Pasjisti Tom [PDF]

Zitiervorschau

INTRODUCERE Importanţă, clasificare, răspândire Pajiştea reprezintă suprafaţa de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice, a căror producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit. Congresul Internaţional al Pajiştilor, defineşte termenul de pajişte ca finnd teren agricol exploatabil, utilizat pentru cultură mai mulţi ani sau permanent, cu graminee perene dominante în vegetaţie. Pentru pajiştea folosită ca fâneaţă s-a utilizat şi termenul de livadă, acesta fiind teren înierbat pe care sunt plantaţi şi pomi. Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită. Astfel, pajiştile reprezintă: - sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice. În România, se apreciază că pajiştile permanente asigură cca. 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor; - habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. În acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective; - mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului . Ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii; - mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. - sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere. De asemenea, contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale. Clasificarea pajiştilor. După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare. Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe pe care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor ele se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare. Pajişti naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Acestea sunt reprezentate de

pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană, marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind aproximativ 100.000 ha. Pajiştile naturale secundare, formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare parte a paiştilor natuarale. În ţara noastră, pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până la etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,7 milioane ha. Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de “pajişti naturale”. Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă, care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan. Pajişti temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure. Aceste pajişti se înfiinţează şi în locul pajiştilor permanente degaradate, după desţelenire şi însămânţarea amestecului de seminţe recomandat. Răspândire. Din suprafaţa totală a Terrei, de 51.010.000 mii ha, uscatul reprezintă 29%. Din suprafaţa globului pământesc arabilul reprezintă 9,8%; pajiştile permanente 22,7% şi pădurile 28,2%; ceea ce înseamnă că 60, 7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri. Potrivit anuarului statistic din 1999, în România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,872 milioane ha, ponderea lor faţă de suprafaţa totală reprezintă 20,4% faţă de suprafaţa uscatului de 21,2%, iar faţă de suprafaţa agricolă 32,9%. Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi munte, unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral.

În funcţie de tipul de pajişte, în absenţa lucrărilor curente de întreţinere şi îmbunătăţire, producţia pajiştilor permanente oscilează între 0,5 şi 3 t/ha S.U. Din punct de vedere calitativ, furajul conţine în medie 10 – 13% P.B. din substanţa uscată (6 – 8% P.B.D.). În aceste condiţii pajiştile permanente furnizează 50 – 400 kg/ha P.B. şi 500 – 3000 U.N./ha.

CADRUL NATURAL Aşezarea geografică: Din punct de vedere al aşezării geografice, ferma Ezăreni se încadrează între coordonatele 47°5'- 47P 0 P 10P ’ P latitudine nordică şi 27P 0 P 28' -27°33' longitudine estică .Relieful Câmpiei Moldovei are un aspect larg vălurat, cu interfluvii colinare şi deluroase, sub formă de platouri joase. Formele au contururi domoale, cu înclinări prelungi către S şi SE, având doar câte o coastă mai abruptă spre N şi NV iar văile sunt largi. Geomorfologia zonei: Din punct de vedere structural, Câmpia Moldovei face parte din vechea Platformă Moldovenească care nu este altceva decât o prelungire a Platformei Ruse pe teritoriul ţării noastre. Această platformă cuprinde un etaj inferior, precambrian, constituit din roci cristaline cimentate şi un etaj superior, de cuvertură, care cuprinde depozite sedimentare, având grosimea mai mare de 100 m. Etajul superior, denumit şi fundament, a suferit o serie de scufundări şi ridicări repetate în decursul erelor geologice, devenind, rând pe rând, fund de mare sau regiune cu teren uscat. Aceste fenomene tectonice au favorizat, pe de o parte fenomenul de depozitare creând stratul de cuvertură, gros de peste 100 m, iar pe de altă parte unele fenomene de modelare a cuverturii sub acţiunea numeroşilor factori externi. Geologia şi litologia zonei: Formaţiunile geologice care apar, aparţin sarmaţianului inferior şi sunt reprezentate de argile şi depozite de marne. În orizonturile superioare, marnele au suferit procese de alterare formându-se marnele loessoidizate (luturi). În aceste condiţii, rocile de solificare sunt reprezentate prin depozite loesoide şi luturi pe care s-au format cemoziomurile cambice. 3 În cadrul acestei unităţi sunt prezentate următoarele tipuri de relief: - relief structural; - relief de acumulare de-a lungul văilor. Relieful structural este reprezentat de suprafeţe interfluviale de eroziune, cu fragmentare deluroasă şi colinară, ce constituie relieful dominant din cadrul fermei. Aceste suprafeţe s-au format pe un complex argilo-marnos; putenic fragmentat de

reţeaua hidrografică. Relieful de acumulare întâlnit de-a lungul văilor cuprinde văi halocene de origine aluvială inundabilă, reprezentate de albia pârâului Corneşti şi terase ce apar în partea estică a teritoriului. Relieful actual al fermei Ezăreni se integrează în aspectul geomorfologic general al Câmpiei Moldovei. Cea mai mare parte dm suprafaţa fermei cuprinde platouri largi cu altitudini medii de 100- 130 m şi pante de 2-4%. Altitudinea cea mai mare este de 170 m (Dealul nucului), iar cea mai mică înălţime (60 m) aparţine văii pârâului Ezăreni. Hidrografia şi hidrologia zonei: Reţeaua hidrologică este reprezentată prin câteva forme depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de suprafaţă în urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor. Pârâul Ezăreni, afluent al pârâului Nicolina, este cel mai important curs de apă cu debitul nepermanent. Datorită regimului hidrologic torenţial, acesta este regularizat prin două bazine de acumulare. Apele de suprafaţă provin din ploi şi zăpezi, iar pe terenurile cu panta mai mare de 8% curg cu viteză spre căile apropiate, antrenând mari cantităţi de sol din stratul fertil de la suprafaţă. Turbiditatea apelor este foarte ridicată, peste 300 mg/1 în perioadele de viitură iar mineralizarea între 100 şi 150 mg/1. lazul Ezăreni are o lungime de aproximativ 3 km şi o adâncime ce variază între 0,5 şi 3 m, fîind folosit pentru piscicultură şi ca sursă de irigaţie. Apele freatice se găsesc la adâncimi variate în strânsă legătură cu condiţiile de relief şi litologie. Astfel, pe văile înguste apar la 1-1,5 m, pe versanţi la 3-10 m, iar pe interfluvri la adâncimi mai mari de 10 m. La circa 10-20 m deasupra văilor apare o linie de izvoare dintr-un strat freatic ce stă pe depozite de argilă saliferă. Apele sunt în general alcaline şi dure, contribuind la declanşarea alunecărilor de teren. Condiţiile climatice din zonă Regimul termic:Zona geografică a laşului se caracterizează printr-un climat temperat cu particularităţi determinate sub influenţa climatului stepei ruseşti. Ferma Ezăreni face parte din provincia climatică Dfbx (după clasficarea lui Koppen), sau IIDps (după Clima României) caracterizată prin climă boreală, cu ierni friguroase şi geroase, cu temperatura celei mai reci luni sub -33°C şi temperatura celei mai calde luni 27°C. Indicele de ariditate "de Martone’’ are valori între 26-30, corespunzâtor condiţiilor climatice din silvostepă care se datorează influenţei anticiclonului azoric. Temperatura medie multianuală este de 9,4°C, minima de -8,1°C înregistrându-se în luna ianuarie, iar maxima de 28,4°C realizându-se în luna iulie .. Temperatura maximă absolută a fost de 40,2°C (iulie 1909), iar minima absolută a fost de Î30,6°C (ianuarie

1997). Amplitudinea temperaturilor atinge valori mari, de 70°C, determinate de valorile maxime absolute (40°C) din luna iulie şi minime absolute (-30°C) în luna ianuarie. Primul îngheţ se produce de obicei în jurul datei de 15-20 octombrie iar ultimul la 10-20 mai, depăşirea temperaturilor de 0P OPC are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar coborârea temperaturii sub această valoare de la 1-5 decembrie. Temperaturile de peste 5P 0 PC încep de la 15-20 martie şi durează până aproape de 5-10 noiembrie, iar cele ce depăşesc 10°C se înregistreaza între 25-31 martie şi 15-20 octombrie. 4 Suma gradelor de temperaturâ activâ este de peste 3000°C, zilele de varâ cu maximum de 25°C sunt în număr de 90-95, iar cele cu temperauri ce depăşesc 30°C sunt în medie de 30 pe an. Regimul pluviometric :Precipitaţiile medii multianuale în zona laşului sunt de circa 529 mm (staţia meteorologicâ laşi) lunile cele mai ploioase fiind mai, iunie, iulie şi august . Precipitaţii reduse cantitativ cad în lunile ianuarie, februarie, martie, noiembrie si decembrie. Repartizarea precipitaţiilor este neuniformă şi se diferenţiază în funcţie de anotimp astfel: - primăvara 20-27% -vara 31- 42% -toamna 17-29% -iarna 13-22% Apare caracteristic pentru regiunea laşi repartiţia neuniformă a precipitaţiilor atât pe decade, luni, cât şi pe anotimpuri, cu consecinţe nefavorabile asupra creşterii şi fructificării plantelor agricole. Există cazuri în care cantitatea totală anuală de precipitaţii este excedentă, dar datorită repartizării neuniforme a ploilor anul poate fi considerat secetos. Un fenomen periculos care se întâlneşte este grindina. Aceasta poate cădea vara şi provoacă pagube foarte mari prin micşorarea densităţii plantelor, expunerea acestora la atacul de boli şi dăunători sau în cel mai nefericit caz compromiterea culturii. Regimul eolian :In timpul iernii dinamica atmosferică se caracterizează prin preponderenţa vânturilor de la N-V şi N ce bat cu o viteză medie de 2,8 m/s. Vara vânturile au direcţia S şi SE şi o viteză de 2,1 m/s. Vânturile cu o viteză de peste 2,5 m/s au o frecvenţă medie de 78% activând puternic evaporarea apei din sol. în general frecvenţa maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului. Aceste vânturi de origine continentală atrag după ele ierni în general friguroase mai ales în lunile ianuarie şi febmarie. Calmul atmosferic reprezintă un procent de 26,6% înregistrându-se mai ales în luna iulie. Primăvara cunoaşte cea mai sporită frecvenţă a vânturilor care bat din toate direcţiile ceea ce diminuează procesul de calm. Toamna, când în estul ţării începe să se simtă influenţa anticiclonului siberian, se înregistrează o evidentă scădere a frecvenţei vânturilor dinspre N-V. Viteza medie a vânturilor nu este uniformă. Un număr de

peste 50 zile/an prezmtâ vânt a cărei viteză depăşeşte 16 m/s şi 5 zile cu vânt a cârui viteză are cel puţin 22 m/s. Cea mai mare viteză a fost atinsâ în 1966, de 40 m/s. Iarna deşi frecvenţa vânturilor este mai mică, se manifestă destul de activ Crivăţul care bate din estul Europei producând frig şi viscole putemice. În cursul anului, direcţiile predominante ale vântului se menţin în general aceleaşi şi numai frecvenţa lor oscilează puţin. Vegetaţia :Vegetaţia naturală este reprezentată prin specii ierboase caracteristice climatului de silvostepă ceva mai uscată şi cu totul izolat, prin unii arbuşti de silvostepă. În păşunile naturale predomină asociaţii ierboase mezofite şi xeromezofite alcătuite din gramineee şi leguminoase. Sunt prezente speciile de Poa pratensis, Festuca vallesiaca, Agropyron repens, Agropyron cristatum, Trifolium repens, Medicago falcata, Melilotus officinalis, etc. Pe pante se întâlnesc Andropogon ischaemum şi Stipa capillata. Pe lângă acestea se mai întâlnesc specii de Salvia austriaca, Salvia nemorosa, Phlomes tnberosa, Phlomes pungens, Eryngium campestre, Achillea millefolium, Galium verum, Centaurea scabiosa ş.a.. Pe solurile salinizate din lunci şi de pe coaste se întâlnesc asociaţii halofite reprezentate prin Puccinellia distans, Statice 5 gmelini, Scorzonera canna, Gamphorosma annua, Lepidium ruderale, Spergularia marginata, Matricaria chamomilla, Artemisia maritima ş.a. Solul: Pe teritoriul fermei Ezăreni, sub acţiunea complexă a factorilor pedogenetici, s-au format urmăoarele tipuri de sol: cernoziomul cambic tipic, cernoziomul cambic, solul aluvial molic şi lăcoviştile salinizate. Cernoziomul cambic tipic lutos, format pe depozite loessoide şi luturi are următoarea secvenţă morfologică, Am-A/B-Bv-Cca. Reacţia este slab acidă către neutră (pH 6,6 Î 6,9) în orizontul Am şi creşte până la 8,5 m orizontul Cca. S-a format pe platouri şi versanţi slab înclinaţi, reprezentând tipul de sol cu arealul cel mai mare de răspândire în cadrul fermei. Cernoziomul cambic, moderat erodat, lutoargilos, foarte profund, format pe depozite loessoide are secvenţa morfologică Am-A/B-Bv-Cca. Solul are o reacţie neutră- slab alcalină (pH 6,9-8,4). Conţinutul în humus este mijlociu (2,78 g%), media m azot total, 0,198 %, foarte slab aprovizionat în fosfor mobil (1,2 mg%), mijlociu aprovizionat în potasiu mobil (11,7 %). Ocupă versanţi cu pante mici (3-5%) caracterizaţi prin climat mai arid decât împrejurimile. Solul aluvial molic este slab salinizat, luto-argilos, format pe depozite aluviale. Morfologia este de tipul Amsc-Cca. Solul este mediu aprovizionat în humus şi azot total, bine aprovizionat în fosfor şi potasiu mobil iar reacţia este slab alcalină cu pH-ul cuprins între 8,1 şi 8,3. S-a format pe albiile

majore ale pâraielor. Lăcoviştile salinizate sunt luto-argiloase, formate pe argile. Secvenţa morfologică este de tipul Amsc-Agosc-Gr. Solul are un conţinut de 232 mg % sâmri solubile şi o reacţie slab alcalină (pH 8,3). Se găseşte pe vâile pâraielor cu apă freatică la mică adâncime. Pe teritoriul fermei Ezăreni eroziunea se manifestă în ritmuri şi cu intensităţi diferite. Este prezentă eroziunea de suprafaţă, care, pe platouri orizontale şi foarte slab înclinate cu pante până la 4- 5%, se desfaşoară lent până la moderat, cu pierderi anuale de sol în limite admisibile. Pe versanţii cu pante mai mari existâ condiţii potenţiale de manifestare a fenomenului cu o intensitate moderată până la puternică. Ferma Ezăreni, din punct de vedere al condiţiilor climatice, se caracterizează printr-o climă cu ierni friguroase şi umede, cu temperatura celei mai reci luni sub – 3˚C, temperatura celei mai calde luni de 20-22˚C şi cu maximum de precipitaţii la începutul verii. Pe întreaga suprafaţă a Câmpiei Moldovei valorile medii anuale ale temperaturii aerului sunt cuprinse între 10-11˚C. Regimul temperaturii medii anuale se caracterizează prin valori medii anuale în jur de 9,6˚C cu valori medii lunare cuprinse între 23˚C în iulie şi –5˚C în ianuarie. Primele brume cad în jurul datei de 15 octombrie cu variaţii anuale între 10 septembrie şi 25 noiembrie, iar primăvara se înregistrează brume şi îngheţuri la sol în medie până în jurul datei de 17 aprilie. În zona unde se află SDE precipitaţiile anuale au o valoare de 552,4 mm cu o distribuţie neuniformă în timpul anului. Lunile cele mai bogate în precipitaţii sunt: aprilie, mai, iunie, iulie. Lunile cele mai sărace în precipitaţii atmosferice sunt: februarie, martie, decembrie. Apariţia perioadei secetoase este specifică acestui regim climatic. Aceste perioade apar în timpul vegetaţiei plantelor şi sunt, uneori, destul de lungi. Există cazuri când, cantitatea totală anuală de precipitaţii este excedentară, dar datorită repartizării neprielnice a precipitaţiilor anul poate fi considerat secetos. Date climatice medii de la Ezăreni sunt prezentate în tabelul 1. Nebulozitatea medie a zilei este de 6 ore. Nebulozitate mică au lunile iunie şi iulie cu valori de 3,4-5,6 ore, iar cea mai mare nebulozitate se înregistrează în lunile decembrie, ianuarie, februarie. Durata de strălucire a soarelui este de 2050 ore anual ceea ce reprezintă 44,5% din durata teoretic posibilă. Lunile cu cea mai lungă durată de strălucire a soarelui sunt în ordine descrescândă iulie, august, iunie la care durata de strălucire a soarelui este de 294 ore. Durata cea mai redusă de strălucire a soarelui este întâlnită în cursul lunilor noiembrie, decembrie şi ianuarie.

MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PAJISTILOR Pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren ocupată cu vegetaţie ierbosă permanentă, alcătuită din specii ce aparşin mai multor familii de plante, dintre care cele mai importante sunt gramineele şi leguminoasele perene. Speciile ce alcătuiesc pajiştea sunt foarte diferite, la care specii trebuie adăugate microorganismele şi de asemenea şi fauna. Cu alte cuvinte este o asociaţie de vieţuitore care este rodul conveţuirii acestora, în decursul anilor, în anumite condiţii pedo-climatice. Între indivizii unor specii, între diferite specii, între regnul vegetal şi cel animal se nasc o serie de acţiuni şi interacţiuni care fac pajiştea să fie un ecosistem. Din punct de vedere al suprafeţelor ocupate cu pajişti permanente România se situiază pe locul al 5-lea în Europa. Tendinţa actuală a cercetărilor pe plan mondial şi în ţara noastră, în ceea ce priveşte pajiştile permanente, este de a menţine biodiversitatea fitocenotică a acestora chiar dacă producţiile obţinute nu sunt foarte apropiate de potenţialul lor biologic, însă cercetătorii de animale doresc o intensivizare a producţiei de furaje, dar în condiţii de eficienţă economică ridicată şi cu realizarea unor produse acceptate calitativ pe piaţă.Armonizarea factorilor alocaţi pentru obţinerea de producţii ridicate, cu protejarea mediului şi menţinerea în condiţii de eficienţă econimică a pajiştilor, necesită o abordare ştiinţifică complexă ce vizează o paletă largă a aspectelor pratotehnice. Rezultatele experimentale obţinute de cercetarea pratologică din ţara noastră, corelate cu cele internaţionale, au reliefat faptul că sporirea randamentului pajiştilor se poate realiza prin aplicarea de tehnologii diferenţiate, adaptate condiţiilor pedoclimatice şi particularităţilor covorului vegetal, bazate pe un management ştiinţific, raţional şi echilibrat, respectând mediul şi biodiversitatea. Distribuţia neuniformă a pajiştilor permanente la nivelul ţării, productivitatea modestă şi cu o dinamică necorespunzătore pe o mare parte din această suprafaţă, a determinat găsirea unor soluţii complementare pentru asigurarea bazei furajere prin înfiinţarea de pajişti temporare şi diversificarea culturilor furajere anuale şi perene. În prezent există preocupări multiple la nivel mondial şi în ţara nostră pentru adaptarea tehnologiilor de producere şi conservare a furajelor la noile cerinţe de ordin economic şi ecologic, urmărind în principal economisirea resurselor, protecţia mediului şi calitatea producţiei, prin gestionarea durabilă a ecosistemelor de pajişti, menţinerea biodiversităţii, creşterea fertilităţii solului şi valorificarea optimă a fertilizanţilor organici. Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de viaţă ale plantelor, în structura vegeteţiei, ca urmare, în mare parte, a gestionării lor necorespuzătoare.

Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau înrăutăţirea calităţii ei, se apreciază că pajiştea se degradează. Lucrările ce se pot efectua pentru îmbunătăţirea pajiştilor permanente se împart în două categorii: lucrări de suprafaţă şi lucrări radicale. 2.1. Măsuri de suprafaţă Prin lucrările de suprafaţă se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de viaţă pentru plantele valoroase de pe pajişti,fără a se distruge covorul vegetal existent. Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierbosă se recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale, care constau în curăţirea de resturi vegetale şi de pietre, distrugerea muşuroaielor şi grăpatul pajiştilor, cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală“, ce se fac annual sau de câte ori este nevoie. Un alt obiectiv al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea compoziţiei floristice prin combaterea vegetaţiei lemnoase, a buruienilor, îmbunătăţirea regimului de apă, a regimului de hrană, prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi supraînsămânţarea. Toate pajiştile cu vegetaţie dominantă valoroasă, precum şi cele cu specii mai puţin valoroase, dar care nu întrunesc condiţiile pentru efectuarea desţelenirii se ameliorează numai prin lucrări de suprafaţă. 2.1.1 Curăţirea de resturi vegetale şi de pietre Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase după vegetat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcţie de panta terenului şi gradul de acoperire a pajiştilor cu aceste materiale.În etajul alpin şi pe terenurile în pantă lucrarea este contraindicată, deoarece în aceste condiţii pietrele au un rol deosebit de protecţia solului împotriva eroziunii eoliene şi hidrice.Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. Pe pajiştile folosite prin păşunat lucrările de curăţire trebuie întreprinse tot timpul anului.După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni de pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene. 2.1.2. Distrugerea muşuroaielor Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare (70 – 80%). Muşuroaiele pot fi de origine animală, care în general sunt lipsite de vegetaţie şi de origine vegetală, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă nevaloroasă. La început muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu timpul pot atinge dimensiuni de 60 – 80cm în diametru şi 30 – 40cm înălţime şi se înţelenesc. Muşuroaiele

anuale de origine animală, se distrug relativ uşor manual sau folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite pot fi distruse cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti. Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite, împrăştiate uniform şi reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific zonei. 2.1.3. Grăpatul pajiştilor Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiştilor se îmbunătăţesc condiţiile de aer din sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice şi o mai bună aprovizionare cu apă. Această lucrare se recomandă numai pe pajiştile de lunci, sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni. 2.1.4. Combaterea vegetaţiei lemnoase Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de pajişti la care nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În acelaşi timp vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase, slabe din punct de vedere furajer şi stânjeneşte exploatarea pajiştilor.Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează total sau parţial pe baza unor proiecte, denumite amenajamente silvopastorale. Se îndepărtează complet, fără restricţii, pe terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 10o (18%), iar parţial pe pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10 – 30o, pe pajiştile din regiunile mai uscate şi pe terenuri cu strat subţire de sol.Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 30o, cele cu sol mai subţire de 10cm, precum şi cele din vecinătatea ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri.Sunt excluse de la defrişare speciile lemnoase rare şi cele declarate monumente ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra, Taxus baccata, Larix decidua ssp. carpatica, Rhododendron kotschyi, Pinus mugo. 2.1.5. Combaterea buruienilor Prin buruieni ale pajiştilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice. Metode preventive, dintre acestea menţionăm:  îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale;  folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd bine fermentat;  împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;  folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;

 recoltarea fâneţelor la epoca optimă;  schimbarea modului de folosire al pajiştilor, la fiecare 3-4 ani. Metode indirecte, se referă la lucrările de îngrijire şi folosire raţională a pajiştilor: îmbunătăţirea regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor, distrugerea muşuroaielor etc. Metode directe, se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuenare ridicat cu multe plante toxice. Metodele mecanice constau în cosiri repetate, plivitul prin retezarea de la suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub colet a celor care formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulţire vegetativă. Metode chimice. Pe pajiştile cu grad ridicat de îmburuenare se folosesc erbicide neselective, care distrug toată vegetaţia, dintre care se recomandă Gramaxone (Paraquat), Sandolin (DNOC), Roundup (Glyphosate). Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele selective, dintre care mai răspândite sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D). 2.1.6. Îmbunătăţirea regimului de umiditate Eliminarea excesului de umiditate de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile pentru instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol. Excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi chiar moartea animalelor. Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de desecare:  Desecarea prin canale deschise  Desecarea prin canale închise (drenuri). Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material filtrant, care poate fi: din piatră, din fascine sau din scânduri, tuburi de ceramică, beton sau mase plastice. Distanţa între drenuri variază de la 10 la 50 m; lungimea drenurilor este de 150-200 m. Drenajul cârtiţă constă în galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, ce se face cu plugul de drenaj-cârtiţă, care lucrează la 50-80 cm adâncime. Distanţa între ele este de 2-10 m în solurile argiloase şi de 10-20 m în solurile turboase, iar lungimea de la 50 la 200 m. Drenajul vertical se realizează cu puţuri absorbante sau cu puţuri colectoare.

Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat permeabil nesaturat de nisip şi pietriş. Puţurile colectoare se folosesc în cazul în care la fundul puţului este un strat de sol impermeabil şi prin pompare se realizează coborârea nivelului apei freatice. Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor, prin abaterea cursurilor acestuia cu ajutorul barajelor. Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte suprafaţa respectivă de umiditate în exces. Drenajul biologic În acest scop, se plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Populus alba, Salix alba, S. fragilis, S. cinerea etc.). Completarea deficitului de umiditate de pe pajişti (irigarea) Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de existenţa unui covor ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea moderată a solului. În general se folosesc norme de udare mai mici, dar mai dese. Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de vegetaţie al plantelor din pajişti. Obişnuit fâneţele se irigă toamna, primăvara şi după recoltare, iar păşunile, primăvara şi după fiecare ciclu de păşunat. Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie constă din construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a pajiştii. Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare. Metoda prezintă avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente. Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate. Metoda constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, din care apa se revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii. Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după direcţia curbelor de nivel, înalte de circa. 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de eroziune a solului. Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea solului.

Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde stratul de zăpadă este subţire şi spulberat de vânt. Obstacolele se orientează perpendicular pe direcţia vântului dominant. Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetaţia pajiştilor. 2.1.7. Îmbunătăţirea regimului de hrană Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile agricole, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este multiplu. Pentru 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente extrage din sol 15,00 – 21,88 kg azot, 5,00 – 8,80 kg fosfor, 17,50 – 22,10 kg potasiu şi 9,47 – 14,20 kg calciu. Variaţiile destul de mari ale consumului de elemente nutritive sunt determinate de compoziţia floristică a pajiştilor şi de condiţiile pedoclimatice. Îngrăşămintele cu azot. Pe pajişti, îngrăşămintele minerale cu azot se folosesc în doze mai mari decât la plantele cultivate. Influenţa îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, manifestându-se asupra producţiei pajiştilor, compoziţiei chimice a furajului, structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor şi asupra producţiei şi sănătăţii animalelor. În general, azotul dă sporuri de producţie de 20-160 kg m.v. pentru 1 kg s.a. îngrăşământ. Conţinutul în proteină brută a nutreţului se corelează pozitiv cu norma de îngrăşământ cu azot administrată. Îngrăşămintele cu azot măresc digestibilitatea şi valoarea nutritivă a nutreţurilor. Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul plantelor, participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive, măreşte rezistenţa la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice. Sporurile de producţie sunt de circa 19 kg masă verde, în medie, pentru 1 kg s.a. îngrăşământ. Compoziţia chimică a nutreţului se modifică în special prin creşterea conţinutului de fosfor şi prin îmbunătăţirea raportului P : Ca. Compoziţia floristică se modifică în măsură mai mică, îngrăşămintele cu fosfor stimulând creşterea leguminoaselor şi chiar a unor graminee valoroase. Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc.Influenţa potasiului asupra vegetaţiei se manifestă prin

sporirea participării leguminoaselor.Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se situează între 40-80kg/ha s.a. Îngrăşămintele cu microelemente Microelementele au un rol însemnat în metabolismul plantelor, fac parte din compoziţia chimică a vitaminelor, a fermenţilor, a unor sisteme enzimatice, influenţează sinteza proteinelor şi hidraţilor de carbon.Unele microelemente contribuie la sporirea producţiei şi modificarea compoziţiei floristice.Pe pajişti se aplică cantităţi mici de microelemente, putându-se folosi unele reziduuri industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri. Îngrăşămintele organice Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un efect ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor determinând sporuri importante de producţie. Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice gunoiul de grajd, compostul, urina, mustul de grajd şi gülle. De asemenea se practică fertilizarea prin târlire, care reprezintă folosirea dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă. Folosirea amendamentelor pe pajişti În ţara noastră, suprafeţele cele mai mari cu pajişti permanente se găsesc în regiunile bogate în precipitaţii, pe soluri acide. Pajiştile de pe solurile salinizate ocupă suprafeţe mici şi îmbunătăţirea lor prin amendare este încă discutabilă. Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu, oxidul de calciu, hidroxidul de calciu, spuma de defecaţie rezultată de le fabricile de zahăr, dolomita; pe solurile saline şi alcaline se folosesc amendamentele: gips, fosfogips, praf de lignit. 2.1.8. Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti Eroziunea de suprafaţă are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau scurgerii de suprafaţă şi sunt: şiroirile, rigolele mici, eroziunea de hardpan. Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanţi şi duce la îndepărtarea neuniformă a unei cantităţi mari de sol. Formele eroziunii de adâncime au un caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogaşul şi ravena. Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi lucrări de îngrijire.

Combaterea eroziunii solului pe pajişti Lucrări de reţinere sau evacuare a surplusului de apă Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din zonele de stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de vegetaţie, pentru a evita spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat. Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în zonele cu exces de umiditate şi se preconizează pentru aceasta, a se executa următoarele lucrări: brăzduirea, gropile, scarificarea, valurile de pământ (valuri orizontale şi valuri înclinate), canalele de coastă(canalele orizontale sau de nivel şi canalele de coastă înclinate). Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii silvice Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol important în prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a parcelelor pe pajişti şi de producere a materialului lemnos. Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele ocupate de ogaşe şi ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi înierbate. Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene În cazul în care nu se pot face lucrări de nivelare a ogaşelor şi ravenelor, pentru combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, care se referă la cleionaje, praguri, baraje, fascinaje, garnisaje, gărduleţe. 2.1.9. Supraînsămânţarea Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierboasă, precum şi la cele cu compoziţie floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase. Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe cele la care s-au făcut lucrări tehnico-culturale, simple sau complexe şi pentru prelungirea duratei de folosire a pajiştilor temporare. În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se foloseşte numai ca fâneaţă.

2.1.10. Combaterea dăunătorilor de pe pajişti Vegetaţia pajiştilor este degradată şi de lăcuste, şoareci de câmp şi cârtiţe, iar pagubele provocate sunt destul de importante. 2.2. Măsuri radicale Lucrările radicale se referă la un complex de activităţi care au ca scop transformarea pajiştilor permanente degradate în pajişti semănate

Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate

reprezintă o măsură ce se impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%. 2.2.1. Alegerea terenului Nu se desţelenesc pajiştile situate pe terenuri cu panta mai mare de 15-17o, cele situate în apropierea ogaşelor şi ravenelor, cele de pe soluri cu stratul arabil sub 10-12cm grosime, precum şi pajiştile de pe soluri cu apa freatică la adâncime mică. 2.2.2. Pregătirea terenului Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte atât distrugerea vechiului covor vegetal cât şi crearea condiţiilor pentru semănat. Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului - metoda se poate aplica pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un erbicid de contact. La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se va întoarece terenul cu maşina combinată MCR-2,5 sau cu freza de tip Rotaseeder. Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului - în acest caz, se folosesc grape cu discuri sau freze pentru pajişti. Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului - constă în efectuarea arăturii, cu plugul la 20-25cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil. 2.2.3. Culturile premergătoare În ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare după desţelenire denumită şi regenerarea rapidă a pajiştilor. Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor Pajiştile temporare, prin producţiile ridicate pe care le realizează sunt mari consumatoare de elemente nutritive din sol. De asemenea pajiştile temporare dau rezultate bune şi de calitate când reacţia solului este neutră sau slab acidă. Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele. Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare

La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din graminee. În ţara noastră cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dctylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium perene, Phleum pratense, dintre graminee şi Trifolium repens, Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase. 2.2.4. Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene Pentru înfiinţarea pajiştilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee perene, graminee perene în cultură pură sau amestecuri de graminee şi leguminoase perene. Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii: - pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani) - pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani) - pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani) Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor Pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii, pentru cele cu durată medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar pentru cele cu durată lungă se recomandă 4-6 specii. Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul amestecurilor Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire al pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente. Alegerea speciilor şi stabilirea procentului de participare a fiecărei specii în amestec Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective. În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei specii se stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la condiţiile pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de evoluţie dorită a viitorului covor vegetal. Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii Se recomandă folosirea de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de precocitate apropiaţi.

Calculul cantităţii de sămânţă Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza următoarelor elemente: - cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N); - procentul de participare în amestec (p); - procentul de sămânţă utilă (S.U.). Cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (Q) se determină cu relaţia: Q (kg/ha) = p x N/S.U. Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea de concurenţă a speciilor din amestec. Prin însumarea cantităţilor de seminţe astfel corectate rezultă cantitatea de sămânţă în amestec necesară pentru un hectar. 2.2.5. Sămânţa şi semănatul Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită. Acesta se poate realiza cu sau fără plantă protectoare. Epoca de semănat Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea maşinilor agricole, iar temperatura este constant peste 0oC. Metoda de semănat Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau absenţa plantei protectoare etc. Cele mai folosite metode sunt: semănatul în rânduri distanţate la 12,5-15cm, semănatul prin împrăştiere manulal sau mecanic. Adâncimea de semănat Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor, puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1-3cm.

2.2.6. Lucrări de îngrijire Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul întâi, favorizeaza realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premisa obţinerii unor produse ridicate. Irigarea de răsărire Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii dar uneori şi în primăverile secetoase, cu o normă de udare de 150-200m3/ha. Distrugerea crustei Pentru distrugerea crustei se foloseşte tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi în sus sau cu o grapă de mărăcini. Compeltarea golurilor În cazul semnalării golurilor, se impune comlpetarea acestora cu sămânţă din acelaşi amestec. Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu maşini de semănat, iar pe suprafeţe reduse se poate face manual. Combaterea buruienilor Aceasta este lucrarea cea mai importantă din anul întâi de vegetaţie la pajiştile temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara.Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite cosiri uşoare, înainte ca acestea să fructifice. Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea erbicidelor. Dintre acestea menţionăm: S.D.M.A., Aretit, Basagran, Acetadin, Asulox. Fertilizarea Prin această lucrare se urmăreşte obţinerea de producţii mari şi de bună calitate, precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii. Irigarea În regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform repartizate, se impune irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de 400-600m3/ha.Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare, cu rigole orizontale sau înclinate, în funcţie de panta terenului. 2.2.7. Folosirea pajiştilor temporare Modul de folosire a pajistilor temporare are o influenţă însemnată asupra evoluţiei covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum şi asupra cantităţii şi calităţii furajului obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat, cosit sau mixt.

2.2.8. Refacerea pajiştilor temporare După 3 - 5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin dispariţia treptată a leguminoaselor. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor respective care se poate realiza

prin două procedee: supraînsămânţarea sau reînsămânţarea.

ÎNFIINŢAREA DE PAJIŞTI TEMPORARE ÎN LOCUL PAJIŞTILOR PERMANENTE DEGRADATE Înfiinţarea de pajişti semănate(temporare) în locul pajiştilor permanente degradate, sau în teren arabil afectat producerii furajelor, constituie una dintre cele mai importante verigi în procesul îmbunătăţirii bazei furajere.În noile condiţii create prin privatizarea şeptelului de animale, pajiştile semănate sunt acele culturi care asigură un furaj de calitate şi în cantitate suficientă animalelor de rasă de înaltă productivitate. Complexul de lucrări care se aplică pentru înfiinţarea pajiştilor semănate, în locul pajiştilor permanente degradate, este cunoscut sub denumirea de îmbunătăţire radicală sau regenerarea pajiştilor. Superioritatea pajiştilor semănate, faţă de de cele permanente, de cele mai multe ori evidentă, depinde de condiţiile naturale şi economice concrete. Astfel, productivitatea pajiştilor temporare este determinată de precipitaţii, de altitudine şi de sistemul de gospodărire. În condiţii pedoclimatice asemănătoare, pajiştile semănate au realizat, în medie, în primii 2 ani de folosinţă, o producţie cu 30% mai mare decât cea a pajiştilor permanente. Unii cercetători spun că pajiştile semănate au însuşiri valoroase, neegalate de celelalte culturi furajere. Între acestea se remarcă, în primul rând, producţiile ridicate care pot fi de 3-5 ori mai mari decât a pajiştilor naturale. Compoziţia floristică fiind stabilită pe criterii ştiinţifice, în concordanţă cu condiţiile climatice, agrotehnica aplicată şi modul de exploatare, permite obţinerea unui furaj superior din punct de vedere cantitativ şi calitativ, faţă de cel obţinut pe pajiştea naturală. În regiunile de dealuri din ţara noastră, C.Bărbulescu şi Gh.Motcă (1987) recomandă înfiinţarea de pajişti semănate datorită condiţiilor deosebite întâlnite aici. Pe lângă recoltele mari ce se obţin, ce depăşesc 10t/ha s.u. , pajiştile semănate contribuie la protecţia solului împotriva eroziunii şi la ameliorarea însuşirilor lui. Dacă în zonele de câmpie şi de deal, pajiştile semănate dau rezultate foarte bune, nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de munte. Pentru ţara noastră, cu circa 4,9 milioane hectare pajişzi permanente, în mare parte degradate(fapt oglindit prin producţia medie de masă verde foarte mică), înfiinţarea pajiştilor

semănate reprezintăuna dintre cele mai importante măsuri pentru ridicarea producţiilor cantitative şi calitative ale pajiştilor. Pajiştile permanente din ţara noastră sunt situate, în mare parte, pe terenuri în pantă, supuse eroziunii. A.Havreliuc (1992) recomandă ânfiinţarea de pajişti semănate (după aplicarea unui complex de măsuri antierozionale) pe aceste terenuri, cu rezultate excelente. Pajiştile semănate se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, la care lucrările de suprafaţă nu mai au efectele scontate. Decizia aplicării metodei de refacere radicală este de o mare răspundere, deoarece aceasta implică distrugerea în totalitate a covorului ierbos existent, prevalarea şi înlăturarea cauzelor care au dus la instalarea lui pe de o parte, iar pe de altă parte crearea condiţiilor ca noua pajişte pe care o înfiinţăm să se poată menţine în cultură. Terenurile ocupate cu pajişti permanente pe care le alegem pentru înfiinţarea pajiştilor semănate se încadrează, în general, în una din următoarele categorii: -

o ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură, plante neconsumate de animale şi

-

cu o producţie sub 10t/ha masă verde; acoperirea cu vegetaţie nevaloroasă peste 25-30 %; terenuri pe care s-a dezvoltat, în masiv, o plantă nevaloroasă (ştevie, pipirig, ferigă,

-

etc.) terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin luarea în cultură se pretează la o

-

exploatare intensivă; acoperirea cu muşuroaie înţelenite, peste 30-40% din suprafaţa pajiştii şi pe care măsurile de suprafaţă nu dau rezultate.

Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o lucrare mai costisitoare decât îmbunătăţirea de suprafaţă, care pe lângă o serie de lucrări pregătitoare(defrişare, nivelare, drenare) sunt necesare lucrările propriu-zise de înfiinţare(desţălenirea, fertilizarea, procurarea seminţelor, semănatul, etc.). Se recomandă desţălenirea pajiştilor permanente degradate, numai în regiunile bogate în precipitaţii, situate pe soluri cu o grosime mai mare de 50 cm, pe pante cu înclinare mai mică de 15 grade şi cu pânza de apă freatică la adâncimea de cel puţin 0,5m.Pe pajişti mai umede se impune mai întâi desecarea acestora, iar pajiştile din regiunile secetoase se vor desţăleni numai dacă există posibilităţi de irigare. Pregătirea terenului cuprinde, pe de o parte, distrugerea covorului vegetal, iar pe de altă parte lucrări de pregătire a patului germinativ în vederea însămânţării ierburilor perene.Înainte de refacerea radicală sunt necesare câteva lucrări pregătitoare ca: desecarea, îndepărtarea pietrelor, a cioatelor şi a vegetaţiei lemnoase, distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului, care contribuie

la executarea desţălenirii în bune condiţii. În vederea pregătirii terenului se aplicămmai multe metode, care variază în funcţie de panta terenului, de grosimea stratului de ţelină şi de vegetaţia existentă.În general, se disting următoarele tehnologii de distrugere a ţelinii: -

cu mobilizarea totală a stratului de sol; cu mobilizarea parţială a stratului de sol; fără mobilizarea solului.

Tehnologia de pregătire a terenului, cu mobilizarea totală a stratului de sol presupune în mod obligatoriu folosirea plugului. Odată cu efectuarea arăturii se încorporează în sol şi îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu (dacă este necesar), gunoiul de grajd şi amendamentele. Metoda se recomandă pe solurile mai profunde, cu un strat gros de ţelină. Pentru a realiza o mărunţire mai bună a ţelinei, de regulă, arătura adâncă de 25-30 cm este precedată de o discuire la 8-10 cm pentru distrugerea covorului ierbos existent. Desţălenirea prin arătură nu se recomandă pe terenurile inundabile şi periclitate de eroziune, pe solurile scheletice, precum şi în staţiuni care exclud reuşita pajiştilor semănate(de exemplu suprafeţele excesiv de umede sau extrem de uscate).În zonele cu precipitaţii suficiente, desţălenirea se poate practica şi vara, în acest caz înfiinţarea pajiştii semănate se va face la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie.Deorece pajiştile semănate se folosesc şi prin cosit, se impune o forte bună nivelare a terenului. Tehnologia de pregătire a terenului cu mobilizare parţială a statului de sol presupune o lucrare cu grapa cu discuri sau cu freza.O astfel de lucrare este indicată la desţălenirea pajiţtilor situate în zona de câmpie sau în cele de deal, situate pe terenuri în pantă şi cu un strat subţire de ţelină. Se obţin rezultate bune la desţălenirea terenurilor pe care s-au efectuat curăţiri de arborete, combaterea muşuroaielor, îndepărtarea pietrelor, cioatelor. Freza poate fi folosită pentru prelucrarea ţelinei, realizându-se o lucrare superioară celei cu grapele cu discuri. Lucrarea cu freza presupune 1-2 treceri, prima trecere executându-se superficial, la 8-10 cm, iar cea de-a doua mai adânc, la 12-14 cm. Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel, conform normelor de prevenire şi combatere a eroziunii solului. Tehnologia de prelucrare a terenului fară mobilizarea solului se face în anumite situaţii în care orografia terenului nu permite nici un fel de lucrări de mobilizare a terenului, sau când vegetaţia este foarte rară, se aplică supraînsămânţarea vechiului covor,fară nici o lucrare pregătitoare.Rezultatele acestei metode extensive depind, în măsură foarte mare, de condiţiile concrete.După supraînsămânţare, trecerea cu o turma de oi pe timp umed poate favoriza

încorporarea seminţelor.Pajiştile semănate pot fi înfiinţate fie direct în arătura de desţalenire, cunoscută şi sub denumirea de regenerare rapidă a pajiştilor ce presupune un teren curat de buruieni, bine mărunţit şi uniform, fie după o perioadă de 1-3 ani, în carte terenul se cultivă cu culturi anuale.Această metodă se recomandă numai pe terenurile unde ţelina foarte deasă nu a putut fi suficient mărunţită, pe terenurile foarte îmburuienate şi pe soluri turboase, unde lucrările repetate, aplicate plantelor anuale, pot duce la o înbunătăţire a însuşirilor solului. FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT Nevoile mereu crescânde ale economiei pun, pe de o parte, problema sporirii necontenite a cantităţilor de produse de natură animală, iar pe de altă parte, problema obtinerii cât mai ieftine a furajelor, de aceasta fiind legată, în primul rând, economicitatea produselor animaliere.Practicarea pastoritului de milenii demonstrează avantajele certe ale hrănirii animalelor pe păşune şi anume: -

iarba folosită prin păşunat constituie cel mai ieftin furaj pentru animale; paşunea oferă un furaj fraged, suculent, uşor digestibil, cu gust şi miros plăcut, ceea

-

ce face să fie consumat cu plăcere de animale; iarba este bogată în substanţe nutritive, proteine şi săruri uşor asimilabile; prin mişcare în aer liber, sub acţiunea razelor solare, corpul animalelor se dezvoltă armonias, animalele devin mai productive şi dau urmaşi mai viguroşi.

Aceste avantaje, în special cele care se referă la valoarea nutritivă, sunt variabile. Gradul de consumabilitate a ierbii este influenţat de: compoziţia floristică, compoziţia chimică a solului, umiditate, temperatură. Printre principalele avantaje ale folosirii ierbii de pe pajişti se înscrie şi faptul că păşunea reprezintă cea mai ieftină sursă de hrană pentru animale, iarba obţinându-se la un preţ de cost mai redus decât orice furaj.Eficienţa sporită se datoreşte fără îndoială şi stării de sănătate mai bună a animalelor, ce au posibilitatea de a se mişca în aer liber, în timpul când singure îşi procură hrana. Dar, dacă nu se execută lucrări de îngrijire şi îmbunătăţire a pajiştilor, toate aceste avantaje dispar, întrucât compoziţia floristică este alterată, domină buruieni sau plante nevaloroase şi în consecinţă hrănirea animalelor lasă de dorit.Este cazul multor izlazuri comunale unde, în a doua parte a verii, animalele îsi procură cu foarete mare greutate hrana şi nici într-un caz în cantitate suficientă.

4.1. SISTEME DE PĂŞUNAT Diferite sisteme de păşunat pot fi împărţite în doua categorii:păşunatul nerational, liber sau continuu şi păşunatul raţional sau ciclic. Păşunatul liber este sistemul de păşunat practicat din cele mai vechi timpuri, fiind un sistem extensiv.Conform acestui sistem, animalele sunt lăsate libere să pască pe păşune, din primăvară până în toamnă.Grija ciobanilor se rezumă doar la a duce animalele la adăpat, de a le mulge şi de a veghea ca ele să nu se rănească sau rătăcească.O variantă a acestui tip de păşunat aplicat în ţara noastră şi constituie de fapt o încercare de raţionalizare, este aceea de a conduce turma pe un anumit drum, care de obicei este modificat, astfel încât animalele nu stau pe acelaşi loc, ci păşunează pe locuri diferite şi în aceeaşi zi şi în zile diferite.O altă variantă a păşunatului liber este păşunatul în front, păşunat ce se aplică în special cu ovinele.În acest caz ciobanul stă în faţa turmei şi pe masură ce se consumă iarba, el se retrage, dând posibilitatea animalelor să înainteze. Păşunatul raţional are ca principiu, împărţirea păşunii în tarlale, păşunarea se face un timp, după care se trece pe o altă tarla.Tarlarizarea trebuie însoţită de un complex de măsuri legate de sporirea producţiei de iarbă,combaterea eroziunii, pentru că numai împărţirea în tarlale nu-şi găseşte justificarea economică. În cadrul acestui sistem de păşunat, exista mai multe variante: -

păşunat dozat – constă în atribuirea spre furajare a unor porţiuni de iarbă delimitate de un gard electric, porţiuni a căror suprafaţă este calculată în funcţie de producţie şi număr de animalede aşa manieră încât să se asigure hrana pentru o zi sau jumătate de

-

zi. păşunat cu porţia – constă în aşezarea animalelor pe un aliniament, atribuindu-se fiecărui animal o lăţime corespunzătoare speciei din care provine(de exemplu 1,5 - 2 m pentru o vacă).Această fâşie se delimitează cu gard electric.Gardul se deplaseaza

-

pe masură ce animalele păşunând au consumat întreaga masă vegetativă. folosirea ierbii la iesle – desi nu este o metodă de păşunat propriu-zis, ea se încadrează tot în acest sistem, întrucât deosebirea constă doar în faptul că nu animalele se deplasează la hrană, ci hrana la animale.Pentru a se realiza acet lucru, când iarba ajunge la 25-30 cm înălţime, ea se coseşte şi este transportată şi administrată animalelor.Folosirea ierbii la iesle prezintă şi avantajul că animalele consumă mai puţină energie prin mişcare, deci posibilitatea de a realiza sporuri

zilnice superioare, dar acest lucru nu este întotdeauna compensat de energia consumată pentru aducerea hranei. 4.2. TEHNICA PĂŞUNATULUI Se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele normale zilnice şi cele sezoniere care apar când animalele sunt pe tarla. Păşunatul propriu-zis, deci atunci când animalele se hrănesc cu iarba păşunii, durează 6-11 ore zilnic şi în mod normal se desfăşoară în două perioade majore după răsăritul soarelui şi înainte de amurg. Timpul cât dureză păşunatul depinde de administrarea sau nu a furajelor concentrate, de bundenţa ierbii.Animalul percepe grupări relativ importante de populaţii de plante care sunt conforme cu ecosistemul respectiv.În timpul păşunatului, animalele se mişcă încet pe o păşune şi rup succesiv câte o gură de iarbă.Viteza normală de păşunat este de 40-70 muşcături pe minut.Oile pasc similar(dar se deplasează mai mult). Având gura mai mică,frecvenţa cu care muşcă iarba este mai mare. Schimbarea zonei de unde animalul muşcă din iarbă se face prin mişcarea capului şi dureză mai puţin de o secundă.Dacă animalul schimbă locul de unde îşi procură hrană, acest lucru se face când iarba este rară şi atunci animalul face câtiva paşi, pe o durată de 10-100 secunde.Limitele acestea de timp se datoresc faptului că, pe comunităţile eterogene, distanţa dintre o staţiune alimentară şi alta este de 20-25 paşi, iar pe cele omogene, de 2-3paşi.Când animalul este scos la păşune, el se “informează” de natura mediului, limitele acestuia, drumuri de acces, locuri de refugiu în caz de pericol.Apoi identifică comunităţile vegetale şi sursa de apă.În ecosistemele naturale sursele de apă sunt elemente esenţiale, în jurul lor erbivorele sălbatice organizează strategii de păşunat, în căutare de resurse furajere importante din punct de vedere energetic.Zona optimă de păşunat se gaseşte pe o rază de 800m în jurul surselor de apă.O distanţă mai mare de 1,6 km faţă de sursa de apă, produce un dezechilibru între hrană şi apă.Pentru a merge la păşunat, animalele urmează cărările existente iar când păşunează pe pantă, ele urmează cubele de nivel.Dacă ne referim la o ierarhizare a nevoilor fiziologice, pe parcursul unei zile, animalul va căuta să-şi satisfacă foamea, apoi cerinţele faţă de apă şi reglarea termică.Aceasta explică de ce vara animalele vor părăsi zonele bune de păşunat, pentru zone mai puţin bune, dar unde există umbră.Animalul îşi alege hrana la două niveluri, al staţiunii. Când alege staţiunea animalul se opreşte din deplasare, coboră capul şi începe păşunatul. Alegerea covorului vegetal este făcută pe baza factorilor vizuali. Selecţia unei specii se face în funcţie de necesităţile organismului. Când

animalul are nevoie de proteine, preferă trifoiul mai savuros şi mai bogat în proteine digestibile. Dacă are nevoie de un aport energetic atunci se va orienta spre graminee. Tipul de plante ales este influenţat mult şi de specia de animale, de abundenţa relativă a furajului, complexitatea mediului înconjurător în raport cu satisfacerea nevoilor fiziologice, hidrice şi termice.Când rumenul animalului este plin, acesta se odihneşte şi rumegă.Această operaţie poate fi făcută de animale stând în picioare sau culcate.Timpul necesar pentru rumegare depinde de fibrozitatea ierbii consumate(în mod normal durează 5-9 ore). Timpul de păşunat creşte cu dificultatea ruperii ierbii şi cu rărirea pajiştii, pe când timpul de rumegat creşte pe măsura scăderii calităţii ierbii consumate.Momentul începerii păşunatului are o deosebită importanţă atât pentru starea vegetaţiei, depinzând de aceasta, cât şi pentru sănătatea animalelor.Dacă păşunatul se începe prea devreme, când plantele sunt prea tinere şi solul prea umed, efectele negative asupra vegetaţiei sunt următoarele: -

se distruge stratul de ţelină, se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul de aer din

-

sol.Se formează gropi şi muşuroaie. pe terenurile în pantă se declanşează eroziunea; se modifică compoziţia floristică, dispărând plantele valoroase mai pretenţioase din

-

punct de vedere al apei, aerului şi hranei din sol; plantele fiind tinere, au suprafaţa foliară redusă şi vor folosi pentru refacerea lor substanţe de rezervă acumulate în organele din sol ce are ca efect epuizarea lor.

Pe de altă parte, începerea tardivă a păşunatului are o altă serie de efecte negative, cum ar fi: sporirea conţinutului de celuloză şi scăderea celui de proteină, reducerea gradului de consumabilitate şi digestibilitate. Acestea obligă ca atunci când nu s-a putut intra la păşunat în timpul optim, iarba să fie cosită şi transformată în fân, semifân, siloz, pentru a reduce pierderile. Momentul optim de începere a păşunatului este atunci când soloul s-a zvântat şi plantele au ajuns la înălţimea de 10-15cm pe pajiştile alcătuite din plante mărunte, 15-20cm în zonele cu precipitaţii abundente şi plante de talie înaltă, 20-30cm pe pajiştile cultivate.Înăltimea de păşunat se referă la înălţimea pe care o au plantele după ce s-au păşunat. Această înălţime este determinată de specia care păşunează şi nu poate fi influenţată decât prin repartizarea spre păşunat a unei anumite specii de animale sau prin folosirea ierbii la iesle şi atunci cositul se poate face la înalţimea dorită.Frecvenţa păşunatului este una din cele mai importante elemente ale unui păşunat raţional. Elementul esenţial, de care trebuie să se ţină seama, este durata de regenerare. Producţia păşunilor este dată de numărul de recolte din timpul unui sezon, de talia

plantelor la recoltat şi înălţimea ierbii rămase, care, după cum s-a văzut influenţează producţia. Modul de executare a păşunatului pe tarla prezintă o importanţă deosebită, atât pentru compoziţia floristcă a pajiştii, cât şi pentru producţia animalieră.Aceasta comportă două aspecte diferite şi anume: modalitatea efectuării păşunatului în interiorul tarlalei şi timpul de păşunat pe tarla.Se cunoaşte că animalele erbivore reuşesc, în câteva ore, să-şi procure necesarul de hrană şi în restul timpului se plimbă, bătătorind iarba şi solul. De aceea este indicat să se păşuneze dimineaţa 3-4 ore, să se întrerupă păşunatul 2-4 ore şi să se reia după masă, de asemenea, 3-4 ore.Data încetării păşunatului este legată de epoca venirii primelor îngheţuri.Ultimul păşunat trebuie să se realizeze cel mai târziu cu 20-30 zile înainte de instalarea îngheturilor permanente.Astfel, plantele au posibilitatea să acumuleze glucide, să-şi refacă masa vegetativă, ceea ce determină o mai bună suportare a îngheţurilor pe de o parte, iar pe de altă parte, la pornirea timpurie în vegetaţie.

4.3. MĂSURI PENTRU ORGANIZAREA PĂŞUNATULUI RAŢIONAL Folosirea raţională a păşunilor, împletită cu o serie de măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor, are ca efect sporirea producţiei de iarbă, îmbunătăţirea compoziţiei floristice, deci mărire a valorii economice a fiecărei unităţi de suprafaţă.Există o categorie de măsuri absolut obligatorii pentru asigurarea unui păşunat raţional. Aceste măsuri sunt: determinarea producţiilor păşunilor, determinarea capacităţii de păşunat, tarlalizarea, executarea unor lucrări înainte de începerea păşunatului şi în timpul păşunatului cât şi tehnica propriu-zisă a păşunatului.Cel mai important lucru în aprecierea unei păşuni este cunoaşterea capacităţii ei de producţie.Aceasta poate fi determinată prin metode directe şi indirecte. Metoda directă are ca principiu determinarea producţiei unei parcele mici, derlimitate dintr-o tarla şi semnificativă pentru tarlaua respectivă, de fiecare dată când păşunea este folosită. Pentru aceasta se delimitează parcelele de dimensiuni variabile, de obicei de 2,5m². Numărul parcelelor depinde de mărimea tarlalei şi de uniformitatea ei. În cazul păşunilor uniforme, acest număr este mai mic(4), iar la cele neuniforme, este mai mare(10). Dacă se practică păşunatul liber, porţiunile delimitate sunt mult mai mari(100m²), care se cosesc de câte ori iarba ajunge la înalţimea de păşunat.Foarte indicată este folosirea cuştilor de control care sunt

construite din sârmă şi instalate pe teren.Acestea nu permit animalelor să păşuneze în interiorul lor, în schimb permit o creştere şi o dezvoltare nestingherită a ierbii. Metode indirecte - cea mai utilizată este metoda zootehnică, care are la bază procedeul transformării tuturor produselor obţinute de la animale în UN necesare obţinerii acestora, pe baza unor coeficienţi de transformare.Această metodă permite determinarea exactă a valorii unei păşuni, dar evidenţa strictă ce trebuie ţinută şi care presupune o anumită calificare, face ca ea sa fie mai puţin utilizată.Tot în cadrul acestui grup de metode se înscriu şi metodele dinamice şi anume determinarea producţiei prin măsurarea înălţimii covorului vegetal şi determinarea producţiei prin măsurarea fluxului de creştere - maturitate defoliere.Orice păşunat raţional are la bază cunoaşterea capacităţii de păşunat, în funcţie de care se calculează densitatea animalelor.Numărul de tarlale în care se împarte o păşune depinde de doi factori esenţiali şi anume, durata ciclului de păşunat şi numărul de zile cât rămân animalele pe tarla.Durata ciclului de păşunat depinde la rândul său de : condiţiile climatice, compoziţia floristică, modul de îngrijire a păşunii şi se referă la perioada de timp necesară pentru refacerea plantelor.Cu cât perioada este mai scurtă, durata ciclului este mai mică şi ca atare o tarla poate fi păşunat de mai multe ori. În condiţii naturale, în zonele cu precipitaţii puţine, o păşune se reface după 30-40 zile, iar în cele cu percipitaţii corespunzătoare, după 25-35 zile.Există diferenţe şi între durata refacerii după primul ciclu şi următoarele.Dacă după primul ciclu păşunea se reface după 30 zile, după celelalte cicluri durata de refacere este mai lungă,35-40 zile. Numărul de zile cât rămân animalele pe tarla este bine să fie cât mai mic şi se recomandă, ca nici într-un caz, să nu depăşească şase, deoarece aceasta duce, pe de o parte, la stânjenirea otăvirii, iar pe de altă parte la bătătorirea terenului. Lucrările ce se execută înainte de începerea păşunatului, se împart în doua categoriişi anume: lucrări ce se execută pe păşunea propriu-zisă şi lucrări accesorii.Din prima categorie fac parte: curăţinerea păşunilor de mărăcinişuri şi buruieni dăunătoare vegetaţiei pajiştilorşi sănătăţii animalelor, curăţirea păşunilor inundabile de resturile aduse de ape, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor, aplicarea unor lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor.În a doua categorii de lucrări intră: repararea drumurilor de acces, repararea (construirea) de poduri peste şanţuri, repararea (construirea) îngrădirilor, repararea (construirea) adăposturilor şi umbrarelor,

revizuirea (şi după caz redimensionarea) adăposturilor, repararea (construirea) stânelor, revizuirea adăposturilor pentru îngrijitori.