Noaptea de Decemvrie [PDF]

Zitiervorschau

Noaptea de decemvrie este o meditaţie pe tema poetul şi poezia şi exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea simbolistă. Este sugerată ideea că naşterea conştiinţei estetice simboliste este un proces de evoluţie a eului, un model de cunoaştere a lumii, o necesitate legică, generată de aspiraţia spiritului spre absolut. Nucleul îl constituie cele trei ipostaze ale eului poetic, care generează cele trei dimensiuni ale universului poetic. Ipostaza poetul sugerează cunoaşterea senzorială, exterioară, critico-obiectivă, socială, aderenţa sa la o estetică realistă, militantă, angajată social. Poetul este o conştiinţă socială, aşa cum a fost Macedonski, care scria pamflete antidinastice în ziarul Oltul, iar universul poetic este sugerat prin simbolul odaia: „E moartă odaia şi mort epoetul”. Această moarte a eului poetic: „Poetul, alături, trăsnit stă de soartă” este generată de condiţiile social-istorice. Tatăl lui Macedonski a fost ministru de război în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Lovitura de stat, care a dus la îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, a adus decăderea familiei Macedonski. De aici imagini ce amintesc de Vasile Alecsandri, care, în poezia Iarna, sugera acelaşi climat politic: „Pustie şi albă e-ntinsa câmpie… Sub viscolu-albastru ea geme cumplit… Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie — Şi luna-i priveşte cu ochi oţelit…” Acest climat social nefavorabil determină moartea poetului militant, aşa cum şi Eminescu părăsea treptat poziţia patruzecioptistă: „Un haos, urgia se face cuncetul”. Macedonski este silit să părăsească conceptul de poet, conştiinţă socială militantă şi de poet al idealurilor patruzecioptiste. Ipostaza emirul este adusă în mod simbolic de „un arhanghel de aur”ş\reprezintă dimensiunea romantică a universului poetic, sugerată de simbolul Bagdadul. Romanticii considerau Bagdadul oraşul basmului oriental al celor „1001 de nopţi”, locul de evaziune într-un decor mirific, din faţa realităţilor sociale. Emirul este un erou excepţional în împrejurări excepţionale, de basm, aşa cum îl visau romanticii: „Şi el e emirul, şi are-n tezaur, /Movile înalte de-argint şi de aur, / Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori; / Hangiare-n tot locul, oţeluri cumplite — /In grajduri, cai repezi cu foc în copite, /Şi-ochi împrejuru-i — ori spuză ori flori”. Tema, subiectul, eroii ne apar structurate pe conceptul romantic de lume de vis: „Şi el e emirul, şi toate le are. ../E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare…”. Visul pe care-1 nutreşte emirul este de a ajunge la Meka, pentru mahomedani cetatea sfântă, unde se găseşte mormântul lui Mahomed, prorocul musulman. Pentru a-şi realiza visul şi datoria faţă de credinţa sa: „Spre Meka-1 răpeşte credinţa — voinţa, / Cetatea prea sfântă îl cheamă în

ea, / Ii cere simţirea, îi cere fiinţa, /îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea — /Din tălpipână-n creştet îi cere fiinţa”. Meka este cetatea ideală, un simbol al universului poetic, ca o exprimare a conceptului de poezie pură. Drumul prin pustiu al emirului este simbolic şi sugerează viaţa săracă, pe care a dus-o poetul: „…ş-acea duşmănie /De lupi care urlă”. înainte de a pleca la drum, emirul întâlneşte în mod simbolic, la fântână, un drumeţ cerşetor. în deşert, toţi însoţitorii emirului mor, iar el, când ajunge la capătul puterilor, vede năluca cetăţii ideale: „Ca gândul aleargă spre alba nălucă, / Spre poamele de-aur din visu-i ceresc”…, însă nu poate ajunge la ea: „Dar visu-i nu este un vis omenesc”. Ipostaza drumeţul pocit este simbolistă, fiindcă în lumea conştiinţei de sine toate se inversează. Valorile din lumea materială devin nonvalori; ce este frumos, bun şi drept, devine pocit, strâmb. De aceea „drumeţulpocit nu este decât dublul emirului în oglinda fântânii, adică a conştiinţei de sine. Este „sosia”, pe care o găsim în Rondelul rozei ce-floreşte, imaginea poetului despre sine, când ajunge la sfârşitul vieţii: „Şinu mai e viaţa grozavă / Deşi mi-a brăzdat tot obrazul”. Acestei ipostaze îi corespunde un alt univers, reprezentat prin simbolul Meka. Este, de fapt, sugerarea dimensiunii simboliste a universului poetic macedonskian, ca o exprimare a conceptului de poezie pură, aşa cum îl vom găsi în Poema rondelurilor. Meka este lumea interioară a conştiinţei de sine, reprezentată de simbolul fântână şi înseamnă o altă concepţie despre poet şi poezie. Poetul nu mai este un prinţ, un emir al poeziei, iar poezia nu mai este o evaziune în vis ca în estetica romantică. Poetul devine o conştiinţă, un centru de corespondenţă între om şi univers, poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe. în Rondelul apei din grădina japonezului, este sugerată concepţia sa despre poet şi poezie, în perspectiva simbolismului instrumentalist. Aşa cum japonezul aşază cu măiestrie bolovanii, spre a obţine o muzică a apei, care curge, tot aşa poetul aşază vocalele şi consoanele, spre a obţine o nouă armonie a universului.

"Noaptea de decemvrie" s-a dezvoltat dintr-o legenda in proza intitulata "Meka si Meka", publicata de Macedonski in "Romanul" lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeste despre Mohamed - ben - Hassan, care il sfatuieste inainte de moarte pe fiul sau Ali sa mearga la cetatea sfanta Meka pentru a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali strabate cu caravana in linie dreapta pustiul si moare inainte de a pune piciorul in Cetatea Sfanta. In acelasi timp Pocitan - ben Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmand o cale ocolita ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe care Eminescu il scotea in Luceafarul din basmul "Fata in gradina de aur".

Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost poet si prozator, dar si teoretician al curentului simbolist, prin articolele publicate in revista "Literatorul" (pe care a condus-o mai bine de un sfert de secol); in paginile acesteia si-au publicat creatiile poetii afiliati noului curent literar, lirica romaneasca fiind astfel integrata celei europene. Ciclul "Noptilor" macedonskiene (cu punctul de pornire in poemele similar intitulate ale poetului francez Alfred de Musset), oscileaza intre imaginile grotesti din "Noaptea de noiembrie" si frenezia contopirii cu natura din "Noaptea de mai". Tema poemului "Noaptea de decemvrie" o constituie conditia nefericita a poetului (geniului), intr-o lume plina de adversitati: poezia "simbolizeaza drama gemului, intr-o evocare de mari incandescente, reprezentativa pentru intreaga conceptie a poetului si, poate, si mai mult, pentru drama propriei sale existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil ca orice absolut" (Adrian Marino).

Aparuta in 1912 si inclusa in volumul "Flori sacre", "Noaptea de decemvrie" are la baza un poem in proza intitulat "Meka si Meka" si publicat in ziarul "Romanul", in 1890. Ideea centrala a acestuia era statornicia credintei intr-un ideal, aceasta desprinzandu-se dintr-o istorioara orientala:

Lui Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan ii moare tatal. in ultimele lui clipe, acesta isi sfatuieste fiul ca niciodata in viata sa nu se abata de la drumul cel drept. Devenind emir al Bagdadului, Aii are tot ceea ce isi doreste (bogatie, tinerete, glorie), dar este mereu chemat de fascinatia Mekai - cetatea sfanta a musulmanilor. Atras irezistibil de acest ideal, Aii porneste spre Meka, insotit de un numeros convoi si pregatit sa traverseze desertul, mergand pe drumul cel drept. Odata cu tanarul emir, purcede spre aceeasi tinta si Pocitan-ben-Pehlivan (un drumet pocit) decis sa ajunga la Meka pe cai ocolite. Pe masura ce timpul trece, traversarea pustiului se vadeste a fi tot mai grea pentru tanarul emir: oamenii si animalele mor, iar intinsul desert se umple de lesuri. Ramas singur, sub cerul de foc, Aii are, pentru o clipa, iluzia ca vede alba cetate; cu ultimele puteri alearga spre ea, dar totul se vadeste a fi un.miraj al desertului. Inainte de a muri, Aii mai are insa si o alta viziune: pe cea a lui Pocitan care intra biruitor pe poarta Mekai. Aceasta naratiune va deveni partea a Ii-a a poemului "Noaptea de decemvrie". Poemul intitulat "Noaptea de decemvrie" este alcatuit din 237 de versuri dispuse in doua parti si un episod de legatura, dupa cum urmeaza: Partea I (versurile l-28) justifica titlul poemului si prezinta geniul in ipostaza sa umana (de poet). Decorul descris este cel al camerei poetului, spatiu in care, intr-o noapte geroasa de iarna, acesta viseaza la gura sobei. Golita de obiecte ("Pustie si alba e camera moarta..." ), odaia devine cadrul propice inspiratiei si transpunerii in ideal; focul (care se transforma in scrum) sugereaza damnarea poetului "trasnit" "de soarta" asemenea ingerului cazut in lumea profana. Imaginea simbolica a acestei lumi se incheaga incepand cu strofa a Ii-a, cand imensa campie "pustie si alba" fuzioneaza cu alba odaie, antrenand frigul cosmic. Acest cadru exterior dusmanos (cu viscol albastru si lupi care urla) simbolizeaza lumea contemporana in interiorul careia orgoliosul Macedonski s-a simtit mereu nedreptatit: "Pustie si alba e camera moarta... Si focul sub vatra se stinge scrumit... Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta, Cu nici o schinteie in ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit... Si nici o schinteie in ochiu-adormit. Pustie si alba e-ntinsa campie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Salbatica fiara - rastristea-l sfasie -Si luna-l priveste cu ochi otelit... E-n negura noptii un alb monolit... Si luna-l priveste cu ochi otelit" In cele doua strofe, epitetele ornante (..Pustie si alba e camera moarta," "Pustie si alba e-ntinsa campie", "viscolu-albastru") personificarile (camera a murit, campia

geme, luna are "ochi otelit") creaza impresia unui spatiu sublunar incremenit in noapte si in moarte. Si in strofele urmatoare, metafora lumii ostile se contureaza puternic; la aceasta contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul ornant ("lupi groaznici"), gradatia ascendenta ("cum latra, cum urla, cum urca..." ) imaginile auditive terifiante ("Un tremol sinistru", "Iar crivatul tipa"), pana la uniformizarea tabloului in versul: "Un haos urgia se face cu-ncetul".

Simtindu-se nefericit (si chiar damnat) in aceasta lume, poetul tinde spre o alta, ideala, care ar putea reprezenta Absolutul. Solutia o constituie o propensie in inalt, prin ignorarea materiei opace ("Faptura de huma de mult a pierit") si a realitatii ("Chiar alba odaie in noapte-a murit"); doar fruntea poetului " tot mandra ramane in luna", facilitand transformarea lui intr-o proiectie ideala. Cele doua parti mari ale poemului "Noaptea de decemvrie" ilustreaza oscilatia dintre real si ideal (pe care o intalnim in intreaga opera a lui Macedonski). Episodul de legatura (versurile 29-39) prezinta momentul in care flacara din soba izbucneste navalnic, transformandu-l pe poet in ipostaza sa ideala: cea a emirului din Bagdad. Partea a doua a poemului (versurile 40-237) evoca, intr-o mare incandescenta de imagini si culori, fascinanta aventura a emirului din Bagdad. Acesta reprezinta geniul, fiinta singulara si indragostita de o idee, ucis fiind, in final, chiar de propria sa aspiratie, asa cum sta scris in destinul cautatorilor de ideal. Traind intr-un spatiu oriental feeric ("Bagdadul! Cer galben si roz ce palpita Rai de-aripi, de vise, si rai de gradini") si inconjurat de bogatii uriase, tanarul emir este stapanit de dorinta de a vedea Meka - cetatea sfanta a musulmanilor. Si cum chemarea idealului este mai puternica decat propria-i fiinta, el se pregateste de plecare, urmand sa strabata desertul pe drumul cel drept (conform preceptelor testamentare ale tatalui sau). La iesirea din Bagdad, langa fantana copilariei, emirul gaseste un drumet slut si pocit, care-i marturiseste ca pleaca tot la Meka; drumul celui din urma mergand insa pe cai ocolite, cei doi se despart.

Calatoria prin pustiul incins releva greutati nebanuite, demonstrand ca emirul/geniul este un ales, o fiinta neobisnuita care infrunta dogoarea, setea si moartea, pentru a ajunge la idealul sau: "Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare... Si el nainteaza sub flacari de soare... in ochi o naluca de sange - in gat

Un chin fara margini de sete-arzatoare... Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -" Rand pe rand, caii, oamenii si camilele mor, lasandu-l pe Aii singur sub cerul de foc. O singura data, el are iluzia Mekai si alearga spre ea, dar totul se pierde in departari, in mirajul "apei mortilor".

Sfarsitul emirului este simbolic: el moare "sub jarul pustiei", in timp ce drumetul pocit intra pe poarta cetatii. Ipostaza ideala a geniului macedonskian intruneste trasaturile indragostitului de absolut: acesta este un om superior, mereu statornic in aspiratia sa singulara, cu atat mai frumoasa, cu cat este mai greu de atins. Este mai putin important ca drumetul cel pocit intra pe poarta Mekai, intrucat drumul sau labirintic nu-i releva nici o calitate, mentinandu-l in uraciunea lui marunta. In final, cel care va ajunge la "Meka cereasca", la "Meka cea mare", va fi tot geniul. "Noaptea de decemvrie" este, in esenta, un poem romantic. Astfel, motivul literar al nefericirii poetului, destinul geniului, personajul damnat, cadrul nocturn, metamorfoza, antitezele etc. incadreaza opera pe care o discutam in curentul romantic.

In acelasi timp, repetarea unor versuri sau fragmente de vers si alternarea refrenelor ca si structura muzicala a unor versuri sunt trasaturi ale simbolismului. Tot aici, imaginea pietrelor pretioase si revarsarea de metale rare constituie o trasatura a parnasianismului: "Si el e emirul, si are-n tezaur, Movile inalte de-argint si de aur, Si jaruri de pietre cu flacari de sori".

In concluzie: poemul "Noaptea de decemvrie" de Al. Macedonski, este o lucrare romantica, in care apar si elemente simboliste si chiar parnasiene. Pin valoarea si profunzimea sa, poemul mentionat a fost comparat cu "Luceafarul" lui Eminescu; marele Calinescu il considera "capodopera lui Macedonski, poemul delirant al mirajului".

Semnificatia simbolurilor: In poemul "Noaptea de decemvrie" pot fi intalnite mai multe semnificatii simbolice: Emirul din Bagdad il simbolizeaza pe omul superior chemat de Idee. El este un pelerin spre Absolut, maret prin statornicia credintei in ideal.

Emirul poate fi comparat cu printul din Levant (din balada "Mistretul cu colti de argint" de St. A. Doinas); amandoi au un ideal neobisnuit, amandoi traiesc o drama in cautarea absolutului, amandoi mor ucisi chiar de idealul pe care l-au dorit cu atata ardoare. Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. "Cetatea prea sfanta" inconjurata de ziduri albe, constituie, in termenii lui Mircea Eliade, un "Centru al lumii" si un spatiu sacru, simbol deopotriva cosmologic si paradisiac. Fascinanta prin frumusete, Meka mai poate reprezenta taramul pur al Ideii (in sensul dat de filosoful Platon), adica Absolutul. Aici, geniul isi poate realiza menirea (de a atinge Absolutul) si de aici deriva puternica ei atractie ca o chemare a originilor. In termenii lui C. Noica, Meka este o "ar fi sa fie", posibilitate care nu va fi atinsa, pentru ca realizarea ei ar contrazice destinul indragostitului de ideal; episodul in care cetatea se dovedeste a fi un miraj se inscrie in acelasi destin, conform caruia, pe masura ce cautatorul se apropie, idealul se indeparteaza. Ajunge geniul, in viata lui pamanteana, la Ideea pura sau doar o zareste inainte sa moara? Din aceasta dramatica ecuatie existentiala ar putea rezulta faptul ca: destinul geniului (osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare) este guvernat de fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut abia in ..Meka cereasca", adica in eternitate. Drumul prin desert este calea grea spre ideal, sfarsita in moarte.

Prin tema, ideologie si simbolistica, poetul e romantic; prin vraja muzicala a textului, prin cultul pietrelor pretioase, prin predilectia nuantei cromatice, Macedonski e simbolist. Astfel dupa ce exercitiile sterile ale instrumentalist simbolismului se consumasera, poetul realiza in Noapte de decemvrie o stralucita sinteza intre traditia romantica si elementele novatoare ale simbolismului.

Concluzia este tristă: nu întotdeauna cel mai înzestrat îşi realizează idealul său, răsplata, împlinirea sunt în raport invers proporţional cu meritele. Ideea esenţialăeste că un ideal cere întotdeauna luptă şi sacrificiu. Emirul din Bagdad rămâne o proiecţie ideală, o chintesenţă de calităţi, care refuză constant compromisurile de orice fel. În opoziţie cu el, cerşetorul rămâne simbolul omului comun, lipsit de calităţi, dar înzestrat cu spirit pragmatic.

Macedonski construieste un poem pe tema geniului intr-o maniera originala, in care elementele romantice se impletesc cu preferinta simbolista pentru cromatica si muzicalitate, intr-o structura armonioasa, simetrica, clasica. Simetria lucrarii este data de doua secvente care descriu spatiul poetului, odaia, universul inspiratiei, al creatiei. Aceasta descriere apare la inceputul textului si este reluata in final, fapt care apropie cele doua momente. Senzatia de ciclicitate nu ne duce cu gandul la repetabilitatea unui fenomen, tragedia Emirului, ci la o forma posibila oricand a re-crearii unui alt univers al poeziei. “Alba odaie”, fiind transfigurata, dobandeste cu totul alte proportii. Saltul din cotidian in fantastic, din material in spiritual, dintr-o realitate in alta, se face firesc, prin mentionarea cromaticii, iar apoi prin transpunerea poetului in Emirul din Bagdad. Toate aceste transformari sunt mijlocite de motivul inspiratiei: “Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”. Urmatoarea parte a poemului dobandeste o mai pronuntata tenta epica. Un sir de momente infatiseaza succesiv pe Emir in diversele ipostaze ale evolutiei sale simbolice. Mirajul cetatii sfinte Mecca devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata obsesie. Autorul pune in antiteza fastul, frumusetea Bagdadului, cu pustia situata “in zarea de flacari-departe”. Pe acelasi drum spre Mecca porneste si un “drumet pocit”, care este prezentat in antiteza cu Emirul. In vreme ce printul apare in poem ca un cumul de calitati: “E tanar, e farmec, e traznet, e zeu”, drumetul este la cealalta extrema: “Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube, -de drum prafuit, /Viclean la privire, si searbad la fata”. In concordanta cu infatisarile lor, drumurile celor doi sunt si ele diferite. Cersetorul strabate un “drum ce coteste”, iar printul alege calea cea dreapta. Insistenta autorului asupra epitetului “dreapta” devine aici nu numai un laitmotiv, ci un semnal care avertizeaza intrarea pe un drum ce nu poate avea decat un final tragic. “Calea dreapta” sta sub semnul focului si al sangelui, culoarea rosie simbolizand viata, dar si patima dusa la extrem. Inaintarea Emirului se face in ritm extrem de dinamic, aglomerarea de verbe transmite incrancenarea eroului in ideea eroului de a ajunge la cetatea visata. Soseste si ziua in care printul ramane singur, convoiul sau fiind devorat de pustia lacoma de vieti. Ajuns in punctul maxim al drumului sau, Emirul traieste impresia atingerii idealului, apropierea de Mecca. Dar visul sau semnifica sfarsitul unei existente

tragice, inchinate unui ideal. In momentul transcederii in Mecca cereasca, Emirul il vede pe cersetor patrunzand pe portile Meccai pamantesti. Finalul poeziei descifreaza simbolurile si stabileste legatura intre conditia omului de geniu si lumea inconjuratoare. Emirul ca si Printul din Levant di balada lui Stefan Augustin Doinas “Mistretul cu coltii de argint” raman eternele simboluri ale omului superior, insetat de absolut, si devenit victima propriului sau ideal. Jertfa Emirului este similara cu gestul lui Hyperion din poemul eminescian, de a renunta la nemurire in favoarea iubirii. Eroul poemului devine simbolul credintei nestramutate in ideal, al capacitatii omului superior de a ramane ferm pe drumul ales. La randul ei, cetatea sfanta Mecca se incarca de semnificatiile simbolice ale idealului. Nu are importanta daca printul atinge sau nu punctul final al calatoriei sale; scopul poemului este sa infatiseze etica omului de geniu, atitudinea lui in relatia cu viata. Drumul ocolit devine simbolul eticii inferioare a omului comun, dispus la compromisuri. Bogatia semnificatiilor simbolice concorda cu frumusetea limbajului artistic. Acest limbaj este, mai ales in partea a treia, metaforic, cu semnificatia usor decodificabila, de unde marea frecventa a definitiei poetice ca varianta a metaforei. (“Pustia e-o mare aprinsa de soare”). Nu lipsesc enumeratiile bogate si repetitiile ce sporesc obsesia. Epitetele sunt, de cele mai multe ori, strans inrudite cu metafora; in afara de epitetele ornante, plasticizante sau cromatice aparand si sintagme ce surprind: “O tanara umbra”, “orasul in roza idila”. Macedonski foloseste si figuri de stil mai rare, precum metonimia: “Hangiare-n tot locul -oteluri cumplite” sau sinecdoca. O muzicalitate aparte este imprimata versurilor prin folosirea refrenului, ca si prin creditul artistic pe care il acorda poetul neologismului: “geniu”, “mit”, “monolit”, “demoni”, “magic”.