Împuternicirile Instantei de Apel [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT DEPARTAMENTUL DREPT PROCEDURAL

LUCA OLGA

ÎMPUTERNICIRILE INSTANȚEI DE APEL 553.03 - DREPT PROCESUAL CIVIL Teză de licență

Șef al Departamentului: _____________ Vîzdoagă Tatiana , (semnătura)

Conducător ştiinţific:

_____________ Macovei Gheorghe, (semnătura)

Autorul:

doctor în drept, conferenţiar universitar

doctor în drept, lector universitar

_____________ Luca Olga (semnătura)

CHIŞINĂU-2018

Cuprins Lista abrevierilor ........................................................................................................................... 3 Introducere ..................................................................................................................................... 4 CAPITOLUL I. .............................................................................................................................. 7 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND APELUL DREPT CALE DE ATAC ............................... 7 1.1 Locul și rolul apelului drept cale te atac.............................................................................................. 8 1.2 Limitele judecării apelului ................................................................................................................ 10 1.3 Temeiuri pentru casarea hotărârii judecătorești ................................................................................ 13

CAPITOLUL II ........................................................................................................................... 28 SOLUȚIILE ADOPTATE DE INSTANȚA DE APEL DUPĂ EXAMINARE ÎN FOND A APELULUI .................................................................................................................................. 28 2.1 Respingerea apelului ......................................................................................................................... 31 2.2 Admiterea apelului și modificarea hotărârii ..................................................................................... 33 2.3 Admiterea apelului și casarea hotărârii ............................................................................................. 34 2.4 Admiterea apelului cu trimiterea la rejudecare ................................................................................. 42 2.5 Admiterea apelului cu încetarea procesului .................................................................................... 45

Concluzii ....................................................................................................................................... 49 Bibliografie ................................................................................................................................... 52

2

Lista abrevierilor Alin.

aliniat şi derivatele

Art.

articol şi derivatele

CEDO

Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

cit.

citată de

CPC

Codul de procedură civilă

CSJ

Curtea Supremă de Justiţie

CtEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Ed.

editura

Etc.

etcetera

Ex.

exemplu

Hot.

hotărâre

Lit.

litera şi derivatele

MO

Monitorul Oficial

nr.

numărul şi derivatele

p.

pagina şi derivatele

pct.

punct şi derivatele

RM

Republica Moldova

sec.

secţiune

ş.a.

şi altele şi derivatele

3

Introducere Actualitatea temei Sarcina de adoptare a unei hotărâri judecătorești corecte este o sarcină anevoioasă impusă instanțelor de judecată într-un amalgam de acte normative și norme juridice. Ca urmare a reorganizărilor înfăptuite până în prezent, în ierarhia căilor de atac, avem două modalități esențiale de a verifica legalitatea și temeinicia unei hotărâri/decizii, apelul și recursul. În prezent se acordă o atenție sporită pentru eficientizarea căilor de atac, întrucât de eficacitatea mecanismului de exercitare a căilor de atac depinde în mare parte rezultatul final al procesului civil, care are drept scop protecția drepturilor, libertăților și intereselor ale cetățenilor ți organizațiilor. Actualitatea acestei lucrări constă în remarcarea apelului drept cale de atac, în cursul acesteia sunt dezvoltate elementele acesteia și unicitatea ei în raport cu instanța de drept comun, impactul acestora asupra rezultatului final al instanței ierarhic superioare și caracterul complet al sarcinilor care îi sunt atribuite. În prezent, pe ordinea de zi trebuie abordate o serie de întrebări atât teoretice cât și practice. Ce presupune în prezent un mecanism de control al legalității și temeiniciei al actelor instanței de fond? Este acesta doar un mijloc de identificare a erorilor și deficienților admise de prima instanță sau aceasta este o modalitate de eliminare a acestora în cadrul examinării cauzei în instanța de apel? Care sunt sarcinile și obiectivele instanței de apel drept cale ierarhic superioară? Care sunt mijloacele procedurale cu care sunt înzestrate instanțele de apel desemnate să realizeze sarcinile atribuite? De ce depind și în ce constă specificul și conținutul împuternicirile instanței de apel? În ce măsură permite sistemul judiciar existent să-și exercite împuternicirile instanța de apel în procesul civil? În acest studiu, s-a încercat să se răspundă la aceste întrebări prin examinarea în, special a împuternicirilor instanței de apel. Obiectul și subiectul studiului prezentat Obiectul cercetării este reprezentat de punerea în aplicare de către instanța de apel, drept instanță ierarhic superioară a unui ciclu separat și independent de aplicare a legii. Subiectul studiului a fost drepturile și obligațiile instanței de apel, pe care le poate pune în aplicare la diverse etape ale acestui proces de aplicare a legii, precum și particularitățile acestora la diverse procesuale. Scopul și obiectivele tezei Scopurile cercetării sunt:

4

-

Clarificarea naturii și specificului împuternicirilor instanței de apel în procesul civil, precum și factorii care influențează la aplicarea și realizarea acestora;

-

Evaluarea oportunității aplicării tuturor împuternicirilor prevăzute de lege în procesul efectuării controlului judiciar drept instanță ierarhică superioară;

Obiective: -

Stabilirea criteriilor care determină conținutul competențelor instanței de apel, precum și motivarea precum că, competențele instanței de apel au menirea nu numai de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, ci și asigurarea scopului final al procesului de judecată - asigurarea efectivă a protecției jurisdicționale a drepturilor încălcate.

-

Prezentarea conținutului și a limitelor exercitării împuternicirilor instanței de apel, prin utilizarea sistemului de clasificare propus a împuternicirilor în depdendență de sarcini, soluționarea cărora se realizează la punerea în aplicare a unei anumite împuterniciri.

-

Identificarea lacunelor în reglementarea juridică a împuternicirilor instanței de apel, justificarea posibilelor opțiuni de completare a acestor lacune din legislația procesuală actuală și îmbunătățirea acesteia.

Suportul teoretico-științific și metodologic Suportul teoretico-științific este reprezentat de următorii doctrinari: Ioan Leș, V. Daghie, V.M. Ciobanu, V.Negru, D.Radu, Ioan.I Bălan, Pîrvu Liviu-Narcis, М.К. Треушникова, Лесницкая Л.Ф, Ткачев Н.И, С.Ю.Кац, М.Г. Авдюков. Baza metodologică a cercetării științifice realizate este metoda științifică generală a cunoașterii în interferență cu metodele cercetării istorice, doctrinare și metoda comparativă precum și analiza conceptelor teoretice și practicilor de aplicare a legii. Gradul de investigație a tezei Problematica modalităților de verificare a legalității și temeiniciei actelor instanțelor judecătorești a fost discutată în numeroase lucrări. Autorii contemporani acordă o atenție deosebită îmbunătățirii căii de atac apelul, drept mecanism de verificare a legalității și temeiniciei hotărârilor primei instanțe, identificând erorile judiciare și mijloacele de înlăturare a acestora. În cadrul acestei lucrări, împuternicirile instanței de apel sunt analizate sub aspectul clasificării acestora în raport cu soluțiile oferite. Acest lucru a permis extinderea cercului de examinare a competențelor și dezvăluirea particularităților a fiecărei împuterniciri în parte. Procedura în fața instanței de apel, ca fenomen juridic, este cercetat din punct de vedere al

5

dezvoltării sale. O astfel de abordare permite urmărirea interdependenței dintre împuternicirile instanței, exercitate în diferite perioade. Semnificația teoretică și practică a lucrării Rezultatele efectuate în cadrul acestei cercetări, elaborate în baza analizei cadrului legislativ, a practicii emergente, fac posibilă înțelegerea statutului juridic al instanței de apel și a împuternicirilor acesteia. În lucrare sunt identificate anumite deficiențe și lacune în legislația procesual civilă dar și în practica judiciară a Republicii Moldova. Această lucrare poate contribui la sporirea eficienței și protecției jurisdicționale pentru drepturile încălcate ale cetățenilor și ale organizațiilor. Pe baza studiului, au fost pregătite propuneri specifice de modificare, care pot fi dezvoltate ulterior, într-o lucrare mai amplă, la studii de masterat, doctorat.

6

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND APELUL DREPT CALE DE ATAC Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greșeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanța cuvenită reglementării detailate a modului de exercitare a căilor de atac. Sistemul căilor de atac, adoptat într-un stat sau altul, depinde de tradițiile istorice, gradul de dezvoltare a instituțiilor juridice, dimensiunile teritoriale ale acestuia etc.1 Autorul rus Е. А. Нефедьев a distins căile de atac în: obișnuite și speciale. Cele obișnuite erau îndreptate să verifice hotărârea nedefinitivă în legătură atât cu aspectul real, cât și cu cel juridic al cauzei, din acestea făceau parte apelul și revizuirea hotărârii. La cele speciale se referă modalitățile de a contesta doar hotărârile definitive.2 Т. М. Яблочков a distins căi de atac obișnuite și extraordinare după același principiu. Obișnuite se considerau apelul și recursul împotriva încheierilor judecătorești, simplitatea acestora se referă în mare parte la ideea eficienței acestei căi de atac, care poate fi exercitată doar în baza motivului: că nu este de acord cu hotărârea. Careva condiții suplimentare de exercitare nu sunt imputate de către legiuitor. И. Е. Энгельман a subliniat faptul că pentru contestarea unei hotărâri judecătorești nedefinitive intervine apelul, care prin semnificația acesteia reprezintă modalitatea cea mai concludentă de corectare a unor erori admise în actul final al primei instanțe. Codul de procedură civilă nu dă o definiție a apelului, aceasta fiind sarcina doctrinei, astfel autorii români Vasile Negru și Dumitru Radu definesc căile de atac drept acele mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și a temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final , remedierea erorilor săvârșite.3 Existența apelului drept cal de atac ierarhic superioară în orice legislație democratică este inerentă actului de justiție, căci activitatea de judecată nu poate fi concepută ca una fără pericolul unor erori de interpretare, stabilire a circumstanțelor sau de aplicare corectă a legii. Apelul este calea de atac care conferă părților posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra unei hotărâri afectate de o greșeală de judecată. Prin intermediul apelului cauza ajunge în fața unei instanțe ierarhic superioare care va efectua un nou examen al cauzei spre a pronunța o soluție în concordanță cu normele juridice atât materiale cât și procesuale . Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 261 М.К. Треушников, М., Хрестоматия по гражданскому процессу, 2005. pag.. 627. 3 V. Negru, D. Radu . Drept procesual civil. Editura Didactică și Pedagogică, București :1992, pag. 296 1 2

7

Profesorul Ioan Leș definește apelul

drept calea de atac ordinară, de reformare,

devolutivă si suspensivă de executare prin care oricare dintre părți nemulțumiți de hotărârea primei instanțe pot solicita instanței ierarhic superioare desființarea sau modificarea hotărârii atacate.4 Această definiția cuprinde toate trăsăturile esențiale ale apelului drept cale de atac, instanța competentă să judece și obligația esențială a instanței de apel, respectiv rejudecarea pricinii.

1.1 Locul și rolul apelului drept cale te atac Apelul drept cale de atac are menirea de a pune în valoare principiul dublului grad de jurisdicție, iar întregul său regim juridic decurge din această împrejurare. 5Acest principiu presupune dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță, fiind o garanție a respectării Protocolului nr. 7 alin. (2) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului . Putem identifica o serie de puncte semnificative ale apelului drept cale de atac, ceea ce a condus la necesitatea introducerii acestuia în legislația procesual civilă. În primul rând instituția apelului permite garantarea în mai mare măsură a exercitării dreptului la protecție jurisdicțională, deoarece implică o a doua examinare a cauzei pe fond. În al doilea rând, instituția apelului permite să asigure o anumită raționalitate și claritate în înfăptuirea justiției. Acest lucru rezultă din competența Curții de Apel de a modifica decizia instanței de drept comun.6 În al treilea rând, instituția apelului promovează formarea unei practici judiciare uniforme, întrucât actele instanțelor de apel vor servi drept punct de referință pentru prima instanță, ceea ce va reduce probabilitatea apariției unor erori judiciare.7 Astfel, instituția apelului urmărește următoarele obiective: -

verificarea legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești care nu au fost executorii în primă instanță;

-

să asigure emiterea hotărârilor corecte de către instanța de fond;

-

să garanteze persoanelor care participă la proces protejarea drepturilor și intereselor lor legitime.

Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil,EdituraLumina Lex :1999, pag.324 Idem, p.325 6 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134, articolul 385 7 Борисова Е. А. Институт апелляции в гражданском процессе. Editura.: Спарк., 1996. pag.. 12 - 13. 4 5

8

Scopul principal al instituției apelului este exercitare funcției de control, prin verificarea corectitudinii stabilirii circumstanțelor faptice de către prima instanță, aplicarea și interpretarea normelor materiale, respectarea normelor procesuale în momentul examinării și soluționării cazului. Fiind calea de atac ce permite controlul integral asupra modului în care a fost soluționată cauza de prima instanță – realizând astfel controlul judiciar în cadru mecanismului dublului grad de jurisdicție, doctrina identifică o serie de caractere al acestei instituții de drept și anume: apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, de fapt și de drept. În ceea ce privește caracterul ordinar al căii de atac, acesta se referă la faptul că părțile au libertatea deplină de exercitare unei asemeni căi de atac procesuale fără existența unor temeiuri în ceea ce privește deschiderea apelului, spre deosebire de căile extraordinare, care pot fi exercitate doar pentru temeiurile și condițiile expres prevăzute de lege. Caracterul de reformare presupune posibilitatea instanței ierarhic superioare de a modifica hotărârea atacată, ceea ce semnifică reexaminarea fondului. Apelul constituind o continuare a judecării fondului cauzei, prevede posibilitatea instanței de apel de a da o nouă apreciere a probelor administrate la judecarea în prima instanță. Astfel, la judecarea apelului, se poate proceda la cercetarea suplimentară a probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea oricăror probe noi. Instanța de apel poate adopta una dintre soluțiile pe care le poate pronunța prima instanță, apreciind temeinicia sau netemeinicia hotărârii, dispunând după caz respingerea apelului, admiterea, fie încetarea procesului. În această ipoteză, apelul are caracterul unei căi de atac de reformare, în sensul că instanța de apel, după desființarea hotărârii atacate, procedează ea însăși, ca instanță de control judiciar, la înlăturarea erorilor constatate, pronunțând o nouă hotărâre. Caracterul suspensiv de executare prevăzut la art. 363 CPC al Republicii Moldova 8 are în vedere faptul că apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii primei instanțe, remarc despre condiția necesar existentă: apelul să fie declarat în termen. Or, omiterea termenului de declarare a apelului este generată de depunerea unei cauțiuni în vederea instituirii caracterului suspensiv. Deci, legea admite posibilitatea suspendării hotărârii atacate în afara termenului legal, la cererea apelantului, dacă acesta a depus o cauțiune. 9

Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134, articolul 363 88

9

Cauțiunea se depune în cauzele patrimoniale în care hotărârile nu au fost executate, în cuantumul stabilit la art. 81 din Codul de executare (120% din suma bănească ce urmează a fi încasată de la debitor sau din valoarea bunurilor pe care acesta este obligat să le transmită în temeiul hotărârii judecătoreşti, cu includerea cheltuielilor de judecată). 10 În acest sens, apelantul trebuie să motiveze necesitatea suspendării hotărârii și motivele de omitere a termenului de declarare a apelului. Caracterul devolutiv se referă la evocarea fondului, adică judecarea fondului cauzei după casarea hotărârii atacate, instanța de control judiciar, adică instanța de apel nu promovează o reeditare de către instanța de apel a judecății care a avut loc în prima instanță, ci produce o nouă judecată, cu caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea acelor dispoziții din hotărâre, care au fost greșit sau nelegal soluționate. Ultimul fiind tratat detaliat în această lucrare. Apelul, drept cale de atac constituie o instituție indispensabilă în sistemul judiciar în scopul înfăptuirii justiției, existența acestuia reprezintă un imbold pentru judecător în preocuparea de a clarifica legal raporturile juridice ce îi sunt aduse în față, iar pentru părți principala pârghie de a solicita controlul în instanța ierarhic superioară. În acest mod se poate considera ca realizabilă dorința de creare a unei practici unitare, deziderat menit să asigure previzibilitatea jurisdicțională, iar justițiabililor să li se insufle încrederea în judecata corectă. Rolul și importanța apelului este în primul rând de ordine publică, iar inexistența acestei căi de atac ar face ca, adeseori, să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greșite, lucru care nu poate fi admis. În același timp, pentru remedierea eventualelor greșeli săvârșite în apel legea reglementează calea recursului. 1.2 Limitele judecării apelului Depunerea cererii de apel învestește instanța de apel cu anumite atribuții și anume învestirea instanţei ierarhic superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii de apel și posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestirii sale. Astfel, unul dintre caracterele pe care îl capătă apelul este caracterul devolutiv.

Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134, articolul 3631 10 MANUAL al judecătorului la examinarea pricinilor civile, pag. 376, http://www.egd.ase.md/drept_privat/files/manualul-al-judecatorului.pdf (accesat: 21.05.2018) 9

10

Prin efectul devolutiv, apelul provoacă o nouă judecată în fond a procesului. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuție în fața instanței de apel, care v-a statua atât în fapt cât și în drept asupra lor. Însăși devoluțiunea, care, în general, presupune transmiterea unui drept de la o persoana la alta, în cazul nostru se înțelege transmiterea dreptului de a judeca cauza de la o instanță la alta ( ierarhic superioară), este totală, fiind limitată sub câteva aspecte : -

Sub aspectul cuantumului pretențiilor apelate – (regula tantum devolutum quantum appellatum) cererea de apel depusă trebuie motivată, inclusiv prin reiterarea argumentelor invocate în prima instanță, astfel instanța de apel v-a verifica stabilirea situației de drept și de fapt, de către prima instanță, în limitele cererii de apel. Deci, se rejudecă doar ceea ce sa apelat, adică doar cuantumul pretențiilor indicate în cererea de apel. Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile date unor capete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces.11 Acest lucru însă nu își găsește aplicabilitatea în cazul în care se casează hotărârea primei instanțe, astfel instanța de apel va judeca atât apelul propriu-zis cât și fondul cauzei, modificând acele aspecte și afectând părțile care nu au depus apel, ceea ce este în contradicție cu regula potrivit căreia instanța de apel va judeca apelul în limitele cererii de apel.

-

Sub aspectul probelor existente și administrării de noi probe - instanța de apel potrivit art. 373 alin.(2) CPC, are posibilitatea de a se pronunța numai în baza probelor prezentate în prima instanță fără administrarea de noi probe, să administreze noi probe menținând și probele din prima instanță sau să refacă în totalitate probele administrate în prima instanță (în cazul adoptării unei noi hotărâri). Posibilitatea administrării de noi probe în apel este și ea limitată prin unele condiții și anume: dacă probele au fost respinse de prima instanță ca fiind nepertinente sau inadmisibile; prima instanță a respins demersul participantului la proces privind reclamarea probelor; despre existența probelor participantului la proces a aflat după pronunțarea hotărârii primei instanțe.12 Administrarea de noi probe în apel totuși rămâne a fi o tema discutabilă, deoarece instanța de apel dispune administrarea probelor noi pe care la consideră necesare pentru soluționarea cauzei, astfel se orientează după simplele prezumții utilizate de judecătorii primei instanțe.

-

Sub aspectul cuantumul pretențiilor judecate ( regula tantum devolutum quantum iudicatum) în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Respectiv instanţa de apel, fiind o instanţă care efectuează o nouă judecată de fond, dar şi exercită controlul judiciar 11

12

Ioan I. Bălan, Evocarea fondului în apel în materie civilă, în revista Dreptul, 2002, nr.3, pag.70 Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 261

11

complet, în fapt şi în drept, asupra ceea ce a hotărât prima instanţă şi din acest motiv instanţa de apel, în principiu, nu poate fi pusă în situaţia de a soluţiona cereri care nu au fost formulate în faţa primei instanţe, adică cereri absolut noi prin care să se invoce pretenţii noi şi nici cereri care se deosebesc de cererea de chemare în judecată prin cele trei elemente ale acţiunii: părţi, temei, circumstanțe. -

Sub aspectul legalității hotărârii primei instanțe – instanța de apel în baza principiului dublului grad de jurisdicție este obligată să verifice legalitatea hotărârii primei instanțe indiferent de motivele invocate în apel, ceea ce constituie excepție de la regula tantum devolutum quantum appellatum. Judecata în fond presupune o cercetare a cauzei atât din punct de vedere al legalităţii, al normelor de drept aplicabile, cât şi din punct de vedere al temeiniciei, al aprecierii probelor administrate în cauză. În sistemul nostru de drept, o pricină poate fi judecată în fond de două ori: în primă instanţă şi în apel. Astfel, instanța de apel rejudecând a doua oară se expune asupra legalității sub aspectul normelor de drept material și asupra temeiniciei sub aspectul normelor de drept procedural.

-

Sub aspectul motivelor invocate - potrivit art. 373 alin. ( 5) CPC al Republicii Moldova instanța de apel se pronunța asupra tuturor motivelor invocate, chiar daca ele au fost reiterate în apel și au fost judecate în prima instanța. Pentru a se înlătura eventualele erori de judecată săvârșite de instanța ierarhic inferioară, în apel se pronunță asupra tuturor motivelor corectând greșelile comise chiar dacă s-a constat un temei de casare totală a hotărârii.

-

Sub aspectul neagravării situației în propriu apel - principiul non reformatio in pejus presupune faptul că unei persoane care declară apel nu i se poate crea o situație mai grea prin acceptarea acestei căi de atac, cu excepția cazurilor când hotărârea este atacată și de alți participanți la proces. Astfel, apare problema în cazul casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța care rejudecă are dreptul la libera apreciere a situației de fapt, de administrare a noi probe dar ea nu poate sa înrăutățească situația celui care a primit casarea. Propunerea privind consfințirea expresă a acestui principiu în legislația procesual civilă, exprimată în perioada sovietică de unii autori, a fost criticată de majoritatea ca fiind străină instituției apelului civil. Actualmente, în literatura rusă unii doctrinari pledează pentru introducerea acestui principiu în legislația procesual civilă. În teoria și practica judiciară română, în lipsa unei prevederi legale exprese, s-a conturat o poziție, potrivit căreia principiul neagravării situației în propria cale de atac își găsește aplicare în procesul civil, ca măsură de logică judiciară

12

și echitate.13Aceeași poziție a ocupat și practica judiciară din Republica Moldova până la 12 iunie 2003.14 Principiul non reformatio in pejus reprezintă una dintre garanțiile dreptului la apărare judiciară a participanților la proces. În absența acestui principiu, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinate să renunțe la atacarea hotărârii pentru a nu-și asuma risc, chiar dacă hotărârea este ilegală sau neîntemeiată. Acest principiu vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca prin declanșarea controlului judiciar să nu rămână în ființă hotărârii ilegale și netemeinice.15 Principiul în cauză nu-și găsește aplicare în cazurile în care hotărârea este atacată și de alți participanți la proces sau când apelantul consimte această înrăutățire. În acest caz, înrăutățirea situației apelantului

avea loc ca urmare a respingerii

apelului lui și admiterii căii de atac exercitate de partea adversă. În doctrina dreptului procesual civil au fost exprimate opinii, potrivit cărora regula non reformatio în pejus reprezintă o derogare de la principiul legalității. Prin urmare, instanța de apel nu se poate pronunța din oficiu asupra altor participanți la proces (coparticipanți sau intervenienți). Dar, aplicarea regulii de neagravare a situației în propria cale de atac nu trebuie să ducă la menținerea hotărârilor pronunțate cu încălcarea normelor imperative, ceea ce ar fi în contradicție cu principiul legalității în procesul civil. De aceea, se consideră că instanța de apel trebuie să aibă posibilitatea să înrăutățească situația apelantului și în cazul invocării din oficiu a aplicării eronate a normelor de drept material sau încălcării esențiale a normelor de drept procedural. Cererea de apel, totuși își pierde efectul devolutiv și anume în situația în care apelantul dorește ca instanța de apel să anuleze hotărârea primei instanțe, mai exact, să se respingă cererea de chemare în judecată în baza unei excepții procesuale evidente. 16 Astfel, instanța de apel desființează hotărârea atacată, iar pricina se trimite spre rejudecare primei instanțe sau instanței competente fără o rejudecare a fondului.

1.3 Temeiuri pentru casarea hotărârii judecătorești

V. Daghie. Căile de atac și de reformare în procesul civil, Ed: Național, București, p.143 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție ,, Cu privire la examinarea cauzelor civile în ordine de apel,, nr.22.12.2000 15 A. Nicolae. Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, în revista Dreptul, 2001, nr.10, p.75 16 Florea Măgureanu, Drept procesual civil, volumul.II , Ed:Lumina Lex , București:1998, p.98 13 14

13

Judecând apelul, instanţa verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, în baza materialelor şi dovezilor din dosar şi a celor noi prezentate. După cum am menționat mai sus, apelul este o cale de atac atât de fapt cât și de drept. Trebuie să facem distincție dintre aplicabilitatea acestor două caracteristici, respectiv distincția dintre temeinicie și legalitate. Când vorbim despre temeinicia unei hotărâri, se are în vedere argumentele și motivarea adusă de instanța de judecată cu privire la soluția pronunțată, motivele care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis și pentru care s-au respins cererile părților. Hotărârea este temeinică atunci când, printr-o argumentare riguroasă și o motivare logică, prin punerea în evidență și aprecierea exactă a conținutului unor probe pe care le reține și înlăturarea altora, lămurește toate faptele care permit o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile părților. Și aici, o sa ne referim la legalitate sub două aspecte, primul fiind aplicarea corectă de către instanța de fond a normelor procedurale și respectarea lor , iar sub al doilea aspect o sa ne referim la legalitatea normelor materiale, adică aplicarea corectă a normelor de drept material la situația de fapt dedusă judecății. Legalitatea și temeinicia hotărârii reprezintă laturile inseparabile ale unei hotărâri valabile. Nerespectarea cerințelor duce la aplicarea sancțiunilor procesuale civile. Tipul sancțiunilor pasibile aplicării și, respectiv, modalitatea de corectare a greșelilor depinde de caracterul încălcării comise. Astfel, în cazurile în care nu se respectă cerințele esențiale față de actul de justiție – temeinicia și legalitatea -

intervine sancțiunea casării și modificării hotărârii

judecătorești care este aplicată de către instanța de control, în cazul nostru de către instanța de apel. În conformitate cu art.386 alin.(1) CPC, hotărârea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă: a) circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei nu au fost constatate şi elucidate pe deplin; b) circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei, pe care prima instanţă le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice şi suficiente; b 2) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională; c) concluziile

primei

instanţe,

expuse

în

hotărâre,

sunt

în

contradicţie

cu

circumstanţele cauzei; d) normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat. 14

Se consideră că circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şi elucidate pe deplin atunci când de către prima instanţă obiectul probaţiunii a fost determinat incorect. Circumstanţele, care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii, urmează a fi determinate de către prima instanţă pornind de la temeiul pretenţiilor şi obiecţiilor părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate.17 Stabilirea incorectă a obiectului probațiunii cauzează următoarele lacune ale temeiniciei hotărârii judecătorești: -

fragmentarea constatării și clarificării tuturor circumstanțelor relevante cauzei, aceasta fiind deseori baza juridică pentru casarea unei hotărâri judecătorești;

-

stabilirea unor alte fapte decât cele pertinente cauzei, respectiv și al probării acestora; Determinarea incorectă a obiectului probațiunii poate fi condiționată de faptul că instanța

atribuie importanță juridică circumstanțelor care nu au nici o valoare pentru soluționarea corectă a cauzei și, viceversa, când instanța nu pune în discuție circumstanțele importante pentru soluționarea justă a cauzei. Asemenea erori deseori se comit în cazurile în care norma juridică aplicabilă are o ipoteză relativ-determinată.18 În conformitate cu art.118 alin.(5) CPC, instanţa judecătorească (judecătorul) este în drept să propună părţilor şi altor participanţi la proces, după caz, să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor. Or dacă, în instanța de fond, de fapt, în mod eronat a stabilit obiectul probațiunii și a administrat probe în acest sens, instanța de apel, la rândul ei trebuie să stabilească corect circumstanțele importante pentru soluționarea cauzei, obiectul cauzei și să pună în discuție problema prezentării unor probe suplimentare care dovedesc cele stabilite, sau chiar să distribuie sarcina probațiunii în proces. Nedovedirea cu probe veridice şi suficiente a circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, pot avea loc atunci când prima instanţa nu consideră constatate circumstanţele dovedite prin probele administrate sau când concluzia instanţei este bazată pe existenţa unui fapt ce intră în obiectul probaţiunii, iar probele care ar justifica asemenea probaţiune lipsesc sau sunt insuficiente sau inadmisibile.19

Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134, articolul 118 alin. (3) 18 Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 279 19 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel din 11 noiembrie 2013 17

15

Incertitudinea dintre circumstanțe și probele administrate întru dovedirea acestora, poate fi cauzată ca urmare a: -

probelor incomplete și impertinente, adică eșecul de a stabili o legătură cauzală dintre o serie de circumstanțe și dovezile necesare;

-

impreciziei și siguranței probelor administrate, de exemplu utilizarea datelor incerte, din izvoare dubioase etc. ;

-

restituirii în mod nejustificat a unor probe de către prima instanță, or respingerea unor dovezi contradictorii fără motivarea acesteia;

-

aplicării de către instanța de judecată a unor dovezi sau a unor date, de fapt inadmisibile cu titlu de probe concludente, pertinente și utile. Astfel, instanţa judecătorească urmează să motiveze în hotărâre concluzia sa cu privire la

admiterea unor probe şi respingerea altora, precum şi să argumenteze preferinţa unor probe faţă de altele. În caz contrar, hotărârea emisă va fi considerată ca neîntemeiată. Un alt temei de casare a hotărârii primei instanțe, este aplicarea de către aceasta o lege declarată neconstituțională. Considerăm, că acest temei care, a fost introdus recent20, impune ideea casării hotărârii pentru orice situație când o prevedere legală, aplicată în motivarea hotărârii judecătorești contestată cu apel, este declarată neconstituțională. Deci, dacă în hotărârea instanței de fond se face trimitere la o prevedere legală sau o lege care a fost declarată neconstituțională de către CC, atunci instanța de apel este în drept să caseze sau să modifice hotărârea primei instanțe. Dar problema apare, în cazul în care această lege sau prevedere legală la care se face referire și care a fost declarată neconstituțională, nu afectează concluziile instanței de fond, hotărârea fiind temeinică și legală. Dacă să ne conducem după acest temei, instanța în mod normal va emite o decizie de modificare a hotărârii sau de casare. Dar oare e corect aplicarea a astfel de soluții? Or, interpretarea ad litteram impune ideea casării sau modificării hotărârilor primei instanțe din motive de ordin formal, ceea ce vine în contradicție cu prevederile art. 386 alin. (2) o hotărâre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale. Considerăm că introducerea acestui temei necesită clarificări, or acest temei de casare sau modificare are un obiect cu mult mai larg. Contradicţiile dintre concluziile primei instanţe, expuse în hotărâre, şi circumstanţele pricinii au loc atunci când probele administrate constituie temeiul unor concluzii, iar instanţa

20

Art.386 lit.b1) introdus prin LP17 din 05.04.18, MO142-148/04.05.18 art.277; în vigoare 01.06.18

16

trage concluzii contrare. Întemeind concluziile sale, instanţa judecătorească nu poate admite posibilitatea unei alte interpretări a circumstanţelor pricinii. Instanța admite o eroare logică: cu premise corecte, se face o concluzie greșită. O astfel de discrepanță, așa cum subliniază Л. Ф. Лесницкая este posibilă în următoarele cazuri: a) atunci când legiuitorul reglementează anumite relații într-o formă generală, nestatuând în acest sens, asupra acțiunilor/inacțiunilor concrete care ar determina survenirea efectelor juridice, de exemplu în cazurile de divorț, căsătoria se v-a considera desfăcută pe baza a o serie de circumstanțe; b) atunci când în proces se utilizează dovezi indirecte. Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural, lit. d) alin (1) art. 386 CPC al RM de fapt este o normă de trimitere după conținut. Deci încălcarea sau aplicarea normelor de drept material sau procedural sunt reglementate de articolele 387 și 388 CPC al RM. Ilegalitatea hotărârii se datorează adesea complexității procesului de aplicare a legii. Normele juridice sunt reguli generale ce reglementează relațiile omogene tipice și nu o situație concretă. Realizarea normelor de drept sub forma aplicării acesteia într-o situație concretă presupune trecerea unui anumit număr de operații logico-jurdice. Prin urmare, procesul de aplicarea a normelor juridice de către instanța de judecată este delimitat în mod condiționat în mai multe etape: - calificarea juridică a relației sociale sau a raportului juridic aparent în litigiu (definirea normei juridice, a forței juridice și a dreptului acesteia) etc.; - înțelegerea corectă a sensului și conținutului normei juridice sau a aplicării corecte a analogiei dreptului și legii; - stabilirea, în dispozitivul hotărârii a concluziilor juridice. Eroarea poate fi admisă de către instanță la oricare dintre aceste etape. În orice fază de aplicare a legii este posibilă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor juridice. O confirmare a acestui fapt este conținutul articolului 387 CPC al RM. Acest articol determină încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material. În conformitate cu acesta, normele de drept material sunt considerate încălcate sau aplicate eronat cazul în care instanța judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat eronat legea; d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. 17

Neaplicarea legii care trebuie să fie aplicată constă în faptul că instanța nu numai că nu precizează în hotărâre norma materială aplicabilă speței, ci și soluționează cazul în contradicție cu normele de drept material.21 De exemplu, instanța emite o hotărâre de acordare a locatarului după reparație capitală a unui alt bun pe motiv că suprafața ocupată anterior a fost îmbunătățită. În hotărâre nu se face trimitere la normele de drept aplicate, or soluționarea cauzei este, în esență contrară normelor materiale. Simpla lipsă a trimiterilor la o normă de drept material într-o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată drept neaplicarea legii care trebuie aplicată. De exemplu, cauza este soluționată în conformitate cu legea, dar în hotărâre nu se face trimitere la normele de referință pe care instanța le-a aplicat. În acest caz, problema de casare a deciziei nu apare și nici nu este necesar modificarea corespunzătoare a raționamentului hotărârii, ci doar a conținutului dispozitivului. Curtea de Apel utilizează în acest caz împuternicirea prevăzute de menționate la articolul 385 lit. b) al CPC și nu anulează hotărârea, doar o modifică. Aplicarea unei legi care nu trebuia să fie aplicată presupune faptul că instanța acordă o calificare incorectă a raportului juridic, prin urmare in locul unei norme juridice aplicabile s-a aplicat o altă normă care nu este relevantă cauzei respective. Aplicarea unei legi necorespunzătoare va avea loc, de asemenea, atunci când instanța, la soluționarea cauzei, aplică acte normative care: - din cauza desuetudinii și-au pierdut forța juridică sau au fost abrogate; - au fost adoptate de organe incompetente; - a fost încălcat procedura de adoptare stabilită; Aplicarea unei legi necorespunzătoare poate fi posibilă și cazul în care raporturile dintre părți sunt reglementate de mai multe norme de drept (sau mai multe acte normative), iar instanța de judecată, aplicând una dintre ele, nu a aplicat restul. Aplicarea unei legi necorespunzătoare va fi și în cazurile în care instanța a încălcat limitele aplicării legii în timp și spațiu.22 Motivele aplicării necorespunzătoare a normelor de drept material pot servi drept circumstanțe atât de natură obiectivă, cât și subiectivă. Dintre acestea putem numi - complexitatea raporturilor juridice; volumul cadrului legislativ; modificarea rapidă a legislației, însoțită de schimbări frecvente; o mulțime de contradicții între normele juridice; cultură juridică scăzută și lipsă de profesionalism etc. Interpretarea eronată a legii ca modalitate de încălcare a dreptului material prevede astfel de cazuri în care instanța a aplicat legea care trebuie aplicată, dar din cauza înțelegerii

Лесницкая Л. Ф. Основания к отмене обжалованных судебных решений, Ed: Гос. изд-во юрид. лит-ры, Moscova: 1962, p.77 22 Idem, p.105 21

18

necorespunzătoare a conținutului acesteia, a făcut o concluzie greșită în hotărârea privind drepturile și obligațiile părților. Uneori, ilegalitatea hotărârii se datorează unei interpretări incorecte a legii. Legislația actuală conține multe cazuri în care este indicată o listă exhaustivă de motive pentru apariția, modificarea sau încetarea drepturilor și obligațiilor. Prin urmare, ieșirea instanței dincolo de aceste motive, a căror interpretare extinsă nu este permisă, conduce la ilegalitatea hotărârii judecătorești. În absența unei reguli de drept care prevede în mod direct un anumit tip de relații sociale sau raporturi juridice, este necesar de a se aplica analogia legii sau analogia dreptului. Această etapă de aplicare a normelor de drept nu poartă un caracter obligatoriu, deoarece necesitatea aplicării acesteia apare în cazul în care nu există o lege materială care să reglementeze raportul juridic specific litigiului atunci instanța aplică o lege care reglementează relații similare, în absența acesteia, instanța rezultă din principiile generale și semnificația legislației. Regulile privind aplicarea de către instanțele judecătorești a analogiei legii și analogiei dreptului sunt stabilite în art. 12 alin. (3) CPC, în cazul inexistenţei normei de drept care să reglementeze raportul litigios, instanţa judecătorească aplică norma de drept care reglementează raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de norme, se conduce de principiile de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se admite aplicarea prin analogie a normei de drept care derogă de la dispoziţiile generale, restrânge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare. Ilegalitatea hotărârii poate fi cauzată de aplicarea eronată sau încălcarea normelor de drept procedural. Încălcările procedurale menționate la art. 388 CPC pot fi clasificate în două categorii: -

care atrag necondiționat casarea hotărârii judecătorești;

-

care pot atrage casarea hotărârii judecătorești

În art. 388 alin. (1) este prevăzută o lista exhaustivă de încălcări procedurale care, în cazul în care acestea se constată, hotărârea în orice caz, trebuie casată, iar în unele cazuri cauza trebuie trimisă la o nouă judecare în fața primei instanțe. În acest caz, hotărârea primei instanțe este supusă anulării, indiferent de argumentele apelantului. În acest caz, instanța de apel efectuează controlul judiciar drept instanță ierarhic superioară, depășind motivele cererii de apel în interesul legalității. Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procesual, care constituie temeiul necondiționat pentru casarea hotărârii primei instanțe, include următoarele: a) cauza a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal;

19

b) cauza a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces; e) hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menţionaţi în hotărâre; f) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; g) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural; h) cauza a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. În continuare vom examina mai detaliat esența acestor încălcări. a) Cauza a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal. Având în vedere faptul că instanța de apel efectuează controlul judiciar asupra hotărârilor primei instanțe, dat fiind faptul că pricinile în prima instanță se judecă de un singur judecător, aceasta va verifica dacă s-a respectat principiul judecării unipersonale. Totuși aplicând sancțiunea de anulare a hotărârii judecătorești, se va ține cont de caracterul încălcărilor comise, evitându-se formalismul exagerat. Anume din caracterul încălcărilor normelor de drept procedural a reieșit legiuitorul, reglementând temeiurile casării hotărârii de către instanța de apel. 23 Un alt principiu al formării completului de judecată la soluționarea cauzei este consacrat de art. 49 al CPC. Astfel, acesta instituie incompatibilitatea judecătorului prin următoarele: a) Judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în primă instanţă nu mai poate participa la judecarea acesteia în instanţă de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă instanţă, după casare. b) Judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în instanţă de apel nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţă de apel şi nici în instanţă de recurs. c) Judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în instanţă de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă şi nici în instanţă de apel sau în cea de recurs. d) Prevederile prezentului articol nu au incidenţă asupra cazurilor de refuz de primire a cererii de chemare în judecată în temeiul art. 169, de restituire a cererii de chemare în judecată în temeiul art. 170 şi 171, de scoatere a cererii de pe rol în temeiul art. 267 sau de încetare a procesului în temeiul art. 265 lit. a) şi b), precum și de respingere a pretențiilor ca fiind tardive.

23

Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 285

20

De fapt, nerespectarea dispozițiilor menționate supra constituie un motiv de nelegalitate și determină casarea hotărârii judecătorești, chiar dacă acestea sunt norme de ordine publică privitoare la incompatibilitatea judecătorului, ele totuși afectează valabilitatea hotărârii. Omisiunea uneia dintre aceste prevederi poate fi exclusă prin instituția recuzării. Astfel, o cerere de recuzare parvenită din partea uneia dintre părți trebuie soluționată în modul prevăzut de lege, or participarea judecătorului recuzat la soluționarea cererii de recuzare atrage după sine judecarea cauzei de către un complet compus ilegal și casarea hotărârii pe aceste motive. Un complet compus ilegal care atrage casarea hotărârii presupune pronunțarea hotărârii de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pricinii în fond. Așadar, se consideră că pricina a fost judecată de către un complet compus ilegal în următoarele cazuri: participarea în componența completului de judecată a unei persoane fără statut de judecător obținut în mod legal, emiterea hotărârii de către un judecător incompatibil, nesoluționarea cererii de recuzare înaintate conform legii. b) cauza a fost judecată de instanţă în absenţa unui participant la proces căruia nu i sa comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată, având în vedere specificul acestui temei de casare, încălcarea regulilor cu privire la înștiințare poate fi invocată doar de către participantul la proces care nu a fost citat în mod legal sau din oficiu, însă numai în interesele acestuia.24 -

Astfel potrivit art. 26 alin (1) și alin. (2) procesul civil se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii

şi

egalităţii

părţilor

în

drepturile

procedurale.

Contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât părţile şi ceilalţi participanţi la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu cauza dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei. -

Conform art. 193 alin. (1) al CPC în cazul în care legea nu prevede altfel, judecarea cauzelor are loc în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea obligatorie a participanţilor la proces despre locul, data/datele şi ora/orele şedinţei.

-

Potrivit prevederilor art. 100 alin. (1) al CPC cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite, prin poştă, cu scrisoare recomandată

24

Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 294

21

şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului executorului judecătoresc, la adresa electronică indicată în cererea de chemare în judecată sau înregistrată prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor, sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins în act şi confirmarea primirii lui, precum şi prin delegaţie judiciară. -

Conform art. 105 alin (1) al CPC citaţia şi înştiinţarea se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire sau prin persoana împuternicită de judecată. Data înmânării citaţiei sau înştiinţării se înscrie pe citaţie sau înştiinţare în partea care se înmânează destinatarului, precum şi pe cotor, care se restituie instanţei. Reieșind din acestea, conchidem că citarea legală a unui participant la proces presupune

prezența la materialele cauzei a înscrisurilor ce atestă că în adresa participantului au fost expediate citații în vederea înștiințării despre locul, data și ora ședinței de judecată, precum și expedierea copiei hotărârii primei instanțe la adresa acestuia. Instanța de judecată trebuie să întreprindă măsuri în vederea confirmării adresei juridice în cazul persoanelor juridice, fie a ultimului domiciliu în cazul persoanelor fizice întru evitarea încălcării dreptului participantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO. Lipsa înscrisurilor ce atestă cele enunțate supra atrage după sine casarea hotărârii ca urmare a încălcării drepturilor procedurale, or în virtutea principiului contradictorialității participantul la proces nu a prezentat probe și nu a participat la cercetarea probelor în cadrul dezbaterilor judiciare, astfel fiind încălcate principiile fundamentale ale dreptului procedural civil-contradictorialitatea

și

egalitatea

părților

în

drepturile

procedurale,

precum

și

disponibilitatea în drepturi la proces. Prezentul temei de declarare a apelului, are un caracter special, astfel invocarea acestuia de către participantul care nu a fost citat în mod legal sau din oficiu atrage casarea hotărârii primei instanțe, și trimiterea cauzei spre rejudecare în prima instanță. Se impune de remarcat faptul că, în materia trimiterii la rejudecare a cauzei de către instanța de apel, anume pe acest temei, a fost introdusă o nouă sintagmă și anume instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare în prima instanță doar o singură dată, în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b), adică cauza a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată. Impactul acestor amendamente se rezumă la excluderea abuzurilor nejustificate de retrimiterea a cauzelor spre rejudecare în prima instanță, asigurarea unui termen rezonabil de judecare a cauzelor civile, asigurarea unui echilibru între volumul de lucru al instanțelor de fond și a celor de apel.

22

c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului judecarea pricinilor în instanțele judecătorești din Republica Moldova se desfășoară în limba de stat. Pentru a-și apăra în mod eficient drepturile și interesele legitime, participanții la proces trebuie să înțeleagă tot ce se vorbește și se scrie în cadrul procesului civil, precum și pentru persoanele care, din cauza unor deficiențe fizice, nu pot vorbi și auzi.25 Art. 24 al CPC consfințește principiul limbii oficiale de procedură și dreptul la interpret. Prin acesta legiuitorul a instituit garanții suplimentare pentru persoanele care nu cunosc sau nu vorbesc limba de stat. Persoanele interesate în soluţionarea cauzei care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat sunt în drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret. Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces. Ținem să menționăm că doar începând cu data de 28 aprilie 2017 parvine în aplicare prevederile art. 167 alin. (1) lit. a) care prevede că dacă înscrisurile și cererea de chemare în judecată sunt făcute într-o limbă străină, instanța dispune prezentarea traducerii lor în modul stabilit de lege. Chiar dacă aceste modificări sunt aplicabile abia în anul 2017, totuși în practică s-a demonstrat că se refuza a examina cererile de chemare în judecată depuse în limba rusă fără a fi prevăzut un temei exhaustiv de Codul de procedură civilă, de a nu se da curs cererii. Participarea interpretului este obligatorie în cazul în care se constată că nu toți participanții posedă limba în care se va desfășura ședința de judecată. Aceasta se constată la deschiderea ședinței de judecată, după anunțarea limbii de procedură. Interpretul poartă răspundere în conformitate cu legislația penală în caz de traducere intenționat eronată. Încălcarea tuturor acestor reguli duce la casarea hotărârii. d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces Antrenarea în proces a unei persoane presupune acordarea unui statut procesual de participant la proces.

26

Jurisprudența noastră operează cu termenul de parte în proces. Astfel,

determinarea conținutului a noțiunii de parte prezintă nu doar un interes strict doctrinar, ci și unul practic. Identificarea conceptuală de parte prezintă un interes pentru determinarea drepturilor și obligațiilor participanților procesuali, întrucât, în mod firesc, unele drepturi și obligații sunt prevăzute de lege numai pentru părți. Nu putem neglija nici faptul că, principial, hotărârea

A. Munteanu, Teză de doctor Admisibilitatea recursului împotriva deciziilor instanței de apel, Chișinău:2007, pag. 133 26 Idem, pag. 135 25

23

judecătorească produce efecte numai față de persoanele ce au participat la activitatea judiciară în calitate de părți, iar nu și față de terți.27 Astfel, hotărârea judecătorească având puterea lucrului judecat, ea nu poate afecta drepturile și obligațiile unor persoane care nu sunt părți la raportul juridic litigios, care nu au participat la dezbaterile judiciare, or care sunt părți la un alt raport juridic litigios. Neantrenarea la judecarea pricinii urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la proces a locului, datei și orei ședinței de judecată, aceasta deja fiind parte la proces, dar lipsesc dovezi în partea acestuia despre comunicarea desfășurării procesului. Soluționarea problemei drepturilor unor persoane neantrenate în proces se poate manifesta prin indicații directe în dispozitivul hotărârii cu privire la drepturile și obligațiile unor persoane neatrase la judecarea pricinii sau afectarea de fapt, prin punerea în executare a hotărârii a drepturilor sau obligațiilor unor persoane neatrase la judecare cauzei, neindicate direct în dispozitivul hotărârii.28 Încălcarea esențială a normelor de drept procedural, constă în neantrenarea persoanelor respective la judecarea pricinii civile, ceea ce duce la casarea hotărârii și trimiterea cauzei la rejudecare. Astfel, pentru a evita astfel de încălcări, în mod normal, instanța trebuie să instituie instituția coparticipării. Totodată instanța în unele cazuri efectiv nu poate stabili toate persoanele care printr-o eventuală hotărâre vor fi afectate. Ca urmare a neantrenării tuturor persoanelor în proces, apare problema intervenției în proces în ordine de apel. În acest sens, Plenul Curții Supreme de Justiție, în baza art. 122 alin. (1) emite avizul consultativ cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 388 alin. (1) lit. d) al CPC29, astfel temeiul dat are scop drept oferirea posibilității de apărare tuturor persoanelor ale căror drepturi au fost atinse prin hotărârea primei instanțe, fiindu-le garantat dreptul la dublu grad de jurisdicție. Totodată, Plenul Curții Supreme de Justiție atrage atenția asupra art. 360 alin. (1) al CPC, care prevede exhaustiv cercul subiecților care sânt în drept să declare apel: a) părţile şi alţi participanţi la proces b) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;

Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil,EdituraLumina Lex :1999, pag. 913 A. Munteanu, Teză de doctor Admisibilitatea recursului împotriva deciziilor instanței de apel, Chișinău:2007, pag. 138 29 Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 388 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă ca temei de casare a hotărîrii judecătoreşti contestate cu remiterea pricinii la rejudecare pentru admiterea intervenţiei în proces, invocată în apel, de către o persoană care nu este în drept să declare apel, dosar nr. 4ac-4/15, http://jurisprudenta.csj.md/search_avize_csj.php?id=28 (accesat la 19.05.2018) 27 28

24

c) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Prin urmare, dacă persoana care nu a fost antrenată în proces și declară apel împotriva hotărârii primei instanţe, instanţa de apel va adopta soluţia de restituire a cererii de apel ca fiind depusă de o persoană care nu este în drept să declare apel în concordanţă cu art. 369 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă. Se reţine că instanţa de apel nu va putea admite nici intervenţia în proces a pretinsului apelant, concluzie ce derivă din prevederile art. 62 alin. (5) din Codul de procedură civilă. În această ordine de idei, reiterăm că persoanele care nu sânt participante la proces, dar care prin hotărâre judecătorească sunt lezate în drepturi, nu au dreptul de a declara apel şi nu pot invoca îngrădirea accesului liber la justiţie, or, persoana nu este privată de posibilitatea de a solicita revizuirea hotărârii în temeiul art. 449 lit. c) din Codul de procedură civilă.30 Considerăm necesar de a introduce mijloace speciale de apărare a persoanelor neantrenate în proces, or încălcarea acestor norme procedurale, nu este condiționată întotdeauna de omisiunile instanței de judecată . e) hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sunt menţionaţi în hotărâre Hotărârea judecătorească având la bază autoritatea lucrului judecată, trebuie să corespundă condițiilor de formă și de conținut. În literatura română hotărârea judecătorească este considerată o operațiune logică, în același timp, un act de voință.31 Conform art. 241 alin. (1) CPC hotărârea judecătorească constă din partea introductivă şi partea dispozitivă. Astfel ca în partea introductivă să se indice numele judecătorilor ce a constituit completul de judecată, al grefierului, al părților ș.a. În mod logic hotărârea trebuie să fie semnată de judecătorul care a emis hotărârea pentru a certifica cele pronunțate. O excepție de la această regula este prevăzută la art. 236 alin. (7) al CPC dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna hotărârea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărâre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 388 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă ca temei de casare a hotărârii judecătoreşti contestate cu remiterea pricinii la rejudecare pentru admiterea intervenţiei în proces, invocată în apel, de către o persoană care nu este în drept să declare apel, Dosarul nr. 4ac-4/15 31 Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil,EdituraLumina Lex :1999, pag. 907 30

25

Deci, nesemnarea hotărârii de către judecătorul care a deliberat asupra cauzei, or semnarea de către un alt judecător cu excepția prevederilor prevăzute de art. 236 CPC constituie o încălcare a normelor de drept procedural, care atrage casarea hotărârii. f) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței sau în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural; Procesul-verbal al ședinței de judecată reprezintă actul fundamental în care sunt regăsite toate acțiunile procesuale efectuate atât de instanță cât și de participanți la proces, el trebuie să fie întocmit conform anumitor exigențe atât de formă cât și de conținut. Procesul-verbal al ședinței de judecată permite efectuare unui control judiciar riguros asupra temeiniciei și legalității hotărârii emise în cauza respectivă, astfel absența lui ar crea o incertitudine între cele întâmplate în cursul judecării cauzei și cele concluzionate de instanță. În procesul-verbal al ședinței de judecată se consemnează componența completului, prezența părților, precum și descrierea a fiecărei etape procesuale de cercetarea a cauzei. Având în vedere importanța acestor acte procesuale, Curtea Supremă de Justiție a explicat ordinea și aplicarea corectă a normelor de drept procesuale ce se referă la întocmirea procesului-verbal în cazurile întreruperii ședinței de judecată și amânării procesului civil. Astfel, având în vedere că procesul-verbal al şedinţei de judecată reprezintă un act complet, care formează o unitate indisolubilă, se consideră necesar de a se atenţiona asupra faptului respectării integrităţii acestuia, şi anume, să fie întocmit corect, clar şi în corespundere cu consecutivitatea în care au decurs dezbaterile judiciare. Între procesul - verbal şi hotărârea judecătorească nu trebuie să existe alte înscrisuri, la fel, şi între paginile procesului-verbal nu se va admite anexarea acestora.32 O condiție inerentă este semnarea procesului-verbal de către grefier și judecător, fiind după părerea noastră o condiție judicioasă în vederea confirmării autenticității procesului-verbal. g) cauza a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale Competența jurisdicțională delimitează aptitudinea unei instanțe de judecată de a examina o cauză anumită în raport cu o altă instanță de judecată. În cazul în care instanța de apel constată că de fapt, cauza a fost judecată de o altă instanță decât cea competentă, în sens material sau teritorial, aceasta casează hotărârea primei instanțe și trimite cauza la rejudecare. Să admitem că instanța de apel examinează de sine stătător această cauza. Ce se v-a întâmpla? În acest caz, examinarea cauzei de către instanța de apel v-a priva părțile care au participat la soluționarea litigiului de dreptul său constituțional reprezentat prin art. 119 al CRM, și anume Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 46 Cu privire la aplicarea corectă a normelor procedurale ce reglementează întocmirea procesului-verbal în cazurile întreruperii ședinței de judecată și amânării procesului civil 32

26

folosirea căilor de atac. 33 Astfel, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Dacă instanța de apel, ar examina cauza fără a trimite la rejudecare cauza în instanța competentă, părțile efectiv sunt lipsite de o cale, ceea ce este inadmisibil. Mai mult ca atât, Codul de procedură civilă instituie imutabilitatea competenţei jurisdicţionale, principiu ce garantează că nimeni nu poate fi lipsit fără consimţământul său de dreptul judecării procesului în instanţă şi de judecătorii în a căror competenţă pricina este dată prin lege. O cauză examinată de o altă instanță de judecată decât cea competentă reprezintă temei pentru casarea hotărârii, dar mai mult ca atât instanța de apel are menirea de a efectua controlul judiciar în vederea garantării dreptului la un proces echitabil în instanța competentă în așa mod trimite cauza la judecare în instanța care are aptitudinea de a judeca cauza respectivă. Un temei care este des invocat de către instanța de apel la remiterea cauzei la rejudecare, este alin. (2) al art. 388 CPC - săvârşirea altor încălcări decât cele consemnate la alin.(1) constituie temeiul casării hotărârii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a cauzei. Considerăm că de cele mai multe ori instanța profită cu acest temei, fără a-și motiva soluția și a aduce dovezi în susținerea acesteia, folosindu-se expresii cu caracter general, cum ar fi: nu a fost examinat fondul cauzei, concluziile instanței contravin cu circumstanțele pricinii, instanța nu a apreciat corect probele cauzei, instanța a examinat cauza superficial etc.34

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial nr. 1, în vigoare din 27.08.1994. 34 Notă informativă a Curții Supreme de Justiție privind temeiurile casării actelor judecătorești cu remiterea cauzelor la rejudecare, 33

27

CAPITOLUL II SOLUȚIILE ADOPTATE DE INSTANȚA DE APEL DUPĂ EXAMINARE ÎN FOND A APELULUI Soluțiile și împuternicirile oricărei autorități publice sunt

determinate de obiectivele

stabilite în fața acesteia. Sistemul judiciar nu este o excepție. Scopul principal al instituțiilor sistemului judiciar, care se ocupă de examinarea și soluționarea cauzelor civile, este protecția drepturilor, libertăților și intereselor încălcate sau contestate ale cetățenilor și organizațiilor. Pentru a atinge acest obiectiv comun, fiecăruia dintre organele judiciare i s-au atribuit sarcinile corespunzătoare. Pentru instanțele de apel, sarcina principală este de a verifica legalitatea și temeinicia hotărârilor emise de instanța de fond.35 Cu toate acestea, sarcinile nu se limitează doar la acest lucru. La examinarea cererilor instanța de apel nu numai că corectează erorile comise de prima instanță într-un anumit caz, ci și controlează și dirijează activitățile ei ulterioare.36 Îndeplinirea sarcinilor de către instanța de apel care îi sunt încredințate este imposibilă fără atribuirea acesteia ca organ de stat cu competența corespunzătoare unor serii de împuterniciri. Astfel, împuternicirile instanței de apel drept instanță ierarhic superioară reprezintă un cumul de drepturi și obligații ale acesteia în cadrul controlul legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond. Mai mult decât atât, drepturile și obligațiile instanței de apel nu se limitează doar la verificarea întrunirii exigențelor a unei hotărâri drept a fi legală și temeinică, dar și diminuarea tuturor circumstanțelor echivoce și confuze eventual apărute în cadrul desfășurării procesului civil. Împuternicirile instanței de apel pot fi privite în două accepțiuni, în sens larg și în sens restrâns. În sens larg acestea reprezintă mijlocul de verificare a legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, iar în sens restrâns drept o serie de efecte procesuale ca urmare a verificării (casare, modificare, hotărâre nouă). Autorul rus I.M.Zaițev afirmă că împuternicirile instanței de apel pot fi catalogate sub aspect general în câteva grupe : -

Împuterniciri ce țin de verificarea întrunirii exigențelor a cererii de apel – în acest sens instanța de apel verifică cererea de apel întru restituirea cererii de apel conform art.369 CPC sau se aplică art.368 CPC, conform căruia nu se dă curs cererii de apel.

Лесницкая Л. Ф. Основания к отмене обжалованных судебных решений. Ed.: Юрид. лит., 1962. p. 7. Абрамов С. Н. Проверка обоснованности судебного решения вышестоящим судом по советскому праву. М.: Юрид. лит., 1950. p. 30. 35 36

28

În cazul în care în cererea de apel sunt respectate toate condițiile impuse de lege, instanța de apel va pregăti pricina pentru dezbateri judiciare conform art.370 CPC. -

Împuterniciri ce țin de verificarea legalității și temeiniciei cererii de apel- în această ordine de idei instanța are obligația de a cerceta cererea de apel în concordanță cu toate materialele anexate cât și cu cele existente la dosar.

-

Împuterniciri ce țin de înlăturarea erorile admise de instanța de fond – instanța de apel prin intermediul casării, modificării sau emiterii unei hotărâri indică primei instanțe ce erori materiale sau procesuale au fost admise în cadrul examinării dosarului în instanța de fon și care au fost omisiunile acesteia.

-

Împuterniciri ce țin de dirijarea acțiunilor primei instanțe – în acest sens instanța de apel trimite cauza la rejudecarea cu indicarea acțiunilor concrete care trebuie înfăptuite de instanța de fond întru soluționarea justă a cauzei date.

Clasificarea dată de autorul rus, coincide cu certitudine cu împuternicirile atribuite instanței de apel din Republica Moldova. Sarcinile de bază ale instanței de apel drept cale de atac ierarhic superioară fiind verificarea aplicării și interpretării corecte a normelor materiale, respectarea normelor procedurale, constatarea și elucidarea pe deplin a circumstanțelor importante pentru elucidarea cauzei. Procesul de primire și examinare a cererii de apel constă din două elemente strâns legate între ele, și anume: efectuarea controlului legalității și temeiniciei hotărârii și înlăturarea erorilor admise. Astfel, primul element este absolut obligatoriu, iar al doilea are un caracter condiționat ca rezultat a acțiunii anterioare. Deci împuternicirile instanței de apel pot fi privire sub două aspecte: verificarea legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe și corectarea/înlăturarea erorilor admise de prima instanță. Atunci când instanța de apel verifică corectitudinea hotărârii apelate, ea de fapt verifică conținutul acesteia sub aspectul temeiniciei și legalității, de aceea preocuparea de bază a instanței de apel este de verificare după conținut și de decizie sub aspectul efectelor apărute în urma verificării. În fond, temeinicia și legalitatea sunt două noțiuni interdependente. O hotărâre ilegală nu poate pretinde a fi temeinică și invers,o hotărâre netemeinică nu poate fi considerată legală.

29

Prin temeinicie se înțelege totalitatea condițiilor reale și obiective a faptelor stabilite de instanța de judecată pentru soluționarea justă a cauzei.37 Prin legalitatea hotărârii se are în vedere raportarea circumstanțelor importante pentru soluționarea cauzei la normele materiale cu respectarea tuturor normelor procesuale la emiterea hotărârii. Examinarea cauzei de către prima instanță se bazează pe trei elemente: elucidarea tuturor circumstanțelor importante pentru soluționarea cauzei, raportarea circumstanțelor stabilite la normele materiale ce reglementează obiectul cauzei, desfășurarea procesului de judecată cu respectarea tuturor normelor procesuale de rigoare. Astfel, controlul judiciar înfăptuit de instanța de apel drept cale ierarhic superioară trebuie să includă examinarea acestor trei elemente în plenitudinea lor, iar nerealizarea unuia dintre acesta exclude posibilitatea de a numi decizia instanței de apel temeinică și legală, care la rândul ei poate fi supusă recursului. Verificarea caracterului temeinic al hotărârii primei instanțe de către instanța de apel se efectuează în aceeași ordine în care prima instanță verifică circumstanțele de fapt, pertinente cauzei. Instanța de apel verifică dacă prima instanță a determinat în mod corect natura relației litigiului, obiectul cauzei, evaluarea corectă a probatoriului administrat, în ce măsură a recunoscut prima instanță anumite circumstanțe importante pentru soluționarea cauzei și care dintre ele au fost reținute la adoptarea hotărârii. În cazul în care răspunsul la oricare dintre aceste întrebări este negativ, or nu coincid cu obiectul cauzei, hotărârea primei instanțe trebuie să fie recunoscută ca nefondată și ilegală, fapt ceea ce determină casarea ei. Împuternicirile instanței de apel sunt specificate la art. 385 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova: Instanţa de apel, după ce judecă apelul, este în drept: a) să respingă apelul şi să menţină hotărîrea primei instanţe; b) să admită apelul şi să modifice hotărîrea primei instanţe; c) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, emiţînd o nouă hotărîre; d) să admită apelul, să caseze integral hotărîrea primei instanţe şi să trimită pricina spre rejudecare în primă instanţă doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388

37

Тимофеев Ю. А.,

Полномочия суда второй инстанции в гражданском процессе: современные

проблемы, Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук, Екатеринбург 2008

30

alin.(1) lit. d) şi i). La solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel poate trimite pricina spre rejudecare în prima instanţă în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b); e) să admită apelul şi să caseze integral sau parţial hotărîrea primei instanţe, dispunînd încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol dacă există temeiurile prevăzute la art. 265 şi 267. Țin să atenționez, conform ultimelor modificări prin Legea nr. 17 din 05.04.2018 s-a introdus sintagma doar o singură dată pentru lit. d) alin. (1), art. 385 al CPC, care, începând cu 01.06.2018 va avea următoarea componență: d) să admită apelul, să caseze integral hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare în primă instanţă doar în cazul în care s-au încălcat temeiurile prevăzute la art. 388 alin.(1) lit. d) şi i). La solicitarea participanţilor la proces, instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare în prima instanță doar o singură dată, în cazul prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. b). Respectiv, despre modificările operate mai detaliat v-om discuta mai târziu. Acum, referindu-ne la fiecare soluție în parte dată de instanța de apel.

2.1 Respingerea apelului Instanța de apel este în drept să respingă apelul și să mențină hotărârea primei instanțe dacă în cadrul cercetării apelului : -

nu au fost constatate încălcări semnificative cât și nesemnificative;

-

au fost constatate încălcări lipsite de semnificație și importanță pentru soluționarea cauzei.

Primul caz se referă la situația când instanța de apel în urma verificării cererii de apel, ajunge la concluzia că instanța de fond prin hotărârea emisă s-a expus asupra tuturor circumstanțelor importante pentru soluționarea cauzei, mai mult decât atât hotărârea este legală și temeinică respectându-se atât condițiile de fond cât și de formă. În al doilea caz, se are în vedere situația în care instanța de apel constată încălcări de ordin procesual ale instanței de fond, dar aceste încălcări nu influențează și nici nu puteau influența soluționarea juste a cauzei. În acest caz instanța de apel se conduce de prevederile art. 386 alin. (2) Cod de procedură civilă, în care se indică că instanța de apel nu poate casa o hotărâre legală în fond doar din motive de ordin formal. În același timp, țin să menționez, că instanța de apel fiind în drept de a acționa prin respingerea apelului ea are și obligația de a se expune asupra tuturor încălcărilor chiar și de ordin formal. Astfel, dacă au fost constate abateri care în esență nu pot modifica hotărârea instanței de

31

fond, instanța de apel prin decizie indică ce abateri au fost constatate de către prima instanță, cu titlu de informare și în scopul de prevenire a acestora pe viitor pentru o eventuală cauză civilă. Deci, în cazul menținerii hotărârii primei instanțe, instanța de apel nu trebuie să se limiteze doar la respingerea apelului dar și să se expună în decizie motivele pentru care a dat această soluție în așa mod încât apelantul să primească răspuns argumentat la toate întrebările formulate în cererea de apel. Prin Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.3 din 07.07.2008 s-a enunțat ca este inadmisibil ca instanța de apel să se limiteze la simpla constatare a netemeiniciei apelului, fără a reproduce motivele acesteia, astfel decizia va apărea ca fiind nemotivată.38 Analizând concluziile Plenului CSJ în raport cu cele enunțate supra, ajungem la concluzia că instanța de apel fiind o instanță ierarhic superioară care înfăptuiește controlul judiciar, este obligată să verifice hotărârea apelată sub toate aspectele

și să se pronunțe asupra tuturor

circumstanțelor existente, nu doar prin respingere . Însăși, verificarea presupune, de fapt, explicarea soluțiilor instanței prin intermediul motivelor în legătura cu care instanța a determinat apelul ca fiind neîntemeiat. Plus la aceasta, consider oportun de a include în motivarea deciziei instanței de apel și aspectele ce se referă la activitatea instanței de fond, ca instanță competentă în soluționarea cauzei. Dacă să ne referim la practica judiciară, într-o pricină, instanța de apel a respins apelul declarat și a menținut hotărârea primei instanțe39. Astfel, Colegiul Civil și de Contencios Administrativ remarcă că instanța de fond justificat și întemeiat a stabilit că în speța dedusă judecății nu au fost atestate careva temeiuri de admitere a cerințelor din cererea de chemare în judecată, or, deşi aparent reformulate, sunt totuşi înaintate repetat, iar temeiurile invocate în conţinutul cererii au fost respinse ca neîntemeiate, existând o decizie irevocabilă în acest sens, iar potrivit art. 123 alin. (2) CPC, faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabila într-o pricină civilă soluționată anterior în instanță de drept comun sau în instanță specializată sânt obligatorii pentru instanța care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane. Deci, instanța de apel pe lângă faptul că depune maximă diligență în argumentarea respingerii apelului, motivând fiecare argument în parte indicată în cererea de apel, pentru a evita

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr.3 din 07.07.2008 http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php (accesat la 25.04.2018) 39 Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 3a-2046/17 din 11.01.2018, în https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php (accesat la 01.05.2018) 38

32

emiterea unei decizii nemotivate, ea face referire și la alte incidente procesuale legate de aceleași părți și același obiect al cauzei într-u evitarea ducerii în eroare a instanței. 2.2 Admiterea apelului și modificarea hotărârii Noțiunea de admitere în general se referă la suma condițiilor întrunite la solicitarea lor și încuviințare acestora de către o cineva. Admiterea apelului însă se referă la condițiile în temeiul cărora o persoană poate exercita calea de atac apelul. Admiterea apelului, pe lângă respectarea condițiilor procesuale include și însăși admiterea cererii de apel, adică respectarea condițiilor de formă și de fond a cererii de apel. Odată ce apelul va fi admis, instanța are următoarele împuterniciri : -

să admită apelul și să modifice hotărârea;

-

să admită apelul și să caseze total sau parțial hotărârea pronunțând o noua hotărâre;

-

să admită apelul casând hotărârea și să trimită cauza spre rejudecare;

-

să admită apelul casând hotărârea și să dispună încetarea procesului ori scoatere de pe rol.

Deci, conform art. 385 alin. (1) lit. b) instanța de apel este în drept să admită apelul și să modifice hotărârea primei instanțe. Modificarea hotărârii de către instanța de apel semnifică faptul că hotăârea instanței de fond în privința drepturilor și obligațiilor părților nu vor suporta careva modificări, însă se vor introduce schimbări nesemnificative. Prin schimbări nesemnificative se are în vedere următoarele cazuri: -

schimbare sumelor încasate în prima instanța;

-

excluderea din partea motivatoare a hotărârii a unei norme asupra căreia se face trimitere dar nu este pertinentă cauzei;

-

introducerea unei prevederi legale care a fost luată în calcul la adoptarea hotărârii dar din motive tehnice a fost omisă;

-

alte modificări care în esență nu afectează părțile în executarea obligațiilor prescrise prin hotărârea adoptată de instanța de fond. Astfel, modificarea hotărârii are un caracter cantitativ introdusă în dispozitivul sau în

partea de motivare a hotărârii primei instanțe. Instanța de apel este în drept să modifice hotărârea adoptată în măsura în care o serie de circumstanțe importante pentru soluționarea cauzei, stabilite de însuși instanța de apel, nu au constituit obiectul cauzei în instanța de fond și nu au fost supuse examinării. 33

Astfel, în acest caz, pentru modificarea hotărârii instanța de apel va fi nevoită sa examineze cauza în fond pentru a elucida acele raporturi juridice care nu au fost stabilite de instanța de fond dar care au importanță pentru soluționarea pricinii. În acest caz apare problema delimitării competenței de a modifica hotărârea primei instanțe sau de a casa hotărârea primei instanțe și a emite o nouă hotărâre. Sub acest aspect, dacă modificarea implică producerea unor schimbări nesemnificative, atunci casarea implică schimbarea raționamentului hotărârii, ori aceasta fiind ilegală și netemeinică. Dar ce se întâmplă în practica judiciară? Observăm, deci, instanța de apel emite o decizie în care, se micșorează penalitatea încasată, adică ca urmare a admiterii apelului, a modificat hotărârea primei instanțe. În realitate, însă instanța de apel, în motivarea deciziei face referire la art. 385 alin. (1) lit. c), și se expune în modul următor: verificând argumentele expuse în cererea de apel, Colegiul Civil și de Contencios Administrativ al Curții de Apel Chișinău ajunge la concluzia de a admite apelul declarat de SRL X și a casa hotărârea instanței de fond, cu pronunțarea unei noi hotărâri de admitere parțială a acțiunii, din următoarele considerente.40 Mai mult decât atât, instanța de apel indică în dispozitivul hotărârii o altă soluție adoptată de această, decât cea enunțată supra: se admite apelul declarat de SRL X, se modifică parțial hotărârea Judecătoriei Rîșcani, mun.Chișinău.41 Și totuși, care a fost soluția instanței a admis cererea de apel și a modificat parțial hotărârea sau a admis apelul și casat parțial hotărârea primei instanțe, or cum se poate de explicat o asemenea formulare vicioasă? În concluzie, putem afirma că însuși legiuitorul prin formularea art. 386 alin. (1) CPC al RM, cu denumirea Temeiurile casării sau modificării hotărârii de către instant de apel, derogă de la scopul și esența instituirii acestor două împuterniciri, în așa mod încât fiind într-o interdependență cauzală acestea sunt adeseori eronat aplicate. 2.3 Admiterea apelului și casarea hotărârii O altă împuternicire a instanței de apel este admiterea apelului și casarea în tot sau în parte a hotărârii instanței de fond. Casarea hotărârii primei instanţe poate fi atât totală, cât şi parţială. Casarea este totală, dacă se referă la toate aspectele pricinii şi la toţi participanţii la proces. Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 2ac-834/15 din 09.12.2015, în https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php (accesat la 22.05.2018) 41 Ibidem, https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php (accesat la 22.05.2018) 40

34

Casarea se consideră parţială dacă vizează doar unele aspecte ale pricinii sau numai raporturile dintre unii participanţi. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel urmează nu doar să caseze o hotărâre greşită, ci este obligată să corecteze greşelile comise de instanța de fond prin rejudecarea pricinii în apel. A casa o hotărâre este o soluție dată de instanța de apel sub spectrul anumitor limite impuse de legiuitor, după cum am menționat anterior, temeiurile pentru casarea hotărârii sunt strict prevăzute de legislația procesual civilă. Astfel se v-a adopta o astfel de soluție doar în cazul ilegalității și netemeiniciei hotărârii drept criterii de bază. În cazul în care hotărârea primei instanţe a fost aplicată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute expres în art.387 CPC, instanţa de apel, la examinarea cererii de apel, v-a aplica corect normele de drept material, substituind concluziile primei instanţe. Încălcarea normelor de drept material sau de drept procedural fiind cel mai important temei pentru casare, dar cu toate acestea consider că acesta poate fi considerat drept o incompetență a instanțelor de judecată în soluționare litigiilor, fiind una din principalele vulnerabilități ale justiției. Prima chestiune pe care dorim să o abordăm este de ordin practic. Deci, în raport cu cele enunțate supra referitor la modificarea hotărârii și ce presupune o asemenea împuternicire a instanței de apel, fac referire la o cauză civilă în care a fost admis apelul declarat de T și a fost casată hotărârea instanței de fond.42 Astfel, atragem atenția că în acest caz, instanța de apel s-a expus diametral opus decât instanța de fond, înlocuind concluziile acesteia. Mai mult decât atât, instanța de apel remarcă pozițiile eronate a primei instanțe, apreciază din nou probele existente, explică din ce motive normele materiale aplicate sunt defectuoase în raport cu litigiul, invocând normele elocvente cazului.43 O altă chestiune pe care dorim să o abordăm, este de ordin terminologic al acestor două articole. Legiuitorul folosește sintagma încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material și procedural coraportul acestor două sintagme ne fiind explicat prin prisma activității instanțelor judecătorești, interpretarea lor fiind lăsată la discreția judecătorului. Pot fi oare

Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 2a-4388/2017 din 29.03/2018, în https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php 43 Ibidem, https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php 42

35

utilizate noțiunile încălcare și aplicare eronată în egală măsură, cu referire atât la normele materiale cât și procedurale. O opinie referitor la această întrebare susținută de Лесницкая Л.Ф, pune semn de egalitate între aceste două noțiuni. Acest autor menționează că încălcarea normei de drept material de către instanța de judecată nu ar putea fi contrapusă aplicării eronate a legii, deoarece încălcarea de către instanța de judecată a normei de drept material la soluționarea pricinii în toate cazurile se manifestă prin aplicarea ei eronată, și, dimpotrivă, aplicarea eronată a legii, mărturisește despre încălcarea ei.44 De aceea, încălcarea normei de drept material, ca temei de casare a hotărârii, constă în aplicarea eronată a acestor norme de către instanța de judecată. O opinie diametral opusă, a expus-o autorul rus N.I.Tkaciov. Acest autor pledează pentru distingerea noțiunilor aplicare eronată și încălcarea normelor de drept. La înfăptuirea justiției, normele de drept material se aplică numai de către instanța de judecată. Întrucât instanța de judecată nu este subiect al raportului litigios, ea nu poate să realizeze aceste norme în alte forme. Normele de drept procedural se realizează prin respectare, executare, exercitare și aplicare. Aplicarea normei este orientată spre reglementarea activității altor subiecți, iar respectarea, executarea și exercitarea se răsfrâng în exclusivitate asupra propriei activități.45 Nu putem fi de acord cu opinia expusă de Лесницкая Л.Ф, deoarece nu ține se cont de specificul formelor de realizare a dreptului de către instanțele judecătorești la înfăptuirea justiției. În contextul celor expuse, ajungem la concluzia că la înfăptuirea justiției realizarea normelor de drept material are loc doar în forma aplicării acestora. Instanța de judecată, judecând pricina civilă, nefiind subiect al raportului material litigios, aplică normele de drept material. Prin urmare, drept temei de casare a hotărârii va servi aplicarea eronată a normelor de drept material. În ce privește normele de drept procedural, acestea de regulă, au un caracter imperativ, iar majoritatea acțiunilor întreprinse de către instanța de judecată constituie dreptul, dar totodată și obligația acesteia. Respectiv, realizarea normelor de drept procedural se efectuează, de regulă, prin executarea acestora. Unele norme având un caracter prohibitiv, instanța de judecată în acest caz respectă și exercită normele de drept procedural. Astfel, realizarea normelor de drept procedural constă în executare, respectare, exercitare și aplicare a acestora de către instanța de judecată, iar drept temei pentru casarea hotărârii va servi încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural. Лесницкая Л.Ф Пересмотр решения суда в кассационном порядке. - Моscova: Юридическая литература, 1974, p.161 45 Ткачев Н.И. Законность и обоснованность судебных постановлений в гражданском процесe - Саратов: Изд-во Саратовского университета, 1987, p..69-70 44

36

Temeiurile de ordin procedural pentru casarea hotărârilor de către instanța de apel sunt clasificate în literatura de specialitate în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii. Autorul rus С.Ю.Кац divizează încălcările esențiale ale normelor de drept procedural care duc în mod necondiționat la casarea hotărârii în trei categorii: 1. încălcări ale principiilor procesului civil; 2. încălcări ale garanțiilor procesuale acordate participanților la proces; 3. încălcări ce țin de perfectarea necorespunzătoare a actelor de procedură.46 Aplicarea în practică a acestei clasificări întâmpină unele dificultăți. Astfel, încălcarea regulilor cu privire la limba procesului, poate fi plasată în prima categorie, fiind un principiu al procesului civil. Totodată, această încălcare poate fi atribuită și la a două categorie, deoarece este una din garanțiile procesuale acordate participanților la proces. În mod similar, judecarea pricinii în absența unui participant la proces reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității, dar și o încălcare a garanției dreptului la apărare. Dezavantajul acestei clasificări constă în lipsa unui criteriu ce ar permite distingerea mai multor categorii caracterizate prin calității proprii specifice. М.Г. Авдюков clasifică temeiurile de ordin procedural de casare a hotărârii în patru categorii: 1.

nerespectarea independenței și imparțialității judecătorului - cauza a fost judecată de un complet format ilegal sau hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva dintre judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători menționați în hotărâre;

2.

nerespectarea cerințelor principale ale formei procesuale - cauza a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată; instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;

3.

încălcarea regulilor privitor la limba procesului;

4. neîntocmirea procesului - verbal al ședinței de judecată ;47 Consider că această clasificare este mai exactă din punct de vedere al delimitării temeiurilor, dar totuși divizarea tuturor temeiurilor în 4 categorii nu este relevantă pentru aplicarea în practică a acestora.

С.Ю.Кац. Судебный надзор в гражданском судопроизводстве. Москва: юридическая литература, 1980, р.168 46

М.Г. Авдюков. Принцип законности в гражданском судопроизводстве- Москва: Издательство Московского университета, 1970, р.56 47

37

Deci, odată ce hotărârea a fost casată în tot sau în parte, instanța de apel v-a emite o hotărâre nouă. Emiterea unei hotărâri noi atrage după sine verificarea circumstanțelor de fapt și de drept, ceea ce presupune examinarea cauzei în fond, dar deja în ordine de apel. Deci, rejudecare pricinii de către instanța de apel constă în judecarea apelului propriu-zis cât și fondul procesului. Urmează că instanței de apel revine obligația de a statua atât în fapt cât și în drept asupra ansamblului litigiului, în virtutea efectului devolutiv al apelului despre care am menționat mai sus. Daca nu ar rejudeca cauza, instanța de apel, casând hotărârea apelată, ar trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, încheindu-se ciclul procesual, ceea ce ar duce la prelungirea termenului de soluționare a cauzelor civile întrucât hotărârea pronunțată, în urma rejudecării, va putea fi atacată din nou cu apel. O particularitate este că instanța de apel trebuie să pună în aplicare această împuternicire numai dacă, după elucidarea tuturor erorilor detectate, ajunge la alte concluzii privind fondul litigiului decât cele a instanței de fond. Dacă, după ce instanța de apel v-a înlătura omisiunile făcute de prima instanță, iar concluziile instanțelor asupra fondul litigiului vor coincide, atunci nu v-a apărea necesitatea practică de casare a hotărârii primei instanțe. În general, procedura de judecare a cauzei în instanța de apel este similară celei din prima instanță, dar cu unele excepții. Incursiunea făcută în practica și legislația sistemului de drept român în legătură cu exercitarea apelului drept cale de atac, dovedește faptul că apelul se soluționează prin două categorii de decizii, și anume: decizia prin care se anulează hotărârile atacate și deciziile prin care se soluționează litigiul în fond.48 Un astfel de mecanism de aplicare a prevederilor duce la faptul că judecata în instanța de apel poate avea loc într-o singură etapă sau în două etape. În continuare vom discuta dacă această modalitate de soluționare a cererii de apel nu duce la tergiversarea procesului, or există necesitatea de a implementa acest mecanism în legislația Republicii Moldova. Intenția legiuitorului este de a asigura o anumită disciplină a procesului și de conferi o autoritate hotărârilor judecătorești.

48

Pîrvu Liviu-Narcis, Apelul în procesul civil ,Ed: Lumina-Lex, București :2004, p.195

38

Prin pronunțarea a două decizii, fiecare dintre ele putând fi recurată, s-ar prelungi nejustificat durata procesului, deoarece dacă împotriva deciziei se declară recurs, instanța de apel v-a suspenda judecata până la soluționarea recursului. Dar, mai degrabă se prelungește durata procesului dacă instanța de apel nu anulează hotărârea primei instanțe și administrează probe noi uneori chiar complexe, pentru ca în final hotărârea să fie casată. Deci, totuși o soluționare a cererii de apel în două etape ar fi una corectă or exprimarea motivelor casării hotărârii și concluziile examinării fondului printr-o singură decizie ar fi absolut suficient în vederea exercitării controlului judiciar? Necesitatea pronunțării a două decizii decurge din logica firească a procesului. Nu putem trece la administrarea unor probe noi dacă nu au fost soluționate chestiunile vechi din hotărârea instanței de fond. Or, dacă prima instanță a admis careva erori materiale sau procedurale, se v-a casa hotărârea de către instanța de apel, se vor explica erorile admise de către prima instanță care, în fond, are menirea de a efectua controlul judiciar și de a corecta acțiunile instanței de fond. Ca urmare, se v-a examina cauza în fond în ordine de apel și se v-a emite o altă decizie în acest sens. Un asemenea mecanism, indiscutabil ar fi o soluție , dar casarea hotărârii fără examinarea în fond a cererii de apel ar încălca principiul contradictorialității în vederea stabilirii erorilor admise. Principiul contradictorialității presupune organizarea procesului astfel încât părțile și ceilalți participanți la proces să aibă posibilitatea de a-și formula, argumenta și dovedi poziția în proces, de a alege modalitățile și mijloacele susținerii ei de sine stătător și independent de instanță, de alte organe și persoane, de a-și exprima opinia asupra oricărei probleme de fapt și de drept, care are legătură cu pricina dată judecății, și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței.49 În conformitate cu art. 373 alin. (2) CPC al RM „instanța de apel verifică circumstanţele şi raporturile juridice stabilite în hotărârea primei instanţe, precum şi cele care nu au fost stabilite, dar care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, apreciază probele din dosar şi cele prezentate suplimentar în instanţă de apel de către participanţii la proces”. Reieșind din aceasta, ajungem la concluzia că de fapt, pentru ca hotărârea prime instanțe să nu fie casată, judecătorul în cadrul examinării procesului trebuie să insiste la prezentarea tuturor probelor existente sau să ia poziția uneia dintre părți pentru a depune maximă diligență în

49

Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea generală. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 122

39

realizarea principiului contradictorialității și prezentarea probelor care, în mod efectiv, pot fi prezentate dar părțile sunt în necunoștință de cauză. Desigur, acest lucru nu se v-a întâmpla, iar din cauză că părțile sunt în imposibilitatea de a prezenta anumite probe în prima instanță, fie din rea-credința a acestora omit acest lucru, judecătorul hotărăște în baza probelor administrate. În această ordine de idei se creează un cerc vicios care în final și duce la încălcarea principiului contradictorialității. În conformitate cu art. cu art. 372 alin (1) CPC al RM „părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul să prezinte noi probe dacă au fost în imposibilitatea să o facă la examinarea pricinii în primă instanţă.” În aceste condiții, părțile decid în mod independent problema în care dintre cele două instanțe și care probe anume să fie prezentate, în dependență de scopul urmărit. Prin această abordare, este posibil ca partea să nu prezinte în mod conștient sau o parte din elementele de probă disponibile primei instanțe, ceea ce conduce la viciozitatea deciziei sale din cauza unor dovezi insuficiente. Astfel, se creează dependența legalității și validității unei hotărâri judecătorești privind buna-credință a utilizării drepturilor procedurale de către părți, ceea ce este inadmisibil. În plus, posibilitatea de a prezenta dovezi atât în prima cât și în a doua instanță concomitent, poate duce la distrugerea integrității percepției probelor în totalitate. Е.А. Борисова, care justifică principiul concentrării procesului, rezultă în mod corect din faptul că cercetarea și evaluarea tuturor dovezilor asupra cauzei trebuie să fie concentrate în prima instanță, care are toate posibilitățile organizatorice și procedurale pentru studiul și analiza atentă a acestora. Prezentarea dovezilor suplimentare instanței de apel ar trebui, în mod ideal, să fie un caz excepțional, condiționată de imposibilitatea obiectivă de a le prezenta primei instanțe. Astfel, instanța de apel are o șansă reală de a cerceta cu atenție fiabilitatea probelor prezentate în mod suplimentar. La rândul lor, părțile pot prezenta dovezi care resping dovezile prezentate de partea adversă sau le discreditează în orice alt mod. Și totuși, administrarea probelor în instanța de apel sunt limitate din punct de vedere al posibilității prezentării acestora în prima instanța. În acest mod, chestiunea acceptării dovezilor suplimentare de către instanța de apel trebuie privită sub în două aspecte : -

instanța de apel trebuie să cerceteze motivele pentru care nu au fost prezentat primei instanțe, să le dea o evaluare juridică și să recunoască aceste motive ca fiind temeinice. Dacă motivul nu este recunoscut ca fiind valabil, atunci instanța de apel, în mod normal, trebuie să refuze acceptarea dovezilor suplimentare.

40

-

al doilea aspect: este necesar ca dovezile suplimentare să îndeplinească criteriile de admisibilitate, pertinență, concludență și utilitate. Ca urmare a celor spuse ajungem la concluzia că persoana care prezintă dovezi

suplimentare instanței de apel trebuie să justifice în același timp imposibilitatea prezentării acestora în prima instanță. Dar aici apare întrebare: la ce etapă procesuală ar trebui verificată valabilitatea motivelor pentru administrarea tardivă a probelor în instanța de apel? Corect ar fi, ca acest control să se efectueze la etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Chiar dacă această fază procesuală în instanța de apel este conturată în legislația națională, ea de fapt nu este respectată din motivul mecanismului de atacare a hotărârilor judecătorești. În practica judiciară, de fapt, s-a dezvoltat următorul mecanism de realizare a dreptului căii de atac apelul: persoana care nu este de acord cu o hotărârea primei instanțe, în termenul prevăzut de aceasta, depune o cerere de apel „nemotivată” , care în mod normal nu îndeplinește cerințele de conținut, fără aplicarea numărului necesar de copii și fără achitarea taxei de stat. Scopul depunerii unei asemenea cereri – respectarea termenului de apel prevăzut. O astfel de cerere, care mai este numită „scurtă” sau „preliminară” nu i se dă curs, ceea ce îi permite persoanei care a atacat cu apel să câștige timp pentru primirea hotărârii motivate a primei instanțe și să înregistreze în termenul prevăzut în încheierea de a nu se da curs o cerere de apel motivată, adică în conformitate cu condițiile de formă și de conținut. Principalele motive pentru apariția unui astfel de mecanism sunt următoarele: termenul de declarare a apelului, insuficiența timpului pentru a pregătirea unei cereri de apel elocventă, tergiversarea termenului la emiterea hotărârii motivate de către prima instanță.50 În acest caz, prin încheiere care se oferă apelantului o perioadă pentru înlăturarea tuturor neajunsurilor se mai dispune și depunerea apelului motivat fie până la o dată anumită, fie la ședința de judecată. De aici și se omite etapa pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, deoarece intimatul doar în ședința de judecată va primi o cerere de apel motivată cu noi înscrisuri anexate, care în mod efectiv nu se poate expune asupra acesteia în aceeași ședința de judecată. Mai mult ca atât, tot aici și se încalcă principiul contradictorialității menționat supra, deoarece în cadrul ședinței de judecată intimatul eventual nu se poate expune asupra cererii de apel și nici asupra probelor noi administrate or prezentarea unor contraprobe.

50

Маняк Н.И. Кассационное производство в российском гражданском процессе: некоторые проблемы

совершенствования. pag. 81

41

Având în vedere cele precitate, considerăm ca a apărut necesitatea prelungirii termenului de declarare de contestare a hotărârii primei instanțe, iar acestea reiese din utilizarea unor astfel de termeni non-procedurale, precum depunerea cererii de apel „preliminară” și totodată evitarea incidentelor procesuale ce țin de restituirea cererii pe motiv că nu a fost achitată taxa de stat. Desigur, prelungirea termenului de declarare a apelului ar duce la o tergiversare a termenilor, cu toate acestea, analiza practicii judiciare arată că perioada redusă de apel, de fapt, nu numai că nu duce la o accelerare a procesului, ci, dimpotrivă, provoacă o încetinire semnificativă. Dacă se depune cerere „preliminară“, aceasta efectiv nu v-a da curs cererii de apel și v-a stabili un termen de lichidare a neajunsurilor, care trebuie să includă în sine: termenul de livrare prin intermediul poștal, timpul necesar pentru înlăturarea neajunsurilor, precum și perioada depunerii cererii modificate. 2.4 Admiterea apelului cu trimiterea la rejudecare O altă împuternicire a instanței de apel este prevăzute de art. 385 lit. d), CPC al RM, care oferă instanței posibilitatea de a admite apelul, a casa hotărârea primei instanțe și a trimite pricina la rejudecare în prima instanță. În ce condiții este în drept instanța de apel să trimită pricina la rejudecare și cum influențează aceasta la desfășurarea procesului, ne referim în continuare. Instanța de apel decide asupra adoptării unei noi hotărâri sau trimiterea cauzei la rejudecare, în funcție de faptul dacă acesta are posibilitatea de a elimina erorile admise de prima instanță în mod independent. Cu alte cuvinte, efectele casării hotărârii primei instanțe și acțiunile instanței de apel depinde de natura erorilor admise în instanța de fond și de acțiunile procesuale pe care instanța de apel trebuie să le întreprindă pentru a le înlătura. În principiu, orice eroare poate fi înlăturată, dar pentru aceasta instanța de judecată trebuie să aibă anumite împuterniciri procedurale. Aceste împuterniciri sunt determinate de două aspecte: organizarea activității instanței de apel și drepturile procedurale prevăzute de legislația procesuală pentru executarea anumitor acțiuni procedurale. În conformitate cu acest criteriu, apare problema soluționării cazului atunci când hotărârea primei instanțe este casată pe motivul încălcării normelor de drept procedural. Dacă această

42

încălcare poate fi înlăturată de către instanța de apel, aceasta trebuie înlăturată, în caz contrar, cazul se transmite primei instanțe spre rejudecare cu indicarea erorilor admise.51 În cazul în care nu s-au stabilit toate circumstanțele importante pentru soluționarea justă a cauzei, suntem în prezența necesității administrării unor probe suplimentare pentru a proba aceste circumstanțe, instanța de apel este delegată în acest sens, înfăptuind astfel examinarea în fond a cauzei în ordine de apel, fapt care nu necesită trimiterea cauzei la rejudecare pentru elucidarea altor circumstanțe. În unele cazuri eroare admisă ține de cercul persoanelor atrase în proces. Neantrenarea în proces a unor persoane se manifestă prin faptul că în dispozitivul hotărârii se indică direct drepturile și obligațiilor acesteia care ne fiind atrasă în proces nu a avut posibilitatea reală de a-și apăra drepturile și interesele sale legitime, or afectarea directă a drepturilor unei persoane care nu a fost atrasă în proces se manifestă prin punerea în executare a unei astfel de hotărâri, chiar dacă în dispozitivul acesteia nu este indicat direct numele, prenumele ci doar calitatea procesuală. Înlăturarea unei astfel de erori poate fi îndepărtată doar prin implicarea persoanei date în procesul de judecată, adică atragerea în proces a tuturor persoanei drepturilor sau obligațiile cărora se soluționează.Instanța de apel, în pofida faptului că efectuează controlul judiciar, nu poate înlocui complet instanța de fond și să pregătească cauza pentru examinarea completă. Prin urmare, această eroare poate fi eliminat doar prin trimiterea cauzei la rejudecare.52 Neantrenarea în judecarea cauzei urmează a fi delimitată de necomunicarea unui participant la proces a locului, datei și orei ședinței de judecată. În ultimul caz persoana, reieșind din materialele dosarului, are statut de participant la proces, dar nu este citată în mod legal și cauza se examinează în lipsa ei.53 Având în vedere faptul că necomunicarea unui participant la proces a locului, date și orei ședinței de judecată reprezintă temei pentru casare a hotărârii. Încălcarea regulilor cu privire la înștiințare poate fi invocată doar de către participantul care nu a fost citat în mod legal și doar în interesele lui. De aceea, la cererea

participantului în privința căruia lipsesc probele care confirmă

primirea citației, încălcarea regimului legal de citare a persoanei juridice sau a persoanei fizice absente la domiciliu, înmânare citației cu încălcarea termenului legal ce a împiedicat participantul la proces de a se prezenta la ședința de judecată ș.a., se v-a trimite cauza la rejudecare în instanța de fond. Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134, art. 388 lit.i) 52 Ibidem 53 Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016, pag. 296 51

43

Potrivit art. 385 alin. (2) CPC, „în cazul în care pricina este trimisă spre rejudecare, cu acordul tuturor participanţilor la proces, instanţa de apel indică actele procesuale rămase valabile, celelalte fiind desfiinţate de drept.” Astfel menţinerea valabilităţii actelor instanţei de fond, în caz de casare a hotărârii, este condiţionată de acordul tuturor participanţilor la proces care trebuie exprimat înainte de retragerea completului de judecată în camera de deliberare, fie verbal cu consemnarea în procesul-verbal, fie în scris printr-o cerere. În lipsa acordului tuturor participanţilor la proces, actele de procedură ale instanţei de fond sunt desfiinţate de drept. Având în vedere actualitatea acestei lucrări, o să ne referim la cele mai inovative aspecte, și anume la ultimele modificări operate în privința împuternicirilor instanțelor de apel. Reiterăm, conform art. 385 alin. (2) al CPC, unde atestăm două condiții inerente pentru aplicarea aceste prevederi, și anume: cauza a cărei hotărâre a fost contestată urmează a fi trimisă la rejudecare și a doua se referă la existența acordului tuturor participanților la proces exprimată în cererea de apel ori verbal în privința valabilității actelor procesuale. Aceasta ar însemna că trimiterea la rejudecare presupune totodată anulare de drept a o serie de acte procesuale prezente la materialele cauzei. Aici trebuie să deosebim două categorii de acte procesuale, cu drept de atac separat și nesusceptibile căilor de atac decât odată cu hotărârea. Astfel apelul declarat împotriva hotărârii se consideră declarat și împotriva încheierilor date în pricina respectivă. Deci nu putem vorbi despre o formulare judicioasă a prevederii date, or norma menționată nu trebuie privită în sensul anulării de drept a tuturor încheierilor judecătorești emise în cursul examinării cauzei. Or, dacă instanța de apel nu indicat actele procesuale rămase valabile, în consecință la rejudecare, instanța de fond v-a atesta dificultăți la aplicarea corectă a normelor procedurale. În acest sens, Curtea Supremă de Justiție vine cu o concretizare și anume: actele procesuale, cu drept de atac separat, precum și cele nesusceptibile căilor de atac, emise de instanța de fond, în timpul examinării cauzei, după casarea hotărârii cu restituirea ei la rejudecare în aceeași instanță, în alt complet de judecată, în cazul în care instanța ierarhic superioară nu a indicat actele procesuale rămase valabile – sunt desființate de drept.54 În această ordine de idei, la primirea cauzei spre rejudecare instanța în mod logic trebuie să adopte încheiere de intentare a procesului, or v-a fi nevoită să administreze din nou probele prezentate din motiv ca încheierile referitoare la probatoriu nu au fost menținute de instanța de apel (încheiere cu privire la numirea expertizei).

Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare al art. 385 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă, dosar nr. 4ac-20/14 54

44

Considerăm că această formularea este vicioasă din mai multe puncte de vedere și duce la tergiversarea procesului, fapt pentru care și a fost abrogat prin Legea nr. 17 din 05.04.2018, alineatul (1) al art. 385 CPC devenind alineat unic.55 Deciziile de trimitere a pricinii spre rejudecare nu se supun nici unei căi de atac. Această prevedere legală ar putea fi explicată prin scopul urmărit de legiuitor -

de a nu permite

tergiversarea abuzivă a procesului, în măsura în care persoanele interesate nu sunt lipsite de accesul la justiție, pricina urmând a fi rejudecată de instanța căreia i s-a restituit pricina. Unii autori pledează pentru excluderea acestei interdicții, deoarece aceasta ar putea avea un efect benefic asupra respectării termenelor rezonabile de examinare a cauzelor civile, evitându-se rejudecarea inutilă.56 Or, în raport cu caracterul devolutiv al apelului şi trimiterea la rejudecare a cauzei, aceasta conduce la prelungirea excesivă a ciclului procesual şi aglomerarea jurisdicţiilor. În aceste circumstanțe se demonstrează că trimiterile repetate spre rejudecare constituie o cauză majoră de prelungire a duratei proceselor şi de depăşire a termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor. Trimiterile repetate spre rejudecare au fost sancţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Cârstea şi Grecu c. României, remarcându-se, în mod agravant, că trimiterile spre rejudecare (3 în cauză) “puteau continua la nesfârşit, întrucât nici o dispoziţie legală nu le putea pune capăt”. De aceea, în opinia mea apare necesitatea modificării reglementărilor prevăzute de art. 385 alin. (1) lit. d), care prevede casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea la rejudecare, fapt demonstrat și prin modificările recente aduse al Codul de procedură civilă, în materia trimiterii la rejudecare. 57 Astfel, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul cu încălcarea competenței ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost antrenată în proces, instanţa de apel va casa hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres acest lucru. În această ultimă ipoteză, trimiterea spre rejudecare va putea fi dispusă o singură dată în cursul procesului.

2.5 Admiterea apelului cu încetarea procesului

55

Legea nr. 17 din 05.04.2018, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 142-148 art. 277 din 04.05.2018 Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă,, vol.II, Ed: Național, București:1997 p.366 57 Legea privind modificarea unor acte legislative din 05.04.18, MO142-148/04.05.18 56

45

În cazul depunerii cererii de apel și casării hotărârii primei instanțe ca efecte pot apărea: trimiterea cauzei la rejudecare; adoptarea unei noi hotărâri; încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol. Încetarea procesului este efectul procesual iremediabil care se produce dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege. Astfel temeiurile de încetare a procesului prevăzute de art. 265 al CPC se pot grupa în 3 categorii: 

Lipsa dreptului la intentarea cererii, constatată de către instanță după admiterea apelului :

a) cauza nu urmează a fi judecată în procedură civilă; b) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi e) într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului în care instanţa refuză eliberarea titlului executoriu sau desfiinţează hotărîrea arbitrală; g) reclamantului şi/sau pîrîtului îi lipseşte capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 59 alin. (2); h) cererea de chemare în judecată este depusă de un organ, o organizaţie sau o persoană în vederea apărării drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le confere acest drept 

Exercitarea de către părți în condițiile legii a actelor de dispoziție determinante pentru soarta procesului:

c) reclamantul a renunţat la acţiune, renunţul fiind admis de instanţă; d) părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă ;  f)

Producerea unui eveniment: partea în proces persoană fizică decedează şi raportul juridic litigios nu admite

succesiunea în drepturi; Efectul iremediabil constă în faptul că, pronunțând o decizie de încetare a procesului, instanța v-a menționa ca nu se admite o nouă adresare în judecată a aceleiași părți cu privire la același obiect și pe aceleași temeiuri. Scoaterea cererii de pe rol este efectul procesual remediabil care se produce dacă instanța constată unul din temeiurile prevăzute limitativ de lege.

46

Temeiurile scoaterii cererii de pe rol prevăzute de art. 267 al CPC la fel pot fi grupate în câteva categorii: 

Nerespectarea condițiilor de intentare a procesului, depistate în instanța de apel :

a) reclamantul nu a respectat procedura, prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor, de soluţionare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, inclusiv prin mediere; b) cererea a fost depusă de o persoană care, în cauza civilă respectivă, nu are capacitate de exerciţiu al drepturilor procedurale civile; c) cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană neîmputernicită; d) litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta; h) soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către judecător; l)

la examinarea cauzei în procedură specială se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti;



Scoaterea cererii de pe rol este consecința unor fapte ale părților în virtutea principiul disponibilității:

f) părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea cauzei în absenţa lor; g) reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei motivele neprezentării sau motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea cauzei în absenţa sa, iar pârâtul nu solicită soluţionarea cauzei în fond; 

Scoaterea cererii de pe rol se v-a produce ca urmare a neonorării obligației de achitare a taxei de stat:

k) instanţa a amânat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă; După corectarea neajunsurilor, persoana interesată poate adresa instanței o nouă cerere conform dispozițiilor generale. Este clar că o astfel de consecință ca încetarea procesului sau scoaterea cererii de pe rol este generată nu doar de o omisiune a instanței de fond sau careva erori în stabilirea circumstanțelor importante pentru soluționarea cauzei. Această situație apare atunci când instanța de fond a încălcat în mod evident normele procesuale enunțate supra. O situație similară se creează în cazul în renunțării reclamantului la acțiune sau împăcarea părților după depunerea cererii de apel. 47

Punerea în aplicare a competențelor relevante este aplicarea de către instanța de apel a regulilor prevăzute de art. 265 și 267 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, care din anumite motive nu au fost aplicate în prima instanță.

48

Concluzii Analiza efectuată în cadrul acestei lucrări a procedurilor desfășurate în instanța de apel, a conturat următoarele: 1. Analizând specificul apelului drept cale de atac prin prisma definițiilor date în literatura de specialitate am constatat opinii diferite în acest sens. Totuși, unii autori pun accentul pe caracterele definitorii ale acestuia pentru a defini această cale de atac și a îngloba toate sarcinile ei. 2. Apelul fiind cale ordinară de atac, nu este generată de careva temeiuri prevăzute exhaustiv, dar la înfăptuirea justiției în cadrul acesteia, instanței îi sunt imputate o serie de limite, care în același timp sunt respectate și de participanții la proces, astfel dacă exercitarea acestei căi de atac nu este restricționată de legiuitor, atunci însuși procesul are o serie restricții rezonabile. 3. În vederea garantării accesului la justiție și respectării principiilor dreptului procesual civil, apelul drept cale de atac este un mijloc juridic procesual prin intermediul căreia se înfăptuiește verificarea legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești. 4. Metodele de verificare a legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe oferă instanței de apel posibilitatea de a identifica erorile și omisiunile în cadrul examinării cauzei, dar mai mult ca atât, dispune de toate mijloacele procedurale pentru a corecta aceste neajunsuri. 5. Specificul împuternicirilor instanței de apel în funcție de motivele apelate sunt determinate de câțiva factori, și anume: hotărârea supusă verificării, limitele verificării impuse de legislație, posibilitatea administrării și examinării a probelor suplimentare de către instanța de apel. 6. Actualul termen de contestare a hotărârii nu permite părților implicate în proces, să pregătească în mod corespunzător un apel pe deplin și generează depunerea cererilor „preliminare“. În plus, acesta împiedică uneori părțile implicate în proces, să-și exercite dreptul la o cale de atac, fiind nevoiți să se adreseze cu o cerere de repunere în termen al apelului. 7. Apare necesitatea stabilirii etapelor examinării cauzei cu trimiterea la rejudecare, or lărgirea temeiurile pentru trimiterea la rejudecare fără a fi stabilite cu strictețe atrage un beneficiu pentru instanța de apel.

49

8. Dispunerea încetării procesului ori scoaterea cererii de pe rol în baza prevederilor art. 385 lit. e) al CPC, necesită clarificări, or nu se pot aplica toate temeiurile prevăzute de art. 265 și 267 al CPC, în ordine de apel. 9. Atragem atenția despre necesitatea instituirii unor limite și concretizări între împuternicirile instanței de apel, și anume între admiterea apelului și modificarea hotărârii și admiterea apelului cu emiterea unei noi hotărâri, având în vedere că legiuitorul nu este consecvent în ceea ce privește aceste două împuterniciri, determină probleme în delimitarea și aplicarea acestora. 10. Exercitarea împuternicirilor instanței de apel are drept criteriu principal calificarea unei încălcări de legislație drept esențială și legătura cauzală dintre modul de soluționare a cauzei. Astfel, la caz se înfăptuiește calificarea unei încălcări a normei materiale și a unei încălcări a normei de drept procedural, iar în funcție de caracterul încălcărilor invocate se aplică de către instanța de control judiciar soluția exactă. 11. Instanța de apel își pierde autoritatea de cale ierarhic superioară, înfăptuind aceeași procedură ca prima instanță doar cu unele excepții, astfel în pofida caracterului devolutiv și în lipsa unor temeiuri pentru declarare a apelului, în sarcina instanței de apel este pusă situația exactă ca în prima instanța, de a examina în fond și sub toate aspectele circumstanțele importante pentru soluționarea cauzei, iar dacă acestea nu au fost stabilite corect, instanța de apel corectează situația. 12. Având în vedere scopul instanței de apel drept instanță ierarhic superioară de control judiciar, am constat că principiile fundamentale ale dreptului procesual civil sunt respectate și în cadrul procedurii de apel. Formularea judicioasă a prevederilor legale ne permite să opinăm în vederea inexistenței cărorva încălcări a drepturilor participanților la proces. Specific acționează principiul contradictorialității și disponibilității în cadrul procedurii de apel. Astfel pentru persoanele care intervin în apel, dar nu au participat la proces în prima instanța și nu va putea contesta în ordine de apel, acesteia i se va explica dreptul de a se adresa în procedura de revizuire. Cât privește principiul contradictorialității, acesta este afectat prin faptul că una dintre parți efectiv este lipsit de posibilitatea de a combate cele prezentate în prima ședință apelului, când se prezintă cererea de apel motivată. 13. Generalizând, constatăm că reglementarea apelului drept cale de atac diferă de la stat la stat, dar scopul acesteia nu se diminuează. În Republica Moldova constatăm o reglementare judicioasă în privința exercitării obiectivelor acesteia. Totuși existența problemelor existente ca urmare a imperfecțiunilor existențe în reglementarea actuală 50

impune necesitatea de introduce mecanisme ce ar înlătura aceste neajunsuri și ar permite uniformizarea practicii în ordine de apel.

51

Bibliografie 1. A. Nicolae. Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, în revista Dreptul, 2001, nr.10, 2. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 388 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă ca temei de casare a hotărârii judecătoreşti contestate cu remiterea pricinii la rejudecare pentru admiterea intervenţiei în proces, invocată în apel, de către o persoană care nu este în drept să declare apel, Dosarul nr. 4ac-4/15 3. Avizul consultativ al Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la modul de aplicare al art. 385 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă, dosar nr. 4ac-20/14 4. Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea generală. Ed: Lexon, Chișinău: 2016 5. Belei Elena (coordonator). Drept procesual civil: Partea specială. Ed: Lexon, Chișinău: 2016 6. Cauza Cârstea și Grecu împotriva României (Hotărârea din 15 iunie 2007) 7. Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă,, vol.II, Ed: Național, București:1997 8. Cod de procedură civilă al Republicii Moldova din 30.05.2003, publicat : 21.06.2013 în MO nr.130-134 9. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial nr. 1, în vigoare din 27.08.1994. 10. Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 2a-4388/2017

din 29.03/2018, în

https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php 11. Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 2ac-834/15

din 09.12.2015, în

https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php

(accesat

la

22.05.2018)

52

12. Decizia Colegiului civil al Curții de Apel nr. 3a-2046/17

din 11.01.2018, în

https://cac.instante.justice.md/apps/pdf_generator/base64/create_pdf.php

(accesat

la

01.05.2018) 13. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, volumul.II , Ed:Lumina Lex , București:1998 14. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție ,, Cu privire la examinarea cauzelor civile în ordine de apel,, nr.22.12.2000 15. Hotărârea

Plenului

Curții

Supreme

de

Justiție

nr.3

din

07.07.2008

http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php 16. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție privind procedura de judecare a cauzelor civile în ordine de apel din 11 noiembrie 2013 17. Ioan I. Bălan, Evocarea fondului în apel în materie civilă, în revista Dreptul, 2002, nr.3 18. Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil,EdituraLumina Lex :1999 19. Legea nr. 17 din 05.04.2018, Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 142-148 art. 277 din 04.05.2018 20. Luiza Gafton, Noțiunea și Importanța apelului în procedura civilă. Aspecte istorice, Revista Națională de drept nr.7, 2016, pag.14 21. MANUAL

al

judecătorului

la

examinarea

pricinilor

civile,

http://www.egd.ase.md/drept_privat/files/manualul-al-judecatorului.pdf 22. Munteanu, Teză de doctor Admisibilitatea recursului împotriva deciziilor instanței de apel, Chișinău:2007 23. Notă informativă a Curții Supreme de Justiție privind temeiurile casării actelor judecătorești cu remiterea cauzelor la rejudecare 24. Pîrvu Liviu-Narcis, Apelul în procesul civil ,Ed: Lumina-Lex, București :2004 25. Recomandarea Curții Supreme de Justiție nr. 46 Cu privire la aplicarea corectă a normelor procedurale ce reglementează întocmirea procesului-verbal în cazurile întreruperii ședinței de judecată și amânării procesului civil 26. V. Daghie. Căile de atac și de reformare în procesul civil, Ed: Național, București 53

27. V. Negru, D. Radu . Drept procesual civil. Editura Didactică și Pedagogică, București :1992 28. Абрамов С. Н. Проверка обоснованности судебного решения вышестоящим судом по советскому праву. М.: Юрид. лит. 1950 29. Борисова Е. А. Институт апелляции в гражданском процессе. Editura.: Спарк., 1996 30. Лесницкая Л. Ф. Основания к отмене обжалованных судебных решений. Ed.: Юрид. лит., 1962 31. Лесницкая Л.Ф Пересмотр решения суда в кассационном порядке. - Моscova: Юридическая литература, 1974 32. М.Г. Авдюков. Принцип законности в гражданском судопроизводстве- Москва: Издательство Московского университета, 1970 33. М.К. Треушников, М., Хрестоматия по гражданскому процессу, 2005 34. Маняк Н.И. Кассационное производство в российском гражданском процессе: некоторые проблемы 35. С.Ю.Кац.

Судебный

надзор

в

гражданском

судопроизводстве.

Москва:

юридическая литература, 1980, 36. Ткачев

Н.И.

Законность

и

обоснованность

судебных

постановлений

в

гражданском процесe - Саратов: Изд-во Саратовского университета, 1987 37. Тимофеев Ю. А., Полномочия суда второй инстанции в гражданском процессе: современные проблемы, Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук, Екатеринбург 2008

54