Marci Discursive [PDF]

Zitiervorschau

REGISTRELE COMUNICĂRII

1. PRELIMINARII 1.1. Limba se realizează sub forma unui sistem complex de variante lingvistice care se deosebesc între ele din perspectiva funcţiilor îndeplinite în comunicare. Notă. Acţiunea factorilor de variabilitate (a factorilor extralingvistici care condiţionează diversitatea lingvistică), percepută în comunicare în spaţiu şi timp, generează varietăţi lingvistice: ●diatopice (determinate de variaţia spaţială), ●diastratice (determinate de acţiunea factorilor socioculturali), ●diafazice (determinate de acţiunea factorilor de expresivitate şi a factorilor pragmatici), ●diamezice (determinate de specificul canalului de comunicare), realizate în sincronie (într-o etapă dată) sau în diacronie (în evoluţia de la o etapă istorică la alta), desemnate prin termeni generici precum: graiuri (dialecte regionale), sociolecte (dialecte sociale), stiluri (registre), coduri orale / scrise. În utilizare, vorbitorii recurg, în măsură mai mare sau mai mică, la elemente caracteristice diferitelor variante ale limbii, acestea din urmă fiind, în practică, greu de disociat din cauza coexistenţei factorilor de variabilitate la nivelul actului comunicativ. Limba standard 1.2. Elementele comune variantelor folosite în comunicarea curentă se regăsesc în româna standard (variantă nondialectală şi nonpopulară), ca formă prototipică pentru diversele ipostaze comunicative ale limbii române. Limba standard reprezintă o aproximare a uzului general al variantei literare, reunind fapte lingvistice aparţinând tuturor vorbitorilor, utilizate în condiţii obişnuite, nemarcate de specializare profesională sau de coloratură dialectală. Limba literară Limba literară este varianta fixată în scris în gramaticile descriptiv-normative (deci ‘standardizată’), reprezentând ansamblul de reguli constituite în cursul unui proces istorico-cultural complex, a căror respectare constituie o condiţie obligatorie pentru realizarea unei exprimări considerate, la un moment dat, în mod convenţional, corectă. 1.3. În principiu, fiecare variantă a limbii române se manifestă prin două modalităţi specifice în actul concret de comunicare: orală şi scrisă (variante diamezice). Realizarea vorbită diferă de cea scrisă în raport cu canalul de comunicare.

Varianta vorbită a limbii standard aparţine nivelului stilistic nespecializat, fiind diferenţiată (pe axa unei permisivităţi scalare + / – acceptabilitate în raport cu norma prescriptivă) prin trăsături de tipul oficial (formal), ‘colocvial’ (semiformal), ‘familiar’ (informal). Varianta scrisă a limbii standard se realizează, prin specificul canalului de comunicare utilizat, cu precădere în registrele formale ( ‘stilurile oficiale’) ale exprimării. Comunicarea orală fiind mai permisivă, unele dintre elementele lingvistice pot aparţine registrelor nonstandard ale comunicării: limbajului popular, argotic sau diferitelor varietăţi regionale (graiuri), pentru care este specific uzul oral. 1.4. LIMBA VORBITĂ Forma prototipică de realizare a comunicării vorbite este conversaţia spontană. Aceasta este structurată într-o succesiune de intervenţii alternative (turns), fiind creată continuu prin interacţiunea a doi sau mai mulţi participanţi care îşi asumă pe rând, în mod liber, rolul de emiţător, într-un cadru neoficial de desfăşurare a comunicării. Principalele trăsături ale conversaţiei spontane sunt: ●coprezenţa vorbitorului şi a interlocutorului, ●contextul extralingvistic comun, ●mijlocul (canalul) fonico-acustic (oral). (vezi Dialogul, 2.4). 1.4.1. Limba vorbită, înţeleasă ca totalitate a manifestărilor orale, concrete şi individuale ale unui sistem lingvistic, a constituit, multă vreme, o preocupare periferică a lingvisticii. Obiectul cercetării l-a constituit, în mod unilateral, textul scris, planificat şi elaborat, detaşat de situaţia de comunicare, capabil de a oferi o imagine stabilă şi unitară asupra limbii. Neglijarea aspectului vorbit al limbii s-a datorat faptului că exprimarea orală se înfăţişează ca un ansamblu eterogen (prezentând numeroase variante) şi instabil (în continuă modificare), limba vorbită constituind terenul de manifestare a majorităţii structurilor inovative, al dinamicii limbii. Prin specificul realizării funcţiei comunicative, prin bogăţia şi complexitatea fenomenelor, discursul oral, prin excelenţă dialogat, prezintă elemente şi preferinţe necunoscute textului scris ‘bine alcătuit’, întregind şi modificând perspectiva asupra sistemului şi a modului de funcţionare a limbii. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea ştiinţelor comunicării, bazată pe interpretarea materialului empiric aparţinând unor corpusuri orale, riguros alcătuite, atenţia cercetătorilor s-a îndreptat, din ce în ce mai mult, spre chestiunile ridicate de cunoaşterea vorbirii. 2. CARACTERISTICILE LIMBII VORBITE

2.1. Limba vorbită reprezintă (prototipic) utilizarea sistemului lingvistic în formă de comunicare fonico-acustică şi vizuală directă (sau ‘faţă în faţă’). 2.2. Particularităţile limbii vorbite sunt determinate de condiţiile specifice impuse comunicării de realizarea orală a mesajului. Orice comunicare presupune, în mod obligatoriu, doi participanţi – sursa comunicării, locutorul, şi destinatarul, alocutorul – angajaţi în realizarea actului de comunicare. Canalul oral implică stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător şi receptor prin intermediul vorbirii. În comunicarea orală, interlocutorii (locutorul şi alocutorul) se află, de regulă, ‘faţă în faţă’, într-un cadru comun de comunicare. Cadrul în care se realizează comunicarea priveşte contextul extralingvistic (situaţional) care influenţează: ●modul de realizare a mesajului, ●caracteristicile relevante ale participanţilor, ●acţiunea lor verbală, ●acţiunea nonverbală, ●efectul acţiunii verbale. Analiza discursului oral, perceput ca produs a doi sau mai mulţi interlocutori în cursul interacţiunii lingvistice, presupune luarea în consideraţie a unor elemente de natură cognitivă, psihologică şi socială, implicate în procesul de comunicare. 2.2.1. Prezenţa alocutorului determină inserarea în mesaj a unui număr mare de elemente specifice funcţiei conative (alocutive) şi funcţiei fatice (elemente fatice) care susţin, în planul expresiei, necesitatea de adaptare a mesajului la partenerul de comunicare. Funcţia conativă (de apel) şi funcţia fatică (de menţinere a contactului între interlocutori) se concretizează în plan lingvistic printr-un întreg repertoriu de mărci, reprezentând dovezi ale atenţiei pe care interlocutorii şi-o acordă unul altuia pe durata interacţiunii : formule de politeţe, vocative nominale şi pronominale, interjecţii, imperative, forme adverbiale, întrebări de confirmare etc., singure sau în asociere. Alegerea elementelor menţionate este influenţată de specificul relaţiilor dintre interlocutori (personale / tranzacţionale), precum şi de gradul de formalitate a contextului situaţional în care se desfăşoară comunicarea. Prezenţa alocutorului reprezintă un factor important: privirea şi atitudinea sa (interes, atenţie, dezaprobare etc.) constituie un factor de feedback pentru vorbitor, permiţând şi impunând adaptarea discursului în actualizarea unui schimb comunicativ. Comunicarea orală este un teritoriu al sensurilor negociabile între partenerii coprezenţi la interacţiune (vezi Dialogul, 2.3). De asemenea, schimbul de replici în cadrul dialogului generează structuri de sintaxă dialogală: ansambluri coerente şi coezive însumând segmente sintactice izolate unele de altele, aflate în replici rostite alternativ de către interlocutori.

2.2.2. Caracterul spontan al comunicării orale influenţează structura mesajului cu precădere la nivelul organizării sintactice şi pragmatic-discursive. Caracterul imediat (în producere şi recepţie) al comunicării, determinate de canalul fonico-acustic, îi oferă acesteia o posibilitate redusă de planificare. Discursul oral este mai puţin riguros în organizare decât textul scris. Referirea (explicită sau presupusă) la un fond aperceptiv comun de cunoştinţe favorizează elipsa şi, în general, caracterul implicit (opus explicitării, specifice scrisului). Imposibilitatea ‘ştergerii’ implică folosirea unor strategii de autocorectare (implicite şi explicite). Caracterul improvizat (datorat spontaneităţii vorbirii) şi nonpersistenţa mesajului oral explică gradul ridicat de redundanţă a acestuia şi prezenţa masivă a tiparelor (clişee) la toate nivelele structurii lingvistice, inclusiv la cel al organizării discursive. ‘Dezordine’ sintactică Lipsa de perspectivă asupra textului, linearitatea temporală a discursului oral, conduc la ‘dezordine’ sintactică (trăsături ale mesajului oral care se actualizează mai cu seamă în aspectul său informal şi / sau neîngrijit): corectări / autocorectări, reveniri, repetiţie, elipsă, anacolut, acord după înţeles etc. Structurile discursive sunt construite, mai ales, prin adăugare şi, mai puţin, prin subordonare, pentru că determinarea sensului nu este dependentă numai de gramatică, ci şi de ansamblul datelor situaţiei comunicative; tipice pentru aspectul oral sunt structurile sintactice care reliefează un anumit element din discurs (vezi Organizarea focală a enunţului). Mărci de oralitate Datorită caracterului spontan al comunicării, vorbirea prezintă o mai mare implicare afectivă decât scrisul. Permisivitatea sporită a comunicării vorbite explică numărul mare de elemente afective prezente în comunicarea directă, producând mărci de oralitate evidente (cu funcţie de intensificare), dintre care cele mai frecvente sunt: mărcile interjecţionale (şi formulele incidente asimilabile lor), structurile exclamative, intensificatorii şi construcţiile cu sens superlativ. Caracterul relaxat al comunicării orale, pe de o parte, precum şi nevoia de eficienţă pe de altă parte, determină utilizarea unui lexic limitat, cu folosirea frecventă a termenilor generici, a mijloacelor de suspendare a comunicării, a expresiilor eliptice, a expresiilor de iterare etc. Notă. Caracterul spontan al comunicării, specific aspectului vorbit al limbii, se regăseşte, prin trăsăturile enumerate, cu precădere în textele orale. Practica demonstrează însă existenţa, în comunicarea socială, a formelor de comunicare ‘mixtă’, caracterizate prin inserarea, conştientă sau nu, a faptelor de oralitate în scris sau a faptelor de limbă scrisă în comunicarea orală. În acest cadru, limba vorbită (sau limba scrisă) este privită ca un mod de elaborare a unui mesaj (vizând intenţia

vorbitorului, alegerea mijloacelor lingvistice guvernată de norme specifice) şi nu ca realizare fonică sau grafică a acestuia. Astfel, se consideră fapte de oralitate elementele lingvistice condiţionate de modalitatea orală de desfăşurare a comunicării şi fapte de limbă scrisă elementele lingvistice condiţionate de modalitatea scrisă de desfăşurare a comunicării. Un rol decisiv revine, în zilele noastre, comunicării fono-acustice şi / sau vizuale indirecte, realizate prin intermediul limbii transmise cu ajutorul unor mijloace tehnice – telefonul, radioul, televiziunea, diverse aparate de înregistrare-redare etc. (vezi Dialogul, 2.4.3). 2.2.3. Contextul situaţional determină atât utilizarea mijloacelor lingvistice (limbaj articulat, elemente suprasegmentale), cât şi a celor nonlingvistice (paraverbale) ; informaţiile verbale şi cele nonverbale contribuie împreună la construirea interacţiunii în cadrul unei sintaxe mixte. Cadrul comun de comunicare justifică prezenţa în discursul oral, esenţial situaţional, a elementelor deictice (vezi Deixis) ; emiterea deicticelor este adesea însoţită de gesturi indicatoare (vezi sintaxa demonstrativelor) ; raportul dintre deixis şi anaforă (vezi Anafora) diferă în mesajul oral faţă de cel scris. Notă. În mod tradiţional, caracterizarea aspectului vorbit al limbii s-a realizat în opoziţie cu limba scrisă, opoziţie generată de canalul de comunicare ca factor de variabilitate. Limba scrisă este reprezentată prin codul utilizat în forma de comunicare vizuală la distanţă, caracterizat prin folosirea pentru transmiterea mesajelor, a unor semne grafice care transpun formele şi structurile dintr-o anumită limbă. Scrierea este aceea care asigură stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător şi receptor. Absenţa contactului, în spaţiu şi timp, a partenerilor la comunicarea scrisă (emiţătorul şi receptorul se află la distanţă temporală şi spaţială unul faţă de altul), universul de cunoaştere comun adesea inexistent (sau necunoscut) impun necesitatea reconstituirii contextului extralingvistic cu mijloace specifice (deixis textual, reconstituirea elementelor suprasegmentale şi paradiscursive, a universului de cunoaştere cu ajutorul registrului de mijloace grafice), alcătuirea unui mesaj elaborat etc. Dintre funcţiile cele mai importante ale limbii scrise, amintim pe acelea orientate spre mesaj (funcţia informativă şi cea poetică). Scrierea permite comunicarea la distanţă, în spaţiu şi în timp, precum şi conservarea mesajului (utilizabil în scopuri publice sau private). Structura mesajului scris este influenţată în mod decisiv de condiţiile specifice de desfăşurare a comunicării scrise. Printre avantajele acesteia din urmă se numără faptul că persoana care scrie dispune de suficient timp pentru a-şi elabora mesajul, ceea ce permite o mai bună clarificare şi o structurare mai precisă a textului scris, conferindu-i un carcter autonom. De asemenea, secvenţele, componente ale textului scris pot fi vizualizate

aproape simultan de către receptor, semnele grafice (produse în succesiune temporală) persistă, putând fi revăzute sau modificate de către emiţător şi recepţionate, în mod repetat, de către cititor. 3. LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ

3.1. Sistemul limbii române cunoaşte două modalităţi de realizare, în raport cu canalul de comunicare: româna scrisă şi româna vorbită. Notă. În capitolul de faţă, avem în vedere descrierea unor particularităţi ale limbii române vorbite, la nivelul variantei standard. Transcrierea materialului lingvistic exemplificator a fost simplificată şi, parţial, literarizată. Diferenţa de canal de comunicare dintre cele două ipostaze ale limbii atrage diferenţe însemnate la nivelul structurii mesajului, varianta orală deosebindu-se de cea scrisă mai ales prin frecvenţa ocurenţei în comunicare a unor elemente ale sistemului, dar şi prin modalităţi proprii, specific dialogale, de organizare a discursului. Cele mai multe particularităţi (preferinţe) ale limbii române vorbite ţin de condiţiile de realizare in praesentia a comunicării orale. Coparticiparea interlocutorilor la actul de comunicare imprimă mesajului vorbit un grad ridicat de subiectivitate. Comunicarea verbală presupune opinii reflexive vizând intenţiile pe care interlocutorii le au unul în legătură cu celălalt. Voinţa de participare a interlocutorilor la comunicare este exprimată, adesea, în română prin anunţarea prealabilă a intenţiei de a realiza un anumit tip de activitate lingvistică. Aceasta se redă prin intermediul unui indice volitiv (explicit sau implicit): verbele a voi, a vrea (la indicativ sau optativ) sau echivalente ale acestora, adăugate verbului la conjunctiv (vreau să... spun, vorbesc, discut, întreb, rog, invit...). Indice volitiv prezent explicit : A: Vreau să spun următoru lucru, domnu Hurezeanu, eu... dumneavoastră îmi citaţi exemplele cu Franţa, cu Germania, cu Rusia... B: Vreau să spun că complicităţile sunt generale... C: Vroiam să spun şi eu câteva lucruri. Imediat am să vă dau cuvântul legat de ceea ce aţi spus dumneavoastră... (TV, 2003). Expresia lingvistică a subiectivităţii se regăseşte în numărul mare al formulelor specifice de iniţiere a conversaţiei, al formulelor de politeţe prezente în mesajul oral, în formele specifice ale deixisului personal şi social, în numărul mare de vocative (mai ales al celor marcate) sau al interjecţiilor de interpelare, caracteristice comunicării directe. Frecvenţa şi formele acestor elemente lingvistice variază în raport cu gradul de formalitate a contextului comunicativ.

Comunicarea vorbită, fiind empatică şi participativă, conţine numeroase tipuri de mărci emoţionale, caracteristice enunţurilor orale: interjecţii, hipocoristice, repetiţii, enunţuri exclamative, interogative retorice etc. 3.2. Structurile interacţiunii orale se manifestă prin secvenţe de acte ilocuţionare (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 1 ; Dialogul, 3.1) a căror coeziune şi coerenţă se realizează prin intermediul unor mijloace lingvistice de reglare a spaţiului interactiv, care funcţionează ca mărci discursive. Acestea înglobează elemente eterogene din punct de vedere structural : elemente lexicale sau gramaticale – simple sau compuse, locuţiuni, stereotipii verbale, îmbinări libere (sintagme, propoziţii sau fraze). Din perspectivă gramaticală, mărcile discursive reunesc: vocative, verbe, interjecţii, adverbe şi locuţiuni adverbiale, conjuncţii, construcţii exclamative sau interogative etc. Clasificarea mărcilor pragmatic-discursive se face în raport cu funcţiile îndeplinite de acestea în comunicare: mărci de contact sau fatice, mărci de structurare a interacţiunii verbale (globale sau la nivelul intervenţiilor), mărci ale ezitării şi corectării, mărci ale modalizării / nuanţării, dar şi, în acord cu structura secvenţială globală a conversaţiei (vezi fazele activităţii dialogale în Dialogul, 3.2), mărci de iniţiere a conversaţiei, mărci de dezvoltare a intervenţiilor conversaţionale, mărci de închidere a conversaţiei. Notă. Dintre cele trei tipuri de mărci, cele de iniţiere şi de închidere a conversaţiilor, făcând parte, de regulă, din categoria formulelor conversaţionale, sunt adesea facultative. În absenţa lor, funcţia pragmatică îndeplinită de acestea este preluată de alte elemente ale comunicării (vezi, de exemplu, interogaţia cu funcţie de salut : Ce (mai) faci ?, construcţii interjecţionale etc). Studiul mărcilor interactive din limba română actuală vorbită a pus în evidenţă două aspecte: pe de o parte, o tendinţă spre diversificare a mijloacelor de exprimare a efectelor pragmatice, cele mai expresive mijloace întâlnindu-se în limbajul familiar şi popular, şi, pe de altă parte, o tendinţă spre polifuncţionalismul expresiei (vezi, de exemplu, interjecţia păi – ca marcă a iniţierii unei intervenţii, marcă a ezitării, marcă modalizatoare; interjecţia poftim – ca marcă de iniţiere a intervenţiei, marcă a comuniunii fatice, marcă a transferului rolului de locutor, marcă cu rol modalizator; conjuncţia concluzivă deci – ca marcă a iniţierii, a menţinerii sau a închiderii unui dialog, marcă de solicitare a rolului de locutor, marcă a ezitării, marcă a corectării / rectificării etc.). 3.2.1. Stabilirea / menţinerea / restabilirea contactului / întreruperea comunicării între vorbitori se realizează, în comunicarea vorbită, mai cu seamă, prin intermediul unui set de formule clişeizate sau de întrebări şi răspunsuri stereotipe cu funcţie fatică:

●formule de salut (bună!, salut!, bună dimineaţa!, bună ziua!, bună seara!, (să) trăiţi!, respectele mele!, sărut-mâna! etc.): A: Bună ziua, fiţi amabilă, aveţi cumva loţiune Gerovital pentru regenerarea părului ? (IVLRA : 131); ●mijloace lingvistice orientate, îndeosebi, spre reglarea contactului, de tipul: ce plăcere!, ce mai faceţi?, încântat să vă revăd! etc.: A: Bună dimineaţa, părinte. B: Să trăiţi, domnule doctor, cu stimă! (CORV : 218); ●formulele captatio benevolentiae, de cerere de permisiune, vizând obţinerea implicării în activitatea interlocutivă a unui alocutor: (îmi) permiteţi ?, se poate ?, se poate să vă reţin..., mă scuzaţi că vă deranjez, îmi cer scuze că vă deranjez etc.: A: Deci, iertaţi-mă, dacă îmi permiteţi, aş vrea să vă întreb... (IVLRA): 157) ; ●formule de închidere a conversaţiei: urări, felicitări, formule de mulţumire, cerere de permisiune, formule de rămas-bun etc.: A: Pentru Ghergani, nu vă supăraţi, la ce oră am eu legătură ? B: Două şi cinci, linia şapte. A: Mersi mult. (IVLRA: 142); A: Bine. Atunci v-aştept. B: Ne vedem la cinci şi jumătate. A: Da. B: Te sărut. A: Pa. B: Noapte bună. (CORV : 216) ; A : Păi io mâine eu mă duc la Bucureşti să mă-nscriu. B : Da. Baftă multă! A : Să fie. Mersi mult. (IVLRA: 37). Notă. Comuniunea fatică se asigură, adesea, prin secvenţe discursive cu valoare introductivă (întrebări referitoare la starea vremii, a sănătăţii, afirmaţii referitoare la fapte banale etc., alcătuind aşa-zisa conversaţie fatică), utilizate cu funcţie strategică, menite să rupă tăcerea, să sondeze dispoziţia conversaţională a partenerilor, înlăturând tensiunea cu care sunt confruntaţi vorbitorii în momentul angajării într-o interacţiune verbală: A: Helău! B: Ce faci? A: Uite, îmi cer ăştia de la doctorat dosar plic cu clape... (IVLRA : 33). Locutorul dispune de mijloace lingvistice diverse (elemente fatice) pentru a declanşa comunicarea (vezi infra, 3.3. alocutivele), pentru a controla ceea ce se

petrece la polul receptării sau pentru a întreţine dialogul prin forme de feedback. Stabilirea şi menţinerea contactului de către locutor se realizează şi prin mărci discursive care se organizează în jurul verbelor de percepţie ca a auzi, a vedea, a asculta (ascultă aici!, ascultă de mine!, auzi aici!, stai să vezi!, vezi tu! etc.) sau al verbelor şi locuţiunilor verbale epistemice ca a şti, a imagina, a-şi da seama (după cum ştii; nu ştiu dacă ştii; imaginează-ţi; nici nu-ţi imaginezi; vă daţi seama etc.); verbele sunt utilizate la persoana a II-a singular sau plural, imperativ sau indicativ prezent, fiind urmate, eventual, de un vocativ sau de o interjecţie : Ascultă, măi! Bine, eu te-nţeleg că n-ai decât liceu’ ... (IVLRA: 54). A: Ştii ce voiam să te mai întreb? B: Da. A: Că mi-am adus aminte. B: Zi-mi. (IVLRA: 38). Notă. În registrul exprimării familiare, unele mărci fatice se clişeizează: A : Apă rece? B : Ph I-auzi! Binenţeles! Cine fierbea apă noaptea?! (CORV : 86). O formulă discursivă clişeizată, cu funcţie fatică, utilizată foarte frecvent este ce se întâmplă? (ştii ce s-a-ntâmplat?) : Ştii ce se-ntâmplă? În limbaju’ ... hm.... asta o să vorbim la anul dacă om fi tot împreună. (CORV : 164). Rol discursiv au şi unele adverbe, frecvent cele de afirmaţie şi de negaţie, întrebuinţate interogativ (da?; nu?), combinate uneori cu verbe şi expresii verbale (nu-i aşa?; nu-i adevărat?; ştii, nu?; pricepi, nu?), (vezi Afirmaţia, 2.5, 3.3 ; Negaţia, 3). Formulele de menţinere a contactului îmbracă, frecvent, aspectul întrebărilor de confirmare (incidente care conţin cereri clişeizate de confirmare), care vehiculează presupoziţia acceptării de către interlocutor a discursului, la care nu se aşteaptă în mod necesar răspuns: A: Cu Coloana ţi-am spus, nu? B: [gest afirmativ cu capul]. (CORV : 148) ; Vii diseară, da? Spre deosebire de mărcile de stabilire / restabilire a contactului, care apar, de obicei, la începutul intervenţiei, mărcile de verificare şi stimulare a contactului ocupă frecvent o poziţie mediană în cadrul intervenţiei şi aceeaşi poziţie mediană sau poziţie finală în cadrul enunţurilor care alcătuiesc intervenţia: Eram vrând nevrând cu conştiinţa trează şi mă uitam la ce se-ntâmplă şi nu să mai întâmpla, ştii? Dar cu... rusul ăla tocmai asta vreau să-ţi spun. (CORV: 141). Alocutorul deţine, de asemenea, un rol activ, dinamic, în procesul interactiv, în

sensul că el influenţează comportamentul lingvistic al locutorului, fiind la rândul său responsabil de desfăşurarea dialogului. Semnalele de feedback (pozitiv sau negativ) din partea alocutorului, determină, din punct de vedere lingvistic, diverse schimbări de planificare induse din exterior: întreruperi şi / sau discurs simultan, semnale de tip back channel, semnale discursive de confirmare sau de dezacord etc. Acestea din urmă pot fi clasificate în trei categorii, după funcţia pe care o au în procesul interactiv: ●mărci-stimul, unităţi lingvistice care exprimă adeziunea (adverbe, interjecţii, sintagme şi propoziţii exclamative sau interogativ-exclamative, de tipul de acord, sigur, evident, fără doar şi poate, da, desigur, bineînţeles, păi da!, mai încape vorbă?!, nu-ncape îndoială, cred şi eu!, vezi bine!, mie-mi spui?!): A: Şi-mpart această sumă la număru de doctori şi aflu câte puncte trebuie să facă fiecare. Dacă nu vom gândi aşa, ne ducem, dar ne ducem în jos de tot. B: Sigur. A: Adică banii noştri nu sunt banii spitalului. De asta au făcut decalarea. B: Da. (IVLRA : 112) sau reluări în ecou, diferite ‘semnale’ ale uimirii (da?!, nu mai spune?!, i-auzi!, măi, să fie!), ale curiozităţii (şi?, şi, şi?, aşa, aşa?, ei, ei?), ale dezacordului (aş!, da(r) cum!, nici vorbă!, ei da!, ei!) sau ‘semnalele’ de receptare-edificare, prin care interlocutorul îl asigură pe locutor de atenţia sa şi de menţinerea contactului (mai ales în convorbirile telefonice: da, mhm, aha): A: Noica şi Ticu ... Constantin Ticu Dumitrescu, toţi vorbesc de Lăţeşti ăsta. B: Da? (CORV : 55) ; A: Bronşită cronică ? Sau în clipa aia avea. B: Cronică şi tabagică. A: Aha. [îşi drege glasul] Mhm. (CORV: 136); ●mărci de verificare a calităţii receptării, întrebări de confirmare (adevărat?, chiar?), constând uneori în reluarea intervenţiei locutorului precedent, urmată de un adverb de afirmaţie sau de negaţie (da?, nu?) : B: De ce nu-l luaţi, că noi nu-l folosim? A: Chiar? (IVLRA: 55) ●mărci ale eşuării receptării, interjecţii, adverbe sau propoziţii scurte întrebuinţate interogativ (hm?, cum?, poftim?, ce-ai spus?), urmate uneori de o propoziţie imperativă, prin care se solicită repetarea intervenţiei sau de o propoziţie justificativă (nu am înţeles, n-am auzit) : A: O să venim. B: Poftim? A: Venim să vă-ntrebăm. B: Da.

C: Şi dimineaţa eventual plecăm direct de la seminar, c-o s-avem multe nelămuriri. B: Cum? C: Dimineaţa, la examen, o să plecăm direct de la seminar. (CORV : 168). 3.2.2. Identificate, în parte, cu conectorii pragmatici (cuvinte sau grupuri de cuvinte din clasa adverbului sau a conjuncţiei, a căror funcţie este să asigure legătura formală şi semantică dintre segmentele unui discurs), mărcile discursive au funcţie de structurare a interacţiunii, caracterizând pregnant oralitatea dialogală (vezi Conectori frastici şi transfrastici, 2).