Patul Lui Procust, de Camil Petrescu - Roman Psihologic [PDF]

Zitiervorschau

Patul lui Procust de Camil Petrescu

Perioada interbelică se distinge printr-o intensă efervescenţă spirituală , concretizată în plan literar printr-o extraordinară diversitate de direcţii şi formule estetice. Apă ră torilor fervenţi ai tradiţionalismului li se opun susţină torii modernismului sau ai avangardismului. În aceeaşi epocă , unii prozatori uzează de tehnica balzaciană , în vreme ce alţii adoptă formulele narative moderne care amintesc de André Gide, Marcel Proust, ori chiar de James Joyce. În acest climat literar impresionant printr-o varietate de multe ori contradictorie, Camil Petrescu se afirmă deopotrivă ca poet ( “Ideea. Ciclul morţii”, “Transcendentalia“), prozator ( “Ultima noapte de dragoste, întâ ia noapte de ră zboi”, “Patul lui Procust”, “Un om între oameni” ), dramaturg ( “Jocul ielelor”, “Act veneţian”, “Suflete tari” etc.), nuvelist ( Turnul de fildeş” ) ori publicist. Preocupat în permanenţă de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu a scris articole, a susţinut conferinţe. Acest material a fost ulterior adunat în volumul “Teze şi antiteze”. Literatura lui poate fi mai bine înţeleasă cunoscâ ndu-i concepţia despre artă , principiile sale estetice. El este unul dintre promotorii înnoirii literaturii care trebuie să fie sincronă cu filozofia epocii şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. El îi aminteşte pe Bergson şi Husserl care “pun accentul tocmai pe această privire în noi înşine”, ceea ce înseamnă că cunoaşterea absolută este posibilă şi e de natură psihologică . De aceea, în romanele sale accentul cade pe tră irile intime, lumea exterioară este pusă în paranteză şi totul devine ră sfrâ ngere, oglindire în sine. Ca şi la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul este înţeles ca experienţă interioară . Prezentul nu este decâ t o “curgere de stă ri interioare, de reflecţii, de îndoieli”, totul se reduce la experienţa intimă a protagonistului. De aici şi aspiraţia spre autenticitate, “artistul povesteşte lumea vă zută prin el, existâ nd prin el” şi introspecţie. În “Noua structură şi opera lui Marcel Proust” el afirmă programatic: “Să nu descriu decâ t ceea ca vă d, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gâ ndesc eu […]. Din mine însumi eu nu pot ieşi […]. Eu nu pot vorbi onest decâ t la persoana întâ i”. Noului roman i se cer, deci, timpul prezent şi subiectiv şi folosirea persoanei I, ceea ce actualizează gâ nduri, îndoieli, fapte trecute, înglobâ ndu-le în cele prezente. Astfel, “Ultima noapte de dragoste, întâ ia noapte de ră zboi”este un lung monolog interior în care eroul comunică şi se autoanalizează , alternâ nd sau interferâ nd planul interior (al reflecţiilor, tră irilor şi sentimentelor), cu planul exterior, al lumii (cu oamenii, relaţiile, faptele şi întâ mplă rile ei ). Apă rut la un interval de timp relativ scurt după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul Patul lui Procust (1933) a stâ rnit numeroase controverse, unii critici exprimâ ndu-şi rezerva faţă de o formulă narativă cu totul nouă la noi (Octav Ş uluţiu, Ş erban Cioculescu, alţii apreciindu-l şi subliniindu-i originalitatea (Petru Comarnescu, Mihail Sebastian). Tematic, romanul Patul lui Procust îl continuă pe precedentul. Regă sim şi aici acelaşi interes polemic pentru drama intelectualului româ n inadaptat, care tră ieşte într-o societate dominată de afacerism, politicianism şi mondenitate. Compoziţional, romanul cuprinde cele trei scrisori ale doamnei T, caietul lui Fred Vasilescu, epilogul I (în care Fred anchetează pe cont propriu sinuciderea lui Ladima), epilogul al II-lea (relatat de autor) şi notele de la subsol. Stilul epistolar şi pretextul romantic al jurnalului dat autorului înainte de sinucidere aparţin romanului tradiţional. Camil Petrescu le reia şi le argumentează estetic în termeni moderni, într-o operă originală . Cele cinci texte sunt explicate în subsolul paginii de autorul însuşi, care i-a cunoscut pe doamna T şi pe Fred şi i-a convins să scrie, expunâ nd o întreagă teorie despre literatură . Astfel, el devine generator şi organizator al „dosarului de existenţă ”, dar şi protagonist, una dintre vocile care multiplică şi ambiguizează perspectivele. Autor modern, el nu oferă sentinţe definitive, nu clarifică nici unul dintre semnele de întrebare din existenţa personajelor, lasă finalul deschis. Cititorul 0nsuşi continuă seria supoziţiilor, devenind una dintre voci. Acest rpocedeu fusese folosit şi de Andre Gide

în romanul Sechestrata din Poitiers, unde autorul organizează procesele verbale ale unui caz real şi ambiguizează perspectivele în scopul de a solicita cititorul să participe la că utarea adevă rului. Originalitatea lui Camil Petrescu reiese din faptul că devine el însuşi protagonist, e generator şi teoretician al romanului. Subsolul paginilor devine astfel un al doilea roman, paralel şi complementar cu primul. Aici sunt expuse câ teva din principiile estetice ale autorului. Anticalofil convins („Stilul frumos, doamnă , e opus artei”), prozatorul refuză ideea romanului ca prelucrare artificială a faptelor tră ite, fie prin stil, fie prin meşteşug. Nu înseamnă însă că stilul urâ t e artă . Dimpotrivă , Camil Petrescu a întemeiat un nou stil narativ, spiritual, rafinat şi natural totodată . Adept al autenticităţii – noţiune care implică ideea de „tră ire” în sensul dat de Bergson, şi „cunoaştere”, în sensul dat de Husserl – autorul crede că numai oamenii superiori, care „au ceva de spus” şi „o bogă ţie lă untrică , o înflorire a sensibilită ţii”, trebuie să scrie. Aşa sunt doamna T, Fred Vasilescu, G. D. Ladima. Prozatorul româ n reia şi nuanţează concepţia lui Andre Gide, creatorul „dosarelor de existenţă ”. Aşa îşi numeşte romanul („dosar de existenţă”), iar lui Fred îi sugerează să povestească „net, la întâ mplare, totul, ca într-un proces verbal”. După cum mă rturisea autorul într-un interviu, în sens strict, acţiunea re loc într-un pat. Însă pe calea amintirii urmă reşte realizarea unei ambianţe care îmbră ţişează viaţa literară , politică şi financiară . De după -amiază pâ nă noaptea tâ rziu, aflat în vizită la Emilia Ră chitaru, actriţă de mâ na a doua şi de o frumuseţe planturoasă , vulgară , Fred Vasilescu (fiul marelui industriaş Vasilescu Lumâ nă raru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.) retră ieşte iubirea şi drama lui Ladima. După ce femeia epuizează toate modalită ţile de a-i stâ rni lui Fred interesul erotic, aduce un teanc de scrisori ale lui Ladima, care se sinucisese cu câ teva luni înainte. Fred îl cunoscuse pe acesta mai de mult, fă ră să ştie că e poet şi că îşi fă cuse un ideal dintr-o femeie aşa de plată şi de vulgară . Amintirile chemate de scrisorile deznă dă jduite ale lui Ladima aduc în urzeala narativă şi dragostea lui Fred pentru Doamna T, enigmatica frumuseţe feminină din scrisorile cu acre se deschide romanul. Deşi e femeia vieţii lui, paradoxal Fred fuge mereu de ea. Împletirea acestor două iubiri e proiectată pe un fundal social şi politic pe acre se mişcă personaje ca Nae Gheorghidiu, devenit ministru, proprietar de gazetă şi „protector” al Emiliei, Veturia, sora ei, lumea din redacţia unei gazete bucureştene ori din teatru etc. Pe acest fundal apare drama incompatibilită ţii şi a imposibilită ţii de complementizare prin iubire, manifestată în existenţa celor două cupluri (Fred – doamna T, Ladima – Emilia). Ei i se adaugă drama intelectualului înzestrat cu o conştiinţă superioară , neînţeles de lumea meschină , comună . Astfel, G. D. ladima, poet talentat, ziarist intransigent, care nu e în stare să scrie două râ nduri dacă nu sunt dictate de o convingere adâ ncă , e sortit să devin victimă . El nu piere pentru că e slab, ci pentru că orgoliul să u îi impune să tră iască şi să moar1în conformitate cu principiile pe care şi le-a asumat. Ş i celă lalt erou, Fred Vasilescu, ilustrează parţial aceeaşi dramă . În ciuda aparenţelor de mondenitate, el poartă în sine o rană deschisă , un „cancer” care îl macină şi l doboară . Fred pleacă din lume ducâ nd cu sine taina. Destinul eroilor argumentează şi întă reşte semnificaţia titlului. Tâ lharul din Atica, după ce-i jefuia pe că lă tori, îi aşeza pe un pat, retezâ ndu-le picioarele ori întinzâ ndu-i pâ nă le zdrobea mă dularele, pentru a-i aduce la „mă sură ”. Raportat la legenda antică , titlul devine metaforă şi simbol. Patul procustian este societatea însă şi care tinde să uniformizeze indivizii. Ea îşi impune tiparul de existenţă că ruia eroii nu-i pot rezista. Un personaj ca G. D. Ladima nu se încadrează în „mă surile” impuse de un Nae Gheorghidiu ori Emilia Ră chitaru şi devine victimă , trebuie să -şi amputeze spiritul, să cunoască umilinţa şi deznă dejdea. Apoi, „patul” acesta mai poate semnifica şi un tipar de idealitate pe care fiecare personaj şi-l fă ureşte şi în ale că rui limite încearcă să fixeze lumea şi pe cei din jur. Fiecare e atunci „tâ lhar” şi „victimă ”, întă rind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din acre se reface, sub ochii noştri, drama fiecă ruia.

Sensul cel mai profund al simbolului din titlu trebuie însă că utat într-o poezie a lui Ladima, intitulată chiar Patul lui Procust şi inserată în subsolul paginii. Versurile sugerează caracterul contradictoriu al fiinţei umane, antinomia ei structurală . Coborâ t în materialitatea cea mai sordidă , figurată prin termeni ca „noroi”, „putrezime”, „bale”, „vâ scos”, spiritul aspiră spre transcendent, spre „înfruptarea”, ală turi de soare, din esenţele originare, pure, imuabile. Tehnica narativă camilpetresciană modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai e un tip definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mă rturisire sau care este reflectat în simţirea celorlalţi. George Demetru Ladima – eroul absent, reconstituit din scrisori şi amintiri – e intelectualul intransigent, aflat într-o permanentă luptă cu ordinea ostilă din jur. Personalitatea lui complexă şi contradictorie este conturată rpin tehnica modernă a oglinzilor exterioare, subiective. Chiar punâ nd unele lâ ngă altele mă rturiile celorlalţi, obţinem doar o imagine trunchiată , ambiguă , a eroului. Fred Vasilescu îl simte aproape, ca pe un „frate de suferinţă ”, alcă tuit din acelaşi aluat interior. În schimb, pentru Emilia Ră chitaru, care spera să -i fie de folos pentru obţinerea unui rol, el era „puţin cam haloimă s”, cam „aiurea”, de unde şi atitudinea ei compă timitoare („vai de capul lui…”). Pentru politicianul Nae Gheorghidiu, Ladima e un om care poate fi manevrat, dar câ nd nu se mai supune şi devine primejdios este înlă turat. Cibă noiu îl consideră un om de o rară inteligenţă , pe câ nd Penciulescu îl crede un „dobitoc”. Procurorul însă rcinat să elucideze cauzele morţii lui Ladima îl socoteşte unul dintre „cei mai talentaţi poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace” Într-un necrolog e deplâ nsă soarta unuia dintre „cei ami amri poeţi ai timpului”, pe care societatea l-a hră nit doar cu „fiere I dezgust” Portretul fizic se realizează tot din puncte de vedere diferite (pluriperspectivism), tehnica narativă avâ nd la bază principiul estetic al relativismului. Eroul e caracterizat direct de Fred care îşi aminteşte că , la început, Ladima i se pă ruse „un tip de lă utar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşete scrobite ca două burlane”. Mai tâ rziu, viziunea se modifică puţin, în amintirile lui Fred Imaginea prietenului spiritualizâ ndu-se prin suferinţă . „Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele adâ ncite”, Ladima „era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâ zâ nd puţin îndepă rtat”. Totodată , Fred îşi dă seama că în ochii celorlalţi Ladima apare „prea puţin prezentabil”, pentru că se îmbră ca prost, avea ‚ceva ridicol în silueta demodată ” şi „aerul înă crit” al unui profesor de provincie. Ladima este intelectualul superior, lucid şi intransigent, incapabil să adere la falsele valori ale unei lumi ordinare, conduse de politicieni şi afacerişti veroşi. Drama lui este, pe de o parte, una socială . Ca şi alţi eroi ai lui Camil Petrescu el „a vă zut idei”, e un halucinat incompatibil cu ordinea coruptă , cu lumea imorală . El nu se poate realiza pe acest plan, deoarece articolele lui justiţiare i necruţă toare sunt incomode în contextul politic respectiv. Pe de altă parte, Ladima tră ieşte o dramă de ordin personal, afectiv. Pe vulgara, plata Emilia Ră chitaru o idealizează , o înconjoară de o dragoste oarbă . El are o permanentă nevoie de autoiluzionare pentru a-şi construi universul imaginar de calm, afecţiune şi cură ţenie sufletească . Circumstanţele morţii sale sunt neclare, aşa cum le-a dorit el însuşi. Avea bani în buzunar (deci nu s-a sinucis de să ră cie) şi o scrisoare de dragoste că tre o femeie superioară , pe acre o cunoştea foarte puţin (deci nu Emilia ar fi fost motivul). Există vreo legă tură între Ladima (Gedem) şi acel D din scrisorile doamnei T? toate ră mâ n întrebă ri fă ră ră spuns. Deşi Ladima ilustrează eşecul şi inadaptarea, iar Fred succesul şi perfecta integrare în „lumea bună ”, cei doi fac parte din aceeaşi familie spirituală şi moartea sau sinuciderea ultimului nu e mai puţin misterioasă . Ca şi Ladima, Fred e prins în jocul oglinzilor paralele şi se întrupează din imagini subiective. Pentru „bandă ” e copilul de bani gata, boem, snob şi cam prost. Pentru Emilia e un ‚client” care trebuie cultivat pentru că are multe relaţii. Tâ nă r, frumos, cu alură sportivă , „are femeile cele mai bune din Bucureşti:. Enigmatica doamnă T îl iubeşte sincer şi deznă d1jduit pentru sensibilitatea superioară . Autorul, devenit el 0nsuşi personaj, îi surprinde loialitatea, delicateţea.

Aparent, este omul monden că ruia nimic nu i se refuză , însă în esenţă e lucid, inteligent şi intransigent. Deşi pare dă ruit cu însuşirile veşnicului câ ştigă tor, nu face parte din familia învingă torilor. Unica împlinire în care crede şi pe care o caută halucinant este dragostea. O dragoste ireală , demonică , devastatoare, de negă sit în concretul imediat, ci esenţializată , nebunească . Atitudinea lui faţă de doamna T, fiinţă sensibilă , superioară , pe care o iubeşte fă ră îndoială e totuşi bizară , scapă înţelegerii comune. Sfâ rşitul lui ră mâ ne o taină , nimeni neştiind cu certitudine dacă a fost accident sau sinucidere. Doamna T. (numele ei din catalog, Maria T. Mă nescu) este singurul personaj feminin din opera lui Camil Petrescu al că rui parfum enigmatic îl înalţă deasupra realită ţii plate, comune. Este „nu frumoasă în sensul obicinuit al cuvâ ntului” (caracterizare directă ). Unui prieten al lui Fred i se pare chiar urâ tă , dar privirea este, evident, exterioară . De o feminitate tulbură toare, emotivă , sensibilă , „alternâ nd o sprinteneală nervoasă , cu lungi tă ceri melancolice:, eroina i se pare autorului cea mai indicată pentru a interpreta pe scenă rolurile de „femeie adevă rată ” şi chiar îi propune să joace în „Act veneţian”. Doamnei T. i se realizează un portret ideal în care intră deopotrivă inteligenţă , sensibilitate, feminitate, graţie, naturaleţe, orgoliu şi modestie, farmec. Lui Fred i se pare că ‚nu e niciodată la fel, cum desigur nu e la fel capriciul ciocâ rliei în zbor”. Ea însă şi se autodefineşte simplu şi cu eleganţă : „îmi place lumina…apoi pă mâ ntul….cartea…rochia…fructele….ză pada….tot ce e neprefă cut, net.” Confesiunile ei, acre deschid romanul, sugerează un permanent proces de autocenzurare. Deşi marea ei dragoste e pentru b1rbatul identificat mai tâ rziu în persoana lui Fred Vasilescu, scrisorile nu dezvă luie drama ei adâ ncă , ocrotesc această taină . Doamna T. vorbeşte mai mult despre iubirea disperată pe care i-o poartă insignifiantul D. Enigma dragostei zbuciumate dintre ea şi Fred Ră mâ ne nedezlegată , ca şi altele în roman, fiind doar sursă inepuizabilă de presupuneri. Epilogul autorului oferă imaginea femeii care a pus în dragostea ei pentru Fred întreaga raţiune de a fi. La celă lalt pol se situează Emilia Ră chitaru, al că rei portret se realizează din viziunile subiective ale lui Ladima şi Fred. În vreme ce primul o divinizează (cel puţin aşa lasă să se înţeleagă scrisorile), cel de al doilea o vede pasivă , imobilă spiritual. Lui Fred, Emilia îi dă impresia de „carte poştală ilustrată pe care scrie într-un colţ souvenir”, din cauza aspectului ei (blondă , spă lă cită , gră suţă , vulgară , să racă cu duhul). Din replicile ei reiese câ t e de suficientă („Pe mine m-a iubit mulţi…”), de interesată , că ci s-a folosit de Ladima şi e incapabilă să vadă r1ul pe care i l-a fă cut. În ceea ce priveşte arta narativă , s-a spus despre Camil Petrescu că este primul nostru proustian. E adevă rat că el a adoptat şi a adaptat principiul naraţiunii ca manifestare a fluxului memoriei, dar n-a copiat nici o metodă . E un scriitor reflexiv, pentru care sentimentele nu sunt explozii emoţionale, ci consecinţe ale unor acte de reprezentare şi de judecată . În ciuda anticalofilismului să u declarat, e un stilist remarcabil, capabil să surprindă nuanţele sufleteşti, să utilizeze un limbaj analitic. Efectul estetic nu provine din abundenţa figurilor de stil pe care le respinge cu oroare (admite uneori comparaţia), ci din gâ ndirea nervoasă , sensibilă , extrem de mobilă , care strecoară în cuvinte o vibraţie neanalizabilă . Roman modern, subiectiv, de analiză psihologică , „Patul lui Procust” îl consacră definitiv pe autorului lui şi-l impune ca valoare în istoria literaturii noastre.