Parintele Arsenie Papacioc. Testament. Cuvinte de Folos 2023 [PDF]

Zitiervorschau

Noi am căzut răpuși, dar înviem mereu Prin mucenicii care se întorc prin prunci. Sorbim luceferi din genuni spre Dumnezeu Și-ajungem iar la El când sângerăm pe cruci. Petru C. Baciu, Noi

Preluarea materialelor din acest volum (fie în formă tipărită – în ziare, reviste, foi parohiale – sau în formă electronică, pe blog-uri sau site-uri) este liberă, cu menționarea exactă a sursei citate. Pentru varianta în formă electronică se va prelua textul postat pe www.areopag.ro. Mulțumiri editorilor revistei Atitudini (atitudini.ro) pentru bunăvoința de a ne îngădui să preluăm majoritatea materialelor incluse în acest volum. Grafica copertă – Aida Șuster Boțan © Pentru prezenta ediție, Editura Areopag

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Viaţa părintelui Arsenie Papacioc : testament, cuvinte de folos ; carte apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului. - Ed. a 3-a. - Bucureşti : Areopag, 2023 ISBN 978-606-9678-35-0 2 929

Viața Părintelui ARSENIE PAPACIOC

*** Testament.

CUVINTE DE FOLOS

Ediția a treia Carte apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Areopag București, 2023

PARTEA ÎNTÂI VIAȚA PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, în ziua de 13 august.1 S-a născut din părinți binecredincioși, Vasile și Stanca, în comuna Perieți, satul Misleanu, județul Ialomița. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste șase sate și unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Și pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu. Încă din copilărie, părintele Arsenie În mai multe surse – inclusiv în textul iniţial, data naşterii apare ca „15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului”, dar 15 august a fost data trecută, în mod eronat, în buletin. 1

5

era foarte evlavios, fiind atras de bogăția spirituală a Bisericii. Părintele însuși mărturisește: „Datorită educației din familie, am conștientizat, încă de mic, prezența lui Dumnezeu lângă noi. Și asta m-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrânește. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea…”2. Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalți printr-un comportament smerit și care nu căuta să iasă în evidență cu nimic, ba, de cele mai multe ori, ceda în fața lor. Părintele povestește cum, într-una din zile, copiii din satele vecine, care obișnuiau să sară la bătaie, l-au prins și pe el și, cu o crenguță de salcâm cu ghimpi, i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Și-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptățească, simțind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu Îi este plăcută lui Dumnezeu. Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, 2003. 2

6

Talentul său de artist se conturează încă de pe acum. Fiind în clasa I a școlii primare, unde a luat premiul I, compune poezii și învață meșteșugul sculpturii. Tot în școala primară este primit ca membru al revistei Vraja, unde fratele său mai mare era redactor. Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi și obține unele medalii la întrecerile interșcolare din București, fiind primul la viteză și al doilea la sărituri. Părintele mărturisește că mișcarea făcută în tinerețe l-a ajutat foarte mult în viață, antrenându-i spiritul vigilent și o stare de prezență continuă, pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă, deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător, neputând să-l ocolească altfel. După ce absolvă Școala de Arte și Meserii din București, pătruns de un puternic sentiment naționalist, înflăcăratul Anghel intră în Mișcarea Legionară, fiind captivat de personalitatea căpitanului Codreanu și de mulți alți intelectuali mistici ai Mișcării. Doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea 7

căruia se afla Arhanghelul Mihail, părintele Arsenie se implică trup și suflet în cadrul Mișcării Legionare, evidențiindu-se printr-un deosebit simț organizatoric și calități de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, căpitanul Mișcării, și primește rang de instructor legionar. Adeseori, când era întrebat despre Mișcarea Legionară, părintele Arsenie obișnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi și să te temi: patronul Mișcării Legionare este Arhanghelul Mihail, și i-am spus troparul: «Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se gonește toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea, ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleșug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele»”. După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Brașov și se angajează la fabrica de armament Malaxa, unde maistru șef era chiar fratele său, Radu. Datorită activității sale legionare, în decembrie 1938, sub Carol al II-lea, este arestat și trimis în lagărul de la Miercu8

rea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualității românești. Este eliberat în 1940 și participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat, în comuna Zărnești din județul Brașov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei, care îl și aleg primar. „În trei zile am scos toți ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povestește părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-București-Zărnești. Bineînțeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam o răspundere de român”. Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calități creștinești, capabil de un sacrificiu și o jertfă fără margini. În 1941, după rebeliunea înscenată de Antonescu și germani, părintele Arsenie este arestat din nou alături de toți ceilalți capi ai Mișcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Brașov și condamnat la șase ani de închisoare. Acești șase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulți dintre trăitorii mistici ai Miș9

cării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze și să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinței în Hristos. Aici îi încolțește în inimă dorința de curățire și desăvârșire prin viața monahală, prin lepădarea tuturor celor lumești spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferință și prieten devotat pe părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mare lucru în creația lui Dumnezeu, mai presus chiar și de tainele îngerești, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire. Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăște să își dedice viața Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, fratele Anghel ajunge la metocul Mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, starețul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: «Nu te primesc, frate. Te văd că ești nițel mai învățat, și nu te pot pune la boi. Și, atunci, ce-o să zică frații: pe acesta îl ții la cancelarie, iar pe noi ne pui 10

la greu!» Starețul a greșit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos.” De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de frații de acolo. Este rânduit paracliser și deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat și ușile împărătești de la bolnița mănăstirii. Exersând ascultarea și tăierea voii, părintele se silea să dobândească virtuțile călugărești în desăvârșirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spunea părintele, deci cu cine te lupți? Cu Creatorul voinței libere! Teoretic e ușor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat și am văzut cât se poate. A-ți tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume și să te regăsești în ceea ce este îngerul – de aceea ne numim cin îngeresc”. Remarcat pentru calitățile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educație civică la Mănăstirea Turnu. Încă de la început, părintele le-a anunțat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniștii la el, să-i 11

schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul și doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Și eu zic: «Cum? Nu se poate! Toată viața mea am luptat împotriva dracului și acum să colaborez?»” Astfel, părintele își dă demisia de la catedra de profesor, chiar dacă starețul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist. De aici începe un șir de prigoniri și defăimări ale starețului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeți. Dar eram și hotărât: «Dacă mă dă afară, mă duc în altă mănăstire, dar nu plec de voia mea!»” Mănăstirea Cozia era așezată pe o moșie de 300 de hectare, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moșia și muncitorii care o lucrau. Starețul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca, să îngrijească recolta. Fratele Anghel primește cu multă bucurie ascultarea și pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăți și neplăceri. Are parte însă și de multe mângâieri și bucurii duhovnicești. Printre acestea se număra și întâmplarea cu capra. 12

Părintele obișnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarna geroasă și lupii de afară au înspăimântat însă și capra părintelui, care țipa cu disperare să intre și ea în magazie. „Nu puteam, că erau boabe pe acolo pe jos și trebuia să mă ocup de ea. Și am băgat-o, am luat-o așa de un corn și de ureche și am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru... am îngenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Și îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit și s-a așezat singură în genunchi, ca rândul trecut. Vă dați seama unde mă trimisese Gherman, starețul, la ce mare fericire?” La Comanca este sesizat de părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), starețul Mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o așa personalitate ca părintele Arsenie este ținută închisă sub obroc, într-un loc neștiut de nimeni. Este trimis de ascultare la Schitul Cioclovina, de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici, părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urși și de lupi. „Luam tava noaptea, o 13

băteam și fugeau urșii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniță acolo și udam grădina.” Lupii însă aveau să-l păzească pe părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiștii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece, la presiunile Securității, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la Mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securității, alungat din orice mănăstire, prigonit de „frații” săi, aici părinții l-au primit cu bucurie și l-au rânduit bucătar. Dragostea și mărimea de suflet a fratelui Anghel i-au cucerit repede pe frații și părinții obștii de la Sihăstria. Părintele își amintește cu drag: „Îi întrebam pe frați dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: «Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăția ta»”. Între fratele Anghel și părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie du14

hovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie și îl punea adesea să predice sau chiar să îi țină locul în mănăstire, atunci când părintele era plecat sau dus cu oile. Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniștea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen și sculptură, este chemat, spre sfârșitul anului 1949, la Institutul Biblic din București, unde desena și sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori și intelectuali, precum: părintele Petroniu Tănase, părintele Daniil Sandu Tudor, părintele Benedict Ghiuș, părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduiește Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria și astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorți) de către părintele Benedict, naș fiindu-i părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, față de care păstra o deosebită evlavie și care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se știe că, mai 15

presus de toate, părintele Arsenie prețuia virtutea iubirii și propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei țări binecuvântate și mult asuprite, prin lume și prin mănăstiri, prin pustietăți, prin canale și prin închisori. Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau părintele Stăniloae, întruniri duhovnicești, care au atras mii de tineri studenți. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mișcări a Rugului Aprins. De pildă, părintele Arsenie nu era de acord cu prea multa teoretizare a rugăciunii inimii, și în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii – le atrăgea smerit atenția părintele. Rostește-o tainic și taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aștepți indicații? N-ai simțit nici până acum că tu ești omul lui Hristos”? Și de atunci îi rămăsese porecla „Arsenie, omul lui Dumnezeu”! Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, părintele Arsenie începe să 16

aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt și un pretext de a cere ieșirea din eparhie și revenirea la Mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă și revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puțin timp, la insistențele și recomandarea părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la Mănăstirea Calamfidești, lângă Rădăuți și exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit preot la Mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu și-a dorit preoția, ca unul care iubea mai mult smerenia și prefera să rămână un monah anonim, părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii și se dedică trup și suflet acestei vocații – preoția și duhovnicia. Harul său duhovnicesc și pedagogic nu este lăsat în umbră și este numit profesor spiritual la seminarul Mănăstirii Neamț. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie și se ocupa de educarea și formarea tinerilor seminariști, viitori preoți. Părintele povestește o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia și cum se săvârșesc 17

Sfintele Taine. În timp ce le explica faptul că datorită necredinței preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne și sânge și care este rânduiala canonică în astfel de situații, diaconul cu care slujea era cuprins de îndoială în privința celor relatate de părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? «Că n-o fi chiar așa cum spune părintele Arsenie!» Și i s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos și potirul pe proscomidiar... Eu eram la un metru jumătate de ușa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors și l-am mustrat și și-au revenit în chipul pâinii și al vinului... El s-a îndoit, nu trăia prin credință. Dar pentru care motiv te pregătești pentru preoție?” În 1950, la cererea patriarhului Justinian, părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obște monahală la Mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă, cu condiția să fie însoțit de prietenul și sprijinul său de nădejde, părintele Arsenie. Astfel, părintele Arsenie este numit egumen la Mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareț 18

peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire – mărturisește părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari, ca părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, părintele Gherontie, părintele Emilian, mare duhovnic... Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăștia sunt oamenii lui Dumnezeu”! În scurt timp Mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viață de obște din țară, un model de viețuire duhovnicească, dragoste și armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri. Pe lângă celelalte calități și virtuți călugărești, smerenia, dragostea, nevoința, ascultarea, părintele Arsenie era și un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate și adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de părintele: „S-a ivit o neînțelegere în timpul ăsta cât eram eu la Slatina cu părintele Cleopa, care era stareț, datorită amestecului cu intenții speculative ale exarhului locului... Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic: «Părinte Cleopa, de ce ai susținut așa?» A intervenit părintele Emilian: «Dragostea îndelung rabdă, se milostivește, nu se aprinde de mânie...!» Zic: «Așa este, dar se bucură 19

numai de adevăr! Au rămas mirați cei care erau de față».” Arzând de dragostea pentru Hristos și de nevoințe mai înalte, părintele Cleopa se retrage la pustie în munții Stânișoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, așa cum obișnuia să se smerească părintele Arsenie, și iubea mai mult viața de obște, a dragostei de frați, decât pe cea aspră a pustiei, ține totuși pasul alături de părintele Cleopa în nevoințe și singurătate. Despre experiența pustiei, părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ținut poziția pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înțelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile, dacă nu ai toată lumea așa cum este ea, în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic... Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea.” Pustia îl învață pe părintele să înțeleagă glasul naturii și mișcările ei, dar și să fie exigent cu sine însuși, spre a face față luptei cu diavolul, care uneori se dă 20

corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune părintele, problemele erau acestea: să-l poți ține la distanță pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista, decât dacă te stăpânește o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Și aș putea să spun cu îndrăzneală că: «N-am fost în pustie!» Atât numai că suportam rigoarea iernii, care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de ființa omenească, dincolo de socoteli omenești înalte, pentru că viața duhovnicească nu este o viață calculată, este o viață trăită fără cuvinte.”. Fiind încă împreună cu părintele Cleopa în pustie, sunt prinși în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad, iar părintele Arsenie sub alt brad, la distanță de circa doi metri, când un șarpe iese dimineața de sub culcușul unde dormea părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul părintelui Cleopa, a trăsnit și bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimțire că mă arestează. M-au arestat, 21

într-adevăr”. Căutat de 89 de ofițeri, în trei camioane, părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care părintele a slujit. „Iar eu le-am spus așa: «S-a cutremurat muntele și a ieșit un șoarec! Puteați să-mi dați un telefon și veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Și m-au dus la Miliția din Suceava. Dacă în pustie era nemulțumit că nu ajungea să Îl cunoască și să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simțindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temnița, cu toate torturile și umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuși mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înțepat, vrea să scoată ghimpele. Iar, acolo, instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam... Nimic nu te poate elibera decât conștiința ta că ești pe cruce, și s-o accepți cât se poate mai mult... Desăvârșit – e mai greu... Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârșit”. Anchetat în beciurile Securității de la Suceava, dintr-un motiv nefondat (că 22

„a scris mult”), i se fabrică un dosar, din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea și el, are însă bucuria sufletească să îl întâlnească în aceeași cameră de tortură pe părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate părintele Arsenie l-a prețuit cel mai mult. De la Suceava sunt transportați a doua zi, tot legați la ochi, tocmai la București, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci, mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile și a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Până la urmă, s-a speriat și anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba și mi-a retezat-o la jumătate (barba tot așa era de lungă). Și zic: «Ai să răspunzi de asta în fața lui Dumnezeu!» Știți ce mi-a zis? «Lasă, că nu stă călugăria în barbă». Când a vorbit vorba asta, zic: «N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!»” A fost condamnat la 40 de ani de muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eli23

berat și de această dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele. Odată cu părintele Arsenie, au mai fost arestați și părintele Stăniloae și Vasile Voiculescu, față de care părintele nutrea un mare respect și căruia i-a fost și duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închiși în regim de exterminare cei mai puternici și necompromiși dintre deținuți. Părintele însuși socotește o minune faptul că a supraviețuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar, nu numai că a supraviețuit, dar simțea celula cer, și nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezența lui Dumnezeu continuă, știind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic așa, dar lucrul acesta nu se raționaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poți să spui: «Mai așa sau așa»; e foc, arzi pe toate părțile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet... Lucru foarte greu de înțeles și de prezentat: simțeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia dușmanului, ceea ce m-a făcut să spun: «Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!» Aces24

ta era un semn pe care poate nu l-ar înțelege lumea. Descopereai frumusețea și Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simț de mare finețe, care există în om când ești prezent. Dacă nu ești prezent, cazi, ești vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mișcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credința în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor, mai înalt decât celălalt”. De aceea, părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul părintelui Arsenie atunci când îi spovedea prin morse pe deținuți, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârșea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă și 300 grame de pâine de orz. Consideram bărdica drept potir și treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărțeam pâinea aceea la deținuți și le spuneam: «Nu pot să spun că este Sfânta Împărtășanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!»” Pentru aceste fapte, părintele era 25

trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscați, așchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subțire și ne băgau iarna; acolo era primejdie și vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos. Noi nu aveam putere nici să suflăm”. Încercând să vadă dacă este reeducat și „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă: „«Vorbește-mi de existența lui Dumnezeu!» – spune colonelul. - Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneți o întrebare de școală primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ține-n viață și care iubește sunt daruri omenești sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existența lui Dumnezeu. Însuși faptul că suferim aici și încă mai trăim este un argument. Văzând că este înfrânt, a întrebat: - Care este ultimul tău cuvânt? - Sunt gata să mor pentru ce spun! - Luați-l de aici! Gata!” După ce își ispășește în total 14 ani de închisoare și trece și prin închisorile 26

de la Brașov și Jilava, părintele Arsenie este eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire. „După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat să merg la Cluj, la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filea de Jos și Filea de Sus. Am fost numit stareț la Mănăstirea Cheia din județul Prahova. După șase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldărușani, cu ascultarea de econom mare și casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea dintr-un lemn, cu ascultarea de preot slujitor și duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica, un an și jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot și duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la Mănăstirea Techirghiol mai mult datorită unor intrigi, deoarece sfinția sa ar fi urmat să fie stareț la Mănăstirea Cernica. Dar, ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinței și a pri27

goanei, părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu. Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la Mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc părintelui faima de „Duhovnicul neamului, de la Malul Mării”. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, părintele spovedea nu doar maicile din obștea mănăstirii, dar și mulțimile de credincioși care îi umpleau pragul chiliei, ca să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele știa să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care își vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Și sunt singur, se destăinuia părintele fraților săi de la Sihăstria. Vă închipuiți, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar, mă liniștesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât așa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”. Dumnezeu i-a dat să trăiască ani mulți pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru 28

Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri și defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul, de neînvins până acum. Nu l-au învins bătăile, torturile și nici torționarii comuniști care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii și nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii și defăimările fraților lui – pe toți i-a biruit și poate și pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovnicește, după cum frumos și artistic ilustra în metaforă părintele lupta sa duhovnicească – pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a biruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârșit. În data de 19 iulie, 2011, la 97 de ani, părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulțime de ucenici, rămași orfani de părintele lor iubit. Veșnica lui pomenire și rugăciunile și mijlocirile Cuviosului și Mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învățătura, să ne apropiem de Hristos, să Îl iubim pe Hristos și neamul nostru să se înalțe 29

biruitor de pe crucea suferinței! De altfel, acestea au fost și ultimele cuvinte testament ale părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferință: „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana și pe cel ce a făcut rana!” *** Din binecunoscutele sale învățături, pe care le împărtășea credincioșilor care îi cereau cu sete sfatul, menționăm câteva, care erau teme preferate ale părintelui: Despre neam: „Trebuie să știți că un neam, ca și o instituție, trăiește prin cei care țâșnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenți pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziția ortodoxă, poziția Mântuitorului. Vă rog să mă credeți, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce privește învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care știe să se jertfească, sau mai-bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să știți, asta, care a fost batjocorită de turcime, de 30

austro-ungari și de mai câți alții... A fost un popor care s-a născut în jertfă, și în jertfă e și acuma!...” Despre ecumenism: „Am spus-o de multe ori și n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la Sfinții Părinți: «Cu diavolul nu se stă de vorbă!» E o mare greșeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea «biruitorul comunismului», dar de la Roma, nu de la Aiud! El e «biruitorul tuturor», «lider», nu știu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Ascultați-mă pe mine: Adevărul ortodox îl roade! Prezența ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă îți zice cineva: «Întovărășește-te cu mine!», să te gândești mai întâi: «Dar, tu cine ești? Dacă te închini ca mine, ortodox, atunci sunt și eu cu tine». Dar, catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificație, crucea – toată înălțimea Tatălui, toată adâncimea Fiului și toată lățimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu știu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpe31

de, asta nu este o problemă grea”. Învățăturile părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidențiate în cartea părintelui Arsenie Singur Ortodoxia3 (apărută la Editura Sophia), o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime. Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe niște neavenite, ca pe niște primejdii în locuirea lumii, ca pe niște primejdii pentru învățătura creștină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de sataniști, ereticii în general trebuie combătuți cu orice chip, pentru că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: «Dacă fratele tău îți scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îți taie mâna, degeaba te superi. Dar, dacă Îl atacă pe Hristos, mânie-te tare!» Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie.” Se poate citi integral pe www.sfaturiortodoxe.ro/ singur-ortodoxia/. Un material interesant se poate viziona pe www.ortodoxtv. ro/video/pr.arsenie-ecumenism-ascultare.wmv. 3

32

Bibliografie: Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 și 3, Editura Sophia, București. Ne vorbește Părintele Arsenie, vol. 2, Ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004. Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999. Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Ediție îngrijită de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, București.

(Desen realizat de părintele Arsenie Papacioc, sub care a scris: „Iată deci... nu putem gândi decât la moarte. Fericiți toți cei ce mor luptând pentru iubirea creștină – singura eliberare.”) 33

PARTEA A DOUA TESTAMENT. CUVINTE DE FOLOS Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc: „Moartea nu înseamnă moarte…” (interviu realizat de Danion Vasile4) - În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alții, să fie înțelegere între confesiuni, înțelegere între religii. Că Dumnezeu primește rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care se află. - Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât Interviul poate fi vizionat la www.ortodoxtv.com/filme-video/pr.arsenie-marturisirea-adevarului.php. Interviul a fost realizat cu sprijinul lui Iulian Liţă, ucenic apropiat al părintelui Arsenie Papacioc, cel care a realizat interviurile din volumul Singur Ortodoxia... 4

34

oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărțit? Și acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea. Eram în preajma hramului. Și a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era și P.S. Serafim, în casa arhierească. Și a venit acolo acest părinte, și s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanța. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Și ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine și la P.S. Serafim. Și: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „Nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la Răsărit, fără pretenții și smeriți. „Păi, [ei – n. n.] zic că au dreptate”. Dreptate și dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârșit, nu mă lăsa deloc. - Era catolic? - Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi… A venit un catolic să slujească și nu i-am 35

dat voie. Și i-am spus multe lucruri, și i-am spus și lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Și i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-ați făcut că l-ați omorât, ați făcut și o nedreptate»”. Aia era mai important decât moartea unui om. Și așa este! Nu putem să susținem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greșeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greșeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vor! Și acum să punem o întrebare: „Dacă vii să ne împăcăm, renunți la Filioque? Renunți la primatul papal? Renunți la indulgențe? Renunți la imaculata concepție?” Nu renunți la nimic. Vizibil, vor să pună mâna… Dar, ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, vezi că îi roade ceva. Îi roade dorința de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace – pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odihnește. Dacă nu ești în adevăr, nu ești în Dumnezeu. Și e numai unul 36

adevărul. Eu sunt Adevărul și Viața. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de credință, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale și nu mai știu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizați. Patriarhii Sinoadelor Ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat și anatemizat a rămas. Pur și simplu nu a mai convenit, la 1054, ca acel Humbert să ne pună anatema pe sfânta masă. Și demonstrativ și îndrăzneț! Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poți. Și, în sfârșit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei, prin care a fost declarată [biserica catolică drept – n. n.] singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Și cu cine vreți să vă împăcați, dacă voi sunteți singurii, singura Biserică? Și suntem obligați să stăm drepți la astfel de afirmații și astfel de dorințe bolnave? - Dar ce trebuie să facem? - Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfințenie, dacă nu e moarte, e lașitate. 37

te?

- Și cum scăpăm de frica de moar-

- Dragă, viață înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniștit, și ăsta nu e lucru puțin – ca un creștin să doarmă liniștit în privința adevărului. Și noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susținut un punct de vedere greșit. Pe Nestorie și pe ceilalți, nu-i luăm pe toți. Pentru că cuvântul ăsta [Filioque – n. n.], cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, și niciunul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca și cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, știi, că e tata, e fiul și e și nepotul acuma. E deoființă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei fețe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într-un Dumnezeu o să întrebe: „Cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e [prăznuit – n. n.] chiar astăzi – a dovedit [adevărul prin minunea – n. n.] cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut niciun fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susține adevărul. Ce teo38

logie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz și Ioan cel Nou [care a teologhisit apărând adevărul în fața musulmanilor – n. n.]. Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creștin. - Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăția credinței lui? - Fără discuție. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduiește lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toți Sfinții Părinți, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teolog, și era diacon. Și avea libertatea să apere adevărul, chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că, acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulțime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’le, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greșeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greșit și eu, și tu…»” 39

- Așa pun mulți problema: au greșit catolicii, am greșit și noi, hai să cădem la pace!” - Adică, să-mpărțim pomana, știi? Să-mpărțim colacii. Nu-i așa, poziția demnă. Și, acum, i-aș întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi și papi și ce sunt: „Unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… Sunt foarte siguri că mai dau un rând, nu? - Dar ne acuză că suntem tradiționaliști, că suntem fanatici. - Este o poziție revoltătoare, chiar. Așa. A început să miroasă greu și ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreți să fiți fericiți? Muriți pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar așa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puști, și mă duceau la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Și m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Și i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de școală primară. Și nu mărturisesc ochii mei și ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparația între valori, între culori, între… Dar, dumneavoastră, ce motiv aveți de spu40

neți că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Și el a fost biruit și am spus: „Și de ce nu credeți?” Și mi-a spus așa ,– și-a dat seama că era înfrânt: „Și acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercați să muriți pentru ce spuneți?” „Luați-l de aici!” – asta a fost ieșirea tiranului: „Luați-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împușcat pe loc, știi? Că asta era situația la Aiud. Asta era una dintre marile probleme care te frământau: nu erai sigur că trăiești până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, și le spuneam: „Dacă muriți până mâine, e valabilă dezlegarea mea”. Le dădeam dezlegarea prin perete, așa. „Dar dacă nu muriți și dați de un preot, mărturisiți-vă păcatele…” – că nu era cu mâna pe cap [dezlegarea], nu era… Înțelegeți? Starea de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Așa că moartea era foarte binevenită. Și acum, la fel. Apără adevărul. 41

Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viață. Dar, cel puțin, lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceți? Vorbim de conștiința noastră, nu vorbim numaidecât despre adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conștiința proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinții Părinți? Ce caută Filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul și al doilea – [învățătura despre – n. n.] Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea”. - Pe cei care apără învățătura ortodoxă, ceilalți îi acuză că sunt fundamentaliști: „Ești extremist, ești mândru!” Îi pun într-o situație delicată. - Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie à la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poți să-mi spui orișicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveți, dom’le, ce v-a apucat? De la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ținem administrativ de ei. Ei, 42

uitați-vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolicii… - Sunt mai agresivi în manifestări. - O maică m-a întrebat care drac e mai [rău – n. n.]… Toți dracii sunt ai dracului, aia e! - Ce să facem cu lipsa de dorință de a cunoaște învățătura Sfinților Părinți? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască… - Asta să îi spuneți patriarhului, nu mie. Iulian Liță: Adică, și în facultățile de teologie, ce se învață acolo… Știți? Asta e problema. - Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoție: sunt și călugăr, sunt și creștin. Sunt și pușcăriaș. Sunt și pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar, chiar dacă aș fi oaie, cu glas aș apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul și s-a culcat. Și n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut așa. Zic: „Mămică, de ce a făcut așa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învață pe mine, aia e făcută de Dumne43

zeu pentru Dumnezeu. Și oricine e creația lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e… - Ați spus „sunt călugăr, pușcăriaș”,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică… - Pomeniți-i la morți! Ce să facem? E lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susținem adevărul! Puteți să mâncați orice, să beți orice, dar să fiți în adevăr. - Părinte, dar există o ruptură a acestei continuități duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic și tot așa. S-a rupt, pur și simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generația de azi e în criză. Are nevoie de modele și … - Întrebarea matale înseamnă că ești ucenicul ăla. Recunoști, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simți răul pe spinare. Iulian Liță: - Cum? - Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îți dai seama că e o neregulă. 44

Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „Întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai așa. Și propovăduiește adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturisești adevărul și nu crezi în el. [Asta – n. n.] e mai grozav decât ateismul, să-L recunoști pe Dumnezeu și să nu-L asculți. Să-L recunoști [aparent – n. n.] în sinea ta și în realitate să nu-L recunoști. - În fapte, nu. E foarte important ce ziceți, pentru că, pe de o parte, sunt unii care țin de valorile morale, dar se îndepărtează de învățătura dogmatică, și alții, în extrema cealaltă, țin de învățătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia. - Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, și, dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forță. Și acolo e Biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e Biserica. Și dacă un ins o susține acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că ești un microcosmos în care se oglindește un macrocosmos. 45

- Care sunt primii pași pentru a se pune cineva la punct? A înțeles cum stau lucrurile, a înțeles care e adevărul. Cum să se pună la punct? - Își face o cruce ortodoxă în fața lor. „Dom’le, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna [ca și catolicii – n. n.]. Și chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt: Tatăl – toată înălțimea, Fiul – toată adâncimea, Sfântul Duh – toată lățimea; invocarea Sfintei Treimi. De aceea și fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge și de invocarea semnului. - Numai că oamenii sunt dezinformați. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e și pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniștii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.” - Dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl și Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh 46

nu e Sfântul Duh, ești liber! Însă, răspund: „Nu putea un Stăniloae să fie ecumenist.” Eu am stat de vorbă cu el, și chiar ne întâlneam, și cu el, și cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii. - Și de părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta – „Părintele Cleopa, model de ecumenism”. - Dragă, dacă se hotărăște așa, și Sfântul Nicolae este ecumenist. Iulian Liță: - Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produsul masoneriei. Și a avut dreptate părintele Justin Popovici când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Unii au spus că i s-a luat un interviu forțat (interviul cu părintele Stăniloae este înregistrat), că i-au luat un interviu forțat și l-au obligat să zică treaba aceasta. Și că nu asta ar fi ceea ce credea părintele Stăniloae. Asta este problema. - Nu putea [fi ecumenist – n. n.]! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune niște lucruri și slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârșit; pe mine m-au con47

damnat la 40 de ani; părintele Stăniloae – șase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăștia toți, câte cinci-șase ani. Mie atunci mi-au dat 40 de ani. M-a mișcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat: acolo te trata ca pe un pușcăriaș, ca pe o fiară mare. Patruzeci de ani! Și chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca și mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan care comanda operația asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îți dădea 10-15 ani! Nu-ți dădea 40!” Și s-a dat de gol, știți? Și el singur vedea, el conducea, cum s-ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era și [părintele – n. n.] Stăniloae, și Voiculescu, și Mironescu, și [părintele – n. n.] Benedict [Ghiuș – n. n.]… - Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt dați afară de la serviciu, sunt văzuți ca niște ciudați – le e frică că pierd, pur și simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă? - Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să și mori, nu numai să-ți pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de 48

adevăr, ci este vorba de o intervenție oarecare, de un examen oarecare, atunci apără-te pentru locul ăla. Dar, dacă nu se poate, în final, să te aștepți… și cu niciun chip… pentru că te așteaptă o veșnicie neagră, o veșnicie, îngrozitor, vorba lui Coșbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”. Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veșnicii albe, și ai renunțat. Nu ne jucăm! Viața nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viața de pe pământ. Și repet ce-a spus Mântuitorul: „Și veți trece de la moarte la viață”. Viața atunci începe. Vă dați dumneavoastră seama? Nu cunoașteți bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul – față de alte bucurii: că ți-a mers bine la serviciu, sau ți-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaște… Și pentru ce [să ne fie teamă – n. n.]? Dragii mei, teama de moarte este o mare greșeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ți s-a oprit răsuflarea, în niște secunde, și ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiți, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce? 49

- Totuși, oamenii nu-și dau seama că prețul compromisului e riscul de a-ți asuma iadul. Adică, nu-și dau seama că pot ajunge în iad. - Nu prelungim discuția. Sigur că da, ce mai! Întrebarea se pune: „Care este adevărul?” Să știe [oamenii – n. n.] adevărul tot: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cine ne-a apărat adevărul? Să-i cunoască [oamenii – n. n.] pe Părinții lor. Lumea nu cunoaște frumusețea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult și o compară. Nu cunoaște frumusețea și adâncurile ei. Nu au o credință trăitoare. E o credință mâzgălită. [Ei – n. n.] așteaptă Paștele cu fripturi și cozonaci. Nu îl așteaptă cu frumusețea Învierii. - Ce să facă un călugăr care e amenințat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia? - Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Și pe ăia care-l dau afară îi așteaptă o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns”. Cu atât mai mult, și de orice cuvânt rușinos. Și, zic eu, și cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. A nu 50

apăra adevărul e groaznic! E o suferință teribilă! N-ați văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieșit [din ceata lor – n. n.] s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! –, s-a dus el în iezerul ăla. Câți nu văd cununile! Cine îndrăznește să spună, la judecata cea din urmă, că n-a știut? N-ai știut? Ce n-ai știut? N-ai știut de ce bat clopotele? N-ai știut care e Adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? „Eu sunt Cel ce sunt.” Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. „Și nu știi că Tatăl e întru Mine și Eu întru Tatăl?” Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu știu ce… Nu vedeți ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea [adevărului – n. n.]… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorința lui aprigă este să nu recunoaștem că suntem făcuți după asemănarea cu Dumnezeu. Nu-i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Și suntem: chip și asemănare. Ființa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile [cel Mare – n. n.], că Dumnezeu are încă multe tai51

ne ascunse despre ființa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că [omul – n. n.] e făcut chip și asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip și asemănare. De ce nu dăm mai multă atenție acestui cuvânt scripturistic? Creația lui Dumnezeu… chip și asemănare. Și atunci nu-i convine satanei să fim noi chip și asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el și-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip și asemănare. A fost creat ca o creație ascultătoare, și gata! - Bun, călugărul să mărturisească! - Orice creștin [să mărturisească – n. n.]… - Dar dacă există preoți care sunt amenințați că, dacă apără credința ortodoxă în fața ereziilor contemporane, vor fi caterisiți? Ce să facă preotul care e amenințat cu caterisirea? „Dacă nu taci și dacă mai vorbești despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă? - Nu vă supărați: cine, ce să facă? 52

- Preotul care e amenințat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă? - V-am spus: să știi să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viața înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paște. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica și veșnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… Ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaș se duce pe front și nu se gândește: „Măi, poate mă lovește vreun glonț!” Uite, eu am fost înțepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla pușca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu pușcă cu tot, și ăla a căzut în șanț. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: „Cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat?” Mi-a fost un frate împușcat. Și am ajuns pe urmă eu în situația de puteam să-l omor pe acela [pe ucigaș – n. n.] în piață, în fața tuturor, că fratele meu nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis așa: „Da53

că-l omor, sunt dator la fratele meu și la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine.” Și nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniștit, că nu i se face nimic – îi pun și pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, el sau fratele meu, care e mort? Și după aia și noi, ca să urmăm ce lege se cuvine. - Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea că în vremurile de astăzi e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi amenințați cu afurisirea; preoții să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiți. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă și el curajul de a spune adevărul despre ecumenism. - Ei, nu mergem pe șirul… să facem un lanț prea mare, cu zale multe, știți? Dom’le, aperi adevărul. Nu știu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile știu, toată Împărăția de sus știe că tu ai apărat adevărul, și nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu îl dă la mi54

logi, îl dă la eroi. Păstrează-ți mai departe poziția, că nu mai contează viața. Nu vezi cum se pune problema? „Dom’le, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieșit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viața? Pe vremea Sfântului Constantin cel Mare erau atâția mucenici. La anul 300 erau atâția mucenici. Și întreb: „Cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ștefan cel Mare, cine a biruit?” - Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoști. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar și spre o cenzurare a cărților bisericești... - Dragă, îl cunoaștem! Cine nu e ortodox? Pot să spun: „Eu sunt catolic?” Uite, eram la Pașcani… și am auzit nițică gălăgie în spatele gării. Și m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteți, domnule? Ce e aici?” Și am făcut cruce, știți? „Lume bună, zic, puneți-l să-și facă cruce - mi-am dat seama ce e! [sectant, adică – n. n.] – să-și 55

facă cruce dacă predică”. Că nu știe multe românul, dar știe să facă cruce. Ăsta a fost și motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-și facă crucea altfel. Și atunci au zis: „Faceți crucea cum fac grecii, și țineți administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, și-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alții, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” Că el știa că noi [ortodocșii – n. n.] nu le avem [la noi – n. n.]. Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, și-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Așa. - Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală? - Dom’le, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Și mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata și pe alții, sau te întreabă pe mata alții, și tot așa. Apără adevărul! Ce poți să faci acum? „Lume 56

bună, eu sunt ortodox, și ăsta e foarte mare lucru…” Soluția este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis: „Mergem pe țărmul celălalt.” Și S-a culcat în corabie, știți. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, și ceilalți: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă și vedeați în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?…” Dar vreți fără valuri, vreți fără apă? Vreți fără nițel rece pe spinarea caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumusețea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creația a trăit momentul Învierii. N-ar fi fost așa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să știi să mori și să înviezi în fiecare zi… Amin! Iulian Liță: - O întrebare, sfinția voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forțat... Un mic cuvânt despre acest lucru. - Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am știut ce am spus. Că au spus că n-are început și sfârșit – dar are conținut. Ia uite! Să ju57

decăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Și cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă și cine vrea să-și piardă scaunul? Știi? Așa e pe toate părțile. Și lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoașteți, cât de grozav e de odihnitoare și cât e de… Și ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerție. Cum am fost ieri, mergem și astăzi. Aoleu, să nu mă lovești… Știți cum e? Se poate întâmpla să nu pățești lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmărea vânătorul, și s-a băgat în mărăcini și stătea liniștit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se miște, dar ea îl tot pișca: „Pișcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, știi, câte o furnică din asta te deranjează. Asigurați-vă viața voi întâi! Lasă furnica, te zgândărește acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viață ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laș. Pentru că, vă spun: ați văzut ce a pățit ăla care a renunțat dintre cei patruzeci de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îți dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esență, trebuie să știi să mori. 58

Nu contează deloc... Mai știi momentul istoric când Dumnezeu îți dă ție, într-o formă vizibilă, câștig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăția Cerurilor [să duci lupta până la biruință – n. n.], te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni, nici de noi înșine, dar vă repet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veșnică… Dragii mei, e puțin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susținut de doi, îl susține Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat așa? Ortodoxia? Dreapta credință! Dar îi roade ceva [pe heterodocși – n. n.]… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, și că e credință și e credință, și că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Liturghie, să vadă. Lasă, că au greșit pe toate fețele lucrurilor… pentru că e obișnuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, știți? Sunt oameni simpli, dar – „Ia uite cum se-nchină.” „Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” La cununie: „Vă declar soț și soție”. Și-atâta tot! 59

- Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „Hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, și așa, prin rugăciunea lui Iisus, ne vom înfrăți: ortodocșii cu catolicii cu protestanții, că ne unește mistica, ne unește trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocși și pe catolici? - Nu te supăra…, nu poți să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situația, cum se zice: „Doamne, scoală-Te și nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!” - Ca-n Psaltire! - Cât trăiți, nu se potrivește. Dar mai e un lucru, dom’le! De ce nu ne deșteptăm și noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’le, de ce a făcut-o... „Pentru că sunt o singură biserică” - zic ei. A greșit enorm papa ăsta, și a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteți o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numești soră? Și până acuma, ce suntem? Și la 1054, când ai trecut prin toate Sinoadele Ecumenice, până la 787?” Chiar la Sinodul 60

VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele Ecumenice, nu putem trece peste ele cu niciun chip. Când s-a hotărât la Sinodul II Ecumenic, Simbolul credinței… și munca și strădania Sfântului Grigorie [de Nazianz – n. n.]… și s-a discutat și la Sinodul III, cu „Theotokos”, și la Sinodul IV... S-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, și nu e în niciun chip altceva decât o singură putere în trei fețe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare și Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că, dacă ți-a scos [cineva – n. n.] un ochi, suferă și celălalt, suferă tot. Așa că nu permitem, chiar la sfârșitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credința. Rușine mare-mare lașitatea asta, să o faci [pierderea credinței – n. n.] de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioșilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteți să nu muriți, nu ziceți nimic. Dar [tăcând – n. n.], moartea neadevărului [intră – n. n.] în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat, 61

dragă, vreun porc mistreț, n-ai apărat vreo căprioară, că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor... Nu știați tot ce am vorbit? Știați… dar eu mi-am dat drumul [la cuvânt – n. n.], că știam că sunteți ortodocși. Nu se poate fără jertfă, să știți. Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viață. Moartea continuă înseamnă viață. Cruce. Și mai înseamnă cruce să duci ce nu-ți convine. Dar te stăpânește credința, învățătura credinței. Credeți dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă: „Cui i-ai slujit, sfinte, sau [cui i-ai slujit, - n. n.] prostule?” Eu, peste câțiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, dom’le! Nu! Doamne, primește-mă și pe mine în împărăția Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioși… Vă dați seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta și vrea. Zice: „Dă-mi un deget”. Hoț! Că, dacă stăpânește un deget, stăpânește tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi aco62

lo o fărâmă de hoit, îți împute toată casa. Și asta vrea dracul. Și pe urmă se servește de fire. Că dacă firea ta nu… Nu ne-a făcut Dumnezeu liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu i-am spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor - nu doarme în post. E păzitor! Și spune cum să nu mori, dacă nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să țineți adevărul. Dacă am reușit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare când știi că e și altul bucuros ca tine.

63

„Nu e nimic mai frumos decât să fii ortodox...” (întâlnirea părintelui Arsenie Papacioc cu părintele profesor Gheorghe Metallinos și cu profesorul Dimitrie Țelenghidis)5 - M-am orientat după cuvântul Arhiepiscopului Greciei în legătură cu noile pașapoarte. Miroase a 666. Și atâta. Acum să ne vedem de mântuire. Eu sunt cercetat de multă lume și așteptam și vizita grecilor... D. Ț.: - Cum vedeți situația în mod general a lumii, în această perioadă a tehnologiei, care stabilește etape în direcția lui antihrist? - Faptul că sunt descoperiți de către noi nu e nicio primejdie. Și asta vrea Părintele Gheorghe Metallinos şi profesorul Ţelenghidis sunt doi dintre cei mai cunoscuţi apologeţi din Grecia contemporană, fiind foarte apreciaţi în mediul academic. Traducerea intervenţiilor din limba greacă a fost făcută de Ion Marian Croitoru, în dimineaţa zilei de 1 iunie 2010. Înregistrarea a fost făcută de părintele Matei Vulcănescu, din Veria (Grecia). Culegerea textului a fost făcută de către cei doi, prin iconomie divină, chiar în prima parte a zilei de 19 iulie 2011, când părintele Arsenie trecea la Domnul. 5

64

dușmanul, să stea ascuns. Iar noi, creștinii, să ne purtăm în așa fel încât să ne lovească satana unde vrem noi și nu unde vrea el. D. Ț.: - Foarte bine spus. Și unde ar fi locul în care să ne lovească satana? - Și vă spun și lucrul acesta. Ce ne-am face dacă nu ar fi și drac? Teologia nu se învață la școală, ci pe front. Părintele Gheorghe Metallinos, punând mâna pe epitrahilul părintelui Arsenie: - Aceasta este Teologia... - Acesta întărește Teologia... Pr. G. M.: - Dar centrul este acesta... Taina... - E o primejdie foarte mare să mergi pe un drum necunoscut. Nu este permis să nu știi de tine în orice clipă în care trăiești și pe orice drum mergi. Tu mergi cu toată tradiția trecutului, cu toată frumusețea luptei prezentului și cu liniștea sufletească că și viitorul este de partea ta, dar cu condiția ca și tu să fii de partea viitorului, și de aici acest du-te vino... Încă o dată, bine ați venit! Pr. G. M.: - Suntem plini de recunoștință... 65

- Noi, oamenii de pe pământ, am dat-o pe Maica Domnului și a fost cerul mulțumit. Și Maica Domnului, la fel. Nimic fără Dumnezeu și nimic fără mijlocirea Maicii Domnului. Oriunde ai fi, grecule, nu ești singur. Pr. G. M.: - Acest lucru îl vom spune și noi pentru frații români. - Frumusețea e în război, nu în vorbe de laudă. Pr. G. M.: - Fiindcă vorbiți despre război, părinte, aș dori să întreb, și cred că întrebarea este pentru toți, cum vedeți în acest moment problema ecumenismului? - Sunt cu toate forțele împotrivă. Cu o moarte toți suntem datori, dar una e să mori ortodox și alta e să mori ecumenist vândut. Ferească Dumnezeu! Și pe crucea mea doresc să se scrie ortodox. Nu avem timp să mai discutăm. Scoatem sabia. Dacă nu se înțelepțesc prin cele ce le spunem, scoatem sabia și îi anunțăm că e ascuțită. Nu vrem să schimbăm nici măcar o virgulă din Ortodoxie. Hristos a fost și este ortodox. Pr. G. M.: - Bine ați zis. Primul ortodox a fost Hristos. 66

- Să nu fi îndrăznit să intrați la mine cu ceva rezerve în ceea ce privește Ortodoxia. Părintele Gheorghe Metallinos, D.Ț.: - Nicio rezervă. - Am toată convingerea că Dumnezeu nu v-ar ierta! Mai ales că eu am mare evlavie la greci. Am dat exemplu la toată lumea cu care am vorbit, sârbi, ruși..., ortodoxia grecilor. Dar centrul e în fiecare dintre noi. Reprezentăm Adevărul! Ce este Adevărul, este întrebat Hristos? Și a fost, să zic așa, silit să spună: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Dacă nu e cale, nu e mergere, dacă nu e adevăr, nu e cunoaștere, dacă nu este viață, nu este viețuire. El e totul. Ce mai vreți? D. Ț.: - Când conducerea Bisericii noastre, astăzi ... - Ortodoxia se apără cu sabia la momentul acesta istoric. D. Ț.: - Ce înțelegeți exact prin exemplul sabiei ascuțite? - Nu dăm voie la atitudini de felul: „Am să văd”, „vom vedea ce va fi...” D. Ț.: - Să înțelegem prin sabie ruperea de Ortodoxie? 67

- Nu e nimic mai frumos decât să fii ortodox. Aceasta înseamnă sabia ascuțită. Nu cruțăm nimic. Trăiască Ortodoxia! Ce mai vreți, grecilor? D. Ț.: - Astăzi, Ortodoxia, în totalitatea ei, se arată cu o conducere de ecumeniști sau având o atitudine ecumenistă. Care este, așadar, poziția noastră, a credincioșilor, în fața unei conduceri care nu-L urmează pe Hristos în cele mai importante dogme? - Dacă nu se tem de sabia noastră în teacă, o scoatem din teacă. Și, dacă nici atunci nu se tem de noi, începem să tăiem capetele. Pr. G. M.: - Adică duhovnicește... D. Ț.: - Deci niciun compromis. - Mântuitorul a răbdat cât a răbdat, dar când a văzut, până la urmă, că e atâta îndărătnicie, a scos biciul. D. Ț.: - În cazul precedent, totuși, deoarece aceasta este conducerea și Biserica noastră este condusă sinodal, va trebui ca tot sinodal să fie rezolvată problema? Și cum poate să fie rezolvată problema, din moment ce episcopii înșiși sunt ecumeniști? Întrebarea este: noi, ca credincioși, nu putem să devenim, așa, rebeli, într-un anumit mod și 68

să tăiem noi capetele, deoarece tăierea capului înseamnă alungarea lor din Biserică. Această alungare, adică, o va prelua poporul? În ce mod, din moment ce episcopii țin Sinodul, adică instituția? - Dragă, sabia are teacă. O bagi în teacă, când nu este luptă, dar, când e război, atunci o scoți din teacă... Dragă, dacă suntem ortodocși, suntem ortodocși în fața tuturor problemelor vieții. Întrebarea aceasta seamănă cu o altă întrebare, și anume, de ce a trădat Iuda? Încă Dumnezeu i-a dat liber dracului să mai răsufle, ca să te lupți cu un adversar înarmat, nu cu unul neînarmat. Pr. G. M.: - Doar o frază, ca să completez, pentru că mi s-a dat pretext. Avem pe cei mai mulți ierarhi, nu toți, dar pe cei mai mulți, ca fiind ecumeniști. Trebuie ca noi să plecăm sau, rămânând in interior, în această Biserică, să spunem nu, să fim contrari „adevărului” lor? - În momentul ăsta istoric, pune-te tu la punct și atunci devii un punct de reper. Aici nu este un Sinod, ci s-au întâlnit niște frați ai Ortodoxiei. Ce frumu69

sețe ar avea raiul, dacă nu ar fi fost dracul cu iadul? Nu-i stă bine unui creștin să nu poarte și numele de luptător cu sabia scoasă. Vă surprinde faptul că eu vă vorbesc despre sabie, pentru că sunteți acoperiți cu o tradiție grozav de frumoasă, dar noi luptăm să păstrăm Ortodoxia și adevărul lui Hristos cu forțe proprii, nu cu tradiții. Poporul român este foarte tradiționalist și sunt foarte bucuros de lucrul acesta, dar trebuie și propovăduire, și atunci apelăm pe la greci. Dacă grecii ne vând și nu sunt prezenți, la întrebarea unui naiv, ca românul, îl bagă românul și pe grec la adversari. Un cioban nu are altă misiune decât să păzească oile și, pentru oaia care rătăcește, își lasă turma și se duce după acea oaie, asta înseamnă să fii prezent. Nu mulțumirea că m-am culcat ortodox, am visat ortodox și m-am sculat ortodox. Nu-i destul acest lucru. Asta înseamnă să fii prezent. Și mai ales să păstrăm unitatea. Și unitatea... că numai adevărul vostru, al grecilor, și al românilor poate să apere cu orice chip mântuirea și fericirea veșnică. Să facem orice să nu rupem unitatea dintre noi, dintre ortodocși, să știm să trecem și peste anumite 70

greșeli, doar, doar, și-or da seama frații noștri că au greșit. În Biserica Ortodoxă, în Hristos adică, nici cât de mică [să fie] greșeala, nu este un lucru mic. Nu este lucru mic în viață răul cel mai mic. Asta e o mare greșeală, să treci cu vederea puricele care este în spinarea ta. Pentru că nu este un lucru mic în viață un purice în spatele tău. Să fim liberi, pentru că dragostea numai în libertate se desăvârșește. Nu e vinovat Dumnezeu că sunt greșeli în lume... Cine-L putea vădi de vreun păcat pe El? Că spunea cineva că dracul, ca creatură, este imperfect creat de Dumnezeu... Nu este adevărat! În creația divină, Dumnezeu a făcut [totul - n. n.] desăvârșit, a creat desăvârșit, a creat și o nuanță de libertate... Să poți crea liber, cu libertatea ta... L-a lăsat [pe om] să mă critice... Aș îndrăzni să spun că niciun mare propovăduitor, nici Apostolii nu au contribuit la mântuirea lumii cât au contribuit războaiele ortodocșilor cu toți. În luptă se desăvârșește eroul. Fii liniștit... multe rele se fac cu arhiereii aceștia ecumeniști, dar tu trebuie să fii un factor luminos, omul cerului, cu orice chip. Lumea care trebuie pusă la punct nu e lumea din afară, ci lumea din tine. Pune-te 71

tu la punct! Să fii un moment de odihnă pentru divinitate! Spunea cineva, o persoană istorică, el era foarte voinic: „Eu când sunt singur, suntem mulți”. Să fii pus la punct și cerul are punct de odihnă cu tine! Are Dumnezeu grijă. O singură bombonică, când o iei, îți îndulcește gura amară. Nu există un somn mai liniștitor decât atunci când ești, din punct de vedere al trăirii, pe linia Mântuitorului, adică a Ortodoxiei. La o conferință am fost întrebat, era noapte, la Casa de Cultură, ce melodie îmi place. Și m-am temut de întrebarea asta, pentru că eu nu cunosc melodii. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Și am spus: Bătaia clopotelor, care pe latinește înseamnă vivos voco, mortuos plango, fulgura frango, adică cheamă viii, plânge morții și alungă norii. Sunt foarte sigur că la moarte toți se vor căi că au pierdut timpul. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Se pune marea întrebare, ce urmează? Atunci e toată lumea teoloagă și se va grăbi să facă ce mai poate. Totul e să pleci la timp și asta-i viața. Pr. G. M.: - Slavă Domnului! Cel puțin așa cum mă simt eu, renaștere. Avem și în Grecia buni duhovnici... 72

- Mă bucur sincer... Pr. G. M.: - Duhovnicul meu este starețul mânăstirii Sfântul Pavel din Sfântul Munte, părintele Partenie... Eu am rămas entuziasmat duhovnicește, pentru că, atât părinții duhovnici din Grecia, cât și părinții duhovnici din România, trăiesc aceeași unitate în Hristos. Și, de aceea, am primit un sprijin de la preacuvioșia voastră, părinte Arsenie, foarte mare. - Eu sunt foarte bucuros pentru cinstea pe care ați făcut-o inimii mele și chiliei mele, rămâne un singur lucru: să fim adevărați! D. Ț.: - Mulțumim foarte mult pentru timpul, efortul și iubirea preacuvioșiei voastre! - Nu vreau să se spună aceste mulțumiri și aceste cuvinte frumoase pentru că așa se obișnuiește. Noi suntem adevărați. Nu este timp să prelungim vorba. Judecata de apoi vine cu o singură lege indiscutabilă: Nu mai poți minți. Și nu te-ai îmbătat în viața ta, pentru că ai fost prudent la numărul paharelor, dar ai încurajat cofele de vin din băutura altora [și ți-a] lipsit curajul de a spune în fața cârciumii: La foc cu voi! Era 73

un oarecare stăpânitor și ajunsese dușmanul până la zidul cetății unde era el..., îi cucerise țara. Și acest om nu mai avea nicio altă ieșire..., dar a făcut o mare jertfă în fața lor. Și le-a spus: „Dușmanilor nesătui, este fiul meu lângă mine. Îl înjunghii în fața voastră, ca să știți cu cine luptați. Deci, nici pe voi nu vă voi cruța, dacă pe fiul meu nu l-am cruțat!” La judecată ne va întreba Dumnezeu: „Ce ați făcut cu Fiul Meu?” Care este răspunsul? Ce poți să spui? Da, ne va întreba: „Ce ați făcut, oamenilor, cu Fiul Meu?” E îndreptățit. Și zice Fiul: „Câte lucruri v-am învățat Eu pe voi bune, pentru care Mă răstigniți?” „Omule nesătul - și se înțelege și grecule, și românule -, ce ați făcut cu Fiul Meu, de ce nu ați iubit?” Sigur, pentru că am urât! Vreau să vă spun că am 96 de ani... Pr. G. M., D. Ț.: - La Mulți Ani! - Nu am ajuns la ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt este o rugăciune... (Și toți primesc binecuvântarea părintelui Arsenie, care rostește și o rugăciune...) 74

„Un plan de foc...” (interviu realizat de Iulian Liță) - Sfinția voastră, am vrea să spuneți un cuvânt de îmbărbătare, mai ales pentru călugări, pentru apărarea Ortodoxiei, în aceste vremuri apostolice pe care sfinția voastră ați spus că le trăim. Ce anume trebuie să facă, cum să gândească, cum să acționeze, pentru că foarte mulți se gândesc că trebuie să facă ceva, adică să nu stea și să rabde... - Eh, sigur că fiecare, unde se găsește, poate să facă ceva. Dar răspunsul mai complet la întrebarea asta e că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Nu se poate rezolva problema, omul fiind izolat de restul credincioșilor, de restul lumii, de restul – de cei care au pretenția că există și ei, cu probleme motivate și adevărate, zic ei. Să te pui tu la punct, ăsta-i răspunsul. Cu orice chip! Dacă te găsești vinovat cu ceva, îndreaptă-te cu orice chip. Noi, din punct de vedere global, răspundem de toate păcatele lumii, dar 75

consecința o trage cel care greșește. Că, dacă mie-mi pare rău că ți-ai scos un ochi, e altceva, dar tot rămâi chior! Consecința o trage insul care nu se astâmpără. Hristos a suferit, a făcut... Dacă nu te astâmperi, acum, am făcut tot ce Mi-a fost cu putință – zice Hristos – Mi-am vărsat ultima picătură de sânge, răspundeți voi. Deci, ne-a dat să înțelegem că fiecare dintre noi să ne punem la punct. Repet, ne facem amplasament de tun, că, amplasament fiind, trage Hristos cu tunul. Amplasament înseamnă că te aruncă – că are recul tunul, te aruncă; faci o groapă în pământ, să lovească în pământ. Dar să punem noi spatele ca sprijin, ca Mântuitorul-Dumnezeu să tragă. Amplasament de tun se numește. Și sigur că, acolo unde suntem, n-o să fim fără un plan strategic; e marea greșeală în luptă, în război. Există un plan de foc, în armată, pe care-l aplicăm și aici: determinarea precisă a poziției tale. Sunt creștin. Sunt preot, sunt monah, ce sunt, dar sunt creștin! Determinarea precisă a inamicului în armată, în planul de foc. Da, dar inamicul nu e turcul, nu e rusul, este diavolul. 76

Determinarea precisă a distanțelor. Că, dacă știi că sunt trei sute de metri, pui înălțătorul sus la trei sute de metri, să bată direct acolo. Dar, de ce e interesant să cunoaștem distanțele? Uite ce spune Sfântul Antonie cel Mare: „Care este păcatul de care să ne ferim cel mai întâi și mai întâi?” Ei au început să răspundă: „Curvia, mândria, hoția...” „Dom’le, sunt mari, într-adevăr, dar mai întâi și mai întâi, care e?” N-a știut nimeni. „Cel care e mai aproape de tine, de ăla să te ferești.” Dom’le, oarecine a poruncit să te omoare cineva. Tu apără-te de mâna care te taie și pe urmă te gândești la cel care a poruncit. De păcatul care e aproape de tine, de ăla te ferești. N-o să mă feresc de hoție, când eu sunt cinstit. Mă feresc de altul care mă atacă, care s-a apropiat de mine. Și, al patrulea, folosirea cu mai mult folos a armamentului care neutralizează sau care distruge inamicul. În cazul nostru, nu e tunul, nu e glonțul, nu! Este rugăciunea, postul. Astea ar fi înarmările noastre cu privire la inamic. Dar toate aceste lucruri nu se pot face fără ajutorul lui Hristos. Fără de Mine nu puteți face nimic! 77

Acestei lumi îi lipsesc cuvintele astea, unde se vede prezența indiscutabilă a Mântuitorului în viața noastră. Că dacă spune: Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea, e prezent în toată gândirea și-n tot ce facem, că El ne guvernează. Uite, s-a făcut un sinod la Cartagina, la 419, sinod local. Obiectul principal al sinodului în discuție au fost cuvintele acestea: Fără de Mine nu puteți face nimic! Vezi câtă atenție a dat Biserica la toate cuvintele Mântuitorului? Că sunt cuvinte divine! Și un canon zice așa: „Dacă zici că totuși poți ceva prin puterile tale (fără de Mântuitorul), anatema să fii!” Dar, dacă mă găsesc la canonul ăsta, schimb puțin obiectul de discuție, și la un alt canon zice așa: „Când zici Tatăl nostru, «și iartă-ne nouă greșelile noastre», dacă tu zici așa, că așa e rugăciunea, nu că ești vreun păcătos, anatema să fii!” Adică, zi-i Tatăl nostru, iartă-mă pe mine, păcătosul! Nu zi acolo ca o morișcă! Viața, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, trebuie trăită, trebuie recunoscută, trebuie identificată. Starea de prezență a noastră, cum ne găsim, este singura soluție de a ajuta lumea, la toată depravarea morală, la 78

atâtea concepții amestecate care au apărut acum, prin punerea ta la punct. Pentru că tu ești un microcosmos în care se oglindește un macrocosmos, o lume întreagă. Ființa omenească înseamnă universul întreg. Omul este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu și creație. Omul! I s-a încredințat marea răspundere să supravegheze întreaga creație. Omul e stăpânul universului. Umanitatea este superioară anghelității, a îngerilor după fire, după creație. Nu comparăm lucrarea pe care o au îngerii, extraordinară, nu ne putem băga... Dar ei pot să facă lucrul ăsta, pentru că sunt extrem de curați și de uniți. Dar omul e arhon, e stăpân, cum zice grecul. El este stăpânul. Când iese la vohod, preotul, înainte, zice și rugăciunea asta: „Doamne, lasă să intre și îngerii cu noi!” – deci îngerii care sunt de față, că și ei sunt slujitori, dar sunt la dispoziția preotului. Va să zică, omul este cel care ține locul lui Hristos întru totul. Dar homo homini lupus, cum se spune, omul e lup pentru om, nu e corect în lumea creștină. 79

Omul e dumnezeu pentru om. Când vezi un om, zici: „Uite un dumnezeu!” Așa că, acolo unde ne găsim, unde ești tu, e o lume întreagă. Pune-te la punct! Fără dușmănie, fără nimic. Însă avem voie să ne apărăm de tot ce ne atacă: de păduche, de șarpe, de lup, de urs... Eu am fost în situația asta foarte des, și am luat toate măsurile; n-am ajuns să mă lupt cu niște lupi de care, în sfârșit, nu mai scăpam dacă... Dar am văzut cum m-a ajutat Dumnezeu. Mi-a pus un urs mâna pe umăr, uite așa m-am dezechilibrat! Și atunci am văzut că Dumnezeu a rânduit asta. Să-mi intre în cap, să înțeleg ce putere are fiara, să dai cu pieptul... - Când ați fost în munți? - În munți, în munți, da. Așa că vă dați seama... Harul lui Dumnezeu nu vine la toți milogii și la toți care... Vine la eroi! Harul e de natură divină, cum spunea Sfântul Grigorie Palama. Harul nu-l împrăștie Dumnezeu ca să-și bată joc ticăloșii, bețivii, pătimașii de el. Îl dă acolo unde e fructificat. Harul acesta care vine absolut la toată mișcarea noastră este de la Dumnezeu dat. Dacă nu este, înseamnă că nu-l meriți cu niciun chip, pentru că ai călcat un cuvânt care spune: 80

„Dumnezeu poate să facă orice, dar un lucru nu poate: să-Și calce cuvântul”. Am zis așa, așa e! A apărut iadul, dacă n-ai respectat [porunca dumnezeiască n. n.]. Se înțelege că raiul e plin de păcătoși pocăiți. Și iadul e plin de păcătoși nepocăiți. N-au respectat cuvântul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu nu putea să facă concesii. Așa a apărut iadul, care e cea mai mare durere a lui Dumnezeu. Iadul... - Sfinția voastră, spuneați odată de planul de foc, și-n lumea duhovnicească. O întrebare în cadrul ecumenismului acesta agresiv: care este planul de foc pentru a ne apăra în fața acestor situații? - „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – atât! - Totuși, sunt mulți, mai ales călugări, sau și creștini, care se întreabă ce să citească mai mult, ce să facă... - Ai luat poziție de atac prin întrebarea asta, știi... - E o întrebare care se pune, sfinția voastră, pentru că au fost interziceri de a... - Dragă, să respecte viața creștină: să fie cinstit, să fie serios, să se spove81

dească des, să dea atenție, să propovăduiască, prin mișcarea lui – cum mi-a spus cineva ieri, un creștin de o mare frumusețe. Era o fată asta, cu foarte multe studii, și s-a amorezat de omul ăla foarte credincios. El, săracul, nu știa că e admirat. Nu lipsea de la biserică, mișcările lui foloseau, nu erau demonstrative, nu era să facă... era un trăitor profund. Non multa, sed multum – nu multe, ci mult! Nu multe, ci mult trăia. Va să zică, poziția asta de a trăi serios, cu gând mântuitor, asta este ceea ce avem de făcut. Ce putem face? Să se închine corect, să răspundă imediat, să nu fie laș, să apere adevărul când e provocat, și nu este permis de altă natură – acuma depinde și de calitatea luptătorului. Că, dacă luptă fără un plan, fără o strategie, face o mare greșeală. Vorbește când ai efect, taci când trebuie să taci. Și ca metodă, înconjurat, încolțit, să zic așa, fiind, de eretici, un singur lucru, în fața lumii: „Dom’le, eu mă închin și tu nu te închini”. Lucrul ăsta când îl faci, toți văd, că ăștia nu spun că sunt împotriva crucii. „Eu cred în Maica Domnului, 82

dumneata nu crezi în Maica Domnului.” Și, gata, atât! Ceea ce știe toată lumea. Eu m-am găsit în situații din astea. Am procedat cu strategie. La Pașcani, în spate, acolo – că am zis: „Dacă voi avea o putere, desființez gara asta Pașcani!” Dom’le, se așteaptă, nu glumă, acolo! Când m-am dus în spatele gării, lume, acolo, mai era și unul, propovăduia acolo, un eretic. Când m-a văzut pe mine cu chipul meu așa, ăla a început să se teamă. Nici eu nu stăteam pe loc, mergeam cu nădejde acolo. El vedea: „Ăsta vine să se lupte cu mine.” Pentru că întotdeauna neadevărul e temut. Dracul se teme permanent, Dumnezeu declarându-se după bunul lui plac. „Ești Dumnezeu, urlătorule?” așa de fricos și de nu știu ce... Și n-am făcut altceva, decât: „Ce spune?” – era vorba de cruce. Eu m-am închinat. „De ce nu te închini?” Când eu am făcut cruce, toată lumea s-a închinat, adică ceea ce știau ăștia toți, că eu vreau să-i scap pe ăștia de… strategia lui. Și zic eu: „Ce spune... Ia uite ce zice ăsta...” Dar el știți ce mi-a spus? Zice: „Citiți de pe Biblia dumneavoastră!” Eu, printr-o întâmplare, aveam Noul Tes83

tament la mine. Printr-o întâmplare! Că nu știam că o să dau ochii cu el... Când a văzut că scot Noul Testament, a văzut: „Ăsta e pregătit să mă omoare!” Și de cruce, știi, unde spune sfântul apostol că crucea pentru noi este salvare, în sfârșit, este biruință, iar pentru dușmani e stricăciune? Strategia în luptă joacă un rol important. Că s-ar putea întâmpla... lucrul pe care l-a folosit și Ștefan cel Mare: făcea numai amăgiri cu apariția unor soldați pe aici, pe colea, și credeau turcii că acolo e armata, dar erau amăgiți. Armata era în altă parte, dar i-a dus unde a vrut, la Podul Înalt, la Vaslui, acolo. Eu am fost la podul ăla, acolo. Așa... și i-a băgat într-o mocirlă, i-a nimicit. În tot ce facem, în suflarea și-n răsuflarea noastră duhovnicească, trebuie să ai și strategie în luptă. Lumea poate să nu înțeleagă de ce spun lucrul ăsta, dar, uite, spun așa: Vivos voco. Mortuos plango. Fulgura frango - asta înseamnă pe latinește că bătaia clopotelor „cheamă viii, plânge morții, împrăștie viforele”. Dacă aude bătaia clopotelor și are o tresărire, e prezent. Dumnezeu nu are nevoie de cuvin84

tele noastre. Are nevoie de inima noastră. O stare de prezență continuă este obligatorie. Și este și iubită de Dumnezeu inima trează. - Mai ales că acelora dintre monahii mai tineri sau dintre creștinii... nu cu o vârstă de ani de duhovnicie, care au vorbit împotriva ecumenismului, sau au luat o anumită atitudine, li s-a spus că nu sunt în ascultare, că nu au dragoste sau că nu sunt pregătiți. Și ei își pun întrebarea: oare nu este adevărat? - Dacă-mi ceri numai un cuvânt, este ușor de spus, dar și greu de priceput: nu există tinerețe și bătrânețe în materie de credință. - Da... cu o vârstă mai... Pentru că: „Cine ești tu ca să vorbești?”, li se spune. - Frate scump, un băiat, cu hotărâre de monah, n-a plecat la mănăstire că n-avea ce să facă în lume, astea sunt cazuri foarte rare; a plecat cu un duh serios, să fie mai mult ceva pentru trăire în Dumnezeu. Eh, ăsta înseamnă că are foarte mare dar și, când a intrat pe poarta mănăstirii, trebuie să se înhame 85

la voturile călugărești. Tânăr sau bătrân, frate, ce-o fi! Are răspundere. Că-l călugărește sau nu... poate nu călugărie vrei mai mult, dar, ca să se împlinească Scriptura cu călugăria, avem și călugări, și frați, și rasofori, și asta face parte din strategie... - Dar acest lucru nu intră în contradicție cu votul ascultării? Mai ales pentru problema actuală, mai ales a monahilor, că, dacă ești creștin, nu ești monah, nu poate să spună că: „Ai spus asta, nu ai ascultare.” Dar monahilor care au vorbit împotriva ecumenismului, doar știți sfinția voastră, li se spune: „Nu mai vorbi, pentru că trebuie să faci ascultare!” Sunt cazuri concrete, sfinția voastră, chiar a fost interzisă în unele locuri cartea sfinției voastre [Singur Ortodoxia – n. n.] și trebuie să facă, li se impune o anumită ascultare. - Frate scump, oprirea cărții... a început să usture, de aia o opresc. - Da, sfinția voastră, dar sunt călugări care-și pun întrebarea: „Ce să fac, să fac ascultare sau să nu fac?” - Dragă, e o înțelegere greșită și o întrebare foarte gratuită și de școală primară: „Dragă, nu asculți fără Hris86

tos! Numai și numai în Adevăr asculți! Dar te duci la mănăstire știind că e numai și numai Hristos.” Nu sunt alte învățături, [cum ar fi – n. n.] „ascultare cu orice chip”. Dar... uite, să-ți dau un exemplu. A plecat un frate de mănăstire cvasi simplu – o, sancta simplicitas! Sfântă simplitate! – și era o înțelegere ascunsă, tainică între toți: „Dom’le, să zici ca ălalalt totdeauna, pentru pace”. Că pacea e mai mare decât dreptatea de patru ori. Și ăla cu care era el (erau doi inși) zice: „Așa-i că cutare...?” „Așa e”, zice. Dar ăla zice: „Așa-i că Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu?” Ăsta, când a auzit așa, n-a zis nici așa e, nici așa nu e. A tăcut. Pentru că există în noi tot ce ne trebuie să ne mântuim, la măsura noastră. La măsura noastră mă refer și la înțelegerea noastră. Și au plecat spre mănăstire. Înainte de a intra în mănăstire, un balaur mare și nemaipomenit și neobișnuit prin locurile alea a sărit la fratele ăsta. Țipete, urlete, îți dai seama! Și a zis starețul: „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? Că ăsta-i balaurul celor care se leapădă de Hristos!” El nu L-a mărturisit. Și acuma... Ăsta este răspunsul la întrebare. 87

- Exact, sfinția voastră, da! - Dom’le, ascult unde nu mi-L ia pe Hristos. Ascult în învățătura creștină, că de aia m-am dus acolo. Astea sunt accidente în istoria monahismului, în istoria Bisericii noastre, accidente, cu trădarea. Trădarea lui Iuda a confirmat mai mult ca orice prezența divină. Dovada e că a terminat-o la ștreang. Va să zică, nu există luptă să nu câștige Adevărul, dar apără Adevărul! Nu asculți fără adevăr! Acuma, se poate întâmpla să faci niște ascultări care depășesc puterile. În mănăstire, ascultarea nu se măsoară cu puterea. „Dă piatra aia la o parte” - care e de cincizeci de oameni. Nu zici: „Nu mă duc, că e mare!” Te duci. Ai zis, piatra s-a și dat. Avem de-a face cu puteri divine în toți pașii și puterile noastre. Că Dumnezeu dă contur tuturor momentelor istoriei, e absolut peste tot! Nu se mișcă fir de păr, deci nu se mișcă nici fir de iarbă, nici frunză, fără voia lui Dumnezeu, când bate vântul. Știe de toate. „E de necrezut!”, zice omul. Dar când a creat lumea, pe aia cum o crezi? Și avem atâtea semne, că nu lasă făptura Sa neurmărită și neajutată. Îngeri 88

păzitori, Maica Domnului - care-i supărată pe toți care nu-i cer nimic; cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea. Va să zică, ascult, dar numai în cadrul învățăturii creștine. „De ce ai venit aici?” „Vreau cu orice chip să-I slujesc lui Dumnezeu ca rob, sau ca mireasă a Lui”. Dar nu al dracului, dar nu al altor învățături, că știu că aici voi sunteți cu marele adevăr; dacă nu e cu marele Adevăr, va pieri. Se spune, nu știu dacă-i adevărat, și nu aș vrea să fac figuri de stil, că a fost un drac stareț mai multă vreme într-o mănăstire. Și au mers lucrurile, dar, când se cânta „Cuvine-se cu adevărat”, ieșea din biserică. A ieșit azi, a ieșit mâine, și mereu ieșea. A atras atenția: „Ce-i cu ăsta de iese?” Și l-au prins. Va să zică, vă dați seama că noi nu putem cu niciun chip asculta, că n-am venit aici să fac voia mea. Că, dacă vreți, în altă ordine de întrebare, nu se merge la mănăstire, ci se merge la tăierea voii, care înseamnă lupta cu Dumnezeu, și trebuie biruit. E paradox. Însă nu te repezi, că o să dai înapoi. 89

Dumnezeu ne-a creat cu voință liberă, cu rațiune și afecte. Aici am putut să tai voința liberă, sunt împotriva Creatorului. Dar El e foarte bucuros că-L birui; se cam lasă biruit, ca să mai ușureze nițel din necredința unuia când aude așa ceva. Dumnezeu vrea să fii un erou; un erou nu se teme, nu-i tremură mâna. Că zice: „Leapădă-te de lume și de tine!” Ei, lepădarea de tine înseamnă că nu mai ai voință liberă. Și atunci, sigur, eu am venit aici, sunt conștient că eu fac jertfa, că port crucea lepădării de sine și a tăierii voii. Și sigur că, dacă îmi spune altceva decât spune Hristos, nu-l pot asculta. I-am spus patriarhului Iustinian – că l-au acuzat de erezie dușmanii lui și i-am spus: „Nu vă temeți, Înalt Prea Sfinția Voastră – așa se vorbea atunci –, că, dacă ați fi eretic, eu v-aș înfrunta, că nu patriarh înfrunt, ci eretic înfrunt!” Aia e altceva! Întrebarea nu e asta. Ca să răspundem corect, trebuie să avem în vedere că astea-s accidentele vieții, dar adevărul trebuie să troneze oriunde ar fi; că s-a rupt roata la căruță, că s-a rupt spița la mașină, aia e altceva. Dar nu se 90

desființează obiectul în sine, ascultarea în sine, care înseamnă mântuirea noastră. Ăsta e răspunsul: nu ne ducem să ascultăm altceva decât ce a învățat Hristos. Că tot de aici s-a născut și monahismul. Vrei să fii desăvârșit? „Lasă tată și mamă...”, mă rog! Și s-a constatat că [ascultarea - n. n.] are o enorm de mare putere. Ascultări ilogice sunt toate. „Du-te, Ioane, și adună băligi!” – băligi uscate, să facă focul (cu ele). Zice: „Mă trimiteți acolo, unde e leoaica aia?” „Ce leoaică? Să mi-o aduci legată! Nu există! Nu se poate!” Dar, vezi? Aia nu era un drac. Era un animal, o creație – dar și-un drac dacă era! Ăsta s-a dus cu frânghia... Și leoaica la el, el la leoaică, leoaica fuge, el a prins-o și a legat-o. Eu vă spun: să legi o leoaică este ilogic! Tocmai aici e paradoxul. Tocmai aici e răspunsul, aici e divinitatea, aici e eroismul. Și, când a văzut starețul că o aduce, a zis: „E un mare ascultător”. Acuma s-a creat o altă problemă. Dacă o aduce, o să zică: „Ți-am adus-o, cum ai zis!”, și se mândrește pe undeva. Ca să-l scutească de primejdia asta, i-a zis: „Ți-am spus să-mi aduci o leoaică, mi-ai adus o cățea! Tu nu vezi?” 91

„A, e cățea!...” Vezi, cât de mult s-a identificat cu porunca stăpânului! Vezi... asta nu înseamnă că e o erezie, că nu era voie să facă ascultare... să lupte cu leoaica... Nu există așa ceva! Dacă n-ai obstacol, dacă n-ai dușman, că totul e biruință în creștin, nu se poate întrevedea iad, dacă a propovăduit raiul Hristos și-L ai pe Hristos. Nu se poate concepe nebiruință. Astea-s accidente, nebiruințele și iadul, dar nu e în creație, în creație e altceva. Noi vorbim de așezarea noastră, unde ne găsim acolo, ca să fim vrednici de veșnicie. Dar nu avem în vedere accidentele, asta-i nenorocirea. Pricepeți, nu? Ce să fac dacă...? „Dom’le, scot sabia, lupt și...” Mori, nu înseamnă că ai fost înfrânt. E expresia desăvârșită a biruinței moartea, pentru că viață înseamnă moarte continuă. - Sfinția voastră, printre așa-numiții adepți ai ecumenismului, care vor să fie o nivelare la nivel mondial printre ortodocși, sunt unii care vor să pregătească un sinod pan-ortodox. Despre treaba aceasta vorbea chiar și părintele Iustin Popovici. De mult se vorbește. Un sinod pan-ortodox, care să facă o unire de formă cu Roma, cu catolicismul. 92

Acest lucru s-a mai întâmplat în istorie, în sinodul de la Ferarra-Florența, pe la o mie patru sute și ceva! Se pune întrebarea dacă se va face așa ceva. - S-au făcut fel de fel... și trădări; s-au făcut fără să mă întrebe nimeni. S-au făcut! Asta e altceva! Dacă acel sinod apără Ortodoxia de la cap la cap, fără să scoată o cirtă din ea, e bun acel sinod. Care, de fapt, nu se face. Sau s-a făcut fără niciun efect sau fără niciun fel de binecuvântare de după ce s-a făcut. Aia se poate să facă. Eu asta am spus, că am simțit întrebarea, am scris lucrurile acestea: nu se poate face o unire decât în adevăr. - Sunt pregătiri pentru un astfel de sinod, cum s-a mai întâmplat în istorie. - S-au făcut întotdeauna sinoade false, dracul nu s-a astâmpărat, a intrat în împărați și împărătese, însă aia e altceva. Dar Ioan Gură de Aur a rămas! „Nu accept statuia asta, pentru că aduce după sine închinare la idoli”. Nu putem accepta decât să se apere Adevărul, cum s-a apărat la toate Sinoadele Ecumenice, până la 787. Și uite, citind viața Sfântului Vasile și a Sfântului Grigorie Teologul, uite, vezi cât de 93

mare atenție dădeau sinoadelor. Era numai unul, la vremea lui. Pe urmă, al doilea l-a făcut Sfântul Grigorie la 381, cu privire la Duhul Sfânt; nu se recunoscuseră la primul sinod decât șapte articole din Crez. Și s-au mai completat încă cinci și pentru Duhul Sfânt. Atâta era: „și întru Duhul Sfânt”. Pe urmă „de la Tatăl purcede”, așa cum se știe. Eh, foarte mare atenție se dădea... Că s-au hotărât niște lucruri motivate, susținute, cu interpretarea cea mai justă a lui Hristos. În Duhul Sfânt, că de aia a apărut și: „Părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”, se prevedea în încheierea activității sinodului. Așa că, dacă se discută altceva, nu recunoaștem ca valabil. Ce pot să spun eu? Pentru că a sosit aici un preot – noi avem hramul la 15 august. Și s-a întâmplat să fie și ziua mea de naștere... Stareța a dat o masă festivă la casa unde sunt arhiereii, acolo. Era și mitropolitul Serafim care e acum de la Nürnberg, care mi-e fiu de mic... Erau cam la vreo treizeci de persoane distinse din Constanța, relațiile cu mănăstirea, lume distinsă. Aproape-i cunoșteam pe toți, îi știam. Și a apărut 94

un preot de la Paris, român. S-a prezentat, până a dat și de mine. Eu, mai mititel, eram prin capul mesei, pe acolo, zic: „Arsenie”. „Arsenie? Părintele Arsenie? Părintele Arsenie?” S-a speriat numai de nume! Dar stai să vedeți, că nu s-a terminat. Și ce zice părintele, știi, ca și cum eu reprezentam toată istoria creștinismului... Așa-i frumos: orice creștin reprezintă pe Hristos. Am terminat! Întru totul! „Ce să spun Apusului din partea părintelui Arsenie?”, [zice – n. n.] el. Zic: „Să vină la Răsărit, fără condiții și smeriți! Îi primim cu toată dragostea!” Mai mult decât ei, noi dorim să ne împăcăm. Dar numai în adevăr. Dar, dacă nu, Hristos S-a dus... Și cu trădarea lui Iuda, și cu lepădarea lui Petru, nu s-a oprit învățătura creștină. Dar nu s-a putut, vezi, fără intemperii, fără valuri, fără cruce. Nu se poate. Dar astea-s accidente, dar învățătura rămâne învățătură întreagă. Unde ești, trăiești întreagă învățătura. Că poate ataca adevărul... Duhul Sfânt suferă... pentru că se trec cu vederea amănunte care sunt importante, pentru că dau formă adevărată a tot ce vrei să spui. Că, dacă nu vezi 95

unele lucruri de formă, se aduc mari neajunsuri de fond. Și ăla tot începea să mă atace. Zic: „Ascultă, părinte”, i-am spus eu. Zice: „Păi, au dreptate, părinte!” Zic: „Și dracul zice că are dreptate! Dracul zice că e Dumnezeu, susține că e Dumnezeu, uite-te la el!” Scuipat, amărât, băltățit, de orice creștin, de un firav, de o fetiță – de Sfânta Iustina, fecioara, știi, care l-a făcut praf! –, el zice că-i Dumnezeu! Și dracul zice că-i Dumnezeu. Are dreptate? Și i-am mai spus și că Napoleon a omorât un demnitar. Și i-a spus unul: „Sire, pe lângă marea crimă pe care ai făcut-o, ai făcut una mai mare: ai comis o nedreptate!” Asta era mai important decât moartea ăluia! Adevărul trebuie apărat cu orice chip. Adevărul trebuie apărat. Să se facă sinoade după sinoade, să apere adevărul. Dar nu se poate face un alt sinod să apere adevărul, pentru că adevărul e deja... stabilit. Mai vrei să adaugi ceva? Nu putem... Vezi, asta este: că noi suntem oameni creați de Dumnezeu perfecți. Și cu trupul, și cu sufletul. Dar dacă n-am avea o ureche? Suntem ciungi, nu mai suntem întregi. Cum ne-ar sta, mă rog, domnilor? Cum ne-ar 96

sta fără o ureche? Nu se poate decât să apărăm ceea ce a făcut „Marele Meșter”, întreg, ăsta e adevărul. Să ne ținem de Biserică, să ne ținem, să ne facem crucea cum trebuie. Nu vedeți ce mascaradă? A schimbat crucea! Asta avea o semnificație: Sfânta Treime, cu toată înălțimea, toată adâncimea, toată lățimea. Fuge dracul de cruce, nu fuge de... Că s-a pus o problemă: după Înviere, în lumea credincioșilor – vă dați seama, câtă era! – a apostolilor, și ăștia, o mare feerie, o mare bucurie! Dar unul era trist. „De ce ești trist?” „Pentru că și eu am făcut minuni, dar pe mine nu m-a răstignit nimeni”, a zis ăla. Că dracul a răstignit pe cine-l ataca pe el. Adică atacă acolo unde este adevărul. Asta-i! Și dacă atacă adevărul, intră cu pălăria în cap în altar, protestanți, nu știu ce, că suntem împăcați. Dar n-au venit să spună: „Dom’le, renunțăm la...” Noi suntem de la Hristos, voi din cât sunteți? De la 1054! Eh, nu ne păcălim! Și pe urmă, ultimul argument: nu numai asta, dar suntem și gata să murim pentru ce vorbim! Adică suntem gata să jertfim. Și nu există o moarte fără un răspuns, cu literă mare: Înviere! 97

- Sfinția voastră, s-a făcut mult caz când a murit papa [Ioan Paul al II-lea – n. n.], mai ales la televizor. Și este o problemă, că foarte mulți oameni se uită și s-a creat această... nu spectacol... - ... demonstrație! - Așa! Am vrea să ne spuneți un cuvânt despre acest lucru și mai ales că s-au făcut chiar și parastase... - Dragă, eu spun ce-am înregistrat eu, cât am văzut, că eu mă uit, întâmplător, și la televizor. O demonstrație catolică; au profitat de faptul că papa, care [pentru catolici – n. n.] era cerul întreg, care era Dumnezeu întreg, după cum spuneau, [avea - n. n.] infailibilitate... Vor să arate catolicismul cât se poate de larg. La o lume cu înțelegere normală, întreagă și deșteaptă, au pierdut tot, au pierdut ce-au câștigat, tot. Că lumea merge pe poze, pe lumini false, stinse și aprinse. Nu merge pe adevăr întotdeauna. Și au amețit întreaga lume cu asta. Și vor mai mult decât asta să facă din el [- un sfânt – n. n.]. Și acuma eu spun și răspund în fața tuturor, la o judecată mare, care va fi: „Oameni buni, ce zice papa acum, nu ce zicea când trăia?” Care vede ce realități sunt dincolo 98

de demonstrațiile astea? Ce trebuia să... nu văd? E o demonstrație catolică... Însă există și o realitate din care nu poate să iasă cu una, cu două: adică, treaba lui, Dumnezeu să-i ajute, eu sunt creștin. Eu îmi văd de treaba mea, eu sunt ortodox. Atât. S-a făcut o demonstrație nereușită. Pentru că mereu se gândesc la prozeliți, la nu știu ce... Ca să-l declare sfânt... de toate vor răspunde! - Și mai ales că s-au făcut parastase pentru papă chiar în bisericile noastre! - Lăsăm la o parte, astea sunt jucării! - Jucării, dar au smintit sau au mirat lumea! - Dragă, asistăm la ele, că există draci! Dacă există draci, ce te mai miri de ce face dracul? M-ați întrebat care drac e mândru. Eh, tot dracul e al dracului, asta e! - Credincioșii noștri, când văd aceste lucruri, își pun o întrebare... - Unii credincioși, nu (toți – n.n.) credincioșii. Ăștia care sunt și nu sunt! Nu își pun credincioșii ortodocși! „De ce-ai venit, dom’le, să mă închin altfel, să fac altfel crucea?” Asta i-a smintit la 99

1700... Când au văzut că nu pot cu una, cu două, că... nu știa multe românul, dar știa cum să se-nchine! Și au zis: „Dom’le, închinați-vă grecește, dar țineți administrativ de noi!” Și acuma, hoți! Acuma, încet, încet, încet, sunt mai catolici decât toți, „ortodocșii” greco-catolici... Și într-un fel, să zic așa, s-a liniștit papa [Ioan Paul al II-lea – n. n.], că a pus un picior și-n Ortodoxie, prin România, chiar și prin Grecia sau pe unde a putut. Însă adevărul nu se lasă păcălit, dragii mei. Se lasă, se lasă, se lasă, se lasă... până a treia zi, când... și au sărit pietrele, și s-au cutremurat pământurile – și dă-ți seama ce a fost! Ce-a fost când a înviat! Ce fericire! Și ce iad pe satana! S-a terminat cu puterea lui. Chiar o fărâmă de ortodox, acolo unde-oi fi, dar întreg – că nu se poate dacă nu este întreg! Că dacă o minge nu este perfect rotundă, nu mai e minge! Și, când cade, sare în altă parte, nu mai sare cum sare una care e perfect rotundă. Că m-au mai întrebat unii, că am făcut sport când eram elev, ce zic acuma despre fotbal. Zic: „Uite ce este, acuma este un fotbal mult mai iute, în tehnică, dar mingea a rămas rotundă”. 100

Un condamnat la moarte s-a întors către împăratul - împăratul l-a primit, credea că-și cere iertare - și i-a spus: „Nu poți să-mi faci nimic dacă mă omori!” Eu rămân cu ideea mea, că viața nu e asta, dragii mei! Asta e păcăleala pe care o aduce satana în lume: „Trăiește-ți viața, în sfârșit, fă ce vrei!” Asta e numai o trecere! Dar aia e veșnică! S-a terminat cu timpul. Și o să vadă fiecare, la moarte, țipete, vaiete, că au să vadă dracii faptele lor adevărate. Judecata de apoi nu ți-o face el... o faci tu singur, imediat, mergi judecat! Că știi ce-ai făcut. Ca să nu zici că ți-a făcut nedreptate. Singur vezi ce-ai făcut. - Sfinția voastră, ziceți un cuvânt de duhovnic pentru așa-numiții adepți ai mișcării ecumenice sau pentru cei care fac propagandă protestantă și catolică, poate unii chiar v-au fost fii duhovnicești sau i-ați cunoscut... - Dragă, nu vreau să mă prezint eu; vreau să-L prezentăm pe Hristos fiecare din noi. Nu am schimbat nimic, mărturisim ce ne-a învățat Hristos și, mai departe, prin apostoli. Și prin uriașii noștri Sfinți Părinți. 101

De aceea, în subînsemnarea canonului 87 al Sfântului Vasile spune că orice cuvânt al Sfinților Părinți are putere canonică. Va să zică sunt mii de ani, mii de exemplificări, mii de învieri, mii de adevăruri difuzate; va să zică: ce mai poți să mai zici? Decât ambiție proprie... De organizat așa, cum au zidit, au construit, așa... că toate astea vor cădea, toate. Pentru că templul este omul. Pentru că un oarecare a spus că, dacă-i iei pielea omului, nu mai există. E o mare greșeală! Trupul e un templu! Trupul e creat de Dumnezeu cu mare rost. Nu bem noi lapte nu departe de coada vacii, dacă e vorba? Nu e inima noastră locul unde Se poate așeza Hristos? Nu trupul ăsta primește sfânta împărtășanie, care înseamnă Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeule? Nu? Trupul acesta este o lume întreagă, privindu-l, gândind cine l-a zidit și pentru ce l-a zidit. L-a zidit, ăsta e argumentul, spre chip și asemănare, nu dintr-un cuvânt. Asta aș spune-o: să-și păstreze practica ortodoxă, acolo unde e... Sigur că te îndeamnă la jertfă, că nu se poate fără cruce. Asta e o enorm de mare greșeală, să crezi că fără valuri ai să treci 102

marea, că ai să treci... cum a spus Hristos: „Vreți fără valuri? Vreți fără cruce?” „Cine fuge de jertfă, de cruce, fuge de Hristos”, zice Sfântul Teodor Studitul, și fiecare putem să spunem lucrul ăsta. Nu se poate fără a renunța la ceva în favoarea adevărului, că numai așa ai un nume și-o identitate! Dacă trăiești adevărul, unde ești, și să-l aperi cu jertfă. De exemplu, au făcut-o apostolii și mucenicii noștri, toți. Mai mult decât atât, după sute de ani, până pe vremea lui Constantin cel Mare au fost peste zece milioane de mucenici. Vă dați seama ce jertfe erau. În Roma necreștină, singura distracție era mersul la arenă, unde îi mâncau leii pe creștini. Ce spectacol! Ce plăcere să vezi cum îl mănâncă leii pe fratele tău! Dar, vă dați seama ce sufereau creștinii? Și nu se lăsau deloc! Și, după două mii de ani, să ne lăsăm acuma? Ia uite! Da... Să vină să-mi taie capul, n-am cum să mă apăr. Mă, fraților, dar ce te faci dacă nu-ți taie capul sau dacă-ți taie capul și ești necredincios? Nu putem să ne jucăm cu adevărul. Adevărul înseamnă veșnicia noastră albă permanentă. E posibil s-o cucerești. Dum103

nezeu va trece peste foarte multe slăbiciuni omenești. Dar ridică-te și recunoaște: „Doamne, Doamne!...” N-ai dreptul să zici: „Dacă eu l-am creat, profit de momentul ăsta”. Că Dumnezeu creează prilejuri sau, dacă s-a creat prilejul ca să poată să te modeleze, ce face El, mântuindu-te pe tine? Nu există nimic, nu există niciun fel de loc, de împrejurare, să n-aibă un sens anume. Și niciodată nu-i cineva degeaba lângă tine. Suntem încadrați în așa fel ca noi să ne mântuim, să fim ajutați. Un dușman dacă e lângă tine, ai ocazia să te-ncununezi. Sau să-l folosești, dacă nu poți, dar să te-ncununezi că-l suporți. Că nu există dușmănie, asta a creat-o satana, nu e creație. Iubirea e criteriul de judecată. Și toate vor cădea. Putem noi să mistificăm, să cioplim altceva din Cel ce a spus: „Eu sunt Cel ce sunt, Eu sunt Judecătorul la Judecata de apoi!”? Putem noi să zicem altfel? Omule prost!... Ai văzut ce spune: „Dintre două care sunt la moară, una se ia, una se lasă... unul se ia, unul se lasă.” Aceeași treabă o făceau, dar unul credea, unul nu credea. Adică, după adevăr. Și acuma, eu aș pune o în104

trebare tuturor dușmanilor Adevărului, și ai mei, și ai tăi, și ai... Am dreptate sau n-am dreptate? Judecând... mă apăr cu istoria, mă apăr cu Hristos: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” E permis lucrul ăsta, să suferi pentru adevăr, e o mare încununare. O veșnică încununare. Și o încununare care te încununează în continuare în împărăția lui Dumnezeu. Ei, ce-o fi acolo... Dar știm că e ceva dincolo... extrem de plăcut, care e dincolo de înțelegerea noastră mărginită, în dimensiunea de oameni în care ne găsim...

105

„Cu o moarte toți suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut” (interviu realizat de monahia Fotini6) - Părinte Arsenie, ni se spune în ultima vreme de către înalți prelați că nu mai avem voie să folosim cuvintele eretic, papistaș și că ar trebui să redefinim dogmele, ca să ne aliniem și noi constituției Uniunii Europene. Cum vi se pare lucrul acesta? - Uite, domnule, parcă de la Uniunea Europeană ne tragem! E foarte grav cuvântul eretic, nu poate să fie rătăcire în învățătura creștină… Și cu ce să înlocuim cuvântul eretic? Parcă noi am făcut cuvântul acesta! L-au făcut Sfinții Părinți – și cine atacă problemele de dogmă cade în erezie. Iar ăștia au atacat cu Filioque, Crezul a fost schimbat, iar papa, nu cu mult timp în urmă, a declaApărut în revista Atitudini, nr. 3/2009, pp. 6-9. 6

106

rat că singura Biserică este biserica catolică… O mare greșeală tactică din punctul lor de vedere… Cum să zic, dacă a schimbat Crezul și s-a umplut tot Occidentul de infailibilitatea papală, acum vrea să se reverse și în tot Răsăritul? Eu uite ce vă spun: Biserica i-a dat anatemizării pe toți cei care n-au respectat niște lucruri, la toate Sinoadele Ecumenice. Și peste tot a anatemizat patriarhi și alți oameni din Biserică și peste tot în istoria Bisericii au fost astfel de exemple. Anatema știți ce înseamnă? Despărțirea de Dumnezeu, unirea cu Satana și intrarea în iad de pe pământ; aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe care a dat-o Biserica – anatemizarea. Să avem o poziție de eroi, nu de milogi. - Care trebuie să fie atitudinea noastră de mărturisire? Cum pot fi niște oameni simpli, care nu cunosc dogmele și nu știu cum să apere adevărul, eroi? - Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui simplu: „Noi nu ne facem eretici”. Ce au zis Sfinții Părinți, acela-i adevărul pe care-l credem și noi, căci, după învățătura catolică, Sfântul Duh ar fi nepot al 107

lui Dumnezeu – ei asta mărturisesc în Crez, de fapt –, și sărmanii oameni nu știu nimic, pentru că preferă să fie milogi decât eroi care caută să afle adevărul. Noi rămânem la Crezul nostru, la Sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Nu trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici Mântuitorul nu a vrut să ia crucea, dar, dacă i-a dat-o, a luat-o și n-a mai lepădat-o. Dar n-a zis ca ei. Să spunem așa: „Nu, domnule, eu sunt ortodox și nu am încredere în papistașii ăștia”. - Cum să creăm o atitudine la nivel de mase atunci când este multă dezbinare și între noi, ortodocșii? - Ca să creăm o unitate între noi, trebuie să ne așezăm pe o relație de poziție cu veșnicia. Voi nu vă dați seama, cercetând adâncul canoanelor, însemnările și subînsemnările lor, cât este de grav să faci altfel decât a hotărât Biserica, prin Sinoadele Ecumenice. Dacă vom acționa în conformitate cu canoanele și învățăturile Părinților, atunci vom crea și unitate, dar așa, dacă ascultăm mai mult de părerile organizațiilor mondiale de azi, nu are cum fi. Dar nu se poate nici fără cruce. Și știi ce înseamnă cruce? Să-ți iei ce nu-ți convine. 108

Și toată frumusețea Învierii Mântuitorului, dacă n-ar fi fost crucea, nu era așa de grozavă. Întâi e munca și apoi roada muncii. Suntem în starea de efervescență, adică de mărturisire. Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă îți zice cineva: „Întovărășește-te cu mine!”, să te gândești mai întâi: „Dar tu cine ești? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt și eu cu tine”. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau că nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificație, crucea – toată înălțimea Tatălui, toată adâncimea Fiului și toată lățimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu știu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea. Mântuitorul a zis să nu facem schimbări de dogme cum ne vine nouă pe chelie, că, oricine ne-ar porunci, înger de sus de ar fi și dacă ne învață altfel decât ne învață Evanghelia și Sfinții Părinți, nu avem dreptul să ascultăm – cădem sub anatema. Nu este o întrebare grea, dar este auzită greu. Ce teolog poate să-ți spună să faci crucea altfel, să asculți de cutare, și nu de Crezul fixat la Sinoadele Ecu109

menice? S-au gândit ei la 1054 să schimbe hoțește Crezul! Ei au fost dați anatemei și rămân așa până când revin la aceste adevăruri. Adevărul trebuie apărat, argumentul suprem este că cu o moarte toți suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut. - Cum vedeți situația actuală în care Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a trecut cu vederea așa de ușor problema împărtășirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco-catolici și doar IPS Bartolomeu Anania a opus rezistență și niciun alt ierarh nu l-a urmat? - Nici pe Hristos nu L-a urmat nimeni, dar El a biruit. Așa și Anania a biruit. Adică ne-au mințit o dată cu greco-catolicii la anul 1700, și așa vor și acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele care roade Ortodoxia. Lor nu le convine să știe adevărul, pentru că adevărul, mai ales în problema de credință, te roade și te macină. Și cei mai mari dușmani ai catolicismului tot între catolici sunt. Pentru că sunt oameni care văd adevărul. Dar la Roma credeți că e numai catolicism? Acolo e și masonerie, acesta e de fapt fundalul, ține biserica în 110

frunte ca să poată cuceri și ademeni pe mulți. - Ce ascultare trebuie să facem noi față de episcopii compromiși? - Dragii mei, în ierarhia bisericească credința e cea mai înaltă. Nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare, ci adevărul prezentat smerit. Smerenia este cea mai mare. Și s-a făcut scandal prin sinoade și adevărul a ieșit lămurit. Mai trebuie și un pic de scandal, ca să existe o rezistență creștină... - Dar întotdeauna era în sinod câte un sfânt care să povățuiască poporul credincios și oamenii se luau după el… - Nu trebuie să căutăm care este sfânt și care nu, asta Dumnezeu o știe. Nu vă păcăliți, adevărul este numai unul. Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca să o ducem la urechi. Am primit un telefon de la cineva care îmi spunea că a căzut din pat și mă întreba ce să facă. Și eu i-am zis: „Domnule, ai numai două variante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat”. Și pisica, care era aflată sub pat, a zis: „Nu, domnule, eu am drept de moștenire, eu aici nu-l primesc. Să se suie în pat, pentru că în pat este născut, nu-l dă nimeni jos”. Dar în pat doar nu poate să 111

stea, adică adevărul. Și atunci dracul vine și-ți spune: „Uite, vino la noi, te asigur că nu te mai deranjează nimeni pe veci”. Nu este lucru mic în viață răul cel mai mic. Adevărul trebuie apărat în întregimea lui. Să acceptați să muriți. Dacă nu accepți lucrul acesta, te păcălește ușor. Nu vă păcăliți. Eu n-aș vrea să fim în foc, dar, dacă până la urmă ne bagă, nu suntem noi vinovați. Mai bine să arzi în foc decât să zici ca dușmanul. Frumusețea întâlnirii noastre nu mai există. - E nevoie de diplomație în biserică? - Ce diplomație!? E nevoie de țigănie, mai degrabă, de târg. Adevărul e unul. Și dacă unul singur ține adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracțiune din Biserică, e toată Biserica. Aveți ocazia să fiți acel unul. Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc – și el este unul din cei care mai țin adevărul și nu o să cedeze. Mai spovedesc și pe alți ierarhi și, dacă nu fac ce le-am zis și nu țin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei. Dar eu nu sunt decât un mic preoțaș care vrea să moară în culcușul acesta creștin. Nu vă jucați cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar nu murim. Nu 112

vă temeți, tată. Dar să știți că nu poți să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morții mai întâi. Acum sunt semne de sfârșit de veac și dracul vrea să schimbe adevărul. Și mi se pare mie că sunt mai mulți mireni decât călugări care îmbracă haina morții. Și haina morții înseamnă să mori pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul, deja ești pe tine cu haina morții. Mântuitorul n-a cedat cu niciun chip și nu o să ajungem la marea cinste în care a fost El, de L-au jupuit, de L-au bătut, de L-au umilit; vă dați seama, dracul prinsese momentul. Cine a biruit: cel care a fost lovit sau cei care loveau? Apostolul Pavel, această grozavă figură, spune că, dacă înger de sus vă va învăța altceva, anatema să fie. Bine, că unii vor să fie ortodocși și să mai stea și la o cafea sau la masă cu ereticii. Exact ca greco-catolicii – „închinați-vă ca voi, dar să țineți administrația de noi”. Și așa greco-catolicii au fost foarte catolicizați. Acesta e sistemul – ca să te amorțească, să nu mai vezi, pentru că neadevărul în care ei trăiesc îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă dați seama ce durere ai când ești un om vândut. Încă o dată vă spun: adevărul 113

poate fi la unul singur, și să fii fericit că ești singur, căci cu atât mai puternic vei fi. Pentru că de acum urmează să mă ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a stat în putință, de acum Hristos va birui întru mine...

114

„De ce n-ai iubit?” (interviu realizat de monahia Fotini7) - Părinte, cu ce cuget să ducem o viață creștină în aceste vremuri grele? - A fost întrebat Iisus Hristos: „Ce este adevărul?” Mântuitorul a spus: „Eu sunt Viața. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaștere. Dacă nu-i viață, nu e viețuire. Eu sunt Cel Ce sunt. Asta scrie pe aureola Sa [în icoane – n. n.]. Cât am fost închis la Aiud, 14 ani nu ne-am văzut unii cu alții, ne țineau izolați. Mare dar este să îl vezi pe celălalt. Sfântul Macarie cel Mare a văzut o căpățână de mort în pădure și l-a întrebat: „Ce ai fost?” Și i-a răspuns: „Popă idolesc am fost.” „Voi unde sunteți?” „În iad”, zice. „Și aveți vreo ușurare?” „Avem, când te rogi tu pentru Egipt.” E vorba de Macarie Egipteanul. „Și ce ușurare aveți?” „Ne vedem fețele Apărut în revista Atitudini, nr. 10/2010, pp. 2631. 7

115

unul altuia.” Și eu am simțit lucrul acesta când eram în închisoare, când ne scoteau la anchetă, ne dădeau niște ochelari de tablă, pe deasupra cu sticlă, ca să pară normal. Mie, la un moment dat, mi-au dat ochelarii și lipsea tabla aia. Dar nu am spus, că dacă spuneam, mă omora pe loc. Am tăcut, dar, ducându-mă el de braț, am văzut înaintea mea la vreo zece metri că alt gardian ducea un deținut. Ei, am avut o bucurie deosebită că am văzut pe unul de-al meu. Și atunci mi-a venit în minte bucuria de care vorbea scheletul pe care l-a văzut Macarie cel Mare. Nu vă dați seama ce bucurie este! Și omul își pierde timpul acesta scump. Și moartea nu vine să-i faci o cafea. Nu-i de glumă. E o mare realitate. Atunci toată lumea se grăbește. Da-i târziu, degeaba te grăbești, totul e să pleci la timp. Dacă ai ști ce te așteaptă, nu-i nimic greu. Or, marea bucurie e veșnică, căci spune așa într-un loc: „Dacă chinurile iadului sunt la nivelul zilei morții, e destul”. Că ești conștient, știi ce-ai făcut, nu mai merge. Spui la duhovnic un păcat și vii cu o mie de scuze. „Să vedeți, dacă nu era o situație care m-a obligat…” – 116

încerci să te scuzi, dar moartea nu te așteaptă. Gândiți-vă că iadul, viața, ziua morții nu sunt pe o mie de ani, sunt pe veci. Pe veci, dragii mei, pe veci, căci spune iar într-un loc așa: „Dacă știi că există veșnicie și nu iei nicio măsură, meriți să fii închis în casa de nebuni”. Nu iei nicio măsură, când știi ce-ai făcut? Așa de ușor te poți salva! - Și cum putem să mai ținem rugăciunea? - Eu sunt întrebat toată ziua: „Cum să ne rugăm, cum?” Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, dacă zicem, e bun. Pentru că Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult, cât pentru faptul că suntem nepăsători. E supărat pentru asta Dumnezeu. Eu v-am făcut și la Mine nu vă gândiți. Eu vă iau, Eu vă fericesc, Eu vă judec, nu vă gândiți și la Mine deloc? Această nepăsare Îl doare pe Dumnezeu. Ca orice mamă căreia nu-i plânge copilul deloc ca să-i dea țâță. Ei, nepăsarea asta e foarte dureroasă. Unde-i iubirea autentică? Întrebarea este: „De ce n-ai iubit?” Răspunsul e limpede: „Pentru că am urât, am dușmănit” – și asta este ceea ce ai băgat în traista veșniciei tale. Trăistioara aia mică, nici aia nu e plină; 117

din ea te hrănești o veșnicie întreagă, cu un simplu: Doamne, Doamne, Doamne, Doamne. Nu trebuie să ne concentrăm pe rugăciuni lungi sau rugăciuni mistice. Aceea este a oamenilor mari. Noi suntem viermi, dar poate nici așa. Rugăciunea Doamne Iisuse e o rugăciune foarte importantă, de mare taină, dar să fie tăcută. Pretinde lucrul ăsta, rugăciunea inimii: taină. Dacă se poate, nici tu să nu știi că zici. Așa de tainică este. Ai rugăciuni – Tatăl nostru, ai psalmi. Și, dacă nu taci, ai vorbit față de tine însuți, că eu suflu și răsuflu. Dar nu te-ai întrebat: „De unde e puterea aceasta?” Rugăciunea inimii e o rugăciune foarte importantă și foarte bogată, foarte înzestrată, dar tainică. Dacă ai vorbit [cu alții despre faptul că o zici - n. n.] este egal cu a mâna oile la un cioban. Dar ăla știe de ce le mână, tu nici nu știi ce faci. Am auzit și eu și zic că e ceva decât nimic; dar tu ești departe de nimic. Rugăciunea inimii e viața ta: sufli și răsufli. Nu se vorbește. Prezinți acest lucru, intri într-o intimitate cu divinitatea: Doamne Iisuse, Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Dar eu am redus-o până zic așa: Doamne, Doamne, Doamne. Nu merge 118

să păcălești. Spun Doamne, Doamne, dar pe toate fibrele, nu pe unde trece sângele vieții, ci sângele nevăzut; nu sângele roșu, ci sângele duhului. Să-mi spuneți unde greșesc și mă corectez. Cine poate să se plângă că nu a știut? N-ai știut că bat clopotele? Te întreb: de ce bat? Cheamă viii, plânge morții și oprește vifornița. La o conferință m-au întrebat ce melodie îmi place. M-am pus în situația să nu știu ce să răspund, că nici de astea de-ale lumii nu știam să zic o melodie, alte lucruri nu știam, și mi-a dat în minte: „Bătaia clopotelor îmi place, domnule!” E o melodie cu semnificație, nu-i o melodie pe pielea goală, așa, cum se obișnuiește la discoteci. Am auzit și eu, scuzați-mă, că așa-i pe acolo. Să nu socotiți că sunteți ființe neînsemnate și că rugăciunile nu vă sunt auzite. Niciun pui de găină nu chiuie degeaba, cloșca imediat e acolo, atentă. Aveam la mama acasă o cloșcă, și a ieșit un pui negru. Și-l bătea cloșca, și eu aveam necaz pe cloșcă, fiindcă nu creștea puiul ăla. L-am prins, l-am mângâiat, dar el, mititelul, tot la cloșcă, se ducea la mama lui. Așa îmi zicea mămica mea: Numai mamă să nu fii. Te-a obligat, îl suporți așa cum 119

este, că-i al tău. Dar el are legătura cu mama lui din pântece. El n-are conștiința rațională, el are conștiința instinctuală. El o intuiește și o cunoaște pe mamă cu intuiția din pântece. Am văzut un copil care urla de speria tot cartierul. Toată lumea îl lua în brațe și nu tăcea, când a venit maică-sa, a tăcut imediat. Îl cunoștea din pântece. Am avut un câine orb. Într-o seară, am deschis poarta eu, am ieșit la aerisire, așa, și un câine cât un măgar de mare a sărit la mine, în stradă. Fără să știu că și câinele meu era alături de el acolo și că știa că eu sunt pe acolo. A ieșit neștiut de mine din culcușul lui și s-a repezit la câinele acela. De ce l-a apucat nu știu, dar urla câinele ăla și ăștia se rugau de mine să-mi chem câinele înapoi. Zic: „Nu-l chem, nu-l chem înapoi, lasă să te înțelepțești și mata”. Un câine orb care merge pe conștiința instinctuală, așa-i și copilul, el comunică cu mama din pântece. Comunică cu ea, dar în pântece nu plânge, că-i dă ce trebuie. Ferească Dumnezeu să-ți bați mama. Nu se mai pune în discuție că mă iubește mama: mă trăiește. Mama îl supraveghează când doarme, nu cumva vreun purice să-l trezească. 120

- Referitor la educația tinerilor, credeți că ar fi viabilă o alternativă de învățământ acasă? Învățământ creștin ortodox, ferit de minciunile de acum din manualele școlare. - Dar când s-au învățat neminciuni? Dacă ai un moment să spui când s-au învățat neminciuni, de ce nu execuți? Dragă, niciodată nu ai mai mâncat mâine pentru azi. Azi ai mâncat pentru azi, mâine mănânci pentru mâine. Dar nu pot să spun că mănânc mâine și pentru azi, aia nu prea merge. Astăzi trebuie să auziți cuvântul Meu, zice Mântuitorul. Să nu vă învârtoșați inimile voastre. Și cuvântul e divin, nu e omenesc, adică pentru cine vorbește, dar nu pentru cine latră. În tot cazul, tot te îngrijești de viața aceasta, dar nu durează decât astăzi. Mâine nu-i al nostru. Dumnezeu dispune. Orice clipă o trăim că vrea Dumnezeu. Și când spune: Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea. Părul este foarte maleabil. Dintre toate organele omului, părul se mișcă cel mai ușor, la cea mai neînsemnată adiere de vânt. Dar Dumnezeu, ca să-l asigure, i-a dat rădăcina părului. Rădăcina asta este obiectul, subiectul vieții noastre. Va să zică, tot ce 121

gândim, Dumnezeu ne guvernează. Știe tot, absolut tot, tot. De ce, de ce această nepăsare? Pe mine al treilea învățământ mă interesează. De ce? De ce nu ai iubit? Atâta nepăsare! Ce așteptați? Prepelițe să zboare pe sus? Au fost și acestea niște adevăruri – prepelițe fripte. Dar tu nu ești evreu, că numai evreii se gândesc că au fost favorizați înaintea a toate neamurile; dar ajung la Răstignire și li se înfundă acolo. „Mi-ai mâncat prepelițele și M-ai păcălit. - Ce spuneți despre faptul că mai marii statului vor să legalizeze prostituția și drogurile? - Acesta-i actul de moarte al lor. Ferească Dumnezeu! Dar este omul liber să facă ce trebuie. Nu i s-a dat lingura s-o ducă la ureche, ci s-o ducă la gură. Treaba lor. Eu nu fac anchetă. Eu m-am călugărit. Și, vă spun sincer, nu mai pot de bucurie. Am 96 de ani, am fost un băiat bogat în viața mea, aveam mașină acum 80 de ani și le-am lăsat cu multă plăcere; sunt acum fericit. N-am nicio obligație, decât conștiința care mă îndeamnă să am un act de prezență. - Părinte, spuneți-ne un cuvânt despre călugărie. 122

- E cel mai minunat lucru în creație. În creație, nu în lume; peste îngeri. Tăierea voii asta înseamnă – lupta cu Dumnezeu și trebuie să-L biruim. E un paradox. Cum să-L birui pe Dumnezeu? Făcând ce spune El. L-ai biruit, dacă faci ce spune Dumnezeu. Să fii fericit pentru că e cel mai minunat lucru în creație. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea despre om că este copleșitor de neînțeles. Dumnezeu are taine, necunoscute nici de îngeri, despre om. Îngerii nu cunosc toate ale omului și diavolul pune râvnă nemaipomenită în toată mișcarea lui, ca să ne iasă din cap că suntem după asemănarea lui Dumnezeu. Treaba dracului, dar noi așa suntem creați, singuri în creație. Că îngerii au daruri deosebite, e altceva, dar chip și asemănare suntem numai noi. Mântuitorul a luat chipul și asemănarea omului, care înseamnă Dumnezeu văzut. Dar – culmea! – culminează prin monahism. Așa că monahismul are o comparație nemaipomenită, de neegalat. Sfântul Grigorie de Nazianz, teologul, are vorba asta: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns”. Și, cu atât mai mult, de orice cuvânt rușinos. Și zic eu: și, cu atât mai mult, de orice cuvânt 123

dușmănos, stricăcios, tiranic. Omul e făcut de Dumnezeu cu chip și asemănare, singur în creație. Și e destul. Mântuitorul S-a făcut om, că era Dumnezeu. N-a ieșit prin asta din dumnezeire, S-a dus tot la neamul Lui, care-i omul. Dar vă spun, culminează prin monahism. Monahul se leapădă de sine. Și zice [Evanghelia – n. n.]: „Lasă și tată, și mamă, și frați, și surori, și copii”. Plăcerile vieții le mai sictirim, pentru că am apucat pe un drum. Unii zic: „Vorbești degeaba, părinte. Viața-i alta.” Este, dar să știi că ești căzut. De unde ai căzut, prostule? Credeți frățiile voastre că Adam a fost creat de Dumnezeu handicapat, cum a dovedit-o? L-a făcut [Dumnezeu – n. n.] perfect. Dovada că el rezista, și când zice: dumnezei sunteți, nu zice decât către fiii lui Adam. Nu vă descurajați de viață, nu faceți greșeli care nu se mai pot repara. I-am spus și episcopului lucrul acesta: „Măi, nu face greșeli să nu te mai poți apăra”. Așa că să mulțumiți cu fața la pământ că sunteți călugări. E cel mai mare lucru în creație. În creație, nu în lume, peste îngeri. Pentru ce greșim, totul se plătește, că s-a angajat dumnezeirea... Adică, a greșit Dumnezeu? Adame, 124

ce-i cu tine acolo? Așa că ce mai putem salva este prin monahism. Uite, vin la mine fete care, după ce se mărită, zic: „Părinte, dacă știam ce mă așteaptă, nu mă mai măritam”. „Nu ți-am spus eu?” Dar nu contam atunci, acum contez. Dar eu vă spun: sunt foarte bucuros că sunt călugăr. N-am greșit, chiar dacă am supărat-o pe mămica mea. Dar sunt liniștit de strâmbătatea asta pe care i-am făcut-o. I-am spus: „Mămică, trebuie să vină toți aici”. Fără să-mi dau seama că dialogul acesta l-a avut și Sfântul Ioan Gură de Aur cu mama lui. „Vrei să mă lași a doua oară văduvă?” – i-a zis ea, și el s-a apărat. Dacă sunteți nepăsători, degeaba. Adică: „Ce n-am făcut Eu, zice Dumnezeu, ca să vă salvez?” Dar ești liber. Dracul n-a murit, adică nu s-a îndrăcit, pentru că nu l-a făcut liber Dumnezeu, ci pentru că l-a lăsat liber. Și asta e libertatea, ea trebuie aureolată, nu în nepăsare. Dar ce ne pasă nouă, că suntem alături de Maica Domnului. Dumnezeu, la Crăciun, ne-a dăruit pe Fiul Lui. Și omenirea I-a dăruit pe Maica Domnului. Un ucenic l-a întrebat pe părintele lui: „Ce e smerenia?” Și părintele i-a spus așa: „A te vedea pe tine sub toa125

tă făptura, fiule”. Toată făptura, și viermele e făptură. Cum să te vezi sub vierme? Tu, cu nume așa de măreț, cu limba care vorbește, nu numai care mușcă? Da, dragii mei, dar a avut dreptate bătrânul, pentru că viermele își caută viața, continuu. Nu se uită la timp, el își caută viața lui și ce-i trebuie lui. - Cum va rezista neamul românesc? - Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ștefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care-l susțin cu tot sufletul, în partea astălaltă, și Vlad Țepeș. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauți viața ca un vierme, primește plată, dar de vierme. E copleșitor, zice Sfântul Grigorie, căci învinge aspectele nevăzute ale vieții, ale existenței pozitive ale vieții. Dacă reușiți să suportați lumea așa cum e, ați ieșit din categoria viermilor; intrați în categoria omului. Și nu-i ușor. De aceea am vrut să vă văd și eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubești, trebuie să mă trăiești. Orice român are o mișcare interioară trecătoare, dar o are când 126

aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Și Țara Românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părțile: ba de unguri, ba de ruși, ba de turci și de greci. Toți vor să tragă de noi. Și a trecut odată un grup cântând, nu în cuvinte românești, ci ungurești, și era și un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu ești ungur?” „Da!” – așa cu emfază la mine. Ați uitat că sunt și eu român. Și m-am suit pe banca aia și am vorbit o jumătate de zi și m-au făcut primar în orașul ăla. În trei zile am scos toți ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiție, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta, București, Zărnești. Bineînțeles că nu m-am jucat cu viața mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat, bineînțeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Brașov. Dar pe urmă i-am pus și eu în mișcare. La proces a venit o parte din oraș, plus cetățile de-acolo. Și-am zis: „Mi-am făcut dato127

ria”. Și m-a luat Aiudul. Deci, pregătiți-vă să rezistați unde nu vă e voia, printre pietre. Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiți înțelepți ca șerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător, șarpele? V-ați gândit vreodată? Șarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l lovești în cap. Așadar, ferește capul! Fiecare a văzut un șarpe și și-a dat seama că, dacă nu îl lovește în cap, tot nu moare, și Mântuitorul e capul nostru și trebuie păzit cum își păzește șarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? Eu sunt Cel ce este. El e totul. Deci de aceea să fim înțelepți ca șerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia și pe mine în plimbarea lui. Să caut și eu viața. Sunt călugăr și, vă rog să mă scuzați, nu vă invit că sunteți neputincioși, dar, dac-ați îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

128

„Nu-mi pare rău că sunt român” (interviu realizat de monahia Fotini și rasofora Neonila8) - Părinte, în această problemă mult controversată a cipurilor, în care oficialități atât statale cât și clericale vin și ne spun că aceste cipuri nu aduc nicio daună persoanei umane, ce argument trebuie să invoce simplul credincios în fața lor? - Este foarte simplu. Eu vreau să mor o singură dată, nu de o mie de ori. Eu nu le accept, pentru că ar fi o moarte duhovnicească. Îmi aduc aminte, eram la închisoare și m-au luat din celula aia acolo și se știa că, de regulă, că cel pe care îl lua nu se mai întorcea; și a început să se comunice repede prin morse pe perete că l-au luat pe părintele Arsenie. Dar, de fapt, mă chemase un colonel și ei credeau că mă omoară, și îmi Apărut în revista Atitudini, nr. 5/2009, pp. 22-25. 8

129

dădeam seama cât de caraghioasă este lumea, când Mântuitorul spune: „Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”. În viață să ai o poziție pe linie. Adică drumul cel mai scurt între două puncte: nu ocolit, nici frânt, ci poziția de linie dreaptă. Deci asta e poziția: să fii pe linia asta dreaptă mereu. Cât se poate să nu fii greu în spinarea celui care te duce, că cineva te duce. Și m-a întrebat colonelul acela: „Cum e cu Dumnezeu?” Zic: „Ce vreți să spuneți”? „Există sau nu există”? Și i-am răspuns: „Nu ți-e rușine! La întrebarea asta îți răspund mulți copii din școala primară”. Erau zece colonei acolo la Aiud. Și le mai zic: „Domnule, n-am vedea, n-am poetiza, n-am versui, n-am înțelege frumusețea, armonia lucrurilor, dacă nu am fi făcuți de cineva superior acestor mari calități”. Ei, dacă porcul nu cunoaște la portocale, degeaba îi prezinți o reclamă frumoasă, care e cu tentă occidentală și orientală. Nu e porc că-l taie la Crăciun, e porc că-l taie în fiecare clipă. Și apoi l-am întrebat: „Dar dumneavoastră de ce nu credeți? Ce argumente aveți? Eu sunt gata să mor pentru tot ce spun. Sunteți gata să muriți pentru tot ce spuneți? Că noi nu 130

putem gândi, mișca spre înălțimi dacă nu pui și problema morții mai întâi...” Morții nu poți să-i faci o cafea, e o mare realitate pe care lumea o neglijează sau cel puțin știe că nu vine nici azi, nici mâine, nu se știe [când vine – n. n.]. Nu se riscă când e vorba de veșnicie niciodată. Dacă e o punte peste o prăpastie, dar acoperită cu frunze, și vine unul și-ți spune: „Domnule, nu te culca alături, că e prăpastie!”, dar un milion de inși spun: „Nu-i adevărat!”, de care ții cont? I-am scris Preasfințitului Varsanufie: „Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune”. Nu există un timp cât de scurt să nu poată fi controlat și binecuvântat de Dumnezeu. Și a fost întrebat Iisus: „Care-i calea?” „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaștere. Dacă nu-i viață, nu-i viețuire. El era tot. „Eu sunt Cel ce sunt”. „Fără de Mine nu puteți face nimic”. Mă jupuiți, faceți ce vreți, dar acesta e adevărul! Nu accept să-mi pierd libertatea cu care m-a creat Dumnezeu pentru cipul vostru! - Cum să facem demersul, ca mărturisire în fața Cezarului? 131

- În fața Cezarului să spuneți asta: „Omorâți-mă, că eu nu pot fără cruce!” Nu se poate fără cruce. Toată frumusețea Învierii Mântuitorului n-ar fi fost așa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Nu vă înșelați! „Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu”, spune Sfântul Teodor Studitul. Nu se poate fără jertfă. - Părinte, statul acesta vrea să scoată Adevărul din oameni, vrea să le scoată oamenilor crucea și icoana din casă. Ce să facă monahii și duhovnicii și ce să facă poporul, când senatul s-a pronunțat pentru introducerea acestei legi a actelor biometrice? - Când vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri!” Te lupți cu el și poate să cadă el; ești în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că, dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem niște inși fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim niște vremuri ca acestea de cruce. Vorbim mereu de cruce, dar crucea înseamnă să iei ce nu-ți convine. Trebuie apărat adevărul. Cuvântul 132

aceasta al Mântuitorului: „Fiți înțelepți ca șerpii…” De ce a ales jivina asta ca înțeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Șarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar, dacă îl lovești în cap, moare. Și capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip, să nu fie lovit. Că noi numai datorită capului trăim. El e Calea, Adevărul și Viața. - Vorbeați de strategie, cum să înțelegem strategia? - Să fim uniți, că, dacă ești singur, te calcă în picioare, dar dacă sunt mulți… Ei nu sunt proști. E un comandament pe undeva, de comandă lucrurile astea, în frunte cu dracul. I-am spus părintelui Justin că a dat bătălia prea devreme, dar eu nu am fost împotriva lui. Părintele Justin a tras un clopot și s-au trezit toți adormiții neamului. Bine a făcut! Dar cei de aici m-au dat la radio Dobrogea, în tot felul, cum le-a convenit lor, așa încât eu să par că aș fi împotriva părintelui Justin. Dar i-am amenințat și eu și le-am zis că eu nu țin de Constanța, țin de București. … - Dar cum să perceapă credincioșii faptul că purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a spus că nu vede niciun pericol și 133

că el e primul care își pune cip [în acte – n. n.]? - O mare greșeală tactică a făcut. O mare greșeală! Dar nu Stoica e sinodul și poziția Bisericii. Adevărul este unul singur; unde e adevărul, acolo e toată Biserica, nu e o fracțiune de Biserică. Dacă tu ești singurul care susții adevărul, toată Biserica e cu tine. - Sfinția voastră cum vedeți lepădarea prin acest cip? - Încă nu e lepădarea cea desăvârșită. Dar este începutul primejdios al acelei lepădări, din care nu vei mai putea ieși mai târziu. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă înțelegeți, și mai urmează încă doi. Toate sunt bune – că se separă adevărul de minciună. Dar dușmanul, nu vedeți? Atacă tocmai lucrurile esențiale care țin de viața aceasta socială: pașapoarte, carnete auto, buletine. De aceea nu este acceptabil să intri în luptă fără gândul morții, al jertfei, al crucii. Or să mai cadă din noi. Cum o vrea Dumnezeu! Eu m-am pronunțat, bineînțeles, cu gând smerit, că nu sunt Mafalda: „Nu accept așa ceva!” Căci bătălia s-a dat și de sârbi, și de greci, dar cu instituțiile s-a dat… 134

- La noi știți cum e cu instituțiile… - Tu ești o instituție dacă stai bine în adevăr! Nu-mi pare rău că sunt român. Felul cum pui problema ar părea că românii sunt proști. Uite că nu sunt proști! Știu să reacționeze și mă bucur foarte mult, chiar dacă generația aceasta nu mai are forța generației trecute. Îmi amintesc pe vremea lui Carol al II-lea, eu am dat bătălia asta de jos. Eram de față când regele a vrut să pună mâna pe Garda de Fier ca organizație și oferea fel de fel de lucruri. Și Codreanu nu era de acord. Noi nu eram ca niște politicieni. Eu eram un copil, la douăzeci și ceva de ani, doritor de luptă pentru frumusețea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail. Eu eram împotriva sângerării. Dar nu contam eu. Eu eram un scuipățel acolo, dar trăiam. Și uite că Dumnezeu nu m-a lăsat. Pentru că am învățat troparul Sfântului Arhanghel Mihail de când eram mic. Codreanu era un om cinstit, un mare erou. Am stat cu el mult de vorbă și am fost prin tabere, dar ne mai și contraziceam. Adică nu eram pentru poziția asta exclusiv militară într-o problemă și cu nuanță politică, dar 135

și spirituală. Uite, vă spun o situație: cum era să-l dea jos pe regele Carol. Am provocat o întâlnire pe Calea Victoriei în București, eram până la nouă inși, atât. Și am început să cântăm cântece legionare pe Calea Victoriei. Și, vă dați seama, s-a adunat lumea, încât nu se mai vedea de lume. Și era unul mai plinuț acolo și s-a ridicat la tribună: „Cum să strig”? Și i-am zis: „Jos regele Carol al II-lea, trăiască regele Mihai! Ura!” Și acela a zis invers. Și a zis Ura când nu trebuia și Ho când trebuia. Și atunci mă gândeam: „Ce să fac eu?” Și am zis: „Dați-l jos!” Acum, eu fiind mai mititel, m-au ridicat repede pe mine. Am luat cuvântul, am liniștit poporul și am zis limpede cu intenția să repar și greșeala care se făcuse în clipa aia. Lumea a zis cum am zis eu. Și am zis: „Asta e lumea!” Apoi ne-am retras la un hotel să vedem ce zice presa. Și au apărut niște articolașe, dar mititele – ceea ce însemna că le era frică și celor de la presă. Noi speculam lucrurile acestea. Și am recurs la un lucru de mare risc. Am luat trei mașini și am început să strigăm prin fața palatului: „A abdicat regele! A abdicat regele!” Și am strigat, până când, într-adevăr, a abdicat 136

regele! Și, cu o astfel de ediție specială, vă dați seama ce era pe noi! Eram în mașină cinci inși: un avocat, doi doctori… și ne-am hotărât să mergem la Văcărești, să cerem rugăciune la Arhanghelul Mihail. Și era destul de închis ca drum. … Și am ajuns la Văcărești. Acolo era lacăt, era poartă, dar băteam în poartă ca niște stăpâni. Ne oprește paznicul să îi spunem cine suntem. Și am luat eu comanda. „Domnule, a biruit Garda de Fier. Deschideți-ne să ne închinăm aicea, să facem altar la Văcărești, nu închisoare de deținuți!” A pus mâna pe telefon și ne-a deschis imediat civilizat. Și era un deținut acolo, un singur legionar. Și zice: „Nu te scot de aici”! Și l-am scos, a doua zi, bineînțeles. Și eu stăteam în Zărnești, Brașov, unde am fost și primar. Și când am ajuns de la Văcărești înapoi în centru, nu mai încăpeai de cămăși verzi. Toți s-au dat jos. Eu am refuzat să mă dau. Și am băgat la cap. Toți acum erau legionari, dar de formă. De unde or fi scos cămășile alea verzi în câteva ceasuri, nu știu! Și am ajuns și la Brașov și am dat ordin să dea raport în gară. Să fie și o manifestare văzută, ca să putem face un plan de bătaie. Când am ajuns în gară 137

la Zărnești, nu era niciun om. Și m-au informat unii că pe terenul de fotbal s-au adunat. Și am ajuns pe terenul de fotbal. Tot orășelul era adunat acolo; pe marginea și pe mijlocul terenului erau legionarii și veniseră să dea raportul. Dar nu îi cunoșteam. Și m-am învățat minte de la București. Nu le-am dat atenție, i-am împrăștiat, i-am gonit. „Nu vă cunosc pe voi”! Nu faci armată cu improvizați. Noi purtam cămașa verde cu o convingere puternică și nobilă. Am luat comanda cum trebuie. Și nu îmi pare rău. „Așa credeți voi, profitorilor? Și vă și condamn că îndrăzniți să îmbrăcați cămașa verde, de care numai ați auzit și voi. Și, potențial, voi ați fost prigonitorii”. Așa le-am zis. Și homo homini lupus nu mai e valabilă, cum că omul îi lup pentru om. Nu, omul e dumnezeu pentru om de când a venit Hristos. Vedeți? Aceasta este strategia! Hai să intrăm cu nițel curaj în valorile autentice, care au relație cu veșnicia. Acționați cu strategie! Eu acum nu sunt așa de informat și nu am o armată în jurul meu, cum are părintele Justin. Eu sunt singur aici. Dar puneți-vă capul la bătaie! Important e să stai de vorbă cu tine în orice clipă. Nu e 138

permis să nu știi ce ai de făcut. Poate sunt situații să rabzi, mergând pe linia unei credințe trăite. Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea și Îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Biserica, nici porțile iadului nu o vor birui. Și, chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viață! Nu-s cuvintele mele. Și așa este. Acestea nu sunt niște povești, dragii mei. Repet, moartea nu poți să o păcălești cu o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul e o mare realitate, confirmat de Mântuitorul: „Mergeți în focul cel de veci!” Și a trecut de la moarte la viață. Va să zică, viața trebuie să fie nițel pipăită și întrebată: cine sunt eu? Dar numai în funcție de marele Adevăr în contingență cu veșnicia, că altfel… ești un politician prost. Te duci în târg să-ți cumperi și tu o haină și te-a păcălit un jidan prost, cu o haină putredă. - Care credeți că ar trebui să fie următorul pas strategic, mai ales că am aflat că legea privind buletinele electronice s-a votat deja, tot așa, „tacit”? - Este de dorit poziția grecilor, care au avut în frunte pe patriarhul însuși militând pentru drepturile credincioșilor împotriva acestor acte. Dar știți ce 139

înseamnă 666? Explicația am găsit-o și eu la unul din Sfinții Părinți, nu este a mea. Noi trebuie să apărăm crucea, dar împotriva cărui dușman? Că în planul de foc pe care eu l-am băgat și în biserică, nu numai în armată, este și asta: precizarea poziției tale față de inamic. Cine e inamicul la noi? E dracul! Diavolul zice că este creatorul lumii. (...) Dați-vă seama ce îndrăzneală! „Lepădatule!” Însă e o creație, un ticălos. Am făcut o constatare de pe poziția mea de monah și de duhovnic: insistă foarte mult dracul, nu se lasă deloc. Însă e un vândut, e un lepădat, e un apostat, un tolerat. Nu contează. Deci trebuie să cunoaștem poziția creștină mai întâi, care o nimicește pe cea potrivnică. Nu trebuie să fim nici pe poziția de răzbunare, să avem satisfacție că i-am biruit pe vrăjmași, nu… cu gând smerit. - Cum vedeți poziția mitropoliei Clujului față de poziția sinodului, unde, știți bine, Înaltul Anania nu a participat? - Anania a făcut ce trebuie. A făcut sinod mitropolitan și s-a prezentat. Pentru că practic nu avea încredere sută la sută în hotărârea de dincoace. Dar, atât cât a făcut patriarhul, eu sunt mulțumit, 140

că se întrezărește și cumva împotrivă… Ceea ce înseamnă: ce să-i ceri mai mult? Cu dibăcie s-a strecurat. Pe ei nu-i interesează… Însă sunt multe lucruri de zis aici. Eu vă îndemn să nu primiți așa ceva. Pentru că acum e numai un început. Pe urmă vor ajunge să vi-l bage pe gât, nu numai în piele. Și s-a descoperit că e și cancerigen. Poate cu asta „speriem” lumea. M-a informat Anania la telefon. Am fost la București, am sosit aseară. Mi-a stat o ureche pe loc. Și în București am trecut pe la Sfântul Dumitru… cu amintirile mele de mic. A venit aseară la mine un consilier de la patriarhie. M-am „ocupat” de el, bineînțeles. Dar nu mă tem. Știu că le sunt adversar. Cu o moarte toți suntem datori! Dar una-i ortodox să mori sau ecumenist vândut! Viața înseamnă moarte continuă. Să știi să mori și să înviezi în fiecare zi! Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim niște vremuri ca acestea de cruce. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă înțelegeți, și mai urmează încă doi. Toate sunt bune, că se separă adevărul de minciună...

141

„Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?” (interviu realizat de ieromonahul Justin și de monahul Kirion9) - Părinte, se vehiculează niște prorocii în legătură cu apropiatul sfârșit al lumii, sfinția voastră ce spuneți? - Eu spun una, care e mai veche și mai sigură: va fi sfârșitul lumii cândva! „Nu se mișcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea”, și degeaba ne zbatem noi, făcând legătură cu niște informații, poate chiar false. Deci, să ne grăbim încet. - Cum vedeți prigoana care va să vină, mai ales că suntem în pragul unei dictaturi biometrice și electronice? - Prigoana a și venit. Din momentul în care te-ai creștinat, trebuie să știi că a început prigoana. Degeaba ne frămânInterviu realizat la sfârşitul anului 2010, la Mănăstirea Techirghiol, preluat din revista Atitudini, nr. 18/2011. 9

142

tăm acum, dacă la momentul potrivit strigi: „Aoleu, aoleu!” Să fim integri mereu, de la botez până la moarte! Noi una și bună știm: nu ne lepădăm! În problema asta mi-a plăcut răspunsul patriarhului Greciei: „Miroase a 666!” N-a precizat data. „Miroase a 666”. Pe urmă, vin actele mai directe, până te prinde de tot. Și, dacă știe că ești împotrivă, te atacă mai greu, dar, dacă vrei să mori, mori mai ușor. Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum? M-au ținut 14 ani în închisoare numai în Zarcă, la Aiud, în regim de exterminare. Greu, foarte greu. Să nu-ți dea să mănânci ca să mori și te și dezbrăca, și era iarnă când te băgau acolo, ca să mori de frig. În trei zile, după socoteala lor, verificat, mureai. Eu n-am murit. Mi-au dat cinci, mi-au dat șapte ani la izolare și n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Și nu mi-ar fi rușine să mă tem acum? Nici vorbă să mă lepăd de Hristos! Șezând pe poziția aceasta poate veni și decapitarea. Știți că e cea mai ușoară moarte, să-ți taie capul. - În ideea aceasta a prigoanei, mulți se gândesc cum să se pregătească, ce strategii să găsească... 143

- Ne-am învățat să consumăm timpul în loc să îl folosim. Haideți să ne facem crucea cum trebuie, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne înmoaie inimile, să ia de pe fața pământului răul. Nu să stăm și să așteptăm prigoana. Prigoana trebuie să ne găsească luptând. Dar trebuie să știi când să acționezi. Eram într-un moment din acesta, față în față cu dușmanul și unul a băgat baioneta în mine la câțiva centimetri de burtă. Dar a scăpat baioneta din mână, iar eu am tras baioneta și el a căzut în șanț. Și i-am zis: „Îți dau pușca, să nu te condamne că te-am dezarmat”. Dacă îl împușcam acolo, ce câștigam? Mi-ar fi sunat ca un clopot în conștiință, că am omorât un om. Altădată, am scăpat o fetiță de o ursoaică. Nu mi-a fost ușor. Ursoaica avea un pui cu ea. Fetița era mică și tot către ursoaică trăgea. Pe ursoaică o puneam în situația strategică, să pot să-i fur fetița, care nu mai putea nici să vorbească. Nu spunea decât: „Au buba, am buba!” Îmi sună în cap vorbele acelea, că o fi zgâriat-o ursoaica pe undeva, dar eu n-aveam vreme să o controlez. O țineam la subsuoară și am ieșit la luminiș și 144

apoi la șosea. Și a venit un autocar. Am zis: „Salvarea mea”. Dar, n-a vrut să mă ia de teamă că fetița să nu facă pe ea în mașină și să-i miroasă. M-am luptat cu fiarele în pădure și cu oamenii, altă luptă... Asta era problema, că mirosea un copil? De ce trebuie să fim neatenți cu tot ceea ce e în viață? Sunt multe lucruri de spus, dar vă recomand o veselie interioară care ar putea să fie rugăciunea neîncetată, o dispoziție interioară continuă. Nu „velerim și veler, Doamne!”. - În zilele noastre nu mai vin să-ți ia capul direct. Vin cu viclenie... - Nu e bine să provocăm noi prigoana înainte, și nici să trâmbițăm, pentru că dușmanul aude și vede și el poziția noastră. Și îi dăm elemente noi, ca să ia măsuri noi. Nu e bine să te descoperi. Vreau să mă lovească dușmanul unde vreau eu, nu unde vrea el! Eu am făcut armata. E o realitate pe care nu-mi pare rău că am trăit-o. Născut în 1914, în 1936 m-au luat militar. Eu făceam dreptate. Pe front, eram sergent pe lângă un maior, Arthur Popescu, care a murit. Și, cu mortul lângă mine, am preluat comanda batalionului, 145

ceea ce nu putea face decât un ofițer. Dar, în situația aceea, deși eram un simplu soldat, am luat comanda și am raportat generalului după ce am făcut un desen al poziției dușmanului și al poziției mele. După ce s-au terminat toate, m-a chemat generalul și mi-a zis așa: „Primești să te fac general?” „Primesc.” „Și ce-ai face?” „I-aș învăța să moară, domnule general! Că, dacă un soldat nu știe să moară, e biruit dinainte de a intra în luptă.” Ei, dar nu... a fost doar un joc de prezență. Însă pentru viața mea un amănunt din acesta era foarte important. În sfârșit, mulțumesc lui Dumnezeu. Așa cum sunt, slab, prost, nu mă interesează. Important e să fiu prezent. Nu să știu multe și să am sufletul precupețit. Acum vorbesc ca un om slab, nu anticipez. Dar, nu pot să-mi închipui cum aș trăi fără Hristos. - Ați fost în Mișcarea Legionară? - Am fost și nu îmi pare rău. Însă nu am suprapus Mișcarea Legionară peste învățătura creștină. Ar fi o greșeală de moarte. Vrei să fii un legionar bun? Trebuie să fii un bun ostaș creștin, asemenea mucenicilor ostași din vechime. E ca în armată. Faci întâi armata la reguli146

le armatei și, când ești liber, te întorci de unde ești. S-au făcut greșeli și în Mișcarea Legionară, pentru că se încuraja uciderea, dar eu nu cunosc ce a fost în spatele acestor crime și nici comploturile din interior, despre care se vorbea. Erau legionari adevărați, de mare valoare. Eu sunt prezent ca monah și bucuros că am fost legionar înainte. Când m-am dus eu – un copil de 18 ani – la Casa Verde din Bucureștii Noi, m-am prezentat Căpitanului. Codreanu era o personalitate remarcabilă și te cucerea pe loc, un adevărat erou. După ce am terminat, mi-a zis: „Treci la făcutul temeliei!” Alături de mine era un camarad foarte voinic, pe nume Zăpadă, rece și milităros, care m-a certat că n-am stat drepți în fața Căpitanului, când am pus mâna pe lopată. Eu, care eram milităros din fire, pentru că nu poți să reziști cu jumătăți de măsură în viață – mi-am zis în sinea mea că n-am venit aici să fac armată, și i-am spus: „Am să-ți dovedesc, camarade, că știu să stau și drepți, dar deocamdată sunt un copil și nu știu cum trebuie să mă comport”. În sfârșit... Sunt fericit că m-a ajutat Dumnezeu de m-am făcut călugăr. Ni147

mic nu-i mai important decât a dărui viața lui Hristos. Călugăria este peste Mișcarea Legionară. Toate acestea sunt experiențe de viață, istorie personală. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate prin câte am trecut. - Ați fost în tabăra de muncă de la Carmen Silva, unde era și Căpitanul? - Am fost, cum să nu? Eram la targă cu generalul Cantacuzino. Eram la Carmen Silva când a venit Căpitanul și a zis: „Să nu mai rămână piatră peste piatră aicea!” Și am plecat cântând cu el, la Ghiol. Se cheltuise mult ca să se scoată pietrele de la Ghiol, dar fără rezultat. Și am scos toate pietrele în... jumătate de ceas. Și v-am spus ce mult s-a cheltuit, ca să se scoată toată piatra. Deci problema vieții nu e a zice, ci a mișca. Vrei să ajungi? Mișcă! Nu sta pe loc! Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge. Și trebuie să mergi, nejudecând lucrurile. Nu știi cu cine lupți, că peste tot e nevoie de o armă, de o poziție, de o strategie. E o mare greșeală să nu știi cu cine lupți. Înseamnă că nici nu te cunoști. Neamul românesc e cel mai adaptabil învățăturii creștine. Are el o smerenie, undeva… Opinca asta care nu suportă 148

națiile, ungurii. Opinca asta românească… Atât de frumoasă e poezia asta românească! Nu poți să concepi un Horea… în cizme ungurești. - Când nu reușești să-ți faci canonul primit la spovedanie și te mustră conștiința, ce mai este de făcut? - Nu ți-l poate face nimeni decât personal. Eu, ca duhovnic, nu prea dau canoane. Degeaba le dai: să facă atâtea metanii, să postească. Nu! Eu sunt pentru o stare de prezență continuă, întrucât ești neatent când nu trebuie, dintr-o inerție a vieții materiale, cu problemele ei la care vrând-nevrând trebuie să participi. De aceea, starea interioară trebuie asigurată. - E bine să ceri micșorarea lui? - Dragă, asta e negustorie, nu călugărie. Nu pun pe cântar cât am de făcut. Nimic nu te poate scuti. Îl faci și gata. Însă problema nu e asta, ci dacă inima e prezentă sau nu. Venea un preot bătrân la mănăstire și mi-a zis: „Eu nu pot să mai vin la biserică – nu mai vedea – de aceea fac de o mie de ori pe zi Doamne, Iisuse”. Nu scăpați momentul nefolosit. Că vedem la morții ăștia, că am fost la multe căpătâie de morți la vârsta mea. 149

Fiecare vrea să mai trăiască. E această inerție a lucrurilor. Măcar o zi. Și noi, care ne scăldăm în ani, zicem: „Ce poți face într-o zi?” Nu într-o zi, dragii mei, într-o clipă poți să faci foarte mult. Că Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. O dispoziție continuă. Nu nevoința, ca o dorință de împlinire, neapărat. Prezența, starea de viață continuă, nu nevoința. Omul nevoitor consideră că se achită: „Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută…” Starea de prezență e nejignitoare și-ți dă identitate. Rugăciunea nu e o rațiune, rugăciunea e o ființă divină în tine. Rugăciunea e partea divină și nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecați și chinuiți pentru scânteia de adevăr ce știm că o avem în noi. - Cum trebuie să facă monahul sau creștinul ascultare de duhovnic în aceste vremuri? - Eram profesor la Turnu și comuniștii au vrut să schimb programa analitică și n-am primit. Din călugăr să mă fac drac? Starețul, care și el era profesor, dar la alte clase, mi-a făcut mizerii, că „de ce n-am primit?”. „Păi, cum să pri150

mesc? Părinte, pe sfinția voastră vă ascult, dar numai până la a nu mă lepăda de Hristos. Or, asta nu fac”. Ei bine, a priceput, că nu era prost, și m-a scos din rândul fraților, m-a băgat sub cerdacul lui Mircea la Cozia, unde bătea Oltul. Iar starețul m-a izolat pentru 150 lei leafă și m-a schimbat, trimițându-mă la Comanca. De multe ori sunt uimit cum Dumnezeu îmi dă toate mărunțișurile, și tocmai mărunțișurile astea dau suflu sau dau importanță vieții. Mai ales când ai și idei și vrei să le împrăștii. Pentru că și împrăștierea unei idei trebuie să fie și pe înțelesul și pe placul altora. Și trebuie să-i dai drumul în așa fel, ca să fie el vinovat că nu o înțelege, nu autorul. - Iertați-ne, părinte, pentru timpul zăbovit, poate v-am obosit. - Omul nu obosește când folosește. Obosește altceva: o tăcere mârșavă, o privire la buzunarul altuia… și vicleșugul acesta dintre oameni. Să fiți binecuvântați!

151

Anexe: Despre sfinții închisorilor a) „Ei sunt sfinți mult mai mult decât credem noi...” (fragment dintr-un interviu realizat de Cristian Curte și Visarion Alexa10) - Părinte, pentru că ați pomenit de închisori, mare parte din intelectualitatea românească interbelică a sfârșit sau a trecut pe acolo. Credeți că ne putem folosi și duhovnicește de experiențele lor? - Nu [doar – n. n.] cred. Chiar e obligatoriu. Cum să nu? Chiar trăiam acolo – că am 14 ani de închisoare - și mă gândeam că nu sufăr numai pentru respect, [ci – n. n.] pentru toată omenirea. Pentru marele adevăr care cuprinde tot ce există, toată creația. Aici este marea diferență dintre umanitate și anghelitaInterviul a fost difuzat la Radio România Cultural, la emisiunea Creatori între sacru şi profan din 10 august 2011. 10

152

te. Că umanitatea este superioară îngerilor, anghelității. Da. Pentru că omul e un arhon, un stăpân. El [Dumnezeu – n. n.] nu l-a creat pe om așa cum a creat toate puterile de sus și tot ce se vede, printr-un cuvânt, printr-un cuvânt să se facă și s-au făcut. Vă dați seama ce putere... Pe om l-a cioplit, l-a făcut după chipul și asemănarea Lui. Hopa! Și că el poate să țină locul, se poate ridica, pentru că Domnul Hristos ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putința de a ne îndumnezei după har. De a ierta vrăjmașul. De a fi dumnezei pe pământ. (...) Haideți să vă spun un dialog scris de Goethe, între o fetiță și un trandafir. Fetița: - Trandafirule, te rup! - Și eu te înțep! - Trandafirule, te rup! - Și eu te înțep! - Trandafirule, te-am rupt! - Și eu te-am înțepat! – zice Goethe. Dar creștinii zic: „Și eu nu te-am înțepat”. Aici e diferența între vederea creștină și versuirea „dinte pentru dinte”, legea talionului. „Și eu nu te-am înțepat, m-am dăruit”. Asta-i poziția creștină. „Am dat și obrazul celălalt”. Cine-a biruit? Cel care a lovit sau cel care a dat 153

și obrazul celălalt? Asta este învățătura creștină, care are aspect paradoxal. - Dar, părinte, la Pitești... - Vorbim degeaba, ați înțeles ceea ce vorbim? Vă dați seama ce lucruri grozave scăpați, de treceți la altă întrebare? - Nu, nu, aici vreau să rămânem. La Pitești, asta s-a întâmplat. Cei care erau deținuți au răspuns întorcând celălalt obraz și răbdând. Și cu toate acestea, unii dintre ei s-a întâmplat să cadă. Nu au rezistat la acele torturi îndelungi. Unde s-a greșit? - Să știți că răspunsul meu este o totală tăcere. Habar n-aveți ce a fost la Pitești... - Doar din cărți... - Păi da, aia este. Mă doare inima să îi pomenesc, că mi-au fost fii duhovnicești, când trăiam în închisoare cu niște băieți de o mare frumusețe sufletească. Iulian Constantin, Maxim... Pe Virgil Maxim l-am avut chiar în celulă... Acolo a fost dincolo de închipuirea omenească. Oriunde, firea omenească simte nevoia să se apere. Acolo, era cu neputință, era cruzime, era cu tot... Te obligau să mănânci fecalele altuia, nu numai pe ale ta154

le. Vă dați seama, ce desființare morală, de nerecunoaștere a frumuseții firii omenești. Dar întrebarea o puneți din afară, n-o puneți dinăuntru. Asta este. A fost groaznic, dincolo de închipuiri. - A fost un plan conceput special... - E, a fost un nenorocit de bucovinean care a vrut să se facă mare ... - Țurcanu... - Ăla, da. Până la urmă, l-a pedepsit Dumnezeu, că l-au împușcat, dar nu-i vorba de asta. Aveam un fiu duhovnicesc, Constantin Pascu, care a fost foarte torturat acolo, și cu care eram în celulă, și ziceam: „Măi, Costică, eu plec la mănăstire. Cum ai putea să suporți să vezi că merg la mănăstire și tu să rămâi în lume? Că ne știam viața [unul altuia – n. n.]. Eu am făcut și armata. Am scăpat de război... Era nebunie mare călugăria. Este, într-adevăr, cel mai grozav lucru în creația lui Dumnezeu. Asta, să renunți la tine, la bucuriile vieții... Am niște fotografii, cum arătam în patrulă, poate am timp să vi le arăt. - Părinte, ca o concluzie a discuției acesteia despre închisoare, credeți că unii dintre cei care au sfârșit acolo ar 155

putea fi, în viitor, canonizați de Biserică? S-au sfințit prin închisoare? - Dragă, mie mi s-a pus problema asta de mulți. Eu am trăit cu ei, și i-aș face pe toți sfinți, dar nu te repezi: „hopa”. Nu. Îi lăsăm așa cum sunt, pentru că în momentul ăsta eu v-am spus ce trebuia. Ei sunt sfinți mult mai mult decât credem noi. Numai noi știm ce a fost acolo. Regim de exterminare. Îngrozitor, îngrozitor... Mă băgau la răcitor, vă dați seama? Așteptam... Eram conștient să văd cum iese sufletul. Da. Groaznic, groaznic era. Și asta nu era o zi, erau ani și ani. Extrem de sistematic, [regimul] de exterminare. Dacă te îmbolnăveai, te izolau – ziceau: „ca să te faci bine”, dar îți agravau boala. E, nu poți [să uiți] aceste lucruri... Pentru că au fost, fără discuție, pentru un ideal, pentru credința în Hristos... Spunea un arhiereu, Anania, de la Cluj, la Aiud: „Părinte, mă cheamă că s-a făcut o bisericuță în închisoare. În zona Clujului – ca eparhie. Chiar eu m-am dus să sfințesc biserica...” A trăit acolo niște momente, unde erau lanțuri, unde era desființarea valorilor... Asta-i greu de suportat. De-asta spun că nu este momentul să se pună 156

problema asta, important e altceva: eu sunt foarte convins că ei sunt sfinți la Dumnezeu. Dar mă bazez și pe un alt cuvânt: „Orice om mântuit e un sfânt”. Dacă ești mântuit, mântuirea este un enorm de mare lucru, dragii mei. Se discută teoretic, dar nu e așa. Trebuie să îți pui viața la punct, și asta e o mare taină. Pentru că moartea e o realitate... b) „Nu contează decât maniera în care mori” (fragmente dintr-un interviu filmat, realizat de Rafael Udriște) - Am fost la Aiud și am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo și o mănăstire. Știți că părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori și tot încearcă să găsească formula prin care să se facă, în sfârșit, acolo o biserică. - E făcută. 157

- Da, un osuar. - Un aghiasmatar, ceva... - Da. Pentru cei care poate nu din rea credință, ci din ignoranță nu știu ce a fost la Aiud, v-aș ruga să ne spuneți ce a fost în Aiudul acela. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor... - Da, pentru că nu știai dacă trăiești până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îți dădea ocazia să îți cunoști marile tale intimități, e binecuvântată. Nu este vorba de o suferință. Tendința lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuție se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inși. Ultimii ani – un an-doi – numai în zarcă m-au ținut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deținuții vânduți, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat șapte, n-am murit. La camere frigorifice, știți. E groaznic! Nu știu dacă mă înțelegeți... Aveam o curi158

ozitate de copil să văd cum iese sufletul... Deci eram la marginea lucrurilor. Condiții imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulți. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, și au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că, de te prindea, te omora pe loc. Și am aranjat așa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci –, stați în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, și îmi spuneți păcatele și eu vă dezleg. Cu o condiție: dacă muriți până mâine – pentru că așa se punea problema –, e valabilă spovedania. Dar, dacă nu muriți, la primul preot pe care-l întâlniți să vă spovediți din nou păcatele”. Adică să procedăm cinstit în ceea ce privește respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveți o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea niciun semn de bunăvoință omenească, de om, în tot acest timp. 159

Am fost întrebat de mulți unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit și prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, și le era rău. Pentru că nu era o forță nevăzută care să oprească nițel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupți se temeau de Dumnezeu și era mai ușor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată și acolo. Dar era totuși o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toți nu știți cât e de scumpă libertatea și pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu. Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla și a răsufla e tot de la Dumnezeu. Și atunci a avut marea prudență Domnul Hristos să ne spună că „nu se mișcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernați de Dumnezeu în toată mișcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde și pe ce poziție te așezi. Având în vedere și numai lucrul acesta: viața veșnică. Dacă te rătăcești, dacă ești neatent sau ești ateu – Doamne ferește! Că-i mai gravă sta160

rea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu... Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greșeli pe care le facem, cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existența, mergem pe inerție. E o mare greșeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoști pe tine. Care e marea greșeală care e în lume? Ființa omenească, care e făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa ființă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Și a răspuns Sfântul Grigorie: „Este copleșitor și de neînțeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri și necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. E singura ființă creată după chip și asemănare. Este singura verigă posibilă între om și creație. Omului i s-a încredințat marea răspundere să supravegheze întreaga creație. Și Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem 161

asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi suntem creați așa, după chip și asemănare. Și creația lui Dumnezeu nu poate fi dezmințită sau interpretată. Suntem chip și asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranță, dar și mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu știi că tu trăiești și cine ești. N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînțeles, ținând cont de marile valori: veșnicia... Ce e cu mine? Eu, ținând cont de pușcărie și pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morți. Țipete... Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veșnicie! Trăistișoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau era goală la unii oameni. Mare greșeală, această stare de necunoștință proprie! Instinctul acesta de a trăi îl are și porcul, îl are și orice alt animal. Dar atât! Omul are o conștiință, are o dăruire dincolo de rațiune. E făcut dumnezeu după har. Vă dați seama: dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relația aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu și ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus toc162

mai din nou cunoștința că suntem din nou dumnezeu după har și că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Și veți trece de la moarte la viață”. Or, moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început – fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicție, și omul hotărăște, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezență continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori tu te folosești, ori îl folosești, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos așa cum e. Că lipsa asta de prezență lângă fratele tău e lipsă de dragoste, și e în contradicție cu Creatorul. Actul de prezență. Nu sunt pentru nevoință, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezență continuă a lui Dumnezeu. Exist! Și ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruțare! Te ia așa cum ești! Nu o putem amâna nicio fărâmiță de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată. Te judeci singur, 163

repede. Suntem o ființă valoroasă mai mult decât oricare altă ființă. Dracii au fost îngeri buni. Și am spus așa: dacă ar fi întruchipat iar posibilitățile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândești așa, de ce să nu gândesc așa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Și se spune despre îngerul păzitor, într-un loc, așa: că e cu neputință să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Și îngerul acesta nu e singur, în ceea ce privește paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzește sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relație cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Și totuși ei sunt fără identitatea asta mare: dumnezei sunteți. Sunt o creație cu mari posibilități, cu mare frumusețe, care scapă minții noastre mărginite. Pentru că zice și Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer. Așa că ființa omenească e dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om”, a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Și uite pe 164

cine băgăm noi în iad și nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace și nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuși de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească și să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălțimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lățimea. Sfânta Cruce are o semnificație extraordinară! De aceea și catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă așezare, de la stânga la dreapta. E o mare greșeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să fim așa, ca la un papă... Suntem așa de la Duhul Sfânt și tot de Duhul Sfânt suntem judecați. - Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temnițe și care sunt considerați sfinți de popor – și acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu –, să ne spuneți ceva despre Valeriu Gafencu. L-ați cunoscut? - Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, 165

nu aș avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleț. Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toți trăiam același moment, aceeași stare, aceleași nădejdi și aceleași mari bucurii ascunse, care nu pot fi înțelese rațional de lume. Eram una cu toți. Gândeam la fel. Îi cunoșteam familia din poveștile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora și Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruși. Nu era vorba de inteligență, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Și, vă spun încă o dată, au fost multe momente, pentru noi toți, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenței! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifice, unde, fără discuție, nu mai puteai să trăiești. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile și n-am murit. M-au băgat șapte zile și n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente, pentru noi toți, unde puteai să mori și, dacă nu mureai, ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru 166

existența unei ființe dumnezeu după har. Marea, enorm de marea greșeală a lumii este nepăsarea! - Ce au avut cu dumneavoastră comuniștii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari? - Întrebarea matale e de școală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniștii! Erau exponenții răului. „Nu crede în Dumnezeu” și „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldați cu baionetele la pușcă, scos din zarcă, și, când ieșeai așa din zarcă, știai că nu te mai întorci. Și sigur că erai pregătit, nu aveai nicio ieșire, decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” și gata. Și m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deținuții, cum eram și noi, nu erau proști. Ne dădeam seama cum suflă și cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuție, apar înțelegeri nebănuite, prin care poți pătrunde în zona respectivă. Și m-a întrebat: „Cum există Dumnezeu?” Eu eram deținut, încadrat. Cum făceam o mișcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste... Nu puteai face nicio mișcare, 167

pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberații nebune, drăcești! Și i-am spus: „Domnule colonel... Eu am avut întâlniri cu copiii de școală primară. Și toți m-au întrebat ceea ce mă întrebați și dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înțelegem într-o formă mută ființa din fața noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înțelegeți aceasta, dar nu-i vina mea”. Și mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar, dumneavoastră, care e motivul că nu credeți?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntați. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeți că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioși, sunt ruși, prin natura lor! Și nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, și acum ați biruit. De ce nu credeți? Dacă ăsta e motivul...” S-a încurcat. Își dădea seama că nu are răspuns. Și m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Și 168

v-aș invita la aceeași poziție.” „Luați-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toți! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înțelegeți, într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud. - Sfântul Sinod refuză orice apropiere față de [jertfa celor din închisori n.red.]… - Nu te repezi... Nu legați de Sinod. Considerați că nu-i chiar așa. Dacă sunt sfinți, sunt sfinți unde sunt. Dar sunt niște rânduieli, niște reguli care trebuiesc urmate. Și pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem așa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinți între sfinți. Dar nu ne grăbim, pentru că nu putem face asta fără amprenta Bisericii. (…) Că dacă ai făcut un ou, trebuia să știe tot satul, cum cântă găina! Nu e așa! Important este să te cunoști tu pe tine ca om al mântuirii, și să te pui la punct, pentru că ești un microcosmos, în care se oglindește un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunțe autoritatea Bisericii, așa cum e, că nu e degeaba acolo. (…) Pentru că nu Sinodul e punctul de 169

orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înșine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine ești? Recunoaște-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziția pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; și nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoroasă e poziția asta, că nu cel care lovește biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toți, în situații din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toți. L-au jupuit, L-au umilit și El i-a răbdat! Dar toată frumusețea Învierii Mântuitorului... Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creația cu El! Toată frumusețea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întâi. Deci nu e voie să blestemi suferința de care toată lumea fuge și o blesteamă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. (…) Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă 170

pe mine, păcătosul!” Să aveți o lucrare și o poziție mântuitoare. Indiferent ce ești, furnică dacă ești, ai o răspundere. Dar ești om! Ai o conștiință. Să cunoașteți marile valori. Încadrați-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veșnicia ei. Adică nu contează – repet –, decât maniera în care mori. Gafencu și toți ceilalți au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînțeleși, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferința, pe care o vedeai ca un plasture liniștitor. Vedeai rezultatele de după suferință. Nu e ușor să prevezi niște lucruri. Dar numai dacă ești în foc îți dai seama de intensitatea lui. Aveam și contraziceri acolo, însă aveam toți același ideal tainic, care ne lega… c) Despre canonizarea părintelui Ilie Lăcătușu11 Eu am fost cercetat dacă să îl canonizeze pe Ștefan cel Mare. A venit un arhiereu la mine. N-am fost de aceeași Mărturie apărută în ziarul Curentul, 14 ianuarie 2000, p. 16. 11

171

părere. Mai repede sunt pentru părintele Ilie Lăcătușu, pentru că sunt niște semne de la Dumnezeu: are mireasmă și este neputrezit…12 Trebuie să atrageți atenția patriarhatului. Trebuie să miște cineva, dar este mai greu să îl sanctifice. Pentru că cel mai evident lucru, de nediscutat, este că nu a putrezit și că are mireasmă… A rămas toată lumea cu această credință [că părintele este sfânt – n. n.]. Dispuneți, eventual, o canonizare… d) Despre noii mărturisitori (din mărturia dată de părintele Arsenie monahului Moise de la Oașa13) Pe mine Legiunea m-a ajutat enorm de mult, că era o luptă severă și intimă Diferenţa dintre canonizarea unui mucenic şi a altor feluri de sfinţi este că, în cazul mucenicilor, nu este nevoie decât de confirmarea faptului că au adormit în credinţa ortodoxă. În celelalte cazuri, pentru canonizare este nevoie de o cercetare îndelungată. 13 În ianuarie 2005. Mărturia este preluată din volumul Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 44-45). 12

172

ca să facem un om nou în noi. A fost foarte necesară pentru viața mea. Principiile de educație legionară erau extraordinare. Era o educație care te angaja. Asta m-a scos dintr-o latentă stare de tânăr care voiam ceva și nu știam ce. Și a apărut Legiunea, cu entuziasm, cu vitejie, patronată de Arhanghelul Mihail. Aspectul acesta m-a biruit complet, știam troparul Arhanghelului Mihail din copilărie. L-am cunoscut pe Codreanu, am avut multe discuții cu el și l-am apreciat foarte mult. Nu putem gândi Legiunea fără voia lui Dumnezeu, chiar dacă a plecat de la niște cauze materiale, istorice. N-am fost de părere să se facă ucideri; poate că asta a fost o mare greșeală privind întreaga Legiune. Am avut un frate, legionar, împușcat de jandarmi. Când au ajuns legionarii la conducere, puteam să mă răzbun. Aveam posibilitatea să îl omor. Am zis că, dacă nu-l împușc, e Dumnezeu dator la mine. Și fratele meu e dator la mine. Dacă îl împușc, nu mai sunt ei datori, sunt eu dator la ei. I-am trimis vorbă celui ce mi-a omorât fratele să nu se teamă, că îi pun pază, să nu-i facă nici alții rău. (...) Nu a existat 173

nicio altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilitățile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relație vie cu Dumnezeu ca suferința de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut posibilitatea de a adânci lucrurile de natură veșnică, de natură divină, ca în suferință. Suferința ne-a unit. Cei care am reușit să ne cunoaștem pe cruce am rămas uniți. Imaginea pușcăriei mele este alături de grupușorul acesta în care m-am simțit foarte bine. Între noi era o mare unitate. Toți aceștia erau gata de moarte. Pe oamenii aceștia, pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăștia toți, Maxim, Pascu, și ceilalți, pe toți i-aș sfinți [canoniza – n. n.]. Era, oare, unul mai bun ca celălalt? Contează maniera în care primești suferința. Pe toți i-aș sfinți, pentru că au fost sinceri și pentru că nu au ezitat a se jertfi. Toți jertfeau. S-au dus cu toții, pe rând. Cu o bucurie greu de explicat, la proscomidie îi amintesc pe toți ca pe niște luptători, alături de marii voievozi ai țării...

174

e) Despre părintele Marcu Dumitrescu - Fachirul (din mărturia dată de părintele Arsenie unui ucenic - Iulian Liță14) Mai întâi de toate, cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit, pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sânge. Era mai mărișor decât mine cu vreo doi-trei ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. A fost foarte rezistent în suferințe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica câte ceva prin Morse, prin perete. Fragmente dintr-un interviu mai amplu, care a apărut parţial în revista Scara, nr. 7/2001, pp. 136-137. 14

175

Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre părintele Marcu, față de mulți cu care eram obligați să ne întâlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. Eram foarte atașați de numele acesta de neam. Chiar și Căpitanul făcea foarte mult caz, că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuție de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei: „de unde știe Căpitanul despre neamuri?”. Într-adevăr, se spune în multe părți că neamurile vor veni la Judecată și vor fi judecate neamurile și inșii. Deci, părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui. Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă râvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poți să reziști. Aici te pierzi, ca să te poți regăsi în poziție îngerească. Nu la multă vreme, a venit la mănăstire și părintele Marcu, la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, 176

mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpușneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, și m-au dus la Miliția din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe părintele Marcu, era și el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins, cât și din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani, să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuție, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deși noi, din partea dușmanilor, eram mereu pe listele lor negre. L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărât pentru Hristos; era într-o chilie, alături de părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că părintele Cleopa se temea. M-a chemat printr-o scrisoare, să vin să-l mărturisesc, și m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă, atunci când a fost omorât Armand Călinescu; a fost și el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contând în lumea legionarilor de mare ținută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară 177

continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aș fi făcut și eu parte, dar nu e adevărat. Eu i-am spus: „Fii liniștit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfântul Teodor Studitul. Și Biserica are încă nevoie de prigoane”. Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă – a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, și se ocupa de stupii Mănăstirii Sihăstria. Îmi amintesc că, ieșind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mișcarea Legionară, ce este. I-am spus: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înțelegi și să te temi: patronul Mișcării Legionare este Arhanghelul Mihail și i-am spus troparul: «Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ție: săgețile lui cele de foc îndreptate cu vicleșug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.» Asta era Garda de Fier”, i-am spus. 178

Ultima dată m-am întâlnit cu el la Aiud, pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferință. Au început să vorbească tot dintre ai noștri, pervertiți, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, și eu m-am ridicat în mijloc și le-am spus: „Ce vorbiți voi, ce știți voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentrist, l-a pus pe Dumnezeu în frunte – m-am repezit la ei –, pentru niște papi nenorociți acuzați Biserica lui Hristos și virtuțile creștine?”. Așa s-a terminat conferința și m-am întâlnit cu părintele Marcu pe un coridor și i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înțeles să aibă grijă să nu trădeze. I-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găsește o bucată de pâine să o mănânce. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mișcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credința în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor, mai înalt decât celălalt. De Legiune s-au lepădat mulți dar nu erau pentru mine niște căderi de mântuire. Mișcarea Legionară trebuia privită ca urmând în179

tocmai învățătura creștină. Și aici s-a greșit mult din partea unor legionari cu uciderile, nu și-au dat seama. Acestea au adus răzbunări și au omorât toată elita. Aceasta nu era elita Mișcării Legionare, era elita neamului nostru. Mă gândesc la o figură uriașă: Gheorghe Clime. Era inginer silvic, l-am cunoscut și l-am avut la mare evlavie. Când s-a pus problema Bisericii, eram de față, Codreanu a spus: „Îl fac pe Clime patriarh”. Era capabil oriunde îl puneai, era grozav. Era mai în vârstă decât noi, poate și decât Căpitanul. Am meditat mai târziu asupra momentului, Clime era în stare de orice, oriunde îl puneai. Eu sunt cleric și văd importanța unui patriarh în Biserică. E vorba mai întâi de toate de o trăire creștină ireproșabilă, să nu mai arunce cineva în Hristos și în Biserica lui pentru conduita negativă, să nu zic stângace, a conducătorului suprem. În închisoare rugăciunea era singura hrană, singurul motiv de supraviețuire. În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscați, așchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era 180

moarte sigură. Eram într-o haină subțire și ne băgau iarna; acolo era primejdie și vara. Răcitorul era o celulă frigoriferă, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; puteai să stai pe putina de necesități de la 10 seara la cinci dimineața; în rest trebuia să stăm în mișcare. Noi nu aveam putere nici să suflăm. Am avut momente foarte interesante acolo, aveam o curiozitate binecuvântată, să văd cum iese sufletul; nu a ieșit. Ultima condamnare la răcitor a fost de șapte zile, dar m-au ținut numai cinci, pentru că mulți au murit. Eram controlați des dacă trăim. Eram fiecare în celula noastră. Dacă era încă unul era bine, pentru că ne mai lipeam unul de altul, ne mai încălzeam. Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloși pe noi, pentru că ei nu au această suferință dincolo de firea noastră. S-au întâmplat multe lucruri, semne care sunt greu de spus. Nu se pot spune. Lucrurile acestea, dacă s-au întâmplat, cel dintâi lucru pe care trebuie să-l respecți este să nu vorbești, pentru că le iei toată frumusețea duhovnicească. S-a văzut că Dumnezeu este alături 181

de noi. Dar nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce; asta a fost, asta o recomand și așa vreau cu orice chip să trăiesc. Și cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine. Marea greșeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferința și nu înțeleg că este singura acțiune, singura preocupare, singura trăire împotriva tot ce este rău de sub patronarea diavolului. Prin cruce a mântuit lumea Hristos. Crucea este cel mai lăudat lucru al pământului. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret și a spus ucenicilor Săi să ajungă la țărm cu corabia, a început o furtună mare și mari valuri acopereau corabia; ucenicii erau disperați și au spus: „Scoală, Doamne, că pierim”. Au stat valurile la porunca Mântuitorului și le-a spus: „N-am dat Eu porunca bine? Am dat-o bine, dar voiați fără valuri, voiați fără jertfă, voiați fără cruce”. Asta spun: „Cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu”, zice și Sfântul Teodor Studitul. Și, repet: Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezește, te ține prezent și e luptă. Avem pe Maica Domnului, avem înger păzitor, avem cunoștință mare, putem fi dumnezei după har. 182

Orice clipă poate fi un timp grozav de important pentru mântuirea noastră și, dacă nu trăim clipa prezentă, nu o trăim nici pe următoarea și așa mai departe. Deci prezență continuă, nu mă refer la nevoințe, ci să ardă inima în noi, cu orice chip. E singurul timp pe care îl avem, fiind considerat cel mai mare dar de la Dumnezeu faptul că trăim.

Desen realizat de părintele Arsenie Papacioc

183

ACATISTUL NOILOR MUCENICI ȘI MĂRTURISITORI DIN TEMNIȚELE COMUNISTE (Alcătuit în cinstea robilor lui Hristos de la Târgu Ocna, Aiud, Pitești, Gherla, de la Canal și din toate locurile de pătimire) După obișnuitul început se zice: Troparul, glasul al 4-lea: Cei ce sunteți podoabă a neamului românesc și creștinilor ajutători, Stăpânului tuturor rugați-vă ca prin harul Său să ne întărească și să ne acopere de toată ispita. Condacul 1: Îngerii păzitori din cer au fost trimiși, dimpreună cu arhanghelul Mihail, căpetenia lor, să vă ocrotească în încercările voastre, sfinților care ați încununat neamul românesc. Iar noi, văzând 184

roadele răstignirii voastre pe crucea pătimirii, vă zicem cu mare glas: Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Icosul 1: Să ne ridicăm din somnul cel de moarte al păcatului și al fricii, că, iată, Dumnezeu ne-a făcut nouă dar de mare preț, punându-ne înainte pilde vii de nevoință și de jertfelnicie, iar noi, luând aminte la lupta lor, să le aducem laude ca acestea: Bucurați-vă, biserici vii, sfințite prin sânge mucenicesc, Bucurați-vă, altare de mare preț ale neamului românesc, Bucurați-vă, că v-ați arătat biruitori în multe prigoane și lupte, Bucurați-vă, roade ale rugăciunii sfinților din veacurile trecute, Bucurați-vă, dascăli ai creștinilor care cu multe osteneli se nevoiesc, Bucurați-vă, călăuze ale celor care pe calea cea îngustă călătoresc, Bucurați-vă, pietre care ați strigat adevărul când oamenii tăceau, Bucurați-vă, că v-ați arătat mai puternici decât cei care vă chinuiau, 185

Bucurați-vă, că pe prigonitorii voștri prin răbdare i-ați înfrânt, Bucurați-vă, cei ce de moarte și de chinuri nu v-ați temut, Bucurați-vă, că Sfântul Arhanghel Mihail asupra voastră a vegheat, Bucurați-vă, că la lumina împărăției cerurilor în chip tainic v-a chemat, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 2-lea: A încercat fiara roșie să stăpânească lumea întreagă, având de partea ei mulțime de diavoli, dar voi i-ați stat împotrivă cu mult curaj, pentru că ați iubit pătimirea și ați avut ca dascăl suferința, iar lui Dumnezeu I-ați cântat neîncetat: Aliluia. Icosul al 2-lea: Ați ascultat cuvântul care zice: „Pe deasupra tuturor suferințelor, a loviturilor, a amenințărilor și chiar a morții, vom învia, biruind în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al neamului românesc”, și, prin pătimirile voastre, v-ați asemănat mucenicilor de demult, pentru care vă lăudăm, zicând: 186

Bucurați-vă, apărători neînfricați ai Bisericii și ai pământului românesc, Bucurați-vă, ocrotitori cerești ai celor care cu credință vă fericesc, Bucurați-vă, că întâi-stătătorii voștri v-au fost pildă de nevoință și mucenicie, Bucurați-vă, că prin suferințe v-au arătat calea spre veșnica bucurie, Bucurați-vă, brazi falnici care v-ați frânt, dar nu v-ați îndoit, Bucurați-vă, jnepi pe care vitregiile sorții nu i-au nimicit, Bucurați-vă, că prin rugăciuni îndelungate sufletele vi le-ați hrănit, Bucurați-vă, că prin versuri scrise cu sânge poeții temnițelor v-au întărit, Bucurați-vă, că talanții lui Radu Gyr pentru voi Hristos i-a înmulțit, Bucurați-vă, că această binecuvântare însutit a rodit, Bucurați-vă, că și astăzi bem apă curată din acest izvor, Bucurați-vă, că sufletelor apăsate de teamă și frică le este leac tămăduitor, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. 187

Condacul al 3-lea: „Poruncește-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc și eu pe o cruce, alături de Tine”, s-a rugat Ție, Doamne, părintele Ioan Negruțiu, când i Te-ai arătat în vis, iar Tu ai plinit cererea sa, dar i-ai dat și bucuria învierii. Și de aceeași bucurie i-ai învrednicit pe toți noii mucenici și mărturisitori, pentru care ei Ți-au adus în dar cântarea: Aliluia. Icosul al 3-lea: Lumea aceasta vrea să ne amăgească cu patimile și cu poftele ei, dar noi, cugetând la suferințele voastre, sfinților, ne lepădăm de deșertăciunea ei. Și, ca nu cumva, fiind înșelați de diavol, să pierdem raiul cel preadulce din pricina bunătăților celor trecătoare, vă cerem cu stăruință să ne fiți dascăli pe calea mântuirii, pentru care vă zicem unele ca acestea: Bucurați-vă, cruci fără număr, în jurul crucii lui Hristos răsărite, Bucurați-vă, monumente netrecătoare, în piatra inimilor noastre dăltuite, Bucurați-vă, că ați ridicat catapetesme pentru neamul românesc, 188

Bucurați-vă, suflete de crin care ați înmiresmat pământul strămoșesc, Bucurați-vă, că prin soarele Hristos țarinile inimilor voastre au înverzit, Bucurați-vă, că în Dumnezeu ați crezut și fără teamă L-ați mărturisit, Bucurați-vă, că ați iubit crucea și pe Cel ce pentru noi S-a răstignit, Bucurați-vă, că luând paharul pătimirii de înviere v-ați învrednicit, Bucurați-vă, că peste pomenirea voastră rugina nu s-a așternut, Bucurați-vă, că urmașii voștri candela muceniciei voastre nestinsă o au ținut, Bucurați-vă, comori de mare preț tăinuite în inimile noastre, Bucurați-vă, icoane scoase la iveală după vremi de lacrimi și prigoane, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 4-lea: „Aici va fi într-o zi loc de pelerinaj”, a prorocit Cuviosul stareț Gherasim Iscu despre temnița de la Târgu Ocna și cuvintele sale s-au adeverit. Dar, mai mult decât atât, Dumnezeu a arătat că și celelalte temnițe au primit această cu189

nună, căci în toate locurile unde s-a vărsat sângele creștinilor jertfa a rodit. Iar noi, închinându-ne cu evlavie în fața noilor mucenici, Îi cântăm Celui ce le-a dat răbdare în vremea pătimirii cântarea: Aliluia. Icosul al 4-lea: Mare este soborul mărturisitorilor și mucenicilor care la Canal și în coloniile de muncă, la Aiud, la Târgu Ocna, la Pitești, la Gherla și în celelalte temnițe au pătimit pentru Hristos. Și noi, minunându-ne de slăvitul nor de sfinți, aducem aceste laude: Bucurați-vă, că profeția Cuviosului pătimitor Gherasim s-a adeverit, Bucurați-vă, că prin voi închisoarea de la Târgu Ocna loc de pelerinaj a devenit, Bucurați-vă, că tot pământul românesc prin sângele vostru s-a sfințit, Bucurați-vă, că de la Mănăstirea Petru Vodă vestea despre jertfa voastră s-a răspândit, Bucurați-vă, că multe mănăstiri și schituri porțile vi le-au deschis, Bucurați-vă, că din focul inimilor voastre mulțime de suflete s-au aprins, 190

Bucurați-vă, cei ce ați defăimat înțelepciunea cea lumească, Bucurați-vă, că v-ați împotrivit celor ce credința încercau să o nimicească, Bucurați-vă, că pe slujitorii fiarei roșii i-ați putut înfrânge, Bucurați-vă, cronicari care ați scris nu cu cerneală, ci cu sânge, Bucurați-vă, că învățăturile voastre în cugetele noastre înfloresc, Bucurați-vă, file luminoase din istoria neamului românesc, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 5-lea: Cu bucurie am primit cuvintele noului mucenic Valeriu Gafencu, prin care ne-a vorbit tot soborul sfinților închisorilor: „Sunt fericit că mor pentru Hristos. Totul e o minune. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi”. Iar noi, nădăjduind că prin aceste rugăciuni jertfelnice vom avea parte de mila lui Dumnezeu, Îi cântăm: Aliluia. 191

Icosul al 5-lea: S-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu noului mucenic Valeriu și i-a zis: „Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi! Să nu te îndoiești! Biruința va fi a Fiului meu!” Iar noi, crezând cuvintelor ei, ale Maicii lui Hristos, Cel ce este Calea, Adevărul și Viața cea adevărată, vă lăudăm, sfinților, cu laude ca acestea: Bucurați-vă, că veți fi martori ai biruinței Fiului lui Dumnezeu, Bucurați-vă, că în momentele de ispită vă cerem ajutorul mereu, Bucurați-vă, că Maica Domnului cu sfântul ei acoperământ v-a acoperit, Bucurați-vă, că în temnițe și deportări ca niște îngeri ați viețuit, Bucurați-vă, că pentru adevăr v-ați învrednicit să pătimiți, Bucurați-vă, că din pilda voastră iau putere să reziste cei prigoniți, Bucurați-vă, cei ce cu rugăciunea lui Iisus v-ați îndeletnicit, Bucurați-vă, că prin pătimiri îndelungate pe scara raiului v-ați suit, Bucurați-vă, cei ce ați simțit harul lui Hristos ca o putere nebiruită, Bucurați-vă, că El nicio lacrimă a voastră nu a lăsat-o nerăsplătită, 192

Bucurați-vă, că după ce ați urcat muntele suferinței v-ați odihnit, Bucurați-vă, că cetele sfinților cu mare cinste v-au primit, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 6-lea: „Doamne, Ție Îți închin toată suferința mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluiește-i și-i sfințește pe dânșii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci comoara sufletului și a minții e să iubești, pentru a putea ierta”, s-a rugat Ție, Hristoase, părintele Vasile Pătrașcu, povățuindu-ne să îi iertăm pe toți vrăjmașii și prigonitorii noștri, pentru a-Ți putea aduce cântarea de laudă: Aliluia. Icosul al 6-lea: Cu limbă de moarte noii mucenici ne-au cerut să nu îi răzbunăm, arătându-ne că răzbunarea e doar a Ta, Doamne, și că doar prin iubirea vrăjmașilor noștri vom putea păstra în inimile noastre harul Sfântului Duh. Iar noi, dascăli ai iubirii de vrăjmași avându-i pe noii mărturisitori, le aducem aceste laude: 193

Bucurați-vă, că, văzând pilda voastră, să vă urmăm ne ostenim, Bucurați-vă, că, rușinați fiind de răbdarea voastră, răutatea și ura le părăsim, Bucurați-vă, că prin smerenia voastră pe unii torționari i-ați îmblânzit, Bucurați-vă, că aceștia au cunoscut că în inimile voastre Hristos S-a sălășluit, Bucurați-vă, că, pentru rugăciunile voastre, în adevăratul Dumnezeu au crezut, Bucurați-vă, că prin voi fiii risipitori pe Tatăl ceresc L-au cunoscut, Bucurați-vă, cei ce ne-ați învățat ca pe vrăjmași să îi iubim, Bucurați-vă, că ne îndemnați ca prin iubire să îi biruim, Bucurați-vă, că puterea iertării v-a fost leac pentru suflete și v-a întărit, Bucurați-vă, că, plinind porunca iertării, ați ajuns în raiul preadorit, Bucurați-vă, că prin faptele voastre ați mărturisit că Evanghelia poate fi urmată, Bucurați-vă, că celula întunecată a devenit prin rugăciune cămară luminată, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. 194

Condacul al 7-lea: Văzând cu duhul mai înainte adormirea sa și mai apoi, după cincisprezece ani, adormirea soției sale, părintele Ilie Lăcătușu ne-a arătat că Dumnezeu a rânduit ca sfintele sale moaște, întregi și neputrezite, să nu zacă în mormânt, ci să fie scoase la lumină, pentru a fi puse la închinare. Și noi, auzind mulțimea minunilor de tot felul făcute de Dumnezeu prin părintele Ilie, cântăm: Aliluia. Icosul al 7-lea: Când de praznicul Sfinților Trei Ierarhi li s-a cerut deținuților să intre în apa înghețată a deltei, ca să adune stuf, și paznicii erau pregătiți să îi împuște pentru nesupunere, s-a auzit glasul părintelui Ilie, care a zis: „Să intrăm în apă, că Maica Domnului și Sfinții Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămați. Că, altfel, vom fi împușcați”. Și, pentru credința lui, a apărut soarele, care a alungat gerul, încălzindu-i, și, deși au muncit multă vreme în apă, nu s-au îmbolnăvit, căci i-a acoperit harul Sfântului Duh. Iar noi zicem cu uimire aceste laude: Bucurați-vă, că ați cerut ajutorul sfinților și, primindu-l, v-ați sfințit, 195

Bucurați-vă, că asemenea sfinților mucenici din vechime ați pătimit, Bucurați-vă, că pe cei apăsați de neputințe de tot felul îi ocrotiți, Bucurați-vă, că pe cei biruiți de povara deznădejdii îi ridicați, Bucurați-vă, trâmbițe, care mustrați păcatul, arătând calea cea dreaptă, Bucurați-vă, că urechile inimilor noastre aud a voastră șoaptă, Bucurați-vă, că pe cei păcătoși îi chemați la pocăință, Bucurați-vă, că, schimbându-și viețile, varsă lacrimi de umilință, Bucurați-vă, că sufletele rătăcite le chemați la Biserica cea adevărată, Bucurați-vă, că celor care vă cer ajutorul le răspundeți de îndată, Bucurați-vă, că părintele Ilie Lăcătușu mărturisește harul care v-a acoperit, Bucurați-vă, că pe cei ce s-au închinat la sfintele voastre moaște i-ați sprijinit, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 8-lea: Semn dumnezeiesc I-au cerut lui Hristos cărturarii și fariseii, dar El le-a 196

răspuns că, dacă nu vor crede în învățătura lui Moise și a prorocilor, nu vor crede nici dacă ar învia morții. Iar noi, văzându-i pe urmașii fariseilor batjocorind minunea neputrezirii sfintelor moaște ale părintelui Ilie Lăcătușu și tăgăduind minunea izvorârii de mir și de bună-mireasmă din moaștele pătimitorilor, nu ne smintim, ci prin ele ne întărim în credință, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia. Icosul al 8-lea: De multe ori a izvorât mir din unele sfinte moaște ale mucenicilor și mărturisitorilor, la care închinându-se unii bolnavi au primit vindecare. Cum să înțelegem, Doamne, această minune? Nepricepuți suntem și ne e teamă că, pentru puținătatea credinței noastre, nu suntem vrednici de asemenea daruri. Dar știm că bineplăcut Îți este să îi lăudăm pe acești robi aleși ai Tăi și, de aceea, zicem: Bucurați-vă, că mari și grabnici făcători de minuni v-ați arătat, Bucurați-vă, că prin rugăciunile voastre cei suferinzi de boală au scăpat, 197

Bucurați-vă, că, răsplătindu-vă ostenelile, Hristos v-a proslăvit, Bucurați-vă, că sfintele voastre moaște în toată lumea le-a împărțit, Bucurați-vă, că la Iași de mai multe ori mir și bunămireasmă au izvorât, Bucurați-vă, că această minune în multe mănăstiri și biserici s-a mai văzut, Bucurați-vă, că de mireasmă cerească pe credincioși i-ați umplut, Bucurați-vă, că ritorii care batjocoreau darul dumnezeiesc au tăcut, Bucurați-vă, că înțelepciunea cea deșartă a defăimătorilor o ați rușinat, Bucurați-vă, că pe cei slabi în credință i-ați întărit, Bucurați-vă, că, auzind aceasta, credincioșii s-au veselit, Bucurați-vă, că cei ce se împotriveau cinstirii voastre au amuțit, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 9-lea: A venit pe pământul românesc părintele Ivan cel străin, pentru ca predania Mănăstirii Optina să aducă și aici roade de mare preț. Și, lăsându-se mis198

tuiți de focul rugului aprins al rugăciunii lui Iisus, mulți robi ai lui Hristos au răbdat cu curaj răzbunarea diavolească, căci au fost aruncați în temniță, unde I-au cântat lui Dumnezeu fără teamă: Aliluia. Icosul al 9-lea: „Ai vrut să dai foc comunismului cu Rugul aprins”, i-a spus acuzator anchetatorul părintelui stareț Daniil de la Rarău, mărturisind fără să vrea că cea mai importantă rezistență împotriva dușmanilor Sfintei Biserici este rugăciunea și nevoința. Iar noi, vrând să aprindem candela inimilor noastre cu acest foc dumnezeiesc, vă zicem vouă, celor ce ați urcat pe treptele rugăciunii ca sfinții din vechime: Bucurați-vă, ruguri aprinse de focul nematerialnic al rugăciunii, Bucurați-vă, că, fiind înțelepți ca șerpii, ați dărâmat idolii minciunii, Bucurați-vă, că cei puternici ai lumii acesteia de voi se temeau, Bucurați-vă, că în arena muceniciei sfinții îngeri vă încurajau, Bucurați-vă, că prigonitorii să vă îngenuncheze nu au reușit, 199

Bucurați-vă, că la vreme de ispită cu rugăciunea lui Iisus v-ați hrănit, Bucurați-vă, chipuri senine care răspândiți lumina Filocaliei, Bucurați-vă, că ne chemați să urmăm predania sfințeniei, Bucurați-vă, că zeghea voastră a fost mai prețioasă decât odăjdiile aurite, Bucurați-vă, lumânări care ați ars pe altarul viețuirii curate, Bucurați-vă, că ne îndemnați să ne luptăm cu poftele trupești, Bucurați-vă, că ne izbăviți de ispitele diavolești, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 10-lea: La Baia Sprie, pregătindu-se să prăznuiască în adâncul pământului Învierea lui Hristos, deținuții desenau pe pereții minei semnul crucii, spunând: „E semnul izbăvirii și vrem să-l vedem peste tot. Noi suntem creștini și credem că și de la crucea Domnului putem primi ajutor”. Și, fără să se teamă să mărturisească credința în Hristos, Îl lăudau pe Dumnezeu, căruia noi Îi cântăm: Aliluia. 200

Icosul al 10-lea: Deținuții și-au făcut clopote din sfredele, anunțând începutul sfintei slujbe de Paști, iar preoții, neavând odăjdii, în salopete au slujit, aducând în inimile pătimitorilor bucuria creștinilor din catacombele Romei. Și, cântând fără teamă imnul Învierii lui Hristos, au arătat cu toții că Domnul învierii în inimile lor era viu. Iar noi, uimindu-ne de curajul lor, vă aducem cântări de laudă: Bucurați-vă, cei ce nu v-ați temut de moarte, pentru că ați crezut în Cel înviat, Bucurați-vă, cei ce în viață crucea ca jugul cel de folos ați purtat, Bucurați-vă, cei ce ați fost în oastea lui Hristos ostași neînfricați, Bucurați-vă, că prin semnul sfintei cruci ați fost binecuvântați, Bucurați-vă, că nici chinurile groaznice nu v-au putut înspăimânta, Bucurați-vă, că de Dumnezeu nimic nu v-a putut îndepărta, Bucurați-vă, că uneltirile celor ce vă chinuiau s-au surpat, Bucurați-vă, că socotelile lor în chip minunat s-au spulberat, Bucurați-vă, că unii dintre voi după căderi grele s-au ridicat, 201

Bucurați-vă, că prin pocăință la măsuri duhovnicești înalte v-ați înălțat, Bucurați-vă, că mulți dintre cei din urmă cei dintâi s-au arătat, Bucurați-vă, că în aceștia puterea dumnezeiască și mai mult a lucrat, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 11-lea: Nu doar pe pământul românesc, ci din Muntele Athosului până în Țara Sfântă vestea despre mulțimea minunilor voastre s-a răspândit și cei de alte neamuri au priceput măsura sfințeniei voastre. Iar noi, văzând că Dumnezeu nu a ținut sub obroc lumina mărturiei pe care ați dat-o, Îi mulțumim, cântându-I: Aliluia. Icosul al 11-lea: Niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor voastre, sfinților, că prin rugăciunile voastre sufletele slabe se întăresc, cei căzuți în păcate se ridică, bolnavii se tămăduiesc și cei deznădăjduiți află mângâiere cerească. Și noi, primind chemarea voastră la jertfă ca 202

un testament de mare preț, vă aducem din prinosul inimii aceste cântări: Bucurați-vă, preoți care ați adus lumina lui Hristos în întunericul temnițelor, Bucurați-vă, credincioși care cu suferințe v-ați umplut sacul sufletelor, Bucurați-vă, tineri care nu ați avut tinerețe, căci I-ați dăruit-o lui Hristos, Bucurați-vă, că, în loc să căutați slava acestei lumi, ați ales cele mai de jos, Bucurați-vă, că, renunțând la desfătări, ați dobândit bucuria cea netrecătoare, Bucurați-vă, că Dumnezeu a îndulcit zilele voastre amare, Bucurați-vă, femei care mucenițelor de demult v-ați asemănat, Bucurați-vă, bătrâni care prin adevărata înțelepciune v-ați încununat, Bucurați-vă, cei ce ne dați putere în cugete și în cuvânt, Bucurați-vă, că rugăciunile voastre le simțim ca un acoperământ, Bucurați-vă, că temnițele, lagărele și coloniile de muncă le-ați sfințit, Bucurați-vă, că pecetea lui Hristos în sufletele voastre s-a vădit, 203

Bucurați-vă, noilor mărturisitori români.

mucenici

și

Condacul al 12-lea: Profetic a fost cuvântul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Or să se bată cu noi și morți, iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. Și morți vom izbândi”. Căci, oricât ar încerca urmașii prigonitorilor voștri să defaime și să batjocorească jertfa voastră, voi răsăriți și creșteți ca niște flori binemirositoare pe pământul inimilor noastre și, pentru aceasta, Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce v-a proslăvit, cântând: Aliluia. Icosul al 12-lea: Tânărului aflat pe patul de suferință i s-a arătat în vis Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina, ținând în mâini o raclă cu sfinte moaște de la Aiud, și prin aceasta ne-a îndemnat să înțelegem că mari sunt darurile pe care le-ați primit de la Hristos. Iar noi, uimindu-ne de această arătare minunată, îndrăznim a vă cere să fiți mijlocitori pentru noi în fața tronului ceresc și vă aducem cântări de laudă: Bucurați-vă, că Sfântul Nectarie a vădit urcușul vostru duhovnicesc, 204

Bucurați-vă, că astfel v-a arătat podoabe ale neamului românesc , Bucurați-vă, că suntem fiii pătimirii voastre însângerate, Bucurați-vă, când vestim minunile voastre nenumărate, Bucurați-vă, apărători ai celor care fără teamă vă cinstesc, Bucurați-vă, sfinți care stați împotriva celor ce și acum vă prigonesc, Bucurați-vă, ai celor care dau mărturie despre sfințenia voastră ocrotitori, Bucurați-vă, ai celor aflați în ceața ispitelor luminători, Bucurați-vă, că prin rugăciunile voastre pe cei slabi îi întăriți, Bucurați-vă, că ați înviat după ce pe crucea pătimirii ați fost răstigniți, Bucurați-vă, ai celor ce merg pe urmele pașilor voștri luminători, Bucurați-vă, ai celor care vor să Îl mărturisească pe Hristos povățuitori, Bucurați-vă, noilor mucenici și mărturisitori români. Condacul al 13-lea: O, sfinților mucenici și mărturisitori, care prin jertfele voastre sunteți pilde vii înaintea ochilor inimilor noas205

tre, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ducem lupta cea bună cu patimile, cu poftele și cu înțelepciunea acestui veac, ca, stând împotriva prigonitorilor lui Hristos din vremurile noastre, să dăm mărturia cea bună cu dreaptă socoteală, cu curaj și putere multă, cântând: Aliluia. Acest condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul întâi: Să ne ridicăm din somnul cel de moarte… și Condacul întâi: Îngerii păzitori din cer au fost trimiși… Apoi se zice această Rugăciune Sfinților noi mucenici și mărturisitori, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi în aceste vremuri de grea încercare. Aveți grijă de tot clerul și de tot poporul binecredincios. Nu îngăduiți ca dușmanul mântuirii noastre să cotropească pământul sufletelor noastre, prin rătăciri și patimi de tot felul. Ajutați-ne să punem, iară și iară, început bun mântuirii noastre. Fiți călăuzitori ai noștri pe calea mântuirii, povățuindu-ne prin părinții noștri duhovnici. Fiți sprijinitori 206

ai celor care vor să lepede înțelepciunea acestei lumi și să dobândească înțelepciunea cea adevărată. Fiți întăritori ai celor care, din pricina fricii, se feresc să dea mărturia cea bună. Ridicați-i pe cei căzuți în groapa păcatelor. Celor bolnavi ușurați-le suferințele, celor necăjiți dați-le cele de trebuință. Voi, care ați răbdat foamea, și setea, și frigul, și arșița, și golătatea, ați primit de la Dumnezeu darul de a-i mângâia pe cei aflați în nevoi de tot felul. Vrem să vedem lucrarea voastră în viețile noastre, vrem să fim martori ai mijlocirii voastre minunate. Îmblânziți-i pe cei care și acum vă prigonesc, potoliți-i pe cei care și acum vă defaimă. Rugați-vă lui Dumnezeu să răspândească în tot locul mărturia despre pătimirea și sfințenia voastră. Dați-ne putere, sfinților, să mergem pe urmele voastre, ca să fim cu adevărat urmașii rugăciunilor voastre. Ajutați-ne să zugrăvim în inimile noastre icoanele voastre, și să vă lăudăm până în ceasul din urmă al vieții noastre, slăvindu-L pe Dumnezeu cel în Treime lăudat, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin. 207

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri și pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe mărturisitorii ultimei prigoane să dea mărturia cea bună în fața prigonitorilor, primește de la noi această puțină rugăciune. Sădește, Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânță pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânță aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii și dătătoare de curajul mărturisirii adevărului în fața celor care îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuțile și jertfa lor să mustre lenevia și negrija noastră și să primim această mustrare spre îndreptarea noastră. Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde l-ai pus, și eu îl voi lua”. Tot așa noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ție cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala și nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă 208

locurile în care se află sfintele moaște ale mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le să le cinstim cu evlavie”. Și dacă din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ție cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu lași sfintele moaște ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită. Ca închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura și de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu a cetelor de sfinți mucenici și mucenițe. Și împreună cu ei să Îți aducem slavă, cinste și închinăciune Ție, Dumnezeului cel în Treime lăudat, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

209

Postfața editorului la ediția a doua Danion Vasile Când, după trecerea părintelui Arsenie Papacioc la Domnul, am început să adun materialele pentru prima ediție a volumului Testament. Cuvinte de folos, mi-am dorit să anexez și o viață a părintelui Arsenie Papacioc. Dar, întrucât am vrut ca volumul să fie apărut până la parastasul de 40 de zile, nu am reușit să găsesc în timp util un material potrivit. Volumul iese întreg abia acum, datorită sprijinului editorilor revistei Atitudini, unde prima parte a volumului de față a apărut în nr. 18/2011, sub titlul: Părintele Arsenie Papacioc, Apostolul Iubirii al neamului românesc. (De fapt, cum se poate vedea și din notele de subsol, majoritatea materialelor din a doua parte a volumului au apărut inițial tot în revista Atitudini). Cred că, pe viitor, ar fi bine să apară o carte mai extinsă despre viața părintelui Arsenie Papacioc – scrisă poate chiar de vreunul din ucenicii săi. Și cât mai multe mărturii ale ucenicilor despre 210

ajutorul pe care l-au primit în viața duhovnicească de la părinte. Maica Inochentia Costache relata următoarele: „Părintele a fost duhovnicul meu din anul 1976 până în anul 2011 și mereu aducea aminte de vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: «Leagă rana». Cât despre canoane, zicea: «Canonul vostru e ascultarea. De dimineață până seara vă văd ca niște furnicuțe». Sigur că ne mustra când greșeam, nu ne certa, dar, cu atâta dragoste și blândețe ne vorbea, că pur și simplu te îngenunchea cu ochii aceia albaștri, ca două stele. Într-o zi, m-a văzut o maică când ieșeam de la spovedit. Alergam pe trepte și aveam impresia că îmi iau zborul, nu alta. Maica m-a întrebat de ce sunt atât de fericită. I-am răspuns că m-am spovedit. Toată lumea care ieșea de la părintele pleca cu lacrimi în ochi, erau lacrimi de fericire. Toți primeau sfaturile de care aveau nevoie. Cel mai adesea îmi spunea: «Tată, păcatul trebuie mărturisit în duhoarea lui. Dă-l afară, ca să nu răspundem pe lumea cealaltă, că acolo e veșnicia și nu se mai poate face nimic». Ne citea tuturor în suflete ca într-o carte deschisă. Când trec printr-un moment 211

greu, îl strig: «Părinte, ajutați-mă!» Îi spun că sunt la început de drum, că nu știu cum să fac. Uneori vorbesc cu el ca și cum ar fi lângă mine. Nu-mi pot explica, dar de fiecare dată simt sprijin și lucrurile se rezolvă. (...) Părintele trăia în iubire. Nu l-am auzit o dată spunând un cuvânt rău despre un om. Unica povață era: «Iubiți-vă, iubiți-vă, iubiți-vă». «Tată, și atunci când oi fi mort, o să vă strig: iubiți-vă, pentru că viața asta nu este a noastră. Gândiți-vă la veșnicie. Dacă nu puteți iubi, nu urâți. Iubește rana și iubește și pe cel care ți-a făcut-o. Iartă, tată, și nu judeca! În acel moment ai ucis pe fratele tău. Cu ce drept?» Părintele nu era de acord cu ieșirea din mănăstire: «Tată, nu sunt vremurile când să plecați în alte mănăstiri. Călugărul care se mută dintr-o mănăstire în alta este ca piatra care se rostogolește, dar nu prinde mușchi. Indiferent de situație, rămâi pe poziții». În orice clipă, chiar și noaptea, ne îndemna: «Rugați-vă cu rugăciunea inimii. Nu vorbiți atâta între voi, cât rugați-vă. Înălțați mintea către Dumnezeu»”15. 15

Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca

212

Ar fi de mare folos să se strângă cât mai multe astfel de relatări, care să îi ajute pe cei care nu l-au cunoscut pe părintele Arsenie față către față să înțeleagă mai mult despre personalitatea acestuia. Consider că este necesar să precizez și faptul că am auzit mai multe mărturii despre harismele părintelui Arsenie. Și, la rândul meu, vreau să dau mărturie despre o minune pe care am trăit-o lângă părintele Arsenie, ultima dată când ne-am întâlnit. Ajunsesem la el împreună cu câțiva preoți care veniseră în România ca să vorbească cu mari duhovnici. Părintele Arsenie era foarte slăbit, abia putea gesticula când vorbea. De aceea, nu știam dacă să îl mai deranjez și eu cu problemele mele. În prezența celorlalți nu voiam să vorbesc despre ele. După ce ceilalți au luat binecuvântare de plecare, părintele m-a mângâiat pe obraz, iar apoi, fără ca eu să fi apucat să îi spun ceva despre problema mea, în câteva secunde mi-a spus exact ce trebuie să fac în problema respectivă. Ba chiar a reBrodner şi publicat în Ziarul Lumina (în numărul din 7 noiembrie 2012).

213

produs gândurile mele într-o anumită problemă, gânduri pe care le avusesem în timpul rugăciunii și pe care nu le discutasem cu nimeni. Nu putea fi vorba de o coincidență, sub nicio formă. Mai mult, ajungând după aceea la Muntele Athos, cum l-am văzut pe părintele Iulian de la Prodromu, acesta a început să îmi spună, detaliat, exact același lucru pe care mi-l spusese și părintele Arsenie în câteva secunde. E greu de exprimat în cuvinte ce am simțit atunci. M-am gândit să îi pun părintelui Iulian o întrebare, apoi mă gândeam să îi pun o alta. Părintele Iulian a început să îmi răspundă la prima întrebare, apoi mi-a răspuns la a doua, fără ca eu să fi formulat întrebările cu voce tare. Îmi venea să strig că Dumnezeu există și că le dă harul Său robilor Săi. Am simțit atunci că același Dumnezeu mi-a vorbit prin gura părintelui Arsenie și prin gura părintelui Iulian. Astfel de oameni sunt pur și simplu comori pentru cei din jurul lor. Fie ca cititorii acestei cărți să se folosească de cele citite în cartea de față, pentru că nu sunt cuvinte luate de părintele Arsenie din alte cărți, ci sunt cu214

vinte udate cu sângele nevoinței și al rugăciunii... Am considerat că este potrivit să anexez la sfârșitul acestui volum un acatist, alcătuit la Mănăstirea Petru Vodă cu binecuvântarea părintelui Justin Pârvu, Acatistul noilor mucenici și mărturisitori16. Părintele Arsenie însuși, deși nu a fost mucenic, în sensul că nu a fost ucis de prigonitori pentru credința sa (deși a purtat mai mult de jumătate de secol greaua cruce a muceniciei monahale), a Acatistul a văzut prima dată lumina tiparului ca supliment gratuit al revistei Atitudini (nr. 25/2012), editată de Mănăstirea Petru Vodă. În prolog, părintele Justin Pârvu, vrând să atragă atenţia asupra importanţei cultului noilor mucenici şi mărturisitori, spunea: „Cercetând noi istoria bisericească în lumea noastră creştin ortodoxă, aflăm nişte valori mari şi doveditoare pentru existenţa noastră, pentru Ortodoxia noastră, pentru viaţa noastră de toate zilele, aici, în răsăritul Europei. Cel mai important lucru, grăitor pentru noi şi în viitor, sunt noii mărturisitori din închisorile noastre şi de la Canal. E cel mai important genocid din lumea asta. Nu a existat o urgie mai puternică decât a fost, în România, Canalul. Şi noi avem pe acei rugători fierbinţi, înaintea lui Dumnezeu, şi ne duc, mai departe, în istorie. Ei sunt temelia pe care ne aşezăm noi pentru veacul viitor...”. 16

215

fost totuși un mărturisitor. Biserica nu îi cinstește doar pe mucenici, ci și pe mărturisitori, pe cei care, trăind în sfințenie, au mărturisit dreapta credință, chiar dacă nu au murit de moarte mucenicească.17 Acestor eroi ai credinței creștine și ai neamului românesc Petru C. Baciu, unul dintre colegii lor de pătimire, le-a închinat o poezie, compusă în Zarca Aiudului18. Întrucât și părintele Arsenie Papacioc a stat închis mai mulți ani în Aiud, și a trecut prin teribila zarcă, citirea acestei poezii e și o formă de aducere-aminte a jertfei și pătimirii sale...

Ca exemplu, părintele Ilie Lăcătuşu, care are sfinte moaşte întregi, neputrezite şi binemirositoare şi este mare făcător de minuni, nu este mucenic, ci mărturisitor... 18 Autorul a trecut prin mai multe închisori şi lagăre comuniste (Văcăreşti, Galaţi, Suceava, Rahova, Iaşi, Bacău, Piteşti, Craiova, Jilava, Aiud, Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Grindu, Periprava, Bac, Borzeşti, Constanţa, Oneşti). Poezia Noi a alcătuit-o când se afla în Zarca Aiudului, cam prin anul 1976 (în timpul ultimei condamnări pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, fiind închis între octombrie 1975 şi august 1977). 17

216

Noi19 Suntem pământul roditor al unui dacic neam, Profeții marilor căderi de azi, Cuvânt pustiu ce am rostit când sângeram Și ne-ngropam martirii camarazi. Noi suntem oseminte risipite mii Și glas de clopot ce-am vestit furtuni; Când tulnicele sunau jale pe câmpii, Noi deșteptam chemarea din străbuni. Noi celor drepți le-am dăruit un steag al lor, Necoborât de-atunci, spre învieri. Cu el am străbătut prin mlaștini sau ogor Și l-am sfințit cu jertfele de ieri. Noi suntem mărturia unei lumi ce-a fost, Cu sânge cald roșit-am caldarâm și flori. Noi am slujit vecia neamului și-un rost, Pe fruntea țării pus-am aurori. Din volumul de poezii Cine?, de Petru C. Baciu, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2002, p. 38. 19

217

Legenda noastră stă și azi ascunsă-n lut, Ne pângăresc martirii; alți strigoi Ne toarnă mărăcini peste mormântul mut Și numele ni-l scuipă cu noroi. Noi am căzut răpuși, dar înviem mereu Prin mucenicii care se întorc prin prunci. Sorbim luceferi din genuni spre Dumnezeu Și-ajungem iar la El când sângerăm pe cruci.

218

Ofrandă sfinților, mucenicilor, mărturisitorilor din temnițele comuniste „Am citit dinaintea voastră atâtea condace, atâtea icoase încât rănile voastre s-au înscris, cu litere sângerii, în trupul meu. Am uitat de rănile mele, de foamea mea strecurată ca un șobolan hulpav în măruntaie. De setea mea, caremi ardea nemilos buzele. Am lăsat în urmă singurătatea mea, singurătatea nebunului prins în chingile cămășii albe, de forță, cu viața albită de doruri, bucurii, năzuințe, prinsă în ghearele nemiloase ale destinului. Ce însemna singurătatea mea de bufniță ascunsă sub dărâmături, în fața singurătății voastre de criptă rece, zidită parcă-n veșnicie? Am călătorit cu voi în duh. Am dormit pe priciul de gheață. Am mâncat zeama aia râncedă, cu voi, din gamelă. Mam îngropat cu voi sub pământ, în Casimca jilavei Jilava. Dorurile voastre, pentru mama părăsită, pentru iubita rămasă ca o mireasă vădană în noaptea nunții, pentru iubita abandonată pe malul celălalt al timpului, pentru copiii în urechile cărora nu erați altceva decât 219

personaje în file de poveste, toate dorurile astea mi-au străpuns nemilos inima. V-am plâns, nopți în șir, când vă-ntorceați, cu trupurile zdrobite în celulă. Viețile voastre le-am însemnat ca un scrib, uneori entuziast, alteori doar conștiincios, pe coala mototolită a sufletului meu. Vă port, deci, în mine, ca pe o icoană vie. Pe tine, Valeriu, curat și frumos ca un crin. Pe tine, Ioane, apostol al mărturisitorilor. Pe tine, Gheorghe, făclie a Numelui Domnului. Pe tine, Părinte Gherasim, dascăl al iubirii de vrăjmași. Pe tine, Părinte Justin, piatră de granit a credinței. Pe tine, Mircea, minte strălucitoare, insuflată de Duh. Pe tine, Părinte Ilie, tămăduitor nedezmințit al rănilor. Pe tine, Radu, glas al lui Hristos și al dorurilor voastre neostoite. Pe tine, Părinte Gheorghe, podoabă a Bisericii nebiruite de Antihrist. Pe tine, Constantin, poet și înțelept nou-mucenic al Logosului întrupat. 220

Pe tine, Părinte Dimitrie, cel ce în grele pătimiri ai fost ocrotit de aripa îngerului. Pe tine, profesore George, rector inegalabil al Aiudului și reper al demnității umane. Pe tine, Traiane, propovăduitor înfocat al rugăciunii fără de sfârșit. Pe tine, Gelule, model de dârzenie în cumplitele suplicii din închisoarea Piteștiului. Pe tine, Părinte Daniil, scânteie miraculoasă a Rugului Aprins. Pe tine, Aspazia, suflet de nea pe care a poposit Lumina lină a lui Hristos. Pe tine, monahule Nicolae, crainic inegalabil al credinței creștine și al îndrăgostirii de neamul românesc. Pe tine, Părinte Atanasie, vestitor al credinței vii, hrănite din foame, batjocuri, schingiuiri. Pe tine, Octaviane, martor al proniei divine, vie la vreme de ispite și cazne. Pe tine, Părinte Adrian, străjer de oțel al credinței cristaline în Hristos. Pe tine, Cuvioase Marcu, nou Iov, ce-ai îndurat, fără crâcnire, cumplite munci sub tăvălug. 221

Pe tine, Maică Mihaela, care ai apărat cu prețul vieții, de spurcatul glonț bolșevic, icoana Născătoarei de Dumnezeu. Pe tine, Părinte Arsenie, gând învăluit în trezvie, zburând neabătut spre Hristos. Pe tine, Părinte Ioane, cel ce L-ai eliberat pe Hristos din chivotul în care Îl întemnițaseră slujitorii apostați, Dăruindu-l tuturor creștinilor, spre nemurirea lor.” Ciprian Voicilă (din volumul Sfinții de lângă noi. Întâmplări. Portrete. Reflecții, Editura Areopag, ediția a treia, București, 2023, pp. 200-202) Am considerat că, în loc de a tipări o postfață la ediția a treia, este mai potrivit să reproducem acest imn închinat sfinților închisorilor. Pentru că ele adeveresc într-un chip tainic cuvintele scrise în Zarca Aiudului de Petru C. Baciu: „Noi am căzut răpuși, dar înviem mereu/ Prin mucenicii care se întorc prin prunci.” Și odată cu ei se întoarce în mod minunat și smeritul nostru părinte Arsenie Papacioc... Editorul 222

Cuprins: PARTEA ÎNTÂI Viața părintelui Arsenie Papacioc ....5 PARTEA A DOUA Testament. Cuvinte de folos Din testamentul părintelui Arsenie Papacioc: „Moartea nu înseamnă moarte…” ..................................................34 „Nu e nimic mai frumos decât să fii ortodox...”.............................. 64 „Un plan de foc...” .................................... 75 „Cu o moarte toți suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut” .................................. 106 „De ce n-ai iubit?” ...................................115 „Nu-mi pare rău că sunt român” .......... 129 „Ce atâta frică de moarte? De câte ori n-am murit până acum?” ....................... 142 Despre sfinții închisorilor ...................... 152 Acatistul noilor mucenici și mărturisitori din temnițele comuniste .....................................184 Postfața editorului la ediția a doua ....... 210 Ofrandă sfinților, mucenicilor, mărturisitorilor din temnițele comuniste219

223

RECOMANDARE EDITURA AREOPAG: Danion Vasile - ACUZATUL 1988. TESTAMENTUL SFINȚILOR ÎNCHISORILOR