Ordine în universul interior 9739212794 [PDF]

Zitiervorschau

Gordon MacDonald

Traducerea: Ion Lucian

Editarea: Gabi Troc Corectura: Ancuța Oltean Titlul original în limba engleză: Ordering Your Private World by Gordon MacDonald

Drepturile în limba engleză: © 1984 by Thomas Nelson Publishers Inc., USA

Drepturile în limba română: © 2008 Editura MINISTERIUM, Cluj-Napoca, România

Toate drepturile rezervate. Pentru reproducerea oricărei secțiuni din această carte, cu excepția unor citate succinte în revistele și articolele de specialitate, este necesar acordul scris al editorului. Toate citatele din Biblie, cu excepția locurilor precizate, sunt din Versiunea Dumitru Cornilescu 1923-24. MINISTERIUM

CP. 714 OP. 5

400800 Cluj-Napoca, România tel. 0264-420025; fax 0264-420104 www.ministerium.ro / [email protected] MINISTERIUM este un imprint al S.C. Editura LOGOS S.R.L.

ISBN: 973-9212-79-4

Tiparul executat la Imprimeria Ardealul, Cluj Napoca

sub comanda nr. 80008/2008

Membrilor comunității Grace Chapel din Lexington, Massachusetts,

fraților și surorilor mele, celor care au lucrat alături de mine și prietenilor mei.

Multe din lucrurile tratate în această carte le-am învățat de la voi. Vă iubesc.

Cuprins

Cuvânt înainte 9 Prefață: Notă pentru cei organizați 11 1. Sindromul „pâlnie” 19 2. Vedere de pe punte 27 Sectorul 1. Motivația

3. Prizonier într-o colivie de aur 37 4. Povestea tragică a unui vagabond

care a reușit în afaceri 53

5. Viața trăită ca om chemat 63 Sectorul 2. Folosirea timpului 6. Mi-a văzut cineva timpul? Nu știu unde l-am pus! 79

7. Recapturarea timpului 91 Sectorul 3. înțelepciunea și cunoașterea

8. Cel mai bun a pierdut 109 9. Tristețea unei cărți necitite 123

8

Ordine în universul interior

Sectorul 4. Tăria spirituală

10. Ordine în grădină 141 11. Fără proptele exterioare 153

12. Totul trebuie însușit 169

13. Perspectiva lui Dumnezeu 177 Sectorul 5: Restaurarea

14. Odihna sabatică și simpla deconectare 197

Epilog: Roata de tors 213 Ghid de studiu, de Leslie H. Stobbe 219

Cuvânt înainte

în puține cuvinte, pline însă de înțelepciune și profunzime, Gor­ don MacDonald a pătruns într-o zonă de mari frământări - lu¬ mea noastră interioară - abordând un subiect de mare actualitate - nevoia noastră de ordine. Am afirmat mai demult că ceea ce-1 caracterizează este o rară și fertilă îmbinare între o personalitate puternică, o remarcabilă integritate în interpretarea Scripturilor și un spirit practic. Cartea de față este o dovadă palpabilă a celor trei calități reunite. Slujind mulți ani ca pastor și călătorind mii de kilometri spre a întâlni și a ajuta un mare număr de oameni, au¬ torul și-a câștigat dreptul de a fi ascultat. Gândește cu luciditatea și idealismul unui profet, scrie cu realismul direct al unui om de afaceri, având totuși, în adâncul ființei sale, compasiunea plină de căldură a unui pastor. Nu este deloc neglijabil faptul că Gordon MacDonald punctează cu exemple din propria sa viață mesajul pe care-1 transmite cititorilor lui. Recomand cu multă căldură această carte celor care, ca și mine, au nevoie de ordine în universul lor interior. Chuck Swindoll

Pastor și realizator al emisiunilor radio „îndemnuripentru viață“

Prefață: *

Notă pentru cei dezorganizați „Sunt atât de dezorganizat!“ „Nimic nu-mi iese cum trebuie!“ „Viața mea interioară e un haos!“ „Viața mea particulară e un eșec!“

Am auzit de nenumărate ori astfel de cuvinte. în discuții la micul dejun, în biroul în care primeam oamenii în calitatea mea de pas¬ tor, în camera de zi de-acasă. Aceste cuvinte nu vin întotdeauna din partea unor oameni care și-au distrus viața sau sunt pe punctul de a și-o distruge, ci și din partea celor aparent realizați și extrem de capabili. Primele măr¬ turisiri de acest gen mi-au produs adevărate șocuri. Acum, după mulți ani, pot afirma cu certitudine că organizarea vieții particula¬ re este pentru toți oamenii o luptă. Civilizația occidentală ne pune la dispoziție un număr imens de cărți menite să ne ajute în organizarea muncii, a programului, a planurilor de producție, a studiilor și activității profesionale. Nu am întâlnit însă prea multe titluri care să abordeze direct problema ordonării universului interior sau spiritual, adică exact domeniul în care organizarea este o problemă acută.

12

Ordine în universul interior

Oamenii de succes pe care i-am întâlnit, preocupați de atâta dezorganizare, vorbesc de obicei despre dimensiunea particulară a vieții lor. Latura ei publică este, în general, reușită. însă, dimen¬ siunea personală este cea pe care o cunoaștem cel mai bine: aici ia naștere respectul de sine, aici se iau hotărârile principale cu pri¬ vire la motivații, sisteme de valori și angajamente, aici intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Mă voi referi la acest compartiment cu termenul de univers interior, considerând că starea sa ideală e una de ordine. Cunosc problemele pe care le ridică dezordinea universului in¬ terior, pentru că m-am luptat cu ele toată viața, ca mulți alții. Iar una din cele mai importante „bătălii“ ale vieții mele a fost cea a ordonării universului meu interior. Pentru că toată viața am trăit în contextul Evangheliei creștine, Isus Hristos nu a fost niciodată un străin pentru mine. Ceea ce nu înseamnă, însă, că am înțeles întotdeauna ce presupune domnia Lui. Chiar dacă, în general, L-am urmat, prea des am făcut-o de la distanță. Mi-a fost foarte greu să înțeleg ce-a vrut El să spună prin „r㬠mâneți în Mine'1, pentru că sunt un om care nu-și ia ușor angaja¬ mente. Nu mi-a fost ușor nici să înțeleg procesul și motivele da¬ torită cărora Hristos vrea să „rămână41 (Ioan 15:4) în lumea mea interioară. Sincer să fiu, mă simțeam adesea frustrat când vedeam oameni pentru care problema „rămânerii44 era cât se poate de clară și chiar părea să funcționeze. Treptat, după multe eșecuri, am descoperit că organizarea uni¬ versului interior, locul în care vrea Hristos să trăiască, este un pro¬ ces zilnic, ce ține toată viața. Ceva din interior - pe care Biblia îl numește păcat - se împotrivește atât ordinii pe care El o aduce, cât și rămânerii Sale în noi. Păcatul preferă adesea dezordinea, în care motivațiile și valorile negative pot fi ascunse și scoase la suprafață în momente de neatenție. Dezordinea este o problemă cu care ne confruntăm zilnic. Când eram copil, locuiam într-o casă cu dormitoare în care nu era mo¬

chetă pe jos și eram fascinat de micile rotocoale de praf care se adunau sub patul meu. Pentru mine, proveniența lor era un mis¬ ter. Era ca și cum o forță ciudată ar fi venit în timpul nopții și ar fi

Notă pentru cei dezorganizați

13

umplut podeaua cu acele rotocoale de praf în timp ce eu dormeam. Astăzi găsesc în fiecare zi „rotocoale de praf ‘ în viața mea interi¬ oară. Cum ajung ele acolo, n-aș putea să spun. Dar trebuie să le preîntâmpin prin disciplina zilnică care constă în ordonarea sferei interioare.

Doresc să precizez faptul că în tratarea acestui subiect - al ordonării universului interior - plec de la premisa prezenței lui Hristos în noi, care, în mod misterios, dar sigur, intră în viața noastră, dacă îl invităm și ne angajăm să-L urmăm. Dacă renun¬ țăm la punctul esențial, la decizia personală de a-L urma, cea mai mare parte a acestei cărți își pierde sensul. A-ți ordona universul interior este echivalent cu a-I cere lui Hristos să stăpânească fie¬ care segment al existenței tale. în cazul meu, ordonarea vieții interioare a fost o luptă dusă de unul singur, pentru că, la drept vorbind, mi-am dat seama că există o reticență generală în ceea ce privește deschiderea și spiritul prac¬ tic în asemenea probleme. Majoritatea celor care predică despre acest subiect o fac în termeni elevați care au darul de a impresiona auditoriul, dar nu îl pot determina să acționeze în consecință. Mi s-a întâmplat nu o dată să citesc o carte sau să ascult o prelegere despre ordonarea vieții interioare, să fiu de acord cu fiecare cu¬ vânt, iar apoi să îmi dau seama că procesul sugerat era prezentat evaziv și imprecis. Oamenii ca mine, care au nevoie de modalități clare, palpabile, pentru a răspunde ofertei lui Hristos de a trăi în noi, trec prin mari frământări.

Cu toate că am dus această luptă mai mult pe cont propriu, am găsit totuși sprijin atunci când am avut nevoie. Bineînțeles, am

primit ajutor din Scriptură și din învățăturile strânse în tradiția creștină. Am fost încurajat de soția mea, Gail (a cărei viață este extrem de ordonată), de câțiva mentori care mi-au fost în preajmă încă din fragedă tinerețe și de mulți alții, pe care nu-i pot întâlni în viața aceasta pentru că nu mai sunt printre noi. I-am cunoscut însă citindu-le biografiile și am fost încântat să descopăr că mulți dintre ei s-au luptat cu problema ordonării existenței lor.

Când am început să fac primele remarci publice cu privire la ordonarea vieții mele interioare am fost impresionat de numărul mare de oameni care au reacționat imediat: pastori, laici, oameni

14

Ordine în universul interior

cu funcții de răspundere. „Mă confrunt cu aceleași probleme ca și dumneavoastră*', spuneau ei. „Dați-mi niște sfaturi.” Lumea interioară poate fi divizată în cinci sectoare. Primul se refe¬ ră la ceea ce ne împinge să acționăm într-un anumit fel - motivația noastră. Suntem noi oameni mânați de ambiție, purtați de tendin¬ țele actuale și siliți să ne conformăm sau să concurăm cu ceilalți? Sau suntem oameni care acționează în virtutea unei chemări, niște vase ale harului îmbelșugat al lui Hristos care promite să ne mo¬ deleze?

Un alt sector al vieții noastre interioare are în vedere destinația pe care o dăm timpului limitat pe care îl avem la dispoziție pe p㬠mânt. Modul în care alocăm timp creșterii personale și slujirii al¬ tora constituie un factor-cheie pentru echilibrul nostru individual. Al treilea sector este cel intelectual: felul în care ne folosim mintea, acea parte remarcabilă din noi, capabilă să recepționeze și să pre¬ lucreze adevărul cu privire la creație.

Al patrulea sector al vieții noastre interioare este, după păre¬ rea mea, sectorul spiritului. Fără a avea pretenția că lansez o mare

idee teologică, aș spune că există un loc special, intim, unde se realizează acea comuniune cu Tatăl pe care nimeni altcineva nu o poate aprecia sau înțelege. Eu numesc acest loc al spiritului „grădi¬ na vieții noastre interioare”.

în sfârșit, există în noi un sector care ne atrage spre odihnă, spre o pace ca aceea a Sabatului. Această pace este diferită de buna dispoziție pe care o întâlnim atât de des în lumea vizibilă din ju¬ rul nostru. Și ea este atât de importantă, încât cred că ar trebui să fie recunoscută drept sursă absolut esențială de organizare in¬ terioară. Printre numeroasele biografii pe care le-am studiat este și cea a lui Charles Cowman, pionier al activității misionare în Japonia și Coreea. Viața lui a fost o mărturie extraordinară în ceea ce privește devotamentul și sacrificiul personal. în ultimii ani de viață, sănăta¬ tea i s-a șubrezit, fiind silit să se retragă de timpuriu din activitate. Faptul că nu mai putea să predice și să îndrume lucrarea misionară a colegilor săi constituia o grea povară pentru el. Unul dintre prie¬ tenii săi spunea:

Notă pentru cei dezorganizați

15

Nimic nu m-a impresionat mai mult decât duhul liniștit al fratelui Cowman. Nu l-am văzut niciodată manifestându-și supărarea, deși câteodată jignirile suferite îi aduceau lacrimi în ochi. A fost un suflet sensibil și blând, iar crucea lui ascunsă s-a transformat într-o coroană.*

Cowman a avut o viață ordonată nu doar pe plan public, ci și interior. Acesta este subiectul cărții de față. Voi încerca să fiu cât se poa¬

te de practic. Voi vorbi mult despre experiențele mele personale, nu pentru că aș fi un model demn de urmat în ce privește ordona¬ rea vieții interioare, ci pentru că mă consider un luptător alături de toți cei pentru care acest subiect prezintă importanță. Acolo unde a fost posibil, am apelat la Biblie pentru exemplifi¬ cări și motivații. Trebuie însă să adaug că nu am folosit prea multe argumente teologice, ci am scris pornind de la presupunerea că cel care dorește să mențină ordinea în viața sa interioară a luat deja hotărârea de a trăi în ascultare de Dumnezeu. Am presupus, de asemenea, o înțelegere și acceptare, fie chiar elementare, ale mo¬ dului de viață creștin.

Dacă cititorul va găsi puncte în care este de acord cu modul în care am tratat acest subiect, va ajunge, probabil, la concluzia la care am ajuns și eu, și anume că o mare parte din tot ceea ce se afirmă și se predică astăzi este în vădită neconcordanță cu rea¬ litatea spirituală. Asta, deoarece eu cred că unele dintre subiectele pe care am încercat să le tratez în paginile care urmează sunt punc¬ tele fierbinți ale vieții. Ca să fiu sincer, cred că nu se discută sufici¬ ent această temă. Și aș fi încântat dacă unele dintre aceste gânduri, care pornesc din inimă sau sunt împrumutate de la alți gânditori și scriitori, vor constitui materialul unui dialog între cei interesați de aceste lucruri. Puțini autori își scriu singuri cărțile. Eu nu mă număr printre ei. în organizarea ideilor mele am beneficiat nu doar de ajutorul multor autori care mi-au stimulat gândirea, ci și de sprijinul atent Lettie B. Cowman, Charles E. Cowman, Orienlal Missionary Sociely, Los Angeles, 1928, p. 175.

16

Ordine în universul interior

al soției mele, Gail, darul minunat pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Ea a parcurs fiecare versiune a acestor capitole, a făcut nenum㬠rate observații pe marginea lor și m-a făcut să adopt un grad mai înalt de realism, insistând asupra laturii practice. Celor care au convingerea că viața lor interioară poate fi or¬ ganizată mai bine le adresez invitația de a mă însoți în această mini-aventură a cunoașterii. La sfârșitul ei, s-ar putea să găsiți o posibilitate de a vă adânci experiența relației cu Dumnezeu și de a înțelege misiunea care ne revine în calitate de slujitori ai Lui.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora convingerii mele că viața spirituală, ascunsă privirilor, trebuie să guverneze viața exterioară, activă.

Sindromul „pâlnie” Nu demult locatarii unui bloc din Florida s-au trezit cu o priveliște

înspăimântătoare chiar sub ferestrele lor. Terenul de sub strada care trecea prin fața clădirii se prăbușise literalmente, formând o depresiune adâncă, numită de localnici „pâlnie”. în groapa ce deve¬ nea tot mai adâncă se îngrămădeau automobilele, trotuarele și pe¬ luza cu tot ce era pe ea. Nici clădirea nu părea să mai reziste mult. Oamenii de știință spun că astfel de pâlnii apar în anotimpurile secetoase când pânzele de apă freatică seacă și astfel solul își pier¬

de stabilitatea. Dintr-odată totul se „scurge” înăuntru, generând teama că nimic - nici chiar pământul de sub picioare - nu mai reprezintă un suport sigur. Viața multor oameni este precum aceste pâlnii din Florida. Probabil că mulți dintre noi ne-am simțit, la un moment dat, pe marginea unei astfel de „pâlnii”. De câte ori am trăit senzația unei oboseli care ne amorțea, senzația ratării sau amara experiență a deziluziei, am avut tendința să abandonăm. Am simțit că suntem la un pas de o prăbușire care amenință să antreneze lumea noastră într-o cădere fără sfârșit. Uneori parcă nu era nimic de făcut pen¬ tru a o preveni. De ce toate astea? Dacă reflectăm serios la aceste lucruri, am putea descoperi existența unui spațiu interior - lumea noastră ascunsă - de a cărei

20

Ordine în universul interior

existență nu eram conștienți înainte. Sper că, pe parcurs, va deve¬ ni evident că neglijarea acestei lumi interioare nu ușurează deloc depășirea greutății evenimentelor și presiunilor care o solicită din plin. Unii oameni sunt surprinși și profund tulburați când se des¬ coperă pe ei înșiși. își dau seama brusc de faptul că și-au consacrat cea mai mare parte a timpului și a energiei lor clădindu-și o viață la nivelul vizibil, la suprafață. Au acumulat o seamă de valori, ca de pildă diplome universitare, experiență profesională, relații în puncte-cheie, forță fizică sau frumusețe. Nu e nimic rău în toate acestea. Dar se descoperă, adesea prea

târziu, că lumea interioară a persoanei în cauză este într-o stare de dezordine sau că e aproape inexistentă. Și, în asemenea cazuri, există pericolul apariției sindromului „pâlnie11. Trebuie să ajungem să ne dăm seama că fiecare dintre noi tr㬠im în două lumi foarte diferite. Lumea exterioară, sau viața publi¬ că, este mai ușor de supravegheat. Se poate evalua mult mai sim¬

plu, este vizibilă și poate include sfere tot mai largi. Ea cuprinde munca, distracțiile, bunurile pe care le agonisim și o mulțime de oameni pe care îi cunoaștem și care alcătuiesc o rețea socială. Este segmentul existenței noastre cel mai ușor de evaluat prin categorii cum sunt succesul, popularitatea, bogăția și frumusețea. însă via¬ ța noastră interioară are o natură spirituală. Este centrul în care se iau deciziile și unde se stabilesc valorile, unde se poate cultiva meditația și starea de singurătate. Este un loc al închinării și con­ fesării, o zonă liniștită în care poluarea morală și spirituală a zilelor noastre nu trebuie să pătrundă. Cei mai mulți dintre noi am fost bine instruiți pentru a reuși în viață, în latura ei socială. Desigur, va exista întotdeauna funcționa¬ rul pe care nu te poți bizui, casnica fără spirit gospodăresc sau per¬ soana ale cărei capacități sociale sunt atât de slab dezvoltate încât devine un încurcă-lume. Dar majoritatea dintre noi știm să respec¬ tăm un ordin, să ne organizăm și să dăm indicații. Știm exact ce sis¬ tem este cel mai bun pentru noi în ce privește domeniul profesional sau cel al relațiilor interpersonale. Alegem formele de petrecere a timpului liber și de distracție care ni se potrivesc. Avem capacitatea de a ne alege prietenii și știm să întreținem relațiile cu ei.

Sindromul ..pâlnie”

21

Viața socială ne solicită timpul, atenția, banii și energia. Și pen¬ tru că sectorul public al vieții este atât de vizibil, atât de real, trebu¬ ie să ne luptăm pentru a rezista tuturor ispitelor și solicitărilor care încearcă din răsputeri să ne atragă atenția și energia.

Rezultatul acestei stări de lucruri este trădarea și neglijarea vieții noastre interioare, pentru că ea nu se manifestă la fel de zgo¬ motos. Poate fi ignorată total perioade mari de timp înainte să facă loc unei depresiuni de tip „pâlnie“. Oscar Wilde se număra printre cei ce nu acordau importanță vieții interioare. William Barclay citează mărturisirea lui Wilde:

Zeii mi-au dăruit aproape totul. Dar eu m-am lăsat pentru mult timp în voia simțurilor, într-o nesăbuită lene. Obosit să fiu mereu pe culmi, m-am coborât de bunăvoie spre adâncuri în căutare de senzații noi. Ceea ce pentru mine era un paradox în domeniul gândirii a devenit perversitate în sfera pasiunii. Am început să fiu tot mai nepăsător față de cei din jur. Gus¬ tam plăcerea oriunde o întâlneam și porneam mai departe. Uitasem că orice acțiune măruntă de fiecare zi clădește sau dărâmă caracterul și că, prin urmare, tot ce face cineva în odăi ascunse va trebui strigat odată de pe acoperișul casei. Nu mai eram propriul meu stăpân. Nu mă mai aflam la cârma sufletu¬ lui meu și nici măcar nu-mi dădeam seama de asta. Am îng㬠duit plăcerii să mă domine, sfârșind în chip rușinos.*

Când Wilde scrie „Nu mă mai aflam la cârma sufletului meu“, el descrie o persoană a cărei viață interioară e un haos, gata să se prăbușească. Cu toate că vorbele sale au uneori accente patetice, ele se aseamănă întrucâtva cu afirmațiile multora, care, ca și el, și-au ignorat universul interior. Eu cred că, în veacul nostru, unul dintre cele mai grele câm¬ puri de luptă este viața interioară a individului. Această bătălie sunt chemați să o dea mai ales cei ce se consideră creștini practi¬ canți. Există printre ei oameni care muncesc din greu și care duc pe umeri povara unor mari responsabilități acasă, la serviciu și la •' William Barclay, The LeLLers to Ihe GalcUians and Ephesicins, WeslminsLer, Philadel¬ phia, 1976, p. 100.

22

Ordine în universul interior

biserică. Ei sunt oameni de nădejde, dar sunt foarte, foarte obo¬ siți! Și, în consecință, trăiesc adesea pe marginea unei „pâlnii11 gata să-i înghită. De ce? Pentru că, deși faptele lor sunt cu totul diferite de cele ale lui Wilde, asemeni lui, devin mult prea implicați în lu¬

mea exterioară, ignorând-o pe cea interioară până când, uneori, aproape că e prea târziu. Valorile civilizației occidentale ne-au făcut, într-o oarecare măsură, să devenim orbi față de această tendință. Suntem în mod naiv înclinați să credem că persoana cea mai activă pe plan public este și cea mai împlinită pe plan spiritual sau că binecuvântarea cerească este proporțională cu numărul de membri ai unei biserici sau că un om este cu atât mai aproape de Dumnezeu cu cât posedă un bagaj mai mare de cunoștințe biblice. Pentru că tindem să gândim astfel, există tentația de a acor¬

da mai multă atenție lumii exterioare în dauna celei interioare. Mai multe programe, mai multe întruniri, mai multe experiențe instructive, mai multe relații, o supraîncărcare a timpului; până când totul devine atât de apăsător la suprafața vieții, încât între¬ gul edificiu se clatină pe marginea prăpastiei. Oboseala, deziluzia, eșecul, toate devin posibilități înspăimântătoare. Lumea interioară neglijată nu mai rezistă sub această povară. Eram într-o zi la stadion, urmărind un meci de fotbal în care juca fiul meu. Lângă mine s-a așezat tatăl unui alt băiat din echipă. Știam că e creștin de mai bine de zece ani. în pauză, ne-am plimbat puțin și am stat de vorbă. Eu i-am pus una din acele întrebări pe care creștinii ar trebui să și le pună unul altuia, dar se jenează să o facă.

- Cum o mai duceți din punct de vedere spiritual? l-am între¬

bat. Replica lui a fost:

- Interesantă întrebare! Care ar fi răspunsul potrivit? Sunt bine, cred. Aș dori să pot spune că evoluez sau că mă simt mai aproape de Dumnezeu. Dar adevărul e că stau pe loc. Nu cred că am fost indiscret sau deplasat continuând discuția, deoarece omul părea sincer interesat de subiect.

- Vă rezervați periodic timp pentru a vă ordona viața inte¬ rioară?

Sindromul „pâlnie“

23

Omul s-a uitat la mine întrebător. Dacă aș fi spus: „Cum stați cu timpul personal de citire a Biblie și rugăciune?44, ar fi știut exact

ce să răspundă. Acela se putea măsura, iar el ar fi putut răspunde concret, referindu-se la zile, ore și minute, metode și tehnici. Dar eu am întrebat despre ordinea vieții lui interioare. Cuvântiil-cheie este ordine, termen care ne duce cu gândul la calitate, nu la canti¬ tate. Când și-a dat seama la ce fac aluzie, s-a simțit stânjenit. - Când să mai apuce omul să-și facă ordine în viața interioa¬ ră?, a întrebat el. Nu-mi văd capul de lucru anul ăsta, iar în această săptămână toate serile îmi simt ocupate. Soția mă presează să îmi iau o săptămână liberă. Știți, trebuie să zugrăvim. Deci nu-mi r㬠mâne prea mult timp pentru a-mi ordona viața interioară, ca să mă exprim ca dumneavoastră. S-a oprit o clipă și apoi a întrebat: - Dar, în definitiv, ce este viața interioară? Am realizat imediat că aveam de a face cu un om care se pre¬ tindea creștin, care se învârtise ani de zile în cercuri creștine, își câștigase o reputație prin tot ce făcuse în această calitate, dar care nu înțelesese că, dincolo de orice acțiune și de bunele intenții de¬ clarate zgomotos, trebuia să existe ceva solid, ceva de care să te poți sprijini. Faptul că el se socotea prea ocupat pentru a mai da atenție vieții interioare și că nu era prea sigur ce însemna ea m-a făcut să-mi dau seama că era departe de a fi înțeles ideea de bază a unei vieți în comuniune cu Dumnezeu. Aveam multe de discutat împreună. Puțini oameni au trebuit să facă față unor presiuni atât de mari din afară ca Anne Morrow Lindberg, soția celebrului aviator. Ea și-a păzit cu strășnicie lumea interioară și a scris lucruri pline de miez despre ea, în cartea sa intitulată The Giftfrom the Sea [Darul din adâncul mării]: în primul rând... doresc să fiu împăcată cu mine însămi. Vreau ca privirea mea să nu trădeze gânduri ascunse, inima să-mi fie curată și viața mea să aibă acel filon central care să-mi dea pu¬ terea să-mi îndeplinesc obligațiile cât pot mai bine. De fapt, vreau să trăiesc în „har44, cum se spune în limbajul sfinților,

cât mai mult timp posibil. Nu folosesc acest termen în sen¬

24

Ordine în universul interior

sul său strict teologic. Prin har înțeleg o armonie interioară, de esență spirituală, care se poate manifesta sub forma unei armonii exterioare. Caut, probabil, ceea ce cerea Socrate în rugăciunea din Fedru când spunea: „Fie ca omul interior și cel exterior să fie una.“ Aș dori să dobândesc o stare de har spiritual interior care să-mi permită să fiu și să fac ceea ce mi-a hărăzit Dumnezeu de la început.*

Fred Mitchell, lider în lucrarea misionară internațională, păs¬ tra pe birou următorul motto:,Atenție la golul pe care îl poate crea o viață agitată!“ Asta dovedea că și el era conștient de prăbușirea care poate surveni atunci când se ignoră viața interioară. Fenomenul „pâlnie“ din Florida este o imagine concretă a unei probleme spirituale pe care mulți creștini din lumea noastră tre¬ buie să o rezolve. Pe măsură ce, în anii următori, presiunea exte¬ rioară va crește, vor exista tot mai mulți oameni ale căror vieți se vor asemăna cu această „pâlnie” dacă nu se vor opri să privească în lăuntrul lor și să se întrebe: Există cumva o lume interioară, dinco¬ lo de zgomotul și agitația de la suprafață? Există cumva o lume ce trebuie explorată și conservată? Se pot oare dezvolta acea tărie și acea rezistență prin care să facem față presiunilor de la suprafață? Aflat la Washington, într-un moment de singurătate și tânjind de dorul celor de-acasă, John Quincy Adams a scris fiecăruia din¬ tre copiii săi o scrisoare plină de încurajări și sfaturi. Fiicei sale i-a scris despre perspectiva căsătoriei și despre bărbatul pe care se cădea să-l aleagă. Cuvintele sale subliniază importanța pe care o acorda unei vieți interioare ordonate: Fiica mea! Să-ți alegi un om cinstit și să veghezi să rămână astfel. Nu contează dacă e bogat sau nu, atâta vreme cât nu depinde de alții. Mai presus de orice altceva, să ții seama de onoarea și de integritatea lui. Să nu te gândești la altă noble¬ țe în afară de cea a sufletului și nici la altă bogăție în afară de cea a inimii.t

* Anne Morrow Lindberg, The Giftfrom the Sea, Pantheon, New York, 1955, p. 23-24. + Dorothie Bobbe, Abigaii Adams, Putnam, New York, 1966, p. 206.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va dator a faptului că îi „iau pulsuF zilnic.

Vedere de pe punte Am un prieten bun care a fost cândva ofițer în marina americană la bordul unui submarin nuclear. El mi-a povestit o întâmplare pe¬ trecută într-o zi când submarinul era într-o misiune în Meditera­ na. Pe mare navigau mai multe vapoare, iar submarinul trebuia să facă niște manevre rapide spre a evita posibilele coliziuni. în absența căpitanului, prietenul meu rămăsese ofițer de servi¬ ciu și preluase comanda submarinului. Datorită mișcărilor bruște și neobișnuite, căpitanul, care se afla în cabina sa, își făcu apariția pe punte și întrebă: „Totul e-n regulă?” „Da, domnule”, răspunse prietenul meu. Căpitanul aruncă o privire scurtă în jur și se pregătea să plece, înainte de a dispărea sub punte, mai spuse: „Da, se pare că totul e-n regulă.” Această întâlnire simplă, de rutină, dintre un comandant de vas și unul din ofițerii lui de încredere mi-a oferit o sugestivă imagine a ordinii care trebuie să domnească în viața interioară a fiecăruia. De peste tot pândea pericolul unei coliziuni. Existau suficiente motive pentru ca orice căpitan vigilent să fie alertat. Acel pericol era însă

in afară. în interiorul submarinului exista un loc liniștit de unde traiectoria vasului se controla perfect și spre care s-a îndreptat in¬ stinctiv căpitanul.

28

Ordine în universul interior

în acel punct de comandă nu era nici urmă de panică; doar calm și o succesiune de acțiuni duse la îndeplinire de un echipaj de marinari bine pregătiți. De aceea, când căpitanul a apărut pe punte pentru a se convinge de mersul lucrurilor, a găsit ordine. „Totul e-n ordine?14 a întrebat el. După ce s-a asigurat că așa era, a încuviințat spunând: „Da, se pare că totul e-n regulă.44 Venise la locul potrivit și primise răspunsul potrivit. Așa înțelegea căpitanul să organizeze activitatea pe submarin. Manevrele potrivite fuseseră executate de o mie de ori în situații în care nu exista nici un pericol. De aceea, când a sosit momentul să se acționeze într-o situație limită, căpitanul n-avea nici un motiv de panică. El putea anticipa o comportare excelentă a oamenilor

de pe punte. Când acolo lucrurile merg bine, submarinul este în siguranță, indiferent ce se întâmplă afară. Dar au fost și situații în care aceste manevre au fost ignorate, poate fiindcă nu au fost exersate. Atunci poate apărea dezastrele ­ vapoarele se ciocnesc și se scufundă și se produc pagube imense. La fel se întâmplă și în viața omului atunci când lipsește organi¬ zarea pe „puntea44 universului interior. Accidentele care se produc aici se numesc epuizare, prăbușire sau dezintegrare. Una e când faci o greșeală sau ai un eșec. Cu toții învățăm din greșeli. Și alta e să vezi o viață de om distrugându-se sub ochii tăi datorită lipsei de resurse interioare cu care să facă față solicitărilor.

Wall Street Journal a prezentat recent o serie de articole sub titlul Executivei Crisis [Criza managerului], iar unul dintre repor¬ taje i-a fost dedicat lui Jerald H. Maxwell, un tânăr întreprinzător care a fondat o companie de înaltă tehnologie. O vreme a fost con¬ siderat un geniu managerial și financiar. Asta însă n-a durat mult, pentru că a urmat o nenorocire, o prăbușire de tip „pâlnie44. Acea zi s-a întipărit în memoria lui Jerald H. Maxwell. Nici familia lui n-o s-o uite vreodată. Pentru ei a fost ziua în care el a început să plângă în camera lui, ziua în care exuberanta lui încredere în sine a dispărut lăsând loc depresiei, ziua în care lumea lui - și a lor - s-a prăbușit.

Maxwell fusese concediat! Totul s-a destrămat, iar el n-a putut face față situației. Ziarul continua:

Vedere de pe punte

29

Pentru prima dată în viață, domnul Maxwell s-a simțit un ra¬

tat și asta l-a zguduit. Sentimentul propriei înfrângeri a dus la o prăbușire emoțională, a deteriorat legăturile care existau între el, soția sa și cei patru fii ai lor și l-a împins spre margi¬ nea prăpastiei... „Când totul s-a destrămat, ai mei s-au simțit atât de prost încât mi s-a făcut rușine“, își amintește domnul Maxwell. Se oprește cu un oftat, apoi continuă: „Se spune în Biblie că tot ce trebuie să faci e să ceri și ți se va da. Ei bine, eu am cerut de multe ori să mor.”*

Cei mai mulți dintre noi n-am cerut să murim, cum a făcut Max¬

well, însă majoritatea am trăit aceeași presiune exercitată de lu¬ mea din afară care ne strivea atât de tare, încât ne întrebam dacă nu cumva urmează ceva asemănător morții. în astfel de momente ne punem problema trăiniciei resurselor noastre, ne întrebăm dacă putem merge mai departe sau nu, dacă merită să luptăm mai de¬ parte sau nu și dacă nu cumva e momentul să „dăm bir cu fugiții'4. Pe scurt, nu suntem siguri dacă avem suficientă energie spirituală, psihică sau fizică pentru a putea menține ritmul respectiv. Soluția la toate acestea constă în a face ceea ce a făcut căpitanul

submarinului. Când a simțit pericolul exterior, s-a îndreptat spre punte pentru a verifica dacă lucrurile erau în ordine. El știa că nu poate găsi răspuns în altă parte. Și dacă acolo totul mergea bine, știa că se poate retrage liniștit în cabina lui. Vasul va rezista solici¬ tărilor dacă pe punte totul e în regulă. Una din povestirile mele preferate din Biblie vorbește despre după-amiaza în care ucenicii se aflau în mijlocul unei furtuni dez¬ lănțuite pe Marea Galileii. în scurt timp groaza i-a cuprins și toți și-au pierdut cumpătul. Erau aceiași pescari care străbătuseră ma¬ rea în lung și-n lat ani de zile, cu mrejele și cu corăbiile lor, și care mai văzuseră asemenea furtuni. Dar, din cine știe ce motiv, de data asta n-au fost în stare să facă față situației. Și, pe de altă parte, Isus adormise. Toți au fugit atunci la El, indignați că nu părea să-I pese

de primejdia care le amenința viața. Dar poate că ar trebui să le recunoaștem măcar meritul că au știut încotro să alerge. * „Executive* Crisis“, Wall Street Journal, 12 martie 1982, p. 1.

30

Ordine în universul interior

După ce Hristos a potolit furtuna, le-a pus întrebarea funda¬ mentală de care depindea creșterea lor personală și formarea lor ca și conducători spirituali: „Unde vă este credința?11 Ar fi putut întreba altfel dacă ar fi folosit limbajul meu: „De ce nu este mai multă ordine pe «puntea» vieții voastre?44 De ce oare atât de mulți oameni consideră că vor găsi soluția

la tensiunile și problemele personale nu pe „puntea44 vieții, ci în încercarea de a alerga mai repede, de a protesta mai vehement, de a acumula mai mult, de a strânge mai multe date și a câștiga mai multă experiență? Trăim într-o epocă în care în mod instinctiv acordăm o atenție sporită oricărui lucru din afară, ignorând uni¬ versul interior - singurul loc unde putem găsi tăria de a înfrunta, sau chiar de a învinge, orice tulburare din exterior. Scriitorii biblici credeau în principiul deplasării pe punte; ei știau și îi învățau pe alții că dezvoltarea și păstrarea universului interior ar trebui să fie preocuparea noastră de bază. Acesta este unul din motivele pentru care lucrarea lor a transgresat timpul și spațiul. Pentru că tot ceea ce au scris le fusese dat de către Creator, care ne-a creat astfel încât funcționăm mai eficient dinspre inte¬ rior spre exterior. Unul dintre autorii Proverbelor a formulat astfel principiul lu¬ mii interioare: Păzește-ți inima mai mult de cât orice, căci din ea ies izvoare¬ le vieții (Proverbe 4:23).

într-o formulare simplă, scriitorul ne-a revelat un adevăr ulu¬ itor. Ceea ce numesc eu „punte4', el numește „inimă44. Comparând inima cu un izvor, autorul sugerează că din el provin energia, în¬ țelepciunea și tăria cu care putem face față tulburărilor din afară. Păzește-ți inima, spune el, și ea va deveni un izvor de viață din care vei putea bea și tu, și alții. Dar ce înseamnă să-ți „păzești44 inima? în primul rând, autorul

este în mod evident preocupat de apărarea inimii de influențele exterioare care i-ar putea amenința integritatea. El subliniază, de asemenea, strădania inimii de a instaura ordinea în viața cuiva. Dar, dincolo de aceste posibile lecții oferite de metaforă, aflăm că păstrarea sau păzirea inimii, „puntea44 vieții umane, este o ale¬

Vedere de pe punte

3t

gere deliberată și de disciplinare pe care trebuie să o facă fiecare. Trebuie să alegem să ne păzim inima. Sănătatea și capacitatea ei de muncă nu trebuie asumate; ele trebuie în mod constant proteja¬ te și menținute. Din nou, trebuie să ne amintim ce a făcut căpitanul submarinului atunci când a simțit că se petrece ceva neobișnuit: s-a îndreptat imediat spre punte. De ce? Fiindcă știa că acolo se găsea întreaga capacitate de a face față pericolului. în Noul Testament, Pavel a făcut o afirmație asemănătoare atunci când le-a spus creștinilor: „nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre44 (Romani 12:2).

J. B. Phillips a tradus cuvintele lui Pavel în felul următor: „Nu lăsați lumea să vă modeleze după calapodul ei.44

Apostolul a subliniat un adevăr atemporal. El ne-a îndrumat spre o decizie corectă. Vom ordona oare universul nostru interior astfel încât să aibă o influență asupra celui exterior? Sau îl vom ne¬ glija, permițând astfel lumii exterioare să ne modeleze? Aceasta e o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi din viața noastră. E un gând înțelept. E tocmai ideea care i-a lipsit managerului distrus, despre care era vorba în articolul din Wall Street Journal. Dovada? Prăbușirea sa atunci când lumea din jur l-a strivit cu po¬ vara ei. El nu poseda forța interioară necesară și nici în universul lui interior nu era ordine. Mary Slessor era o tânără necăsătorită care, la începutul secolu¬ lui, a părăsit Scoția plecând într-o zonă din Africa ce era bântuită de boli și plină de primejdii. Dar ea avea un spirit hotărât și continua să înainteze când alții mai slabi cedau și fugeau fără să se mai uite în urmă. Odată, după o zi deosebit de epuizantă, încerca să adoar¬ mă într-o colibă din junglă. Iată ce a scris despre seara aceea: De-o vreme nu-mi mai prea pasă unde dorm, dar când stau în¬ tinsă pe câteva scânduri murdare, acoperite cu un așternut de paie murdare, cu șobolani și insecte mișunând în voie, cu trei femei și un nou-născut de trei zile lângă mine, cu vreo zece oi, capre și vaci afară, nu-i de mirare că nu prea pot să dorm. Dar, în inima mea, am avut o noapte atât de liniștită! (s.n.)* James Buchan, The Inciomilahle Mary Slessor, Seabury, New York, 1981, p. 86.

32

Ordine în universul interior

La o asemenea liniște ne gândim atunci când ne punem pro¬ blema ordinii universului nostru interior. Că îl numim „punte”, în limbaj marinăresc, sau „inimă”, în termeni biblici, ideea este ace¬ eași: trebuie să existe un loc liniștit, unde domnește ordinea, un loc de unde izvorăște o energie care poate învinge agitația și nu se lasă intimidată de ea. Putem verifica însușirea acestui principiu în momentul în care dezvoltarea și menținerea unei vieți interioare puternice ocupă lo¬ cul cel mai important în existența noastră. Atunci, când tensiunea crește, ne vom întreba: „Este în regulă totul?“ Și, văzând că totul e în ordine, putem spune din inimă: „Da, se pare că totul e-n regulă.”

Sectorul 1

Motivația i

Folosirea timpului

înțelepciunea

Restaurarea

Și

\cunoașterea/ Tăria

spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că îmi recunosc tendința de a trăi conform unor tipare vechi, care însă nu sunt în concordanță cu cele ale lui Dumnezeu.

3 Prizonier într-o colivie de aur Cei doisprezece care L-au urmat pe Isus și apoi au fondat Biserica Sa formau un grup ciudat. Pe nici unul dintre ei (poate cu excepția lui Ioan, pe care îl găsesc la locul lui și nu constituie o amenințare pentru ideea mea) nu i-aș fi ales pentru a conduce o mișcare de proporția lucrării lui Hristos. Nu, sigur nu i-aș fi ales pe ei. Dar Isus i-a chemat și rezultatul îl știți. Ca să fiu sincer, unii din voluntarii pe care Isus i-a refuzat sunt pe placul meu mai mult decât aceștia. Erau oameni hotărâți; știau să recunoască un lucru bun când îl vedeau. Păreau să clocotească de entuziasm. Dar El i-a refuzat! De ce? Poate că Isus, cu percepția Sa extraordinară, le-a scrutat viața interioară și a observat semnele pericolului. Poate că El a văzut în ei ceea ce erau, de fapt: oameni mânați, în căutarea afirmării per¬ sonale. Și probabil că tocmai ceea ce îmi place mie la ei constituie,

de fapt, neajunsul lor: doreau să aibă ei înșiși controlul asupra situației prin faptul că fixau momentul și locul începerii lucrării lor.

Poate că, dacă ar fi fost acceptați (este o simplă speculație), am fi descoperit că ei urmăreau mai mult decât am fi crezut noi la prima vedere. Ne-am fi dat seama că erau oameni cu planuri, cu scopuri și idealuri proprii. Isus Hristos nu va face lucrări mari în

38

Oidine în universul interior

lumea interioară a unor asemenea oameni. N-a făcut-o niciodată. Se pare că preferă să lucreze cu oameni pe care El îi cheamă. Aces¬ ta este motivul pentru care Biblia nu vorbește despre voluntari, ci doar despre cei chemați.

în explorarea universului uman interior trebuie să existe un punct de pornire, iar eu am ales punctul din care se pare că a înce¬ put Isus, operând distincția dintre cei chemați și cei mânați. Cum¬ va, El deosebea oamenii pe baza tendinței lor de a fi mânați sau a disponibilității lor de a fi chemați. Cântărea motivațiile lor, sursa energiei lor spirituale și genul de recompensă la care se așteptau. El i-a chemat pe cei care erau atrași de El și i-a evitat pe cei mânați care voiau să-L folosească. Cum îl recunoaștem pe cel mânat? în zilele noastre este relativ ușor. Oamenii mânați sunt stresați. Căutați simptomele stresului și veți descoperi, probabil, oameni mânați. Lumea de astăzi acordă o mare atenție stresului. Acesta consti¬ tuie subiectul multor cărți, al muncii de cercetare, al examenelor clinice aproape de fiecare dată când cineva acuză dureri toracice sau de stomac. Mulți își dedică întreaga viață studiului stresului. Oamenii de știință îl măsoară în laboratoare, supunând diferite materiale unor serii de solicitări, la temperaturi și vibrații diferi¬ te. Inginerii îl monitorizează în cazul caroseriilor și motoarelor de automobile și avioane, conducând și pilotând în condiții extreme, pe distanțe de mii de kilometri. în cazul ființei umane, stresul este ținut sub observație strictă la zborurile în spațiu, în camera hiper­ barică pe fundul oceanului sau în cadrul examenelor din labora¬ toarele medicale. Un cunoscut de-al meu a proiectat un dispozitiv de măsură sensibil care urmărește undele emise de creier și poate informa cercetătorul asupra momentelor în care subiectul dep㬠șește pragul normal de stres. în deceniul trecut a început să devină evident faptul că mulți oameni se află sub influența constantă și distructivă a stresului, pentru ei viața ajungând la un ritm care lasă prea puțin timp pen¬ tru odihnă și refacere. Revista Time scria: în ultimii treizeci de ani, medicii și funcționarii din domeniul sănătății au fost martorii ravagiilor stresului care amenință sănătatea națiunii. Conform Academiei Americane a Medi­

Prizonier intr-o colivie de aur

39

cilor de Familie, două treimi din consultațiile efectuate de medicii curanți au de a face cu simptome legate de stres. în același timp, marii industriași sunt alarmați de costul imens al consecințelor stresului: absenteismul, cheltuielile medicale și productivitatea scăzută.*

Articolul continua spunând că efectele stresului costă econo¬ mia americană între 50 și 75 de miliarde de dolari anual, adică mai mult de 750 de dolari pentru fiecare muncitor american. „Stresul, scrie Time, are o contribuție majoră, directă sau indirectă, la apa¬ riția bolilor coronare de inimă, a cancerului, a tulburărilor respira¬ torii, a accidentelor, a cirozei ficatului și a sinuciderilor.” Și acesta este doar începutul. Ce stă în spatele acestei stări de lucruri? Time îl citează pe doc¬ torul Joel Elkes de la Universitatea din Louisville: „Chiar modul nostru de viață, felul în care trăim, pare să fie azi cauza principală a bolii.” Suntem cu toții conștienți că există un tip de stres care este be¬

nefic pentru că stimulează artiștii, sportivii de performanță, fac¬ torii de decizie. Dar atenția noastră se îndreaptă acum spre acele tipuri de stres care mai degrabă diminuează capacitatea umană. Dr. Thomas Holmes a coordonat un studiu foarte interesant pe această temă. Holmes este cunoscut pentru elaborarea renumitei Scări a Coeficientului de Adaptare Socială, cunoscută de majori¬ tatea dintre noi sub denumirea de Diagrama Holmes a Stresului. Această diagramă este o tehnică simplă de măsurare care indică la ce presiuni este supusă probabil o persoană și cât este de aproape de consecințele fizice și psihice nefaste. După multe cercetări, diferitelor evenimente cu care suntem confruntați fiecare dintre noi li s-a asociat câte un punctaj. Fie¬ care punct a primit denumirea de „unitate de modificare a vieții”. O acumulare de mai mult de 200 de astfel de unități într-un an, sugerează Holmes, poate constitui semnalul de alarmă al unui po¬ tențial atac de cord, al stresului emoțional sau al diminuării capa¬ cității de a trăi ca o persoană sănătoasă. Moartea partenerului de ,,Stresul: îi putem face Time, 6 iunie 1983, p. 48-54.

40

Ordine in universul interior

viață, de exemplu, are numărul maxim de unități de „modificare a vieții” - 100 de unități. O concediere echivalează cu 47 de unități, în timp ce apariția unui nou membru în familie corespunde altor 39 de unități. Nu toate evenimentele cauzatoare de stres enume¬ rate de Holmes sunt de natură negativă. Chiar și evenimentele fe¬ ricite, cum ar fi Crăciunul (12 puncte) sau concediile (13), creează stres. Din experiență pot spune că nu este un lucru neobișnuit să ai de a face cu persoane care au un punctaj total mult superior valorii de 200. De exemplu, m-a vizitat la birou un pastor care mi-a spus că punctajul său total este 324. Tensiunea i-a crescut îngrijorător; are în mod constant dureri de stomac, bănuiește c-ar fi ulcer, și nu poate dormi bine noaptea. într-o altă zi, am luat micul dejun cu un tânăr director care îmi spunea că, până nu demult, avea ambiția să adune un milion de dolari până la vârsta de treizeci și cinci de ani. Când și-a evaluat starea prin diagrama lui Holmes, a fost îngrozit să descopere un punctaj total de 412. Ce au în comun cei doi oa¬ meni, cel din lumea afacerilor și cel din lumea religioasă?

Acești doi oameni fac parte din categoria celor pe care eu îi numesc mânați. Și solicitarea la care se supun îi costă enorm ­ punctajul este doar o reflectare numerică a acestui fapt. Folosesc expresia mânați, pentru că ea descrie nu doar modul în care în¬ țeleg ei viața, ci și modul în care majoritatea dintre noi, ceilalți, refuzăm să recunoaștem la ce ne supunem pe noi înșine. Adesea suntem mânați spre anumite scopuri și obiective, fără să înțele¬ gem întotdeauna de ce. Poate că de multe ori nu suntem conștienți de prețul pe care-1 vor plăti psihicul, organismul și, desigur, inima noastră. Prin inimă înțeleg acea parte din noi despre care vorbește Proverbe 4:23 - izvorul energiilor noastre vitale. Există mulți oameni mânați care fac lucruri foarte bune. Oame¬ nii mânați nu sunt neapărat oameni răi, deși consecințele faptului că sunt mânați pot fi nefericite. De fapt, oamenii mânați au avut adesea contribuții majore. Ei fondează organizații, asigură locuri de muncă și facilități, sunt adesea foarte inteligenți și adoptă solu¬ ții benefice pentru cei din jur. Dar, cu toate acestea, ei sunt oameni mânați și există motive de îngrijorare în ce privește capacitatea lor de a menține ritmul fără a se pune în pericol pe ei înșiși.

Prizonier într-o colivie ele aur

4i

îi putem detecta pe acești oameni? Desigur. Sunt multe sim­ ptome'care indică un astfel de comportament. Printre cele pe care le-am întâlnit cel mai frecvent se numără următoarele: (1) Omul mânat este cel mai adesea satisfăcut doar de realizări. Undeva, în procesul de maturizare, el descoperă că numai acumu¬ lând realizări poate fi mulțumit de sine și de lumea lui. Acest lucru poate fi rezultatul influențelor educaționale la o vârstă fragedă; în copilărie a primit aprecieri și laude din partea unui părinte sau a unui mentor doar atunci când ducea ceva la bun sfârșit. Nu i s-a spus niciodată un cuvânt bun, până când sarcina încredințată nu a fost bine îndeplinită. Astfel singurul mod de a obține acceptarea și dragostea era să realizeze ceva. în astfel de condiții, se poate naște o mentalitate a lucrului bine făcut, a realizării. Un om începe să creadă că, dacă o realizare i-a atras laude și l-a făcut să crească în ochii celor din jur, atunci mai multe realizări ar putea aduce o abundență de sentimente pozitive și aprecieri.

Deci, omul mânat începe să caute modalități de a ajunge la tot mai multe realizări. Curând va începe să facă două sau trei lucruri deodată, pentru că acest lucru începe să-i producă tot mai mult respectiva plăcere stranie. El demne genul de om care citește Întruna cărți ce promit să-l învețe să-și folosească timpul și mai eficient sau participă la seminarii de acest gen. De ce? Pentru că astfel va avea mai multe realizări care, în schimb, îi vor aduce o mai mare împlinire. Acesta este tipul de om care vede viața doar prin prisma re¬ zultatelor. în consecință, el nu prea apreciază procesul care duce la respectivele rezultate. E genul de om care s-ar deplasa bucuros de la New York la Los Angeles cu un avion supersonic, pentru că o călătorie cu mijloace terestre care i-ar îngădui să admire colinele

din Pennsylvania, aurul grâului din Nebraska și Iowa, măreția Munților Stâncoși, deșerturile din Utah și Nevada ar fi o mare pierdere de timp. La sosirea în Los Angeles, după o călătorie ra¬ pidă de două ore, omul mânat va fi iritat la culme dacă va trebui să aștepte patru minute în plus ca să intre în aeroport. Sosirea e totul pentru omul însetat de realizări; călătoria nu înseamnă nimic.

42

Ordine în universul interior

(2) Omul mânat este preocupat de simbolurile realizării. De obicei, el este conștient de semnificația conceptului de putere și dorește să o posede pentru a o folosi. Aceasta înseamnă că va fi conștient de sim¬ bolurile asociate statutului: titlurile, dimensiunea și amplasarea biro¬ ului, locul în schema de organizare la serviciu și privilegiile speciale.

Există o preocupare generală cu privire la propria reputație în cazul celor mânați. Mereu se întreabă: Cine îmi cunoaște realizări¬ le? Cum pot menține relații mai strânse cu somitățile din domeniul meu? Iată întrebările care îl frământă pe cel mânat.

(3) Omul mânat e dominat de o dorință necontrolată de expansi¬ une. Celor mânați le place să simtă că fac parte din ceva care ia am¬

ploare și are tot mai mult succes. Sunt mereu „în priză4-, căutând ocaziile cele mai bune și mai avantajoase. Rareori au timp să-și aprecieze realizările prezente. Charles Spurgeon, un predicator englez din secolul al XlX-lea, spunea odată: Succesul îl expune pe om presiunii maselor, ispitindu-1 astfel să se agațe de realizările lui prin metode și practici pământești și să se afle pe de-a-ntregul sub dominația pretențiilor dictatoriale ale unei expansiuni neîntrerupte. Succesul mi se poate urca la cap, dacă uit că Dumnezeu e Acela care face o lucrare, că El poate să o facă și fără ajutorul meu și că El Se descurcă și fără mine din momentul în care vrea să nu mai fiu părtaș la lucrarea Lui.*

Acest principiu trist poate fi ușor observat în unele cariere pro¬ fesionale, dar și în contextul activității spirituale, care la rându-i își are oamenii mânați ai ei, niciodată mulțumiți de ceea ce sunt și nici de ceea ce realizează pe tărâmul lucrării religioase. Aceasta va fi implicit și atitudinea lor față de cei din jur. Rareori sunt mulțumiți de progresul colegilor sau al subalternilor. Trăiesc într-o continuă stare de tulburare și neliniște, căutând metode mai eficiente, rezul¬ tate mai bune, experiențe spirituale mai înalte. Nu există însă, de regulă, nici un semn că vor fi vreodată mulțumiți de ei înșiși sau de oricine altcineva. * Cilal de J. Oswaîd Sanders în Călcați pe urmele inele, LOGOS, Cluj-Napoca, 1993.

Prizonier intr-o colivie de aur

43

(4) Omul mânat are tendința de a nu acorda prea multă impor¬ tanță eticii și integrității. Preocuparea sa pentru succes și reali¬ zări e atât de acaparantă, încât are foarte puțin timp pentru a se întreba dacă ființa lui lăuntrică ține pasul cu procesul exterior. De obicei, nu reușește să păstreze ritmul și apare o discrepanță tot mai mare care îi subminează integritatea. Treptat, începe să-i inducă

în eroare nu doar pe cei din jur, ci și pe sine însuși. în încerca¬ rea neobosită de a avansa, se minte cu privire la motivații; valorile și etica fac obiectul unor compromisuri. Scurtăturile spre succes devin o practică zilnică. Pentru că scopul este atât de important, etica rămâne undeva pe un plan secundar, iar omul mânat devine înspăimântător de pragmatic.

(5) Omul mânat are capacități limitate sau puțin dezvoltate de a lucra cu oamenii. Nu se remarcă prin colegialitate. Și asta nu pentru că i-ar lipsi din naștere capacitatea de a se înțelege bine cu cei din jur, dar proiectele sunt mai importante pentru el decât oamenii. Deoarece mintea îi este mereu îndreptată spre proiecte și obiective, rareori îi observă pe cei din jur, cu excepția situației în care se poate folosi de ei pentru împlinirea vreunuia dintre scopu¬ rile sale. Dacă ceilalți nu se dovedesc folositori, pot fi percepuți ca obstacole sau concurenți. Există, de obicei, „un șir de cadavre” în urma omului mânat. Dacă la început este lăudat pentru aparenta lui capacitate de a con¬ duce, curând iese la iveală tot mai multă frustrare și opoziție, pe măsură ce devine evident că șeful mânat este prea puțin interesat de sănătatea și dezvoltarea celor din jurul său. Devine clar pentru toți că există niște obiective care trec înaintea oricăror consideren¬ te. Colegii și subalternii dau înapoi, rând pe rând, extenuați, sim­ țindu-se exploatați și înșelați în așteptări. Despre astfel de oameni se poate auzi adesea: „E groaznic să lucrezi cu el, dar e genul de om care duce lucrurile la capăt.” Aici e-aici! El duce lucrurile până la capăt, dar cu prețul distru¬ gerii unor oameni. Urâtă treabă! Culmea ironiei, care ar trebui să ne dea de gândit, e că în aproape orice organizație mai mare, religi¬ oasă sau nu, astfel de oameni pot fi găsiți în poziții-cheie. Cu toate că aduc cu ei dezastre în relațiile interumane, sunt adesea necesari ca oameni de acțiune.

44

Ordine în universul interior

(6) Omul mânat e dominat de spiritul de competiție. El privește orice acțiune ca pe o partidă ce poate fi câștigată sau pierdută. Și, firește, omul mânat vrea să câștige, vrea să se etaleze în lumina cea

mai favorabilă. Cu cât e mai mânat, cu atât vrea să câștige la un scor mai mare. Victoria îi asigură certitudinea după care tânjește: că el e cel care are dreptate, că este cel mai bun și cel mai impor¬ tant. în consecință, probabil că va vedea în ceilalți niște concurenți sau niște dușmani care trebuie înfrânți, dacă nu chiar umiliți.

(7) Omul mânat e deseori cuprins de o furie de proporțiile unui vulcan ce poate erupe în orice moment, când simte că cineva îi opune rezistență sau că a fost trădat. Această furie se poate declan¬ șa când ceilalți nu sunt de acord, când vin cu altă soluție la vreo problemă sau fac o aluzie critică oricât de mică. Nu întotdeauna furia se exteriorizează sub forma violenței fi¬ zice, dar poate lua forma brutalității verbale: a injuriilor sau a in¬ sultelor, de exemplu. Furia își poate găsi expresia în acte de răzbu¬ nare, cum ar fi decizii de concediere, denigrare publică sau pur și simplu privarea celuilalt de niște lucruri la care acesta este îndrep¬ tățit: afecțiune, bani sau chiar companie. Un prieten apropiat îmi povestea că se afla în birou cu mai mulți colegi când șefa de birou, o doamnă care lucrase timp de cincispre¬ zece ani în cadrul acelei companii, l-a rugat pe șeful ei să-i acorde o săptămână liberă pentru a sta cu copilul ei bolnav. A făcut greșeala să izbucnească în lacrimi când șeful i-a refuzat cererea. Văzând-o plân¬ gând, i-a spus printre dinți: ,Adună-ți lucrurile de pe birou și pleacă; oricum, nu am nevoie de tine.” După ce femeia a plecat, el s-a întors spre cei care asistaseră uluiți la scena petrecută și le-a spus: „Vreau să vă fie clar: toți sunteți aici pentru un singur lucru - să faceți bani pentru mine. Și, dacă nu vă place, puteți pleca chiar acum!“ Mai trist e că mulți oameni cumsecade din preajma unor ase¬

menea indivizi sunt gata să acționeze ca un amortizor, preluând izbucnirile de furie cu toate că sunt profund jigniți, spunându-și că șeful sau liderul, după caz, e cel datorită căruia merge treaba bine, că el este binecuvântat de Dumnezeu sau că n-or să se pună în calea succesului. Uneori furia și consecințele ei nefaste simt su¬ portate din simplul motiv că nimeni n-are curajul sau putința de a înfrunta un astfel de om mânat.

Prizonier într-o colivie de aur

45

Recent cineva care face parte din comitetul unei mari organi¬ zații creștine mi-a povestit cum decurgeau ședințele cu directorul lor, inclusiv exploziile de furie și injuriile de care erau însoțite. Când l-am întrebat de ce membrii comitetului acceptau asemenea ieșiri, nici izolate, nici scuzabile, mi-a spus: „Cred că eram atât de impresionați de modul în care părea că îl folosește Dumnezeu în cadrul lucrării publice, încât priveam cu reticență o confruntare fățișă.”

Ar mai fi ceva important de spus despre oamenii mânați, care numai simpatici nu s-au dovedit până acum? Da, un singur lucru: (8) Oamenii mânați sunt, de obicei, peste măsură de ocupați. Ei sunt prea ocupați pentru a întreține relațiile obișnuite, cum sunt cea de căsătorie, de familie, de prietenie sau chiar cea cu ei înșiși

- ca să nu mai vorbim de cea cu Dumnezeu. Pentru că oamenii mânați cred aproape tot timpul că nu au realizat destul de mult, se agață de fiecare clipă pentru a participa la mai multe ședințe, pentru a studia mai mult material, pentru a iniția mai multe pro¬ iecte. Ei cred că renumele de om ocupat este un semn al succesului și al importanței pe scara valorilor umane. De aceea, încearcă să-i impresioneze pe ceilalți făcând caz de programul lor extrem de în¬ cărcat. Uneori îi auzi autocompătimindu-se, văitându-se că „sunt prinși ca-ntr-o cursă în noianul de responsabilități41, dorind să afle - chipurile - calea de a ieși din acest infern. E inutil să mai spun că orice încercare de a-i ajuta e sortită eșecului.

Adevărul e că pentru ei cel mai rău lucru ar fi să li se ofere o cale de ieșire. N-ar ști ce să facă dacă n-ar mai avea o ocupa¬ ție. Activitatea neîntreruptă a devenit pentru ei ceva normal, o a doua natură, o filozofie de viață. Le place să se lamenteze și să fie compătimiți, însă, mai mult ca sigur, nu vor nici o schimbare, îndrăznește să spui asta unui om mânat și-ai să-l vezi ieșindu-și din fire. Cam așa arată omul mânat. Nu prea ne încântă, ce-i drept. Ceea

:e mă deranjează pe mine în toată treaba asta e că mare parte din lumea noastră e condusă de astfel de oameni. Am creat un sistem la baza căruia se află acești indivizi. Și, fie că e vorba de economie, de biserici sau de propriul nostru cămin, creșterea ființei lăuntrice e sacrificată de dragul realizărilor și acumulării.

46

Ordine în universul interior

Pastori mânați de ambiție s-au înconjurat de o armată întrea¬ gă de asistenți și lideri laici din dorința de a conduce organizații mai mari, mai grozave și mai renumite. Există oameni de afaceri care se pretind creștini și care au o bună reputație în biserică, dar sunt necruțători la serviciu, solicitând și storcând oamenii până la ultimul strop de energie, pentru ca ei să se poată bucura de laurii victoriei, să acumuleze mai mult sau să-și facă un renume. De curând, un om de afaceri s-a convertit prin mărturia unui credincios care îmi este bun prieten. Nu mult timp după ce s-a ho¬ tărât să-L urmeze pe Isus Hristos i-a trimis o scrisoare lungă celui care îl condusese la credință. în ea, îi descria dificultățile pe care i le crea firea lui ambițioasă. Am cerut permisiunea să dezvălui ci¬ titorilor o parte din scrisoarea lui, pentru că ilustrează atât de viu felul de a fi al omului mânat. Iată ce scria el: Cu câțiva ani în urmă traversam o perioadă de profundă ne­ împlinire. Cu toate că aveam o soție frumoasă și trei copii minunați, cariera mea era în declin. Aveam puțini prieteni, băiatul cel mare avea probleme cu învățătura - începea să neglijeze școala - eu sufeream de depresie, iar la noi în casă erau mari tensiuni și multă nemulțumire. Atunci mi s-a ivit posibilitatea să plec în străinătate, unde am rămas să lucrez pentru o companie. Această ocazie nouă era atât de bineveni¬ tă din punct de vedere financiar și profesional, încât i-am dat prioritate, lăsând toate celelalte pe locul doi. Am făcut multe lucruri greșite (adică păcătoase) pentru a fi promovat și pen¬ tru a reuși pe plan profesional. Le-am justificat prin avanta¬ jele ce reveneau familiei mele (bunăstare materială etc.) - și am ajuns să mă mint pe mine și pe ai mei și să îmbrățișez răul în multe feluri. Situația a devenit intolerabilă pentru soția mea care, îm¬ preună cu copiii, s-a întors în Statele Unite. Eu nici atunci nu m-am luminat, nu vedeam ce se petrecea cu mine. Succesul,

salariul, cariera - toate erau în ascensiune. Eram prizonier într-o colivie de aur... (s.n.) Cu toate că atâtea lucruri bune se întâmplau în jurul meu, în mine totul se năruia. Luciditatea și capacitatea de a lua decizii îmi erau afectate. Evaluam alternativele, analizând

Prizonier într-o colivie de aur

47

în permanență diferitele opțiuni, încercând întotdeauna să o aleg pe cea care mă putea propulsa mai rapid spre reușită. Undeva, în sufletul meu, simțeam că greșesc. Mergeam la bi¬ serică, dar cuvintele treceau pe lângă mine fără să mă atingă. Eram prea prins de-ale mele. Cu câteva săptămâni în urmă, după un scandal de propor¬ ții în familie, am plecat fără să mai stau pe gânduri și m-am mutat la hotel unde timp de nouă zile m-am chinuit să găsesc o ieșire din impas. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât de¬ veneam mai agitat. Am început să-mi dau seama că, de fapt, nu mai eram un om viu, că mare parte din viața mea plutea de fapt în întuneric. Și, pe deasupra, nu vedeam nici o cale de ieșire. Singura soluție pe care o vedeam era să fug și să mă ascund, s-o iau de la început într-un alt loc, să rup toate leg㬠turile cu prezentul.

Tragedia acestui om ajuns în fundul prăpastiei are totuși un final fericit. La scurt timp după întâmplarea de la hotel a desco¬ perit dragostea lui Dumnezeu și puterea ei de a-i schimba viața din temelii. Și omul, cândva mânat de propriile ambiții, a devenit ceea ce vom numi în capitolul următor un om chemat și a ieșit din colivia lui de aur.

în Biblie întâlnim puțini oameni care să ilustreze mai bine omul mânat decât Saul, primul rege al Israelului. Spre deosebire de istorisirea precedentă, care a avut un final fericit, aceasta are un sfârșit tragic, pentru că Saul n-a scăpat niciodată din colivia lui de aur. Tot ce-a făcut a dus la creșterea stresului sub care se afla. Și în cele din urmă l-a distrus. Prezentarea pe care Biblia i-o face lui Saul trebuie să ne averti¬ zeze că acest individ avea anumite carențe care, dacă nu erau tra¬ tate în lumea sa interioară, urmau să îl facă nu peste multă vreme să piardă controlul asupra propriei persoane.

Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Țeror, fiul lui Becorat, fiul lui Afiah, fiul unui Beniamit, un om tare și voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr și frumos, mai frumos decât oricare din copiii lui Israel. Și-i întrecea pe toți în înălțime de la umăr în sus (1 Samuel 9:1-2).

Ordine in universul interior

48

Când și-a început domnia, Saul poseda trei însușiri pentru care n-avea nici un merit personal. Ele puteau deveni fie un avantaj, fie un handicap. Totul depindea de felul în care înțelegea să le folo¬ sească, iar folosirea lor depindea de ordinea care-i guverna univer¬ sul interior. Care sunt cele trei însușiri? în primul rând, bogăția, în al doi¬

lea rând, o înfățișare atrăgătoare și, în al treilea rând, o statură falnică. Toate acestea țin de aspectul exterior. Deci, prima im¬ presie este că Saul era superior celorlalți. Toate cele trei însușiri atrăgeau atenția și îi aduceau avantaje imediate. (De fiecare dată când mă gândesc la darurile înnăscute ale lui Saul, îmi amintesc de președintele unei bănci care îmi spunea cu ani în urmă: „Mac­ Donald, ai face o carieră strălucită în afaceri, dacă ai fi cu 15 cen¬ timetri mai înalt.“) Și, ceea ce e și mai important, aceste însușiri

i-au creat un farmec aparte care l-a ajutat să izbândească într-o primă etapă, fără a fi nevoit să-și cultive o inimă înțeleaptă sau o statură duhovnicească. El a fost ceea ce numim „un tânăr promi¬ țător”.

Pe măsură ce se deapănă povestea lui Saul, aflăm și alte lucruri

despre el, care ar fi putut fie să contribuie la reușita lui, fie să îi grăbească sfârșitul. Ni se spune, de pildă, că era un bun orator. Când i s-a dat șansa să vorbească mulțimilor, a fost cât se poate de convingător. Parcă totul fusese aranjat ca el să-și consolideze puterea și să primească recunoașterea propriei superiorități fără să trebuiască să-și dezvolte universul interior mai întâi. Ei bine, tocmai aici se ascunde pericolul care îl pândea! Când Saul a ajuns rege al Israelului, s-a bucurat prea mult de un succes rapid. Se pare că asta l-a făcut să uite că totul în viață are o limită. Nu s-a gândit că are nevoie de sfătuitori, că trebuie să-și clădească o relație cu Dumnezeu sau chiar că avea niște responsa¬ bilități față de supușii lui. Semnele caracteristice omului mânat au început să iasă la iveală.

Saul a devenit un om ocupat; a început să dorească noi teri¬ torii. De aceea, când s-a aflat în fața unei bătălii cu filistenii, duș¬ manii cei mai mari ai Israelului în acea vreme, și profetul Samuel întârzia să apară pentru a aduce jertfele cuvenite la Ghilgal, Saul și-a pierdut răbdarea. Simțea că orice amânare i-ar fi dat planul

Piizanier înti'-o colivie de aur

49

peste cap. Și cum a găsit el de cuviință să procedeze? Aducând el însuși jertfele. Zis și făcut! Care a fost rezultatul? O încălcare gravă a legământului cu Dum¬ nezeu. Doar profeții, cum era Samuel, aveau dreptul să aducă jertfe¬ le, nicidecum regii, nici chiar marele Saul. Numai că el uitase acest lucru, pentru că s-a considerat o persoană foarte importantă. Din acel moment, domnia lui Saul a intrat în declin. „Dar acum

domnia ta nu va dăinui. Domnul Și-a ales un om după inima Lui“ (1 Samuel 13:14). Acesta este sfârșitul de care au parte majoritatea oamenilor mânați de ambiție, de orgoliu. Lipsit, din acel moment, de binecuvântarea și ajutorul lui Dum¬ nezeu, firea independentă și ambițioasă a lui Saul a început să se vadă tot mai mult. Curând și-a irosit toată energia în încercarea de a-și păstra tronul în fața tânărului David, care-și atrăsese simpatia poporului. Scripturile menționează câteva dintre accesele de furie ale lui Saul, care l-au dus la manifestări necontrolate, dar și la autocom­ pătimire. Spre sfârșitul vieții, a ajuns să nu mai fie stăpân pe sine, vedea pretutindeni doar dușmani. De ce? Pentru că, de la început, el a fost un om mânat, care nu a cultivat niciodată ordinea în lumea sa lăuntrică. Mă întreb ce punctaj ar fi acumulat Saul pe diagrama lui Tho­ mas Holmes. înclin să cred că ar fi îngroșat rândurile victimelor atacului de cord. Dar el nu și-a analizat niciodată starea, fie prin intermediul unei diagrame, fie dând curs mustrărilor pe care Dum¬ nezeu ar fi dorit să le audă în forul său interior. Saul n-ar fi rezistat mult în grupul celor doisprezece ucenici aleși de Isus. Propriile lui porniri erau prea greu de ținut în frâu. Dorința lui de a deține toată puterea l-a făcut să întoarcă spatele celor mai apropiați susținători și l-a determinat să ia o serie de hotărâri pripite, conducându-1 în final spre o moarte umilitoare. A fost întruchiparea clasică a omu¬ lui mânat. în măsura în care ne recunoaștem în această descriere, trebuie să trecem la treabă în universul nostru interior. Căci o lume interi¬ oară măcinată de porniri nestăpânite nu va fi în măsură să distingă chemarea lui Hristos. Neliniștea și durerea pricinuite de stres vor fi prea mari.

50

Ordine în universul interior

Din nefericire, societatea actuală este plină de oameni ca și Saul, prizonieri în colivii de aur, dornici să acumuleze, să se afir¬ me, oameni dornici de onoruri. Din păcate, și bisericile noastre sunt pline de astfel de oameni. Multe biserici au ajuns ca fântânile secate. în loc să fie izvoare dătătoare de energii vitale, care să-i ajute pe oameni să crească și să-și găsească bucuria urmând calea Domnului, ele devin surse de tensiuni. Lumea interioară a omului mânat este dezorganizată. Oricât de aurită i-ar fi colivia, tot o cursă rămâne; în interiorul ei nu există nimic care să dăinuiască.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că, după ce am re¬ cunoscut ce anume mă motivează, aștept liniștit să aud che¬ marea lui Hristos.

4 - **- '? wwx:r«szir>r.î^srttfrMiiM^«

Povestea tragică a unui vagabond care a reușit In afaceri Când perechea despre care vă voi povesti a intrat în biroul meu, la prima vizită, cei doi s-au așezat pe scaune cât mai departe unul de celălalt. Era evident că nu se agreau deloc, cel puțin în mo¬ mentul respectiv. Și totuși, scopul nostru era să salvăm o căsnicie - a lor. Din câte am înțeles, ea îi cerea lui să părăsească locuința. Când am întrebat-o care e motivul, mi-a spus că era singura soluție pen¬ tru a fi pace în casă, permițând astfel restului familiei să ducă o viață normală. Nu se punea problema infidelității sau a certurilor.

Pur și simplu nu era pregătită să trăiască alături de el tot restul vieții, date fiind temperamentul și sistemul lui de valori. Dar el nu voia să plece. De fapt, spunea că era uluit de conclu¬ zia la care ajunsese ea. La urma urmelor, el era cel care se îngrijea de bunăstarea familiei; casa lor era suficient de mare și era situată într-un cartier select. Copiii aveau tot ce-și doreau. Era foarte greu de înțeles, spunea el, de ce voia ea să pună capăt căsniciei lor. Unde mai pui că erau și creștini! El crezuse întotdeauna că, pentru ei, nici măcar nu se putea pune problema unui divorț. M-au întrebat dacă nu le puteam rezolva eu problema.

54

Ordine în universul interior

Povestea a început să prindă contur. Mi-am dat seama că aveam în față un om mânat și pe soția sa. Prețul pe care îl plătea pentru comportamentul lui era familia, căsnicia, sănătatea. Lim¬ bajul trupului lor îmi spunea că aveau un mariaj practic terminat. Că familia lor era ruinată mi-am putut da seama din relatările cu privire la atitudinea copiilor. Iar faptul că sănătatea lui era ame¬ nințată reieșea clar din tot ce mi-a spus despre ulcerul lui, despre migrenele și durerile pe care le simțea uneori în piept. Povestea continua să se deruleze. Fiind proprietar de firmă, era liber să lucreze cât poftea: nou㬠sprezece, douăzeci de ore pe zi. Și, din cauza acestor responsabili¬ tăți, nu și-a prea făcut datoria de părinte. De obicei, pleca de-acasă înainte ca ceilalți să se fi sculat din pat și rareori venea acasă înain¬ te ca băiatul cel mic să fi adormit. Dacă lua parte la vreo masă în fa¬ milie, părea îmbufnat și preocupat. Nu era ceva neobișnuit ca el să fie sunat la telefon în timpul cinei și să fie ținut de vorbă timp de o oră, pentru a rezolva o problemă sau pentru a perfecta o vânzare. A recunoscut că, atunci când surveneau conflicte, era cuprins de accese de furie; în discuții, era tăios și îi intimida pe cei din jur. în societate, se plictisea repede și avea tendința de a se retrage și de a bea prea mult. Când era întrebat despre prieteni, nu putea da decât numele partenerilor de afaceri. Și, provocat la o discuție de¬ spre lucruri importante, în afară de munca sa, nu îi venea în minte altceva decât mașina lui sport, barca cu motor și biletele de meci la Red Sox - numai lucruri neînsuflețite, nici măcar un singur om. Și, culmea ironiei, de obicei era prea ocupat pentru a se putea bucura de toate aceste lucruri! Aveam de a face cu un om din al cărui univers interior lipsea cu desăvârșire ordinea. Exteriorul era mai important pentru el. Chiar el admitea faptul că viața lui era un șir de activități și realizări. Niciodată nu făcea destul; nu câștiga niciodată suficient pentru a fi mulțumit. Totul trebuia să sporească, să se îmbunătățească, să de¬ vină mai impresionant. Ce anume îl impulsiona? Exista oare vreo posibilitate să-și ordoneze viața interioară? După mai multe discuții, am început să-mi fac o idee despre energia extraordinară care îl determina să ducă o viață ce distru¬

gea tot ce era în jur. în mijlocul uneia dintre întâlnirile noastre,

Povestea tragică a unui vagabond

55

l-am întrebat despre tatăl lui. Dintr-o dată, s-a schimbat la față. Oricine ar fi putut observa că atinsesem un punct nevralgic. A urmat povestea unei mari suferințe. Am aflat că tatăl său fu¬

sese un om de un sarcasm și de-o ironie acerbe. Cât era ziua de lungă, îi spunea fiului său: „Ești un vagabond! N-o să se aleagă nimic de tine niciodată!“ Acest lucru a fost repetat de-atâtea ori, încât s-a întipărit în forul interior al tânărului ca o inscripție cu fierul înroșit. Acum aveam în față un om de patruzeci de ani, care făcuse în mod inconștient un legământ pe viață. El s-a ambiționat să dove¬ dească faptul că eticheta pe care i-o lipise tatăl lui nu era corectă. Trebuia să demonstreze, dincolo de orice umbră de îndoială, că nu era un vagabond. Aceasta a devenit preocuparea esențială a vieții sale, fără măcar să-și dea seama.

Ca să contrazică părerea tatălui său trebuia să muncească pe brânci, să obțină venituri mari, într-un cuvânt, bunăstare. Toate acestea s-au conturat pentru tânăr într-un mănunchi de scopuri. El voia să demonstreze că era foarte muncitor prin faptul că era în stare să aibă propria companie, cea mai bună în branșa lui. Fir¬ ma îi aducea venituri importante, chiar dacă o parte din bani erau „murdari11. Vila, mașina sport, biletele în cele mai bune loje erau o dovadă palpabilă care infirma calificativul pus de tatăl său. Astfel a devenit interlocutorul meu un om mânat, împins de dorința de a câștiga respectul și dragostea tatălui său. Pentru că obiectivele sale ținteau spre exterior, nu apăruse ne¬

voia cultivării lumii interioare. Relațiile cu oamenii nu erau im¬ portante; totul era jertfit pe altarul victoriei. Sănătatea sufletului trecea pe plan secundar; tot ce conta era vigoarea fizică. Odihna nu era necesară; în schimb era necesar un program prelungit de muncă. Iar cunoașterea adecvată și înțelepciunea nu reprezentau o valoare; în schimb, metodele de vânzare și inovațiile asupra pro¬ duselor, da. El pretindea că toate făceau parte din dorința lui de a asigura cele necesare familiei. Dar, treptat, am început să descoperim îm¬ preună că, de fapt, el dorea să câștige aprecierea și acceptarea tatălui său. Dorea să-l audă în cele din urmă pe tatăl său spunând: „Fiule, nu ești un vagabond; m-am înșelat foarte tare în privința ta.“

56

Ordine în universul interior

Situația era cu-atât mai ciudată cu cât acel tată greu de mulțumit murise deja de câțiva ani. Totuși, fiul, acum în floarea vârstei, continua să muncească pentru a câștiga respectiva acceptare. Ceea ce începuse prin a fi un obiectiv a devenit o obsesie de care nu se putea dezbăra.

De ce există oameni mânați? De ce există atâția oameni mânați? Prietenul meu ilustrează perfect unul dintre motive. El e reprezentantul tipic al celor care au cres¬

cut într-un mediu în care cuvântul „bravo“ nu este rostit nicio¬ dată. Când aprecierea și acceptarea lipsesc, nu e deloc neobișnuit pentru cel ce tânjește după prețuirea celor din jur să conchidă că mai multă muncă, o mai mare acumulare de simboluri care, im¬ plicit, semnifică reușita sau recunoașterea generală, vor convinge un părinte zgârcit în aprecieri să spună în cele din urmă: „Fiule, la urma urmelor, nu ești un pierde-vară. Sunt foarte mândru de tine.“ Mulți oameni cu funcții importante au în comun astfel de an¬ tecedente și acest soi de nesiguranță. Unii par oameni cumsecade, fac lucruri bune și sunt elogiați pentru acțiunile lor altruiste; reali¬ tatea este însă că ei sunt motivați de speranța că vor câștiga accep¬ tarea și încurajarea unei persoane care a jucat un rol important în trecutul lor. Și, dacă nu le pot obține, li se dezvoltă o extraordinară dorință de a fi elogiați, de a se îmbogăți, de a fi puternici, pe care o satisfac apelând la alte surse, în încercarea de a compensa ceea ce au pierdut. Totuși, rareori ajung să fie mulțumiți. Aceasta pentru că demersul are loc pe plan material, iar lumea interioară e lăsată deoparte, vidă. Aici e marea problemă! O altă sursă o reprezintă trăirea de timpuriu a unei mari frus¬

trări sau a sentimentului de rușine. în cartea sa, Creative Suffe­ ring [Suferința creatoare] (Harper & Row, New York, 1983), Paul Toumier arată că, în ultimele secole, un număr foarte mare de li¬ deri politici au fost orfani. Crescând într-un cadru din care lipsea dragostea și căldura părintească, se pare că ei au încercat să umple acest gol prin grija față de mase. în spatele ambiției de a deține puterea poate sta, pur și simplu, nevoia de afecțiune. Dar, în loc să

Povestea tragică a unui vagabond

57

și-o împlinească prin organizarea lumii interioare, au preferat s-o rezolve la nivelul celei exterioare.

Oamenii mânați pot proveni și din medii în care a existat un sentiment acut de rușine sau jenă. în cartea lui de-o mare since¬ ritate, The Mart Who Could Do No Wrong [Omul care nu putea face rău] (Chosen Books, Lincoln, Va., 1981), pastorul Charles Blair își descrie copilăria petrecută în Oklahoma, în perioada crizei economice. Blair evocă amintirea dureroasă a zilelor când trebuia să străbată zilnic orașul până acasă, trăgând după el căruciorul cu lapte primit ca ajutor guvernamental. Când ajungea cu căruciorul pe strada lor, era silit să îndure batjocura băieților de-o seamă cu el. Din agonia acelor momente s-a născut în el hotărârea fermă de a nu mai face niciodată o asemenea muncă, care echivala în ochii lui cu o mare înjosire. Tot aici, Blair povestește ce s-a petrecut în timpul unei plim¬ bări de neuitat alături de o fată la care ținea. Pe neașteptate, un băiat cu o bicicletă nouă s-a oprit lângă ei, invitând-o pe fată cu el. Fără să ezite, fata a sărit pe locul din spate, lăsându-1 pe Blair singur, în urma lor. Umilința resimțită în acel moment a născut în sufletul lui dorința de a avea și el într-o bună zi ceva asemănător acelei biciclete, dorința de a avea mijloace materiale prin care să-i impresioneze pe cei din jur, câștigându-le atenția și loialitatea. Și acele hotărâri, venite din forul lui interior, i-au îndrumat în mod hotărâtor pașii în viață. Ele au alimentat o ambiție care, după spusele autorului, l-a trădat. Mai târziu, a vrut să posede cel mai luxos automobil, să fie pastorul celei mai frumoase și mai mari bi¬ serici și să aibă cele mai elegante haine. Toate acestea erau meni¬ te să dovedească faptul că reușise să depășească perioada grea a crizei din Oklahoma. Nu era un nimeni; nu era sărac. Poftim, uite dovada! Charles Blair fugea de ceva înspre altceva. Cu toate că pornirile

lui erau camuflate de tot felul de motivații spirituale, menite să impresioneze, și cu toate că lucrarea îi era încununată de-o mare reușită, undeva, în forul lui interior, mai persistau urmele adânci ale trecutului. Și, deoarece suferința din trecut a rămas ca un ele¬ ment sortit să perturbe universul lui interior, ea a ieșit mereu la suprafață, punându-și amprenta pe hotărârile și pe sistemul lui de

58

Ordine în universul interior

valori și împiedicându-1 să vadă ce se petrecea cu viața lui, ajunsă la o mare răscruce. Rezultatul final: o catastrofă - eșecul, rușinea și umilința publică. Trebuie însă adăugat că el și-a revenit și acest lucru demon¬ strează faptul că există o speranță și pentru cei mânați. Charles

Blair, omul mânat de odinioară, cel care încerca să scape de ru¬ șinea trecutului, este acum un om chemat, care merită admirația prietenilor săi. Din tot ce am citit, cred că povestea lui e una dintre cele mai pline de semnificații. Ar trebui să figureze pe lista de lec¬ turi obligatorii a oricărui om cu funcție de răspundere.

în sfârșit, unii oameni se dezvoltă intr-un mediu în care a fi mânat este un mod de viață. într-o carte intitulată WealthAddic­ tion [Dependent de bogăție], Philip Slater descrie mediul în care au copilărit mai mulți miliardari. în aproape fiecare relatare există dovezi care atestă că, încă din copilărie, acești oameni au făcut din acumularea de obiecte și din manipularea altora o sursă de amu¬ zament. Nu cunoșteau aproape deloc joaca de dragul distracției. Știau doar să câștige, să acumuleze. Așa văzuseră la părinții lor și, prin urmare, li se părea unicul mod de viață. Așadar, ambiția lor de a deveni bogați și puternici își avea rădăcinile în trecut.

Pentru acești oameni, noțiunea de univers interior ordonat nu-nseamnă mai nimic. Singurul lucru care merită atenție este ca¬ drul public al vieții, unde lucrurile pot fi apreciate cantitativ, pot fi admirate și folosite.

Desigur, omul mânat poate proveni din multe alte medii, iar cele de până acum sunt doar câteva exemple. Un singur lucru este valabil în toate cazurile: oamenii mânați nu știu niciodată să se bu¬ cure de liniștea unui univers interior aflat în ordine. Scopurile lor imediate țintesc în afară, au în vedere aspectul material și cantita¬ tiv. Orice altceva pare ireal, lipsit de sens. Și totul trebuie păstrat cu orice preț, așa cum a făcut Saul, care a crezut că puterea e mai importantă decât prietenia lui strânsă cu David. Aș vrea să ne lămurim în privința unui lucru când vorbim de¬ spre oamenii mânați. Nu îl includem aici doar pe omul de afaceri care se vrea mereu în frunte sau pe sportivul de performanță. Vor¬ bim aici despre ceva mai atotprezent decât dependența de muncă. Oricare dintre noi se poate analiza și poate constata dintr-odată că

Povestea tragică a unui vagabond

59

a fi mânat a devenit modul nostru de viață. El se poate materiali¬ za în dorința de a ne consolida renumele de buni creștini, de a trăi o experiență spectaculoasă pe plan spiritual, de a ocupa o funcție înaltă care, departe de a fi motivată de dorința de a sluji, e doar un pretext pentru a-i domina pe cei din jur. O simplă gospodină, un elev, oricare dintre noi, poate fi un om mânat.

Există șanse de îndreptare?

Poate un om mânat să se schimbe? Cu siguranță! Procesul de schimbare începe în momentul în care un astfel de om își dă seama că acționează sub imperiul unor ambiții personale, nicidecum pe baza unei chemări. Această descoperire este înlesnită de obicei de lumina intensă, pătrunzătoare, pe care o aduce întâlnirea cu Hris­ tos. Așa cum au descoperit și cei doisprezece ucenici, întâlnirea

cu Isus a scos la lumină toate manifestările și rădăcinile acestor impulsuri. Pentru a rezolva problema, omul trebuie să facă o apreciere obiectivă a motivațiilor și sistemului său de valori, așa cum a fost nevoit și Petru să o facă în „confruntările” sale periodice cu Isus. Cei care vor să se elibereze de propria lor dorință de afirmare vor trebui să asculte de îndrumătorii spirituali care ne vorbesc azi în Numele lui Hristos. S-ar putea să fie nevoie de renunțări pentru a învăța smerenia, de o disciplină care presupune despărțirea de anumite lucruri, nu neapărat dăunătoare, dar care ne-au dominat printr-o întrebuin¬ țare improprie. S-ar putea să fie nevoie ca omul mânat să-i ierte pe unii care în trecut n-au știut să îi ofere afecțiune și apreciere, atunci când a avut nevoie de ele. Și toate acestea pot fi doar începutul. Apostolul Pavel era un astfel de om înainte de a deveni creștin. Ca tânăr mânat, a învățat plin de sârguință, a fost activ, a apărat cu ardoare Legea, a fost prețuit de toți. Frenezia lui dinainte de con¬ vertire amintea de cea a unui maniac. Era mânat spre un scop ilu¬ zoriu; mai târziu, privind înapoi la fostul său mod de viață, cu toate dorințele sale de nestăpânit, spunea că totul a fost „o pierdere”.

6o

Ordine în universul interior

Pavel a fost un om mânat până când Hristos l-a chemat. Știm că, în momentul în care Pavel a căzut în genunchi înaintea Dom¬ nului, pe drumul Damascului, în universul lui interior a avut loc o explozie eliberatoare. Ce schimbare imensă de la ambiția care-1 mânase spre Damasc, în încercarea de a rade creștinismul de pe fața pământului, la acel moment de răscruce, când, într-o totală supunere, L-a întrebat pe Isus Hristos: „Ce să fac, Doamne?” Un om mânat a fost convertit într-un om chemat. Aș fi vrut ca acel fenomen să se fi petrecut și în interlocutorul meu, pe care soția îl presa acum să părăsească locuința. Am discu¬ tat de nenumărate ori despre dorința lui nepotolită de a învinge, de a câștiga, de a impresiona. Au fost câteva situații în care am crezut că mi-a înțeles mesajul, lăsându-mi impresia că făcuse progrese. Eram chiar convins că avea de gând să-și deplaseze centrul de gre¬ utate al vieții dinspre exterior spre interior. Aproape că-1 vedeam, în imaginația mea, căzând în genunchi

înaintea lui Hristos, renunțând la ambiții, vindecat de toate acele amintiri dureroase provocate de un tată care îi inoculase ideea că este un ratat. Cât de mult îmi doream ca prietenul meu, vagabon¬ dul care răzbătuse în viață, să devină un ucenic chemat de Hristos, nicidecum un om mânat mereu de ambiția de a acumula realizări pentru a demonstra ceva. Dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și, în cele din urmă, am pierdut legătura cu el. Ultima dată când am auzit despre el, am aflat că ambiția l-a costat tot ce-a avut: familia, căsnicia, afacerile. Căci l-a mânat direct în mormânt.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că mă consider ispravnicul lui Hristos, și nu stăpân peste țelul, rolul și identitatea mea.

5 Viata trăită ca om chemat f

în cartea sa, A Casket of Cameos [Sicriul medalioanelor], F. W. Bo­ reham reflectează asupra credinței unchiului Tom, personajul lui Harriet Beecher Stowe. Bătrânul sclav fusese strămutat din ținutul lui, Kentucky, și îmbarcat pe un vapor spre o destinație necunos¬ cută. A fost un moment de mare răscruce și, spune Boreham: „Cre¬ dința unchiului Tom se clătina. I se părea că, părăsind-o pe mătușa Chloe, pe copii și pe vechii lui tovarăși, îl părăsea pe Dumnezeu! “ După ce adormi, sclavul avu un vis. „Visa că era din nou înapoi

și că micuța Eva îi citea din Biblie. îi auzea chiar glasul: «Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!»“ Boreham continuă: Ceva mai târziu, sărmanul Tom avea să sufere groaznicele lovituri de bici ale stăpânului său. „Dar, spune d-na Stowe, lovitw’ile atingeau acum numai învelișul omului, nu și inima lui, ca mai înainte. Deși Tom se supusese, Legree nu putea să nu-și dea seama că-și pierduse oarecum din puterea pe care o avusese asupra lui. în timp ce negrul dispăru în colibă, iar el își întorcea brusc calul, mintea lui fu străfulgerată de una

64

Ordine in universul interior

din acele săgeți pe care conștiința le trimite în sufletul omu¬ lui înrăit înțelese dinti'-o dată limpede că Dumnezeu stătea între el și victima lui și-L hulit‘ (s.n.).*

Omul chemat Pentru a face o distincție între oamenii mânați și cei chemați, vom analiza încrederea pe care fiecare dintre ei o posedă. Oamenii m⬠nați se bazează pe o încredere dobândită prin tenacitate, zi de zi. Dar, adesea, atunci când se așteaptă cel mai puțin, evenimentele

ostile urzesc un complot, aducând cu sine posibilitatea unui co¬ laps. Cei chemați au o forță izvorâtă din interior, o perseverență și o putere care nu pot fi perturbate de loviturile din afară. Oamenii chemați pot proveni din cele mai neașteptate medii și par a fi înzestrați cu calități dintre cele mai neobișnuite dar, fiind modești, pot trece neobservați și neapreciați. Să privim din nou la cei pe care i-a ales Hristos: puțini dintre ei ar fi putut candida pen¬ tru poziții înalte în ierarhia religioasă sau economică a vremii. Ade¬ vărul e că nici nu se pricepeau la așa ceva, pentru că erau oameni de rând. însă Hristos i-a chemat și totul s-a schimbat pentru ei.

Decât să trăiască mânați, unii sunt atrași de mâna întinsă 2 unui Tată care-i cheamă. Aceste chemări se pot auzi de obicei în­ tr-un univers interior în care domnește ordinea.

Ioan - imaginea omului chemat de Dumnezeu Ioan Botezătorul ilustrează perfect omul chemat de Dumnezeu. E a avut curajul să le spună evreilor din vremea sa că trebuie să re¬ nunțe la pretenția că sunt neprihăniți în ochii lui Dumnezeu doai în virtutea originii lor etnice și, mai ales, să admită necesitatea une pocăințe spirituale și morale. Botezul, spunea el, urma să dovedeas că schimbarea lor autentică. Era deci de așteptat ca toți să adopte ( * Frank W. Boreham, A Casket of Carne os, 1924, reeditare, Judson, Valley Forge, Pa 1950, p. 266.

Viața trăită ca om chemat

65

anumită poziție față de Ioan. El nu vorbea niciodată pe ocolite. Nu-ți rămânea decât să-l iubești sau să-l urăști; de altfel, a și fost decapitat de unul care l-a urât. Dar nu înainte de a-și fi terminat lucrarea.

Ioan, omul chemat de Dumnezeu, este opusul lui Saul, bărba¬ tul mânat de ambiție. Se pare că Ioan și-a intuit de la bun înce¬ put destinul extraordinar, a simțit în adâncul lui că Dumnezeu l-a ales pentru o anume lucrare. Acest contrast dintre el și Saul poate fi remarcat mai ales atunci când identitatea și siguranța izvorâtă din chemarea fiecăruia dintre ei sunt supuse amenințărilor. Saul cel bătăios a reacționat violent, luptând împotriva unor presupuși dușmani, convins fiind că păstrarea puterii și menținerea tronului depindeau doar de el. Cu Ioan, lucrurile stau cu totul altfel. Urmăriți-1 cum primește vestea că i-ar fi scăzut faima. Să presupunem, doar de dragul de a dramatiza, că Ioan e pe punctul de a-și pierde slujba. Secvența pe care o am eu în minte începe după ce Ioan L-a prezentat pe Hris­ tos mulțimilor și acestea își îndreaptă dragostea spre „Mielul lui Dumnezeu^ (Ioan 1:36). I se aduce la cunoștință lui Ioan faptul că mulțimile, și chiar unii dintre ucenicii lui, merg după Isus, ascul¬ tă învățăturile Lui și primesc botezul prin ucenicii Lui. Se pare că oamenii care i-au adus lui Ioan vestea că faima lui e în descreștere sperau să aibă ocazia de a vedea o reacție de supărare cât de mică la Ioan. Dar, spre marea lor dezamăgire, n-a fost așa. Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.“ Cine are mireasă este mire; dar prietenul mire¬ lui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină. Tre¬ buie ca El să crească, iar eu să mă micșorez (Ioan 3:27-30).

Cei chemați înțeleg că sunt ispravnici Observați concepția de viață a lui Ioan bazată pe isprăvnicie. Cei care i-au adresat întrebarea au pornit de la presupunerea că mul¬ țimile i-au aparținut cândva lui Ioan, că el le-a câștigat prin darul

66

Ordine în universul interior

lui de a convinge. Și, dacă presupunerea lor era întemeiată, atunci Ioan pierdea intr-adevăr ceva: statutul lui de mare profet. Nu acesta era însă și punctul de vedere al lui Ioan. El știa că nu-i aparținuse nimic niciodată, cu atât mai puțin oamenii. Ioan gândea ca un ispravnic și orice om chemat de Dumnezeu procedea¬ ză la fel. Sarcina ispravnicului este doar aceea de a conduce trebu¬ rile cum se emane în locul proprietarului, până când acesta revine pentru a prelua conducerea. Ioan a știut de la început că mulțimea care îl părăsea pentru Isus nu fusese niciodată a lui. Dumnezeu i-o dăduse în grijă pentru o vreme, iar acum venise să o ia din nou în primire. Ioan a înțeles și a acceptat această realitate. Ce diferență între Ioan și Saul, care a acționat în baza presupu¬ nerii că tronul lui Israel era al lui și că putea să facă tot ce voia cu el! Credea că, dacă ai ceva, trebuie să ții cu dinții de acel lucru, să îl păzești cu orice preț. Dar Ioan nu vedea lucrurile așa. Prin urmare, când a venit Hristos să ia în stăpânire mulțimile, Ioan a fost bucu¬ ros să-I cedeze locul.

Felul în care și-a înțeles Ioan menirea de ispravnic ne aduce în atenție un principiu actual de mare importanță. Ceea ce erau masele pentru el pot fi pentru noi cariera, bunurile, înzestrări¬ le noastre naturale sau spirituale, sănătatea. Oare toate astea ne aparțin sau noi doar le administrăm în Numele Celui ce ni le-a dat? Oamenii mânați consideră că sunt ale lor de drept, oamenii chemați nu. Când oamenii mânați pierd aceste lucruri, se declan¬ șează o criză majoră. Când le pierd cei chemați, nu se schimbă nimic. Lumea lor interioară rămâne aceeași, poate devine chiar mai trainică. Oamenii chemați știu exact cine sunt La Ioan se observă o a doua calitate a oamenilor chemați: con¬ știința propriei identități. Vă amintiți, le-a zis el, că v-am spus ade¬ sea că nu sunt eu Hristosul. Faptul că știa cine nu este era primul pas spre a ști cine este. Ioan nu-și făcea iluzii cu privire la propria identitate. Aceasta fusese deja confirmată în forul său interior. Prin comparație, cei a căror lume interioară e în dezordine tind

să aibă o identitate neclară. Pot să aibă o incapacitate crescândă

Viața trăită ca om chemat

67

de a face deosebire între identitatea personală și rolul pe care-1 în¬ deplinesc. Nu mai fac distincție între ceea ce fac și ceea ce simt. De aceea, celor ce au avut puterea în mâini le este foarte dificil să renunțe la ea și, adesea, vor lupta până la moarte pentru păstrarea ei. De aceea pensionarea e atât de grea pentru mulți. Așa se explică și depresiile pe care le suferă o mamă când ultimul copil părăsește casa părintească. Trebuie să reflectăm serios la problema identității, pentru că se pare că este un subiect de mare actualitate. Ioan ar fi putut profita ușor de naivitatea maselor în perioada lui de glorie, după cum ar fi putut să se lase flatat de aplauzele lor. Faptul că masele au renun¬ țat la loialitatea față de preoții din Ierusalim în favoarea lui l-ar fi putut umple de aroganță și ambiție. Nu i-ar fi fost greu deloc să afirme că el e Hristosul, atunci când a fost întrebat cine e. îți poți imagina destul de ușor că, un om mai puțin integru decât Ioan, într-un moment de slăbiciune, ar fi spus: „Mă rog, nu m-am gândit că e chiar așa cum spuneți voi, dar poate că aveți dreptate; am în mine ceva din felul de a fi al lui Mesia. Ce-ar fi să presupu¬ nem că eu sunt Hristosul și să vedem ce-o să se întâmple?” Dacă Ioan ar fi fost așa, poate c-ar fi reușit să păcălească pe cineva o vreme. Dar adevăratul Ioan nici măcar n-a încercat. Forul său interior era prea bine ordonat pentru a-i ascunde consecințele unei false identități. Dacă a existat un moment în care ovațiile mulțimii au răsunat cu tărie, glasul lui Dumnezeu din interiorul lui Ioan a fost și mai puternic. Și acea voce era mai convingătoare, pentru că Ioan in¬ staurase liniștea și ordinea în lumea lui interioară încă din anii de solitudine. Nu subestimați importanța acestui principiu. Astăzi, în lumea noastră orientată spre mijloacele de informare în masă, mulți con¬ ducători buni și talentați se află permanent în fața tentației de a începe să creadă în sloganurile propriei lor campanii publicitare. Și, în cazul în care o fac, o fantezie mesianică le infestează treptat

personalitatea și stilul de conducere. Uitând cine sunt, ajung la o imagine deformată a propriei identități. Ce s-a întâmplat? Au devenit prea ocupați pentru a se mai retrage în forul lor interior și a face ordine. Imperativele organizației devin copleșitoare, iar

68

Ordine în universul interior

laudele admiratorilor prea măgulitoare. în consecință, în agitația care le însoțește viața publică, chemarea lui Dumnezeu se pierde neauzită. Oamenii chemați sunt conștienți de misiunea lor

Analizând încă o dată răspunsul înțelept pe care l-a dat Ioan, vom constata că profetul din deșert și-a înțeles și menirea de înain­ te-mergător al lui Hristos. Iar aceasta este încă o dimensiune a che¬ mării. Celor care au vrut să-i afle părerea despre Omul din Nazaret care atrăgea mulțimile la El Ioan le-a spus că rolul său se asemăna cu cel al cavalerului de onoare la o nuntă: „Cine are mireasă, este mire; dar prietenul mirelui [acesta fiind Ioan], care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui'4 (Ioan 3:29). Rolul cavalerului e doar acela de a sta alături de mire și de a se îngriji ca întreaga atenție să se concentreze asupra acestuia. Ar fi nepotrivit ca în timpul rostirii jurămintelor să se întoarcă brusc spre invitați și să înceapă să cânte sau să țină un monolog umoristic. Se poate spune că un cavaler și-a îndeplinit bine misiunea atunci când nu a atras deloc atenția asupra lui, ci a îndreptat-o asupra miresei și a mirelui. Și tocmai acest lucru l-a făcut și Ioan. Dacă Isus Hristos era mirele, pentru a folosi metafora lui Ioan, atunci Botezătorul a fost cavalerul lui și nimic altceva. Acesta era scopul pentru care fusese chemat, și el n-a râvnit la mai mult. Deci faptul că a văzut mulțimi¬ le îndreptându-se spre Isus a fost singura confirmare pe care o do¬ rea Ioan; scopul său se împlinise. Dar numai cei chemați, asemeni acestui om, pot rămâne netulburați în astfel de împrejurări.

Oamenii chemați înțeleg ce înseamnă devotamentul neabătut

Și, în ultimul rând, Ioan, ca om chemat, a înțeles ce înseamnă a fi devotat. „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez44 (Ioan 3:30), le-a spus el ucenicilor. Nici un om mânat de ambițiile lui nu ar fi putut spune ca Ioan, pentru că astfel de oameni simt nevoia să

Viața trăită ca om chemat

69

atragă atenția tot mai mult, să acumuleze tot mai multă putere, tot mai multe bunuri materiale. Atracțiile vieții publice ar fi dus la un spirit de competiție, dar chemarea inițială din interior s-a impus. Ceea ce Ioan a început să facă - să îndrepte atenția spre Hristos, Mielul lui Dumnezeu - a fost dus la bun sfârșit. îndeplinindu-și rolul de verigă de legătură, Ioan s-a declarat mulțumit și a fost gata să se retragă. Aceste calități ale lui Ioan - înțelegerea faptului că era un is¬ pravnic, conștiința propriei identități, devotamentul neabătut ­ sunt specifice unui om chemat de Dumnezeu, unui om care clădeș¬ te întâi în interior sau în lumea ascunsă a inimii, pentru ca în afară să curgă izvoarele vieții. Ce diferență uriașă între viața regelui Saul și cea a lui Ioan Bo¬

tezătorul! Primul a dorit să apere o colivie de aur și a pierdut; al doilea s-a mulțumit cu un loc în deșert și cu șansa de a sluji, și a câștigat.

Pace și bucurie

Distingem la Ioan tot felul de calități demne de admirație. El emană o pace care n-are nimic de a face cu siguranța slujbei lui. Stau adesea de vorbă cu persoane a căror carieră s-a destrămat dintr-o dată, din diferite motive, și care au ajuns apoi niște epave. Reiese din aceste situații că și-au clădit toată existența în jurul ca¬ rierei lor, și nu pe fermitatea și stabilitatea unui univers interior în care vorbește Dumnezeu. Vedem la Ioan o bucurie care nu trebuie confundată cu varian¬ ta modernă a fericirii - o stare sufletească dependentă de reușită. Când alții se gândeau că pe Ioan l-ar putea îngrijora perspectiva unui final ratat, au descoperit că de fapt el era mulțumit, în ciuda faptului că mulțimile îl părăseau. Probabil că unii din vremea lui nu gândeau așa, însă Ioan era foarte sigur pe el, pentru că evalua totul în primul rând în forul lui interior, acolo unde adevăratele valori se conturează în armonie deplină cu Dumnezeu. Ioan este, de fapt, un om chemat. El este o ilustrare pentru cu¬ vintele lui Stowe, când scria despre loviturile lui Simon Legree care il atingeau pe unchiul Tom doar pe dinafară, nu și în inimă. Exista

Ordine în universul interior

70

ceva între Ioan și aparentul lui eșec. Acel ceva era realitatea de ne¬ contestat a chemării lui Dumnezeu, pe care Ioan o auzise în forul său interior. Și această voce a fost mai puternică decât oricare alta. Ea venea dintr-un loc în care domnea ordinea.

Cum ajungi un om chemat Privind cu admirație la Ioan Botezătorul, ne punem evident între¬ barea: Cum a ajuns el să fie astfel? Care era sursa acelei hotărâri, a acelei puteri, a acelei capacități de a privi evenimentele cu totul altfel decât o făceau ceilalți? O sondare a trecutului său ne va ajuta să examinăm structura și substanța vieții sale interioare. O primă explicație pentru felul de a fi al lui Ioan trebuie c㬠utată în comportamentul părinților lui, care i-au modelat viața de la început. Așa cum reiese din Scriptură, Zaharia și Elisabeta erau oameni sfinți, care-au acordat toată atenția chemării lui Ioan. Aceasta le fusese revelată prin diferite arătări angelice. Iar ei, din primele zile, au căutat să-l familiarizeze pe Ioan cu destinul care-1 aștepta. Avem puține informații cu privire la începuturile vieții lui în casa părinților, dar știm că ei erau oameni de-o mare integritate, evlavioși, hotărâți.

Părinții lui Ioan trebuie să fi murit când el era încă la o vâr¬ stă fragedă. Cum a suportat această pierdere, nu știm. Dar, când Scriptura îl menționează din nou pe Ioan, aflăm că trăia singur în deșert, izolat de lumea căreia îi va vorbi mai târziu ca profet. în anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar - pe când Pilat din Pont era dregător în ludea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei și al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, și în zilele marilor preoți Ana și Caiafa - Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Și Ioan a venit prin tot ținutul din împre¬ jurimile Iordanului și propovăduia botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor (Luca 3:1-3).

Aceste cuvinte ne introduc într-un cadru care vorbește de la sine. Cezar era la Roma îndeletnicindu-se cu treburi importante, ca orice împărat. Ana și Caiafa erau în Templul de la Ierusalim ve¬

Viața trăită ca om chemat

71

ghind la menținerea unei vieți religioase organizate. Și mai erau o sumedenie de personalități politice prinse în febra unor evenimen¬ te aparent importante. Pentru ei, totul se derula în sfera puterii, a notorietății și a relațiilor sociale. Dar Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, un om neînsem¬ nat, care trăia într-un loc neînsemnat: în deșert. De ce Ioan? Și de ce în deșert?

îmi amintesc de cuvintele lui Herbert Butterfield, care m-au impresionat profund: în istorie, ca și în viață, se întâmplă nu de puține ori să întâl¬ nim oameni neinstruiți care par a fi atins o profunzime spiri¬ tuală deosebită... în timp ce alții, cu o educație solidă, îți lasă impresia că recurg la tot felul de „acrobații* intelectuale pen¬ tru a-și ascunde golul lăuntric.*

De ce Ioan? în esență, pentru că Dumnezeu l-a chemat pe Ioan, iar el a răspuns. Chemarea presupunea supunere față de căile lui Dumnezeu, față de metodele și criteriile Lui pentru asigurarea re¬ ușitei. Ioan era gata să accepte condițiile, indiferent de prețul plătit prin suferințe sau singurătate. De ce un deșert? Poate pentru că în deșert oamenii pot auzi și reflecta la lucruri pe care rar le-ar auzi și gândi în orașele aglo¬ merate, acolo unde oamenii sunt de obicei ocupați, înconjurați de zgomot și orbiți de iluzia propriei importanțe. Câteodată, în ora¬ șe, zgomotul vieții publice e atât de mare, încât glasul șoptit al lui Dumnezeu nu mai poate fi auzit. Și, câteodată, oamenii din orașe sunt prea trufași pentru a-L mai asculta pe Dumnezeu, trăind în mijlocul zgârie-norilor din oțel și beton, al teatrelor pline de culoa¬ re sau al templelor lor incredibile. Dumnezeu l-a îndrumat pe Ioan să meargă în deșert, unde îi putea vorbi. Și când acesta a ajuns acolo, El a început să aibă asu¬ pra sa o influență care a schimbat imaginea lui Ioan cu privire la societatea din vremea lui. Acolo, în deșert, a dobândit o nouă viziu¬ ne asupra religiei, asupra binelui și răului, asupra celor rostuite de Herberl Butterfield, Chrisliunily and Ilistory, New York, Charles Scribner’s Sons, 1949, P- 115.

72

Ordine în universul interior

Dumnezeu pentru omenire. Și acolo și-a dezvoltat o sensibilitate deosebită și un curaj care aveau să-l pregătească pentru o sarcină extraordinară: aducerea oamenilor din vremea lui la Hristos. Uni¬ versul lui interior s-a clădit în deșert. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la Ioan în deșert. Ce loc ciudat Și-a ales Dumnezeu pentru a vorbi! Ce poate un om să învețe în de¬ șert? Mie nu prea-mi plac deșerturile și prefer să le ocolesc, dacă se poate. Pentru mine, deșerturile înseamnă durere, izolare și suferin¬ ță. Și nimeni nu-și dorește așa ceva. E greu să-ți duci viața în deșert atât din punct de vedere biologic, cât și spiritual. Dar un lucru e de necontestat: cele mai mari lecții se pot învăța în deșert, cu condiția ca în clipa cea mai grea să asculți chemarea lui Dumnezeu. în deșert se poate învăța despre uscăciune, pentru că deșertu¬

rile sunt uscate. Ioan avea să învețe nu doar să se obișnuiască cu uscăciunea deșertului, dar și să cântărească în mod realist aridita¬ tea spiritelor oamenilor cărora avea să le vorbească la Iordan. în deșert se învață dependența de Dumnezeu. Viața în pustie, după cum învățaseră și evreii cu secole în urmă, nu poate fi între¬ ținută fără bunăvoința unui Dumnezeu milos. Doar cineva care a avut de înfruntat greutăți comparabile cu cele ale vieții în deșert știe ce înseamnă să fie total dependent de Dumnezeu, pentru că nu i-a mai rămas nimic altceva. Există, în orice caz, și un aspect mai puțin sumbru al deșertu¬ lui. Pustia asigură un loc în care ești liber să gândești, să planifici, să te pregătești. Iar apoi, la vremea potrivită, ca și Ioan, poți apărea dintr-un teren secetos cu bateriile încărcate, cu un mesaj, cu ceva de spus care va da pe față ipocrizia și superficialitatea. Cuvintele pătrund până la rădăcina spiritului uman, aducându-i pe oameni la Hristosul lui Dumnezeu. în deșert, chemarea poate fi mai bine auzită. înfruntându-și adversarii, apoi împotrivirea plină de furie a lui Irod, a cărui viață imorală o condamna ca profet, chemarea lui Ioan a început să se manifeste tot mai puternic. Acest lucru se poate observa în liniș¬ tea interioară evidentă cu care își ducea la îndeplinire misiunea profetică. Exista în el ceva deosebit care lucra și care îi asigura din start o independență a înțelepciunii și judecății. Puțini se puteau sustrage mesajului său.

Care era structura acelei lumi interioare care s-a format în de¬ șert? La drept vorbind, autorii biblici nu ne dau un răspuns prea clar. Ni se prezintă pur și simplu realitatea existenței unei vieți interioare ordonate. Ioan este prototipul a ceea ce urmărim noi. într-un univers exterior în care totul pare haotic și dezordonat, el emană siguranță și încredere. Am învățat oare ceva de la Saul, Ioan și prietenul meu - „va¬ gabondul care a reușit în afaceri“? Cred că lecția pe care ne-o oferă ei e clară. Privește înăuntru, spun ei. Care e forța care te susține? De ce acționezi așa? Ce speri să obții în final? Și care ar fi reacția ta dacă ai pierde tot ce-ai obținut?

Privesc în forul meu interior și descopăr că aproape zilnic am de ales între a fi ca Saul sau ca Ioan. Trăind într-o lume a com¬ petiției, în care realizările sunt aproape totul, găsesc că este mai ușor să fiu ca Saul, să mă agăț de lucruri, să le apăr, să domin. Și chiar mă pot trezi făcând toate astea și, totodată, convingându-mă pe mine însumi că fac lucrarea lui Dumnezeu. Stresul acumulat printr-un astfel de comportament poate deveni prea greu de su¬ portat. Mai sunt și zile când aș putea fi ca Ioan. Ascultând chemarea lui Dumnezeu, pot afla ce am de făcut. S-ar putea să fie nevoie de curaj și disciplină, dar rezultatele sunt de acum în mâna Celui care cheamă. Dacă eu cresc sau descresc este treaba Lui, nu a mea. Dacă îmi ordonez viața după așteptările mele sau ale altora și mă apre¬

ciez în funcție de părerile altora, generez instalarea haosului în lumea mea interioară. Dar, dacă acționez în virtutea chemării lui Dumnezeu, înseamnă că mă pot bucura de o ordine desăvârșită în forul meu lăuntric.

Sectorul 2

Motivația

Folosirea timpUlur

înțelepciunea

Restaurarea

și

cunoașterea Tăria

spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă in universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora hotărârii mele de a socoti zilnic timpul ca fiind un dar de la Dumnezeu, care trebuie folosit cu chibzidnță.

Mi-a văzut cineva timpul? Nu știu unde i-am pus! La terminarea unei prelegeri ținute unui grup de pastori, în care menționasem niște titluri de cărți recent citite, un tânăr pastor m-a întrebat: „Cum ați găsit timp să citiți toate aceste cărți? La începu¬ tul misiunii mele credeam că voi putea să fac și eu acest lucru. Dar iată că, de câteva săptămâni, n-am mai citit nici o carte. Sunt prea ocupat! “

Am discutat puțin despre disciplina lecturii și discuția s-a ex¬ tins și asupra altor sfere din viața acelui om. Mi-a mărturisit că se simțea vinovat din cauza sărăciei activității lui spirituale care era, de fapt, aproape inexistentă. Mi-a spus că de mult n-a mai stat serios de vorbă cu soția lui. S-a plâns de faptul că predicile lui nu răspundeau propriilor lui pretenții. Iar în finalul discuției noastre mi-a mărturisit că dificultatea de a-și găsi timp pentru o carte era o nimica toată în comparație cu frământările sale interioare, mult mai mari. „Practic, a spus el, sunt complet dezorganizat. Nu reu¬ șesc să fac ceva cât de cât important.14 Am înțeles foarte bine ce voia să spună acest tânăr. Eu însumi am avut o perioadă similară. Și, dacă și ceilalți colegi ar fi fost sin¬

ceri, am fi constatat că noi doi nu eram cazuri izolate. Lumea e

8o

Ordine în universul interior

plină de oameni care nu știu ce înseamnă viața organizată și cărora timpul le-a scăpat printre degete.

William Barclay, comentând pe marginea firii dezordonate a lui SamuelTaylor Coleridge, scria: Găsim în viața lui Coleridge tragedia supremă a lipsei de dis¬

ciplină. Niciodată o minte atât de dotată nu a creat atât de puțin. A părăsit Universitatea Cambridge pentru a se înrola în armată; a părăsit armata pentru că nu putea țesăla caii; s-a înscris la Oxford, de unde a plecat fără să obțină o diplomă.

A pus bazele unui ziar intitulat The Watchman, care a su¬ praviețuit doar zece numere. S-a spus despre el: ,.Și-a risipit timpul plănuind lucruri mari pe care nu le-a făcut niciodată. Coleridge avea toate darurile unui mare poet, mai puțin ace¬ la al efortului concentrat și susținut.” în mintea lui existau cărți întregi, după cum el însuși spunea, gata să fie așternute pe hârtie. „Sunt pe cale, spunea el, de a trimite la tipar două volume.” Dar cărțile n-au prins niciodată contur în afara închipuirii lui, pentru că n-a reușit să-și impună disciplina de a sta la masa de scris. Fără disciplină, nimeni n-a reușit să atingă o treaptă superioară sau să se mențină pe ea!*

Coleridge rămâne dovada vie a omului înzestrat cu un talent multilateral, cu o inteligență deosebită și mijloace de comunicare ieșite din comun, pe care totuși le-a risipit datorită incapacității de a-și organiza timpul. încercările lui nereușite în sfera literară sunt similare încercărilor altora în sfera familiei, a bisericii, a profesi¬ unii. Cred că nici unul dintre noi nu vrea să ajungă la sfârșitul vieții și să privească înapoi cu regretul de a nu fi făcut ceva ce i-ar fi stat în putință, așa cum i s-a întâmplat lui Coleridge. Pentru a împie¬

dica o astfel de eventualitate, e necesar să știm să ne organizăm timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.

* William Barclay, The Gospel ofMatthew, Philadelphia, Westminsler, 1975, p. 280.

Mi-a văzut cineva timpul?

81

Simptome ale dezorganizării Primul pas pe care ar trebui să-l facem e o apreciere severă a felu¬ lui în care ne folosim timpul. Suntem sau nu ordonați? Să luăm în discuție trăsăturile unei vieți din care lipsește organizarea. Une¬

le simptome pot să pară puțin ridicole sau chiar mărunte, dar ele alcătuiesc împreună o imagine coerentă. Am să vă dau câteva exemple. De pildă, uneori, când lipsa organizării își face apariția, o recunosc prin aspectul dezordonat pe care îl ia biroul meu. Același lucru se întâmplă și cu noptiera din dormitor. De fapt, aproape orice supra¬ față orizontală care-mi iese-n cale este acoperită treptat de tean¬ curi de hârtii, acte nerezolvate și lucrări neterminate. Parcă le aud pe unele soții: „Poftim, citește ce zice aici! Parcă ar fi fost la tine în birou!“ Dar biroul meu poate fi bucătăria altcuiva, sau masa de lucru, sau atelierul. Esența este aceeași.

Simptomele dezorganizării se reflectă în starea mașinii mele. Ea devine murdară și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu mai sunt la cu¬ rent cu programul de la service și ajung în ultimul moment să-mi schimb pneurile pentru iarnă și la verificarea tehnică anuală. Când domnește dezorganizarea, încep să simt o diminuare a res¬ pectului de sine. Obsesiile încep să-și facă apariția; sunt cuprins în adâncul sufletului de teama că oamenii vor descoperi că munca mea nu e pe măsura investiției lor, că vor ajunge la concluzia că nu valorez nici jumătate din cât credeau ei.

Știu că sunt dezorganizat când există o serie de întâlniri de care am uitat, mesaje telefonice la care nu am răspuns și termene li¬ mită pe care am început să le depășesc. Ziua e un șir continuu de obligații nerespectate și de scuze nefondate. (Trebuie să spun aici că nu mă refer la situații în care, în ciuda celor mai bune intenții ale mele, evenimentele au conspirat spre o finalitate nedorită. Chiar și cei mai organizați dintre noi au astfel de zile.)

Dacă sunt dezorganizat, tind să-mi investesc energia în sarcini neproductive. Mă trezesc făcând lucruri mărunte și plictisitoare

82

Ordine în universul interior

doar de dragul activității. Apare o tendință de a lăsa gândurile să zboare aiurea, de a evita deciziile, de a amâna. Dezorganizarea în¬ cepe să-mi afecteze orice inițiativă de a lucra bine și în ritm sus¬ ținut.

Cei dezorganizați sunt nemulțumiți de rezultatul muncii lor. Dacă reușesc să finalizeze ceva, nici acel ceva nu le place. Le e greu să primească aprecierile celorlalți. în sinea lor știu că au făcut un lu¬ cru de mâna a doua. De multe ori m-am întors acasă cu o astfel de impresie după ce am predicat în cadrul serviciului duminical. Conduceam bătând nervos cu mâinile în volan, știind că aș fi putut predica mai bine dacă în timpul săptămânii mi-aș fi folosit mai bine timpul pentru studiu și pregătire.

Creștinii dezorganizați se bucură rareori de comuniunea cu Dum¬

nezeu. Desigur că doresc să fie fideli acestei prietenii cu El, dar parcă niciodată nu reușesc să pună lucrurile pe făgașul bun. Nu trebuie să le vorbească nimeni despre necesitatea unor momente special acordate studiului biblic și meditației, mijlocirii și închin㬠rii. Cunosc deja acest lucru, dar nu îl fac. Se scuză spunând că nu au timp, dar în sinea lor știu că e mai mult o chestiune de organi¬ zare și voință.

Dacă n-am o viață organizată, acest lucru se reflectă în calitatea relațiilor cu cei din jur. Trec zile întregi fără să am o discuție mai serioasă cu hui sau fiica mea. Chiar dacă vorbesc cu soția, conver¬ sația se menține la suprafață, e fără miez. Mă irită orice încercare din partea ei de a-mi atrage atenția asupra unor lucruri pe care le-am lăsat nefăcute sau asupra unor persoane pe care le-am dez¬ amăgit.

De fapt, atunci când există o serioasă lipsă de organizare în ceea ce privește timpul, nu suntem mulțumiți nici de noi înșine, nici de serviciul nostru, nici de multe alte lucruri din jurul nostru. Iar tiparul distructiv care se formează mai poate fi rupt foarte greu. Lipsa de organizare trebuie învinsă. Altfel, în scurt timp, în lu¬ mea noastră interioară va domni dezordinea generală. Trebuie să preluăm controlul asupra timpului.

Mi-a văzut cineva timpul?

83

Psihologii sugerează multe motive care pot sta la baza dezor¬ ganizării, pe care e bine să le luăm în considerare. S-a scris mult pe tema folosirii și organizării timpului. Dar, dincolo de „rețetele­ minune“, există niște principii fundamentale de care va ține cont orice om care dorește să-și ordoneze viața. Punerea acestor princi¬ pii în practică va fi o încercare de natură să-i stimuleze pe cei care au ignorat importanța gestionării timpului personal.

Alocarea timpului Regula de bază a organizării personale a timpului e simplă: timpul trebuie să fie alocat! Majoritatea dintre noi am învățat de mult acest lucru în ceea ce privește banii. Dându-ne seama că de cele mai multe ori nu dis¬ punem de suficienți bani pentru a face cu ei ce vrem, am găsit că e mai cuminte să ne facem un buget - să stăm să analizăm care ne sunt prioritățile. în ce privește banii, lucrurile erau clare. De îndată ce soția mea și cu mine ne-am angajat să fim ispravnicii a ceea ce ne-a dat Dum¬ nezeu, primul lucru pe listă l-au reprezentat întotdeauna zeciuiala și darurile de bună voie. Apoi, cheltuielile fixe, hrana, casa, cheltu¬ ielile de întreținere, cărțile (am căzut de acord să fixăm o anumită sumă pentru cărți) și așa mai departe am stabilit sume pe care am învățat deja să le folosim. Abia după ce am fixat aceste sume pentru cele strict necesare,

ne aventurăm să cheltuim restul venitului, destinat unor lucruri nu atât necesare, cât dorite. Am inclus aici o masă la restaurantul preferat, un aparat de uz casnic sau un palton frumos, de exem¬ plu. Când nu se înțelege diferența între partea fixă și cea discrețio¬ nară a bugetului, se ajunge la datorii, adică la dezorganizare finan¬ ciară.

Pentru că banii sunt limitați, construim bugete. Iar pentru că și timpul este limitat, se aplică același principiu. Un om dezordonat trebuie să-și formeze deprinderea de a-și aloca timpul. Această de¬ prindere presupune stabilirea diferenței dintre partea fixă - ceea

84

Ordine în universul interior

ce trebuie făcut - și partea discreționară - ceea ce ne-ar plăcea să facem. Toate acestea i le-am spus mai tânărului meu prieten, pastorul, care dorea să afle de ce are rezultate atât de slabe. A rămas surprins când i-am mărturisit că și eu duc zilnic aceeași luptă. „Dar tu nu dai deloc impresia unui om care nu știe să-și împar¬ tă timpul”, mi-a replicat el. Eu am protestat: „Câteodată mă întreb dacă am cât de cât habar să mi-1 împart.” Toate acele simptome ale unei vieți dezordonate le am și eu uneori, dar am luat hotărârea (și asta nu s-a întâmplat numai o dată) de a pune capăt acelui mod de viață.

Domnul timpului Tânărul meu prieten spera, desigur, că îi voi împărtăși câteva idei care m-au determinat să pornesc ofensiva ordonării vieții mele la capitolul „timp”. Dacă s-a așteptat să am un sac de soluții, am fost nevoit să-l dezamăgesc. în timp ce discutam, l-am sfătuit să priveas¬ că atent la Cel care pare să nu-Și fi pierdut niciodată vreo clipă. Când deschid Biblia, sunt profund impresionat de lecțiile prac¬ tice de organizare care se pot învăța din viața și lucrarea lui Isus Hristos. Toți cei patru evangheliști ni-L prezintă pe Isus în perma¬ nență solicitat, urmat îndeaproape atât de prieteni, cât și de duș¬ mani. Fiecare cuvânt al Său era înregistrat, fiecare acțiune era ana¬ lizată, fiecare gest era comentat. Practic, nu se poate vorbi despre o viață particulară în cazul lui Isus. Am încercat să mi-L imaginez pe Domnul trăind în lumea noas¬ tră. Ar apela oare la telefon sau la avion pentru a scurta distanțele? Ar face evanghelizare prin corespondență? Și-ar însuși avantajele tehnologiei moderne? Cum s-ar adapta într-o epocă în care o știre poate fi transmisă instantaneu în cele patru colțuri ale lumii pen¬ tru a face obiectul titlurilor de ziar din ziua următoare? Deși toate lucrurile din lumea Sa erau la o scară mult mai re¬ dusă, se pare că și El a fost supus acelorași solicitări exterioare ca și noi. Totuși, analizând viața lui Isus, nimeni nu are senzația că El S-ar fi grăbit vreodată, că ar fi trebuit să facă ceva în pripă sau

Mi-a văzut cineva timpul?

85

c-ar fi fost luat prin surprindere. Nu numai că își organiza timpul tară ajutorul unei secretare, dar reușea să găsească timp și pentru rugăciune și meditație, și pentru a fi împreună cu cei pe care Și i-a ales ca ucenici. Toate I-au fost cu putință, pentru că a știut să-Și împartă timpul. Merită să vedem cum a reușit Isus să-Și împartă atât de bine timpul. Ce L-a determinat să Se organizeze atât de bine? Primul lucru care mă impresionează este acela că El Și-a înțeles clar misiunea. Avea de făcut o lucrare capitală și Și-a adaptat mo¬ dul de folosire a timpului în funcție de ea. Lucrul acesta e evident în timpul ultimului Său drum spre Ierusalim, unde avea să fie răstig¬ nit. Pe când Se apropia de Ierihon, scrie Luca (cap. 18), Isus a auzit strigătul stăruitor al unui orb și S-a oprit, spre mirarea prietenilor și dușmanilor Lui. Pe ei îi intriga faptul că Isus părea să ignore dru¬ mul lung de șase-șapte ore pe care-1 mai aveau de străbătut până la Ierusalim, ținta lor, acolo urmând să sărbătorească Paștele.

Desigur, ei aveau dreptate - dacă scopul lui Hristos ar fi fost doar să ajungă la timp la Ierusalim pentru o serbare religioasă. Dar, după cum ni se va preciza, nu aceasta era misiunea Lui principală.

A Se atinge de cei nenorociți, precum orbul acela, era ceva mult mai important, suficient de important pentru ca Isus să-i acorde din timpul Lui. Nu mult timp după prima oprire, Isus face încă un popas, de data asta sub ramurile unui copac pentru a-1 chema jos pe Zacheu, vameșul știut de toată lumea. Domnul a dorit să stea la masă cu Zacheu, în casa lui. Mulțimea care era cu Isus a protestat din nou, in primul rând pentru că se întrerupea din nou călătoria spre Ieru¬ salim și, în al doilea rând din pricina reputației lui Zacheu, pe care il disprețuiam

După părerea lor, Isus nu-Și folosea bine timpul. Din punctul de vedere al lui Isus însă timpul era bine folosit, penti'u că se în¬ scria pe linia misiunii Lui. Luca ne-a lăsat scrise cuvintele lui Isus, care lămuresc tocmai :elul lucrării Sale: „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască :e era pierdut” (Luca 19:10). Ucenicilor le-a fost greu să înțeleagă scest lucru și Isus a trebuit să le aducă aminte mereu de scopul misiunii Sale. Câtă vreme nu înțelegeau natura lucrării Lui, nu pu¬

86

Ordine in universul interior

teau să înțeleagă nici felul sau criteriile după care își împărțea El timpul.

O a doua idee pe care o desprindem din felul cum Și-a organizat Isus timpul este aceea că El Și-a înțeles limitele. Când Isus S-a în¬ trupat pe Pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, El a renunțat la une¬ le prerogative pe care le avea ca Domn al Cerurilor și a acceptat, pentru o vreme, anumite limitări umane, pentru a Se identifica pe deplin cu noi. El S-a făcut părtaș limitărilor noastre, dar a știut să le facă față - așa cum ar trebui să facem și noi. Să nu uităm nici o clipă faptul că Isus își făcea timp și Se retr㬠gea deoparte singur cu Tatăl Său Ceresc înaintea oricărei hotărâri și acțiuni importante pe durata misiunii Sale publice. Există un interval de treizeci de ani înainte ca Isus să-Și încea¬ pă lucrarea, treizeci de ani despre care Biblia nu ne dă date. Doar când vom fi primiți la Hristos, în veșnicie, vom putea înțelege pe

deplin importanța acestor trei decenii. în cel mai bun caz, putem trage concluzia că au reprezentat o perioadă importantă de pre¬ gătire. Suntem uimiți să constatăm că au existat treizeci de ani de relativ anonimat și de pregătire, departe de orice privire, pentru trei ani de activitate importantă. în acest caz, nu trebuie să fim surprinși că Moise a trăit în de¬ șert patruzeci de ani din viață, înainte de a-1 înfrunta pe Faraon. Pavel a trăit retras mult timp în deșert, ascultându-L pe Dumne¬ zeu, înainte de a-și asuma misiunea de apostol. Și acestea nu sunt exemple izolate.

Chiar înainte de a-Și începe lucrarea printre oameni, Isus a stat patruzeci de zile în pustie, în comuniune cu Tatăl. Nu uitați de noaptea petrecută în rugăciune înainte de alegerea celor doispre¬ zece. După o zi încărcată în Capernaum, îl găsim pe Isus în zori veghind pe munte. A existat și momentul Schimbării la Față când Se retrage pe munte înainte de călătoria finală la Ierusalim. Și, în final, a fost Grădina Ghetsimani. Isus își cunoștea bine limitele. Oricât de ciudat ar părea, El știa ceea ce noi uităm atât de ușor: că timpul trebuie bine gospodărit pentru a dobândi tărie lăuntrică, pentru a compensa slăbiciunea care se manifestă atunci când începe lupta spirituală. Aceste mo¬ mente de izolare erau un punct invariabil în programul lui Isus,

Mi-a văzut cineva timpul?

87

pentru că El își știa limitele. Și chiar și celor care îi erau mai apro¬ piați le-a fost greu să înțeleagă pe de-a-ntregul acest lucru.

Cred că Isus a inclus un al treilea element important în politica Lui de administrare a timpului, pentru că El Și-a rezervat timp pentru a-i învăța pe cei doisprezece. într-o lume în care trebuia să Se ocupe de milioane de oameni, să remarcăm că Isus a folosit o mare parte din timpul Său pentru a sta de vorbă cu câțiva oameni simpli.

Și-a consacrat mult timp pentru a-i purta prin textele Scripturii și pentru a le lămuri multe despre cele cerești. Au existat momente importante în lucrarea Lui cu oamenii, când le-a dat prilejul să-I urmărească fiecare acțiune și să-I asculte fiecare cuvânt. Existau zile în care El le explica înțelesul adânc al predicilor adresate mul¬ țimilor. Și nu puține au fost ceasurile în care Isus asculta veștile

pe care I le aduceau ucenicii întorși din misiune, îi mustra sau îi lăuda, după caz. Am putea fi tentați să întrebăm de ce Isus rezerva atât de mult din timpul Lui prețios pentru discuții cu un grup de oameni simpli, :ând ar fi putut să-i învețe pe cărturarii apți să-I aprecieze cunoș¬ tințele teologice. Dar El știa exact ce este cu adevărat important, pe ce anume trebuie să se axeze. Iar timpul fiecăruia va fi investit în ceea ce a considerat ca fiind important. Tocmai de aceea Isus n-a fost niciodată în criză de timp. Pen¬ tru că știa care e scopul misiunii Sale, pentru că era întărit duhov­

nicește prin momentele de singurătate cu Tatăl și pentru că știa ce fel de oameni vor fi aceia care-I vor răspândi învățăturile mult timp după ce El se va înălța la cer, nu I-a fost niciodată greu să spună NU invitaților și solicitărilor care, poate, ne-ar fi atras pe noi.

A sosit și pentru mine clipa când, după ce-am cercetat viața lui Isus, mi-am dorit să am capacitatea de a vedea lucrurile ca El. Mi-am dorit să fiu în stare să iau hotărâri înțelepte, legate de admi¬ nistrarea timpului, și am vrut să mă eliberez de chinul zilnic al lup¬

tei contra cronometru. Dar cum puteam ajunge acolo? Judecând după modul în care acționam, n-aveam șanse. Tânărul pastor care se apropiase de mine la sfârșitul prelegerii și-a manifestat interesul de a continua discuția. Am stabilit să ne

88

Ordine în universul interior

întâlnim din nou. Existau probabil unele aspecte practice pe care aș fi putut să i le împărtășesc. Trebuia însă să fiu de-o sinceritate brutală, dat fiind că majoritatea lecțiilor le învățasem din propriile mele greșeli.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că am înce¬ put să astup „găurile” și să-mi aloc ceasurile productive în funcție de capacitățile, limitele și prioritățile mele.

7

Recapturarea timpului Urma ca tânărul pastor și cu mine să ne continuăm conversația peste câteva zile. în răstimpul acela, am început să sintetizez sub forma unor idei cunoștințele acumulate în ultimii ani, care îmi fu¬ seseră de ajutor în organizarea timpului. Ce învățasem oare din eșecurile mele și ce învățasem din discuțiile cu alții, similare celei dintre acest tânăr și mine? Tot gândindu-mă la lecțiile învățate, îmi dădeam seama cât de util e să știi să-ți organizezi timpul încă din tinerețe. Așternându-le pe hârtie, am descoperit că erau doar câteva principii de bază. Dar, până nu ești stăpân pe ele, organizarea timpului va reprezenta per¬

manent o mare problemă și, probabil, un motiv de descurajare. Tot ce-am pus pe hârtie a primit în final denumirea de „Legile lui MacDonald privind timpul necapturat.“ Iată ce a rezultat: Legile lui MacDonald

Legf.a 1. Timpul necapturat se scurge în direcția punctelor mele slabe

Deoarece n-am fost de la începutul activității pe deplin conști¬

ent de misiunea mea și deoarece nu mi-am luat lipsurile în seri­

92

Ordine In universul interior

os, mi-am dat seama că alocam un volum de timp mult prea mare unor sarcini pentru care nu eram potrivit, în timp ce lucrurile pe care le-aș ti putut face foarte bine erau neglijate. Cunosc mulți lideri creștini care recunosc că folosesc 80% din timp în activități pentru care nu sunt foarte dotați. De exemplu, darul meu cel mai mare este acela de a predica și de a învăța pe alții. La capitolul administrație mă descurc acceptabil, dar nu e punctul forte al arsenalului meu pastoral. Atunci de ce în tinerețe îmi rezervam aproape 75% din timp unor chestiuni administrative și doar câteva procente pentru stu¬ diu și pregătire în vederea predicilor? Pentru că timpul necapturat curge în direcția punctelor relativ slabe ale unui om. Știind că pot să țin o predică acceptabilă cu un minim de pregătire, mă prezen¬ tam de fapt sub posibilitățile mele la amvon. Cam asta se întâmplă când nu se face o evaluare obiectivă a realității și nu se fac schim¬ bări radicale. în cele din urmă, am făcut schimbările respective. Am benefi¬ ciat de ajutorul câtorva oameni receptivi la situația mea, care rn-au ajutat să înțeleg ce se petrecea cu mine, demonstrându-mi că îmi iroseam forțele. Cu ajutorul lor, am luat hotărârea de a delega ad¬ ministrarea lucrării bisericii noastre unui pastor administrativ. La început, n-a fost ușor, pentru că încă mai doream să am un cuvânt de spus la fiecare decizie luată, să-mi exprim părerea asupra fiec㬠rei chestiuni. A trebuit însă să mă retrag și să las aceste lucruri în seama lui. Și culmea e că treaba mergea! Apoi, când am dobândit deplină încredere în pastorul nostru administrativ (nici nu era prea greu), mi-am putut canaliza un volum sporit de energie înspre lu¬ cruri pe care, prin voia Domnului, le fac, se pare, mult mai bine. Parcă-i aud pe unii: „E simplu, dacă ai găsit bani, să angajezi pe cineva care să-ți facă treaba la care nu te pricepi.“ Și poate că, în unele cazuri, singurul ajutor pe care astfel de comentarii îl pot oferi este că ne fac să ne dăm seama de ce timpul scurs printre degete ne dă un sentiment de zădărnicie. Trebuie să adaug însă că pot exista mai multe căi de a ne împărți sarcinile decât am crede la prima vedere. Mai întâi trebuie să stăm să cântărim: cine e cel mai indicat pentru a face cutare lucru? Ideea e valabilă și acasă, și la birou, și în biserică.

Recapturarea timpului

93

Legea 2. Timpul necapturat ajunge la dispoziția persoanelor dominatoare din anturajul meu O „lege spirituală*4 știută de toți creștinii afirmă că „Dumnezeu te iubește și are un plan pentru tine.“ Cei care nu au controlul asu¬

pra propriului timp vor descoperi că același lucru se poate spune despre oamenii cărora le place să domine. Deoarece nu și-au planificat timpul, cei care cad pradă acestei legi descoperă că alții penetrează lumea lor și își impun propriul program sau propriile lor obiective. Ca tânăr pastor mi-am dat seama că, deoarece timpul meu nu era complet organizat, eram la dispoziția oricărui posibil vizitator, puteam oricând să fiu invitat la o cafea, să mi se ceară sfatul sau să fiu solicitat la ședințele co¬ mitetului. Deoarece n-aveam un program organizat, cum puteam spune „nu“? Mai ales când, tânăr fiind, doream să fiu pe placul tuturor. Nu numai că am fost privat de partea cea mai productivă a timpului meu datorită lipsei de organizare, dar răpeam chiar din timpul pe care-1 datoram familiei mele. Cei din anturajul meu erau mai stăpâni decât mine asupra timpului meu, și asta pentru că nu luasem inițiativa de a-mi planifica eu timpul înainte ca alții s-o facă in locul meu.

Legea 3. Timpul necapturat cedează în fața solicitărilor urgente

într-o broșurică, Charles Hummel spune clar acest lucru: sun¬ tem guvernați de tirania urgențelor. Cei care au responsabilități importante la serviciu, acasă sau la biserică sunt continuu încon¬ jurați de evenimente care le solicită atenția imediată. într-una din verile trecute, când pastorul asociat și cu mine eram, amândoi, în concediu, responsabilul cu educația creștină a primit un telefon de la un membru al bisericii care dorea ca eu să eonduc serviciul de înmormântare a unei rude de departe. Când i s-a spus că eram plecat pentru o lună, a întrebat de pastorul asoci¬

94

Ordine în universul interior

at și a fost dezamăgit să afle că și el era plecat. I s-au oferit serviciile

unuia din ceilalți pastori, dar el a refuzat, spunând: „Nu, nu vreau să merg mai jos de al doilea.” Mentalitatea lui era de genul celei care creează situații urgente pentru lideri. Toți ar dori să fie în atenția celui care este numărul unu. Orice comitet ar dori ca persoana numărul unu să participe la ședințele lui, chiar dacă nu întotdeauna dorește să audă opiniile acelei persoane. Majoritatea oamenilor care se află într-o situație dificilă ar vrea să beneficieze de asistența conducătorului de prim rang. într-o sâmbătă după-amiază sună telefonul de acasă și, când răspund, aud o voce tristă de femeie în celălalt capăt al firului. „Trebuie să vă văd imediat”, a spus ea. Când i-am aflat numele, mi-am dat seama că n-o mai întâlnisem niciodată și că nu prea fusese pe la biserica noastră. „De ce nu suferă amânare?” am întrebat eu. Era o întrebare importantă, una din multele pe care învățasem din experiență să le pun. Dacă m-ar fi sunat cu ani în urmă, când eram mai tânăr, aș fi răspuns imediat solicitării și aș fi aranjat o întâlnire în zece minute la birou, chiar dacă înainte sperasem să pot sta cu ai mei sau să studiez. „Căsnicia mea se destramă”, a răspuns ea. Am întrebat atunci: „Când v-ați dat seama de acest lucru?” Ea a răspuns: „Marțea trecută.” Am pus o altă întrebare: „De când credeți că a început acest proces de dezmembrare?” Răspunsul merită reținut: „O, durează de cinci ani.” Am reușit să-mi înăbuș prima reacție și am spus: „Dacă de cinci

ani se petrec aceste lucruri și dacă de marțea trecută ați văzut că destrămarea e iminentă, de ce vreți să veniți chiar acum? Aș dori să-mi răspundeți.” Mi-a spus: „Aveam ceva timp liber după-masa asta și am crezut că e momentul potrivit să discut cu dumneavoastră.” Legea numărul trei spune că, în mod normal, ar fi trebuit să cedez dorinței ei de a mă vedea imediat. Dar, la acel moment din viața mea, cea mai mare partea a timpului meu era planificată, așa că i-am spus: „înțeleg că e vorba de o problemă serioasă. Acum voi

Recapturarea timpului

95

fi foarte direct cu dumneavoastră. Mâine dimineață trebuie să țin trei predici și, sincer vă spun, sunt foarte preocupat de această res¬ ponsabilitate. Din moment ce problema durează de mai mulți ani și din moment ce ați avut la dispoziție câteva zile pentru a o discuta, vă propun să mă sunați luni dimineață, când vom putea fixa o dată la care mă voi putea concentra cum se cuvine asupra problemei dumneavoastră. Vreau să vă acord toată atenția. Astăzi nu cred că e posibil. Ce părere aveți?“ A spus că îi convine de minune și că mă înțelege perfect. Amân¬ doi am închis telefonul mulțumiți. Ea, știind că până la urmă avea să discute cu mine; eu, pentru că-mi rezervasem timpul pentru ceea ce era mai important în acea după-amiază. Un lucru aparent urgent nu-mi dăduse peste cap planificarea precedentă. Nu orice apel dis¬ perat necesită măsuri de urgență.

în autobiografia sa spirituală, MTiileltls YetDay [Cât este încă ziuă], Elton Trueblood scrie: O persoană publică, cu toate că trebuie să fie de multe ori dis¬ ponibilă, trebuie să învețe să se ascundă. Dacă este tot tim¬ pul disponibilă, nu e într-o formă satisfăcătoare atunci când e disponibilă. Am scris odată un capitol în gara din Cincinnati, dar numai ca un mijloc de a mă ascunde, pentru că nimeni nu știa cine era cel cu bloc-notesul. în consecință, nimeni nu s-a apropiat de mine pe parcursul a cinci ore întregi, când pleca următorul tren spre Richmond. Trebuie să folosim timpul pe care-l avem, pentru că, oricât de mult ar fi, tot nu avem su¬ ficient* (s.n.)

Legea 4. Timpul necapturat se investește în activități care atrag laudele și simpatia generală

Cu alte cuvinte, suntem tentați să alocăm timpul nostru nepro¬ gramat unor lucruri care ne atrag imediat laude din partea celor¬ lalți.

Ellon Trueblood, While ii is Vet Daij, I larper & Row, New York, 1974, p. 67.

c;6

Ordine în universul interior

Când ne-am căsătorit, ne-am dat seama, eu și soția mea, că am primi multe invitații la festivități și la întruniri de tot felul dacă am cânta solo-uri sau duete. Era plăcut să primești aplauze călduroase și să-ți atragi simpatia generală. Dar nu muzica era chemarea sau idealul nostru, ci predicarea și activitatea pastorală. Din nefericire, pastorii tineri nu erau prea căutați, iar tentația era să ne purtăm pe placul celor din jur. A trebuit atunci să luăm o hotărâre mare. Puteam opta între a face pe placul oamenilor sau a ne retrage și a acorda atenție altui lucru mult mai important: predicarea și consilierea. Din fericire, am optat pentru ultima variantă, și a meritat. Am fost puși mereu în fața unor astfel de hotărâri de a lungul vieții. Și, nu de puține ori, eu nu am optat pentru ce trebuia. A fost o vreme când mi se părea că merită să străbat cu avionul toată țara ca să vorbesc la o festivitate. Dar era un mod ineficient de a folosi timpul. Vechea zicală, conform căreia „merită să bați țara de la un capăt la altul pentru a ține o predică, dar nu merită să treci strada ca să auzi una“, are, din păcate, un sâmbure de adevăr. Pe vremuri, părea ceva fantastic să tronezi în capul mesei la un dineu urmat de rugăciune sau să fii intervievat în cadrul unui program radiofonic creștin, dar probabil că nu era cea mai bună modalitate de folosire a timpului. în consecință, legile timpului necapturat revin și îl vânează pe omul dezorganizat, până când acesta hotărăște să preia frâiele, să aibă el inițiativa înainte de a o avea în locul lui alte lucruri sau alți oameni.

Cum se recapturează timpul în timp ce strângeam material pentru viitoarea discuție cu tânărul pastor, am privit în urmă la tot ce-am învățat, încercând să identi¬ fic principiile care, puse în practică, aveau să instaureze ordine în universul meu interior. Și, când am reflectat la procesul prin care

am trecut, mi-am dat seama că am reușit prin intermediul a trei modalități.

Recaptiirarea timpului

97

1. Trebuie să-mi cunosc ciclurile de eficiență maximă

Un studiu atent al deprinderilor mele de lucru mi-a revelat o idee importantă. Există diferite sarcini pe care le îndeplinesc mai bine în anumite momente și în anumite condiții. De exemplu, nu mă pot documenta prea bine pentru predica de duminică în primele zile ale săptămânii. Două ore de studiu lunea sunt aproape fără rost, pe când o oră joi sau vineri, e neprețuită. Pur și simplu, mă concentrez mai bine. Pe de altă parte, sunt în relații mai bune cu cei din jur în primele zile ale săptămânii, când tensiunea premergătoare predicii nu și-a făcut încă simțită prezen¬ ța. Eficiența lucrării cu oamenii tinde să se diminueze pe măsură ce se apropie sfârșitul săptămânii, când începe să mă preocupe lu¬ crarea de la amvon. Pot să-mi detaliez și mai mult observațiile. Pot studia mai bine dimineața, când am perioade mai lungi în care nu sunt întrerupt, și să-mi rezerv timp pentru oameni după-amiaza, când gândesc mai limpede și sunt mai inspirat. Cunoscându-mi ciclul de muncă, am reușit să-mi rezerv timp de studiu în cea de a doua parte a săptămânii și să-mi planific în¬ trevederile cu alții și întrunirile din comitet pe cât posibil în prima parte a săptămânii. Astfel, orarul meu reflectă ciclul după care se desfășoară viața mea și profită de el. Am observat, de asemenea, că sunt un tip matinal. Mă pot trezi devreme și să fiu în formă dacă în seara precedentă m-am culcat la o oră rezonabilă. Deci, e în avantajul meu să respect o oră de culca¬ re relativ constantă. Am impus acest obicei și copiilor noștri când erau mici. Nu știu cum de n-am realizat că și pentru noi, adulții, Dra fixă de culcare este o măsură cât se poate de înțeleaptă. Când, in sfârșit, mi-am dat seama de asta, am încercat să respect în fieca¬ re seară ora de culcare. După ce am citit un articol al unui specialist cu privire la somn, m-am hotărât să văd concret de cât somn aveam nevoie. Autorul

propunea ca fiecare om să-și determine necesarul de somn prin fixarea ceasului deșteptător la o anumită oră, trei dimineți conse¬

98

Ordine în universul interior

cutiv. Apoi ora se mută cu zece minute mai devreme timp de alte trei zile consecutiv. Tot așa, pe etape de câte trei zile, până când se determină pragul natural la care individul nu se mai simte odihnit. Am încercat experimentul, mi-am dat seama că mă puteam trezi mult mai devreme decât m-aș fi gândit și am câștigat două ore ex¬ trem de prețioase. Există deci cicluri săptămânale, zilnice și anuale. Mi-am dai seama că există unele luni ale anului când puteam face față unei solicitări emoționale neobișnuite, perioade în care parte din mine dorea să fugă de oameni și de responsabilități. Trebuia să fac față și acestei tendințe.

Pe de altă parte, am observat că existau perioade din an când trebuia să-mi dovedesc competența ca îndrumător și consilier creștin pentru că mulți oameni din jurul meu erau prea apăsați de oboseală și greutăți. Lunile februarie și martie sunt perioade în care toți cei din regiunea noastră ne luptăm cu efectele unei ierni lungi și tindem să fim mai irascibili, mai critici. Am învățat să mă pregătesc pentru a putea oferi încurajare celor care au nevoie de ea în astfel de perioade. Și, când sosește primăvara și oamenii își

recapătă forța, atunci mă pot bucura de o perioadă de relaxare. Anticiparea acestor lucruri mi-a fost de mare ajutor. Mă puteam pregăti ca să le întâmpin cum se cuvine. Mi-am dat seama că lunile de vară sunt propice lecturilor su¬ plimentare și pregătirii spirituale pentru anul următor. Dar din ianuarie și până în martie, din motivele anterior menționate, mă pregătesc să fiu alături de ceilalți cea mai mare parte a timpului, pentru că lista celor care vor trebui consiliați va crește semnifi¬ cativ. Toate cărțile mele au fost scrise în timpul verii; sub nici c formă nu aș fi putut face asta iarna. Cunoscându-mi ciclurile de activitate, nu mă surprinde faptul că mă simt secătuit interior după o perioadă dedicată prelegerilor și predicării. Nu pot să trăiesc zi de zi în tensiune emoțională fără să simt nevoia de a intra, fie și pentru scurt timp, în normalitate pentru a recâștiga puterea pe care am pierdut-o. De aceea, e mai cuminte să nu iau decizii importante într-o zi de luni după ce îi; ziua precedentă am ținut mai multe predici. Și, dacă am tras tare

Recapturarea timpului

99

zi de zi în perioada sărbătorilor, e mai nimerit să-mi planific după aceea un scurt răgaz în care să mă odihnesc. A fost cândva o vreme în care încă nu învățasem să-mi iau în

considerare aceste cicluri. îmi aduc aminte de o zi în care totul părea că se prăbușește. Oficiasem în acea săptămână două înmor¬ mântări care m-au răvășit; trecuseră zece zile fără să fi reușit să

mă odihnesc ca lumea. Tot în acea perioadă citisem o carte care m-a marcat și nu practicasem deloc disciplinele spirituale. Nu mai acordasem atenție familiei de câteva zile și simțeam că o parte din lucrare mă depășește. Așa că n-ar fi trebuit să mă mir când, într-o

duminică după-amiază, în mijlocul unei crize personale minore, am izbucnit în plâns. Lacrimile îmi curgeau și nu am fost în stare să-mi revin decât după trei ore. Cu toate că nu mă aflam în pragul unei depresii nervoase în adevăratul sens al cuvântului, am aflat din acea experiență dure¬ roasă cât este de important să ții sub control tensiunea și stresul și când sau cum poți efectua mai bine anumite lucruri. Nu voiam să trec din nou prin așa ceva și am reușit să mă controlez. Experiența pe care am trăit-o m-a speriat prea tare, ca să mă mai las iar în voia furtunilor emoționale. Trebuia să îmi programez timpul mai rigu¬ ros decât o făcusem până atunci. Acum înțeleg mai bine ce-a vrut să spună, într-o scrisoare, so¬ ția lui William Booth, fondatorul Armatei Salvării, referindu-se la programul lui încărcat din timpul unei călătorii misionare. Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o marți a ajuns cu bine și m-am bucurat să aud că lucrarea avansează, deși oboseala pe care o resimți mă îngrijorează: mă tem de efectele acestei solicitări asupra sănătății tale. N-aș vrea să-ți împiedic activitatea, dar te-aș sfătui să fii mai prudent și să nu-ți risipești energia. Nu uita că o viață lungă de activitate spirituală constan¬

tă, uniformă, aduce de două ori mai multă roadă decât una scurtată și distrusă de eforturi spasmodice și uriașe; ai grijă și cruță-ți forțele atunci când nu trebuie să depui prea mult efort.* “ Harold Begbie, Life of General William Booth, Macmillan, New York. 1920, p. 178.

100

Ordine în universul interior

2. Alegerea modului de folosire a timpului trebuie să se facă după un criteriu sănătos Cu ani în urmă, tatăl meu mi-a spus că poți cunoaște caracterul unui om în funcție de felul în care refuză sau optează pentru ceva din noianul de posibilități oferite de viață. „Greutatea nu constă în

separarea deciziilor bune de cele proaste, ci în alegerea celei mai bune dintre variantele bune“, mi-a spus el. Avea perfectă dreptate. Și-a trebuit să învăț, uneori pe pielea mea, că trebuie să renunți la anumite lucruri, pe care dorești cu adevărat să le faci, în favoarea altora, mai bune. Ținând seama de acel sfat, am refuzat uneori invitații la petre¬

ceri sau evenimente sportive sâmbătă seara pentru a putea fi cu mintea limpede și odihnit fizic duminică dimineața. Sau am refu¬ zat anumite oferte de a vorbi în public, deși aș fi dorit s-o fac. Câteodată îmi este greu să iau astfel de decizii, pentru că pur și simplu îmi doresc să fiu pe placul oamenilor. Când un om învață să spună „nu“ unor lucruri bune, își asumă riscul de a-și face dușmani și de a fi criticat; și cui îi face plăcere acest lucru? De aceea, mi-e greu să spun „nu“. Am descoperit că majoritatea oamenilor ce ocupă poziții de conducere se confruntă cu aceeași problemă. Dacă însă vrem să fim stăpâni pe timpul nostru, trebuie să ne luăm inima în dinți și să refuzăm politicos, dar categoric, toate ocaziile care sunt bune, dar nu și cele mai bune. După cum am mai spus, acest lucru cere, așa cum am observat și în lucrarea lui Isus, o conștientizare a propriei misiuni. Ce anu¬ me suntem chemați să facem? Ce anume facem cel mai bine când

ne investim timpul? Care sunt nevoile fără de care nu ne putem descurca? Orice altceva trebuie considerat de domeniul negociabi¬ lului - discreționar, dar nu necesar. îmi place ce a scris C. S. Lewis în Letters To An American Lady [Scrisori către o doamnă din America] referitor la importanța aces¬ tor alegeri: Nu fiți prea convinsă de faptul că Dumnezeu vrea neapărat să faceți tot felul de lucruri care nu sunt necesare. Fiecare

Recapturarea timpului

101

trebuie să-și facă datoria „în starea în care l-a așezat Dom¬ nul, și în care l-a chemat Dumnezeu14. Nu uitați următorul adevăr: credința în virtuțile lui „a face ceva de dragul de a face“ e caracteristică femeilor, americanilor, epocii: există deci trei „văluri“ care se interpun între dumneavoastră și perspectiva corectă! Munca, la fel ca băutura, poate fi o pa¬ timă. Ceea ce trece drept zel poate fi doar neliniște sau mân¬ dria generată de o părere foarte bună despre sine... Făcând ceea ce nu intră în atribuțiile noastre, devenim mai puțin apți pentru sarcinile obligatorii care ne revin și astfel putem chiar face o nedreptate. Dați-i și Măriei șansa pe care i-ați acordat-o Martei.*

3. Capturez și stăpânesc timpul dacă îl planific cu mult înainte

Acest ultim principiu este cel mai important; respectarea sau nerespectarea lui îmi garantează reușita sau eșecul. Am învățat din proprie experiență că trebuie să-mi planific principalele activități cu opt săptămâni înainte. Opt săptămâni! în august, mă gândesc deja la luna octombrie. Ce figurează în program? Aspectele obligatorii ale universului meu interior: disci¬ plinele spirituale, disciplinele mentale, odihna de Sabat și, desigur, îndatoririle mele față de familie și prietenii apropiați. Apoi trec în calendar o a doua categorie de priorități: planificarea activității mele principale - studiul pentru predici, scrisul, dezvoltarea cali¬ tăților de lider și pregătirea ucenicilor. Pe cât posibil, toate acestea sunt introduse în agendă cu mul¬ te săptămâni în avans, deoarece, cu cât mă apropii de termenele respective, descopăr că sunt tot mai solicitat de cei din jur. Unii vin cu probleme reale și trebuie să-mi rezerv timp pentru ei. Alții însă vin cu pretenții nepotrivite. Ei îmi solicită o seară pe care o planificasem pentru a sta cu familia sau îmi solicită o oră într-o dimineață consacrată studiului. Lucrurile decurg mult mai bine în universul meu interior dacă asemenea activități se învârt C.S. Lewis, Lellers lo cin American Lady, Eerdmaiis, Grand Rapids, 1975, p. 53.

102

Ordine în universul interior

în jurul priorităților pe care mi le-am stabilit, ocupând ferestrele rămase libere, și nu invers! Mi-am dat seama într-o zi că toate punctele importante din programul meu au ceva în comun: chiar dacă le-aș neglija o vreme, nu m-aș simți presat de ele. Dacă, de exemplu, neglijez disciplinele

spirituale, Dumnezeu nu mă trage imediat de mânecă. O vreme mă pot descurca binișor. Iar când nu-mi fac timp pentru familie, Gail și copiii sunt, în general, înțelegători și gata să treacă cu vede¬ rea - cu siguranță mai mult decât unii membri ai bisericii care îmi pretind un răspuns pe loc și o atenție imediată. Când renunț la stu¬

diu, care este o prioritate, nu se întâmplă nimic grav. Toate aceste lucruri pot fi neglijate o vreme fără consecințe negative. De aceea le și treceam cu vederea atât de des când n-aveam un program bine stabilit. Fără să-mi dau seama, alte lucruri, mai puțin importante, treceau sistematic înaintea lor. Din păcate, dacă le neglijăm prea mult, constatăm, adesea prea târziu, că nerespectarea timpului da¬ torat familiei, odihnei și disciplinei spirituale duce la consecințe negative ce nu mai pot fi evitate. în timpul liceului, Mark, băiatul nostru, era un atlet cu perfor¬ manțe frumoase; fiica noastră adolescentă, Rristen, se ocupa de teatru și de muzică. Amândoi participau la meciuri și spectacole. Ce ușor aș fi putut să ratez vreunul din aceste evenimente, dacă nu mi-aș fi notat datele cu pricina în calendar cu mult înainte. Secre¬ tara mea ținea întotdeauna agenda cu datele respective pe birou și știa foarte bine că nu trebuie să facă alte programări care să mă împiedice să fiu prezent la respectivele întâlniri. Dacă cineva îmi cerea să ne întâlnim în după-amiaza când era planificat un meci, îmi puteam scoate agenda și, mângâindu-mi bărbia gânditor, să-i spun: „îmi pare rău, nu pot în ziua respectivă; am deja ceva programat. Ce ziceți însă de data cutare?” Rareori am întâmpinat dificultăți. Cheia era alocarea timpului și planificarea cu săptămâni înainte. Care sunt punctele ne-negociabile, obligatorii ale programu¬ lui? Mi-am dat seama că majoritatea celor dintre noi care se plâng nu știu ce să răspundă. Ca urmare, lucrurile principale care ar duce la o mărire a eficienței noastre în ceea ce facem nu sunt programa¬ te decât când e prea târziu. Consecința? Dezorganizare și frustrare;

Recapturarea timpului

103

lucrurile neesențiale se îngrămădesc în agendă înaintea celor obli¬ gatorii. Iar pe termen lung, acest lucru cauzează dureri. într-una din zile, cineva mi-a solicitat o întâlnire la un mic de¬ jun, dimineața devreme. „Cât de devreme?*1 am întrebat eu. „Știu că vă sculați devreme, a spus el. Ce-ați zice de ora șase?** M-am uitat în agendă și i-am zis: „îmi pare rău, am deja ceva programat pentru ora asta; ce spu¬ neți de ora șapte?'*

A încuviințat destul de repede, dar a părut surprins de faptul că programul meu începea la o oră atât de matinală.

într-adevăr, aveam ceva programat pentru ora șase în dimi¬ neața aceea. De fapt, întâlnirea începea și mai devreme. Era vorba despre întâlnirea mea cu Dumnezeu. El era primul în programul meu în ziua aceea, așa cum trebuie să fie în fiecare zi. Și nu e genul de întâlnire pe care să îți poți permite să o anulezi. Asta dacă vrei să capturezi timpul și să fii stăpân pe programul tău. Așa începe o zi organizată, o viață organizată și o lume interioară organizată.

Sectorul 3

Motivația *

Folosirea timpului

înțelepciunea

Restaurarea

Și

^cunoașterea/ Tăria

spirituală

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora hotărârii mele ca în fiecare zi să cresc în cunoștință și înțelepciune.

Cel mai bun a pierdut Singurele medalii de aur și distincții pe care le-am câștigat vreo¬

dată au fost cele de pe pistele de câmpie. Deși puteam să fiu un alergător mai bun, dacă aș fi avut o voință mai mare, anii aceia de competiții din liceu și colegiu au reprezentat, cu toate acestea, o ocazie de a deveni mai disciplinat și de a-mi forma caracterul. Din toate acele experiențe din tinerețe, cea mai utilă lecție am învățat-o la cursa de ștafete Pennsylvania din Philadelphia, într-o zi de primăvară. Eram atunci omul de bază al echipei liceului la cursa de ștafete de o milă. Sarcina mea era să fiu primul în cursă și, după ce parcurgeam sfertul meu de milă, să ofer avantajul obținut celui de-al doilea alergător din echipă. Dacă eu terminam primul porțiunea mea de alergare, însemna că următorul coechipier prelua ștafeta cu mult înaintea celorlalți alergători. Preluarea ștafetei era uneori îngreunată de busculada care se crea, ceea ce ne putea costa câteva zecimi de secundă, ex¬ trem de prețioase în ultimul tur. Echipei noastre îi revenise culoarul al doilea și eram curios să aflu cine primise culoarul întâi, cel interior. Pe el era un alerg㬠tor de la o școală tehnică și avea niște performanțe impresionante ca sprinter în cursa de o sută de yarzi.* Mai concurasem împreu¬

110

Ordine în universul interior

nă și cu alte prilejuri, pe distanțe mai scurte, și mă învinsese net. Mă-ntrebam dacă avea să se întâmple la fel și în această cursă, mai lungă cu 340 de yarzi.t Era clar că se aștepta să învingă, pentru că mi-a spus-o verde în față când am dat mâna la linia de start. Uitându-se drept în ochii mei mi-a spus: „MacDonald, fie ca cel mai bun să câștige; te-aștept la linia de sosire. “

Să zicem că a recurs la o armă psihologică folosită în sport. Parțial, stratagema i-a reușit, căci, pe moment, a trebuit să fac un efort pentru a-mi recăpăta calmul. S-a auzit împușcătura de start și rivalul meu a pornit și el ca din pușcă. Mi-amintesc că firele de zgură stârnite de crampoane¬ le lui îmi înțepau fluierele picioarelor în timp ce dispărea văzând cu ochii, după prima turnantă. între timp, ceilalți șapte alergători au început ceea ce se cheamă lupta pentru locurile de la doi la opt. înainte să fi parcurs primii cincizeci de yarzi,* am început să mă pregătesc sufletește pentru locul doi și asta în cel mai fericit caz.

Și exact asta s-ar fi întâmplat - dacă cursa ar fi fost mai scurtă, însă, cam după trei sute de yarzi,§ s-a produs o răsturnare brus¬ că de situație. Cel de la școala tehnică, mult în față, și-a schimbat ritmul, din alergare cu viteză în alergare de voie. Peste o secun¬ dă, când l-am depășit în forță, l-am auzit respirând cu greutate. De-abia se mai mișca. A rămas „fără benzină”, ca să folosim lim¬ bajul atleților. Nu-mi aduc aminte pe ce loc a terminat, dar știu că eu am fost cel ce a așteptat la linia de sosire, străduindu-mă din răsputeri să nu par malițios în bucuria mea. Rivalul meu de la școala tehnică mi-a dat ocazia, în acea zi, să învăț o lecție folositoare. Fără să vrea, m-a învățat că până și cei mai talentați și mai energici trebuie să alerge toată cursa înainte de a se pretinde învingători. Nu are sens să fii primul în prima tură,

dacă nu ai energia să termini la fel. Cursa trebuie parcursă într-un * * * §* 100 varzi = aprox. 91,5 m (n.tracii.)­

t 340 varzi - aprox. 311 m (n. traci.). * aprox. 45 m (n. Lrad.). § aprox. 275 m (n. traci.).

Cel mai bun a pierdut

ni

ritm constant de la început până la sfârșit. Iar un alergător bun mai găsește resurse și pentru sprintul final. Talentul sportiv nu are prea mare importanță, dacă nu este dublat de o rezistență pe măsură.

Prețul lipsei de forță intelectuală Vă povestesc această întâmplare pentru că se referă la un alt seg¬ ment al universului nostru interior care trebuie să fie într-un con¬ tinuu proces de organizare. Organizarea universului interior nu poate avea loc fără un antrenament al minții și fără progresul inte¬ lectual pe care acesta îl determină. în societatea noastră atât de tensionată, cei care nu au o re¬ zistență mentală adecvată devin, de obicei, victimele unor idei și sisteme dăunătoare spiritului și relațiilor interumane. Ei devin victime, pentru că nu s-au deprins să gândească ei înșiși și nici nu și-au propus să-și dezvolte mintea, proces care se întinde pe durata unei vieți întregi. Neavând un intelect puternic, devin dependenți de ideile și opiniile altora. în loc să treacă ideile și problemele prin filtrul gândirii proprii, se mărginesc să trăiască după tot felul de reguli și programe. Sinuciderea în masă a membrilor sectei Templul Poporului din Guyana, în 1978, ilustrează în mod viu consecințele refuzului de a gândi. Lăsându-1 pe Jim Jones să gândească în locul lor, membrii sectei au sfârșit în chip tragic. Și-au „spălat creierul^ lăsându-se în voia minții lui. Iar când mintea lui Jones a încetat să mai func¬ ționeze corect, toți au suferit consecințele. Acest lider promisese oamenilor călăuzire într-o lume ostilă și violentă. Oferise răspun¬

suri și sprijin, iar oamenii au renunțat la dreptul lor de a gândi independent în schimbul unei astfel de siguranțe. Oamenii al căror intelect nu este suficient de puternic nu sunt nicidecum întotdeauna lipsiți de inteligență, ci pur și simplu nu s-au gândit niciodată că, folosindu-și mintea, pot progresa și că asta face parte dintr-un fel de a trăi plăcut lui Dumnezeu. Este ușor să cazi în capcana de a-ți lăsa mintea să devină tot mai neputin¬ cioasă, în special când ești înconjurat de oameni dominatori care preferă să gândească în locul nostru.

112

Ordine în universul interior

Această absență a rațiunii se poate observa într-o familie dez¬

echilibrată și fără nici un dumnezeu, în care unul din membri îi domină pe toți ceilalți, impunându-și toate hotărârile și opiniile. Avem multe exemple de biserici în care membrii îl lasă pe pastorul lor dominator să gândească în locul lor. A Treia Epistolă a lui Ioan vorbește despre un om pe nume Diotref, un conducător laic care, ca și Jim Jones, îi avea efectiv pe toți sub controlul său. Creștinii pur și simplu își subordonaseră gândirea acestui om.

Pericolul unui început în forță După cum într-o cursă de alergări sprinterul cu talent înnăscut țâș¬ nește cu o viteză uluitoare, există unii cărora le plac sprinturile în viteză în viață - nu pentru că ar fi dotați cu o capacitate intelectu¬ ală ieșită din comun, ci din cauza disponibilităților înnăscute și a unor relații favorabile, utile. Au avut, poate, șansa de a fi educați în familii de oameni talentați, foarte comunicativi și cu darul de a diseca ideile și de a dezlega dilemele. Ca rezultat, și-au consolidat încrederea în sine de la o vârstă fragedă. Astfel de influențe îl învață pe tânăr cum să se impună, cum să concureze cu ceilalți, cum să se descurce în situații dificile. Re¬ zultatul ar putea fi numit „succes prematur*1, iar acesta este - de multe ori - un obstacol, și nu un ajutor. Cel care are un succes prematur învață, de regulă, foarte repe¬ de, e capabil să acumuleze experiență cu un efort minim. Este, de obicei, binecuvântat din plin cu sănătate și energie și tot timpul lucrurile par să decurgă în favoarea lui. în general, ajunge la con¬ cluzia că poate să facă aproape orice își pune în minte, deoarece toate par să-i iasă ușor. Nu putem decât să ghicim cât timp vor continua lucrurile așa. Probabil toată viața, în unele cazuri. Dar am observat că, în viața celui ce s-a lansat în forță, cu o ușurință înnăscută, pe la treizeci și ceva de ani, pot apărea necazuri. Pot apărea primele semnale că pentru restul vieții va avea nevoie de rezistență și disciplină, și nu de talent. Și, ca și în cazul alergătorului de la școala tehnică, cel în cauză începe să-și dea seama că alergătorii mai puțin rapizi, dar cu condiție fizică mai bună, îl ajung din urmă.

Cel mai bun a pierdut

U3

în activitatea mea de consiliere am întâlnit mulți oameni care se luptă cu astfel de probleme pe la mijlocul vieții. Văd incredibil de mulți oameni secătuiți, care au stagnat din punct de vedere in¬ telectual și pentru care amuzamentul e aproape singurul scop în viață.

Folosesc termenul de amuzament cu sensul de acțiune fără gândire * A acționa fără a gândi duce la apariția unui sentiment de dezorganizare. Cine sunt cei care acționează fără a gândi? Pot foarte bine să fie oameni despre care, în urmă cu douăzeci de ani, se spunea: „Este extraordinar; va reuși în viață.“ Poate fi cazul pre¬ dicatorului care, la vârsta de douăzeci și unu de ani, avea o putere neobișnuită de a convinge, al comerciantului care și-a început ca¬

riera cu un număr remarcabil de afaceri reușite sau al premiantei anului. Pare să fie vorba de cei ce nu și-au dat seama niciodată că mintea trebuie impulsionată, cultivată și antrenată pentru a fun¬ cționa. Talentul nativ nu-i poate susține pe astfel de oameni decât la începutul drumului, lăsându-i de izbeliște cu mult înainte de fi¬ nalul cursei.

Necesitatea de a ne disciplina mintea Mintea trebuie învățată să gândească, să analizeze, să speculeze. Cei al căror univers interior este complet organizat fac eforturi în acest sens. Mintea le este trează, atentă și receptivă față de noi in¬ formații pe care le primește zilnic, făcând noi descoperiri și ajun¬ gând la noi concluzii. Ei și-au făcut o obișnuință din a-și antrena zilnic mintea. „Un creștinism viabil nu este posibil fără dezvoltarea a trei din­ ure aspectele sale“, scrie Elton Trueblood. „Acestea sunt: universul interior devoțional, cel exterior al slujirii și universul intelectual,

al rațiunii.Al treilea aspect este cel mai ușor ignorat de către mulți evanghelici, fiind considerat prea lumesc și contrar Evan¬ * Bazat pe un joc dc cuvinte în lb. engleză: „amusement” - a înseamnă „fără“; to rnuse înseamnă „a gândi” (n.trad). ■ Elton Trueblood, While ii is Yet Day, Harper & Rovv, New York, 1974, p. 97-98.

H4

urtune in universul interior

gheliei. Dar amorțeala minții duce la dezorganizarea totală a uni¬ versului interior. Eu înțeleg ce înseamnă succesul prematur, pentru că și eu am descoperit curând după treizeci de ani că mă bazasem pe talentul înnăscut, ignorând necesitatea dezvoltării intelectului. Mi-am dat seama că, dacă nu schimbam situația, mintea n-avea să mă mai slujească așa cum trebuie în anii următori, când voi dori să fiu la înălțime din punct de vedere intelectual și să dau ce am mai bun în mine. Pentru mine, asta însemna că, dacă voiam să devin un predica¬ tor mai eficient, cu o capacitate mai mare de a-i înțelege pe cei în suferință și un lider mai folositor, trebuia să iau în serios provoca¬ rea de a-mi spori capacitățile intelectuale, pentru a putea face față misiunii mele publice. Cu toate că nu-mi lăsasem cu totul mintea în amorțire, nu făceam un efort constant care să mă ajute să fiu spi¬ ritul creator, novator, de care credeam că Dumnezeu are nevoie. Nu-i de mirare că atunci când mă confruntam cu niște situa¬ ții care îmi depășeau puterea de înțelegere suportam consecințele lipsei de organizare. întocmai ca o persoană care are de ridicat o greutate prea mare, m-am pomenit încercând tot mai mult să „ri¬ dic” idei și probleme pe care, mental, nu eram suficient de puternic pentru a le dezlipi de pământ. Cu toate că evanghelicii susțin clar necesitatea educației crești¬ ne, nu s-a pus întotdeauna suficient accentul pe dezvoltarea minții. Puțini dintre noi au sesizat efectiv contrastul dintre „enciclopediile ambulante” și cei care știu să discearnă adevărul. Există oameni care știu câte puțin despre o mulțime de lucruri, dar asta nu garan¬ tează că pot să se gândească profund și matur la ceea ce știu. Am întâlnit oameni care și-au ticsit mintea cu enorme cantități de informații biblice. Au deprins un vocabular bogat în care predo¬ mină un jargon creștin corect. Rugăciunile lor sunt atât de mâng⬠ietoare, încât cei din jurul lor sunt plini de venerație. îi considerăm oameni spirituali. Dar, în alte situații, îi vedem rigizi și inflexibili, refractari la schimbare și inovație. Reacția lor față de orice provo¬ care la a gândi este fie o izbucnire de mânie, fie o acuzație. Ca și alții, am convingerea că noi, creștinii, ar trebui să avem gândirea dezvoltată, cuprinzătoare, creativă, mai mult decât ori¬

Cel mai bun a pierdut

»5

cine altcineva. Pavel a spus că, în calitate de creștini, am primit gândul [„mintea”] lui Hristos. Din acest motiv avem o capacitate intelectuală de cuprindere pe care o minte neregenerată nu o are; putem gândi lucrurile dintr-o perspectivă atemporală, a eternit㬠ții. în Hristos găsim temelia adevărului care ar trebui să confere o forță nelimitată ideilor, judecăților de valoare și reformelor pe care le promovăm. Dar, din cauza unei inerții inerente și a dezorgani¬ zării universului interior din viețile multor creștini, realitatea nu e Întotdeauna aceasta. Noi pierdem imul dintre cele mai importante daruri pe care ni le-a făcut Dumnezeu prin Hristos. Misionarul-evanghelist Stanley Jones scria: Swami Shivananda, un vestit swami din India, le spunea dis¬ cipolilor săi: „Ucideți-vă mintea și atunci și numai atunci veți putea medita.” Punctul de vedere creștin este: „Să-L iubești

pe Domnul Dumnezeul tău cu tot cugetul tău” - intelectul, „cu toată inima ta” - simțirea, „cu tot sufletul tău” - voința, „cu toată puterea ta” - latura fizică. Deci e vorba de omul în¬ treg, cu intelect, sentimente, voință, putere. Dar „puterea” se poate referi și la puterea celorlalte trei. Unii îl iubesc cu puterea minții și sunt slab dezvoltați emoțional - creștinul rațional; unii îl iubesc cu puterea sentimentelor și sunt slabi din punct de vedere intelectual - creștinul sentimental; unii îl iubesc cu forța voinței, dar nu au forță afectivă - omul de fier, greu abordabil. Dar a-L iubi pe Dumnezeu cu puterea minții, a sentimentelor și a voinței, înseamnă a fi un creștin adevărat, un om echilibrat și cu un caracter cu adevărat pu¬ ternic. (s.n.)*

Mulți ani, amiralul Hyman Rickover a fost comandantul mari¬ nei nucleare a Statelor Unite. Admiratorii și criticii săi aveau păreri contradictorii despre severitatea amiralului. Ani la rând, toți ofițe¬ rii de la bordul submarinelor nucleare erau intervievați și primeau

rprobarea personală a lui Rickover. Cei care susțineau internul, ie obicei, ieșeau de acolo tremurând de frică, de furie sau total in­ rimidați. Printre ei, s-a numărat și fostul președinte Jimmy Carter E. Slanlev Jones, Song of Ascents, Abingdon, Nashville, 1968, p. 189.

n6

Ordine în universul interior

care, cu ani în urmă, a dorit să servească sub comanda amiralului. Iată relatarea sa despre internul susținut cu Rickover: Am făcut cerere să fiu admis în cadrul programului de subma¬ rine nucleare, iar cel care trebuia să mă intervieveze era amira¬ lul Rickover. Era pentru prima dată când îl întâlneam; am luat

loc într-o sală mare, doar noi doi, timp de mai bine de două ore, iar el m-a lăsat să aleg eu subiectele de discuție. Cu mare precauție, le-am ales pe cele în care aveam cunoștințele cele mai bune la acea vreme - evenimentele curente, viața pe mare, muzica, literatura, tactica navală, electronica, tactica artileriei - și el a început să-mi pună o serie de întrebări, din ce în ce mai grele. De fiecare dată, a reușit să-mi demonstreze curând că știam destul de puțin despre subiectele pe care le alesesem. Mă treceau toate nădușelile. Mă privea tot timpul drept în ochi și n-a zâmbit niciodată. Eram numai transpirații reci.

în cele din urmă, mi-a pus o întrebare și eu credeam că mai pot salva ceva. „Cum te-ai descurcat la Academia Nava¬ lă?”, m-a întrebat. încheiasem al doilea an la Politehnica din Georgia cu rezultate foarte bune înainte de a intra la Acade¬ mia din Annapolis. Mi-am umflat pieptul de mândrie și am răspuns: „Domnule, am fost al cincizeci și nouălea dintr-o promoție de opt sute douăzeci!” Am așteptat felicitările, dar nici vorbă de așa ceva. în schimb, mi-a pus următoarea în¬ trebare: „Ai dat tot ce ai putut?” Eram pe punctul să răspund „Da, domnule”, dar mi-am adus aminte cu cine stăteam de vorbă și cât de multe ocazii am avut la Academie în care aș fi putut învăța mai multe despre aliații și dușmanii noștri, de¬ spre arme, strategie și altele. Eram și eu un om, la urma ur¬ melor. Am înghițit în sec și i-am spus: „Nu, domnule, n-am dat tot ce aș fi putut.”

El m-a privit îndelung, apoi și-a rotit scaunul pentru a marca sfârșitul interviului. Mi-a mai pus o ultimă întrebare, pe care n-aveam s-o uit niciodată, dar la care nici n-am putut răspunde vreodată: „De ce?” Am stat așa un răstimp, dăr⬠mat, și apoi am părăsit încet încăperea.*

* Norman Polmar și Thomas B. Allen, Rickover: Controvcrsy and Genius, Simen & Schuster, New York, 1982, p. 267.

Cel mai bun a pierdut

117

Această întâlnire a constituit punctul de plecare al cărții lui Carter: Why Not the Best? [De ce să nu fii cel mai bun?]. Povestea lui ne dă intr-adevăr de gândit. Oare nu e dator orice om care se pretinde creștin să-L slăvească pe Dumnezeu printr-o calitate su¬ perioară a gândirii?

Gândirea este capacitatea uluitoare cu care ne-a înzestrat Dumnezeu pentru a descoperi și observa creația, pentru a-i com¬ para elementele și pentru a le folosi, când e posibil, astfel, încât să reflecte gloria Creatorului. Gânditorii văd lucruri vechi într-o lumină nouă; ei analizează ipoteze, separând adevărul de minciu¬ nă. Uneori ei descriu adevăruri vechi în cuvinte noi și le dau altă formă; îi ajută pe alții să-și dea seama cum se pot pune în practică anumite lucruri. Gânditorii pot lua hotărâri îndrăznețe, ne ajută să descoperim perspective noi, să depășim obstacolele de pe căi nebătătorite. Toate acestea nu sunt apanajul exclusiv al celor cu totul deo¬ sebiți, al celor luminați. Ele sunt sarcinile oricărui om cu mintea întreagă. Ca și în cazul trupurilor noastre, unii pot fi mai puternici decât alții, dar acest lucru nu ne scutește de responsabilitatea de a ne pune la contribuție mintea și trupul. Se spune că, în ciuda faptului că a deținut peste o mie de pa¬ tente, Thomas Edison era de părere că nu-și poate aroga meritul originalității decât pentru o singură invenție - fonograful. Toate celelalte „invenții“ ale sale erau, după spusele lui, adaptări și îmbu¬ nătățiri ale ideilor pe care alții le-au lăsat neterminate. Ne-ar prinde bine să ne-nchipuim că suntem ca un burete. în tot cuprinsul creației, Dumnezeu a ascuns lucruri pe care oamenii trebuie să le descopere, să se bucure de ele, lucruri care să-i ajute să înțeleagă natura Creatorului însuși. Ar trebui să le „absorbim“ pe toate. Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor. (Proverbe 25:2)

Sarcina primului bărbat și a primei femei a fost să descopere și să identifice lucrurile pe care le crease Dumnezeu. Datorită nesu¬ punerii față de legile lui Dumnezeu, ei și-au pierdut privilegiul de

«8

Ordine în universul interior

a exercita în mod exclusiv o muncă atât de minunată. Trebuiau să se îngrijească mai mult de problema supraviețuirii într-o lume po¬ trivnică, decât de cea a explorării ei în continuare. Natura muncii lor s-a schimbat brusc. Sunt convins că viața cerească va recupera în vreun fel acel gen inițial de muncă. însă principiul și privilegiul descoperirii există încă într-o oa¬ recare măsură. Unele descoperiri, cum ar fi cea a aurului, se fac cu un efort fizic foarte mare. Altele se fac observând evoluția formelor de viață în regnul vegetal, animal sau uman. însă mare parte din explorarea creației are loc doar în sfera mentală. Săpăm, ca să spun așa, și descoperim idei și adevăruri; apoi le exprimăm artistic, cu venerație și inventivitate. A gândi este o muncă măreață. E un proces care se realizea¬ ză cel mai bine cu o minte antrenată, în formă, la fel cum, în ca¬ zul competițiilor sportive, corpul trebuie să fie antrenat și în plină formă. Procesul optim de gândire este asigurat de o atitudine de venerație față de domnia lui Dumnezeu asupra întregii creații. E trist să vezi cum oamenii pe care nu-i interesează să-L descopere pe Creator realizează lucruri de un mare rafinament intelectual și artistic. Toată activitatea lor are la bază dorința de afirmare sau aceea de a pune la punct un sistem social care are pretenția de a funcționa și fără Dumnezeu. Unor creștini pare să le fie frică să gândească. Ei confundă acu¬ mularea de date, de sisteme doctrinare și de liste cu reguli cu pro¬ cesul gândirii. Nu se simt în largul lor când se discută liber, fără prejudecăți. Și nu înțeleg de ce trebuie să-ți bați capul cu idei m㬠rețe, dacă nu ai pentru ele un răspuns gata fabricat. în consecință alunecă în mediocritate, pe plan individual și intelectual, și pierd, în mare măsură, ceea ce ne-a pus Dumnezeu la dispoziție în creația Sa, spre folosul și bucuria noastră. în aceste condiții, viața devine amuzament - activitate fără gândire. Creștinul care nu gândește se află în pericolul de a fi asimilat de civilizația în care trăiește, deși nu realizează acest lucru. Deoarece n-are obișnuința de a gândi și nu a acumulat suficiente cunoștin¬

țe, nu are capacitatea de a pune întrebări majore, întrebări atât de necesare în lumea noastră. Provocarea creștinului de azi, care trăiește într-o societate secularizată, poate fi să pună întrebări pro¬

Cel 7nai bun a pierdut 119 fetice înainte de a se ivi ocazia să ofere răspunsuri care să-L aibă în centrul lor pe Hristos. Uneori, datorită volumului imens de informații ce ne bombar¬ dează cu regularitate, creștinul care refuză să gândească tânjește să fugă într-un loc retras, lăsând întrebările complicate în seama liderilor creștini și a teologilor de elită.

Harry Blamires, într-o carte valoroasă intitulată The Christi­ an Mind [Gândirea creștină], se întreabă unde sunt creștinii cu o gândire suficient de pătrunzătoare pentru a se opune unei culturi ce se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. El vorbește despre necesitatea existenței unor oameni care să gândească „creștinește* problemele morale majore. Teama lui, pe care o împărtășesc și eu,

este că doar ne amăgim că gândim, când realitatea este cu totul alta. El se adresează creștinilor pe un ton aspru, mustrător: Creștinismul este secătuit de relevanța sa intelectuală. El r㬠mâne, probabil, un agent al spiritualității și al călăuzirii mo¬ rale la nivel individual; la nivel comunitar, nu prea depășește statutul de expresie a unei solidarități bazate pe considerente sentimentale.”

Când mintea creștinului intră în amorțeală, el poate deveni vic¬

tima propagandei unui sistem necreștin, condus de oameni care nu și-au neglijat forța intelectuală - și care, pur și simplu, ne-au depășit prin gândirea lor. Așa cum antrenorul meu îmi spunea cândva să-mi antrenez corpul pentru a putea termina cursa, tot așa a trebuit să învăț ceea ce trebuie să învețe alții: că mintea trebuie și ea antrenată. Univer¬ sul interior al creștinului va fi fragil, lipsit de apărare și dezorgani¬ zat, dacă nu acordă atenție dezvoltării intelectului.

Băiatul de la școala tehnică era un alergător mai bun, dar a pierdut. A pierdut, deoarece 100 de yarzi de talent nu sunt sufici¬ enți într-o cursă de 440 de yarzi. Când mi-am evaluat ordinea din sectorul intelectual al univer¬ sului meu interior, am realizat, din fericire, că niște daruri înnăs¬ cute sau câțiva ani de studii n-aveau cum să facă vreodată din mine Harry A. Blamires, The Clu'islicm Mind, Servant, Ann Arbor, 1978.

120

Ordine în universul interior

omul pe care Dumnezeu voia să-l poată folosi în orice colț al lumii pentru lucrarea Sa. Dacă era să fac față presiunilor și să devin fo¬ lositor la nivelul potențialului meu, lucrul acesta nu avea să se în¬ tâmple pentru că eu eram dotat sau educat, ci pentru că învățasem să-mi lucrez „mușchii” minții și să-i mențin în formă. Trebuia să devin un om care gândește. Trebuia să cunosc ten¬ dințele istoriei contemporane. Trebuia să știu din ce perspectivă să abordez marile idei ale omenirii. Trebuia totodată să mă obișnuiesc să emit judecăți proprii despre tot ce vedeam. Sosise momentul să mă pun serios pe treabă. Alți alergători mă ajungeau din urmă, iar cursa era departe de a se sfârși. Nu-mi doream să fiu cel dintâi la prima turnantă și ultimul la linia de sosire pe motiv că aveam ta¬ lent, dar n-aveam suficientă rezistență.

Notă pentru cei dezorganizați: Dacă în universul meu interior va domni ordinea, lucrul acesta se va datora faptului că încerc să pun în slujba oamenilor tot ce asimilez, așa cum a făcut Hristos.

99

Tristețea unei cărți necitite într-o zi, răsfoiam niște cărți într-un anticariat împreună cu soția mea, căutând printre cărțile de mâna a doua niște titluri deosebite, din acelea care, atunci când le descoperi, îți produc o mare încân¬ tare. Gail a găsit un exemplar al biografiei lui Daniel Webster, care fusese publicată pe la 1840. Părea interesantă și, pentru că ne plac biografiile, am cumpărat-o. Coperta părea destul de uzată, ca să-ți lase impresia că fuse¬ se citită și răscitită. Erai tentat să crezi că fusese o ediție aflată la loc de cinste în biblioteca mai multor generații ale unei familii din Noua Anglie. Poate că fusese dată cu împrumut de nenumărate ori și luminase sufletele multor cititori. Nici pomeneală! Când Gail a început să-i răsfoiască paginile,

a descoperit că tipografia nu tăiase ca lumea paginile și multe din ele nu puteau fi desprinse decât folosind un cuțit. Paginile lipite erau o dovadă clară a faptului că biografia nu fusese citită niciodată! Pe dinafară arăta de parc-ar fi fost întrebuințată des. Dar în acest caz a fost folosită doar pentru a împodobi un raft dintr-o bibliotecă ori, mai degrabă, pentru a juca rolul de opritor de ușă sau de pernă pentru un copilaș care nu ajungea la masă să mănânce. Poate că volumul a fost folosit, dar era clar că nu fusese niciodată citit.

124

Ordine în universul interior

Creștinul care nu-și dezvoltă capacitățile intelectuale se asea¬ mănă cu o carte ale cărei pagini au rămas nerăsfoite și necitite. Ca și cartea, el poate avea o anumită valoare, dar nu atât de mare ca valoarea pe care ar putea s-o aibă dacă s-ar hotărî să-și ascută și să-și dezvolte mintea.

Perfecționarea deprinderii de a gândi în momentul în care un om se hotărăște să-și folosească mintea cu scopul de a-și dezvolta personalitatea, în universul lui interior se instalează o nouă ordine. Mintea - un organ foarte atrofiat în cazul multor oameni - reînvie cu noi posibilități când se ajunge la ceea ce eu numesc predispoziție spre dezvoltare. în dezvoltarea dimensiunii intelectuale a universului nostru interior există cel puțin trei obiective. Permiteți-mi să le prezint sub forma unui plan:

Obiectivul 1: Mintea trebuie deprinsă să gândească din perspectivă creștină Eu înțeleg acest obiectiv, pentru că am crescut în mediu creștin și am beneficiat de toate avantajele învățăturii creștine încă de la o vârstă fragedă. A gândi din perspectivă creștină înseamnă a privi lumea prin prisma faptului că ea este creată și stăpânită de Dumnezeu, că va trebui să dăm socoteală pentru felul în care folosim creația și că este important să luăm hotărâri în conformitate cu legile lui Dum¬ nezeu. în limbaj biblic, aceasta se numește isprăvnicie. Gândirea creștină tratează toate subiectele și ideile din perspectiva voii lui Dumnezeu, țintind spre ceea ce I-ar aduce slavă. Cel care nu s-a bucurat de avantajul de a crește într-un mediu

creștin nu-și poate însuși ușor acest tip de perspectivă. Dacă se convertește la creștinism la o vârstă adultă, va fi descurajat com­ parându-și pornirile și reacțiile proprii cu ale celor mai vechi în credință. Va tinde să se judece mai aspru, întrebându-se dacă va face vreodată progrese ca și creștin. Un astfel de om va trebui să-și gândească fiecare acțiune, nepu­ tându-se baza pe instinctul creștin. Cu alte cuvinte, reacția noului

Tristețea unei cărți necitite

125

convertit față de o problemă sau o șansă care i se oferă este, foarte probabil, una necreștină, pe care va trebui mai apoi să o recanali­ zeze și să o înlocuiască cu una creștină, cultivată. Cel ce gândește „creștinește41 datorită mediului în care s-a for¬

mat, reacționează așa cum trebuie, cu excepția situației în care optează pentru postura de rebel. Că atitudinea mentală creștină va fi urmată de o acțiune de același fel - asta e cu totul altceva. Descriu aceste două moduri de a gândi pentru că mi-am dat seama că multora le este de folos, în special creștinilor aflați la în¬ ceput de drum care se zbat să înțeleagă ce înseamnă creșterea spi¬ rituală și în ce constă ea. Se întreabă de ce sunt mereu cu un pas în urma creștinilor mai vechi și li se pare că nu îi vor ajunge nicioda¬ tă. Găsim adesea explicația în educația creștină care reprezintă cu siguranță un avantaj și este un argument în favoarea importanței familiei creștine. Acest tip de educație creștină devine tot mai spo¬ radic, în vreme ce lumea cade vertiginos pe panta seculară, înde­ părtându-se de calea lui Hristos. Pentru cel proaspăt convertit, dezvoltarea intelectuală va con¬ sta în parte în cultivarea perspectivei creștine, a atitudinii creștine față de viață și a sistemului creștin de valori. Pe cel mai vechi în credință îl frământă altele. Cu toate că re¬ acționează instinctiv ca un creștin în fața celor mai multe situații, poate fi lipsit de entuziasmul specific noului convertit. El pleacă de la premisa că mecanismele de orientare creștină vor funcționa de la sine. Cu timpul, acest lucru poate deveni foarte periculos. A gân¬ di creștinește, fără o reînnoire periodică a devotamentului față de Hristos, duce la o religie moartă, anostă și la o mărturie neputin­ ;ioasă. Iar noi, care am beneficiat de mici de Evanghelia lui Hris­ :os, trebuie să fim cu băgare de seamă pentru a evita acest lucru.

Obifxtivul 2: Mintea trebuie deprinsă să observe și să interpreteze tot ce-a vrut să ne comunice Dumnezeu prin creația Lui

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu41 (Psalmul 19:1). Tot ce-a :reat Dumnezeu - inclusiv ființa umană - are în primul rând me¬ nirea de a reflecta slava lui Dumnezeu.

126

Ordine în universul interior

Din nefericire, puterea păcatului a umbrit capacitatea unor aspecte ale creației de a-I reflecta slava. De fapt, se pare că păca¬ tul a avut un prim efect asupra omului; apoi, prin acesta, a afec¬ tat și restul creației. Dar acolo unde omul n-a încurcat lucrurile, creația continuă să-și strige mesajul: „Slavă lui Dumnezeu, Cre¬ atorul!” O gândire aflată în continuă dezvoltare, plină de dragostea lui Hristos, cercetează creația pentru a-i descifra tâlcurile. Datorită darurilor noastre spirituale și naturale, fiecare dintre noi le poa¬ te percepe în anumite domenii mai mult decât în altele. Suntem îndreptățiți să descoperim din ce e alcătuită creația, să o mode¬ lăm, să-i dăm o altă față sau să o punem în slujba noastră, spre slava lui Dumnezeu. Tâmplarul lucrează cu lemnul; medicul, cu corpul omenesc; muzicianul, cu sunetele; directorul, cu subalter¬ nii; profesorul îi educă pe tineri; cercetătorul studiază, inventează și-și pune în practică invențiile, ajutându-se de elementele lumii înconjurătoare. Toți ne antrenăm gândirea pentru diferite activități și ne bucu¬ răm de tot ce ne descoperă Dumnezeu, în marea Lui dragoste.

Obiectivul 3: Mintea trebuie deprinsă să caute informații și să priceapă mai bine realitatea cu scopul de a-i ajuta pe cei din jur

Dezvoltarea intelectului le dă oamenilor posibilitatea de a se face utili contemporanilor lor. Mă gândesc la contribuțiile medicu¬ lui misionar Paul Brand, căruia i se atribuie dezvoltarea tehnicilor chirurgicale care au făcut posibilă refacerea membrelor celor care suferă de boala lui Hansen (lepră). Cu toții am fost îmbogățiți prin opera literară a lui C. S. Lewis sau prin contribuția lui John Perkins în domeniul relațiilor interrasiale. Există oameni ale căror nume nu sunt la fel de bine cunoscute: un tânăr inginer constructor care își folosește capacitatea profesională pentru a ajuta la construirea unui baraj hidroenergetic în Ecuador; un contabil care-și sacrifică din timpul său prețios pentru a ajuta familii dezavantajate finan¬ ciar să se redreseze; un zidar care îi învață pe alții să renoveze și

Tristețea unei cărți necitite

127

să adapteze la condițiile de iarnă locuințele vechi; un operator pe computer care își face timp să-i învețe pe copiii imigranților să ci¬ tească. Toți aceștia își folosesc capacitățile intelectuale pentru a-și ajuta semenii. Ne cultivăm intelectul nu numai în scopul perfecționării indi¬ viduale, ci și pentru a ne pune în slujba celor din jur. Ori de câte ori pregătesc un material, îmi vine în minte acest gând: schițele din fața mea se vor închega într-o predică încurajatoare sau în so¬ luții pentru problemele unor semeni de-ai mei. Cu cât îmi dezvolt

mai mult intelectul, cu atât pot contribui mai bine la progresul altora.

Organizarea mentală în vederea dezvoltării intelectului Privindu-mi retrospectiv anii tinereții, îmi amintesc că odată m-am speriat când mi-am dat seama că, deși adunasem un bagaj enorm de informații din diferite domenii, nu prea îmi pusesem mintea la contribuție. De fapt, nu știu dacă ajunsesem vreodată să-mi placă să învăț.

Pe parcursul anilor de școală, mă numărasem printre cei care încercau s-o scoată la capăt cu un efort minim. „Spune-mi de ce e nevoie ca să trec examenul, ziceam eu, și voi reuși.“ Cu rare excep­ :ii, am adoptat această filozofie în timpul liceului, colegiului și stu¬ diilor postuniversitare. Din când în când, aveam de a face cu câte un profesor care îmi intuia potențialul și care îmi pretindea mai mult. Nu m-am gândit niciodată de ce îi apreciam pe acei profesori mai mult decât pe ceilalți. Era distractiv să fiu stimulat să dau din mine mai mult decât obișnuiam. Dar, după ce mi-am încheiat studiile, n-a mai fost nimeni care să mă împingă de la spate, nimeni, în afară de mine, care să-mi pretindă mai mult și, în scurt timp, mi-am dat seama că va trebui să-mi asum întreaga responsabilitate pentru a progresa intelectu¬ al. Se poate spune că atunci am atins faza de „pubertate intelectua­ lă“. Pentru prima dată am început să iau în serios ce trebuia să fac pentru a învăța să gândesc singur.

128

Ordine în universul interior

Cum trebuie acționat în procesul acesta de organizare intelec¬ tuală a universului interior? Voi enumera câteva modalități: Progresăm dacă învățăm să ascultăm Am început să mă organizez intelectual când am învățat să as¬

cult. Pentru cineva ca mine, căruia îi place să vorbească, e greu să învețe să asculte. Dar, dacă o persoană nu știe să asculte, ea își privează mintea de o sursă majoră de informații, extrem de utilă progresului.

Poate că primul pas înspre a deveni un bun ascultător este acela de a învăța să pui întrebări. Rar am fost într-o situație sau am întâlnit un om de la care să nu fi avut ceva de învățat. De multe ori a trebuit să declanșez mecanismul ascultării punând întrebări. Aceasta presupunea să învăț să pun întrebări. întrebările bine for¬ mulate atrag după sine informații prețioase, utile în procesul de dezvoltare. îmi place să-i întreb pe oameni despre lucruri legate de serviciul lor, de locul unde și-au cunoscut partenerul de viață, de cărțile citite, de problemele cele mai mari cu care se confruntă, de părticica din viața lor unde îl simt cel mai pregnant pe Dumnezeu. Răspunsurile pe care le primesc îmi sunt întotdeauna de folos. încercând să devin un bun ascultător, mi-am dat seama că cei mai mulți oameni sunt dornici să povestească câte ceva despre ei. Mulți oameni în vârstă nu au decât rareori pe cineva care să-i as¬ culte și, de regulă, ei sunt o sursă nesecată de înțelepciune. Cei aflați în suferință, cei supuși stresului și tensiunii au multe de îm¬ părtășit celor care doresc să învețe să pună întrebări potrivite. Și întrebând nu numai că aflăm lucruri noi, dar avem și posibilitatea de a încuraja și de a ne arăta dragostea. Trebuie să învățăm să-i ascultăm în special pe oamenii în vâr¬

stă și pe copii. Și unii și alții au de spus câte ceva care ne poate îmbogăți mintea și sufletul. Copiii simplifică lucrurile, adesea, cu o sinceritate brutală. Cei în vârstă oferă o perspectivă proprie asupra lucrurilor, pe care și-au format-o în urma unei experiențe de-o viață. Omenii în suferință, de asemenea, ne pot învăța care sunt lucrurile cu adevărat importante în viață. Avem câte ceva de învățat de la fiecare, numai să fim dispuși să le acordăm atenția

Tristețea unei cărți necitite 129 necesară și să ne „umilim” într-atât încât să punem întrebările care trebuie. O a doua modalitate de a progresa intelectual s-a dovedit a fi vizi¬

tarea oamenilor la locurile lor de muncă, pentru a vedea ce fac, pentru a le întâlni colegii de lucru și pentru a afla câte ceva din problemele cu care se confruntă. M-am străduit să privesc cu alți ochi contribuția diversă pe care și-o aduc cei din jur la lumea mea. îmi place să le pun întrebări legate de profesiile lor: „Spune-mi, de ce calități este nevoie pentru a fi foarte bun într-o muncă precum a ta? Care sunt marile probleme cu care te confrunți? în ce domeniu te confrunți cu probleme de etică și morală? Care este factorul care generează oboseală și descurajare în munca ta? Te întrebi vreodată în ce fel este prezent Dumnezeu în tot ce faci?“

O a treia modalitate de a progresa intervine când ne ascultăm mentorii. De a lungul vieții, Dumnezeu m-a înconjurat de oameni care au crezut în mine, au ținut la mine și au încercat să-și aducă o contribuție la valorificarea potențialului cu care El m-a înzestrat. Le simt recunoscător părinților mei pentru că rn-au învățat să-i ascult pe acești oameni, mai ales că mulți dintre colegii mei aveau tendința să desconsidere sfaturile și înțelepciunea unor asemenea mentori și astfel au pierdut informații valoroase.

în al patrulea rând, aș adăuga că progresul intervine totdeauna când, de asemenea, îi ascultăm pe cei ce ne critică. Și asta nu e ușor pentru nici unul dintre noi. Dawson Trotman, fondatorul „Naviga¬

torilor”, avea o metodă sănătoasă de a aborda criticile la adresa lui. Oricât de nefondată ar fi putut părea critica, el se închidea în odaia lui, o aducea înaintea lui Dumnezeu, apoi zicea: „Doamne, arată-mi sâmburele de adevăr ascuns în această critică.” Desigur, adevărul poate fi uneori infim, dar întotdeauna merită să fie căutat și analizat. îi sunt recunoscător lui Dawson Trotman pentru că mi-a împărtășit secretul lui. M-a scutit de nenumărate momente penibile în care, probabil, aș fi fost tentat să mă apăr de acuzațiile care mi se aduceau. în schimb, am început să evoluez datorită criticilor mei. Rar am auzit o critică la adresa mea care să nu conțină un sâmbure de adevăr, de mare folos, oricât de neîn¬ semnat părea uneori.

Ordine în universul interior

130

- Gordon, a spus el, materialul pe care l-ai citit în seara asta a fost bun, dar nu extraordinar. Vrei să știi de ce? Nu cred că eram prea curios să aflu, pentru că anticipam umi¬ lirea care avea să urmeze, dar am înghițit în sec și i-am spus dom¬ nului dr. Buker că vreau să-i cunosc părerea. - Materialul n-a fost extraordinar, a spus el în timp ce mă îm¬ pungea cu degetul pe piept, pentru că ai sacrificat munca de rutină pentru a-1 scrie.

M-a durut observația lui, dar am învățat una dintre cele mai importante lecții de care am avut nevoie. în calitate de lider creș¬

tin, pot să dispun cum vreau de propriul meu timp, dar mi-ar fi foarte ușor să evit munca de rutină și îndatoririle plicticoase și să mă ocup numai de cele interesante. însă cea mai mare parte a vie¬ ții e rutină, și Buker avea dreptate: cel care învață să se împace cu responsabilitățile și obligațiile de rutină va aduce, în timp, contri¬ buțiile cele mai importante. Dar nu aș fi învățat această lecție și nu aș fi evoluat, cel puțin în

acel moment al vieții mele, dacă nu ar fi existat un om gata să mă mustre și dacă nu aș fi fost gata să-l ascult și să învăț. Ne formăm prin ascultare, prin ascultarea activă: punând în¬ trebări, observând cu atenție ce se întâmplă în jurul nostru, ana¬ lizând consecințele pozitive sau negative ale deciziilor pe care oa¬ menii le iau.

Progresăm citind

O a doua cale de evoluție este lectura. în epoca expansiunii mijloacelor mass-media, generației tinere îi este tot mai greu să dobândească disciplina lecturii, și acest lucru constituie poate una dintre cele mai mari pierderi ale perioadei actuale. Nimic nu poate înlocui lectura. Pavel și-a dovedit interesul pentru lectură când i-a scris lui Ti­ motei, cerându-i pergamente și cărți. Chiar la acea vârstă înaintată era dornic să se perfecționeze. Unii dintre noi nu au o înclinație înnăscută spre lectură și ni se pare un lucru mai greu. Dar, oricât de mic ar fi interesul nostru pentru lectură, trebuie să ne formăm obiceiul de a citi sistematic.

Tristețea unei cărți necitite

131

împreună cu soția mea suntem pasionați de studierea biogra¬ fiilor marilor personalități și rareori se întâmplă să nu citim două, trei biografii în paralel. Aceste cărți au fost un izvor neprețuit de învățăminte. Alții se simt atrași de psihologie, de teologie, de istorie sau li¬ teratură bună. Dar cu toții trebuie să ne facem obiceiul de a avea mereu cel puțin o carte bună, dacă nu mai multe, în curs de lectu­ rare. Când fac vizite unor pastori care au probleme cu eficiența în lucrare, îi întreb adesea: „Ce ați mai citit în ultima vreme?“ Este aproape previzibil că, dacă un pastor are rezultate slabe în lucrare, nici măcar nu e în stare să numească un titlu sau un autor pe care l-a citit recent. Dacă nu citește, e foarte probabil că nici nu progre¬ sează. Și de-aici nu e decât un pas până la ineficiență.

în timpul crizei ostaticilor din Iran, din cei cincizeci de pri¬ zonieri s-a remarcat în mod deosebit o femeie. Katherine Koob a fost un exemplu pentru cei de la ambasadă și de acasă, din Statele Unite. Când s-a întors în țară, a mărturisit că lecturile de-o viață și pasajele memorate au fost cele care au ajutat-o să reziste psi¬ hic și fizic în respectivele condiții grele. înmagazinase un volum imens de cunoștințe, din care și-a luat puterea și adevărul cu care i-a mângâiat pe cei din jur. în programul meu, am încercat să-mi rezerv zilnic cel puțin o oră pentru lectură. Am ajuns la concluzia că nimeni nu trebuie să citească fără un creion în mână pentru a sublinia pasajele mai im¬ portante și am inventat o serie de simboluri pentru a marca ideile sau pasajele care m-au impresionat și care merită să fie reținute și folosite ulterior. Pe măsură ce citesc, îmi notez ideile principale, care devin punctul de plecare pentru predici sau articole. De multe ori sesizez soluții care i-ar putea ajuta pe unii din jur. Am copiat câte un citat sau paragraf pe care l-am trimis apoi cuiva, însoțit de un sfat sau de o încurajare - o consider o formă de lucrare creștină. Dacă un anumit autor mi-a impulsionat mintea și inima, încerc să-i citesc toată opera. Și acord atenție deosebită bibliografiei, note¬ lor de subsol și indexului, selectând materialul care mă interesează. De a lungul anilor, m-am obișnuit să pun oricărui student sau

fititor întrebarea: „Ce ai citit în ultima vreme?“ Dacă persoana

132

Ordine în universul interior

respectivă poate enumera mai multe titluri, sunt foarte încântat și le trec pe lista mea de lecturi. Când cineva menționează titlul unei cărți valoroase, îi recunoști întotdeauna pe cititorii serioși din respectivul grup. Cei pasionați de lectură își vor scoate imediat carnețelele și își vor nota titlul cărții și autorul.

Progresăm prin studiul organizat O a treia modalitate de dezvoltare intelectuală este cea a disci¬ plinei studiului. Timpul consacrat studiului variază de la o persoa¬ nă la alta, în funcție de profesie. Predicatorii trebuie să studieze, dacă doresc să-și îndeplinească cu succes slujba de „hrănire“ pen¬ tru care au fost chemați. La începutul lucrării, când nu îmi puneam problema progre¬ sului intelectual, eforturile mele se încadrau în categoria studiului defensiv. Prin acest fel de studiu înțeleg că citeam și căutam fre¬

netic doar pentru că urma să țin o predică sau un discurs. Și nu studiam decât în vederea ducerii la bun sfârșit a acelei sarcini. însă, mai târziu, am descoperit importanța a ceea ce acum numesc studiu ofensiv. Acesta are ca obiectiv stocarea unei can¬ tități mari de informație și idei din care se pot formula mai târziu predici și discursuri, cărți și articole. în cazul primului tip de stu¬ diu, există limita impusă de subiectul ales. în cel de-al doilea caz, se pot face cercetări, se poate răscoli printr-o sumedenie de surse în încercarea de a descoperi adevărul. Ambele forme de studiu îmi sunt necesare în activitate. Studiul ofensiv asigură perfecți¬ onarea intelectuală. El presupune lectură, diferite cursuri care ne solicită gândirea, acceptarea unor provocări care ne forțează să învățăm lucruri noi și explorarea diferitelor domenii pentru simpla plăcere de a afla mai multe despre lumea creată de Dum¬ nezeu. Mi-am dat seama că perioada cea mai propice studiului ofensiv este vara; nu iarna. în fiecare an îmi pun deoparte anumite cărți și proiecte cu care vreau să mă familiarizez, iar vara, când am timp, mă apuc de treabă. La sfârșitul verii pot intra în lunile grele care urmează cu un volum considerabil de material brut adunat în ve¬ derea predicilor și studiilor biblice.

Tristețea unei cărți necitite

1.33

După cum am menționat mai devreme, perioada propice stu¬ diului, în cazul meu, este dimineața devreme. Dar pot beneficia de orele respective doar pentru că am planificat cu mult timp înain¬ te ca respectivul interval să fie rezervat studiului. Dacă mă joc cu timpul meu, aproape întotdeauna sfârșesc prin a regreta. Această înțelegere cu mine însumi nu trebuie încălcată. Soția mea mă sprijină și mă încurajează să studiez, ceea ce o

ajută în propria-i creștere spirituală. în primii ani de căsnicie și misiune, a trebuit să învețe și ea, ca și mine, de altfel, importanța studiului ofensiv și defensiv. Când eram tineri, iar eu stăteam la birou citind o carte, nu-și dădea seama că nu trebuie să mă în¬ trerupă. La urma urmelor, am zice, ce înseamnă o întrerupere de treizeci de secunde pentru o întrebare sau o pauză scurtă pentru a duce gunoiul?

Dar Gail și-a dat seama că studiul îmi cerea un efort deose¬ bit, iar întreruperile îmi perturbau adesea firul raționamentului. Observând acest lucru, ea nu a devenit doar un supraveghetor al timpului meu, ci, în plus, îmi creează posibilități noi de a studia, admonestându-mă cu tact dacă trag de timp sau îmi amân lucrări¬ le. N-aș fi scris nici o carte dacă ea nu m-ar fi convins că asta este voia lui Dumnezeu și n-ar fi fost alături de mine pentru a-mi oferi iot sprijinul și a mă încuraja. Cu câteva luni în urmă, am condus un seminar pentru pastori pe tema predicării și am discutat problemele studiului și pregătirii. Pentru că erau prezente și câteva soții ale pastorilor, am spus gru¬ pului: „Unii dintre voi ar fi tentați să creadă că atunci când soțul sau soția citește, nu-și folosește timpul în mod adecvat. De aceea, poate vă simțiți îndreptățiți să-i întrerupeți când doriți. Trebuie să știți că ei trudesc la fel de greu ca tâmplarul care-și ascute ferăs¬ trăul. Trebuie nu doar să evitați să-i întrerupeți, ci să vă dați toată silința să le creați cadrul și liniștea necesară, dacă vreți să devină mai eficienți.“

După vreo două luni, mă aflam la o reuniune la care eram in¬ vitat să vorbesc când, brusc, doi tineri căsătoriți au venit la mine. Se țineau de mână și radiau de fericire. Tânărul mi-a întins mâna, spunându-mi: „Am venit să vă mulțumim pentru că ați reușit să iduceți o schimbare în viața noastră.

134

Ordine în universul interior

Ciim nu-mi trecuse prin minte că pot schimba intr-atât viața unor oameni, eram curios să aflu despre ce era vorba. Mi-a răs¬ puns soția:

„Am participat acum câteva luni la seminarul unde ați vorbit despre predicare și despre importanța lecturii și a studiului. Ați subliniat importanța respectării timpului celuilalt. Vă amintiți?” Desigur, îmi aminteam. „Mi-am dat seama, a continuat ea, că niciodată n-am privit ac¬ tivitatea soțului meu din perspectiva aceea. I-am promis Domnu¬ lui că am să procedez altfel când vom ajunge acasă.” „Și asta ne-a schimbat viața, a spus tânărul pastor. Vă suntem recunoscători.” Studiul implică elaborarea unui sistem de îndosariere a in¬ formațiilor pentru a nu se pierde. Implică sacrificii pentru a in¬ tra în posesia titlurilor de referință. Dar, în primul rând, implică hotărâre și disciplină. Iar rezultatul este, întotdeauna, perfecțio¬ narea. încă o observație cu privire la importanța studiului pentru noi toți. Am tratat în primul rând cazul pastorilor, pentru că ei fac par¬ te din universul meu și pentru că studiul este de mare importanță pentru ei. Dar, în principiu, mă adresez tuturor creștinilor, tutu¬ ror oamenilor. Mi-am dat seama că respectul acordat de soția mea orelor mele de studiu este la fel de important ca și propriul meu respect pentru studiul ei. Este vorba de o disciplinare reciprocă, pe care ne-o impunem, pentru că pe amândoi trebuie să ne preocupe progresul nostru mental. Țin să menționez că, în calitate de soți, e bine să ne întrebăm dacă știm să respectăm timpul afectat de soțiile noastre studiu¬ lui și lecturii. în activitatea de consiliere maritală întâlnesc multe perechi a căror problemă este diferența de nivel intelectual. După zece sau cincisprezece ani de căsnicie, imul dintre parteneri pro¬ gresează, iar celălalt nu. Sincer vorbind, problema cel mai des întâlnită e încercarea soției de a-și menține tonusul intelectual și după vârsta de patruzeci de ani, în timp ce soțul ei preferă să stea în fața televizorului. Dar și reciproca poate fi adevărată. îi recunoști pe cei care se consacră studiului individual prin faptul că ei au mereu câte ceva de notat. Cu mulți ani în urmă, Gail

Tristețea unei cărți necitite

135

și cu mine am adoptat un anume tip de carnețel și am cumpărat multe dosare cu foi volante. Toate notițele noastre se află în aceste dosare, clasate pe subiecte. Practic, nu plecăm nicăieri fără hârtie, astfel că suntem pregătiți să luăm notițe, dacă ne întâlnim cu cine¬ va care are de spus ceva semnificativ. Nu se știe niciodată când dai de o carte bună sau te confrunți cu o experiență demnă de consem¬ nat și folositoare pentru viitor. Creștinul care vrea să se perfecționeze va lua întotdeauna no¬ tițe când ascultă o predică sau când participă la o lecție biblică. E una dintre modalitățile concrete de a manifesta credința că Dum¬ nezeu va da ascultătorului ceva care-i va folosi în viitor pentru slu¬ jirea altora. Notițele bine luate sunt o cale de a stoca informațiile și ideile care ne asaltează constant și, implicit, o șansă de autoper­ fecționare. Ezra, cărturarul întâlnit în Vechiul Testament, credea în dez¬

voltarea capacității intelectuale. „Căci Ezra își pusese inima să adâncească și să împlinească Legea Domnului și să învețe pe oa¬ meni în mijlocul lui Israel legile și poruncile” (Ezra 7:10). Merită să fie reținută ordinea descrierii etapelor dezvoltării sale: a împli¬ nit ce-a învățat, a împărtășit și altora ce era de spus. Ezra era un autodidact, un fel de profesionist al studiului, consacrând acestei activități mult mai mult timp decât oricare dintre noi. Dar el ne lasă un model demn de urmat. Și, întrucât avea mintea și sufletul pline de Cuvântul sfânt, Dumnezeu l-a ales pe Ezra pentru gigan¬ tica misiune de a merge în fruntea unei mari mulțimi, prin deșert, pentru a reclădi Ierusalimul. Dacă ați veni azi la noi acasă și ați răsfoi străvechea biografie a lui Webster, ați descoperi că fiecare pagină a fost dezlipită ca să putem citi povestea acestui mare om. Cartea arată la fel de uzată, dar acum dintr-un motiv întemeiat: a fost, în sfârșit, citită! Mulți oameni poartă pecetea uzurii și a timpului asemenea căr¬ ții noastre. Dar, în interiorul lor, există spații întregi care au rămas neexplorate. Universul lor interior este dezorganizat pentru că ni¬ ciodată nu și-au pus mintea la lucru pentru a selecta informațiile și a decanta chestiunile majore ale epocii în care trăiesc. Ei nu au profitat de toate darurile pe care ni le-a oferit Dumnezeu spre a le descoperi, a ne bucura de ele și a le folosi.

136

Ordine in universul interior

Dar, dacă tratăm cu toată seriozitatea evoluția noastră intelec¬ tuală, constatăm că se întâmplă un lucru minunat. Ajungem să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și suntem mult mai folositori celor din jur, deoarece, având mintea ascuțită, reflectăm slava lui Dumnezeu, întocmai ca și creația la începuturile ei. Ce poate fi mai minunat decât să vezi în universul creat de Dumnezeu un om care, cu agerimea minții, deschide și cercetează fiecare pagină a vieții cu multă perspicacitate și putere de pătrun¬ dere?

Sectorul 4

Folosirea timpului

Motivația