderii. Această 1V. L. Pop, Plala nedatorată, op. cit., pp. 26-29. 2 Ibidem, p. 26.

Liviu Pop

285

204 - 208

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

obligaţie nu există atunci când pierderea de valoare rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare care nu-i poate fi imputată lui accipiens 205

Solvens a remis iui accipiens un bun frugifer. Obligaţiei de restituire a bunului sau contravalorii sale i se aplică regulile arătate mai sus. în ceea ce priveşte restituirea fructelor, este necesar să deosebim între accipiensul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Astfel, cel de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului supus restituirii [art. 1.645 alin. (1) C. civ.]. în schimb, atunci când accipiens a fost de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă (e.g., obligaţia de restituire s-a născut ca urmare a anulării unui contract pentru dolul provocat de accipiens), • art. 1.645 alin. (2) C. civ. prevede că, după compensarea cheltuielilor făcute cu producerea lor, este ţinut să restituie toate fructele percepute sau nepercepute, culese sau neculese, consumate ori neconsumate sau valoarea lor; tot astfel, are şi datoria de a-l indemniza pe solvens pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.

206

Solvens a executat lucrări ori a prestat servicii în beneficiul lui accipiens*2. Restituirea acestor prestaţii, dacă sunt nedatorate, poate avea loc numai prin echivalent bănesc. Soluţia este prevăzută de art. 1.640 alin. (1) C. civ., unde se dispune: „ ( ...) dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent”; de asemenea, alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că valoarea prestaţiilor se apreciază raportat la momentul în care debitorul (iaccipiens) a primit ceea ce trebuie să restituie. Executarea cu întârziere a obligaţiei de restituire dă dreptul creditorului la daune-interese egale cu dobânda legală calculată asupra echivalentului în bani al obligaţiei, raportat la data de la care debitorul se află pus în întârziere, cu excepţia cazului în care poate dovedi un prejudiciu mai mare ce i-a fost cauzat de respectiva întârziere.

207

Suportarea cheltuielilor care au fost făcute, eventual, de către accipiens asupra bunului care este obiectul restituirii3. Art. 1.644 C. civ. cuprinde o normă de aplicabilitate generală la toate restituirile, care operează şi în această situaţie; astfel, se dispune că cel care a făcut cheltuieli cu bunul (adăugiri, reparaţii, îmbunătăţiri, t] refaceri etc.) care este obiectul restituirii are dreptul la rambursarea lor; acest drept este supus regulilor prevăzute de Codul civil în materia accesiunii, în funcţie de faptul dacă cel care le-a făcut a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă (art. 567-601 C. civ.)4. Aceste reguli sunt, în realitate, o aplicaţie particulară a principiului îmbogă­ ţirii fără justă cauză - izvor de obligaţii - reglementat în art. 1.345-1.348 C. civ.5.

208

Suportarea cheltuielilor restituirii plăţii nedatorate. Executarea efectivă a restituirilor poate ocaziona anumite cheltuieli necesare, numite cheltuieli ale ' V. L. Pop, Plata nedatorată, op. cit., pp. 26-27. 7 Ibidem, pp. 27-28. 1 Ibidem, pp. 28-29. 4 în legătură cu efectele accesiunii, v. V . Stoica. Drept civil. Drepturile reale principale. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 334-360. 5 în legătură cu acest fapt juridic licit - izvor de obligaţii, v. L Pop, fmbogâ|irea fără justă cauză, op. cit., pp. 13-14.

286

Liviu Pop

Capitolul II: Plata nedatorată

2 08 -2 10

restituirii. Cine suportă aceste cheltuieli? Art. 1.646 alin. (1) C. civ. prevede că ele sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie. Urmează că, în cazul restituirilor pe temeiul plăţii nedatorate, cheltuielile restituirii se suportă, de regulă, de către accipiens. Nu este însă mai puţin adevărat că, atunci când plata neda­ torată a constat în executarea unei obligaţii care a fost desfiinţată ulterior ca urmare a aneantizării actului juridic (contractului) care a generat-o, dacă părţile trebuie să-şi facă restituiri reciproce, fiecare va suporta cheltuielile executării propriei obligaţii de restituire. De asemenea, mai este de subliniat că art. 1.646 alin. (2) C. civ. dispune imperativ că cel care este de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul ori obligaţia executată a fost aneantizată (e.g., pentru neexecutare culpabilă sau pentru doi) suportă integral cheltuielile restituirii, chiar şi atunci când restituirile sunt reciproce1. §3. Efectele restituirii plăţii nedatorate faţă de terţi Punerea problemei. în situaţia în care plata nedatorată are ca obiect un bun 209 individual determinat, între momentul în care bunul a fost remis de către solvens şi cel al exigibilităţii dreptului său la restituirea acelui bun, accipiens, adică cel care a primit bunul nedatorat, este posibil să fi încheiat diferite acte juridice cu terţe persoane asupra bunului în cauză. într-o atare situaţie, este obligatoriu să examinăm opozabilitatea acestor acte şi soarta lor juridică sau, altfel spus, efectele restituirii faţă de terţi1 2. Problema este rezolvată legislativ în textele art. 1.648-1.649 C. civ., cu apli­ cabilitate generală pentru toate restituirile. Textele legale fac deosebire între soarta actelor de dispoziţie şi soarta celorlalte acte juridice. Soarta juridică a actelor de dispoziţie. Actele de dispoziţie asupra bunului 210 care face obiectul restituirii încheiate de accipiens cu terţe persoane nu sunt opozabile adevăratului proprietar, adică lui solvens. Această soluţie rezultă din economia dispoziţiilor art. 1.648 C. civ., unde se prevede că, în ipoteza în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat de către accipiens; acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor. Aşadar, acţiunea lui solvens este, în realitate, o acţiune în revendicare, cu regimul său juridic, prevăzut de art. 563-566 C. civ. Acţiunea poate fi totuşi paralizată prin invocarea de către terţ a dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune sau, după caz, prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. Art. 1.648 alin. (2) C. civ. prevede că aceleaşi reguli se aplică în mod corespunzător şi dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite alte drepturi reale (uzufruct, uz, abitaţie etc.). în raporturile acc/p/ens-terţi, actele de dispoziţie devin ineficace în condiţiile prevăzute de lege pentru fiecare contract în parte: e.g-, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat prin vânzare-cumpărare, se vor aplica dispoziţiile art. 1.683 alin. (4) C. civ., în sensul că se va putea cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului şi, dacă este cazul, daune-interese. 1V. L. Pop, Plata nedatorată, op. cit., p. 29. 2 Ibidem, pp. 29-30.

Liviu Pop

287

211 -213 211

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

Soarta juridică a actelor de conservare şi de administrare. în exprimarea art. 1.649 C. civ., este vorba de situaţia altor acte juridice, prin care înţelegem actele de conservare şi actele de administrare. Conform textului acestui articol din Codul civil, toate celelalte acte juridice, în afara actelor de dispoziţie, făcute de accipiens în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituirea bunului. De asemenea, contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor prevăzute de lege (e.g., notarea în cartea funciară), vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (în cazul nostru, accipiens); evident că, în ipoteza plăţii nedatorate, termenul de un an va curge de la data recunoaşterii de către accipiens a obligaţiei sale de a restitui bunul ori, în caz de litigiu, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză. §4. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate

212

Caracterizare generală. Dacă obligaţia de restituire nu este executată voluntar, solvens are la dispoziţie o acţiune în justiţie, numită „în restituirea plăţii nedatorate”; care în dreptul roman purta denumirea de condictio indebiti'. Titularul acţiunii este solvens sau cel în numele căruia s-a făcut plata nedatorată; de asemenea, ea poate fi exercitată şi de creditorii lui solvens, pe calea acţiunii oblice, dacă sunt îndeplinite condiţiile admisibilităţii sale, prevăzute de art. 1.560-1.561 C. civ.2. împotriva cui se va introduce acţiunea? Evident că se va putea introduce împo­ triva lui accipiens ori a reprezentantului său (e.g., a mandatarului), în afară de cazul în care se va dovedi că obiectul plăţii nedatorate a fost deja predat celui reprezentat (lui accipiens). Mai mult, cf. art. 1.648 C. civ., dacă bunul supus restituirii a fost între timp înstrăinat la un terţ, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, fiind admisibilă sub rezerva efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunu­ rilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.2 3 1

213

Calificarea acţiunii în restituire. De regulă, acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este o acţiune personală. Aşa fiind, este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani (art. 2.517 C. civ.). Atunci când este vorba de creanţe speciale supuse restituirii, se aplică termenele prevăzute expres de lege pentru aceste creanţe. Termenul de prescripţie începe sa curgă din momentul în care titularul drep­ tului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire (art. 2.523 C. civ.). în cazul în care restituirea este consecinţa unei cauze de aneantizare a unui act juridic, cum sunt nulitatea, rezoluţiunea sau altă cauză de ineficacitate a contractului, cf. art. 2.525 C. civ., prescripţia „începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii 1 V. D. Gherasim. op. cit., p. 58. 2 Ptr. regimul juridic al acţiunii oblice, u. Pop, Ob/iga[ii/e, pp. 352-372; S.I. Vidu, în PP- 761-766.

288

Llviu Pop

P o p / P o p a / V id n .

Capitolul II: Plata nedatorată

2 1 3 -2 1 4

prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă”1. Totuşi, este necesar să arătăm că, în cazul în care obiectul plăţii nedatorate a fost un bun individual determinat, acţiunea în restituire este, în realitate, o acţiune în revendicare a dreptului de proprietate sau o acţiune negatorie: aşa se face că este, în principiu, imprescriptibilă extinctiv, indiferent că pârâtul este accipiens sau o terţă persoană care posedă sau deţine bunul fără drept [art. 563 alin. (2) şi art. 564 alin. (2) C. civ.]2. Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă [art. 563 alin. (4) C. civ.]3. Situaţiile în care acţiunea In restituire trebuie să fie respinsă. Din analiza 214 art. 1.342 şi art. 1.647 C. civ. rezultă că există două situaţii în care acţiunea în restituire nu este admisibilă şi, prin urmare, trebuie respinsă de instanţa de judecată competentă, sesizată de către reclamant. Astfel: a) ef. art. 1.342 alin. (1) C. civ. acţiunea va fi respinsă în cazul în care accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata cu bună-credinţă de la solvens, a crezut că a primit-o de la sau pentru adevăratul debitor şi, în această credinţă, a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit în orice mod de titlul său de creanţă (e.g., a distrus înscrisul constatator al creanţei) sau a renunţat la garanţiile creanţei (de exemplu, a renunţat la fideiusor ori a consimţit la stingerea ipotecii care însoţea creanţa etc.). Ca un remediu al acestei consecinţe, art. 1.342 alin. (2) C. civ. dispune că în astfel de ipoteze „cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit”; pe cale de consecinţă, solvens se subrogă creditorului plătit, având toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului, beneficiind şi de eventualele garanţii care însoţesc creanţa [art. 1.597 alin. (2) teza I C. civ.]4. Pe lângă acţiunea creditorului plătit, solvens are la dispoziţie şi o acţiune proprie împotriva adevăratului debitor, întemeiată pe faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză. Urmează că solvens o poate alege pe cea mai favorabilă dintre cele două acţiuni; b) acţiunea în restituire va fi, în principiu, respinsă şi atunci când plata neda­ torată a fost făcută unui incapabil de a primi chiar şi o plată datorată5. Această soluţie este prevăzută de art. 1.647 alin. (1) C. civ.: „Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei*V . în ultima sa parte, textul legal se referă la rezoluţiunea şl rezilierea unilaterală a contractului care poate opera în condiţiile prevăzute de art. 1.550 alin. (1) şl art. 1.552 C . civ. V. I.F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod ciuil, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 255-269. V. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extincttvă, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1163. V. A. Nicolae, Com. la art. 4S5, în V.M. Ciobanu. M. Nicolae (coordonatori), „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat", v. I. art. 1-526, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 982-990. Privitor la subrogaţia legală în drepturile creditorului plătit, v. I.F. Popa. Dinamica obligaţiilor, în Pop/Popa/Vidu, pp. 656-657. Ptr. dezvoltări, u. L. Pop, Plata nedatorată, op. cit., p. 32.

Liviu Pop

289

214

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea Aşadar, acţiunea în restituire împotriva accipiensului incapabil poate fî admisă numai prin excepţie, adică doar dacă şi în măsura în care soluens va dovedi că plata nedatorată a profitat acestuia. Mai mult, din textul art. 1.647 alin. (2) C. civ. rezultă că regula şi excepţia arătate mai sus sunt operabile numai dacă incapabilul care a primit plata a fost de bună-credinţă sau îi este imputabilă doar o culpă uşoară sau foarte uşoară. Dimpotrivă, dacă accipiensul incapabil a fost de rea-credinţă, adică a făcut cu intenţie sau din culpă gravă ca restituirea să fie imposibilă, el poate fi ţinut la restituirea integrală a prestaţiei executate nedatorat de către soluens; proba intenţiei sau culpei grave a incapabilului trebuie să Fie făcută de soluens.

\

■fl •

Ş

'3

ip

n Sa. 'U ■

"S rJ

T3

290

Liviu Pop

2 1 5 -2 1 6

Capitolul III. îmbogăţirea fără justă cauză §1. îmbogăţirea fără justă cauză sub imperiul vechiului Cod civil. Regle­ mentare. Definiţie îmbogăţirea fără justă cauză sub imperiul vechiului Cod civil1. Codul civil 215 intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 nu cuprindea niciun text în care să fi fost con­ sacrată expres, cu valoare de principiu, îmbogăţirea fără justă cauză, izvor de sine stătător de obligaţii civile. Cu toate acestea, în V.C. civ. existau numeroase texte care făceau aplicarea ideii de îmbogăţire fără justă cauză şi prevedeau obligaţia de restituire în sarcina celui care şi-a mărit patrimoniul prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane*2. Având în vedere aceste aplicaţii practice, precum şi soluţiile adoptate în dreptul civil francez în succesiunea şi evoluţia lor3, doctrina juridică din ţara noastră şl, mai ales, practica judiciară au consacrat pe cale pretoriană îmbogăţirea fără justă cauză, privită ca fapt juridic licit - izvor autonom de obligaţii civile. Totodată, doctrina de specialitate a desprins şl elaborat teoria generală a îmbogăţirii fără justă cauză şi a formulat propuneri de viitoare reglementare expresă a acestui mecanism juridic impor­ tant, cu frecvente trimiteri la jurlsprudenţa franceză şi la literatura juridică îndeosebi din Franţa şi Italia4. în acest context, este de remarcat că cel mai important aport la realizarea acestei construcţii juridice a avut-o, fără îndoială, practica judiciară, înce­ pând cu mijlocul secolului trecut şl până la Intrarea în vigoare a noului Cod civil5. Reglementarea îmbogăţirii fără justă cauză în noul Cod civil. Noul Cod 216 civil reglementează expres şl cu valoare de principiu îmbogăţirea fără justă cauză şi mecanismul său în Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul ill, Secţiunea a 3-a, art. 1.345-1.348. Aşa se face că îmbogăţirea fără justă cauză este consacrată ca un fapt juridic licit - izvor autonom de obligaţii civile. Alături de reglementările cu valoare de reguli generale, în Codul civil există şl numeroase alte prevederi specializate, care sunt aplicaţii practice ale acestui mecanism juridic, cu deosebire în materia drepturilor reale, a contractelor şi succesiunilor [art. 550 alin. (4), art. 581-584, art. 598, art. 716, art. 736, art. 946 alin. (2), în materia drepturilor reale; art. 2.025, în materia contracPtr. o analiză cuprinzătoare, v. L. Pop, îmbogăţirea fără justă cauză. op. cit., pp. 13-21. Ptr. enunţarea celor mai importante aplicaţii practice, v. L. Pop. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., p. 143. In spaţiul dr. civ. fr. s-a publicat un număr impresionant de lucrări ştiinţifice în materie, dintre care nu mai puţin de 18 sunt teze de doctorat (patru aparţinând_ unor autori români). Ptr. lista celor mai importante lucrări apărute în ultimele şapte decenii, u. L. Pop, îmbogăţirea fără justă cauză, op. cit., p. 17. nota de trimitere nr. 18. 4 Ptr. bibliografia românească şi străină pe această temă, u. D. Cherasim , op. c il., pp. 12-30; C. Păun. îmbogăţirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german şi român, W olters Kluwer, Bucureşti, 2009, pp. 20-89. Ptr. practica judiciară românească cea mai semnificativă, u. L. Pop. îmbogăţirea fără justă cauză. °P- olt-, p. 21, nota de trimitere nr. 34.

Liviu Pop

291

2 1 6 -2 1 7

Titlul IV: Faptele juridice licite - izvoare de obligaţii civile

' ' tului de mandat; art. 2.059, în materia contractului de consignaţie; art. 2.122 şi / art. 2.142, în materia contractului de depozit; art. 2.151, în materia contractului de împrumut de folosinţă etc.]. 7

Definiţie. Enunţarea condiţiilor de existenţă. încă sub imperiul vechiului Cod civil, fiind recunoscută ca izvor autonom de obligaţii, îmbogăţirea fără justă cauză a fost definită de doctrina de specialitate ca fiind; „faptul juridic prin care patri­ moniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic”1. Definiţia reprodusă a constituit ' reperul principal în funcţie de care legiuitorul nostru a prevăzut în art. 1.345 din noul Cod civil condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză în următoarea formulare: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă per­ soană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei îmbogăţiri”. în aceste con­ diţii, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care generează un raport obligaţional în al cărui conţinut se găsesc îndatorirea celui care şi-a sporit injust patri­ moniul de a restitui însărăcitului valoarea cu care s-a îmbogăţit, precum şi dreptul corelativ îndatoririi respective. Creditorul sau titularul dreptului la restituire se numeşte însărăcit, iar debitorul obligaţiei de restituire se numeşte îmbogăţit. în situaţia în care îmbogăţitul-debitor nu execută voluntar obligaţia de restituire, însărăcitul are dreptul la o acţiune în justiţie împotriva îmbogăţitului pentru a cere şi obţine condamnarea lui la restituire, acţiune care în terminologia dreptului roman se numeşte actio de in rem verso*1 2. Din analiza textului art. 1.345 C. civ. rezultă că pentru ca să fim în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză - izvor de obligaţii civile - şi creditorul să aibă dreptul la acţiunea în restituire, care să fie admisibilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri; condiţii materiale (sau economice) şi condiţii juridice3. Condiţiile materiale sau economice alcătuiesc şi explică meca­ nismul îmbogăţirii fără justă cauză, care constă în trecerea unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în cel al îmbogăţitului, şi sunt următoarele: să existe o îmbogăţire a unei persoane (a pârâtului); să existe o însărăcire a altei persoane (a reclamantului); între îmbogăţirea unuia şi însărăcirea celuilalt să existe o corelaţie sau legătură necesară, directă sau indirectă, în sensul că au una şi aceeaşi cauză. Condiţiile juridice sunt tot în număr de trei: îmbogăţirea şi însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă; îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului; însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului. ' C. Birsan, op. cit., p. 119. Ptr. definiţii aproape identice, v. T.R. Popescu. Faptele licite, în Popescu/flnca, pp. 155-159: L. Pop. Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., pp. 143-144. 1 în legătură cu îmbogăţirea fără justă cauză în dr. roman şi terminologia utilizată de jurisconsulţii romani, u. V. Hanga, M.D. Bob, op. cit., pp. 193-195: D. Gherasim. op. cit., p. 13. 3 V. Flour/flubert/Savaux, Le fait juridique, pp. 35-53; L. Pop. îmbogăţirea fără justă cauză, op. cit.. pp. 2 2 - 3 5 :1.F. Popa. în Pop/Popa/Vidu, pp. 371-374.

292

Liviu Pop

Capitolul

III: îmbogăţirea fără justă cauză

218-219

§2. Condiţiile materiale sau economice ale îmbogăţirii fără justă cauză Să existe o îmbogăţire a unei persoane, adică a pârâtului. Noul Cod civil nu 218 defineşte noţiunea de îmbogăţire a pârâtului; de aceea, înţelesul termenului a fost şi este subiect de discuţii în doctrina juridică1. în ceea ce ne priveşte, ne însuşim opinia cf. căreia prin îmbogăţirea uneia dintre părţi înţelegem „avantajul obţinut" de către pârât, apreciabil în bani*2. Astfel, îmbogăţirea poate consta în mărirea sau creşterea activului patrimonial al unei persoane prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, facerea unei plantaţii sau executarea oricărei alte lucrări pe terenul altuia3 etc. De asemenea, îmbogăţirea poate rezulta şi din diminuarea pasivului patrimonial al pârâtului, cum ar fi atunci când cineva ar plăti o datorie a acestuia. Tot astfel, îmbogăţirea poate consta în simpla menţinere a valorii activului patrimonial, în cazul în care graţie acţiunii reclamantului a fost evitată o cheltuială pe care, de altfel, pârâtul era obligat să o suporte, cum ar fi: prestarea de către altul, în favoarea pârâtului, a unor activităţi sau servicii care, dacă ar fi fost contractate, ar fi fost remunerabile; folosirea de un bun al altuia, care, altfel, trebuia închiriat etc. Analiza unei bogate jurisprudenţe publicate sub imperiul vechiului Cod civil ne conduce la constatarea că îmbogăţirea fără justă cauză a unei persoane poate să rezulte dintr-o prestaţie a însărăcitului sau a unui terţ ori, după caz, dintr-o inter­ venţie a îmbogăţitului4, a însărăcitului sau, uneori, chiar a unei terţe persoane5. Aşadar, îmbogăţirea pârâtului poate fi directă sau indirectă6. Să existe o însărăcire a altei persoane, adică a reclamantului7. Noţiunea de 219 însărăcire este inversul îmbogăţirii şi constă în diminuarea patrimoniului altei persoane, adică a reclamantului, putând fi obiectivată într-o pierdere economică, privarea de un drept sau de valoarea integrală a unui drept, ieşirea unui bun din patrimoniul însărăcitului şi trecerea lui în patrimoniul îmbogăţitului ori distrugerea unor bunuri aparţinând altei persoane pentru a salva, conserva ori mări patrimoniul îmbogăţitului. ' Ptr. o sinteză a acestor discuţii, v. Chr.P. Filios, L'enrichissement sans cause en droit privé français, ANT. N. Sakkoulas/Bruyland Athènes/Bruxelles, 1999, pp. 162-184; D. Gherasim, op. c il., pp. 30-36; C. Păun, op. cit., pp. 98-108, 114-124, 174-212. 2 înţeles asumat de dr. german, u. Chr.P. Filios, op. cit., pp. 162-184; C. Păun, op. cit., p. 177. 3 Este vorba de cazurile de accesiune imobiliară artificială reglementate în art. 581-597 C . civ. 4 Noul Cod civil reglementează expres câteva cazuri de îmbogăţire la originea cărora se află intervenţia proprie a îmbogăţitului. E.g., art. 1.361 C. civ. prevede: „Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză". O astfel de situaţie este reglementată de art. 1.362 C . civ., care prevede că, atunci când o persoană in stare de necesitate a distrus sau a deteriorat bunurile altuia, acţionând în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză. Ptr. analiza unei bogate jurisprudenţe în acest sens, v. L. Pop, op. cit., pp. 24-25. notele de trimitere nr. 43-53. Aşa. de pildă, jurisprudenţa a statuat că este vorba de o îmbogăţire indirectă atunci când patrimoniul unui minor a sporit prin activitatea ilicită extracontractuală a părintelui său, care i-a transmis prin moştenire un bun pe care l-a sustras din patrimoniul altei persoane la a cărei succesiune considera că are chemare (u. T.S.. col. civ., dec. nr. 345 din 19 martie 1958, în C.D . 1958. p. 199). 7 V. L. Pop, op. cit., pp. 26-27.

Liviu Pop

293

2 1 9 -2 2 0

T it lu l IV : F a p te le ju r id ic e l i c i t e - i z v o a r e d e o b lig a ţ ii c iv ile

Este însă important să arătăm că noţiunea de însdrăcire a reclamantului trebuie înţeleasă cu supleţe. Aceasta pentru faptul că însărăcirea poate consta uneori ţn lipsirea unei persoane de un câştig, prin care ar fi avut sau ar Fi putut avea lor creş­ terea sau augmentarea activului său patrimonial. Este cazul celui care execută anumite lucrări utile, orice prestaţie sau desfăşoară o activitate remunerabilă, fără vreo intenţie de liberalitate sau un contract cu beneficiarul acelor lucrări, prestaţii sau activităţi. Avem în vedere inclusiv anumite servicii intelectuale sau chiar unele prestaţii prin a căror executare cel în cauză nu înregistrează o micşorare a activului său patrimonial actual1; în astfel de situaţii, însărăcitul nu are nicio pierdere patrimonială, fiind doar:lipsit de un câştig pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi contractat; alteori el îşi cheltuieşte timpul afectat acestor servicii, timp pe care l-ar fi putut însă folosi pentru recreere ori pentru activităţi familiale sau personale*2. Tot astfel, însărăcirea reclamantului nu apare întotdeauna ca fiind evidentă, reală şi efectivă în anumite ipoteze în care o persoană utilizează în interes propriu un bun aparţinând altei persoane: e.g., cineva utilizează fără drept canalizarea altuia3. 220

îmbogăţirea şi însărăcirea să fre corelative, având una şi aceeaşi cauză. Prin corelaţia sau legătura de conexitate dintre îmbogăţirea unuia şi însărăcirea celuilalt este necesar să înţelegem faptul că cele două fenomene sau efecte trebuie să aibă aceeaşi etiologie sau, în alţi termeni, una şi aceeaşi cauză4. Această corelaţie nu se confundă cu legătura de cauzalitate între două elemente, prin care înţelegem legătura dintre o faptă sau eveniment şi rezultatul său5. în acest sens, s-a precizat că este „indiferent dacă însărăcirea sau îmbogăţirea corelativă rezultă din fapta păgubitului sau îmbogăţitului ori a unei terţe persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză comună - un act sau eveniment”67 . Astfel, se vorbeşte uneori de „indivi­ zibilitatea de origine” pentru a sublinia că acelaşi fapt - cum ar fi executarea unor lucrări, folosirea de un bun al altuia, plata unei datorii etc. - atrage după sine deo­ potrivă îmbogăţirea şi însărăcirea, fără a se putea afirma că una ar fi în mod necesar cauza celeilalte*. Legătura de conexitate poate fi directă sau indirectă. De cele mai multe ori, este directă sau nemijlocită din patrimoniul însărăcitului în patrimoniul îmbogăţitului; e.g., construcţiile făcute de însărăcit pe terenul îmbogăţitului. Sunt însă şi cazuri în care legătura de conexitate necesară este indirectă, în acele situaţii în care valoarea cu care se însărăceşte reclamantul intră în patrimoniul îmbogăţitului trecând prin patrimoniul unei terţe persoane8. ' V. F. Goré. L'enrichissement aux dépens d'autrui. Dalloz. Paris, 1949. p. 40. 2 V. Cour d'Appel d'Aix-en-Provence. 6 septembre 1981, în Gazette de Palais nr. 2/1984. nr. 756, note de J. Lachaud. 3 V. Chr.P. Filios, op. cit.. pp. 176-177, notele de subsol nr. 105-107, şi p. 249, nota de subsol nr. 437. 4 V. L. Pop, op. cit., p. 28. 5 V. C . Bîrsan, op. cit., p. 120; l.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 372: L. Pop, op. cit., p. 28. 6 Fr. Deak. Teoria generală a obligaţiilor. Universitatea Bucureşti, 1960, p. 279. 7 V. Flour/Aubert/Savaux. Le fait juridique, pp. 38-39; Al. Bénabent, op. cit., p. 316; D. Gherasim, op. cil., p. 20 urm.: l.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 372. 8 E.g., ipoteza în care o persoană condamnată ptr. abuz în serviciu, constând în vânzarea pe credit a unor mărfuri din gestiunea sa. solicită - după ce a reparat paguba produsă angajatorului său - ca persoa294

Liviu Pop

Capitolul III: îmbogăţirea fără justă cauză

221

§3. Condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză îmbogăţirea şi însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, adică 221 de un temei juridic care să le justifice (art. 1.345 coroborat cu art. 1.346 C. civ.). Termenul de „cauză" în această materie nu se confundă cu cauza actului juridic, privită ca o condiţie esenţială de validitate a acestuia. Astfel, prin cauza actului juridic se înţelege cauza finală, adică motivul care determină pe fiecare parte să încheie un anumit contract (art. 1.235 C. civ.); dimpotrivă, în materia îmbogăţirii fără justă cauză, termenul desemnează cauza eficientă, adică însăşi calea sau mijlocul juridic de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de cele mai multe ori este un act juridic, o hotărâre judecătorească sau chiar o anumită dispoziţie legală. Altfel spus, în înţelesul său cel mai larg. cauza justă în acest domeniu o constituie titlul juridic convenţional sau legal care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit1. De altfel, art. 1.346 C. civ. prevede, cu caracter exemplificativ, trei cazuri în care îmbogăţirea este considerată cu justă cauză, atunci când rezultă; a) din executarea unei obligaţii valabile; e.g.: cumpărătorul plăteşte preţul bunului cumpărat, chiar dacă este superior valorii acelui bun, fără a fi lezionar; locatarul execută anumite lucrări care măresc valoarea bunului închiriat, obligaţie pe care şi-a asumat-o prin contractul de locaţiune valabil încheiat cu locatorul; transmiterea de către donator a sumei de bani datorate donatarului în executarea contractului de donaţie valabil încheiat; b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit [e.g., titularul unui drept de creanţă nu introduce acţiunea în justiţie în cursul termenului de prescripţie extinctivă); c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica. Pot exista situaţii de acest fel în următoarele ipoteze: o persoană face.lucrări de prelungire a reţelei electrice până la propriul teren, facilitând şi branşarea la aceasta a imobilului aparţinând unui vecin de al său; o persoană construieşte pe cheltuiala sa un dig de care ştie că vor profita şi alţi proprietari riverani; un arendaş face unele cheltuieli asupra bunului luat în arendă, pe riscul şi răspunderea sa, în interesul său personal, cunoscând precaritatea situaţiei sale ori cu intenţia de a-l gratifica pe proprietarul bunului respectiv2 etc. In concluzie, cauza unei îmbogăţiri este injustă atunci când îmbogăţirea unei părţi şi însărăcirea celeilalte îşi au etiologia în executarea uneia sau a unor prestaţii ori desfăşurarea unor intervenţii fără un titlu juridic valabil, convenţional, legal sau judiciar3. £*V . nele direct beneficiare ale vânzărilor pe credit să-i restituie valoarea mărfurilor dobândite (u. T.J. Bacău, dec. civ. nr. 185 din 12 iunie 1968, în RRD nr. 8/1972, p. 133). în acelaşi sens, u. T.S., s. civ., dec. nr. 1601 dm 11 septembrie 1979, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică ju d icia ră ... pe anii 7975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 85, nota 95. V. Terre/Simler/Lequette, pp. 1023-1025; Flour/Aubert/Savaux, Le ¡a ii juridique, pp. 40-42; I.F. Popa, « Pop/Popa/Vidu, pp. 372-373: L. Pop, op. cit., p. 30. In asemenea ipoteze. în dr. fr., s-a apreciat că însărăcitul nu se poate prevala de acţiunea de in rem verso. V. Flour/Aubert/Savaux. Le fait juridique. p. 45; Terre/Simler/Lequette, pp. 1025-1026. V. Chr.P. Filios. op. cit., pp. 213-237; L. Pop, op. cil., pp. 30-31.

Liviu Pop

295

m 222 - 223

T i t l u l I V : F a p t e le j u r i d i c e lic it e - i z v o a r e d e o b lig a ţ ii c i v i l e

îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului. Art. 1.345 C. civ. prevede clar şi explicit: „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire ( . . . ) ” . Neimputabilitatea îmbogăţirii este echivalentă, în fapt, cu buna-credinţă1. Cf. art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credinţă este prezumată de lege şi, pe cale de consecinţă, nu trebuie să fie probată. Dacă se dovedeşte şi se constată că îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, putându-i-se reţine o vinovăţie, nu vom fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză, ci a unei fapte ilicite şi prejudiciabile pentru cel însărăcit, care poate antrena angajarea răspunderii civile delictuale a îmbogăţitului, în condiţiile prevăzute de art. 1.357-1.371 C. civ. Aşadar, art. 1.345 C. civ. prevede expres că îmbogăţirea nu trebuie să fie imputabilă îmbogăţitului. Ce se întâmplă atunci când o persoană se însărăceşte din vina sa, îmbogăţindu-l pe altul? Are dreptul să ceară restituirea însărăcirii sale în limita îmbogăţirii altei persoane? Este admisibilă acţiunea de in rem verso a însărăcitului împotriva îmbogăţitului? în ceea ce ne priveşte, credem că este echitabil ca, atunci când îi este imputabilă îmbogăţirea altuia, făcându-se vinovat de doi sau culpă gravă, cel însărăcit să fie lipsit de dreptul şi de acţiunea în restituire pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză1 2. în schimb, în ipoteza în care vinovăţia însărăcitului constă într-o culpă uşoară sau foarte uşoară, ea nu constituie un obstacol în calea exercitării acţiunii de in rem verso3; nu este însă mai puţin adevărat că o atare vinovăţie poate servi ca fundament pentru angajarea răspunderii civile delictuale a însărăcitului, dacă îmbogăţitului i s-a cauzat un prejudiciu: într-o ipoteză de acest fel, despăgubirile datorate de însărăcit vor fi deduse din valoarea obligaţiei de restituire stabilită în sarcina îmbogăţitului. De altfel, aceasta este soluţia adoptată şi urmată de jurisprudenţa franceză4. în final, apreciem că formularea.din textul art. 1.345 C. civ. „în mod neimputabil” se referă în primul rând şi cu deosebire la îmbogăţit, fără însă a exclude de plano, în totalitate, cerinţa comportamentului neimputabil al celui care s-a însărăcit prin fapta sa, îmbogăţindu-l pe altul5. > însărăcitul să nu aibă şi să nu fi avut o altă acţiune în justiţie pentru 223 obligarea îmbogăţitului la restituire. Art. 1.348 C. civ. prevede: „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”. Aşadar, promovarea acţiunii de in rem verso este condiţionată de inexistenţa altor acţiuni. Dacă reclamantul are la dispoziţie o altă acţiune bazată pe contract, pe gestiunea de afaceri, pe o faptă ilicită ori alt ¡zvo& de obligaţii, recurgerea la acţiunea în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu se justifică. în toate cazurile de acest fel, mecanismul îmbogăţirii fără justă

222

1V. D. Gherasim, op. cit., pp. 193-194. 2 V. L. Pop, op. cit., p. 31. 3 V. Cass. civ. 1, 3 juin 1997, în Bulletin des arrêts de la Cour de cassation 1/1997, nr. 182: idem, 11 mars 1997, Defrénois 1997. nr. 407, note de M. Billiau; Cass. civ. 2, 2 décembre 1998, în R.T.D. civ. 1999, nr. 105, observation parj. Mestre. ’’■B * Ptr. trimiteri la jurisprudenţa franceză, v. Terré/Simler/Lequette, p. 1027: Flour/flubert/Savaux, Le fait

juridique, pp. 46-47. 5 V. L. Pop, op. cit., p. 33.

296

Llviu Pop

C a p i t o l u l I I I : î m b o g ă ţ ir e a f ă r ă j u s t ă c a u z ă

223 - 225

cauză nu poate fi pus în acţiune. De aceea, în mod tradiţional, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat că actio de in rem verso are caracter subsidiar, domeniul său de aplicare fiind restrâns doar la acele situaţii în care însărăcitul nu dispune de o altă acţiune1. în cazul în care îmbogăţirea fără justă cauză este indirectă, în sensul că avantajul îmbogăţitului a trecut prin patrimoniul unui terţ, subsidiaritatea acţiunii însărăcitului are şi o semnificaţie suplimentară. Astfel, într-o atare situaţie, însărăcitul nu poate promova acţiunea de in rem verso împotriva îmbogăţitului, înainte de a căuta să obţină plata de la debitorul său imediat, care este o terţă persoană. Aşa se face că se va îndrepta mai întâi împotriva terţului şi numai după ce se constată insolvabilitatea acestuia se va putea întoarce împotriva îmbogăţitului, introducând acţiunea înteme­ iată pe îmbogăţirea fără justă cauză. După cum s-a afirmat în jurisprudenţă, în termeni generali, o parte a unui contract nu poate acţiona împotriva unei persoane îmbogăţite indirect din acel contract decât în caz de insolvabilitate a cocontractantului său1 2. De această dată, acţiunea de in rem verso este cu adevărat subsidiară, putând fi pro­ movată numai în al doilea rând, în caz de insolvabilitate a debitorului imediat sau de prescripţie a acţiunii împotriva acestuia3. §4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză Naşterea unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Dacă sunt 224 îndeplinite condiţiile analizate mai sus, îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport juridic obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. îmbogăţitul este debitorul şi însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Debitorul este dator să restituie avantajul economic obţinut, ori de câte ori este posibil, în natură; această regulă este aplicabilă în acele situaţii în care avantajul obţinut de îmbogăţit a constaţ într-o prestaţie reversibilă, e.g., dacă îmbogăţitul a dobândit direct sau indirect un bun de la însărăcit. în celelalte cazuri în care restituirea în natură nu este posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc. în ceea ce priveşte modalitatea de restituire, art. 1.347 alin. (2) C. civ. cuprinde o normă de trimitere la regulile generale aplicabile în materie, prevăzute de art. 1.639-1.647 C. civ., reguli care, aşa cum am constatat, se aplică şi restituirilor datorate în temeiul plăţii nedatorate. Cu toate acestea, art. 1.345 şi art. 1.347 alin. (1) C. civ. prevăd şi câteva reguli proprii obligaţiei de restituire născute din îmbogăţirea fără justă cauză. Astfel, art. 1.345 C. civ. stabileşte limitele acestei obligaţii şi art. 1.347 alin. (1) C. civ. prevede momentul la care se raportează existenţa şi întinderea obligaţiei de restituire'4.

Limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză5. Din capul 225 locului trebuie să arătăm că, încă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, 1 Ptr. explicaţii pe larg despre caracterul subsidiar al acţiunii în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză,

v. L. Pop, op. cit., pp. 33-35 şi trimiterile bibliografice nr. 87-94. 2 V. Flour/Aubert/Savaux, te /a ii juridique, pp. 50-51. 3 V. Cass. civ. 1,14 janvier 2003, în Bulletin des arrets de la Cour de cassation I, 2003, nr. 11. 4 V. L. Pop, op. cit., pp. 36-38. 5 V. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., pp. 146-147: C. Bîrsan, op. cit., pp. 121-122; D. Gherasim, op. cit., p. 57.

Livlu Pop

297

225 - 227

T i t l u l I V : F a p t e le j u r i d i c e lic i t e - i z v o a r e d e o b lig a ţ ii c i v i l e

doctrina şi jurisprudenţa au statuat că obligaţia de restituire în cazul îmbogăţirii fără justă cauză are o dublă limită, în sensul că îmbogăţitul este ţinut să restituie cel mult valoarea îmbogăţirii sale, dar numai în limita însărăcirii corelative a creditorului; aşadar, îmbogăţirea şi însărăcirea sunt limite reciproce'. Această soluţie este consa­ crată şi în art. 1.345 C. civ., care prevede că îmbogăţitul „ ( ...) este obligat la resti­ tuire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”. De aici rezultă următoarele două reguli: a) îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare; astfel, el nu poate fi ţinut să restituie fructele civile sau să plătească dobânzi legale, deoarece, aşa cum am văzut, este de bună-credinţă, faptul îmbogăţirii nefiindu-i imputabil; b) însărăcitul are dreptul de a i se restitui cel mult valoarea însărăcirii sale, chiar dacă avantajul economic obţinut de îmbogăţit este mai mare. Aceste limite vor avea aplicabilitate numai dacă îmbogăţirea fără justă cauză este neimputabilă îmbogăţitului. în cazul în care îmbogăţirea este imputabilă îmbogăţi­ tului, care a fost de rea-credinţă, nu ne mai găsim în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză*1 2; reaua-credinţă a îmbogăţitului determină ieşirea din sfera faptelor licite şi intrarea pe terenul faptelor ilicite cauzatoare de prejudiciu; în consecinţă, se va angaja răspunderea civilă delictuală a celui care a obţinut avantajul economic în cauză3. 226

Momentul în funcţie de care se stabilesc existenţa şi întinderea obligaţiei de restituire. Codul civil consacră soluţia cf. căreia stabilirea existenţei şi întinderii obligaţiei de restituire în sarcina îmbogăţitului trebuie să aibă loc prin raportare la data sau momentul sesizării instanţei de judecată45 . Astfel, art. 1.347 alin. (1) C. civ. dispune: „Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei”. Textul se aplică atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi în privinţa întinderii obligaţiei de restituire. în consecinţă, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat până la introducerea acţiunii în justiţie, pentru motive independente de voinţa sa, raportul obligaţional se stinge.

227

Restituirea este supusă regulilor generale ale dreptului restituirilor3. Regulile generale privind restituirile, indiferent de izvorul obligaţiilor de restituire, sunt prevăzute expres în Cartea a V-a, Titlul VIII, art. 1.635-1.649. Ele însă trebuie coro­ borate cu regulile proprii şi speciale aplicabile numai îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzute în art. 1.345-1.348 C. civ. Şi mai precis exprimat, regulile generale trebuie subordonate în acest caz celor două reguli speciale pe care le-am analizat mai sus. Pe ' V. T.S., col. civ., dec. nr. 102 din 17 ianuarie 1968, în RRD nr. 6/1968, p. 171.

1 V. Fr. Goré, op. cil., p. 283 urm. 3 V. D. Gherasim, op. c it., pp. 194-195; I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 375; L. Pop, îmbogăţirea fără justă cauză. op. cit., p. 37. 4 Această soluţie este prevăzută şi în art. 818 alin. (2) C . civ. german (BGB). De asemenea, este urmată şi de doctrina şi jurisprudenţa franceză (v. Terré/Simler/Lequette. pp. 1030-1031; Flour/Aubert/Savaux, Le fait ju ri dique, pp. 54-55). 5 V. I.F. Popa, în Pop/Popa/Vidu, p. 376; L. Pop, op. cit., pp. 38-40. 298

Livlu Pop

C a p i t o l u l I I I : î m b o g ă ţ i r e a fă ră j u s t ă c a u z ă

2 2 7 - 228

cale de consecinţă, dacă vreuna dintre dispoziţiile generale cuprinse în art. 1.639 urm. C. civ. se dovedeşte incompatibilă cu limitele restituirilor aferente îmbogăţirii fără justă cauză sau contravine momentului special în funcţie de care se stabilesc existenţa şi întinderea obligaţiei de restituire a îmbogăţirii, ea se va aplica numai cu corectivele şi ajustările de rigoare. Este important să mai arătăm că pot fi întâlnite şi alte reguli speciale aplicabile unor restituiri în anumite ipoteze sau cazuri particulare de îmbogăţire fără justă cauză reglementate în diferitele materii ale Codului civil, precum şi în legislaţia conexă, cum este accesiunea imobiliară artificială1. înainte de a încheia, este necesar să se reţină faptul că există totuşi o regulă generală privitoare la modalităţile de executare a obligaţiilor de restituire, aplicabilă în toate situaţiile, inclusiv în cazul îmbogăţirii fără justă cauză. Astfel, art. 1.639 C. civ. dispune că „restituirea prestaţiilor se face în natură”; aşadar, atunci când prestaţia a avut ca obiect un bun, restituirea în natură constă în „înapoierea bunului primit". Prin excepţie, art. 1.640 alin. (1) C. civ. prevede că restituirea se face prin echivalent bănesc numai dacă „ ( ...) nu poate avea loc în natură din cauza impo­ sibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate”. Prescripţia dreptului la acţiunea de in rem verso. Acţiunea întemeiată pe 228 îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani (art. 2.517 C. civ.). In ceea ce priveşte momentul din care începe să curgă termenul general de prescripţie extinctivă, este necesar să avem în vedere prevederea art. 2.528 alin. (2) C. civ., conform căreia: „Dispoziţiile alin. (1) (al art. 2.528 - n.n., L.P.) se aplică (...) şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri". Or, textul art. 2.528 alin. (1), la care se face trimitere în dispoziţia reprodusă mai sus, reglementează prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită şi prevede că aceasta „începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Aşadar, în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, termenul legal de prescripţie începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască însărăcirea sa lipsită de justă cauză, precum şi persoana care s-a îmbogăţit în acest fel, obligată la restituire. Urmează că legea stabileşte două momente alternative de la care începe să curgă prescripţia: unul subiectiv, constând în data la care însărăcitul a cunoscut însărăcirea sa, precum şi persoana îmbogăţitului obligată la restituire; altul obiectiv, care este data când însărăcitul trebuia să cunoască atât însărăcirea sa. cât şi pe cel îmbogăţit şi obligat la restituire*2.

Ptr. analiza regimului juridic al accesiunii imobiliare artificiale, u. V . Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. C.H . Beck. Bucureşti, 2009, pp. 321-336; C . Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale in reglementarea noului Cod civil, Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 368-384; G. Boroi, C .fl. Anghelescu, B. Nazat. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Hamangiu. Bucureşti. 2013. pp. 210-226. 2 V. M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 1172-1173.

Liviu Pop

299

Titlul V. Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice extracontractuale cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală) Capitolul I. Consideraţii generale privind răspunderea civilă cu privire specială asupra răspunderii delictuale (extracontractuale) §1. Răspunderea civilă. Noţiune. Locul acesteia în ansamblul răspunderii juridice 229

Despre răspunderea juridică in general. întregul comportament al omului este determinat de trebuinţele derivând din firea sa şi din mediul natural şi social în care trăieşte. Desfăşurarea normală şi armonioasă a vieţii sociale face necesară respectarea unor norme de conduită. Nimănui nu-i este permis să încalce ori să nesocotească drepturile şi interesele legitime ale altor persoane. Oricine încalcă această regulă elementară poate fi ţinut să răspundă pentru faptele sale. în alţi termeni. într-o astfel de ipoteză ne găsim în prezenţa răspunderii sociale. Normele de conduită în societate sunt de natură diferită, astfel încât şi răspun­ derea socială este de mai multe feluri: răspunderea juridică, răspunderea morală, răs­ punderea politică, răspunderea religioasă etc. Prin importanţa, specificul şi funcţiile sale, răspunderea juridică se află în centrul întregii răspunderi sociale, poziţie pe care o are şi continuă să o aibă din cele mai vechi timpuri până astăzi, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluţie a întregii vieţi sociale în dinamica sa. Deşi poate fi definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este consacrată legislativ şi studiată prin manifestările ei concrete, particulare, în spaţiul diferitelor ramuri ale dreptului: dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc.1. Aceste manifestări ale răspunderii juridice au câteva trăsături comune. între ele există însă şi numeroase deosebiri, care le particularizează şi autonomizează, determinate de faptele care antrenează fiecare răspundere în parte, regimul lor juridic distinct, sancţiunile ori consecinţele care le sunt proprii şi mai ales de finalităţile urmărite de legiuitor şi de cei ale căror drepturi şi interese sunt încălcate.

1 V. I.M. Anghel, Probleme generale, în I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, „Răspunderea civilă", Ed. Ştiinţifică. Bucureşti, 1970, p. 10; I. Dogaru, D.C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 440-443.

300

Liviu Pop

C a p i t o l u l I: C o n s i d e r a ţ i i g e n e r a l e p r i v i n d r ă s p u n d e r e a c i v i l ă . . .

229 - 230

Având ca repere trăsăturile comune ale diferitelor sale manifestări, în literatura de specialitate, răspunderea juridică este definită ca fiind „complexul de drepturi şi obligaţii conexe care - potrivit legii - se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin apli­ carea sancţiunilor juridice Aşadar, răspunderea juridică este un raport de constrângere, care implică drepturi şi obligaţii corelative şi nu se confundă cu sancţi­ unea sau alte consecinţe pe care cel răspunzător trebuie să le suporte. Altfel spus, răspunderea este cadrul juridic de realizare a constrângerii statale împotriva persoanei care a încălcat ilegal drepturile sau interesele legitime ale altei persoane. Aşadar, apli­ carea sancţiunii juridice celui în cauză este doar urmarea finală a antrenării răspunderii juridice. Răspunderea civilă. Noţiune şi definiţie. Răspunderea civilă este una dintre 230 cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice. De asemenea, este o categorie fundamentală şi, în acelaşi timp, o instituţie deosebit de largă şi complexă a dreptului privat*2. Cu toate acestea, Codul civil - cel vechi şi cel nou - şi legislaţia conexă nu ne oferă o definiţie a răspunderii civile. De aceea, formularea unei definiţii cuprinzătoare şi de maximă generalitate a acestei răspunderi a fost şi continuă să fie o preocupare constantă a doctrinei de specialitate3. Astfel, au fost propuse şi formulate mai multe definiţii45 . în ceea ce ne priveşte, în raport cu reglementările în materie din noul Cod civil, considerăm că prin răspundere civilă înţelegem „acel raport juridic de obligaţii în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană, numită victimă sau persoană prejudiciată. Prejudiciul poate fi cauzat, în principiu, printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele expres prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de lucrurile sau animalele ce le avem sub pază, de un accident nuclear, de defectele unor produse etc. în centrul definiţiei de mai sus, şi al tuturor celorlalte definiţii formulate în doc­ trina de specialitate, se află concepţia clasică, dominantă şi astăzi, care vede în răs­ punderea civilă eminamente şi exclusiv o răspundere reparatorie, având ca funcţie repararea unui prejudiciu cert şi, în acest fel, repunerea victimei păgubite în situaţia anterioară prejudicierii. Această concepţie este astăzi prea exclusivistă. Aşa cum vom putea constata din analizele ce urmează şi mai ales după ce vom aborda succint unele ipoteze speciale de răspundere civilă reglementate în legislaţia conexă Codului civil, astăzi şi în viitor, răspunderea civilă a încetat să fie exclusiv o răspundere reparatorie. Realităţile şi trebuinţele sociale s-au schimbat în ultima vreme într-o dinamică greu de ' M.N. Costin, 0 încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice, în RRD nr. 5/1970, p. 83 2 V. I. Albu, V . Ursa, Răspunderea ciuilă pentru daune morale, Dacia, Cluj-Napoca, 1979. p. 23. 3 V. L. Pop, Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice extracontractuale cauzatoare de prejudicii (Răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală ) , în Pop/Popa/Vidu, pp. 380-383. 1 V. I.M. Anghel, op. cit., pp. 15-21; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7 urm.; Starck/Roland/Boyer, Responsabilité, Litec. Paris, 1996, p. 8; Terré/Simler/Lequette, p. 664; G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, L.G.D.J., Paris, 2008, p. 7 urm.; Ph. Brun, Responsabilité civile extraconlraeluelle, Litec, Paris, 2005, pp. 1-15. 5 Ptr. o definiţie mai sintetică, v. S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în Dreptul nr. 11/2006, p. 41.

Liviu Pop

301

230

T i t l u l V : F a p t e le j u r i d i c e i lic it e ş i c e l e l a l t e f a p t e j u r i d i c e . . .

previzionat până la sfârşitul secolului trecut. în prezent, societatea contemporană este tot mai mult preocupată, în faţa accidentelor şi pericolelor de tot felul care generează şi dezvoltă unele consecinţe ireparabile şi ireversibile pentru întreaga umanitate, de necesitatea tot mai stringentă de a anticipa astfel de evenimente şi situaţii în scopul prezervării mediului natural şi asigurării stării de bine a generaţiilor viitoare1. In acest scop, se fac eforturi pentru adaptarea răspunderii civile la exigenţele timpurilor noastre. Răspunderea civilă în sensul său clasic este în imposibilitate de a face faţă acestor trebuinţe şi dificultăţi. Ea trebuie revăzută şi reconstruită de o aşa manieră încât să nu fie limitată numai la repararea prejudiciilor certe injust cauzate, ci să oblige pe cei răspunzători să fie „garanţi ai evenimentelor viitoare”2. în acest context se vorbeşte tot mai mult de existenţa unei aşa-numite „răspunderi civile preventive", care are ca finalitate luarea măsurilor şi suportarea costurilor necesare pentru anti­ ciparea şi evitarea unor prejudicii viitoare posibile, probabile sau potenţiale3. Această componentă a răspunderii civile este o răspundere fără prejudiciu cert şi are ca fundament teoretico-filosofic principiul precauţiei. Lato sensu, acest principiu este definit ca fiind „atitudinea pe care trebuie să o adopte orice persoană care ia o hotărâre în legătură cu o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare sau pentru mediu”4. Astfel, principiul precauţiei fundamentează o veritabilă obligaţie juridică de a preîntâmpina sau, cel puţin, a reduce riscurile care pun în pericol grav viaţa, sănătatea oamenilor şi mediul înconjurător5. Principiul precauţiei şi răspunderea civilă preventivă pe care o fundamentează şi-au găsit consacrarea explicită sau implicită în legislaţia noastră conexă Codului civil odată cu preluarea acquis-ului comunitar, în domenii cum sunt: protecţia mediului, protecţia sănătăţii persoanelor şi protecţia consumatorilor6. Admiterea existenţei răspunderii preventive, fără prejudiciu cert, ca o compo­ nentă a răspunderii civile, alături de răspunderea reparatorie, va face necesară, în — 1V. L. Pop, în Pop/Popa/Vidu, pp. 380-381. 2 C. Thibierge. Libres propos sur l'évolution du droit de la responsabilité, în R.T.D. civ. nr. 3/1999. p. 574. 5 Privitor la recunoaşterea existenţei unei răspunderi civile preventive, v. C . Thibierge, op. cit., pp. 561-584: idem, Avenir de la responsabilité, responsabilité de l'avenir, în Recueil Dalloz (Chronique) nr. 9/2004, p. 577 urm.; Ph. Brun, op. c it„ pp. 3-4: C . Sintez, La sanction préventive en droit de la responsabilité civile, thèse, Université de Montréal. 2009. în doctrina noastră, problema este pusă în discuţie în ultima vreme. V. L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, C.H. Beck, 8ucureşti, 2008, pp. 67-103 şi 484-486; M.N. Costin, C.M . Costin, Răspunderea civilă preventivă - studiu de caz, în PR nr. 1/2010, pp. 29-38; A.J. Duşcă, Răspunderea preventivă - formă a răspunderii ecologice, în PR nr. 4/2011. p. 216 urm; AI.D. O n. Un concept nou: răspunderea civilă preventivă, în Dreptul nr. 5/2012, pp. 111-125; idem, Legislaţie fi jurisprudenţă privind răspunderea civilă preuentivă, în Dreptul nr. 6/2012, pp. 123-139. 4 P. Kourilsky. G. Viney, Le principe de précaution. Rapport de Premier Ministre, Odile Jacob, Paris, 2000. p. 216. în acelaşi sens. v. L. Baghestani-Perrey. Le principe de précaution: nouveau principe fondamental régissant les rapports entre la droit et la science, Le Dalloz (Chronique), 1999. pp. 457-462; C . Noiville (coordonateur), Principe de précaution. Recueil Dalloz (Dossier), 2007, pp. 1514-1550. Ptr. doctrina noastră, u. C. Teleagă, Principiul precauţiei şi viitorul răspunderii civile, în RRDM nr. 1(3)/2004, p. 40; L.R. Boilă, op. cit., pp. 73-92, 204-207 şi 484-485; L. Pop, op. cit., pp. 380-381 şi 402; AI.D. On, Legislaţie şi jurisprudenţă privind răspunderea civilă preventivă, op. cit., pp. 124-125. 5 V. AI.D. On, op. cit. supra, p. 125. 6 Ptr. detalii, ibidem, pp. 125-129.

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

230 - 231

perspectivă, o nouă definire a răspunderii civile în general, de o manieră mult mai largă si cuprinzătoare. Aceasta deoarece afirmaţia conform căreia „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă în fapt a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un pre­ judiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil" este în prezent evident depăşită de realităţi. Mai mult, nu peste multă vreme, se va pune şi problema reconstrucţiei doctrinare a întregii răspunderi civile, începând cu fundamentele sale etico-filosofice şi având în vedere trei coordonate cu valoare de funcţii ale acesteia: sancţiune, reparaţie şi prevenţie. Din conţinutul acestei noi construcţii nu trebuie şi nu poate lipsi răspunderea preventivă sau anticipativă pentru riscuri potenţial majore’ . §2. Structura răspunderii civile §2.1. Sediul legal şi definiţiile răspunderii delictuale şi răspunderii contractuale Sediul legal şi formele răspunderii civile în textele noului Cod civil. Noul 231 Cod civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a, „Despre obligaţii” , Titlul II, „Izvoarele obligaţiilor", fiindu-i consacrat în exclusivitate Capitolul IV, intitulat evocator „Răspunderea civilă” , care este alcătuit din şase secţiuni. în Secţiunea 1, compusă din două articole, este stabilit, în primul rând, cadrul general al răspunderii civile delictuale (art. 1.349) şi, apoi, circumscris domeniul de aplicare a răspunderii contractuale (art. 1.350), privită ca o consecinţă a neexecutării lato sensu a obligaţiilor pe care părţile contractante şi le-au asumat prin angajamentul lor con­ tractual. Secţiunea a 2-a, art. 1.351-1.356, reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, fără a deosebi între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. Secţiunile 3-6 sunt alcătuite din dispoziţii legale care se aplică exclusiv răspunderii civile delictuale. Reglementarea cuprinzătoare a răspunderii civile con­ tractuale îşi are sediul tot în Cartea a V-a, dar în Titlul V , Capitolul II, intitulat „Exe­ cutarea silită a obligaţiilor” , fără a face deosebire între ele după izvorul lor, Secţiunile 1-4, art. 1.516-1.548. cu preponderenţă în Secţiunea a 4-a, „Executarea prin echivalent” (art. 1.530-1.548). Analizând modul de organizare a acestor texte legale, nu prea diferit faţă de cel din V.C. civ„ se poate uşor constata că redactorii lor au înţeles să menţină, prin formulări exprese, distincţia dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Mai mult, existenţa a două regimuri de răspundere civilă reparatorie este consacrată expres în dispoziţiile mult mai clare ale noului Cod civil. De asemenea, din economia acestor noi reglementări rezultă că a fost consacrată concepţia clasică, tradiţională, despre finalitatea răspunderii civile, privită ca o răspundere eminamente reparatorie; astfel, deşi sunt supuse unor regimuri juridice sensibil diferite, ambele branşe ale răspunderii civile - delictuală şi contractuală - sunt dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu injust cauzat altei persoane. ' V. L. Pop, în Pop/Popa/Vidu, p. 381; AI.D. On, op. cit. supra, pp. 138-139.

Liviu Pop

303

2 3 2 -2 3 4

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

232

Definiţia răspunderii civile delictuale. Este obligaţia prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă persoană prin încălcarea drepturilor sau intereselor sale legitime, în afara unei legături contractuale. Aşadar, este important de reţinut că această răspundere civilă se angajează numai în acele ipoteze în care prejudiciul care trebuie reparat a fost sau este cauzat victimei în afara unei legături contractuale dintre aceasta şi persoana răspunzătoare. Aşa se explică faptul că unii autori o mai numesc „răspundere civilă extracontractuală". Ea constituie dreptul comun pentru întreaga instituţie a răspunderii civile. Formularea definiţiei de mai sus are ca repere textele art. 1.349 C. civ.

233

Definiţia răspunderii civile contractuale. Este obligaţia unei părţi con­ tractante de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi contractante prin neexecutarea ilicită lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor datorate acesteia în temeiul contractului valabil încheiat. Prin neexecutarea lato sensu a prestaţiei sau prestaţiilor datorate contractual se înţelege neexecutarea propriu-zisă totală sau/? parţială, executarea necorespunzătoare ori executarea cu întârziere a acesteia sau acestora. Definiţia are ca temei legal textele art. 1.350 alin. (1)-(2) C. civ. Răspunderea civilă contractuală este, în acelaşi timp, şi un remediu substitutiv important al neexecutării contractelor1. §2.2. Teorii cu privire la situaţia juridică a celor două forme sau branşe ale răs­ punderii civile2 4 3

234

Punerea problemei. Aşa cum vom putea constata la finele analizei noastre, între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, care alcătuiesc răspunderea civilă reparatorie, există importante asemănări şi unele deosebiri, mai ales de regim juridic. Este motivul pentru care încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea în spaţiul dr. fr. s-au purtat şi se mai poartă discuţii controversate în legătură cu situaţia sau statutul celor două aşa-zise forme ale răspunderii civile. Discuţiile au avutjşi continuă să aibă ca obiect existenţa şi autonomia răspunderii contractuale în raport cu răspunderea delictuală sau extracontractuală. La începutul controverselor au fost expuse şi argumentate două teorii, opuse una celeilalte: teoria dualităţii şi teoria unităţii răspunderii civile2. De asemenea, în ultima vreme, cu scopul de a se găsi o soluţie de echilibru între cele două teorii extreme şi ireconciliabile, s-a conturat şi o teză sau teorie intermediară, eclectică. Controverse importante există astăzi şi în legătură cu pertinenţa conceptului de „răspundere civile contractuală reparatorie”' sunt autori care susţin că obligarea unei părţi contractante de a plăti daune-interese contractuale este, în realitate, o executare prin echivalent, şi nicidecum o reparaţie3. — ' Ptr. o analiză pertinentă a tuturor remediilor neexecutării contractelor, v. I.F. Popa, Remediile neexecutării contractului, în Pop/Popa/Vidu, pp. 254-326. 2 Ptr. sinteza acestor teorii, u. I.M. Anghel. op. cit., pp. 34-45; G. Viney, op. cit., pp. 396-401. 3 V. L. Pop. Concepţia Codului civil cu privire la structura răspunderii civile: dualitate sau unitate?, în Dreptul nr. 2/2012, pp. 13-23 şi bibliografia la care se face trimitere.

304

Llviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

235 - 236

Teoria dualităţii răspunderii civile1. Susţinătorii acestei teorii consideră că 235 între răspunderea delictuală şi cea contractuală există deosebiri sau diferenţe ¡reductibile1 2. Astfel, principala deosebire constă în faptul că răspunderea delictuală îşi are originea direct în lege, expresie a puterii şi voinţei publice, iar originea răspunderii contractuale se află în contract, adică în acordul dintre voinţele private ale cocontractanţilor. Pe lângă această deosebire de origine, mai sunt reţinute şi altele, cum sunt: capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii delictuale reparaţia este întotdeauna integrală, iar în cazul răs­ punderii contractuale întinderea daunelor-interese depinde de anumite împrejurări (de regulă, în materie contractuală, se repară numai prejudiciul previzibil, cu unele excepţii - art. 1.533 C. civ.); în materie delictuală, persoana răspunzătoare este de drept pusă în întârziere, pe când în cazul răspunderii contractuale, de regulă, partea contractantă care nu execută obligaţiile trebuie pusă în întârziere, în principiu, printr-o notificare; clauzele elisive de răspundere ori de limitare a răspunderii sunt valabile, de regulă, numai în materie contractuală etc. De asemenea, s-a afirmat că între culpa delictuală şi culpa contractuală există deosebiri de esenţă. Răspunderea delictuală se antrenează în prezenţa oricărei culpe a autorului prejudiciului şi uneori chiar fără vreo culpă a persoanei răspunzătoare (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului art. 1.375-1.380 C. civ. - sau pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a altuia art. 1.372-1.373 C. civ.), iar răspunderea contractuală numai atunci când culpa are o anumită gravitate; în ceea ce priveşte proba culpei, în materie delictuală, ea trebuie dovedită, pe când în materie contractuală este prezumată de lege (art. 1.548 C. civ.)3. Teoria unităţii răspunderii civile. Cf. acestei teorii, între cele două forme de 236 răspundere civilă reparatorie nu există deosebiri de esenţă. De aceea, răspunderea civilă este întotdeauna şi fără excepţie delictuală4. Aceasta deoarece obligaţiile încăl­ cate, şi într-un caz, şi în celălalt, nu sunt de esenţă diferită; astfel, obligaţia debito­ rului contractual de a plăti daune-interese pentru neexecutarea contractului nu se confundă cu obligaţia iniţială născută din contract în sarcina sa; ea este o obligaţie nouă, născută tot din lege, şl nicidecum din contract; or, izvorul acestei obligaţii nu poate fi decât textul art. 1.382 C. civ. fr. (art. 998 V.C. civ. român). De o manieră generală, s-a apreciat că obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, privită ca o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor primare născute, după caz, din lege sau contract, are întotdeauna o origine legală. Pe cale de consecinţă, încălcarea oricărei obligaţii iniţiale, indiferent că este legală sau contractuală ori că prejudiciul este cauzat de către un cocontractant sau de un terţ, este, fără excepţie şl fără deosebire, un delict civil; ori-

1 Părintele acestei teorii este Charles Sainctelette, în lucrarea sa De la responsabilité et de garantie, Paris, 1884.

2 V. L. Josserand, Cours de droit civil positif, Presses Universitaires de France, Paris, 1930, v. Il, p. 232. 3 Ptr. analiza acestor deosebiri, u. I.M. flnghel, op. cil., p. 34 urm.; M. Eliescu, op. cit., pp. 60-88; G. Viney, op. cit., pp. 422-635. 4 Fondatorul teoriei este Jean Grandmoulin, în teza sa de doctorat cu titlul De l'unité de la responsabilité ou nature délictuelle de la responsabilité pour violations contractuelles avec application à la combinaison de la responsabilité et de l ’incapacité. Typographie Alphonse Le Roy. Rennes, 1892, pp. 3-88. Liviu Pop

305

236 - 2 3 7

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

ginea obligaţiei iniţiale încălcate este indiferentă. Şi, în continuare, argumentându-se unitatea de calificare a faptei care a cauzat prejudiciul, s-a apreciat că celelalte deosebiri, reţinute şi subliniate de partizanii teoriei dualiste, sunt cu totul lipsite de relevanţă şi importanţă pentru a susţine că există două răspunderi civile fundamental şi ireductibil diferite. Aşadar, trebuie reţinut că, în această concepţie integratoare, răspunderea este, oriunde şi oricând, întotdeauna şi fără excepţie, delictuală1. 237

Teoria intermediară sau eclectică1 2. în jurul anilor '30, în doctrina franceză au fost publicate mai multe lucrări ale unor autori consacraţi în care a fost promovată o teorie sau concepţie intermediară, care are meritul de a realiza un echilibru necesar între cele două teorii sau concepţii extreme, fiind astăzi acceptată de către majoritatea doctrinarilor în materie. în sinteză, se susţine că există o singură răspundere civilă, privită ca instituţie juridică, înăuntrul căreia se află două ramuri: răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. între cele două manifestări ale răspunderii civile există câteva indiscutabile deosebiri de regim juridic, care însă nu sunt de esenţă şi, de aceea, nu pot fi opuse sistematic una celeilalte, pentru a se susţine cu temei că ar Ti vorba de două instituţii distincte şi autonome. Dimpotrivă, ele au importante puncte sau repere comune care le determină să joace un indiscutabil rol comple­ mentar. Aşa se face că regimul juridic al răspunderii delictuale este considerat de drept comun, iar regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special şi derogator. După cum afirma unul dintre reprezentanţii acestei concepţii: „ştiinţific, nu există două răspunderi, ci două regimuri de răspundere”3. Evident că teoria intermediară are meritul de a căuta şi găsi soluţii mai nuanţate decât acelea propuse de către partizanii celor două teorii, aşa-zise clasice, fapt pentru care a fost acceptată de majoritatea autorilor francezi contemporani4. Deosebirile dintre cele două regimuri juridice sunt uneori greu de decelat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât au apărut şi se multiplică ipotezele în care astăzi domeniul de aplicare a răspunderii contractuale tinde să fie mereu restrâns, prin ceea ce se numeşte a fi „fagocitarea răspunderii contractuale de către răspunderea delictuală”5; fenomenul este determinat şi explicat de un reflux semnificativ de obligaţii legale accesorii unor categorii de contracte, dintre care sunt de reţinut: obligaţia de informare, obligaţia de securitate, obligaţia de precauţiune etc., a căror nerespectare de către o 1 Concepţia cf. căreia răspunderea civilă este unică şi fără excepţie delictuală este susţinută astăzi şi în doctrina juridică românească. V. A. Tamba, Consideraţii privind cele două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă contractuală în lumina dreptului francez fi dreptului român. Există veritabile deosebiri între răspunderea civilă delictuală fi cea contractuală ? finaliza convenţiilor de modificare a răspunderii civile, a punerii în întârziere fi a probei culpei, în PR nr. 2/2009, pp. 59-98, şi nr. 3/2009, pp. 91-118. 2 V. M. Meignié, Essai d'une délimité des domaines des responsabilités contractuelle et délictuelle, thèse, Lille, 1924: H. Mazeaud, Responsabilité délictuelle et responsabilité contractuelle, în R.T.D. civ., 1929, p. 550: M. Planiol. G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, v. VI, Les obligations, L.G.D.J., Paris, 1930, pp. 674-683. 3 A. Brun, Rapports et domaine des responsabilités contractuelle et délictuelle, Paris. 1933. p. 382, apud G. Viney, op. cit., p. 399. 4 Selectiv, u. Carbonnier, ed. 1995, pp. 455-464: Starck/Roland/Boyer, Responsabilité, pp. 9-10: Terré/Simler/Lequette, pp. 844-853: Malaurie/Aynès/Stoffel-Munck, ed. 2003, pp. 459-642; Ph. Brun, op. cit.. pp. 422-670; Yv. Buffelan-Lanore. Droit civil. Deuxième année, Armand Colin, Paris, 2003, p. 310 urm. 5 Ph. 8run, op. cit.. pp. 55-58.

306

Liviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

237 - 238

parte contractantă generează îndatorirea de indemnizare a prejudiciilor injust cauzate celeilalte părţi sau altor persoane. Aşa, de pildă, este cazul contractelor încheiate de profesionişti (comercianţi, medici, avocaţi, notari, executori judecătoreşti, mediatori etc.) în sarcina cărora se angajează o răspundere civilă faţă de clienţii lor şi chiar faţă de alte persoane pentru nerespectarea unor obligaţii care le sunt specifice (obligaţia de informare, obligaţia de securitate, obligaţia de confidenţialitate etc.); în atari situaţii se afirmă că am fi în prezenţa unei aşa-zise „decontractualizări” a respectivelor obligaţii1; ca urmare a acestui fapt, se susţine că am fi în prezenţa unei răspunderi de tipul al treilea, nici contractuală şi nici delictuală, ci specială şi complementară acestora, care transcende distincţia dintre regimul juridic care le este propriu. Ea este numită în doctrină ca fiind o răspundere civilă a profesioniştilor sau profesională*2. Problema pertinenţei răspunderii contractuale3. Pe lângă discuţiile referitoare 238 la structura răspunderii civile în general, în ultima vreme. în spaţiul literaturii juridice franceze, există o nouă controversă privitoare la existenţa răspunderii civile în domeniul contractual. în acest context, sunt autori de prestigiu care afirmă cu tărie că obligarea unei părţi contractante la plata de daune-interese contractuale nu constituie o reparaţie a vreunui prejudiciu, ci este o formă de executare a contractului, adică nu este altceva decât o executare a obligaţiilor contractuale prin echivalent bănesc; altfel spus, ataşarea acesteia la noţiunea de răspundere civilă este nejustificată şi artificială4. Aşadar, se contestă funcţia reparatorie sau indemnitară a obligaţiei debitorului con­ tractual la plata de despăgubiri sau daune-interese în cazul neexecutării obligaţiilor sale; această neexecutare poate antrena doar condamnarea la executare, şi nicidecum la repararea vreunui prejudiciu. Urmează că, în această opinie, sunt puse în cauză înseşi existenţa şi pertinenţa conceptului de „răspundere contractuală”5. Aşa se face că s-a propus chiar abolirea „falsului concept” de „răspundere civilă contractuală”6. Desigur că în sprijinul acestei orientări sunt invocate argumente istorice şi de context actual7. Majoritatea doctrinarilor şi-au exprimat cu claritate ostilitatea faţă de o asemenea poziţie. Pentru argumentare s-a procedat la examinarea directă a textelor Codului civil. In urma acestui demers, se reţine că daunele-interese contractuale îndeplinesc în realitate două funcţii: funcţia de plată sau de executare prin echivalent a obligaţiilor ' Ptr. detalii, v. Ph. LeTourneau, Responsabilitéc iu ileprofessionnelle, Dalloz. Paris, 2005, pp. 85-158. 2 Ibidem, pp. 1-12,87-158. 3 Ptr. o prezentare în detaliu a acestor discuţii, o. G. Viney, op. cit., pp. 401-421. 4 V. Ph. LeTourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2004-2005, pp. 805-819, nr. 802-812. 5 Ibidem, pp. 811-812. în acelaşi sens, selectiv, u. D. Talion, Pourquoi parler de faute contractuelle. în ..Mélanges G. Cornu". Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p. 429; idem, L'inexécution du contrat: pour une autre présentation, în R.T.D. civ., 1994. p. 223 urm.; Ph. Rémy, Critique du système français de responsabilité ciuile, în Revue „Droit et cultures” nr. 1/1996, p. 31; idem. La responsabilité contractuelle: histoire d'un faux concept, în R.T.D. civ.. 1997, p. 323 urm.

Ibidem. De asemenea, u. L. Leturmy, La responsabilité délictuelle du contractant, în R.T.D. civ., 1999. P- 839: C. Ophéle. Le droit â dommages - intérêts du créancier en cas d'inexécution contractuelle due à la démence du débiteur, în Revue de jurisprudence de droit des affaires, 1997. p. 453; M. Faure Abbad. Le fait générateur de la responsabilité contractuelle, L.G.D.J., Paris, 2003, p. 493. 7 Cu deosebire, u. Ph. Rémy, La responsabilité contractuelle: histoire d ’un faux concept, op. cit., p. 323. Liviu Pop

307

238 - 239

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

contractuale şi neexecutate în natura lor, precum şi funcţia de reparaţie, prin care se asigură indemnizarea prejudiciului cauzat prin neexecutarea întocmai a acelor obli­ gaţii. Pentru argumentare, este de reţinut ceea ce s-a afirmat în doctrină că daunele care pot rezulta din neexecutare sau executarea defectuoasă a unui contract sunt de două feluri: „daune consubstanţiale" neexecutării şi „daune consecutive"'. Daunele consubstanţiale constau în neobţinerea prestaţiei promise, cum sunt: neplata preţului, nepredarea sau nelivrarea bunului sau bunurilor contractate, valoarea servi­ ciului neprestat etc. Daunele consecutive sunt acelea pe care le produce neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractate asupra altor bunuri şi drepturi ori asupra persoanei creditorului, cum ar fi: pierderile dintr-o afacere care a fost ratată din cauza nelivrării de către cocontractant a unor produse sau materii prime; prejudiciile corporale ce sunt urmarea locuirii într-un spaţiu închiriat care este insalubru; prejudiciile cauzate de o lucrare, construcţie sau o reparaţie defectuoasă; paguba suferită ca urmare a unui furt care a fost posibil din cauza instalării unui sistem de securitate defectuos etc. Cele două subcategorii de daune sau prejudicii mai poartă denumirea de „daune intrinseci" şi. respectiv, „daune extrinseci". Ambele trebuie să fie reparate. Or, dacă daunele-interese ar avea ca unică şi singură funcţie executarea prin echivalent a obligaţiilor contrac- T ş tuale, aşa cum afirmă adepţii teoriei cf. căreia răspunderea contractuală este un concept nejustificat şi artificial sau chiar un „fals concept" la care trebuie renunţat, ar însemna că „daunele consecutive” sau „extrinseci” rămân să fie suportate de către creditorul obligaţiei contractuale neexecutate în natura sa specifică. Evident că o atare soluţie este inechitabilă şi de neacceptat. Toate cele arătate, precum şi altele constituie argumente în favoarea opiniei conform căreia obligarea la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale nu poate fi asimilată şi redusă doar la o executare prin echivalent bănesc a contractului*2. Dimpotrivă, sistemul daunelor-interese are, în primul rând, funcţia de reparaţie, la care se adaugă, de multe ori, şi funcţia de executare prin echivalent bănesc a obligaţiilor contractuale neexecutate în natura lor. De altfel, această dublă funcţie a daunelor-interese contractuale datorate pentru neexecutarea lato sensu a contractelor este una dintre particularităţile cele mai importante care deosebesc răspunderea contractuală şi îi conferă un regim juridic special, derogator în raport cu răspunderea delictuală3. 239

Concepţia adoptată în dreptul civil român4. Din capul locului, este de reţinut că dezbaterile şi controversele din doctrina juridică franceză cu privire la structura răspunderii civile au avut ecouri, mai mult sau mai puţin, şi în lucrările unor autori români. Studiul atent al acestor lucrări ne arată că, în linii generale, astăzi este susţinută, în diverse formulări, nu întotdeauna suficient de clare şi explicite, teoria sau concepţia intermediară, apreciindu-se că cele două teorii anterioare par să fie ' V. G. Viney, op. cit., pp. 408 şi 410. 2 Ibidem, p. 408. 3 V. L. Pop, op. cit., pp. 21-23. 2 Ptr. o analiză mai largă, ibidem, pp. 23-29.

308

Liviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

239

exagerate'. Ne raliem şi noi fără rezerve teoriei intermediare, însuşindu-ne afirmaţia metaforică a unui faimos autor român din secolul trecut, în sensul că răspunderea civilă este, în esenţa sa, „un trunchi comun” din care, în ceea ce priveşte regimul său juridic, „se desprind două ramuri": delictuală şi contractuală*2. Regimul juridic al răs­ punderii delictuale este regimul de drept comun, pe când regimul juridic al răspunderii contractuale este special, adică derogator. De aici şi consecinţa că în toate ipotezele în care nu operează regimul special al răspunderii contractuale se vor aplica normele care alcătuiesc regimul juridic de drept comun, care este cel al răspunderii delictuale, indiferent de originea sau etiologia obligaţiei încălcate. Aceasta explică şl faptul că răspunderea delictuală mai este denumită uneori şl pe drept cuvânt „răspundere civilă extracontractuală’’3. Urmează că dualitatea răspunderii civile este admisă strict numai din perspectiva regimului juridic sensibil deosebit, sub aspect pur tehnic, al răspun­ derii contractuale în raport cu cea delictuală sau extracontractuală, aceasta din urmă fiind aplicabilă în toate situaţiile în care există obligaţia legală de a repara un preju­ diciu injust suferit de o altă persoană, în afara oricărei legături contractuale cu victima. In concluzie, se poate afirma că răspunderea civilă în dreptul nostru privat este. în esenţa sa, unică, alcătuind o singură instituţie juridică, cu două regimuri juridice sensibil diferite; în alţi termeni, este o unitate în dualitate sau chiar diversitate, adică este unică, dar neunitară, în ceea ce priveşte regimul său juridic4. Această concepţie este consacrată explicit în textele art. 1.349-1.350 din actualul Cod civil. Domeniul de aplicare şi regimul juridic al răspunderii delictuale sunt stabilite într-un capitol separat şi special al noului Cod civil (art. 1.349 şi art. 1.351-1.395), intitulat „Răspunderea civilă". Regulile aplicabile răspunderii civile contractuale îşi au sediul în altă parte, respectiv în materia executării obligaţiilor. în capitolul referitor la executarea silită a obligaţiilor (art. 1.516-1.548), cu deosebire în secţiunea consacrată executării prin echivalent a obligaţiilor în general (art. 1.530-1.548 C. civ.). Faptul că regulile speciale aplicabile răspunderii contractuale sunt cuprinse într-o secţiune intitulată „Executarea prin echivalent” a obligaţiilor (art. 1.530-1.548) oferă argumente celor care sunt tentaţi să susţină că răspunderea contractuală constituie în realitate o executare prin echivalent bănesc a obligaţiilor, în speţă a celor contractuale, şi. prin urmare, s-ar putea pune în discuţie existenţa şi pertinenţa acestui concept. în ceea ce ne priveşte, credem că răspunderea contractuală este, fără îndoială, unul dintre reme­ diile substitutive ale neexecutării contractelor; cu toate acestea, nu poate fi asimilată, redusă şi confundată cu executarea prin echivalent bănesc a obligaţiilor contractuale. Şi aceasta pentru faptul că, prin domeniul său de aplicare şi finalitatea sa, obligarea la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale are, în primul rând şi înainte de toate, o funcţie reparatorie, care constă în repararea prejudiciului cauzat creditorului; de asemenea, în anumite situaţii, mai ales în cazul prejudiciilor cosubstanţiale, are şi funcţia de plată sau executare prin echivalent bănesc a obligaV. M. Eliescu, op. cit., pp. 60-86: C . Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligaţii. în Stătescu/Bîrsan, pp. 135-139. M. Eliescu, op. cit., p. 60. 5 V. Ph. Brun, op. cit., p. 50. 4 Ptr. detalii, u. L. Pop, op. cit., pp. 23-26. Liviu Pop

309

239 - 240

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

ţiilor datorate celeilalte părţi contractante (cum ar fi în cazul obligaţiei de plată a valorii unui bun dat în comodat, care a pierit din vina comodatarului şi nu poate înlocuit cu alt bun de acelaşi fel, având performanţe şi calităţi identice). Şi, apoi, nu trebuie ignorat faptul că în cazul răspunderii contractuale repararea prejudiciului ., . cauzat nu este obligatoriu să aibă loc întotdeauna prin indemnizarea cu o sumă de bani a părţii contractante păgubite. Reparaţia poate fi acordată în natură, aceasta fiind adesea mai potrivită pentru a fi integrală. £.g., dacă debitorul contractual datorează creditorului său un bun pe care, obiectiv, este în imposibilitate de a-l restitui din culpa sa, va putea fi obligat sau îi poate oferi un alt bun din aceeaşi categorie şi cu aceleaşi însuşiri; eventuala diferenţă de valoare dintre cele două bunuri similare, dar neiden­ tice, se va putea plăti în echivalent bănesc. Acest exemplu este un argument supli­ mentar în sprijinul opiniei noastre că răspunderea contractuală are un domeniu larg de aplicare şi nu poate fi asimilată şi redusă la o simplă executare prin echivalent a obligaţiilor. Aşadar, existenţa şi pertinenţa sa au deplină justificare. Şi, în final, într-un viitor foarte apropiat, aşa cum am mai arătat, realităţile sociale impun recunoaşterea şi consacrarea legislativă, cel puţin printr-o singură dispoziţie, de principiu, a răspunderii civile preventive, care are ca finalităţi anticiparea şi evitarea T în totul sau în parte a unor prejudicii potenţiale. Ar urma ca răspunderea civilă, indi- ferent că este extracontractuală sau contractuală, în raport cu funcţia pe care o înde­ plineşte, să fie structurată în: răspunderea civilă reparatorie, având ca finalitate repararea în natură sau prin echivalent bănesc a unui prejudiciu cert, şi răspunderea civilă preventivă, care constă în obligarea persoanei răspunzătoare să execute sau, după caz, să desfiinţeze anumite lucrări pe propria cheltuială ori să plătească sume de bani în acest scop, pentru a se evita ori diminua pericolul producerii unui prejudiciu posibil, dându-se satisfacţie principiilor prevenţiei şi precauţiunii. ■* r j i

§3. Fundamentele etico-filosofice ale răspunderii civile 240

f

Prolegomene. Decelarea fundamentelor etico-filosofice ale răspunderii civile este una dintre problemele centrale ale doctrinei juridice şi jurisprudenţei în materie. Analiza evoluţiei în timp a conceptelor şi teoriilor cu privire la fundamentarea răspunderii civile, mai ales a celei delictuale, permite constatarea că se întemeiază, în ,• principiu, pe ideea de culpă, greşeală sau vinovăţie a persoanei răspunzătoare.-Concepţia cf. căreia poate fi cenzurată şi sancţionată numai o conduită culpabilă a fost, în cursul vremii, şi este şi astăzi dominantă în teoria şi practica înfăptuirii^ justiţiei. Cu toate acestea, ideea existenţei unei răspunderi obiective, fără vinovăţie sau culpă, este prezentă evolutiv încă de la începutul apariţiei şi conturării noţiunii de răspundere juridică. Sistemele juridice din dreptul modern au dat răspunderii civile o atentă regle­ mentare, pe baza căreia o foarte bogată jurisprudenţă a constituit factorul cel mai1

i

;

1 V. M. Eliescu. op. cit., pp. 60-61: L. Pop. în Pop/Popa/Vidu. pp. 394-404; L R. 8oilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă. C.H. Beck. Bucureşti, 2009. p. 13 urm.: idem. Răspunderea civilă delictuala obiectivă, C.H. Beck. Bucureşti, 2008, p. 13 urm.

310

Liviu Pop

Capitolul 1: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

240 - 241

important al dezvoltării discursului ştiinţific şi apariţiei a numeroase teorii asupra acestui subiect, care au cuprins, într-o analiză concretă, profundă şi cuprinzătoare, toate aspectele răspunderii civile, începând cu evoluţia şi continuând cu tendinţele sale. Multă vreme, elementul subiectiv al greşelii sau culpei a fost considerat ca fiind o condiţie a existenţei răspunderii civile, temeiul şi fundamentul său etico-filosofic. Schimbările care au intervenit la sfârşitul secolului al XlX-lea şi în cursul secolului a| XX-lea, în dinamica dezvoltării societăţii, mai ales în contemporaneitate, au înve­ derat faptul că angajarea răspunderii civile exclusiv pe temeiul culpei sau vinovăţiei făptuitorului ori persoanei răspunzătoare este insuficient de cuprinzătoare. Este motivul pentru care unii autori au căutat să elaboreze noi teorii prin care să explice răspunderea civilă, cel puţin în unele cazuri şi ipoteze, pe un alt sau şi pe un alt temei sau fundament decât vinovăţia sau culpa1. în urma analizei acestor construcţii doctri­ nare rezultă că au fost elaborate trei grupe de teorii sau concepţii: teoria subiectivă, teoriile obiective şi teoriile mixte. Teoria subiectivă. în dreptul modern al statelor europene, reglementarea răs- 241 punderii civile este cuprinsă în coduri civile. Din studiul dispoziţiilor în materie rezultă că în unele coduri civile concepţia subiectivă, consacrată încă în dreptul feudal, a fost sintetizată într-un principiu general al răspunderii civile şi considerată esenţialmente şi fără rezerve subiectivă: în această concepţie, răspunderea a fost întemeiată exclusiv pe vinovăţia sau culpa autorului faptei prejudiciabile sau, după caz, a persoanei răspunzătoare. Aşa. de pildă, principiul răspunderii întemeiate pe culpă este enunţat în art. 1.382-1.383 C. civ. fr. (art. 998-999 V.C. civ. român), în sensul că orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă la repararea lui pe acela din a cărui greşeală, imprudenţă sau neglijenţă s-a produs1 2. în acest context, s-a considerat că răspunderea civilă este o sancţiune specifică dreptului privat, cu caracter reparator3. Vinovăţia, culpa sau greşeala era însă necesar să fie dovedită, sarcină adeseori grea pentru cel care pretinde reparaţia; dificultatea probei rezultă din faptul că mai ales culpa propriu-zisă - imprudenţa şi neglijenţa - este un element psihic, o atitudine internă a autorului faptei, nesusceptibilă de observare directă. Pentru depăşirea acestor dificultăţi şi pentru a rămâne exclusiv pe terenul concepţiei subiective, în anumite cazuri, s-a considerat că greşeala sau culpa este prezumată de lege, fiind suficient ca victima să dovedească existenţa celorlalte condiţii de natură obiectivă ale răspunderii civile: fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Asemenea ipoteze sunt: răspunderea pentru fapta altuia; răspunderea pentru lucruri; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi răspunderea pentru ruina edificiului. 1V. trimiterile de la nota precedentă. in Codul civil german (8GB) intrat în vigoare la r ianuarie 1900, spre deosebire de C. civ. fr., reglementarea răspunderii civile delictuale s-a realizat de o manieră fragmentară, fiind limitată la delictele individual şi expres prevăzute în textele sale. Analiza acestor texte şi a modului în care sunt interpretate ne îndreptăţeşte să constatăm că ele consacră, fără o formulare expresă, acelaşi principiu general al răspunderii civile. 3 Ptr. o atare calificare, v. M. Eliescu, op. cil., pp. 28-29: C. Stătescu. op. cit., pp. 126-127.

Liviu Pop

311

241 - 242

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

Graţie construcţiei prezumţiilor de culpă, răspunderea civilă a continuat o vreme să fie considerată esenţialmente şi fără rezerve subiectivă, admiţându-se existenţa prezumată a culpei şi în acele situaţii în care, apreciind social-axiologic activitatea prejudiciabilă a unei persoane, acesteia nu i se poate aduce nici cel mai neînsemnat reproş. în concluzie, cf. concepţiei subiective, întreaga răspundere civilă se întemeiază pe vinovăţie sau culpă, cu precizarea că în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie victima trebuie să facă proba culpei autorului prejudiciului, pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în materie contractuală, culpa nu trebuie dovedită, fiind prezumată de lege. 242

Teoriile obiective1. Ritmul accelerat de dezvoltare economică început la sfârşitului secolului al XlX-lea, rezultatele revoluţiei industriale, ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi, apoi, ale celei informaţionale au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai greu de'gî conciliat cu grija şi prudenţa necesare pentru a evita accidentele şi primejdiile deosebite ce puteau şi pot interveni în activitatea oamenilor1 2. în aceste condiţii, concepţia cf. căreia răspunderea poate fi angajată numai în măsura existenţei vinovăţiei sau culpei dovedite sau prezumate a început şi a continuat să fie neutra­ lizată treptat, cel puţin în anumite ipoteze, de inconvenientele şi dificultăţile sale practice, deoarece decelarea unei atitudini psihice contrare normelor juridice a devenit imposibilă. Dificultăţile au putut fi sesizate îndeosebi în legătură cu accidentele de tot felul, a căror analiză a dovedit că. cu cât producerea unui prejudiciu se datorează direct lucru­ rilor şi energiilor - în general, tehnicii - , cauza lui devine anonimă, fiind greu, dacă nu imposibil, de a o lega de acţiunea sau inacţiunea unei anumite persoane. Astfel că adesea culpa neputând fi dovedită, „victima, deşi inocentă, trebuie să suporte povara păgubirii” 3, căreia nici măcar culpa prezumată nu-i poate fi de ajutor, atâta vreme cât cel în sarcina căreia ar opera rămâne, în mod obiectiv, anonim sau necunoscut. De asemenea, chiar atunci când persoana răspunzătoare este cunoscută, prezumarea ei în culpă este, adesea, contrară realităţii, profund nedreaptă şi formală. Acestea sunt unele dintre motivele care au determinat apariţia, pe terenul fertil ’a ţ i controverselor, a unor noi orientări în doctrină pentru a decela alte fundamente âlejsj răspunderii civile decât vinovăţia. Teoria subiectivă a avut şi are în vedere poziţia şi situaţia juridică a persoanei răspunzătoare. în schimb, dacă problema se pune în relaţie cu situaţia şi interesele celui prejudiciat, ea necesită o altă abordare şi expli­ caţie. Aşa a apărut concepţia răspunderii obiective, care, în diferite variante, propunea fundamentarea ei pe alte temeiuri decât culpa sau vinovăţia. Această nouă orientare a S fost elaborată pentru prima dată în dreptul modern în spaţiul doctrinei juridice ger­ mane. Dintre fundamentele obiective propuse de autorii germani, amintim: principiul cauzalităţii, principiul interesului activ şi interesului preponderent, ideea de risc4. 1V. G. Viney, op. cit., pp. 26-28,107-127. 2 V. M. Eliescu, op. cit., p. 20. 3 Ibidem. 4 Ptr. explicarea acestor fundamente sau temeiuri ale răspunderii civile propuse de doctrina juridică germană, v. G. Marton, Les fondements de la responsabilité civile. Librairie du Recueil Sirey. Paris, 1938, pp. 156-209.

312

Uviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă... 242.1 - 242.3 Teoria riscului. Această teorie a avut cea mai largă audienţă, făcând carieră până 242.1 astăzi, ce-i drept, cu succesive reevaluări, redefiniri şi în diferite variante. Celelalte fundamente obiective enunţate au fost, în bună parte, părăsite. Formularea ei a pornit de la caracterul periculos al unor fapte cauzatoare de prejudicii (Qefăhrdungprinzip). în opinia iniţiatorului teoriei, au fost considerate periculoase acele fapte care creează un risc (Qefăhrden), adică riscul producerii unor pagube pentru alţii1. Aşa se face că faptele umane au fost grupate în două categorii: obişnuite (sau cotidiene) şi periculoase (sau creatoare de risc). în ceea ce priveşte prima categorie, autorul poate fi făcut răspunzător numai dacă şi în măsura în care sunt săvârşite din culpă. Dimpotrivă, atunci când prejudiciul este urmarea unor acte periculoase, creatoare de risc, răspunderea este obiectivă, fără culpă. în categoria faptelor creatoare de risc s-a afirmat că se pot include: supravegherea animalelor, folosirea de prepuşi de către comitenţi, utilizarea de maşini, instalaţii, vehicule cu dinamism propriu etc. în spaţiul doctrinei juridice franceze, teoria riscului a fost susţinută pentru început, independent de autorii germani, de către doi savanţi de mare autoritate*2 şi apoi împărtăşită şi. de alţi autori3. în această concepţie, răspunderea civilă reparatorie nu mai este o sancţiune; ea are ca sigură finalitate repararea prejudiciului cauzat şi repunerea victimei în situaţia anterioară producerii acestuia. Aşadar, în prim-plan este apărarea intereselor victimei, care trebuie despăgubită fără a fi necesară culpa dovedită sau prezumată a persoanei răspunzătoare, deoarece orice persoană trebuie să-şi asume riscurile activităţilor şi conduitelor sale. Urmează că fundamentul răspunderii este ideea de risc, concept care a primit mai multe înţelesuri: riscul-profit, riscul de activitate sau creat şi riscul de autoritate. Teoria riscului-profit4. în această teorie se arată că este normal şi moral ca cel 242.2 care profită de o anumită activitate să suporte, în schimb, riscul producerii unor prejudicii, Fiind obligat să le repare. Aceasta deoarece câştigul şi riscul de pierdere trebuie să fie reunite în acelaşi patrimoniu: ubi emolumentum, ibi onus. Aşadar, teoria riscului-profit a fost restrânsă numai la sfera activităţilor producătoare de profit. Teoria riscului de activitate sau a riscului creat5. Această variantă a 242.3 teoriei riscului a fost elaborată în urma criticilor formulate cu privire la teoria riscului-profit. Astfel, principala critică adusă noţiunii de risc-profit a fost aceea că limitează răspunderea obiectivă doar la sfera activităţilor profitabile, în condiţiile în care orice activitate umană desfăşurată în societate poate cauza un prejudiciu, care trebuie să fie reparat. Aşa s-a ajuns la afirmaţia că ar fi vorba de riscul de activitate în general sau riscul creat; termenul „risc” apare de această dată într-o accepţie mult mai V. M. Rümelin, Die Qriinde der Schandenszurechnung, Tübingen, 1896, pp. 26, 45-45 şi 71. V. R. Saleilles, Les accidents du travail et la responsabilité, Paris, 1897 (90 de pagini); L. Josserand. De la responsabilité du [ait des choses inanimées, Paris, 1897 (129 de pagini). 3 V. L. Duguit, Les transformations du droit privé, Paris. 1910, p. 139; R. Savatier, Traité de la responsabilité civile, v. I, nr. 279 urm., apud M. Eliescu, op. cri., p. 22, nota de trimitere nr. 58. 4 V. M. Eliescu, op. cit., p. 22. 5 Ibidem.

Liviu Pop

313

242.3 - 242.4

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

largă. Aşa, de pildă, un automobilist poate cauza un prejudiciu în orice situaţie, indi­ ferent dacă face o deplasare pentru un câştig patrimonial ori una de plăcere. Aşadar, în această accepţie largă, suntem în prezenţa unui risc de activitate sau creat, în sensul că oricine iniţiază, organizează, desfăşoară, îndrumă şi controlează o activitate periculoasă în societate îşi asumă riscul creat de a produce un prejudiciu altuia sau altora, pe care este dator a-l repara, indiferent dacă a fost sau nu vinovat ori în culpă. Pe acest temei se poate fundamenta mai ales răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele ce le avem în pază juridică. 242.4

Teoria riscului de autoritate1. Persoanele care desfăşoară o activitate prin alte persoane, care lucrează după ordinele, instrucţiunile şi directivele primite, într-un cuvânt, exercită o autoritate asupra altora, îşi asumă şi riscul reparării prejudiciului cauzat prin faptele ilicite săvârşite de acele persoane. Aşa cum s-a spus, unde este autoritatea, acolo este şi riscul. Pe acest temei se poate explica răspunderea civilă delictuală obiectivă pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia. Aşa, de pildă, în cazul răspunderii comitentului pentru prejudiciile.cauzate de prepuşii săi, între comitent şi prepuşi există, din perspectiva comitentului, raporturi de autoritate, în sensul că prepuşii îndeplinesc funcţiile încredinţate la ordinele, instrucţiunile şi sub controlul comitentului. La fel, se află în raporturi de autoritate şi persoanele care au obligaţia de a supraveghea pe minori şi pe interzişii judecătoreşti. Toate aceste persoane care exercită o astfel de autoritate trebuie să suporte riscul reparării prejudiciilor cauzate altora prin faptele ilicite ale celor aflaţi sub autoritatea lor. Răspunderea lor este obiectivă, fără vinovăţie, şi are ca fundament riscul de autoritate. în diferitele sale variante, teoria riscului a inspirat o largă discuţie şi o jurisprudenţă orientată în favoarea victimei. Cu toate acestea, a întâmpinat serioase dificultăţi în încercarea sa de a convinge şi, mai ales, în demersul de generalizare a acceptării ei unanime ca fundament unic al întregii răspunderi civile. Şi mai mult, autori de pres­ tigiu au criticat-o, luând distanţă faţă de această „noutate", ca fiind „inadmisibilă” , o adevărată „monstruozitate”*2. Astfel, s-a arătat că fundamentul răspunderii civile este şi trebuie să fie culpa, noţiune esenţial umană, întemeiată pe înţelepciune şi bun-simţ, adaptabilă tuturor transformărilor sociale3. Totuşi, influenţa teoriei riscului nu a fost şi nu este de neglijat, cu atât mai mult cu cât în zilele noastre se constată că riscul este tot mai frecvent invocat pentru a explica şi fundamenta angajarea răspunderii civile de plin drept, fără culpă, în unele ipoteze4, cum sunt: răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi de animale, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare etc. ' V. R. Savatier, Métamorphoses économiques et sociales du droit civil d'aujourd'hui. Paris, 1952, p. 283 urm.; Carbonnier, ed.1956, p. 323. 2 V. M. Planiol, Études sur la responsabilité civile, în R. crit. de DIP 1905, p. 277, şi 1906, p. 80. 3 V. H. et L. Mazeaud, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile délictuelle et contractuelle. ed. a 2-a. Paris. 1934, V. I. pp. 971-972. . 4 V. L. Pop în Pop/Popa/Vidu. pp. 399-400; L.R. Boită, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, op. cit.. pp. 103-278.

314

Liviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă

243

Teoriile mixte'. Analiza ştiinţifică a realităţilor sociale şi a evoluţiilor care au 2 4 3 avut loc în doctrina de specialitate şi jurisprudenţa în materie ne relevă faptul că niciuna dintre cele două concepţii - subiectivă şi obiectivă - nu poate explica, ea singură, complet şi satisfăcător, întreaga răspundere civilă în actualul stadiu de dez­ voltare a societăţii moderne. Cauza este simplă. Pe de o parte, sunt numeroase cazurile în care răspunderea se angajează fără a exista şi dovedi o culpă sau vinovăţia persoanei răspunzătoare. Pe de altă parte, culpa se impune totuşi a fi examinată şi în condiţiile şi situaţiile în care răspunderea este obiectivă. Această realitate a deter­ minat necesitatea elaborării unor teorii mixte, care admit coexistenţa ambelor teme­ iuri, într-un aşa-zis „mariaj" între culpă şi risc. în ceea ce priveşte ponderea fiecăruia, unii afirmă că principalul fundament a fost, este şi rămâne culpa, ideea de risc intervenind numai cu titlu subsidiar. Alţii susţin că răspunderea civilă are doi poli de atracţie - culpa şi riscul - care se află pe acelaşi plan, fără ca unul să aibă preeminenţă faţă de celălalt. S-a ajuns astfel la ceea ce se cheamă teoria mixtă, care se prezintă în mai multe variante. Sub aspect tehnic şi practic, teoria mixtă, în toate variantele sale, ridică problema delicată a stabilirii câmpului de aplicare a celor două temeiuri sau, cum se mai spune, a câmpului de atracţie a celor doi poli. Au existat şi există mai multe propuneri de rezolvare. Una dintre acestea a avut ca rezultat elaborarea teoriei garanţiei2. Părintele teoriei garanţiei a supus unei critici acide atât teoria subiectivă, cât şi teoria obiectivă, întemeiată pe risc. în desfăşurarea discursului său ştiinţific, autorul împarte prejudiciile în două categorii: prejudicii corporale şi prejudicii materiale; prejudicii economice şi prejudicii morale. Primele rezultă din atentatele împotriva dreptului la securitatea corporală şi a dreptului la securitatea bunurilor victimei; de aceea, repararea lor este garantată obiectiv, fără a fi necesară culpa dovedită sau prezumată a persoanei răspunzătoare; urmează că toţi cei care cauzează asemenea prejudicii sunt obligaţi să le repare în temeiul ideii de garanţie. în ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de prejudicii, repararea lor nu este garantată obiectiv, pentru simplul motiv că pot fi cauzate şi prin exerciţiul normal al unor drepturi; prin urmare, răspunderea civilă va fi angajată numai dacă victima va dovedi că prejudiciul i-a fost cauzat prin exercitarea ilicită, anormală şi culpabilă a unui drept de către titularul său. Aşa, de pildă, o persoană poate fi prejudiciată moral sau economic prin exercitarea normală a unui drept subiectiv de către o altă persoană, precum: dreptul la critică, dreptul la concurenţă etc.; or, critica sau, după caz, concurenţa pot duce la angajarea răspunderii civile numai atunci când critica se dovedeşte a fi calomnioasă şi concurenţa neloială. Deşi a fost bine primită la apariţia ei, teoria garanţiei nu este astăzi împărtăşită de majoritatea autorilor din doctrina juridică. Astfel, în principal, i se reproşează faptul că natura prejudiciului nu poate fi criteriul în funcţie de care să se decidă dacă vinovăţia sau culpa este sau nu este o condiţie de acordare a reparaţiei. în pofida rezervelor*V . j V. L. Pop, în Pop/Popa/Vidu. pp. 400-402 şi bibliografia la care se face trimitere. V. B. Starck, Essai d'une théorie générale de la responsabilité civile, considérée en sa double fonction de garantie et de peine privée, thèse. Paris. 1947; idem. Domaine et fondement de la responsabilité sans faute, în R-T.D. civ., 1958, pp. 475-515; Starck/Roland/Boyer, Responsabilité, pp. 38-49.

Liviu Pop

315

243 - 244

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

exprimate, teoria garanţiei a avut şi mai are ecouri şi în contemporaneitate. De asemenea, ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective în anumite ipoteze a fost preluată şi reevaluată şi în doctrina noastră juridică, într-o altă interpretare şi cu înţeles diferit. Tot în sfera teoriilor mixte se înscrie şi soluţia propusă de marele civilist francez André Tune1. Astfel, pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii subiective şi a răspunderii obiective, acesta a propus clasificarea prejudiciilor în: prejudicii rezultate din acte deliberate şi prejudicii accidentale, rezultate din activităţi periculoase; în cazul prejudiciilor rezultate din acte deliberate, răspunderea este subiectivă, înteme­ iată pe culpă, iar în cazul prejudiciilor accidentale, răspunderea este obiectivă, de plin drept, fără culpă, întemeiată pe ideea de risc. 244

Situaţia actuală a problemei fundamentelor răspunderii civile. Principiul precauţiei. Asupra problemei fundamentelor răspunderii civile, după numeroase încercări de a se construi o teorie integrală şi integratoare, planează încă multe incertitudini, cele mai multe determinate de evoluţiile economice, ştiinţifice şi sociale din contemporaneitate, care au loc într-o dinamică tot mai accelerată. Orientarea majoritară este spre o construcţie mixtă, în care culpa sau vinovăţia îşi conservă un rol important, ea constituind fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum şi în unele ipoteze speciale, cum este răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin malpraxisul medical. Nu mai puţin importantă este şi ideea de risc, invocată ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, pentru cele cauzate de lucruri, animale, ruina edificiului, la care se adaugă anumite cazuri speciale, cum este răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produ­ selor puse în circulaţie. Vinovăţia sau culpa prezumată sau dovedită este reţinută, de asemenea, de regulă, ca fundament şi al răspunderii civile contractuale. Aşa cum am mai afirmat în această lucrare, în unele ipoteze speciale de răspun­ dere, se vorbeşte astăzi tot mai insistent despre existenţa unei aşa-numite răspunderi civile preventive*1 2, care se angajează pentru a face faţă riscului producerii unor prejudicii potenţiale grave şi ireversibile. Problema recunoaşterii acestei răspunderi s-a pus la început şi în particular în materia protecţiei mediului şi apoi a dreptului la sănătate. Specificul acestei răspunderi este acela că are ca finalitate prevenirea, redu­ cerea sau chiar evitarea unor riscuri potenţiale pentru viaţa şi sănătatea umană, precum şi pentru mediul înconjurător34 . Este vorba, aşadar, de o răspundere îndreptată spre viitor. Fundamentul ei se afirmă că este principiul precauţiei, consacrat în dispo­ ziţiile de drept european, respectiv în art. 191 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi în alte reglementări ale autorităţilor Uniunii Europene11. Acest principiu constă în atitudinea pe care trebuie să o adopte orice persoană care ia o ' Ptr. analiza concepţiei lui A . Tune, u. G. Viney, op. cit., pp. 117-121: Flour/Aubert/Savaux, Le fait juridique, pp. 77-78. 1 V. L.R. Boilă. Răspunderea ciuilă delictuală obiectivă op. cit., pp. 73-79: AI.D. On. Un nou concept: răspunderea ciuilă preventivă, op. cit., p. 113 urm.: G. Viney, op. cit., pp. 151-158; Flour/Aubert/Savaux, Le [ait juridique, p. 40 urm. 1 V. AI.D. On, Legislaţie şi jurisprudenfă privind răspunderea civilă preventivă, op. cit., p. 125. 4 Cu titlu de exemplu, menţionăm Directiva 2004/35/CE.

316

Livlu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

2 4 4 - 245

hotărâre cu privire la desfăşurarea unei activităţi despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generaţiilor actuale şi viitoare ori pentru mediu1. El generează o veritabilă obligaţie juridică imperativă de a reduce şi chiar evita, cel puţin la un nivel acceptabil, riscurile pentru viaţa, sănătatea umană şi mediul înconjurător. Fundamentele răspunderii civile în dreptul român. Multă vreme, în dreptul 245 civil român, literatura de specialitate a susţinut şi practica judiciară a aplicat concepţia sau teoria subiectivă, c f. căreia răspunderea civilă reparatorie are un singur fundament sau temei, vinovăţia sau culpa dovedită ori, după caz, prezumată de lege. Totuşi, încă din anul 1921, s-a avansat părerea că, în cazurile de răspundere pentru fapta altuia, pentru lucruri, animale şi ruina edificiului, ea „derivă nu din noţiunea de culpă sau imputabilitate, ci din noţiunea mai largă de garanţie”*2. De asemenea, tot în perioada interbelică, a fost avansată - ce-i drept, izolat - şi teza fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi animale pe ideea de risc3. O bună vreme, aceste opinii au rămas singulare în doctrină. Totuşi, practica judiciară, uneori, a adoptat, în motivarea unor soluţii, teoria răspunderii întemeiate pe ideea de risc4. în dreptul civil român contemporan, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea civilă s-a întemeiat, în principiu, pe culpă. Totuşi, pe baza interpretării textelor V.C. civ. şi a prevederilor unor legi speciale, doctrina şi practica judiciară din ultimele 5-6 decenii au admis, fără rezerve, şi existenţa unor cazuri în care răspunderea era obiectivă, fără culpă; cel mai adesea fundamentul său obiectiv a fost găsit şi argu­ mentat pe ideea de garanţie, având ca suport riscul de activitate5. Aceste cazuri derogatorii de la principiul culpei sunt: răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepuşilor [art. 1.000 alin. (3) V .C . civ.]; răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1.000 alin. (1) teza ll-a V.C. civ.], de animale (art. 1.001 V.C. civ.) şi de ruina edificiului (art. 1.002 V.C. civ.). La acestea s-au mai adăugat şi altele, reglementate prin legi speciale, cum ar fi: răspunderea pentru prejudiciile ecologice, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judi­ ciare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de accidente nucleare etc. De asemenea, s-au purtat discuţii- de lege lata şi de lege ferenda în legătură cu eventuala fundamentare pe temei obiectiv şi a răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori, care era reglementată în art. 1.000 alin. (2) şi (5) V.C. civ.6. ' V. G. Viney, Ph. Kourilski, Le principe de précaution, op. cit., p. 216. 2 Cantacuzino, ed. 1921, p. 435. 3 V. I. Stoenescu, Art. 1000 §1 şi art. 1001 C. civ.. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1932, p. 321 urm., p. 613 urm. 4 V. Curtea de Casaţie II. dec. nr. 333 din 17 ianuarie 1939, în PR nr. 1/1939, p. 152, cu notă de I. Stoenescu. 5 V. M. Eliescu, op. cit., pp. 285, 374-377, 400 şi 416-417; A. lonaşcu. Răspunderea comitenţilor pentru repararea prejudiciilor cauzate de prepuşi, şi M. Mureşan, Răspunderea independentă de culpă pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român , v. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, pp. 100-102 şi 126-132; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, op. cit., pp. 190-191; C . Stătescu, op. cit., pp. 250-251, 274, 277-278. 293, 304 şi 306; S. Neculaescu. Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale. în Dreptul nr. 11/2006, pp. 36-50: L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, op. cit., p. 103 urm. V. L. Pop, op. cit., pp. 241-243; C . Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 26-33; S. Neculaescu, op. cit., pp. 44-47.

Liviu Pop

317

245

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

Noţiunea de garanţie, preluată de la Boris Starck, s-a considerat că are un înţeles diferit, după cum este vorba de fundamentarea răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia (comitenţi, părinţi, institutori şi artizani) sau a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului. In primul caz, s-a susţinut că garanţia se aseamănă cu fideiusiunea, astfel încât, ori de câte ori o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia, propria sa răspundere se adaugă la răspunderea autorului faptei prejudiciabile, funcţionând ca o garanţie legală faţă de victimă; prin urmare, am fi în prezenţa unei garanţii de solvabilitate, ceea ce înseamnă că persoana răspunzătoare, după ce repară prejudiciul, se subrogă la fel ca orice garant în drepturile victimei, având acţiune în regres împotriva autorului acelei fapte'. Dimpotrivă, în cel de-al doilea caz, ea apare ca o obligaţie de garanţie a „com­ portamentului” lucrului, animalului sau edificiului, în sarcina păzitorului juridic al acestuia sau a proprietarului; de această dată, garanţia explică declanşarea şi meca­ nismul răspunderii, care nu se adaugă la răspunderea unei alte persoane pentru fapta proprie1 2. Noul Cod civil se pare că rezolvă problema fundamentelor răspunderii civile, în linii generale, în acord cu soluţiile statuate în doctrină şi validate de practica judiciară. Culpa sau vinovăţia îşi conservă poziţia de fundament, cu valoare de principiu, al răspunderii civile delictuale. Astfel, art. 1.357 C. civ. dispune expres şi cu claritate; „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”. în textele noului Cod civil mai sunt reglementate; răspun­ derea pentru prejudiciile cauzate de minori şi interzişi (art. 1.372); răspunderea comi­ tenţilor pentru prejudiciile cauzate pentru faptele ilicite ale prepuşllor (art. 1.373); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele ce le avem sub pază, precum şi a proprietarului pentru ruina edificiului (art. 1.375-1.380). în toate aceste ipoteze de răspundere civilă delictuală, răspunderea este obiectivă, având ca fundament ideea sau obligaţia legală de garanţie, care are ca suport riscul de activitate ori, după caz, riscul de autoritate; uneori cele două riscuri se conjugă pentru a constitui împreună suportul obligaţiei de garanţie obiectivă (e.g., în cazul răspunderii comitentului pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta ilicită a prepuşilor - art. 1.373 C. civ.). La ideea de garanţie se poate adăuga şi ideea de echitate. Toate celelalte cazuri particulare de răspundere civilă reglementate în legislaţia conexă se întemeiază. în bună parte, pe aceeaşi idee sau obligaţie de garanţie, cu acelaşi suport, la care se asociază uneori şi principiul precauţiei. Urmează ca analiza fundamentului fiecărui caz de răspundere specială să o desfăşurăm în contextul abordării regimului său juridic particular. în ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală, cf. art. 1.547-1.548 C. civ., aceasta se întemeiază, de regulă, pe vinovăţia sau culpa debitorului, care este prezumată relativ de lege. Numai că, având în vedere clasificarea obligaţiilor contractuale în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, credem că prezumţia de culpă sau vino­ văţie în sarcina debitorului operează exclusiv în ceea ce priveşte categoria obligaţiilor 1 V. C . Stâtescu. op. cit., pp. 9-10. 2 Ibidem.

318

Liviu Pop

Capitolul I: Consideraţii generale privind răspunderea civilă...

2 4 5 - 246

de rezultat. In ipoteza obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, vinovăţia debitorului trebuie să fie probată pentru a obţine condamnarea lui la repararea prejudiciului. Această problemă este analizată în contextul punerii în discuţie a răspunderii contrac­ tuale, privită ca remediu substitutiv al neexecutării ilicite a contractelor, şi a meca­ nismului daunelor-interese1. § 4 . Răspunderea civilă şi răspunderea penală Destine paralele. Multă vreme, după apariţia răspunderii juridice, formă a răs­ 246 punderii sociale, răspunderea civilă şi răspunderea penală se confundau, pentru motivul că ideea de reparaţie era identică cu aceea de pedeapsă*2. în dreptul roman, nu s-a făcut niciodată o distincţie clară şi completă între ele. De asemenea, în vechiul drept european din Evul Mediu timpuriu, această distincţie era ignorată, aplicându-se ceea ce se numeşte compoziţia legală, în sensul că plata ce trebuia făcută victimei pentru orice faptă ilicită avea dublul rol de pedeapsă şi reparaţie. Separarea lor a început şi s-a realizat în perioada Renaşterii europene, astfel încât răspunderea civilă s-a detaşat complet şi a devenit de sine stătătoare la Revoluţia franceză din 17893. în Ţările Române acest proces s-a desfăşurat la debutul secolului al XlX-lea, odată cu reglementarea ei în Codul Calimach în Moldova (1817) şi, respectiv, în Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), şi s-a desăvârşit prin Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 186545 . Aşadar, se poate spune că răspunderea civilă şi răspun­ derea penală sunt cele două feluri iniţiale ale răspunderii juridice, de cea mai mare importanţă în epoca modernă, în jurul cărora gravitează întreaga problematică a asigurării ordinii de drept. Analiza acestor două manifestări ale răspunderii juridice ne îndreptăţeşte să afirmăm că ele au, înainte de toate, un destin paralel, alegaţie care îşi are suportul şi explicaţia în deosebirile care rezultă din individualitatea şi specificitatea fiecăreia3. Aceste deosebiri îşi au originea, fără a absolutiza, în scopul sau finalitatea lor evident diferită. Astfel, răspunderea civilă clasică, numită reparatorie, are ca scop repararea prejudiciilor injust cauzate unei alte persoane; dimpotrivă, răspunderea penală are ca principală finalitate pedepsirea, în interes general, a persoanelor care săvârşesc cu vinovăţie fapte periculoase pentru ordinea publică şi viaţa socială, fapte prevăzute de legea penală şi calificate infracţiuni (art. 1 şi art. 15 din noul Cod penal)6; în alţi ter­ meni, răspunderea civilă se îndreaptă împotriva patrimoniului persoanei răspunzăV. I.F. Popa, Răspunderea contractuală fi remediile neexecutării contractului, în Pop/Popa/Vidu. PP- 23^9-253, 303-322; Pop, Contractul, pp. 644-707. ■iţii jîjl

2 ^'escu ’ ° P - cl*-. P- 8-14; G. Viney. op. cit., pp. 7- 14. 3 Privitor la separarea răspunderii civile de răspunderea penală în dr. fr„ u. C. Viney, op. cit.,

4 V. M. Eliescu, op. cit., pp. 12-19. 5 V. M. Eliescu, op. cit., pp. 31-35; C . Stătescu, op. cit., pp. 171-173; l. Pop, în Pop/Popa/Vidu, PP. 383-386. 6 L. nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009. cu modificările şi completările aduse prin L. nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012), L. nr. 63/2012 (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) şi L. nr. 187/2012 (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).

Liviu Pop

319

Titlul V: Faptele juridice ilicite şi celelalte fapte juridice...

246

toare, în timp ce răspunderea penală urmăreşte pedepsirea infractorului, ceea ce înseamnă că se îndreaptă, de regulă, împotriv