Manual Unitar - Consiliere Și Psihoterapie Pastorală [PDF]

Zitiervorschau

Sorin Săndulache

CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE PASTORALĂ

2005

Dedicaţie

Această lucrare este închinată lui Dumnezeu, cu speranţa că prin efortul depus şi conţinutul ei, va constitui o jertfă cu rezultate veşnice – prin meritele Sale – concretizate în alinare, împăcare şi salvare.

Este dedicată dascălilor, colegilor şi pacienţilor, de la care am deprins înţelepciune şi studenţilor care au avut sau vor avea ceva de învăţat în arta slujirii şi vindecării.

2

Prefaţă

3

CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE PASTORALĂ Prefaţă Cuprins PARTEA I. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE GENERALĂ Introducere A. CADRUL ISTORIC, CONCEPTUAL ŞI AL RAPORTURILOR CULTURALE 1. Istoria consilierii pastorale moderne 2. Cadrul conceptual 3. Raporturi culturale – dintre biserică şi cultură, teologie şi psihologie, consilierea pastorală şi psihoterapia seculară

4. Caracterul unic al Consilierii creştine B. TEORIA GENERALĂ A CONSILIERII ŞI PSIHOTERAPIEI 5. Structura procesului terapeutic Fazele consilierii 1. Stabilirea contactului 2. Explorarea 3. Planificarea 4. Exerciţiul activ 5. Finalizarea Modelul SIPEIS Anamneză, evaluare, diagnostic Obiectivele consilierii şi psihoterapiei 1. Înţelegere de sine 2. Comunicarea 3. Însuşirea, învăţarea schimbării comportamentului 4. Realizarea de sine 5. Suport 6. Maturitatea spirituală Categorii diagnostice psihopatologice - entităţi nosologice Rolul şi funcţiile terapeutului Relaţia terapeutică Transferul Consilierea de susţinere şi suport Tehnici şi metode în consiliere şi psihoterapie Tehnici de bază în consiliere 1. Atenţia 2. Ascultarea 3. Răspunsul 4. Învăţarea 5. Filtrarea Evitarea întreruperii premature a consilierii Publicitarea disponibilităţii pentru în consiliere Utilizarea mijloacelor adjuvante Consultul interdisciplinar şi deferirea către alte competenţe Evaluarea eficienţei în consiliere şi psihoterapie Scrutarea viitorului 6. Procesualitate terapeutică psihodinamică Empatia Testarea realităţii

2 3 12 12 16 16 23 27

58 105 105

163

4

Impulsurile şi controlul Relaţiile obiectuale Terapia ca proces religios Catharsis-ul emoţional Rezistenţa Interpretarea Clarificarea şi confruntarea Regresia Dezvoltarea şi schimbarea Procesualitate etiopatogenică psihospirituală Defense: Negare şi Reprimare 7. Modele psihoterapeutice Modelul cognitiv-spiritual al lui Crabb Modele confruntaţionale: noutetic Procesul psihoterapiei creştine în relaţie cu celelalte orientări Obiectivele psihoterapiei creştine 8. Psihoterapeutul Caracteristicile terapeutice personale ale consilierului Supervizarea Sistemul de valori al consilierului Procesul de devenire şi maturizare terapeutică Autenticitate şi autodezvăluire Evitarea autoamăgirii Evitarea supraimplicării Contratransfer Riscul epuizării profesionale 10 Direcţii de optimizare a competenţei în domeniul sănătăţii Consilierul Motivaţia consilierului Eficienţa consilierului Vulnerabilitatea consilierului Sexualitatea consilierului Etica consilierului creştin Epuizarea consilierului Capelanul sau consilierul consilierilor (Superviser-ul) Calităţile necesare consilierului Spiritualitatea consilierului – Epuizare Stilul de viaţă al consilierului şi psihoterapeutului creştin Tipologia consilierilor, viziunea Porter: Calităţile fundamentale ale unui consilier eficient Supervizare: Consilierea consilierului Perfecţionarea terapeutului Grupurile de dezvoltare Pastorul psihoterapeut 9. Consilierea de grup 10. Etică şi deontologie profesională Şapte paşi în luarea unei decizii etice corecte Drepturi fundamentale ale clienţilor şi pacienţilor Relaţiile duale în practica terapeutică

223

238

285 289

5

Atingerea ca parte a relaţiei terapeutice dintre client şi terapeut Relaţia erotică şi sexuală cu clienţii Recomandări pentru o practică deontologică Sanders, fundamentele etice şi deontologice ale consilierii creştine 11. Şcoli şi orientări psihoterapeutice 1. Psihanaliza 2. Psihoterapia Adleriană 3. Terapia existenţială 4. Terapia centrată pe persoană sau rogeriană 5. Gestaltterapia 6. Terapia prin realitate sau Realitytherapy 7. Behavior Therapy sau comportamentalismul Terapia multimodală BAZIC ID Lazarus 8. Terapia cognitiv-comportamentală, REBT – Rational Emotive Behavior Therapy. Elis 9. Terapia familială sistemică Terapia familială experienţială Terapia familială structurală Terapia familială strategică Construcţionismul social Orientarea integrativă Tendinţele de viitor ale psihoterapiei şi consilierii II. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE APLICATĂ A. CONSILIEREA PERSONALĂ 1.Anxietatea Anxietatea existenţială Anxietatea normală Anxietatea nevrotică Sfânta Scriptură şi anxietatea Cauzele anxietăţii Teologia anxietăţii Efectele anxietăţii Consilierea în tulburările anxioase Prevenirea anxietăţii Concluzii legate de anxietate 2. Depresia Semnele depresiei Depresia în Sf Scriptură Cauzele depresiei Efectele depresiei Consilierea în depresie Consilierea în tentativa suicidară Prevenirea depresiei Concluzie 3. Consilierea în situaţii de criză Natura şi dinamica crizelor Biblia şi tipurile de criză Intervenţiile în situaţii de criză Consilierea în situaţii de criză Consilierea informală în situaţie de criză

296

348 348 348

369

381

6

Modelul ABCD Consilierea în perioadele de criză normală ale dezvoltării Consultul în situaţii de criză 5. Mânia Sfânta Scriptură şi mânia Cauzele mâniei Efectele mâniei Strategii de consiliere Prevenirea mâniei Concluzii privind mânia 5. Vinovăţia Vinovăţia obiectivă Vinovăţia subiectivă Sfânta Scriptură şi vinovăţia Cauzele vinovăţiei Efectele vinovăţiei Consilierea în vinovăţie Prevenirea vinovăţiei Concluzii privind vinovăţia 6. Singurătatea Biblia şi singurătatea Cauzele singurătăţii Efectele singurătăţii Consilierea singuraticilor Prevenirea singurătăţii Concluzii legate de singurătate 7. Complexul de inferioritate Biblia şi stima sau imaginea de sine Cauzele complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute Consilierea celor cu complex de inf şi imagine de sine scăzută Prevenirea complexului de inferioritate şi a imaginii de sine scăzute 8. Tulburări psihiatrice Biblia şi tulburările psihice Cauzele tulburărilor psihice Sinuciderea Efectele tulburărilor mentale Perspectiva psihodinamică asupra psihopatologiei Depresia Anxietatea şi atacurile de panică Isteria Persoanele obsesiv-compulsive Compulsiuni Paranoia Tulburările de personalitate Schizofrenia Consilierea în tulburări psihice Procesul de consiliere Consilierea în situaţii de sinucidere Prevenirea tulburărilor psihice, a afecţiunilor psihiatrice

396

408

419

428

439

7

Concluzii legate de tulburările psihice 9. Suferinţa fizică Biblia şi suferinţa fizică Cauzele bolii şi problemele conexe Efectele suferinţelor fizice ale bolilor Consilierea în suferinţă fizică Recomandări în legătură cu vizitarea bolnavilor Simţămintele care grevează pacientul Consilierea simulanţilor şi hipocondriacilor Prevenirea suferinţelor fizice şi a simptomatologiei psihologice însoţitoare Concluzii legate de suferinţa organică, biologică 10. Doliu şi pierderi Biblia şi doliul, separarea, despărţirea, pierderea. Cauzele doliului, bocirii Diferenţa între doliul normal şi patologic Barton, cauze care pot complica doliul Efectele bocirii sau ale doliului Consilierea în doliul şi pierderi Consilierea în doliul normal Consilierea în doliu patologic Consilierea copiilor îndoliaţi Consilierea părinţilor în decesul unui copil Prevenirea doliului patologic Consilierea în stări terminale Muribunzi 11. Consilierea în suferinţa morală - aspecte etice, axiologice şi de semnificaţie Şase tipuri de probleme de conştiinţă Terapia vinovăţiei obiective Consilierea celor ce au o conştiinţă confuză Terapia vinovăţiei nevrotice Terapia conştiinţei îndreptăţită de sine Terapia celor care au o conştiinţă nedezvoltată, imatură Terapia celor cu conştiinţă socială nedezvoltată Terapia persoanelor lipsite de ţel Test privind valorile, priorităţile şi stilul de viaţă Consideraţii privind metoda confruntaţională în consiliere Neomoralismul, pericol în confruntare Teoria lui Lawrance Kohlberg asupra dezvoltării morale 12. Consilierea în aspecte spirituale Sfânta Scriptură şi frământările spirituale Cauzele problemelor spirituale Diagnosticul şi tratamentul problemelor spirituale Criterii în diagnosticul şi recuperarea unei patologii spirituale Efectele problemelor spirituale Consilierea în probleme spirituale Obiectivele consilierii în aspectele religioase Procesul de consiliere, etape şi procedee Utilizarea rugăciunii şi meditaţiei Resursele spirituale ale consilierului

468

480

496

508

8

Prevenirea problemelor spirituale Măsurile profilactice Concluzii privind problemele spirituale 13. Consilierea în aspectele psihodezvoltării Adolescenţa Sfânta Scriptură şi adolescenţa Cauzele problemelor în adolescenţă Efectele problemelor din adolescenţă Consilierea în problemele adolescenţei Consilierea părinţilor. Consilierea adolescenţilor Prevenirea problemelor adolescenţei Concluzii Adultul tânăr Maturitatea Cauzele problemelor din perioada mijlocului vieţii Lavinson, „strategia celor 4 S” Prevenirea problemelor legate de criza mijlocului vieţii Senectutea Efectele vârstei a treia Consilierea vârstnicilor Prevenirea problemelor vârstei a treia Concluzii privind vârsta a treia B. CONSILIERE RELAŢIONALĂ 14. Relaţii interpersonale şi conflict Biblia şi relaţiile personale Cauzele problemelor în relaţiile interpersonale Efectele tulburărilor în relaţiile interpersonale Consilierea în domeniul relaţiilor interpersonale Recomandări privind o comunicare eficientă Prevenirea relaţiilor interpersonale deficitare Concluzii legate de relaţiile interpersonale 15. Alegerea partenerului de viaţă Biblia şi alegerea partenerului de viaţă Cauzele unor alegeri bune sau proaste ale partenerului de viaţă Efectele alegerii, bună sau rea, a partenerului Consilierea în alegerea partenerului Concluzii 16. Consilierea premaritală Sfânta Scriptură şi consilierea premaritală Argumente în favoarea consilierii premaritale Efectele consilierii premaritale Consilierea premaritală. Procesul în sine Formatul consilierii premaritale Prevenirea Concluzii legate de consilierea premaritală 17. Consilierea maritală Sfânta Scriptură şi problemele maritale Cauzele problemelor maritale

533 533

543 546

548

552 552

563

574

586

9

Natura conflictului marital Efectele problemelor maritale Consilierea în probleme maritale Sesiunea iniţială în consilierea maritală Consilierea în probleme de natură sexuală a cuplului Prevenirea problemelor şi conflictelor maritale Modalităţi de îmbogăţire a relaţiei maritale Concluzii legate de problemele maritale 18. Consiliere familială Sfânta Scriptură şi problemele familiale Cauzele problemelor familiale Efectele problemelor familiale Psihoterapia şi consilierea în probleme familiale Abordări în terapia maritală şi familială Terapia în criză Prevenirea problemelor familiale Concluzii legate de problemele familiale 19. Consilierea parentală Biblia şi creşterea copiilor Copiii. Părinţii Cauzele problemelor de creştere a copilului Cauzele tulburărilor copilului Efectele problemelor apărute în creşterea copiilor Consilierea în probleme de creştere a copilului Consilierea copilului Consilierea părinţilor Solicitarea consultului Prevenirea problemelor de creştere a copilului Concluzii privind creşterea copilului 20. Violenţă şi abuz Biblia şi abuzul Cauzele abuzului Efectele abuzului Consilierea în situaţii de abuz Asistarea victimelor adulte ale incestului sau abuzului Asistarea victimelor violului Asistarea victimelor abuzului conjugal Asistarea victimelor abuzului împotriva bătrânilor Asistarea abuzatorilor Aspecte etice Prevenirea abuzului Concluzii legate de abuz C. CONSILIEREA ÎN ASPECTE SEXUALE 21. Sexualitate maritală Sfânta Scriptură şi sexualitatea maritală Cauzele problemelor în sexualitatea maritală Efectele problemelor şi dificultăţilor din sexualitatea maritală Consilierea în probleme sexuale maritale

604

614

624

638 638

10

Prevenirea problemelor sexuale maritale Concluzii legate de sexualitatea maritală 22. Sexualitate pre şi extramamaritală Biblia şi sexualitatea extramaritală Cauzele sexualităţii extramaritale Stimularea din mediu Presiunea internă Efectele sexualităţii extramaritale Consilierea în situaţii de activitate sexuală extramaritală; obiective Prevenirea sexualităţii extramaritale Obiective Furnizarea educaţiei sexuale Ajută oamenii să ia hotărâri legate de chestiuni practice Petting-ul Masturbarea Concluzii legate de sexualitatea non-maritală 24. Planning familial Biblia şi problemele sarcinii Cauzele problemelor legate de sarcină Sarcinile nedorite Cuplurile sterile Efectul problemelor legate de sarcină Avortul Moartea fătului sau copilului mic Consilierea în probleme de sarcină şi planning familial Sterilitatea Sarcinile nedorite Avortul Decesul infantil Prevenirea problemelor legate de sarcină Concluzii privind aspectele legate de sarcină şi planning 24. Homosexualitate Sfânta Scriptură şi homosexualitatea Cauzele homosexualităţii Efectele homosexualităţii Consilierea homosexualilor Abordarea psihanalitică Abordarea behavioristică sau comportamentală Abordarea multiple fase, sau multifazică a lui John Powel Prevenirea homosexualităţii D. CONSILIEREA ÎN ADICŢII 25. Adicţii Sfânta Scriptură şi adicţiile Cauzele adicţiei Teoria porţii Teoriile sociale Teoriile psihologice Teoriile psiho-sociale Teoria anturajului adolescentin

649

665

676

687

11

Tulburările de alimentaţie Cauzele tulburărilor de alimentaţie. Obezitatea Anorexia Bulimia Cauzele comportamentelor adictive Efectele adicţiei Consilierea şi psihoterapia adicţiei Procesul de consiliere în cazul dependenţelor de substanţe Consilierea în obezitate Consilierea în situaţii de anorexie sau bulimie Consilierea în domeniul comportamentelor adictive Prevenirea adicţiei Concluzii privind dependenţele 26. Alcoolism Sfânta Scriptură şi alcoolismul Cauzele alcoolismului Efectele alcoolismului Consilierea alcoolicului Consilierea familiei Prevenirea alcoolismului Măsuri practice pentru recuperare Concluzii privind alcoolismul E. VARIA 27. Consilierea vocaţională Sfânta Scriptură şi alegerile vocaţionale, profesionale Efectele unei orientări profesionale bune şi respectiv proaste Consilierea în domeniul orientării profesionale Procesul de luare a deciziei vocaţionale de orientare vocaţională Cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu. Conducerea divină Prevenirea alegerilor sau orientărilor profesionale eronate Concluzii privind consilierea vocaţională 28. Consilierea în probleme financiare Sfânta Scriptură şi finanţele Cauzele problemelor financiare Efectele problemelor financiare Consilierea pentru probleme financiare Planul financiar, bugetul Stabilirea priorităţilor şi a valorilor Prevenirea problemelor cu caracter financiar Concluzii privind problemele financiare BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

702

718

732

741

12

PARTEA I. CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE GENERALĂ Introducere Această lucrare prezintă orientarea creştină asupra consilierii şi psihoterapiei, din perspectivă biblică, pe de o parte şi, din perspectivă integrativă, sub aspect tehnic, ştiinţific, pe de altă parte. Preluarea surselor seculare a fost realizată în mod selectiv şi critic, fiind raportate la concepţia creştină asupra existenţei, aşa cum este revelată în Cuvântul lui Dumnezeu. În acest demers, literatura creştină de specialitate are deja o tradiţie, un prestigiu şi dimensiuni impresionante, folosindu-ne ca ghid permanent pentru efortul de sinteză. Lucrarea, prima de acest nivel şi amploare în limba română, însumează quasitotalitatea problematicii domeniului abordat, fiind structurată după modelul unui manual sau tratat de specialitate. Ea se doreşte a fi un instrument valoros – teoretic şi practic – oricărui slujitor profesionist din segmentul helper, social şi religios: pastori, consilieri, psihologi, psihoterapeuţi, medici, asistenţi sociali şi medicali, studenţi şi rezidenţi, slujitori laici. Realizând o sinteză a celor mai valoroase contribuţii în domeniul consilierii şi psihoterapiei creştine, lucrarea nu însumează doar cele mai valoroase concepţii, idei, teorii, metodologii şi proceduri, ci şi înţelepciunea, experienţa, ştiinţa şi, mai ales, devoţiunea, consacrarea celor mai iluştri terapeuţi creştini, atât faţă de meşteşugul alinării, de semenul aflat în dificultate şi suferinţă, cât şi faţă de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Vindecătorul rănit. Din nefericire, deşi cantitatea de suferinţă care ar putea fi alinată este imensă, în România nu există încă o infrastructură şi nici informaţie de specialitate cu impact larg, public, atât la nivelul societăţii, cât şi în mediile creştine. Gradul general scăzut de educaţie, cultură şi civilizaţie, pe de o parte şi cantitatea de stres, solicitările tranziţiei, crizele multiple, ca şi erorile personale şi de relaţie, fac tot mai acută necesitatea asistării, consilierii, psihoterapiei. Psihologia are ca obiect de studiu structura, funcţiile şi dinamica psihismului uman, în timp ce psihoterapia se ocupă de mecanismele şi cauzele proxime ale suferinţelor psihice, sufleteşti, dezvoltând orientări, metodologii şi tehnici de ameliorare. Creştinismul merge la rădăcina lor etiologică şi are o contribuţie care nu poate fi ignorată, legată de cauza ultimă a suferinţei de orice natură şi a morţii. Mai mult decât atât, Dumnezeul acestei religii, singurul Dumnezeu adevărat, are răspunsul, mijloacele şi puterea de a contracara efectele suferinţei şi ale morţii – are Viaţa şi doreşte s-o ofere din belşug. In 10,10. Teologii sunt chemaţi să accepte că drama păcatului afectează trama structurală a sufletului uman, şi acesta face obiectul terapeuticii psihologice, a psihoterapiei şi psihiatriei, iar psihologii trebuie să înţeleagă că, deseori, cauza ultimă a multor suferinţe psihologice nu stă doar într-un mecanism care funcţionează defectuos, ci are rădăcini adânci care privesc sensul existenţei, semnificaţia vieţii pe acest pământ. Relaţia profundă pe care fiecare fiinţă umană o are cu imaginea lui Dumnezeu din fiinţa sa, cu situsul care priveşte adorarea şi închinarea faţă de Dumnezeu constituie dimensiunea spirituală a tuturor problemelor umane ce conţine şi soluţia completă, radicală a acestora. Spus lapidar, teologii trebuie să-şi însuşească mecanismele fziopatogenetice ale psihismului, metodologia şi dinamica psihoterapiei, iar psihologii şi terapeuţii trebuie să accepte cauzalitatea ultimă, spirituală. Există în procesul consilierii şi terapiei, al vindecării, redobândirii echilibrului şi împăcării, o similitudine cu naşterea din nou, cu procesul intim şi complex al prefacerii omului firesc în om duhovnicesc. Ele sunt profund intricate şi parcurgerea lor presupune sinceritate, onestitate, consacrare şi asistarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. 13

Capacitatea de a te identifica cu aspectele esenţiale ale umanităţii, cu simţământul de disperare a persoanelor ameninţate, poate să ridice trama propriilor tendinţe defensive. Să accepţi adevărul propriei vulnerabilităţi la cel mai profund nivel, necesită o supunere lăuntrică a simţămintelor subtile de idolatrizare a sinelui şi superiorităţii spirituale. Pe măsură ce dobândeşti experienţă şi te maturizezi, îţi dai seama cât de iluzorie şi zadarnică este orice faţadă defensivă şi asumare a unor calităţi de pseudoomnipotenţă, foarte uşor de menţinut în tinereţe. Chiar şi o supunere parţială faţă de simţămintele de superioritate defensivă ale celuilalt, ne ajută să deschidem uşa către o relaţie terapeutică. Într-o oarecare măsură, putem dezgheţa barierele de mândrie care separă oamenii, în special pe cei tulburaţi, şi să reducem distanţa faţă de ei. Să ai inspiraţia de a te lăsa călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, să ai şansa de a pătrunde – cu invitaţie – în profunzimile şi cutele sufletului şi vieţii semenului tău, să te bucuri de graţia de a descoperi şi înţelege câte ceva din structurile şi funcţiile psihicului omenesc, să începi să te înţelegi pe tine însuţi, să vibrezi prin rezonanţă şi empatie cu celălalt, să constaţi că oamenii îşi redobândesc liniştea, pacea lăuntrică, seninătatea şi încrederea, echilibrul psihic şi spiritual, că sunt aplanate conflictele, că suferinţa este alinată şi numele lui Dumnezeu este proslăvit – acestea sunt câteva dintre roadele consilierii creştine. Este terapeutul creştin directiv? Da! Pentru că are de partea sa adevărul şi autoritatea divină. Este terapeutul creştin cald, blând, empatic şi capabil de înţelegere? Da! Pentru că este purtătorul dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu. Astfel, importanţa consilierii şi psihoterapiei creştine nu este una neglijabilă, insignifiantă, ci prin orientarea sa, poate face diferenţa dintre sănătate şi suferinţă, viaţă şi moarte. Fiind crescut şi format într-un mediu creştin neoprotestant, sub un regim comunist, în prima jumătate a vieţii, una dintre cele mai puternice contradicţii care ne-a marcat existenţa a fost aceea dintre materialism şi idealism, dintre pozitivism şi fideism, dintre ateism şi creştinism. Această contradicţie a născut în conştiinţa noastră dorinţa fierbinte de a înţelege cât mai profund relaţiile dintre religie, creştinism, biserică şi cultură, dintre ştiinţă şi credinţă, dintre teologie şi filozofie, psihologie, dintre psihoterapia profesională, seculară şi consilierea pastorală. Am fost instruit să gândesc etiologic, să dau atenţie structurilor, funcţiilor şi mecanismelor, să întrevăd şi să ofer soluţii, să cultiv relaţii. Am învăţat să-L descopăr pe Dumnezeu în creaţia Sa şi să-l înţeleg pe om ca semen al meu şi copil al Său. De aici pasiunea pentru medicină, antropologie, teologie, neurologie şi nu în ultimul rând, pentru psihologie. Fiind născut într-o zonă rustică, colinară, împădurită, apoi, venind în relaţie apropiată şi quasicontinuă cu suferinţa umană, am învăţat să deprind şi să depind de clipe memorabile petrecute în natură, în încântarea de a admira frumosul, muzica, arta plastică, literatura, cu satisfacţia remontării sufleteşti. Am învăţat să raportez creaţia la Creatorul ei; viaţa la Susţinătorul ei; şansa izbăvirii la Mîntuitorul meu – Isus Hristos; întrebările şi enigmele, ştiinţa şi cunoaşterea, paradoxurile şi misterele, la Cuvântul Său; înfrângerile, eşecurile şi poverile – harului Său, frământările şi seninătatea, zbuciumul şi împăcarea, bucuriile şi satisfacţia – Spiritului Sfânt al Său. Cu siguranţă, consilierea, psihoterapia, presupun efort, capacitate de sacrificiu, disponibilitatea de a te pune la dispoziţia semenului, deschidere, acceptare necondiţionată, respect, căldură, înţelegere şi o dorinţă profundă de a fi de folos. Presupune har, dăruire, dar şi satisfacţia de a vedea cazuri şi necazuri soluţionate. Pe parcursul a peste 25 ani de slujire medicală şi creştină, autorul a trăit de sute şi mii de ori momentul sacru al ‚trialogului’, al întâlnirii sacre dintre consiliat şi consilier, dintre pacient şi medic, în prezenţa Spiritului Sfânt, în care a reuşit, mai mult sau mai puţin, să preguste din frunzele vindecătoare ale pomului vieţii. Pericolul permanent al instituţiilor dedicate slujirii oamenilor, instituţii, activităţi sau profesionişti dedicaţi acestor activităţi, este irelevanţa. Relevanţa este o problemă care priveşte nevoile profunde ale oamenilor. Relevanţa de a aduce sens în viaţa acestora, atunci când se zbat între rănire şi speranţă, între nenorocire şi rugăciune, între semnificaţie, foamea de sens şi setea de relaţii semnificative. Toate aceste activităţi, fie că este vorba de consiliere creştină, de asistenţă socială, trebuie să rămână relevante nevoilor umane fundamentale. Consilierea, în concepţia lui Clinebell, este un 14

instrument de continuă reînnoire prin reconciliere, ajutând la vindecarea înstrăinării noastre de noi înşine, de familiile noastre, de ceilalţi semeni ai noştri din biserică sau din afara ei, şi de a construi o relaţie vitală, în plină dezvoltare, cu Dumnezeu. Consilierea ne permite să descoperim noi dimensiuni ale umanităţii noastre, să elibereze potenţialul nostru de autenticitate şi vitalitate, creativitatea reţinută, încât acestea să se manifeste. De multe ori persoanele implicate în slujirea semenilor, fie ei pastori, terapeuţi, asistenţi sociali, sunt confruntaţi cu o dificultate majoră. Viaţa noastră poate fi caracterizată de o multitudine de contacte şi, totuşi, o acută lipsă de relaţie. Acesta este obstacolul major care ne ameninţă creativitatea, celor care aparţinem unei culturi a atingerii pasagere şi îndepărtării, o cultură orientată către relaţii interpersonale superficiale. Nu este uşor să intri într-o relaţie profundă, semnificativă cu ceilalţi. Pentru a realiza lucrul acesta, trebuie să pătrunzi în sufletul lor, să le simţi durerea şi potenţialul, goliciunea şi plinătatea, unicitatea speranţei şi disperărilor. Este dureros să intri în relaţie cu profunzimile celorlalţi, pentru că în mod inevitabil, prin aceasta ne expunem unor zone întunecate din propria noastră fiinţă. Goliciunea lor ne aminteşte de cea proprie. Mânia, vinovăţia lor, o face să rezoneze pe a noastră. Totuşi, numai când intrăm în relaţie autentică, profundă cu semenii, putem să-i ajutăm să crească, să se dezvolte. Numai cei care au descoperit noile dimensiuni ale propriei lor vieţi, în profunzimile lor, pot să devină cu adevărat mamoşi spirituali, ajutând la naşterea din nou a unor persoane cu adevărat renăscute în Hristos şi în biserică, prin Duhul lui Dumnezeu. Slujirea şi consilierea creştină ne pot ajuta să ne echipăm cu astfel de cunoştinţe şi capacităţi spirituale, psihologice şi terapeutice care ne pot capacita într-o renaştere, care să conducă la dezvoltare continuă în viaţa spirituală. Ori de câte ori oamenii veneau în relaţie cu viaţa care izvora din Isus, experimentau puterea vindecătoare care provenea din atitudinea Sa deschisă faţă de Sine Însuşi, faţă de ceilalţi, faţă de natură şi faţă de Dumnezeu. Erau confruntaţi cu o Persoană a cărei viaţă era un canal profund prin care Sursa vindecării şi a dezvoltării Spiritului iubitor al lui Dumnezeu curgea cu abundenţă. Ce simt oamenii atunci când vin în contact cu viaţa ta sau a mea? Percep doar un huruit, un zgomot disonant şi neproductiv, doar o hărmălaie lipsită de sens şi incapabilă de relaţie semnificativă? Ca instrumente a unei relaţii profunde şi dătătoare de viaţă, consilierii şi terapeuţii, pastorii, asistenţii sociali, medicii, trebuie să aducă prin însăşi viaţa lor, prin cunoştinţele şi capacităţile lor, prin vocaţia şi consacrarea lor, o boare proaspătă din partea lui Dumnezeu, ai cărui slujitori sunt. Un sens al reînnoirii şi capacităţii de dezvoltare, al creativităţii, care provine din aceste capacităţi, din această relaţie. Fiecare dintre noi, slujitori cu vocaţie, profesionişti din domeniul sănătăţii sau al asistenţei sociale, pastori, slujitori laici, consilieri sau psihoterapeuţi, avem în faţă o provocare, în timp ce coborâm drumul vieţii dinspre Ierusalim spre Ierihon, şi anume provocarea de a răspunde tuturor celor ce se află în nevoie de-a lungul acestui traseu. Frustraţi de imaginea de sine, care reprezintă reflectarea Chipului lui Dumnezeu, văduviţi de semnificaţiile profunde ale existenţei care trebuie să conducă către salvare şi viaţă veşnică, confruntaţi cu crizele şi tragediile vieţii, toţi aceştia au nevoie de slujire, au nevoie de sprijin şi susţinere. Lucrarea aceasta este împărţită în două părţi: 1. generală, cuprinzând datele teoretice ale consilierii şi psihoterapiei de orientare creştină şi 2. aplicativă, cu tratarea domeniilor specifice, în care această terapie poate fi utilă. Prima parte cuprinde două secţiuni. Prima secţiune reprezintă cadrul istoric, conceptual şi al raporturilor culturale dintre orientarea psihoterapeutică creştină şi celelalte orientări seculare, nu în ultimul rând, esenţa şi caracterul unic al consilierii şi psihoterapiei creştine. A doua secţiune cuprinde teoria generală a consilierii şi psihoterapiei, cu referire la structura procesului terapeutic, la metodologie şi tehnici, la procesualitatea dinamică de profunzime a psihoterapiei pastorale. Sunt tratate apoi aspectele legate de ţinuta profesională, personalitatea şi supervizarea terapeutului, cele de etică şi deontologie, după care sunt prezentate cele mai importante şcoli şi orientări terapeutice. 15

Partea a doua, aplicativă, prezintă aproape treizeci de situaţii specifice, care constituie domeniile de aplicare ale consilerii şi psihoterapiei, grupate în secţiunile de psihoterapie personală (dezvoltare, criză, pierderi, nozologică, psihotraumatologie), de relaţie (propriu-zisă, maritală, familială), sexualitate, adicţii, vocaţională, etc. Autorul datorează mult fiecărui nume, fiecărui autor, fiecărei lucrări citate în listele bibliografice. În mare măsură, lucrarea de faţă îi reprezintă pe aceştia, contribuţia personală, derivând din înţelegerea proprie sau din experienţa creştină şi profesională, fiind minimă. Consilierea creştină trebuie să găsească un nou model al identităţii de sine şi maturităţii, sondând în profunzimea rădăcinilor sale teologice, lărgindu-şi metodologia şi descoperind noi contribuţii. De la disciplinele conexe implicate în sprijinul şi asistenţa tuturor celor aflaţi în dificultate, slujitorul creştin în domeniul consilierii trebuie să ajungă la o înţelegere de sine unică şi profundă, să-şi înţeleagă propriul său chip, rol, funcţii şi obiective sau scopuri. Mai mult ca oricând, în ultimii ani au fost descoperite noi şi bogate resurse provenind atât din dezvoltările şi analizele teologice şi pastorale, cât şi prin analizele şi descoperirile ştiinţelor umane, în domeniul psihologiei, al medicinei, al disciplinelor şi tehnicilor psihoterapeutice. Atunci când omul consacrat lui Dumnezeu îşi dedică cunoştinţele şi viaţa slujirii semenilor, atât prin însuşirea descoperirilor ştiinţifice, cât şi printr-o profundă dedicare şi consacrare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de Spiritul călăuzitor al Său, va realiza mult, atât în edificarea de sine, cât şi mai ales, în slujirea semenilor aflaţi în nevoie şi, de asemenea, pentru proslăvirea lui Dumnezeu şi salvarea multor suflete din capcana suferinţei şi a păcatului. Autorul

16

A. CADRUL ISTORIC, CONCEPTUAL ŞI AL RAPORTURILOR CULTURALE 1. Istoria consilierii pastorale moderne Deşi activitatea de consiliere are rădăcini încă în perioada patristică a bisericii, fundamentele istorice ale consilierii pot fi văzute distinct în ultimele secole. 1 Istoricul Brooks Holifield identifica în 1983 patru tradiţii de slujire pastorală postreformaţiune, şi anume romano-catolică, luterană, anglicană şi reformată. El nota diferenţele, tema lor comună, aspiraţia către sfinţenie şi le examina temele pastorale moderne ca: exprimarea de sine, secularizarea, stilul conversaţional în contrast cu stilul retoric, toate acestea fiind de actualitate înainte de apariţia psihologiei moderne. În mod implicit sau explicit, aspectele de psihologie apăreau în consilierea oferită de pastori. Stanley Hall de la Clark University în Worchester, Massachussets a subliniat valoarea funcţională a experienţei religioase, ca mijloc de nutrire şi dezvoltare a personalităţii. 2 Atunci când William James a scris în 1902, Varietatea experienţei religioase, el a extins această noţiune, argumentând că experienţa religioasă pune oamenii în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul, într-o manieră care poate conduce la maturizarea, transformarea şi împlinirea lor psihologică şi spirituală. În 1905 Pierre DuBois scria lucrarea Psychic Treatment of Nervous Disorders – Tratamentul psihic al bolilor sau tulburărilor nervoase, în care adopta o atitudine critică faţă de materialismul medical îngust, reducţionist. În 1906 apare pentru prima dată în Indexul profesiunilor medicale listată psihoterapia ca subiect separat, iar în 1909 Sigmund Freud participa la prima conferinţă americană de psihoterapie. În acelaşi an a fost fondat Comitetul Naţional pentru Igienă Mentală. Atât psihologii religiei, cât şi psihoterapeuţii, au manifestat un interes special faţă de problemele mentale subconştiente şi inconştiente. Încă din 1905 a fost organizată în Boston Emmanuel Mouvement – Mişcarea Emanuel, ai cărei fondatori au publicat un jurnal intitulat Psychotherapy care a contribuit la popularizarea temelor legate de suferinţa şi tratamentul psihoterapeutic. În anii ’30 educatorii religioşi şi teologii au publicat manuale şi tratate prin care pastorii erau iniţiaţi în teoriile psihologice ale secolului XX. Astfel, Charles Holmann, de la University of Chicago, scrie în 1932 The Cure of Souls: A Socio-Psychological Approach – Vindecarea sufletelor – o abrodare socio-psihologică. În acelaşi an Karl Stolz de la Hartford School scrie Pastoral Psychology. În 1938 John Sutherland Bonell publică în New York lucrarea Pastoral Psychiatry – Psihiatrie pastorală, inspirată din lucrările lui Freud şi Adler, dar centrată pe consilierea pastorală, menită să ajute oamenii să se adapteze în mod corect şi drept la cerinţele lui Dumnezeu. În 1936 Richard Cabot şi Russell Diks publică The Art of Ministering to the Sick – Arta slujirii bolnavului. Tentaţia dezvoltării psihologice care a culminat cu o adevărată fascinaţie psihologică în rândul pastorilor, a continuat să se dezvolte în anii ’20, ’30, ’40. Una din lucrările reprezentative pentru această atitudine este lucrarea influentă a lui Sutherland Bonnell, Psihiatria pastorală, apărută în 1938. a. Utilizarea psihologiei de către pastori Către sfârşitul anilor ’40 până în anii ‘60, Educaţia Pastotală Clinică, aşa-numita CPE, a exercitat cea mai semnificativă influenţă în dezvoltarea consilierii pastorale, aşa cum este cunoscută astăzi. CPE a utilizat în mod extensiv teoriile psihologice şi tehnicile psihoterapeutice. Şi de cele mai multe ori a făcut lucrul acesta într-o manieră non-eclesiastică, într-un cadru interdisciplinar care adesea a dominat prin preocupările privind sănătatea şi curentele psihiatrice. De aceea studenţii în teologie, ca parte a pregătirii lor pentru slujire au avut ocazia să experimenteze direct puterea interpretativă a teoriilor psihologice, influenţa privind schimbarea vieţii, a tehnicilor psihoterapeutice şi au dezvoltat un puternic interes în ambele domenii. Această dezvoltare a iniţiat şi a modelat mişcarea de slujire pastorală modernă. Clinical Pastoral Education – CPA – Educaţia clinică pastorală. Promotorii acestui program şi acestei mişcări au fost încă din 1925, Richard Cabot – neurolog şi cardiolog din Boston, însoţit de capelanul de spital Anton Boisen, care avea să contracteze el însuşi o suferinţă psihică majoră, din care, în perioadele de revenire, între pusee, a reuşit prin eforturi deosebite, să clarifice şi să pună la punct o mişcare de ajutorare a oamenilor cu suferinţe psihopatologice. Lucrarea acestuia din 1936 Exploration of 17

the Inner World – Explorarea lumii lăuntrice – argumentează că bolile mentale reprezintă o confruntare haotică cu Dumnezeu, care ar putea conduce la o nouă integrare a personalităţii sau dimpotrivă la o prăbuşire într-o dezordine psihică totală. În 1930 Cabot, Boisen şi alţii s-au unit pentru a forma Council for Clinical Training of Theological Students, care mai târziu a fost numită Clinical Pastoral Education CPE, noua formă de educaţie teologică destinată să modifice în mod dramatic concepţia asupra asistenţei pastorale a celor suferinzi. Aproape de la început, CPE s-a divizat în două grupe. Sub conducerea psihiatrei Hellen Flanders Dunbar, The Council for Clinical Training – a favorizat spitalele psihiatrice ca centre de pregătire şi a încercat s-ofere studenţilor o concepţie mai clară asupra locului psihanalizei în psihoterapie. Richard Cabot, care avea o opinie critică faţă de psihanaliză şi era sceptic şi faţă de alte forme de psihoterapie, s-a unit cu Phillip Guiles, cu Andover Newton şi David Hunter, capelan la Massachussets General Hospital, în formarea a ceea ce s-a numit New England Theological Schools Committee on Clinical Training – Comitetul Şcolilor Teologice din New England pentru pregătire clinică. Acesta nu a avut o viaţă prea lungă, dar în 1944 Rollin Fairbanks, un profesor de al Episcopal Theological Seminary din Cambridge, a organizat Insitututul de Asistenţă sau Îngrijire Pastorală, dezvoltând o relaţie strânsă cu seminariile teologice din zona Bostonului. În contrast cu Consiliul, care prefera spitalele psihiatrice, Institutul a preferat spitalele generale. În timp ce Consiliul era perceput ca interesat doar în educarea capelanilor, Institutul a subliniat interesul său în pregătirea slujitorilor de districte sau parohii. Consiliul se vedea ca un centru de răzvrătire împotriva convenţiilor morale rigide, opresive şi împotriva legalismului religios, în timp ce Institutul nu împărtăşea această înţelegere şi abordare. Tensiunile dintre cele două programe clinice s-au atenuat, până când în 1967 a luat naştere o nouă organizaţie, Asociaţia pentru Educaţie Clinică Pastorală, care a cuprins denominaţiuni fondate de către luterani şi baptiştii din Sud. În următorii 30 de ani această organizaţie a oferit supervizare pentru mai mult de 40 de instituţii teologice şi a organizat peste 117 centre regulate de CPE. În 1955 peste 1000 de studenţi protestanţi absolviseră aceste cursuri de pregătire. Au fost formate de asemenea centre de consiliere pastorală. S-au dezvoltat şi centre de consiliere independente, atât de Consiliul de pregătire clinică cât şi faţă de Institutul de Asistenţă Pastorală. Astfel Clinica religios-psihiatrică din New York fondată în 1937 s-a dezvoltat într-un centru de consiliere pastorală care după 1951 a fost renumit ca Fundaţia Americană de Religie şi Psihiatrie. În 1950 existau încă 10 asemenea centrre, iar în 1963 numărul acestora ajunsese la 149. Dezvoltarea centrelor de consiliere pastorală a ajutat la dezvoltarea şi la delimitarea dintre asistenţa pastorală generală şi consilierea pastorală specifică. Unele centre ofereau programe specializate de pregătire în consiliere. Un alt centru important a devenit Institutul de Religie al Centrului Medical din Texas, care de asemenea, era renumit pentru pregătirea consilierilor pastorali. În timpul celui de-al doilea război mondial, Chaplain School Harvard a constatat că aptitudinile de consilier erau esenţiale pentru capelanii militari. Programele clinice şi centrele de consiliere au devenit argumente serioase în favoarea consilierii, astfel că prin anii ’50 fiecare institut sau universitate teologică avea cursuri de consiliere. Peste 80 de procente ofereau cursuri adiţionale în psihologie, şi alte 80 de procente aveau cel puţin un psiholog ca profesor. La sfârşitul anilor ‘50 aproape 500 de capelani erau angajaţi cu normă întreagă în spitalele generale din SUA şi cel puţin 200 erau angajaţi în spitalele de psihiatrie. În spitalele administraţiei veteranilor slujeau cca 240 eclesiaşti în posturi de capelani. În 1947 a fost fundat The Journal of Pastoral Care and Journal of Clinical Pastoral Work. În 1950 Simon Doniger a devenit primul editor al revistei Pastoral Psychology care era editată în 16.000 de exemplare. Un număr de teologi care şi-au perfecţionat pregătirea în domeniu şi-au asumat sarcina de conducere intelectuală şi academică.

18

b. Cei patru pionieri Seward Hiltner, a cărei lucrare timpurie în cadrul Consiliului pentru Pregătire Clinică şi a Consiliului Federal de Acreditare a Bisericilor asupra Religiei şi Sănătăţii, a reprezentat atât o influenţă a pregătirii clinice a pastorilor, cât şi o preocupare faţă de relaţia dintre religie şi sănătate. Prima lucrare a lui Hiltner, Religie şi sănătate, apărută în 1943, exprima atât preocupările pentru formarea mişcării de consiliere pastorală, iar în a doua lucrare, Consilierea pastorală din 1949, era anunţat debutul modern al consilierii pastorale. Pentru mulţi ani această lucrare a fost documentul autoritativ. Hiltner s-a unit cu alţi trei aşa-numiţi evanghelişti ai consilierii pastorale, şi anume Carroll Wise, Paul Johnson şi Wayne Oates. În anii ’50 şi ’60 fiecare din aceştia au exercitat un rol de conducere şi călăuzire în pregătirea academică atât a practicienilor, cât şi a profesorilor în consiliere pastorală. Hiltner a publicat articole regulate în revista lunară Pastoral Psychology, apoi în timpul anilor ’50 şi ’60 consilierea pastorală a devenit o disciplină strălucitoare a educaţiei teologice şi a slujirii pastorale. În contrast cu o definiţie mult mai atentă şi restrânsă care i se acordă astăzi, la vremea aceea era văzută ca principal tip de slujire pastorală. Deşi existau diferenţe semnificative între teoriile şi metodele practicate de cei patru pionieri moderni ai consilierii pastorale, toţi erau preocupaţi să stabilească o distincţie marcantă între consiliere şi sfătuire didactică, care fusese până atunci asociată cu slujirea pastorală a persoanelor. Hiltner de obicei pleda pentru consiliere educativă, în care era subliniată chemarea pentru preocupare şi resursele de rezolvare a problemelor proprii consiliatului şi facilitarea consiliatului de a lucra cu ele prin intermediul instrumentelor de consiliere şi terapeutice decât prin a-i oferi consilierului pastoral soluţii gata făcute sau a face el în locul consiliatului ceea ce îi aparţinea acestuia. Metoda lui Hiltner a fost identificată cu metoda lui Karl Rogers, iniţial numită non-directivă, şi apoi client-centrată, terapeutica person-centered sau client-centered. Dar Hiltner insista că teoria sa a fost dezvoltată independent de Rogers. Astfel, Seward Hiltner care era asociat cu Federal Council of Church s-a unit cu Universitatea Chicago şi a pus bazele unei antropologii sociale şi culturale, pregătindu-şi lucrarea care avea să apară în 1949 – Pastoral Counseling, în care propunea metode educative de consiliere şi încerca să găsească soluţii pentru a stimula potenţialităţile creative ale persoanei în loc să le oferim doar sfat şi orientare. Carol Wise, profesor de psihologie pastorală şi consiliere la Methodist Garrett Biblical Institute, şi-a bazat lucrarea sa, Pastoral Counseling din 1951 pe o teologie personalistă, psihologia dinamică şi pe teoriile non-directive sau centrate pe persoană ale lui Carl Rogers. Wayne Oates scrie lucrarea The Christian Pastor tot în 1951. El era profesor de asistenţă pastorală şi psihologia religiei la Seminarul Teologic Baptist din Sud şi a încercat să combine limbajul tradiţional protestant cu teoria psihosocială a comportamentului. Paul Johnson, un profesor metodist de la Boston University a folosit şi el metodele lui Carl Rogers, inspirându-se din psihiatria interpersonală şi teologia personalistă pentru lucrarea Psychology of Pastoral Care din 1953. Creşterea interesului pentru consiliere a stimulat reflecţia şi o lărgire a semnificaţiei asistenţei pastorale. Un număr de teologi pastorali au subliniat din nou distincţia dintre asistenţa pastorală şi activitatea eclesiastică generală care are ca scop ajutarea, călăuzirea şi susţinerea unei comunităţi şi consiliere, o relaţie mult mai specific definită între pastor ca şi consilier şi psihoterapeut şi persoana aflată în nevoie. Unii au văzut consilierea pastorală doar ca o dimensiune a asistenţei pastorale care are sens numai în contextul bisericesc. În 1955 o comisie asupra slujirii pastorale din partea Academiei de Ştiinţe din New York observa că lucrarea unui slujitor creştin a fost întotdeauna distinctă prin cadrul religios în îndeplinită. Hiltner, Wise, Johnson şi Oates au fost în mod semnificativ influenţaţi de teoria şi practica psihanalitică, deşi Wise a manifestat o influenţă mai explicită. El s-a concentrat asupra importanţei consilierii relaţiei şi a descris insightul şi scopul său în 1951. Johnson şi Wise erau semnificativ influenţaţi de personalismul filozofic, dar Johnson în 1953 era influenţat mai evident. El promova ceea ce numea consilierea responsivă şi utiliza în mai mare măsură teoriile interpersonale de tip sullivanian decât psihanaliza. 19

Oates în 1974, pe de altă parte, ca şi Wise, într-o manieră diferită, s-a concentrat asupra importanţei identităţii pastorale şi a relaţiei ca o cheie care subliniază metoda. El a utilizat tradiţia bisericească liberă ca argument împotriva dogmatismului pastoral şi în favoarea responsivităţii faţă de preocupările consiliatului. Asociaţia Americană a Consilierilor Pastorali – AAPC a fost fondată în 1963 şi a fost un factor semnificativ pentru dezvoltarea în continuare a consilierii pastorale moderne. Deşi Hiltner şi Wise şi-au manifestat public atitudinea critică şi sceptică faţă de noua organizaţie, ea a servit atât în contextul dezvoltării noii conduceri, în mişcarea slujirii pastorale şi ca forum pentru discuţii şi dezbateri asupra naturii consilierii pastorale şi a relaţiei cu grupurile religioase şi cu psihoterapia seculară. În 1961 un număr de conducători din mişcarea pastorală au început să promoveze ideea unei consilieri şi activităţi terapeutice pastorale în termeni privaţi, independenţi. În 1965 o conferinţă a fost convocată în New York City pe această temă, însă atunci când Kuether a pus problema consilierii pe bază privată, Seward Hiltner, Wayne Oates s-au opus categoric. Din 1964 Asociaţia a primit şi pastori de district care aveau pregătirea psihoterapeutică necesară în rândul membrilor lor, dar ideea unei practici private fără acreditare şi responsabilităţi faţă de o organizaţie religioasă, bisericească constituită ca denominaţiune a fost exclusă. La sfârşitul anilor ’50 cel puţin 7 universităţi americane ofereau program complet de pregătire în domeniul psihologiei şi al teologiei, al psihologiei pastorale, al teologiei pastorale sau al consilierii pastorale. De asemenea pastorii puteau să facă pregătiri de perfecţionare în mai mult de 35 de instituţii şi seminarii teologice. În timpul anilor ’50, consilierea şi psihopterapia s-au orientat din ce în ce mai mult către metodele non-directive ale lui Carl Rogers, psiholog american, dar din decada anilor ’60 stilul rogerian a început să fie criticat. Clinebell şi Johnson au argumentat că premizele consilierii rogeriene erau prea individualiste, iar Clinebell în lucrarea sa Basic Types of Pastoral Couseling din 1966 chema la o consiliere centrată pe relaţie, ajutând la îmbunătăţirea capacităţilor persoanei de a forma relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi oameni şi de a promova o abordare eclectică în consilierea pastorală alternativă, utilizând şi alte metode. Hiltner şi Wates au avertizat împotriva tendinţei scriitorilor pastorali de a căuta să se identifice în mod prea îngust cu un anumit curent psihoterapeutic, subliniind importanţa bisericii ca for pentru asistenţa pastorală şi accentuând distincţia dintre asistenţa şi slujirea pastorală şi consilierea pastorală. Spre sfârşitul anilor ‘70 teologii slujirii pastorale au căutat să definească cu o mai mare claritate bazele teologice ale disciplinei lor. Astfel de teoreticieni au fost Don Browning de la Universitatea Chicago şi Charles Gerkin de la Emory University care au propus o nouă abordare etică şi teolgică, noi modele de slujire pastorală. Howard Clinebell, primul preşedinte al AAPC s-a impus ca noul lider în mişcarea de consiliere pastorală. Clinebell a publicat dezbaterile sale cu Hiltner, a făcut publică maniera sa de conducere organizaţională şi grija sa entuziastă faţă de Evanghelia consilierii pastorale în ţările din afara Statelor Unite, făcând din el un lider incontestabil la sfârşitul anilor ’60 şi ’70. Prima ediţie a cărţii lui Clinebell, Basic Types of Pastoral Counseling, din 1966, a lărgit înţelegerea consilierii pastorale, incluzând o varietate de proceduri psihologice. Chestiunea care a devenit dominantă, era dacă putem distinge între ceea ce este şi ceea ce nu este consilierea pastorală. Anumiţi pionieri au avut de-a face cu întrebarea în eforturile lor constructive, dar multiplicarea tipurilor lui Clinebell şi dezvoltarea programelor de consiliere pastorală, ca şi certificarea unor proceduri în cadrul AAPC a făcut din această problemă una de dezbatere mai acută. Eforturile recente de a discuta consilierea pastorală în mod sistematic, aşa cum a făcut-o Patton în 1983 şi Gerkin în 1984 s-au întos la vechile fundamente puse de pionieri, în timp ce au dezvăluit alte probleme noi, atât teoretice cât şi practice. Patton intenţiona să dezvolte o teorie a consilierii pastorale bazate pe conceptul normativ al relaţiei pastorale, o relaţie umană. Gerkin a făcut uz de teoria hermeneutică din filozofie şi studii biblice, pentru a dezvolta imaginea unui consilier pastoral ca interpret, 20

sau unul capabil să discearnă asupra devenirii istoriei documentului uman viu şi a relaţiei sale cu devenirea mai largă a tradiţiei credinţei. Lucrarea lui Gerkin, The Living Human Document (1984) împrumutând ideea lui Anton Boisen, extrage interpretări teologice pentru a reinterpreta consilierea pastorală, iar Browning în lucrarea sa Etica Religioasă a Slujirii Pastorale din 1983 punea în relaţie psihologia şi ştiinţele sociale cu teoriile morale. Mişcarea consilierii şi psihoterapiei pastorale s-a dezvoltat în special în America. Aceasta s-a datorat în mare măsură influenţei profunde a psihoterapiei în cultura americană şi, datorită tăriei reţelei instituţionale stabilită de educatorii în domeniul clinic pastoral care au creat şi au susţinut studenţii în teologie în interesul lor asupra chestiunilor privind consilierea, şi bineînţeles în parte şi datorită economiei americane care a putut să susţină câte un post de capelan în fiecare instituţie spitalicească. Mişcări europene În Anglia Leslie Weatherhead a început încă din 1922 să încurajeze slujitorii creştini să înveţe de la psihoterapeuţi, iar fostul misionar medical Frank Lake a început în 1958 să susţină seminarii care introduceau cunoştinţe de psihanaliză pentru pastorii englezi. În anii ’20 la Berlin au fost organizate simpozioane conduse de psihanalistul Otto Haendler, care reuneau psihanalişti, medici şi pastori. Ei se iniţiau în scrierile lui Freud, Adler şi Jung şi în 1944 Gutte Bergsten din Stockholm formează Institutul pentru Consiliere Spirituală şi Tratament Psihologic, sub auspiciile Fundaţiei Sfântul Luca. În 1966 pastorii americani şi olandezi s-au întâlnit şi au înfiinţat o filială a mişcării CPE. După şase ani, în ’72, Werner Becher care a studiat la Fundaţia Meninger, a format de asemenea o filială în Germania şi a organizat Conferinţa Europeană asupra CPE pentru slujire pastorală şi consiliere, la Arnoldshaine. Cea mai importantă întâlnire internaţională a avut, însă, loc la Edinburg, în 1979, unde s-a înfiinţat Comitetul Internaţional de Slujire Pastorală şi Consiliere, şi a fost dobândită o nouă conştienţă asupra a ceea ce avea să fie numit Mişcarea Internaţională de Slujire şi Consiliere Pastorală. Aceasta a fost prima întâlnire internaţională cu participare semnificativă din partea lumii a treia, fiind reprezentate Africa, Asia şi America Latină. În 1972 s-a înfiinţat Asociaţia Naţională Engleză pentru Slujire Pastorală şi Consiliere, şi ulterior au fost formate mai multe organizaţii naţionale de acest fel. În America au continuat dezbaterile asupra acreditării consilierilor şi organizaţiilor, natura consilierii pastorale şi a centrelor de consiliere pastorală asupra psihoterapiei pastorale, dar aceste dezbateri nu au atras în mod semnificativ atenţia Europei. În lumea a treia în diverse ţări s-au dezvoltat forme diferite de suplinire a educaţiei pastorale, a consilierii şi psihoterapiei, în funcţie de circumstanţele economice, politice sau sociale. Psihoterapia în fostele ţări comuniste Ţările central şi est europene care se aflau în trecut sub dominaţie comunistă au cunoscut schimbări enorme şi tumultuoase după căderea cortinei de fier, în 1989. 3 Tranziţia economică şi politică a creat un stress deosebit de intens. În cuvintele lui Neumann (1991): ‚Valorile stabile şi predictibile au fost înlăturate fără instalarea unor noi echivalente. Lipsesc fundamentele de identificare. Teama de sărăcie şi şomaj apasă din greu asupra multor oameni. Cei puternici îi domină copios pe cei mai slabi, iar profitorii lipsiţi de scrupule abuzează de circumstanţele favorabile create de tranziţie, rotunjindu-şi averile peste noapte. Lecţia democraţiei este aproape la fel de dureroasă ca şi cea a dictaturii. Momentele de anarhie nu pot fi ignorate. Vechiul aparat a fost văduvit de putere, iar forţele sociale nou create rămân încă lipsite de experienţă. Disoluţia sistemului monopartinic, mişcările secesioniste şi convulsiile sociale sunt o caracteristică constantă. La fel ca şi în US clerul şi comunităţile religioase sunt văzute ca resurse de sănătate psihică, astfel încât acest segment spiritual oferă suport psihoterapic informal şi în această zonă. Pe măsură ce conflictul social se acutizează, biserica şi liderii religioşi par să rămână influenţi şi acreditaţi cu o doză importantă de încredere populară. Din nefericire, pastorii şi slujitorii laici din Est, au rareori competenţă în consiliere, psihoterapie şi alte facilităţi necesare asistenţei psihologice. Este necesară pregătirea în acest domeniu, dar o pregătire adecvată specificului cultural. 21

Deseori serviciile psihiatrice oficiale au fost implicate în suprimarea opozanţilor politici şi sunt uneori privite cu rezervă. Se pune un accent tot mai important pe asistenţa psihiatrică de ambulator, dar fondurile sunt extrem de reduse şi mai este mult de făcut. Iniţiativele timide sunt sporadice, dezvoltate variabil de la o zonă la alta, astfel că mulţi oameni care au nevoie de asistenţă psihoterapică nu pot beneficia de ea. În condiţiile unei crize prelungite a sistemului psihiatric oficial, psihoterapia de factură creştină a avut oportunitatea de a se dezvolta. Aspecte psihopatologice A fost remis un chestionar unor lideri religioşi din Estul Europei care relevă principalele probleme psihice în această parte a lumii. Cele mai frecvente tulburări sunt cele depresiv anxioase, de personalitate şi cele induse de consumul de alcool. Afecţiunile psihice internalizate sunt mai frecvente decât cele exteriorizate. Practic, fiecare persoană poartă semnele abuzului; depresia este o endemie, oamenii se resimt ca fiind lipsiţi de putere şi soluţii, simţindu-se ameninţaţi de insecuritate economică, politică şi familială, totul precipitându-se într-o pierdere a identităţii (Elliot, 1997). Relaţiile interumane au fost grevate de neîncredere şi delaţiune, sensul transcedentului a fost pierdut, simţământul propriei valori a fost depreciat, dezinformarea şi carenţa sistematică de informaţie au condus la adevărate regresii psihice. Internalizarea oprimării şi manifestarea ca depresie este considerată principala cauză pentru care, în timp ce în US, suicidul este 12,4/100000, în Ungaria acesta ajunge la 41,6/100000. Adolescenţii din această zonă sunt mai complexaţi, mai puţin încrezători în propriile posibilităţi şi în viitor, comparativ cu cei occidentali. În Croaţia şi Slovenia pare a se manifesta aşa numita debloza, o afecţiune specifcă zonei constând în anxietate, nelinişte, agitaţie, depresie, simtome paranoide, somatizări de tipul cefaleei, epigastralgiilor şi fatigabilitate a membrelor până la crize drop-atack. În Rusia, violenţa domestică a atins cote alarmante, fiind ucise cca. 16000 femei de către soţii lor, anual (1995), în timp ce înainte de 1989, această cifră era de aproape 10 ori mai mică. Principala şi dominanta tulburare prezentă în spaţiul fost comunist pare să fie depresia. Pe locul doi se află alcoolismul şi tulburarea anxioasă. În timp ce alcoolismul este mai puţin o problemă socială în cercurile creştine, anxietatea s-ar datora problemelor economice, ritmul rapid al schimbărilor şi teama în faţa unui viitor incert. În mod frecvent, tulburările de dispoziţie sunt etichetate în cercurile creştine ca semn al slăbiciunii spirituale, ceea ce determină pe suferinzi să-şi ascundă disperarea şi să adauge la depresie, ruşinea şi culpabilitatea. Deşi aparenţele par a indica că totul este OK, suferinţa este împinsă tot mai profund. Următoarele probleme enumerate sunt psihozele severe, în special schizofrenia, tulburările de alimentaţie: bulimia şi anorexia, deprecierea imaginii de sine, tulburările de somn, neîncrederea în ceilalţi, invidia (în special faţă de succesul financiar), stress, vinovăţie, mânie, abuz sexual, singurătate, violenţă fizică, perfecţionism şi imposibilitatea de a ierta. Deşi aceste probleme par a fi comune oamenilor fe pretutindeni, în acest spaţiu ele sunt mai intense, mai acute, generate de condiţii mai pregnante şi abordate terapeutic inadecvat, dacă nu chiar neglijate sau ignorate. Serviciile de sănătate mentală Apelul la specialist este inhibat de ruşine şi teama de psihiatru, de ‚balamuc’. Mulţi creştini recepţionează problemele psihice ca fiind semnul unui eşec spiritual. Ei preferă să se adreseze pastorului şi să-i ceară acestuia să se roage pentru ei, decât să apeleze la psihiatru. Însăşi condiţia de a fi în situaţia de a primi ajutor este privită ca o umilinţă. Când sunt organizate seminarii antistress sau privind psihopatologia, psihoterapia, oamenii vin, audienţa este maximă, dar puţini şi-ar împărtăşi situaţia persoanlă. De asemenea, o problemă o constituie slaba reprezentare a terapeuţilor creştini. Din acest motiv, primii la care se apelează pentru ‚probleme de inimă’ sunt rudele, prietenii, confesorii de ocazie... Deşi pastorii sunt una dintre sursele primordiale de speranţă, ei sunt adesea insuficient echipaţi pentru a oferi soluţii competente. Deseori consilierea pe care o pot oferi este, fie de maximă generalitate, fie din nefericire, neinspirată şi greşită. Deseori intervenţiile reţelei de sănătate 22

psihică sunt grevate de un model biologizant, medical, fiind puţin utilizate mecanismele psihologice, relaţionale sau spirituale. Astfel, în timp ce unii au competenţă, ea este pur medicală şi abordează doar marea psihiatrie, în timp ce terapeuţii spirituali nu au competenţă psihologică. În acest mod se crează o crevasă a suferinţei care rămâne neasistată. În acest spaţiu, psihoterapia face primii paşi timizi, este prost înţeleasă de public, ostracizată de creştini, fiind suspectată de procedee noncreştine sau anticreştine. Atunci când există o deschidere competentă asupra domeniului, din perspectivă creştină, deschiderea, receptivitatea şi adresabilitatea este maximă. Un eventual sistem de pregătire este văzut ca fiind realizat de specialişti occidentali în teritoriu, pe baze multiculturale, multidisciplinare, multisectoriale, care să fie relevant contextual, adaptat condiţiilor din zonă şi nu import brut de metodologie occidentală.

23

2. Cadrul conceptual Consilierea pastorală - Specializarea4 în slujire pastorală oferită ca răspuns persoanelor individuale, cuplurilor sau familiilor care trec prin suferinţă, necaz şi durere, şi capabile să articuleze această situaţie cu bunăvoinţa de a căuta ajutor pastoral creştin pentru a face faţă acestei situaţii. Un consilier pastoral este o persoană a cărei consacrare şi educaţie pentru slujire religioasă este perfectată, funcţionează într-un cadru potrivit pentru slujire, este responsabil şi recunoscut de către o comunitate religioasă. Cei mai mulţi consilieri pastorali din Statele Unite sunt pastori întăriţi prin binecuvântare care slujesc fie în districte denominaţionale, fie ca şi capelani în spitale generale sau în secţii şi instituţii psihiatrice. Unele grupe religioase autorizează şi persoane neîntărite cu binecuvântare pentru consilierea şi slujirea pastorală. În toate cazurile, criteriile pentru consiliere pastorală au mai mult de-a face cu persoana şi responsabilitatea consilierului, decât cu metodele de consiliere adoptată. Criteriul primordial pentru metodă este acela de a fi consecvent cu ceea ce reprezintă slujirea într-o relaţie potrivită cu nevoia şi problema pentru care consiliatul caută consiliere. Definiţii şi distincţii Semnificaţia expresiei pastoral. Termenul pastoral înseamnă relaţia atât în sensul responsabilităţii cât şi al atitudinii. Consilierea pastorală este un subtip specific al slujirii mai largi a funcţiei pastorale. În aplicaţia mai specifică a termenului, acesta se referă la responsabilitatea pastorului sau slujitorului creştin faţă de una sau mai multe persoane în necaz, în tulburare prin suferinţă sau alte circumstanţe ale vieţii, din interiorul grupului căruia aparţin de obicei. Imaginea biblică cea mai des folosită pentru această funcţie este aceea a păstorului care caută oaia pierdută în timp ce îşi menţine responsabilitatea administrativă pentru celelalte 99 de oi. Datorită acestui tip de slujire oferit în cadrul unei comunităţi religioase, consilierea pastorală nu este o profesiune, ci o funcţie realizată şi îndeplinită de către persoane în cadrul profesiunii de slujitor religios, slujitor al lui Dumnezeu. Ea poate fi una din multiplele funcţii ale pastorului, sau o funcţie principală realizată de un slujitor creştin care s-a specializat în consiliere şi psihoterapie creştină. Termenul psihoterapie pastorală pentru care pledează Wise, este o înţelegere mai adecvată şi se concentrează mai specific asupra unui tip de consiliere care are în vedere structurarea şi realizarea schimbărilor de personalitate în cadrul asistenţei şi relaţiei psihoterapeutice. Caracterul distinctiv al consilierii pastorale Ceea ce distinge consilierea pastorală de alte forme de consiliere şi psihoterapie, este rolul şi responsabilitatea consilierului şi înţelegerea sa, cum şi modul în care o exprimă în relaţia pastorală. Consilierul pastoral este reprezentativ pentru imaginea centrală a vieţii şi semnificaţiei afirmată în comunitatea religioasă. Astfel, consilierea pastorală oferă o relaţie în cadrul acestei înţelegeri a vieţii şi credinţei, prin intermediul persoanei consilierului pastoral. Această subliniere asupra relaţiei cu comunitatea religioasă printr-o persoană reprezentativă, distinge consilierea pastorală atât de consilierea religioasă în general, cât şi de alte tipuri de psihoterapie seculară. În timp ce consilierea religioasă şi alte terapii seculare se bizuie pe anumite practici particulare şi sisteme de credinţă, consilierea pastorală este identificată prin reprezentarea sa în cadrul comunităţii care o autorizează prin relaţia cu un pastor responsabil faţă de acea comunitate spirituală şi religioasă. Una din problemele permanente pentru dezbatere în domeniul consilierii pastorale s-a concentrat asupra aspectului distinctiv constând în natura responsabilităţii care trebuie avută în vedere faţă de comunitatea religioasă. Unii consilieri pastorali şi grupuri religioase nu acordă o importanţă deosebită acestei chestiuni principiale şi importante. Orice consilieri care se identifică ca membri ai grupului religios sunt văzuţi în mod necritic ca şi consilieri pastorali, iar problema dacă sau cum aceşti consilieri sunt responsabili, pur şi simplu este evitată. Alte grupuri religioase insistă asupra responsabilităţii consilierului într-o manieră administrativă, dar nu se preocupă de responsabilităţile teologice pe care aceasta le presupune. Un mod de a conceptualiza atât responsabilitatea administrativă cât şi cea teologică a consilierului pastoral, este prin 24

imaginea unui dialog continuu cu acele elemente din comunitatea religioasă care au autorizat slujirea consilierului pastoral. Patton identifică în 1983 trei dialoguri, şi anume: 1. cu devenirea şi tradiţia credinţei primită prin acel grup religios, 2. cu rolul, funcţia şi identitatea slujitorului în acel crez, şi 3. cu comunitatea religioasă specifică care nutreşte acel tip de crez. 1. Dialogul cu tradiţia credinţei. Primul dialog este expresie a responsabilităţii teologice a consilierului pastoral. Nu este suficientă doar o educaţie teologică. Pastorul creştin, de pildă, continuă să studieze, să se întrebe, să mărturisească asupra semnificaţiei evenimentului christic. El continuă să studieze cea mai bună formulare tradiţională ca şi cele mai moderne şi recente interpretări, la fel ca şi teoriile psihologice şi psihoterapeutice pentru a reinterpreta credinţa în lumina a ceea ce experienţa consilierii dezvăluie asupra vieţii umane. Aşa-numitul consilier religios sau psiholog creştin şi alte denumiri pot să facă acest lucru ca parte a credinţei pastorale, dar consilierul pastoral este consacrat să facă lucrul acesta la un nivel de competenţă profesională şi ca o expresie a responsabilităţii sale faţă de comunitatea de credinţă care l-a autorizat în slujirea sa. 2. Dialogul cu identitatea, rolul şi funcţia sa de slujitor creştin. Cel de-al doilea tip de dialog exprimă atât responsabilitatea teologică, profesională şi administrativă. Aspectul teologic în acest sens trebuie să răspundă la întrebarea esenţială pe care şi-o pune consilierul. Sunt eu chemat la această slujire şi mă simt eu capabil şi dăruit pentru aceasta? Iar aspectul administrativ în sens instituţional răspunde unei structuri religioase particulare şi felului în care consilierul pastoral simte că se identifică ca slujitor; felul în care consilierul pastoral reuşeşte să facă faţă atât dificultăţilor şi obstacolelor slujirii sale, cât şi aspectelor de identitate prin care poate să se exprime natural, fără un efort conştient. 3. Dialogul cu comunitatea creştină specifică. Orice comunitate denominaţională celebrează şi interpretează propriul său crez într-o manieră proprie şi într-o experienţă comună. În acelaşi fel o fac şi consilierii pastorali şi religioşi. Ei se raportează, se simt responsabili şi îşi interpretează slujirea în termenii înţeleşi de corpul creştin care i- a autorizat. Disciplina psihologiei pastorale Un corp de cunoştinţe asupra comportamentului uman care vede credinţele şi practicile religioase ca forţe integrative în psihologia şi dimensiunile sociale ale experienţei umane.5 Psihoterapia pastorală Psihoterapia este definită de către Asociaţia Americană a Psihiatrilor, ca tratamentul unor tulburări mentale şi emoţionale, bazat în principal pe comunicarea verbală şi nonverbală cu pacientul. 6 Adjectivul pastoral denotă un oficiu formal de conducere în biserică, obţinut în mod obişnuit prin întărire, prin binecuvântare sau consacrare. Psihoterapia Wolberg a definit psihoterapia într-o manieră care rămâne, poate, cea mai completă: Psihoterapia constă în tratamentul prin mijloace psihologice a problemelor de natură emoţională, în care o persoană pregătită stabileşte în mod deliberat o relaţie profesională cu un pacient pentru a atinge următoarele obiective: 1. Înlăturarea, modificarea sau diminuarea unor simptome existente, 2. Modificarea unor modele inadecvate de comportament, optimizarea acestora, şi 3. Promovarea unei dezvoltări şi creşteri pozitive a personalităţii. Într-un timp era considerat potrivit să identifici utilizarea expresiei psihoterapie numai cu formele de relaţie pacient-terapeut orientate către ‚insight’, către obiective ale psihologiei abisale, psihanalitice, aşa cum observa Clinebell. Mai recent, termenul psihoterapie a fost lărgit prin includerea unei largi varietăţi de proceduri şi tehnici terapeutice care diferă în intensitate şi durată. În orice caz, nu este posibil să identifici termenul psihoterapie cu o anumită şcoală sau cu o anumită interpretare, procedură sau metodologie. Deşi există astfel de asocieri, termenul rămâne unul general. Utilizarea termenului psihoterapie Termenul, expresia de psihoterapie a câştigat popularitate printre consilieri în genere, şi de asemenea printre consilierii pastorali. De exemplu, Wise în 1951 în lucrarea sa Pastoral Counseling: its 25

Theory and Practice, psihoterapia nici măcar nu este listată în index. În lucrarea sa din 1980, Pastoral psychoterapy: Theory and Practice, termenul consiliere este abandonat, cu excepţia unui fel sau tip de psihoterapie şi termenul, expresia de psihoterapie devine una normativă. O comparare a definiţiei consilierii din prima carte şi a psihoterapiei din cea de a doua, dă convingerea că ipoteza utilizării celor două expresii în cele două corpuri este paralelă, interschimbabilă, amândouă identificându-se cu un proces mai degrabă decât cu o definiţie statică, care are caracteristicile psihoterapiei, aşa cum a fost descrisă în definiţiile de mai sus. În acest sens, utilizarea expresiei psihoterapie reprezintă o acomodare la popularitatea culturală a termenului, ca şi un sens posibil al cuvântului, având mai multe semnificaţii. În literatura profesională, psihoterapia şi-a pierdut semnificaţia sa îngustă, ca referindu-se la anumite canoane teoretice şi dogme metodologice, a devenit o expresie şi un cuvânt care poate fi utilizat într-un sens lărgit, permiţând aplicarea sensurilor sale populare. Adiţional, deoarece termenul de consiliere şi-a extins baza, incluzând aspecte ca: consiliere nutriţională, vocaţională, şi financiară, termeni care semnifică o relaţie profesională care depăşeşte strict domeniul vindecării, sănătăţii şi al psihologiei sau psihoterapiei, acesta tinde să fie utilizat cu oarecare rezerve. În ceea ce priveşte termenul pastoral, acesta pare să reprezinte o orientare către procesul psihoterapeutic, decât o definiţie a rolului şi statului persoanei care realizează această psihoterapie. Ca oficiu formal în biserică, aceşti psihoterapeuţi sunt aproape parapastorali, ceea ce poate este un termen mai bun, deşi dificil de utilizat şi oarecum peiorativ. Chestiunea relevantă este dacă pastoral semnifică un oficiu în biserică sau dacă semnifică doar o atitudine sau o orientare faţă de psihoterapie. În primul caz, numai oamenii puşi deoparte printr-o modalitate oarecare de către biserică într-un oficiu formal al bisericii sunt psihoterapeuţi pastorali, pe când ceilalţi formaţi în slujire, parapastoral. În ultimul caz, orice persoană sensibilă spiritual şi orientată teologic, poate fi un psihoterapeut pastoral. Chestiunea nu este uşor de rezolvat, dar fără o rezoluţie a naturii şi identităţii formale a psihoterapeutului pastoral, vom rămâne în confuzie atât în ceea ce priveşte terapeutul, cât şi cei pe care terapeutul doreşte să-i slujească. Terminologie pastorală Consilierea încearcă să furnizeze încurajare şi călăuzire pentru cei care se confruntă cu pierderi, decizii sau dezamăgiri. Consilierea poate stimula personalitatea pentru creştere şi dezvoltare, poate ajuta oamenii să facă faţă în mod eficient problemelor vieţii, conflictelor lăuntrice, emoţiilor care par să-i copleşească, asistă persoane individuale, membrii de familii, cupluri şi rezolvă tensiuni interpersonale sau tulburări de relaţie. Asistă persoanele a căror model de viaţă este nefericit şi se bazează pe defense. Consilierul creştin caută să aducă oamenii într-o relaţie personală cu Isus Hristos şi îi ajută să găsească iertarea şi eliberarea de efectele distructive ale păcatului şi vinovăţiei. În ultimă instanţă, speranţa creştină îi ajută pe ceilalţi să devină ucenici ai lui Hristos şi slujitori ai altora. 7 Există trei termeni încetăţeniţi şi care au conotaţii relativ diferite, şi anume: slujire pastorală, consiliere pastorală şi psihoterapie pastorală. Slujirea pastorală este termenul cu cea mai largă aplicabilitate. El se referă la totalitatea slujirilor necesare într-o comunitate creştină pentru vindecare, susţinere, călăuzire şi împăcare a oamenilor cu Dumnezeu şi unii cu alţii.8 Aceasta include activităţi de predicare, învăţare, disciplinare, administraţie şi asistenţă în perioade dificile. Încă din vremuri străvechi biserica a cultivat şi administrat slujirea pastorală. Consilierea pastorală este o parte mai specializată a slujirii pastorale care implică ajutorarea indivizilor, familiilor sau grupurilor pentru ca să facă faţă perioadelor de criză şi problemelor vieţii. Consilierea pastorală utilizează o diversitate de metode de vindecare care ajută oamenii să facă faţă problemelor într-o manieră consecventă cu învăţătura creştină. Obiectivul suprem este de a ajuta consiliatul să experimenteze vindecarea, învăţarea şi creşterea spirituală şi personală. Aşa cum este definită în mod tradiţional, consilierea pastorală este activitatea unui pastor întărit. În unele denominaţiuni acest lucru nu este stipulat în mod strict. 26

Psihoterapia pastorală este un proces pe termen lung care presupune ajutorarea în profunzime şi încercarea de a produce schimbări fundamentale în personalitatea consiliatului, în legătură cu valorile spirituale, cu modul de gândire şi cu patternurile de abordare a vieţii, a relaţiilor. Este o formă de ajutorare care încearcă să îndepărteze blocajele, adesea constituite în trecut şi care inhibă actualmente creşterea şi dezvoltarea personală şi spirituală. Este lucrarea unui specialist bine pregătit.9

27

3. Raportul dintre biserică şi cultură, teologie şi psihologie, consilierea pastorală şi psihoterapia seculară Aspecte paradigmatice. Van Leeuwen notează că deasupra teoriilor psihologice se află paradigma psihologiei.10 O paradigmă este o presupunere cu totul generală şi care se află deasupra întregii abordări pe care o împărtăşesc psihologii. În timp ce teoriile se pot schimba, paradigma face rareori acest lucru. Paradigma curentă pentru psihologie este metoda ştiinţifică; o paradigmă împrumutată din domeniul ştiinţelor naturale. Van Leeuwen se îndoieşte şi se întreabă dacă abordarea pe care o utilizează fizicienii, chimiştii şi biologii este potrivită pentru studierea şi cunoaşterea comportamentului şi a gândirii umane. Dacă această paradigmă este greşită, metodele de cercetare şi teoriile care rezultă din această paradigmă sunt şi ele suspecte. Van Leeuwen sugerează că psihologia de astăzi se află în perioada unei schimbări de paradigmă. Cercetătorii au început să realizeze că oamenii nu sunt doar nişte maşini sau animale. Astfel, împrumutarea metodelor din domeniul ştiinţelor naturale, pare insuficientă. De asemenea, creştinii au devenit conştienţi de oportunitatea influenţei schimbării acestei paradigme. Van Leeuwen pune la îndoială determinismul strict, cauză-efect şi generalizarea acestei legi fundamentale în domeniul ştiinţelor naturale, favorizând în schimb, recunoaşterea libertăţii de alegere pe care o exercită oamenii. De asemenea, el notează prezenţa reflexivităţii, tendinţa participanţilor la un experiment, de a gândi în legătură cu valoarea acestuia şi de a-şi modifica comportamentul în funcţie de împrejurări (modelul antropic). Cu câţiva ani în urmă, mai mulţi psihologi de renume din întreaga lume cum ar fi Zimbardo şi Menninger au atras atenţia asupra faptului că această schimbare de paradigmă este necesară. 11 Psihologii îşi îndreaptă atenţia asupra unor trăsături ale fiinţei umane, cum sunt motivaţia, preocupările în privinţa moralei şi încep să accepte faptul că există o dimensiune moral-spirituală pe care, în genere, au ignorat-o până astăzi, aceste domenii fiind considerate ‘de lux’. De asemenea, psihologii încep să descopere problema păcatului, a conştiinţei, a libertăţii de voinţă şi sunt preocupaţi de aceste aspecte ale fiinţei umane, care au evidente interrelaţii cu afecţiunile şi viaţa psihică a fiinţei umane. Cu siguranţă, că între psihologie şi creştinism a existat întotdeauna o interrelaţie; din nefericire, această relaţie a fost marcată de ostilitate şi adversitate. Lucrul acesta nu este nou, el este renumit încă de pe vremea lui Copernic şi Galileo. Existenţa unei tensiuni sau a unei ostilităţi decurge din înţelegerea greşită, fie a ştiinţei, fie a religiei, din partea ambelor tabere. Mulţi creştini au tendinţa de a adopta un punct de vedere contradictoriu şi de opoziţie făţişă, faţă de orice poziţie prezentată sau adoptată de lumea ştiinţifică. Această atitudine şi acest punct de vedere ale unor creştini, se bazează în mare măsură pe neînţelegere şi lipsă de informare şi, de asemenea, este alimentată de o teologie irelevantă. Ca rezultat al acestor tensiuni, comunitatea creştină a fost adesea suspicioasă şi chiar ostilă faţă de psihologie în special şi faţă de ştiinţele sociale, în general. Această ostilitate a fost uneori justificată şi datorită faptului că în lumea ştiinţifică au apărut uneori interpretări, teorii şi ipoteze, care erau considerate de-a dreptul scandaloase pentru sensibilitatea creştină. Uneori Biserica s-a considerat un fel de bastion al drepturilor fiinţei umane în oceanul depersonalizării nutrit de reducţionismul metodei ştiinţifice. Modalităţi de relaţie între psihologie şi teologie Carter şi Narramore adaptează12 analiza istoricului culturii, Niebuhr şi sugerează că există patru căi posibile de interrelaţie între psihologie şi teologie.13 A. Primul tip de atitudine este creştinismul împotriva psihologiei. În ultimii ani, un număr de creştini proeminenţi au scris polemic împotriva psihologiei, acuzând-o ca fiind, în cel mai bun caz, un competitor al creştinismului, iar în cel mai rău caz, drept o conspiraţie a celui rău, de tip New Age împotriva acestuia. Jay Adams, un bine cunoscut consilier creştin îndrepta astfel de atacuri împotriva psihologiei prin anii 1970. Cei care adoptă această atitudine de ostilitate împotriva psihologiei, nu acordă nici un credit acesteia şi reduc întreaga problematică psihologică şi psihiatrică la domeniul spiritual, adăugând eventual, 28

unele aserţiuni mistice. Benner atrage atenţia asupra faptului că acest reducţionism spiritual are tendinţa de a face din întreaga psihoterapie o instituţie contrară voinţei lui Dumnezeu. Ca şi ‘mângâietorii’ lui Iov, cei care adoptă această atitudine au tendinţa de a interprta orice suferinţă prin prisma eronatei doctrine retributive directe, care vede o relaţie directă nemijlocită, între orice formă de suferinţă şi presupuse păcate ale suferindului, lovit de judecata lui Dumnezeu, nu doar de consecinţe. B. Al doilea tip de atitudine este cel al psihologiei împotriva poziţiei creştine. În acest context, psihologia este gândită ca având toate răspunsurile, în timp ce creştinismul este perceput ca neimportant sau chiar dăunător sănătăţii mentale. Unii psihologi pretind că creştinismul ar ave un caracter politic. Ca şi atitudinea ostilă a creştinilor împotriva psihologiei, şi atitudinea psihologilor este reducţionistă. Un exemplu este cel al lui Parsinger, care a scris în 1987 o lucrare intitulată Bazele neuropsihologice ale lui Dumnezeu, în care încearcă să acrediteze ideea că substratul credinţei în Dumnezeu este pur neurofiziologic, biochimic şi bioelectric. El constată că stimularea unor zone din profunzimea lobului temporal, poate evoca anumite aspecte ale ‚experienţelor cu Dumnezeu’. Ca atare, autorul conchide că experienţele cu Dumnezeu nu sunt decât corelatele unei instabilităţi electrice din creierul uman. Este o eroare din partea creştinilor sau a oamenilor de ştiinţă să creadă că relaţia lui Dumnezeu cu oamenii este limitată doar la fenomene supranaturale, sau dimpotrivă, doar la unele naturale. Dumnezeu este suveran în alegerea căilor de comunicare cu omul. Faptul că procesele neurofiziologice sunt substratul trăirilor psihice, morale, spirituale sau religioase nu mai este de mult o noutate şi n-a fost negat niciodată. C. Cea de a treia perspectivă în relaţia dintre psihologie şi creştinism vede în cele două, două discipline separate, egale în capacitatea lor de a se constitui în surse de adevăr. Benner subliniază caracterul dualistic al aceste concepţii, care contravine holismului biblic şi, cu siguranţă că ar mai fi de adăugat faptul, că există totuşi, o deosebire calitativă între adevărul absolut şi revelat al lui Dumnezeu şi adevărul cu caracter relativ, al descoperirilor umane, mai ales într-un domeniu atât de frământat de prefaceri şi atât de tributar influenţată, cum este cel al psihologiei. D. Ultimul tip de abordare ar fi cel prin care psihologia integrează concepţia creştină. În această perspectivă, fiinţa umană este văzută, în mod fundamental ca o fiinţă unitară. În timp ce putem vorbi de nivele sau dimensiuni, pentru analiză sau cu scop didactic, perspectivă din care se poate vorbi de mai multe tipuri de clasificări, în acelaşi timp (Mc Kay 1979), oamenii sunt fiinţe unitare, integrale. Creştinii AZŞ favorizeză această concepţie, care face oarecum imposibilă înţelegerea potrivit căreia ar exista o entitate conştientă, acorporeală, după moarte, respectiv sufletul nemuritor. De asemenea, Carter şi Narramore favorizează această a patra abordare. Totuşi, în Psihologia 14, scrisă din perspectivă creştină, apărută la Monarch în 1991 sub semnătura lui Meier, Minirth, Wichern şi Ratcliff, toţi, psihologi creştini de renume, este prezentat şi pericolul unei integrări dusă prea departe, care poate conduce la sincretism, un amestec de păgânism sau spiritualism şi creştinism. Autorii pledează pentru adoptarea, în mod eclectic, dar critic, a oricărui aspect pozitiv din toate cele patru atitudini. În timp ce fiecare model manifestă unele slăbiciuni, fiecare dintre ele poate avea şi aspecte valoroase. Primul are tendinţa de a submina importanţa Bibliei şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea subliniază importanţa receptivităţii şi deschiderii faţă de psihologie, pentru a evita raţionalizarea, sau neînţelegerea motivaţiilor reale din spatele comportamentului creştin. Reflecţia psihologică poate creşte gradul de înţelegere a mesajului biblic. Modelul separatist are, de asemenea, valoarea sa. La nivelul interfeţei dintre abordarea creştină şi cea psihologică se pot naşte întrebări şi răspunsuri, care pot fi deosebit de fructuoase ambelor înţelegeri. În fine abordarea de tip monistic, holistic, integrator, va trebui, totuşi să nu ignore nuanţele şi complexitatea multidimensională a fiinţei umane, rămânând în consens cu viziunea biblică şi abandonând înţelegerile incompatibile cu doctrina creştină. Surse de date. Diagrama. [De inserat Diagrama Relaţia dintre psihologie şi creştinism] 29

Principiul călăuzitor este că ambele sunt produse ale revelaţiei lui Dumnezeu şi ambele încearcă să portretizeze umanitatea. Fără să facă lucrul acesta în mod exhaustiv, conflictul dintre teologie şi psihologie este datorat fie erorii în interpretarea biblică, fie erorii în utilizarea metodei ştiinţifice sau ambelor. Deoarece ambele sunt derivate din revelaţia lui Dumnezeu, descoperirile veritabile nu vor intra în conflict. Toate adevărurile provin, în ultimă instanţă din adevărul absolut al lui Dumnezeu. Modele ale relaţiei dintre psihologie, Biserică şi cultură Folosind sistemul celor cinci modele Niebuhr (1951) ale interacţiunii dintre Hristos şi cultură ca model euristic15, este sugerată existenţa unei necesităţi a adoptării diferitelor strategii în relaţia dintre creştinism şi psihologie. Fiecare strategie propusă pentru interacţiune este menită să protejeze integritatea viziunii Bisericii, în timp ce se recunoaşte că acele aspecte ale culturii utile şi de folos Bisericii, trebuie conservate. Cele cinci strategii propuse şi discutate sunt: critica, analogia, traducerea, dialogul şi mărturia.16 Termenul de cultură nu se referă la aspectul cultural ca la o realitate monolitică, ci ca un sistem compozit de credinţe şi practici. De-a lungul istoriei creştinismului, Biserica a răspuns în diverse moduri faţă de provocările culturii. Abordarea ei a fost, uneori, una de totală respingere a culturii ca fiind păgână, în timp ce în alte momente, a constat într-o acceptare necritică a culturii ca un dar divin. Între aceste două extreme există nenumărate strategii intermediare mai mult sau mai puţin acceptabile. Orice strategie care conduce la o completă respingere a culturii sau la o identificare completă cu aceasta are limite privind utilitatea ei în viaţa Bisericii şi în modul cum aceasta interacţionează cu teoriile şi practicile mentalităţii contemporane. Este important să nu ne gripăm într-o atitudine refractară sau dimpotrivă supraperceptivă şi imitatoare a culturii. Există o varietate de strategii potrivite pentru dialogul dintre creştinism şi psihologie şi o singură strategie este sau are o valoare limitată. Orice strategie ar fi utilizată, trebuie să rămânem sensibili faţă de anumite chestiuni psihologice. Diferitele răspunsuri sunt potrivite dacă se bazează pe cercetare ştiinţifică, pe teoria imaginilor sau sistemelor arhetipale ale tradiţiei creştine. În acest material vom explora cinci modalităţi teologice sau metafore după Barbour (1974) care pot fi utile în dialogul dintre Biserică şi cultură, dintre creştinism şi psihologie.17 Aceste strategii vor fi descrise pe scurt şi apoi dezvoltate. Pentru fiecare strategie vom descrie modalitatea de abordare şi apoi vom ilustra relaţia cea mai potrivită în domeniul psihologiei. Descrierea generală a strategiilor de interacţiune În tratarea clasică a relaţiei dintre Hristos şi cultură, Niebuhr, 1951, stabileşte cinci strategii ale acestei interacţiuni. 1. Primul tip, asumat ca fundamental, este acela al discontinuităţii dintre Hristos şi cultură. Toate culturile sunt păgâne şi orice interacţiune cu ele va avea drept consecinţă compromisul. Niebuhr respinge această strategie datorită izolării culturale, în consecinţă rezultând izolare culturală şi creştinismul devine, în mod inevitabil irelevant. 2. A doua strategie asumată este o continuitate esenţială între etică şi Isus, cu cele mai înalte idealuri ale civilizaţiei umane. Niebuhr arată că în această strategie o abordare critică a culturii este imposibilă. 3. A treia strategie presupune că cultura poate să-şi aducă o contribuţie valoroasă, dar afirmă că Hristos este deasupra culturii. Niebuhr estimează că această poziţie se grăbeşte să boteze prea uşor orice aspect al culturii ca fiind creştin şi să-l înglobeze în mod necritic, deschizând astfel porţile spre o împovărare cu unele aspecte provinciale. 4. O altă strategie presupune că Hristos şi cultura sunt ireconciliabile şi astfel trebuie să se menţină o stare de tensiune între aceste două domenii. O astfel de strategie nu reuşeşte s-ofere o bază în care Biserica să-şi aducă contribuţia sa unică la transformarea societăţii şi de acea tinde să devină prea uşor, să susţină statutul existent.

30

5. Ultima poziţie propusă pentru relaţia dintre Hristos şi cultură este aceea a transformării. Cultura trebuie să fie convertită şi utilizată spre slava lui Dumnezeu. Aceasta pare să fie cea mai apropiată strategie în concepţia lui Niebuhr deoarece nu formulează nici o critică la adresa ei. În contrast cu Niebuhr, ne vom concentra atenţia asupra culturii, nu ca o entitate coerentă, ci ca un sistem compozit de acţiuni, credinţe, tradiţii şi comunităţi specifice. În cazul acestora nu există nimic care ar putea fi total acceptat, total respins sau transformat. Mai mult, ne vom concentra asupra răspunsului Bisericii faţă de cultură. Este Biserica, ca prezenţă simbolică a lui Hristos şi un interpret al lumii înconjurătoare cu care se confruntă în variatele dimensiuni ale culturii, incluzând psihologia? Folosind cele cinci modele lui Niebuhr privind interacţinea dintre Hristos şi cultură ca metodă euristică, vom construi şi descrie cinci modele privind dialogul dintre creştinism şi psihologie. Vom încerca să demostrăm că există o diversitate de strategii care pot fi legitime şi utile în diversele situaţii. Aceste strategii privind interacţiunea dintre credinţă şi profesiunea psihologiei vor ţine seama de necesitatea şi dezideratul de a proteja integritatea concepţiei Bisericii, pe de o parte şi, de a recunoaşte acele dimensiuni ale culturii bune şi utile în activitatea şi viaţa Bisericii. 1. Atitudinea critică. Nici o profesiune nu poate să fie acceptată în mod necritic şi fără discernământ de către un creştin care ia în serios transcendenţa lui Dumnezeu şi primordialitatea domniei Sale. Încorporarea necritică a unor înţelegeri ştiinţifice sau disciplinare nu este o opţiune acceptabilă. Sarcina dificilă constă în dezvoltarea criteriilor şi categoriilor prin care cineva poate să judece anumite contribuţii specifice. 2. Analogia. Confruntarea Bisericii cu cultura nu presupune întotdeauna retragerea faţă de aceasta. Există anumite complementarităţi între cele două. Aceasta presupune, să fim rceptivi faţă de aceste analogii şi să facem totuşi o distincţie, pentru că analogie nu înseamnă corespondenţă identică. În orice caz, vom constata că libertatea, reconcilierea şi grija sunt consecvente cu numele lui Dumnezeu şi că trebuie să păstrăm o recunoaştere a providenţei lui Dumnezeu în acţiune. Deşi analogia este uneori parţială, are totuşi similarităţi care pot constitui puncte de afirmare şi pornire. 3. Translaţia sau traducerea. Viziunea Bisericii şi conţinutul psihologiei sunt concretizate în limbaj. Există numeroase tentative de traducere între cele două limbaje. Ar fi potrivit să determinăm calitatea existenţei acestor traduceri şi să explorăm modalităţi alternative ale mesajului creştin care pot fi traduse în limbajul psihologiei sau al profesioniştilor sănătăţii mintale. 4. Dialogul. Dacă recunoaştem că Dumnezeu este la lucru, atât în lume, cât şi în viaţa credinciosului şi a necredinciosului, apoi este cu atât mai potrivit din partea noastră să adoptăm atitudinea de ascultători şi să practicăm dialogul dintre credinţă şi cultură. Mai mult, creştinii ca şi necreştinii sunt confruntaţi cu acelaşi tip de probleme. O realitate demonstrată este aceea că, deseori cei care nu se încred în acelaşi Dumnezeu pot totuşi să fie utili prin trăirile şi înţelegerea lor, ajutându-ne în efortul nostru de a fi credincioşi. 5. Mărturia. Există un punct în care psihologul creştin, psihoterapeutul, deţine o contribuţie distinctă pentru a depune mărturia propriei sale experienţe cu Dumnezeu. O modalitate concretă de a trasmite vestea bună a Evangheliei lui Dumnezeu ca mărturie personală a intervenţiei Sale providenţiale în viaţa personală. Critica De-a lungul istoriei Bisericii, unul din răspunsurile legitime la adresa culturii a fost atitudinea critică. În cadrul acestei strategii cineva este confruntat, atât cu necesitatea ascultării faţă de poruncile lui Dumnezeu cât şi respingerea a ceea ce este lumesc. 1Ioan 2,15 “Nu iubiţi lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El”. Isus rămâne autoritatea absolută şi aceasta reclamă ascultare faţă de poruncile Sale: iubirea duşmanului, îndepărtarea poftei, setea de dreptate etc. Într-o manieră apocaliptică sau isihastă creştinismul este văzut ca un mod de viaţă complet separat faţă de cultura lumească. Tertulian recomanda că creştinul ar trebui să întoarcă spatele lumii păgâne şi religiei idolatre şi prin retragerea faţă de ocupaţiile contrare spiritului lui Hristos, cum ar fi întâlnirile publice, serviciul militar sau afacerile. 31

Pentru persoanele care adoptă această atitudine nu există nici o relaţie pozitivă între credinţă şi creştinism, pe de o parte. şi filozofia grecilor, pe de alta. Oricare ar fi adevărul care ar putea fi găsit în cultură, el poate fi la fel de bine extras şi din Scripturi. Acesta este un răspuns legitim la adresa culturii. Este, de asemenea, potrivit pentru cercetătorii şi profesioniştii din orice domeniu, de a-şi examina critic propria lor disciplină. În orice caz, este nevoie de un răspuns plin de discernământ, decât o respingere în totalitate a culturii sau profesiunii căreia aparţin. Unele aspecte culturale şi profesionale nu trebuie respinse în totalitate, ci trebuie respinsă autonomia implicită pe care cultura şi profesiunea tinde s-o reclame. Sistemele teoretice care ridică pretenţia universalităţii, grupurile profesionale care pretind primatul presupunerilor proprii, abordările terapeutice care reclamă exclusivitatea, sau tehnicile care tind să relativizeze prioritatea faţă de domnia lui Dumnezeu. Când teoriile şi practicile sunt absolutizate, ele se identifică şi devin ‚puterile acestui veac’. Bercoup (1962) Strategia criticiii presupune un punct de îndepărtare, altul decât cultura gazdă. Cultura ca experienţă nu este dată. Pentru creştin, pârghia de îndepărtare, de schimbare, de abatere, este adevărul pe care îl mărturiseşte Biserica. În timp ce recunoaştem că revelaţia lui Dumnezeu apare în istorie, plecăm de la premisa că Dumnezeu, în Isus Hristos transcede, atât istoria, cât şi tradiţia şi alege să se reveleze în moduri particulare în cultura umană. Astfel, aspectele culturale care pretind transcendenţa, ar trebui considerate ca fiind contradictorii. Când suntem confruntaţi cu astfel de situaţii, provocarea, respingerea şi retragerea, sunt răspunsurile cele mai potrivite. O critică a psihiatriei şi psihologiei teoretice şi clinice este consecventă cu acest răspuns istoric al Bisericii faţă de cultură. Atitudinea critică consecutivă tinde să ilustreze caracterul potrivit al acestei abordări. De pildă, ar trebui să spunem ‚nu’, atunci când psihologii asistau la testarea bombei atomice în 1950, a bombei cu hidrogen sau a bombei cu neutroni, contribuind direct sau indirect la distrugerea vieţii umane. O teorie psihologică asupra educaţiei şi dezvoltării care propune sau susţine rasismul, sexismul, clasismul sau discriminarea legată de vârstă merită criticată. Individualismul implicit, atât de larg răspândit în psihologia contemporană, o teorie care ignoră pur şi simplu responsabilitatea de a trăi în mod responsabil. O psihologie a dezvoltării care presupune, implicit norme ale culturii, ca fiind obiectivul şi scopul dezvoltării are nevoie de abordarea critică a realităţilor sociale. Un comportamentalism sau behaviorism care nu poate să aprecieze şi să ia în considerare elementele misterioase ale personalităţii, nereuşind să recunoască limitele în înţelegerea fiinţei umane, trebuie de asemenea, privite cu rezervă. Terapia care consideră acceptarea nondirectivităţii ca primordială, poate să fie antinomianistă şi de aceea trebuie respinsă. O terapie care se foloseşte de mijloace manipulative în decursul său, poate să fie un simptom al absolutizării societăţii tehnologizate, solicitând închinarea la altarul tehnicii şi de aceea trebuie respinsă. În mod virtual orice contribuţie psihologică este o mixtură de date, teorii, practici şi convingeri metafizice, descrieri şi prescripţii. În acest sens, este necesar discernământul şi procese care implică o separare între cele două aspecte. Descrierile obiective ale comportamentului pot fi neutre şi utile. Creştinii nu-şi propun o descriere empirică a realităţilor fizice şi sociale. O comparaţie cu tradiţiile teoretice ale creştinismului este potrivită pentru a adopta atitudinea doctrinală cea mai potrivită. Este sarcina noastră de a aplica discernământul în mod consecvent cu convingerile şi crezul creştin, ce este şi ce nu este potrivit. Atunci când transcendenţa este sacrificată pentru imanenţă, respingerea este cea mai potrivită reacţie. Desigur că există limite şi în această strategie, dacă nu o vom alătura în mod complementar celorlalte strategii care urmează. Cu cât mai sistematică este atitudinea critică, cu atât mai uşor este pentru creştin să alunece într-o atitudine cinică şi de retragere. Critica nu este o justificare pentru retragere din cultura Atenei, ci este doar o acţiune menită să transforme valorile culturale şi să le adapteze convingerilor religioase proprii Ierusalimului.

32

Analogia Această strategie a relaţiei dintre Hristos şi cultură menţine o continuitate care domină faţă de discontinuitate, în timp ce prima strategie spunea ‚nu’, această strategie este receptivă şi spune ‚da’. Cel mai clar exemplu biblic este literatura înţelepciunii din VT. Această literatură presupune că proverbele au o aplicaţie universală şi că sursa lor poate fi aflată în comunitatea largită. Nu este adoptat sectarismul primei strategii în aceasta din urmă. Înţelepciunea este colectată dintr-o varietate de culturi orientale şi încorporată în viaţa poporului lui Dumnezeu. Dacă înţelepciunea este consecventă cu tradiţia poporului lui Dumnezeu ea devine acceptabilă; dacă nu, este respinsă. Acest mod de conversaţie cu cultura este utilizat de persoane care se consideră iudei, dar care caută să menţină o legătură largă cu comunitatea ateniană. Ei simt în mod egal, în acelaşi timp, că Biserica este căminul lor, dar se simt la fel de confortabil şi în cultura lumii. Această poziţie, în estimarea lui Niebuhr poate să contribuie la extensia sau lărgirea puterii lui Hristos asupra umanităţii. Găsind asemănări între învăţăturile lui Hristos şi Socrate, sau între moartea lui Hristos şi cea a lui Ghandi, facem clară prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Această poziţie caută să facă evidentă semnificaţia universală a Evangheliei. Isus nu este în mod simplist, doar Mântuitorul unei mici comunităţi de credincioşi, ci este Mântuitorul care ridică păcatele lumii. Palmer (1988) Totuşi în această abordare a conversaţiei cu cultura trebuie utilizată strategia analogiei pentru a proteja integritatea unică a statutului confesional al Bisericii în societate. Analogia presupune corelaţie între atributele unor obiecte şi evenimente comparate. Astfel, orice comparaţie va conţine puncte de similaritate şi puncte prin care această similaritate nu se realizează. Ea presupune o discontinuitate fundamentală şi o posibilă continuitate. După 2000 de ani de existenţă, există o tradiţie creştină, chiar şi în modul în care aceasta se raportează la cultura post creştină. Lumea artei, a politicii, a bunăstării şi sănătăţii mentale poate fi afectată în diferite grade de moştenirea iudeo-creştină. Continuitatea poate fi afirmată, în timp ce ea este filtrată prin viziunea comunităţii creştine. În trecut această tradiţie a avut tendinţa de a fi una apologetică, făcând din creştinism un mediu atractiv şi relevant. Mai mult, în această perspectivă, există tentativa de a cunoaşte cultura umană şi a stabili analogii cu tradiţia creştină. O presupunere a acestei strategii este că Dumnezeu este prezent atât în viaţa Bisericii, cât şi în existenţa lumii, între credincioşi ca şi între necredincioşi, atât între iudei cât şi între neamuri. Trebuie, totuşi să fim atenţi pentru a constata că similarităţile sau analogiile nu se confundă cu identităţile de abordare; trebuie să punem în prim plan autorevelarea lui Dumnezeu şi apoi continuu prin analogia dintre legământul lui Dumnezeu faţă de creaţie, prin acţiunea providenţială a lui Dumnezeu în viaţa noastră să facem translaţia de la evenimentele cristice la evenimentele istorice. Dragostea umană dobândeşte semnificaţie în lumina dragostei sacrificiale a lui Dumnezeu în Isus Hristos, care a împăcat lumea cu Sine, în lumina intervenţiilor reconcilierii lui Dumnezeu. Acolo este evidentă o clară, deşi parţială analogie între mesajul creştinismului şi diferitele voci ale culturii. Răspunsul nostru trebuie să fie unul de recunoaştere şi acceptare. Folosind conceptul analogiei credinţei, Thomas Oden (1966) explorează implicaţiile pentru terapie. Următoarele ilustraţii pot fi utilizate şi pot exprima strategia în domeniul psihoterapiei. Consilierul cufundat în cadrul psihismului uman aflat în dificultate, încercând să câştige o înţelegere privind lăuntrul acestuia şi poate să reflecte în acest mod faptul că Dumnezeu, în Isus Hristos, ne înţelege aşa cum suntem. În ambele cazuri există o pătrundere în lumea celuilalt. Terapeutul care participă la înstrăinarea pacientului, reflectă participarea lui Dumnezeu răscumpărarea lumii prin Isus Hristos. Identificarea terapeutului cu dificultăţile umane poate reprezenta imaginea lui Dumnezeu suferind pe cruce concomitent cu moartea lui Isus Hristos pentru lumea alienată. Terapeutul are de-a face cu ostilitatea, cu vinovăţia şi anxietatea pacientului şi totuşi trebuie să rămână credincios faţă de acesta şi să reflecte credincioşia lui Dumnezeu faţă de legământul pe care l-a încheiat cu noi oamenii. De asemenea, consilierul care creează un mediu în care clientul poate începe să exercite autodirecţionarea, modelează harul lui Dumnezeu faţă de noi, cautând să ne dezvolte în credincioşie. În 33

ambele, vindecarea este văzută ca un dar care trece dincolo de noi înşine. Dacă în procesul terapeutic o persoană începe să se îndrepte către celălalt cu interes autentic, din cauza dragostei manifestată de terapeut, atunci acţiunile terapeutului sunt un omagiu închinat actelor de dragoste pe care Dumnezeu le-a manifestat faţă de noi. Un terapeut care facilitează reconcilierea între soţii care s-au înstrăinat este o imagine a activităţii de împăcare şi reconciliere pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de umanitate prin jertfa lui Isus Hristos. De asemenea, vindecătorul care pune în evidenţă comportamentul nedrept sau inacceptabil al unui pacient, Îl reflectă pe Dumnezeu care ne cheamă la ascultare şi credincioşie. Psihologul care capacitează un client pentru a dezvolta relaţii bazate pe angajament şi legământ, imită păstrarea legământului lui Dumnezeu. Strategia găsirii de analogii şi continuităţi ar putea să continue. Trebuie să ţinem seama de faptul că analogia nu este nici o paritate totală, nici o disparitate totală. A compara două obiecte sau elemente, presupune că ele nu sunt complet similare, dar nici complet diferite. Utilizarea noţiunii de analogie vorbeşte despre relaţia dintre creştinism şi aspectele culturii şi presupune compararea lor, care nu este nici univocă nici echivocă. În orice caz, problema endemică a acestor strategii este tendinţa de a pune egalitate între ideile sau evenimentele comparate. Dacă cineva începe cu o concepţie sărăcăcioasă privind autodezvăluirea lui Dumnezeu faţă de noi, această utilizare a analogiei va degenera în concluzii improprii privind natura lui Dumnezeu, decurgând din procese şi relaţii naturale. Deşi Oden a utilizat în mod extensiv dezvoltarea lui Barth asupra metodei analogiei, a acceptat ulterior precauţiile în legătură cu similaritatea, în pofida unei mai mari disimilarităţi. Terapeutul este în mod clar dependent de condiţiile culturale, personale, de slăbiciunea şi conflictele personale. De asemena, trebuie să fim consecvenţi în aplicarea strategiei analogiei, de tendinţele obişnuite. De ce unele acţiuni ale unor terapeuţi au atâtea analogii cu acţiunile lui Dumnezeu în timp ce altele sunt trecute cu vederea. În concepţia lui Oden, acele acţiuni ale terapeutului care au un caracter confruntanţional, directiv şi critic sunt dirijate, escamotate. N-ar putea fi văzute că analogii cu chemarea lui Dumnezeu la o relaţie plină de dreptate şi corectitudine, în timp ce sunt utilizate preponderent acele analogii care prezintă în mod selectiv iertarea, înţelegerea, permisivitatea şi acceptarea lui Dumnezeu. Comunitatea creştină este contextul în care analogiile şi corespondenţele variază în consecvenţa lor cu tradiţia creştină şi de aici rezultă necesitatea discernământului. Este datoria noastră de creştini să stabilim punţi analogice între experienţa creştină şi psihoterapie, pentru a nu uita tradiţia creştină, pentru a evita cufundarea în cultura ateniană, uitând că există o apreciabilă diferenţă între tradiţia creştină şi tradiţia ateniană. Translaţia sau traducerea Atena şi Ierusalimul vorbesc limbi diferite. Pentru a trăi în Atena, aceasta presupune să înveţi o nouă limbă, iar apostolul Pavel, în stabilirea de noi biserici pe teritoriul Greciei şi al Romei, a presupus traducerea istoriei Bisericii din Ierusalim într-o altă cultură. Atunci când scriitorul celei de-a patra evanghelii compară pe Isus cu Logosul, el se angajează în procesul traducerii unor concepte familiare în universul altui discurs. E clar că limbajul Bisericii era limbajul matern, dar el trebuia să fie tradus. Rolul asumat de translator presupune existenţa a două domenii distincte, a două sisteme lingvistice coerente. Fiecare dintre ele însă având un vocabular unic, reguli gramaticale distincte şi o altă perspectivă asupra realităţii. Avem de-a face cu două limbaje diferite. Dificultăţile de comunicare şi confuzia devin aparente în absenţa unei traduceri bune. De aceea, un lingvist stabileşte anumite sarcini în studiul lingvistic, în analiza culturală şi în traducere. Lingvistul trebuie să adopte poziţia alegerii acelor expresii care comunică în modul cel mai desăvârşit ideile din limba originală în limba tradusă. Ea presupune, atât traducerea cuvintelor, conceptelor, cât şi nuanţelor, într-un alt univers al discursului. Astfel traducerea este o altă strategie, alături de critică şi analogie, pentru psihologul creştin ca agent la bursa culturii. 34

Metafora traducerii presupune un moment clar de plecare. Chestiunea selecţiei nu este a selectării unei viziuni normative, ci alegerea şi testarea celui mai bun limbaj pentru a comunica acea viziune sau acel mesaj. Procesul traducerii este cognitiv şi empiric. Adecvarea traducerii este testată, atât în termenii consecvenţei raţionale, logice, cât şi lingvistice şi, în termenii consecinţelor asupra vieţii comunităţii. În lumea modernă o varietate de limbaje au fost dezvoltate pentru a descrie persoana. Un nivel descriptiv este cel biochimic, care defineşte stressul ca secreţia excesivă a unor enzime digestive având ca rezultat ulceraţia. Un altul poate utiliza limbajul neurologiei care interpretează gândirea în termenii proceselor cerebrale. Altul poate utiliza limbajul etologic, pentru a interpreta procesul învăţării utilizând vocabularul condiţionării, printării, reflecţiilor şi modelelor de întărire şi învăţare. Putem utiliza terminologia psihologiei ştiinţifice şi implica concepte naturaliste ale determinismului de la cauză la efect, analiza regresivă, observaţia controlată, manipularea variabilelor şi definiţiile operaţionale. Cogniţia poate fi examinată utilizând un limbaj din tehnologia computerului input, stocare, buffere, reţea şi organizare. Toate aceste limbaje au în comun faptul că sunt folosite metafore naturale fundamentale. Metaforele istorice atât de comune în psihologie, au un caracter naturalist. Unii susţin autobiografia ca fiind modul esenţial de înţelegere a naturii umane. Unii utilizează schimbul istoric al motivului organizării, teoria dezvoltării sau a stadializării, schimbările comportamentului în funcţie de vârstă şi dezvoltarea dialectică. Alţii utilizează limbajul deciziei, acţiunii: consecinţă, reflexivitate, responsabilitate şi schimbare. Altul poate utiliza limbajul sociologic: roluri, instituţionalizare, înstrăinare, autoritate, tradiţie, clasă, status. Un altul poate utiliza glosarul antropologilor culturali pentru a examina comportamentul cultural în termenii unor simboluri, evoluţiei, înrudirii, caracterelor naţionale, adaptării, tabu-urilor, sancţiunilor, ritualurilor şi aculturaţiei. Undeva între sistemele naturale şi istorice există metaforele psihologice. Structura dispusă concentrează asupra introspecţiei conştiente, experienţei, atenţiei, senzaţiilor, percepţiei şi cronometriei. Funcţionaliştii utilizează limbajul adaptării, ajustării evoluţiei, diferenţierilor individuale, impulsurilor şi rezolvarea problemelor. Există un întreg dicţionar terminologic oferit de behaviorism: stimul, răspuns, reîntărire, condiţionare, comportament, asociere, răspuns condiţionat, mediu, modelare, recuperare spontană. Fenomenologia dezvoltă totuşi un alt sistem de termeni: gestaltism, contextualitate, holism şi închidere. Chiar şi teoria câmpurilor din fizică poate fi întrupată în explicarea comportamentului individual: forţe, topologie, echilibru, sisteme de tensiune, valenţă, spaţiu vital, locomoţie şi graniţe permeabile. Există un număr de răspunsuri potrivite din partea psihologului creştin. El este chemat să pună ordine în această pletoră a limbajelor. Mai întâi ar trebui să recunoaştem în mod simplu babilonia limbilor care utilizează un aşa de larg sistem de limbaje pentru a descrie fiinţa umană şi comportamentul său. În al doilea rând, ar trebui să ne protejăm împotriva absolutizării oricăruia dintre aceste limbaje, să nu considerăm că unul anume ar fi cel mai bun în practica sănătăţii mentale. Reducţionismul este un păcat obsesiv repetat în toate aceste abordări teoretice, o formă de idolatrie intelectuală. În al treilea rând, cineva poate să compare limbajele şi să determine, atât termenele relative, cât şi slăbiciunile unui sistem simbolic particular. Ce aspect al realităţii umane este trecut cu vederea de către un limbaj particular? metafora fundamentală care oferă coerenţă maximă discursului? În ce contexteste un limbaj mai potrivit decât celelalte? În timp ce toate limbajele descrise mai sus încearcă să surprindă realitatea umană, unele se concentrează mai intens asupra unui aspect al acestei realităţi pentru a ne oferi o diferenţiere mai mare. O teorie poate să fie insensibilă faţă de dimensiunea libertăţii, acţiunii, responsabilităţii, conştiinţei de sine, în timp ce alta poate să fie potrivită pentru analiza angajamentului, a relaţiei, a prieteniei, a tradiţiei şi a culturii. Testul definitoriu al unui limbaj este efectul său asupra calităţii vieţii unei persoane sau a unei comunităţi umane. Un sistem lingvistic care inspiră acte de dreptate, de amabilitate, de eliberare, de bucurie şi iertare este un limbaj sau o teorie utilă. Să notăm că aceste criterii sunt derivate dintr-un alt punct de vedere, decât al lingvisticii propriu-zise. 35

În Atena, testul uzual al limbajului este corespondenţa cu realitatea fizică. Dacă există un nivel acceptabil al acestei corespondenţe, teoria este considerată adevărată. Însă în perspectiva culturală ebraică, testul adevărului unei afirmaţii, este capacitatea sa de a inspira acţiuni de încredere. Un număr de tentative au fost făcute din partea celor care au preocupări teoretice şi interese psihologice de a traduce în limbajul creştin într-o teorie ştiinţifică. Unii au tradus creştinismul într-un limbaj al psihologiei ştiinţifice (Myers, 1978), alţii al psihologiei existenţiale (Tweedie, 1968), al psihologiei tranzacţionale (Malony, 1979), al psihanalizei (Tillich, 1964), al psihologiei lui Jung (Kox, 1959), sau al terapiei nondirective Rogeriene (Browning, 1966). Astfel, una din multele strategii ale psihologului creştin în relaţie cu cultura, este să ia o anumită teorie psihologică particulară şi s-o traducă cât mai bine. Oden (1966), de exemplu, a tradus limbajul teologic în domeniul terapiei nondirective. Păcatul este tradus ca incongruenţă, introspecţia valorilor negative şi acceptarea condiţională. Răscumpărarea este văzută ca congruenţă, empatie şi răspuns pozitiv necondiţionat. Creşterea în har devine deschidere faţă de experienţă, congruenţă şi capacitatea de a funcţiona pe deplin. David Myers (1978) încearcă să traducă aspecte ale mesajului creştin în limbajul psihologiei ştiinţifice. El justifică această tentativă, afirmând că punctul de vedere istoric al iudeo-creştinismului vede pe Dumnezeu acţionând şi relevându-se în toate evenimentele creaţiei. Spiritul lui Dumnezeu este înţeles ca ceva mai mare decât o forţă neutră, exterioară care intervine uneori în natură. Creştinii vor să vadă în cercetarea psihologică, exprimată în termeni creştini, un mod al explorării revelaţiei naturale. Presupunerea ebraică că persoana este unitară este tradusă în limbajul ştiinţific ca unitate psihosomatică sau mai recent, psihoneuroimunologie. Punctul de vedere iudeo-creştin al relaţiei dintre gândire şi acţiune este tradus în cercetările ştiinţifice prin demonstraţia că suntem croiţi în aşa fel încât acţionăm asupra noastră înşine în modul în care gândim şi, în aceeaşi măsură ne imaginăm aşa cum ne gândim pe noi înşine în acţiune. (Myers, 1978). Tensiunea dintre suveranitatea divină şi responsabilitatea umană este tradusă în limbajul controlului exercitat de mediu şi responsabilitatea personală. Cea mai atentă tentativă de a examina relaţia dintre limbajul Bisericii ca şi comunitate şi un anumit model particular al sănătăţii mintale, al practicii din acest domeniu a fost dezvoltat de Myron Ebersole (1961). Ebersole s-a concentrat asupra modelului conceptual al comunităţii terapeutice. Acesta a furnizat o bază teoretică pentru interesul în crearea unui context de grup primar de preocupare şi încredere în care pacientul ar putea să dobândească încredere şi să-şi reasume responsabilitatea pentru propriile atitudini şi comportament. (Ebersole 1961). Abordarea aceasta presupune mai puţin o structură ierarhică, modele de comunicare mai puţin formale, o participare mai largă în adoptarea deciziilor şi utilizarea conştientă a acestor modele pentru tratament. O astfel de abordare a fost consecventă cu perspectiva pozitivă asupra naturii Bisericii şi importanţei responsabilităţii individuale asumate în mod voluntar. Persoana este văzută în termeni relaţionali, mai degrabă decât individualistici, dar Ebersole nu a pus semnul de egalitate între Biserică şi noţiunea de comunitate terapeutică. Prima este o comunitate devoţională şi are scopuri cu caracter mai permanent şi holistic. Cea de-a doua are scopuri mai limitate pentru a găsi resurse şi a determina o recuperare către sănătatea mentală. Este pe deplin posibil ca un pacient s-obţină însă, aceleaşi rezultate şi ca participant şi parte integrantă într-o comunitate devoţională. Strategia traducerii are unele implicaţii clare. 1. Traducerea este o metaforă care presupune două sisteme lingvistice ce au propria lor integritate şi sunt diferite. De asemenea, acest concept asigură protecţia împotriva botezării unui limbaj specific, ca fiind creştin. Aşa cum se întâmplă adesea, vorbindu-se în mod impropriu de behaviorism creştin, de fenomenologie creştină, de psihanaliză creştină, de sistem terapeutic familial creştin. 2. Metafora limbajului relativizează toate sistemele lingvistice. Aceasta eliberează profesioniştii creştini, dându-le posibilitatea de a utiliza o varietate de limbaje. Aceasta înseamnă că limbajul creştinismului contemporan nu are, nici el, un caracter absolut. Traducerea creştinismului şi psihologiei nu serveşte pur şi simplu utilizării sau traspunerii exclusive într-un limbaj biblic. Terapia nu constă, pur şi 36

simplu, din citarea sau utilizarea fragmentelor biblice. Nici un limbaj nu reprezintă un segment de realitate. 3. Un limbaj poate fi utilizat pentru a contracara tendinţele celorlalte sisteme lingvistice. Sub aspect fenomenologic, teoriile orientate psihologic sunt o bună contracarare pentru orientarea şi abordare empirică. Sistemele teoretice sunt complementare teoriilor individualiste asupra motivaţiei umane. Această strategie are totuşi unele slăbiciuni care au caracter permanent. 1. Limbajul în care viziunea creştină este tradusă, tinde să dobândească primatul şi dominanţa. Când se întâmplă acest lucru, concepţia creştină este rescrisă în limbajul culturii predominente. 2. Putem presupune că o traducere particulară este permanentă. Dar, noi traduceri sunt necesare, când circumstanţele se schimbă. Reificarea unei traduceri prea uşor, ridică acea traducere la nivel de dogmă. O astfel de abordare este statică. 3. Limbajele nu sunt complet neutre, ele conţin anumite presupuneri implicite, faţă de care trebuie ordonate relaţiile. Limbajele reflectă tendinţele unei culturi particulare. Ele nu sunt pur şi simplu descriptive. Eliberate de tendinţele culturale, varietatea limbajelor psihologice la care ne-am referit deja, sunt în mod clar utile profesioniştilor psihologi creştini. 4. Această strategie poate să uite cu uşurinţă că aproape întotdeauna ceva cade în spaţiul liber dintre crăpături, în procesul translaţiei. Cu alte cuvinte, în orice proces de traducere, se pierde ceva valoros. Cea mai bună şi mai adecvată traducere este credincioşia faţă de practica Bisericii primare a Noului Testament. Critica acestei strategii constă în contextul traducerii, deoarece puţini translatori lucrează complet singuri şi până la urmă îşi supun activitatea unui sistem. Pentru creştini, indiferent de ocupaţia lor, contextul traducerii este Biserica. Aici se află dimensiunile esenţiale ale concepţiei noastre şi acesta este sistemul de testare adecvat al calităţii traducerii. Traducerea este în mod fundamental un proces colectiv comunitar. Dialogul Relaţia din Hristos şi cultură, dintre Ierusalim şi Atena în strategia dialogului este una a tensiunii şi paradoxului. Noi funcţionăm în mod simultan sub legea care ne condamnă şi sub harul care ne acordă iertarea. Recunoaştem în acelaşi timp revelaţia şi raţiunea. Umanitatea este în acelaşi timp păcătoasă şi justificată. Niebuhr (1951) constată că Luther este cel mai bun reprezentant al acestui motiv. Pentru el există două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia acestei lumi. Prima se ocupă cu viaţa morală şi aşază persoana liberă în situaţia de a lucra în mijlocul culturii acestei lumi. Una dezvoltă spiritul umanităţii, iar alta se concentrează asupra tehnicii. Trăind în ambele lumi ni se poate cere să utilizăm instrumente ciudate, bizare, pentru a realiza obiective şi scopuri de perspectivă, de îndelungă durată. Relaţia dintre Hristos şi cultură pentru Luther are un carater dinamic şi dialectic. Metafora dialogului, ca mod de descriere a relaţiei creştinismului şi culturii, este un punct de vedere potrivit asupra congruenţei expresiilor credinţei noastre şi potrivirii cu realizările culturale. Ea recunoaşte că toate constructele teologice sunt construcţii umane realizate, într-o măsură mai mare sau mai mică, în cadrul unor condiţii sociale, istorice, psihologice şi economice în care trăim. În acelaşi timp, este posibil să afirmăm că şi realizările culturale au loc în acelaşi mod. Această strategie afirmă că cele două tabere sunt parteneri într-un dialog. Ea presupune că lumea culturii are o contribuţie validă care poate să devină lucrativă sub domnia Împărăţiei lui Dumnezeu. În dialogul autentic, partenerii conversaţiei se schimbă, ca rezultat al unei interacţiuni. Pentru ca acest dialog să apară este numai potrivit ca ambii membri să renunţe la noţiunile preconcepute, să aibă capacitatea de a asculta în mod empatic pe celălalt şi să renunţe, măcar temporar, la pretenţiile pe care le-ar putea avea faţă de celălalt. Aspectul cel mai important este ca, în mod reciproc, să permită celuilalt ca acesta să contribuie cu ceva semnificativ. Rezultatul ar putea fi o întâlnire creatoare în care apar posibilităţi neaşteptate, în care dezacordul este acceptat şi tensiunii i se spune bun venit, în loc să fie evitată. În acest mod se recunoaşte unicitatea şi caracterul original al contribuţiei celuilalt la dialog şi conversaţie, ca rezultat al propriei sale 37

istorii şi experienţe, pe care le aduce în decursul acestuia. Dialogul original presupune şi reclamă o energie necesară pentru a reconstrui din perspectiva celuilalt. Din dialogul nostru cu Freud am putea învăţa că religia este uneori o proiecţie a propriilor satisfacţii şi dorinţe. Freud (1961), Kueng (1979). Freud a afirmat acest lucru într-un mod mai puţin calificat. Totuşi o onestitate mai pregnantă asupra propriei noastre motivaţii este necesară şi potrivită. De asemenea, sensibilitatea lui Freud faţă de efectele unei societăţi opresive din punct de vedere sexual, sau din alte puncte de vedere, asupra nevoilor individuale, trebuie ascultată. El detaliază dezastrul, fragmentarea şi vinovăţia produsă de un superego arhi- şi suprasocializat. Freud (1976). Jung (1964) ne reaminteşte importanţa tradiţiei şi a simbolului în viaţa individului, chiar dacă Jung a acceptat istoria occidentală, mai degrabă în mod necritic, ca pe o bază şi fundament pentru eul individual. Skinner (1971) a punctat în mod corect, atunci când a descris comportamentul uman ca fiind condiţionat în mare măsură de mediu. Ar fi instructiv să examinăm modalităţile prin care are loc acest lucru în societate. În orice caz, Skinner ar putea fi criticat pentru depăşirea graniţelor cercetării obiective, când argumentează că, conceptele esenţiale şi fundamentale sunt lipsite de semnificaţie, referindu-se la libertatea umană şi la demnitate. Erikson (1953) descrie dezvoltarea copilului în societăţile occidentale într-un mod util. El demonstrează cum o societate tehnologică şi capitalistă a modelat procesul creşterii, deşi a fost mai puţin sensibil la efectele sexismului. Pericolul endemic al strategiei dialogului este compartimentalizarea. El presupune că fiecare individ aflat în conversaţie are un rol bine stabilit, de care depinde. Psihologii clinici au de-a face cu chestiuni emoţionale, în timp ce pastorii sunt responsabili pentru a aduce înţelegerea religioasă care ar putea să conducă la vindecare şi sănătate. O astfel de dihotomie ar servi doar pentru a raţionaliza statutul deja existent. Mărturia Strategia interacţiunii dintre Hristos şi cultură începe cu textul: Col 1,16: “pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El”. Focalizarea are loc asupra trasformării prezente a tuturor lucrurilor, a tuturor valorilor culturale, pentru gloria lui Dumnezeu. Ea se centrează mai ales pe Hristos ca Răscumpărător al culturii, decât pe Hristos ca judecător al acesteia. Păcatul culturii este văzut ca o pervertire, mai degrabă decât ca un rău inerent. Totuşi, cultura se află sub suveranitatea divină. Există în această strategie o atitudine utilă faţă de cultură. Activitatea culturală trebuie să fie realizată în ascultare faţă de Dumnezeu. Activitatea creatoare a lui Dumnezeu în Hristos este tema majoră. Niebuhr (1951) arăta că problema culturii constă în convertirea acesteia, nu în înlocuirea ei cu o nouă creaţie. Deşi convertirea este atât de radicală încât ea pare să fie un tip de naştere din nou. În Augustin avem un reprezentant al acestei poziţii prin care îşi exprimă aşteptarea în mod clar, a unei regenerări universale a culturii prin Hristos. El construieşte o teorie, de fapt o teologie, pentru reînnoirea existenţei culturale a fiinţei umane. Augustin ilustrează şi a ilustrat în propria sa viaţă transformarea culturii – ca unul care a fost convertit de la o fiinţă păgână şi a devenit creştin. El a utilizat limbajul cu o strălucire nouă. În timp ce a împrumutat din platonismul contemporan, el a trasmis o nouă profunzime şi o nouă direcţie. Rezultatul a fost creştinismul medieval. Ca un transformator al cuturii, Augustin a redirecţionat şi revigorat, a regenerat cultura umană. Realizările culturale umaniste sunt acum pervertite, dar au fost create bune. Calvin a folosit şi a urmat acelaşi motiv, în chemarea sa de a penetra orice aspect al vieţii şi culturii cu adevărul mântuitor al Evangheliei. Când această strategie a relaţiei Biserică / cultură este aplicată psihologiei, ne vom concentra asupra contribuţiei distincte a Bisericii. Prin furnizarea unui context diferit realizărilor culturale a fost creat ceva nou care se reflectă în mod clar în moştenirea ideo-creştină. Aceasta a luat în serios presupunerea că există un creştinism unic, autentic în concepţia asupra acestor chestiuni. Ea presupune că trebuie să începem cu faptul fundamental al existenţei lui Dumnezeu, în înţelegerea asupra naturii umane 38

a vindecării şi a societăţii. Ea vede istoria ca o arenă a activităţii lui Dumenzeu care începe cu fapte atotputernice înregistrate în mijlocul poporului Israel şi a creştinismului nt, continuând până astăzi. Participarea noastră la această istorie, activitatea noastră şi scopurile atinse, sunt apoi înţelese şi judecate mai clar din perspectiva lui Yahweh. Orice în viaţă, orice fragment al existenţei, trebuie să fie penetrat de Evanghelie. Hristos este Răscumpărătorul lumii. Stilul acestei strategii este o chemare la schimbare, în conformitate cu viziunea fundamentală asupra domniei lui Dumnezeu. Următoarele convingeri reies din moştenirea noastră provenind din tradiţia ideo-creştină, din ceea ce reprezintă Ierusalimul pentru creştinism şi are implicaţii în abordările noastre în domeniul sănătăţii mentale. Ele sunt convingeri care ar putea fi sistematizate şi explorate în mod fructuos. Aici sunt doar intenţionate ca sugestive pentru unele direcţii care ar trebui urmărite. 1. Pluralismul – este complet inconsecvent să te angajezi în imperialismul teologic, să angajezi imperialismul teologic în terapeutică, atunci când istoric, există creştini, precum anabaptiştii care au murit pentru libertate religioasă şi – în viziunea autorului de data aceasta – pluralism religios. Libertatea religioasă ne permite să exercităm şi să explorăm implicaţiile credinţei şi angajamentului nostru religios. Aceeaşi libertate garantează libertatea pacienţilor care nu împărtăşesc credinţa terapeutului; acesta le acordă garanţia imparţialităţii şi relaţiei terapeutice pozitive, cu toată diferenţa dintre el şi convingerile pacientului. Pluralismul religios garantează integritatea persoanei care nu este creştin. În orice caz, aceeaşi libertate trebuie, de asemenea, respectată atunci când programul terapeutului sau al sănătăţii mintale, atrage atenţia asupra unui mod sau stil alternativ de vieţuire. Pluralismul presupune că oamenii se află în diferite stadii, în atitudinea lor faţă de domnia lui Dumnezeu. Prin ce modalităţi terapeutice ar putea un terapeut să facă mai explicită referinţa la dimensiunile credinţei, fără să utilizeze o atitudine imprealistă şi dominatoare ? 2. Ucenicia sau disciplinarea – O mare parte din terapeutica contemporană s-a concentrat asupra Evangheliei excluzând legea (Friesen şi Duek, 1988) “O astfel de separaţie este problematică în teologie şi terapeutică. Ea are drept rezultat: acceptarea fără confruntare, realizarea individuală fără sacrificiu şi libertate fără structură (Browning, 1976). Disciplinarea presupune că modelul inspirat de Hristos este cel care dă semnificaţie fiinţei umane. Aici nu se află şi nu este necesară nici o dihotomie între Evanghelie şi Lege. Fie că este sau nu creştin, viaţa cuiva este modelată în funcţie de acest model şi o nouă viaţă devine posibilă. Rezultă că nu există o etică pentru creştin şi o alta pentru cei care aleg să nu fie. Pentru terapeut există o singură etică, deşi indivizii sunt diferiţi şi aduc diferite resurse cu care terapeutul este confruntat. Cum ar putea un model terapeutic să fie structurat astfel încât să ia în serios noţiunea biblică de Lege? 3. Legământul – Viaţa nu este trăită în singurătate şi nici nu este înţeleasă doar dintr-o perspectivă individualistă. Legământul lui Dumnezeu cu umanitatea rămâne în vigoare şi din acest motiv viaţa umană poate fi înţeleasă numai în lumina acestui legământ. Brueggeman (1979). Limbajul legământului se aplică, de asemenea, relaţiilor interumane. Cum ar putea fi restructurată terapia dacă scopul nostru ar fi restaurarea, atât a legământului dintre fiinţele umane, cât şi dintre Dumnezeu şi umanitate. 4. Preoţia tuturor credincioşilor – În faţa lui Dumnezeu toţi suntem preoţi. Nu există nici o distincţie între cler şi laicat. Dueck (1987). Toţi sunt chemaţi la slujire pentru a satisface nevoile fratelui sau ale semenului. Biserica ar trebui să devină un context sau mediu semnificativ pentru vindecare. Din nenorocire, nu am explorat toate posibilităţile şi resursele comunităţii creştine de a vindeca pe cei aflaţi în dificultate sau având tulburări şi suferinţe psihice. Cel puţin o parte a acestei probleme o reprezintă natura şi structura Bisericii care ridică, din nefericire, obstacole faţă de aceste deziderate. Cineva poate efectua o prea mică schimbare, atunci când Biserica sau mijloacele sale se întâlnesc, sunt puse laolaltă doar sâmbătă dimineaţa sau duminică dimineaţa şi miercuri seară. Dar, în contextul unor grupe mici integrale, de legământ, care iau în serios binele celuilalt, vindecarea este posibilă şi poate deveni o realitate. Aceste aspecte ar putea să aibă implicaţii asupra modului în care un terapeut creştin utilizează împrejurările şi circumstanţele furnizate de comunitatea creştină ? 39

Wolterstorff (1976) argumentează cu pătrundere că, convingerile creştine ar trebui să afecteze procesul cercetărilor noastre. El afirmă: “cercetătorul creştin ar trebui să permită conţinutului convingerilor sale religioase şi angajamentului său autentic, să funcţioneze ca un sistem de control în stabilirea teoriilor, orientării şi ponderii pe care o acordă acestora”. Pentru el, ca şi pentru oricine altcineva, este necesară consecvenţa, integralitatea sau totalitatea şi integritatea, atât a crezului, ca un corp de convingeri şi a angajamentului. Deoarece angajamentul său fundamental constă în urmarea lui Hristos, ar trebui ca aceste valori să fie decisive, ultimele redute în viaţa sa – cele pe care se sprijină viaţa, atât în ceea ce priveşte aspectele negative, cât şi cele pozitive. Sub aspect negativ, cercetătorul creştin ar trebui să respingă anumite teorii, a căror bază sau fundament intră în conflict şi contradicţie cu conţinutul crezului şi al angajamentului său autentic. Sub aspect pozitiv, ar trebui să stăruie şi să dezvolte acele teorii congruente şi consecvente cu conţinutul crezului şi angajamentul său. Controlul convingerilor slujeşte pentru Wolterstorff pentru a conduce, a călăuzi cercetarea actuală. Controlul convingerilor decurge din angajamentul cuiva, ca urmaş al lui Hristos şi membru al comunităţii creştine. Scripturile funcţionează în mod normativ şi autoritativ în această comunitate. Sistemul de control al convingerilor trebuie să fie consecvent cu această autoritate. Controlul convingerilor nu constă în nişte teorii care au valoare în sine, ci sunt doar nişte jaloane euristice. Cercetătorul creştin ar trebui să folosească aceleaşi capacităţi creative ale imaginaţiei pe care ceilalţi cercetători le folosesc. Datele unei teorii sunt furnizate de o observaţie atentă, de reflexie asupra lumii înconjurătoare. Acest material este o tentativă de a lua propunerea lui Wolderstorff în serios. Biserica este prinsă între tentaţia asimilării lipsită de discernământ şi, respectiv, a izolării. În termenii strategiilor care au fost enumerate mai sus, asimilarea apare mult mai uşoară atunci când adoptăm o atitudine de apărare în legătură cu critica, ne concentrăm asupra continuităţii, ne asumăm identitatea limbajului, subestimăm diferenţa dintre partenerii aflaţi în dialog şi minimalizăm unicitatea contribuţiei creştine. Pe de altă parte, izolarea este o consecinţă a unei critici exclusiviste, a respingerii oricărei continuităţi, a reificării diferenţelor între limbaje, a compartimentalizării partenerilor în dialog şi a proclamării, în mod imperialist, a separării Bisericii, a unicităţii sau distinctivităţii sale. Nici unul din aceste modele nu este un răspuns acceptabil. Opinia lui Crabb : Creştinismul şi psihologia, duşmani sau aliaţi? O problemă extrem de controversată şi dezbătută, este aceea a integrării creştinismului şi psihologiei.18 În promovarea maturităţii creştine prin consiliere, ne putem permite să împrumutăm teorii, tehnici sau proceduri din psihologia seculară? Este permis pentru un consilier creştin să gândească sau să-şi formuleze metodele de lucru, fiind influenţat de psihologi necredincioşi sau seculari? Mulţi consideră că problemele psihice, ca şi celelalte probleme medicale, sunt de natură tehnică, de specialitate, şi că au puţin de-a face cu aspectele fundamentale creştine. De pildă, o fobie banală, cum ar fi teama de şerpi, şi care de multe ori, este abordată după o tehnică behavioristă, comportamentalistă, de desensibilizare sistematică. Aceasta pare să ţină în mod definitiv doar de tehnică. Este acelaşi lucru, poate, ca şi o tehnică stomatologică: caria trebuie rezolvată şi în spatele acestei tehnici nu se află nici o filosofie, nici o concepţie de viaţă, nici un adevăr spiritual. Chestiunea este importantă. Pot fi rezolvate problemele psihologice ale oamenilor în mod mai eficient de către terapeuţii profesionişti care mânuiesc atât de bine tehnici terapeutice, sau la un anumit nivel aceste probleme presupun şi o atitudine spirituală, luarea în considerare a unor adevăruri spirituale? Nici unul din aspecte nu trebuie neglijat. Dacă psihologia oferă o înţelegere care optimizează capacităţile şi aptitudinile de consiliere şi îi cresc eficienţa, atunci trebuie să le cunoaştem. Dacă toate aceste probleme au la bază şi aspecte spirituale fundamentale, nu trebuie să le neglijăm, pentru că ele pot deveni resurse deosebite, extraordinare, prin care oamenii pot să redobândească echilibrul şi să adopte soluţii constructive, spirituale, faţă de problemele lor. Numeroşi psihologi creştini au adoptat poziţii relativ diferite în privinţa integrării psihologiei cu doctrina creştină, cu teologia. În esenţă, deosebirea fundamentală între psihoterapia creştină şi cea 40

seculară este următoarea: în psihoterapia şi consilierea creştină, Hristos este centrul tuturor demersurilor şi acţiunii, are un caracter hristocentric, pe când în psihoterapia şi consilierea seculară, aceasta pune omul în mijloc, este în mod fundamental antropocentrică. În legătură cu aceste poziţii fundamentale, consilierii creştini au adoptat poziţii diferite pe care le vom detalia în cele ce urmează. A. Cele două discipline, cea umanistică sau seculară şi cea creştină, sunt separate dar egale. Cei ce adoptă această poziţie, consideră că Scripturile se ocupă cu probleme teologice şi spirituale, implicând credinţa şi practica creştină. Ei consideră că multe domenii de preocupare legitimă, ca cele ţinând de medicină, stomatologie, tulburări psihice, cad în afara preocupărilor şi responsabilităţii creştine, şi că acestea trebuie să fie, în mod exclusiv, preocuparea unor profesionişti calificaţi. Scriptura, afirmă aceştia, nu poate să reprezinte un tratat de medicină sau un ghid pentru sănătate de orice fel. Dacă un om face pneumonie, trebuie să se adreseze infecţionistului. Dacă doreşte să-şi construiască o casă, va invita sau va colabora cu un inginer constructor. Dacă doreşte să-şi plaseze investiţiile financiare va consulta un bancher, un consilier. În mod similar, problemele psihologice, bolile psihice, sunt considerate ca ţinând strict de terapeuţi sau psihiatri. Pastori care nu au pregătirea necesară şi experienţă în consiliere şi au puţină înclinaţie pentru astfel de preocupări, vor trimite orice credincios care are tulburări de natură afectivă, psihică sau relaţională către un consilier competent, un psiholog, sau psihiatru. Face acest lucru, fiindcă problemele psihologice ţin de o sferă separată care nu avea nici o relaţie cu creştinismul. Mulţi presupun că Scriptura nu are nici o relevanţă faţă de problemele emoţionale sau psihice, cum nu are nici faţă de pneumonie. Dificultatea şi problemele care apar în legătură cu acest mod de gândire, constau în aceea că dacă încercăm să înţelegem etiologia bolilor psihice, vom constata că multe tulburări psihice constau din probleme în strânsă relaţie cu simţăminte ca vinovăţia, teama, neliniştea, anxietatea, resentimentele, apetit necontrolat, lipsă de autoacceptare, sentimente de devalorizare sau insecuritate, priorităţi greşite, egoism. Chiar şi o parcurgere superficială a Scripturii va releva imediat că aceasta are mult de-a face cu astfel de probleme. Poate că o înţelegere detaliată a acestora şi cum tulburările psihice interacţionează cu aspectele spirituale, pot să conducă la o atitudine mai constructivă. Chiar dacă specialiştii, psihoterapeuţii sau psihiatrii, au dezvoltat tehnici şi metode de abordare a acestora din perspectiva psihologică, chiar dacă acestea sunt relativ eficiente, totuşi a separa Scriptura de esenţa, de substanţa acestor tulburări, înseamnă să respingi o mare parte din conţinutul Sfintei Scripturi. B. Al doilea tip de relaţie între psihologia seculară şi creştinism este acela integraţionist, numit şi “salată asortată”. Aceasta înseamnă să amesteci câteva din ingredientele creştine împreună cu cele psihoterapeutice şi s-obţii ceea ce s-ar putea numi “o salată asortată de consiliere”, aşa-zis, creştină. Adepţii acestei poziţii recunosc slăbiciunea primei poziţii, de separare completă între psihologia seculară şi doctrina creştină. Pentru că Scriptura se ocupă cu atât de multe probleme specifice cabinetului de consiliere, consilierul creştin va dori să adauge în arsenalul său terapeutic, cunoştinţe relevante din Sfânta Scriptură. Astfel, de pildă, poate fi luată în calcul valoarea doctrinelor biblice privind iertarea, în legătură cu problemele ce ţin de vinovăţie. Psihologia seculară nu epuizează toate mijloacele disponibile în ajutorarea oamenilor pentru a trăi o viaţă împlinită, eficientă. Creştinismul oferă nenumărate resurse indispensabile în rezolvarea problemelor de natură psihică: credinţa, dragostea, speranţa, încrederea, pe care orice terapeut creştin avizat ar trebui să le utilizeze. Probabil că mulţi consilieri creştini au adoptat această abordare a integrării. Să combinăm înţelegerile şi perspicacitatea psihoterapiei seculare cu resursele scripturistice şi astfel să creeze o psihoterapie creştină mai mult sau mai puţin sofisticată. Integraţioniştii creştini tind să alinieze cele două discipline, ale teologiei şi ale psihologiei, considerându-le oarecum superpozabile şi încercând să extragă toate beneficiile din ambele discipline. De exemplu, hamartologia, studiul teologic al păcatului, şi psihopatologia, studiul psihologic al tulburărilor 41

psihice, au de-a face, dintr-o perspectivă diferită, cu acelaşi subiect: distresul uman. Modelul salatei asortate al integrării ar putea realizat prin aşezarea elementelor de hamartologie şi psihopatologie în aceeaşi concepţie unitară. Problema dificilă cu modelul salatei asortate este aceea că are tendinţa de a devaloriza nevoia unei examinări atente a fiecărui concept secular, în lumina perspectivei creştine. Datorită faptului că psihologia s-a dezvoltat pornind de la un set de presupuneri în contradicţie antagonică cu Scriptura, orice model secular va conţine concepţii diferite, contradictorii faţă de cele scripturistice. O astfel de sinteză, dacă nu ţine seama de premisele seculare, poate să conducă la concluzii eronate. Biblia îşi afirmă condiţia de adevăr absolut. Ea reprezintă descoperirea lui Dumnezeu, revelaţia; orice contrazice acest adevăr devine fals, o eroare. În mod absolut, Scriptura refuză să se acomodeze conceptelor de sorginte omenească inconsecvente şi contradictorii. Orice concepţie sincretică care provine dintr-o poziţie filozofică opusă Sfintei Scripturi conţine în ea pericolul îndepărtării de la premisele biblice fundamentale. Orice adevăr este, cu siguranţă, un adevăr al lui Dumnezeu. Doctrina revelaţiei generale extinde domeniul adevărului dincolo de adevărul propoziţional, revelat al Scripturilor, în domeniul studiului ştiinţific, în felul acesta putându-ne aştepta ca să găsim adevăruri valabile şi utile şi în domeniile seculare. Dar trebuie să tratăm aceste adevăruri cu deosebită atenţie. Întotdeauna adevărurile ştiinţifice vor fi testate şi raportate la adevărurile fundamentale ale Sfintei Scripturi. Orice afirmaţie ştiinţifică sau omenească care nu este în acord cu adevărul scriptural fundamental, cu descoperirea expresă a voinţei lui Dumnezeu, nu va putea fi validat ca un adevăr ştiinţific veritabil. O dificultate în plus derivă din faptul că psihologia are de a face cu constructe ipotetice şi neobservabile. Deşi au fost imaginate strategii ingenioase pentru a descrie, măsura aceste realităţi inobservabile, în concepte privind structura psihicului uman, o abordare strict empirică a acestei realităţi neobservabile datorează mult bunului simţ comun. Pozitivismul logic solicită ca orice termen semnificativ să fie definit în mod exhaustiv în termenii unor fapte observabile, empirice. Cu alte cuvinte, nimic nu poate să aibă valoare sau semnificaţie fără să fie văzut, dat în simţuri. Această abordare a cunoaşterii a fost demonstrată ca fiind sterilă. Tot mai mulţi oameni aparţinând comunităţii ştiinţifice recunosc că nu putem reduce lumea cunoaşterii, chiar ştiinţifice, la lumea dată în simţuri. Există nenumărate adevăruri ştiinţifice neobservabile şi totuşi dovedite ştiinţific. De asemenea, cuvinte ca dragostea, spiritul, frumuseţea, nu ţin de o realitate tangibilă. O mare parte a realităţii, poate cea mai semnificativă, este adesea nedată în simţuri, nevăzută, neauzită. O disciplină care s-ar limita doar la studiul acelor realităţi palpabile sau date, în cele cinci simţuri, ar deveni foarte curând doar o investigare a domeniului trivial. Pentru a fi relevantă, şi semnificativă, psihologia trebuie să depăşească empirismul strict şi să se ocupe de concepte nemăsurabile direct. Când psihologia se ocupă cu date mai mult observabile, concluziile sale sunt rezultatul unor interpretări subiective. Ceea ce considerăm ca fiind adevăruri psihologice, sunt în realitate un amestec de noţiuni în care interpretarea personală are o pondere importantă. Aici este şi elementul crucial. Interpretarea pleacă de la premise. Descoperirile psihologice sunt în mod evident reprezentate de date interpretabile şi de aceea reflectă în mare măsură concepţiile şi premisele teoreticienilor, ale psihologilor. Este imposibil pentru o disciplină ca psihologia să rămână neutră din punct de vedere metafizic şi doar descriptivă, atâta timp cât are de-a face cu multe fapte şi realităţi neobservabile. De aceea va trebui să abordăm adevărurile psihologice cu o prudenţă extremă şi să nu acceptăm concluziile psihologiei seculare în gândirea noastră creştină. Dimpotrivă, un adevăr fundamental, ca metodologie, rămâne acesta că vom raporta întotdeauna adevărurile psihologice la adevărurile absolute ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Sfintei Scripturi. Nu ne putem permite să ne însuşim idei care contrazic în mod subtil poziţia biblică. Cu siguranţă, psihologia oferă un ajutor real multor probleme practice creştine şi acestea pot fi rezolvate mult mai eficient, cu 42

condiţia să păstrăm puritatea şi autonomia adevărului biblic. Întotdeauna vom reţine ca adevăruri psihologice valabile şi vom face o evaluare a acestora în lumina Scripturii. Pentru a demonstra precaritatea modelului salatei asortate, să ne referim la analiza tranzacţională care a fost adoptată în mare măsură în cercurile creştine. În esenţă, analiza tranzacţională vede personalitatea umană împărţită în trei părţi: ca părinte, adult şi copil, care corespunde în mare descripţiilor biblice ale conştiinţei: părintele – eului, sinele – adultului şi firii pământeşti păcătoase – copilul. Dat fiind aceste asemănări, consilierul consideră că nimic nu este mai simplu decât a-l ajuta pe om în rezolvarea problemelor sale, să renunţe la atitudinile legaliste de tip părinte autoritar sau la egoismul copilăresc şi să se angajeze în a relaţiona şi a se comporta cât mai matur, realist şi rezonabil, ca adult. Toate bune, numai că în populara şi deosebit de bine primita carte de analiză tranzacţională “I’m OK you are OK” a lui Tom Harris, iată care sunt concluziile acestuia: 1. Dumnezeu este o forţă impersonală – Harris acceptă teologia lui Tillich; 2. Omul este în mod esenţial bun, păcatul nu este nimic mai mult decât o nenorocire învăţată şi însuşită prin convingerea că nu sunt OK. Deci în analiza tranzacţională nu există nici un loc pentru vinovăţia morală obiectivă. 3. Răscumpărarea este un proces al descoperirii că imaginea sau evaluarea de sine dureroasă, negativă, nu este niciodată realistă sau adevărată. Eu personal, trebuie să fiu, de fiecare dată, în mod real OK, acceptabil aşa cum sunt. Această poziţie este paralelă cu universalismul care învaţă că toţi oamenii sunt OK şi că aceştia suferă de teama că nu ar fi. 4. Omul îşi este suficient lui însuşi. Teoria analizei tranzacţionale reflectă premisele acestei concepţii. O acceptare necritică a analizei tranzacţionale, a conceptelor acesteia în consilierea creştină, ar avea efecte devastatoare. Păcatul nu va mai fi luat niciodată în considerare şi nici analizat, discutat, el nu are nici un loc în sistem. Credinţa ca mijloc fundamental de apropiere faţă de resursele divine devine irelevantă, pentru că nu avem nevoie de ajutor supranatural. Ideile şi concepţiile de moralitate sunt neglijate prin insistenţa asupra comportamentului rezonabil de tip adult şi 2) prin includerea păcatului ca parte a copilăriei, a atitudinii noastre copilăroase, iar 3) prin tratarea materialului privind conştiinţa sau părintele ca fiind suspect. Renunţarea la vechiul om, la omul firesc, este redusă la dezangajarea faţă de atitudinile copilăroase, sau la atitudinile de tip parental. Noul om este redefinit ca un tip de reacţie adultă. Ideea că oamenii pot să aleagă să aibă un comportament acceptabil prin propria lor putere nu reflectă şi este, evident, în contradicţie cu revelaţia Scripturii şi a lui Isus Hristos. Lucrarea Spiritului Sfânt în motivarea, capacitarea şi transformarea noastră, eficacitatea ispăşirii în obţinerea unei vieţi noi şi dependente de Cuvântul lui Dumnezeu, în ghidarea propriei noastre schimbări, sunt toate neglijate. Când două sisteme sunt asociate, fără o preocupare definită faţă de premisele lor diferite, un sistem va înghiţi pe celălalt cu timpul. Dacă un consilier îşi însuşeşte analiza tranzacţională şi procedurile sale în metodologia de lucru fără o preocupare extremă, conţinutul creştin va dispare în curând sau va rămâne doar un adjuvant secundar. Problema centrală cu modelul ‚salatei asortate’ de integrare nu este aceea că psihologia seculară nu are nimic de oferit, ci mai degrabă faptul că o acceptare neglijentă a ideilor seculare poate să conducă la un compromis negândit faţă de doctrina biblică. Integrarea nu este în mod primordial o problemă de aliniere a teologiei faţă de psihologia relevantă. Prima îndatorire a integraţioniştilor este de a evalua conceptele seculare prin intermediul Scripturii. Apoi, vom putea alinia acele concepte care se dovedesc a fi concordante cu adevărurile teologice şi vom putea să le asimilăm într-o manieră constructivă. Modelul ‚salatei asortate’ nu reuşeşte să sublinieze suficient această activitate de preluare critică constructivă a adevărurilor psihologice seculare. C. A treia concepţie privind relaţia dintre psihologie şi teologie este una exclusivistă, care pare să fie o reacţie de respingere, motivată de poziţia primelor două. Astfel, poziţia primă, separate dar egale, nu reuşeşte să recunoască relevanţa Scripturii faţă de problemele psihologice, iar modelul ‚salatei asortate’ adaugă concepte scripturistice la gândirea psihologică, mai degrabă decât să înceapă să aşeze ca 43

fundament adevărul scriptural şi apoi, prin filtrul acestuia, să scruteze cu grijă conceptele psihologice în lumina preceptelor biblice. Tendinţa sau poziţia exclusivistă, care poată să includă atât teologi cât şi psihologi, adoptă în privinţa integrării, atitudinea respingerii complete a celuilalt. Din punct de vedere creştin, această atitudine poate fi formulată prin nimic, decât harul, Hristos, credinţa, Cuvântul. Această atitudine ar putea fi schematizată simplu prin haşurarea sau interzicerea modelului antropocentric psihologic secular. Încercând să formulăm pe scurt, de sigur că fiecare dintre noi este convins de suficienţa lui Hristos pentru orice nevoie sau trebuinţă umană, dar nu negăm suficienţa lui Hristos şi centralitatea Sa, atunci când acceptăm gândirea seculară care nu contrazice în nici un fel revelaţia Cuvântului Său. În limbajul lui Buswell,19 orice concept secular ştiinţific este acceptabil, dacă adevărul hristologic şi hristocentric îl susţine, dacă este revelat în el. Folosind conceptele care trec acest test, nu contrazicem adevărul: Isus Hristos este tot ceea ce avem, tot ceea ce ne este necesar, şi nici nu supunem poziţia Domnului Isus Hristos unor premise omeneşti. Filosofia din spatele poziţiei exclusiviste pare să includă un număr de idei dintre care multe conţin erori implicite, cel puţin în două dintre abordările sale: 1) Scriptura nu pretinde că oferă o ghidare detaliată faţă de ideile vieţii de fiecare zi, materiale sau medicale, vindecarea pneumoniei, clădirea sau construcţia unei case, etc. Rămânem şi ne raportăm în mod substanţial principiilor biblice, ne putem îndrepta către medicină, ingineria de construcţiilor, arhitectură şi alte discipline seculare pentru a fi asistaţi în ceea ce acestea ne oferă fără să ne compromită credinţa. 2) Orice trebuinţă pentru a trăi efectiv este inclusă în Scriptură, fie direct şi specific prin învăţăminte normative, fie indirect şi general, prin exemple. Problemele personale care ne afectează într-o măsură atât de mare, chiar dacă nu includem bolile fizice, provin în mare măsură datorită păcatului şi pot fi definite ca eşecul de a urma principiile de vieţuire ale lui Dumnezeu, o îndepărtare de la intenţia şi standardele Creatorului. Atitudinea exclusivistă insistă că tulburările psihice sunt cel mai bine înţelese şi abordate ca un set de probleme cauzate în mod direct de starea păcătoasă şi de o vieţuire nebiblică. Psihologi creştini importanţi ca Thomas Szasz, Hobart Mowrer şi Jay Adams resping presupunerea implicită că multe din tulburările psihice sau mentale ar fi determinate de cauze organice, împingând acest model până la extrema sa. Modelul, de altfel real, este cel al unor afecţiuni psihice cu determinare strict organică; vezi episoadele psihotice din maladii infecţioase, toxice, tumorale ş.a.m.d. De altfel, orice tulburare fizică sau psihică, are o cauză proximă care poate să constea într-o încălcare flagrantă a unei legi a sănătăţii, dar de multe ori această situaţie nu este evidentă şi atunci rămâne doar cauza ultimă, cea a păcatului, mult mai complexă. Aceasta ar putea fi generată de: a) eroarea personală, b) eroarea celuilalt, a semenului – vezi un accident stupid de circulaţie, în care partea vinovată este celălalt, sau pur şi simplu de prezenţa păcatului în lume. În modelul al doilea şi al treilea pot exista victime absolut inocente care să sufere consecinţele păcatului doar prin prezenţa acestuia ca şi cauză ultimă a suferinţei şi nicidecum ca o cauză proximă, aceea care ar putea fi reproşată celui în cauză. A treia premisă, a atitudinii exclusiviste, este aceea că, deoarece Biblia include revelaţia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte modalitatea Sa de a rezolva şi de a soluţiona păcatul, o declaraţie comprehensivă a principiilor de viaţă, de vieţuire evlavioasă, este singurul instrument de lucru de care consilierul are nevoie pentru a soluţiona eficient orice problemă care nu are o cauză organică, aşa cum sunt problemele de natură psihică. A patra premisă şi subliniere majoră printre exclusivişti este că oamenii sunt responsabili pentru comportamentul lor. Ei insistă şi accentuează faptul că problemele psihologice sunt determinate nu de ceea ce se întâmplă cu tine, ci mai degrabă de felul cum răspunzi la ceea ce ţi se întâmplă după modelul stresului. Deci oamenii sunt responsabili şi în mod implicit capabili, să răspundă în mod biblic la orice situaţie. În fine a cincea premisă, în lumina acestor concepte, consilierea implică în mod esenţial doi timpi: 1. Identificarea modelului păcătos asumat, indiferent de problemele existente la suprafaţă şi 2. Ghidarea şi îndemnarea de a proceda la paşii care ţin de îndreptare şi schimbare prin pocăinţă, renunţarea la omul vechi şi însuşirea unui comportament nou, renăscut, schimbat: naşterea omului nou. 44

Oricât ar fi de antipatică poziţia exclusivistă, are totuşi meritele ei. Ea ne reaminteşte de atitudinea fidelă şi loială a creştinismului autentic. În unele cazuri, lumea seculară a invadat psihologia creştină şi atitudinea exclusivistă oarecum împrospătează acea insistenţă trainică asupra autorităţii şi centralităţii Scripturii. Subliniind responsabilitatea personală, se produce o echilibrare a atitudinii din psihologia seculară care are tendinţa de a scuza comportamentul păcătos ca un simptom nefericit al tulburărilor psihice. Uneori chiar şi în lumea justiţiei există tendinţa, ca şi cele mai oribile crime să fie justificate printr-o aşa-numită necesitate psihologică. Marii creatori de şcoli terapeutice şi concepte teoretice psihologice au această tendinţă de a exonera responsabilitatea. Astfel Skiner va blama mediul, Freud îşi va îndrepta degetul acuzator către tulburările psihice interioare, Rogers va simpatiza cu persoanele tulburate oferindu-le dreptul la autoexpresie: în fiecare din aceste abordări, persoana ca agent responsabil, este pierdută. Responsabilitatea a fost îndepărtată şi în mintea multora, păcatul este asociat doar cu vinovăţia. Eliminând responsabilitatea, elimini şi vinovăţia, fie ea oricât de obiectivă. Deseori vinovăţia obiectivă este confundată cu falsa vinovăţie, cu o vinovăţie hiperbolizată, subiectivă, patologică – complexul vinovăţiei. Dacă îndepărtezi, vinovăţia obiectivă, nici păcatul nu mai există. Dacă îndepărtezi păcatul, atunci şi crucea lui Hristos devine un martiraj religios, decât fundamentul răscumpărării. E un punct în plus pentru cel rău. Exclusiviştii ne ajută să ne reîntoarcem la conceptele fundamentale de responsabilitate, vinovăţie, păcat şi lucrarea ispăşitoare a lui Hristos. Pentru aceasta trebuie să le mulţumim. Ajunşi în acest punct al demersului, trebuie să spunem totuşi că, colegii exclusivişti au la bază două aspecte fundamentale: 1 Insistenţa lor că psihologia nu are nimic de oferit şi 2. Tendinţa prea facilă de a considera că, consilierea nu constă decât în identificarea păcatului şi solicitarea sau porunca de schimbare. Implicaţiile constau în faptul că, consilierea nu rămâne a fi decât, mai mult sau mai puţin complicat, o metodă de a găsi comportamente greşite, instruind oamenii spre ceea ce ar trebui să facă altfel, plănuind, îndemnându-i şi cerându-le să facă schimbări potrivite. Totuşi, vom constata că dezechilibrul psihic, suferinţa psihică, este mai mult decât atât. Consecinţele îndepărtării de adevărurile fundamentale ale lui Dumnezeu, eşecul de a trăi o viaţă afectivă împlinită cu sentimentul iubirii, încrederii, al credinţei, speranţei, ca şi comportamentele eronate care derivă din această eroare a gândirii şi afectivităţii, conduc la consecinţe nu numai în plan extern, relaţional, ci la profunde consecinţe destructurante şi în plan intern. A recunoaşte mecanismele profunde, intime, chiar dacă după modele umane imperfecte, este de mare folos în recuperarea acestor pacienţi. De pildă Adam, în Gen. 3, face faţă propriului păcat prin raţionalizare şi proiecţie. El îşi scuză comportamentul, (exemplu de raţionalizare), dând vina pe Eva, (exemplu de proiecţie). Efectiv el se înşală pe sine însuşi, declinându-şi propria responsabilitate faţă de păcat. Ieremia afirmă că prin însăşi natura noastră avem tendinţa să ne autoînşelăm. Ier. 17.9: “Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”. Anumiţi psihologi creştini au dorit să studieze aceste caracteristici ale autoînşelării şi să înţeleagă modalităţile specifice prin care le punem în practică. Ana Freud, fiica lui Sigmund Freud, a scris o lucrare devenită clasică privind mecanismele de autoapărare, “Strategii care ne ajută să facem faţă realităţilor neplăcute privitoare la noi înşine”. Ea a observat şi a descris o varietate de căi prin care oamenii se autoînşală. Sunt adevărate strategii şi mecanisme şi fiecare dintre aceste defense a primit o denumire bine stabilită, cunoscută de psihologi. Al doilea aspect al poziţiei exclusiviste care stârneşte preocupare, este ceea ce s-ar putea numi un model simplist de consiliere pe care aceasta îl promovează. Din această perspectivă consilierea creştină nu este mai mult decât o manieră de a asculta clientul sau pacientul care are probleme, a-i detecta modalitatea păcătoasă de a se comporta şi apoi porucindu-i în mod autoritar să se conformeze modelului biblic. Ori chiar din punct de vedere pur creştin, nu aceasta este maniera prin care cineva poate să fie salvat şi eventual prin care să poată fi vindecat printr-o terapeutică eficientă. Până când cel aflat în eroare 45

nu descoperă dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu, al cărei apogeu al manifestării constă în lucrarea ispăşitoare a lui Hristos, până când nu exprimăm profunda acceptare de care ne bucurăm în faţa lui Dumnezeu, nu putem fi motivaţi, spre dezvoltare spirituală, şi nu putem fi mişcaţi de dragostea lui Dumnezeu, spre închinare şi slujire. Consilierea creştină trebuie să nu vină în contradicţie cu caracterul profund iubitor al lui Dumnezeu şi nici să nu anuleze eficienţa crucii. Dumnezeu este sfânt, neprihănit şi drept. Mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului a fost rezolvată prin actul de jertfă al Domnului Isus Hristos, El însuşindu-Şi întreaga pedeapsă pe care fiecare dintre noi o merita pentru păcatele săvârşite. Datorită crucii, nici unul nu trebuie să mai experimenteze mânia lui Dumnezeu din perspectiva mântuirii. Acum avem privilegiul să explorăm infinita Sa dragoste. În întreaga veşnicie nu vom atinge niciodată limitele dragostei Sale, ele sunt practic infinite. Datorită faptului că oamenilor le este atât de greu să accepte fără rezerve pe Hristos, consilierea trebuie să reflecte acceptarea de către Dumnezeu a păcătosului îndreptăţit, în fiecare moment al demersului său. Cu siguranţă că şi confruntarea, reproşul, au un loc necesar şi real în consiliere, dar întotdeauna acestea trebuie să fie plasate în contextul adevăratei acceptări. Un model care subliniază doar îndemnul, corecţia, poate foarte uşor să neglijeze aspectul dinamic al acceptării. Fără stabilirea unei relaţii şi a unei comuniuni în care acceptarea autentică este transmisă, corecţia autoritară, confruntarea, poate să dea naştere la răzvrătire sau la o conformitate pasivă. Nici una dintre acestea nu pot să promoveze maturizarea spirituală. O altă problemă ivită din modelul simplistic identifică păcatul apoi îndeamnă, porunceşte, subliniază caracterul mecanicist al acestuia. Carl Rogers s-a documentat profund în cursul a sute de ore de consiliere, că relaţia cu pacientul are o putere extraordinară în îmbunătăţirea funcţionării sale psihice. Oamenii sunt fiinţe sociale. Suntem creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Consilierea trebuie să aibă loc în cadrul unei dinamici influenţate în mod puternic de exemplul şi modelul consilierului. Dacă relaţia terapeutică de lucru este abandonată sau pierde în favoarea unui model mai mult informaţional, mai rece, pe care îl promovează atitudinea exclusivistă, aceasta va reduce interacţiunea terapeutică dintre cei doi, ducând la diminuarea eficienţei. Reglajul unei maşini se realizează stabilind toţi parametrii acesteia. Punând maşinii combustibilul, uleiul necesar, poate să fie realizată o funcţionare desăvârşită. Cu fiinţa umană, însă, nu este la fel. Pentru ca aceasta să poată funcţiona în parametrii optimi, are nevoie de preocupare, grijă, relaţie, care trebuie comunicate astfel încât să se realizeze desăvârşirea unui caracter moral şi maturizarea spirituală să fie atinsă. Un alt aspect care rezultă din precaritatea atitudinii exclusiviste, este modalitatea de abordare a tuturor consecinţelor care rezultă în urma păcatului. Cu siguranţă că nimic nu este mai adevărat decât faptul că păcatul are consecinţe dezastruoase, corupătoare. Cu toate acestea, nu doar sublinierea propriei responsabilităţi este singura modalitate necesară şi suficientă, în tratarea acestor consecinţe. Uneori aceste consecinţe sunt complexe. De pildă, să ne gândim la atitudinea oarecum autistă, de retragere şi izolare a unui copil care a fost abrutizat de tatăl alcoolic. El a devenit retras, incapabil să răspundă stimulilor exteriori, incapabil de relaţie, temător. Nu va putea fi recuperat doar prin indicarea unei modalităţi corecte de vieţuire, ci în mod esenţial trebuie să-i fie arătată dragoste, atenţie, care să trezească în această fiinţă plăpândă dorinţa de relaţie ce ar putea să-l conducă către o dezvoltare naturală şi firească. Dacă lucrul acesta nu se face la timp, sechelele pot rămâne definitive. Rezumând cele spuse, trebuie să subliniem că mulţi dintre cei cu care avem de-a face în cadrul consilierii, se ascund în spatele unor strategii defensive, desemnate să le protejeze un simţământ fragil de autoacceptare şi să prevină respingerea sau eşecul, încercând să-şi conserve o identitate de sine precară. Consilierea implică îndepărtarea tuturor acestor straturi defensive, uneori în mod amabil şi plin de tact, alteori în forţă, pentru a atinge adevăratul miez al personalităţii care se află dedesubt. Contextul tuturor acestor eforturi trebuie să fie o acceptare autentică. Or, aşa cum afirma Carl Rogers, este necesară o perspectivă pozitivă necondiţionată faţă de valoarea individuală. 46

Când această fiinţă lăuntrică este atinsă în cele din urmă, trebuie să fie prezentate adevărurile Scripturii, în aşa manieră încât să fie potrivite cu condiţia persoanei pe care o avem în faţa noastră. Parafrazându-l pe apostolul Pavel în 1 Tes. 5,14: “Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi”. Dacă acesta este răzvrătit şi în mod conştient greşit, vom utiliza confruntarea şi reproşul. Dacă este slab, rănit, nesigur, vom încerca prin orice fel de strategie să-l întărim şi să-i acordăm asistenţa necesară. Faţă de fiecare, indiferent de starea în care se găseşte, trebuie să manifestăm răbdare şi căldură, o autentică acceptare. A sublinia că, consilierea nu este decât identificarea păcatului şi îndemnul la schimbare, este o abordare simplistă a acestei metode terapeutice esenţiale. Consilierea trebuie, prin însăşi caracteristicile sale creştine fundamentale, să fie altceva decât reproş şi confruntare. Prin excelenţă, ea înseamnă dragoste, bunătate, acceptare. În timp ce respingem păcatul, ca stare, ca act, trebuie să salvăm în orice moment păcătosul, ca fiind copilul lui Dumnezeu şi să avem puterea, tăria, pe care marii bărbaţi ai credinţei, apostolii şi misionarii au avut-o întotdeauna, de a vedea unde poate să ajungă o astfel de fiinţă decăzută. Poziţia exclusivistă este eronată cel puţin în două din aspectele ei fundamentale. Ea discreditează întreaga cunoştinţă care poate proveni din surse seculare şi, în acelaşi timp, are tendinţa de a reduce interacţiunea complexă dintre terapeut şi pacientul său la o relaţie simplistă de identificare şi confruntare. D. Următoarea atitudine privind raporturile dintre teologie şi psihologie ar putea fi etichetată drept “spoliere a egiptenilor”. Modelul, desigur, face aluzie la îndemnul dat de Dumnezeu lui Moise, ca atunci când poporul va ieşi din Egipt să împrumute bunuri de valoare de la egipteni şi să le ia cu ei. Pe lângă aceste bunuri, însă, în Ex. 12,38 ni se spune că o mare mulţime, o mulţime amestecată, a dorit să-i urmeze pe israeliţi. Aceşti oameni păstrau totuşi un set de valori oarecum diferit de cel al israeliţilor. În timp ce doreau să se bucure de binecuvântările pe care le presupune o relaţie cu Dumnezeu, şi-au păstrat idolii din Egipt. Această abordare aminteşte oarecum de poziţia unor creştini moderni care nu se consacră fără rezerve lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, ci încurajează o atitudine de felul “primeşte, ia, bucură-te de toate bincuvântările care pot proveni dintr-o relaţie cu Dumnezeu”. Unul dintre scriitori a numit această atitudine un fel de ‚teologie a lui Moş Crăciun’. Cineva matur n-ar putea fi neapărat interesat în persoana şi originea lui Moş Crăciun, dar aceasta nu-l împiedică să primească darurile pe care acesta ar putea să i-l aducă. Mulţimea amestecată care a urmat pe israeliţi afară din Egipt, au fost primii care i-au instigat pe aceştia la răzvrătire şi cârtire, astfel încât, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, fiecare israelit din acea generaţie a ajuns să păcătuiască, să se ridice în mod organizat împotriva lui Dumnezeu de cel puţin zece ori, până când au trebuit să fie pedepsiţi cu rătăcirea prin pustie timp de patruzeci de ani. Oasele lor au rămas acolo până când o nouă generaţie, care nu mai era generaţia de robi spirituali, s-a ridicat şi a intrat în Canaan. Spolierea egiptenilor rămâne o sarcină delicată şi riscantă de care creştinii trebuie să ţină seama dacă vor să fie sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu şi să fie liberi de orice pericol posibil. Aşa cum am menţionat în modelul ‚salatei asortate’, atunci când ne însuşim concepţii amestecate, bazate pe premise antagoniste, un sistem va înghiţi pe celălalt şi s-ar putea ca mulţi creştini oneşti să-şi “lase oasele în pustie” prin compromisul pseudopremisă care vine în contradicţie cu adevărul lui Dumnezeu şi în felul acesta să nu mai intre niciodată în Ţara Făgăduinţei. Cu siguranţă că putem să ne însuşim adevăruri ale psihologiei seculare fundamentale, care nu vin, în contradicţie cu adevărul lui Dumnezeu, şi pe care le-am verificat cu atenţie dacă rămân compatibile cu acesta. Însă această activitate de verificare atentă nu este o îndeletnicire uşoară. În pofida celor mai bune intenţii de a rămâne la adevărul biblic, este cutremurător să constaţi cât de uşor pot fi acceptate idei care vin în contradicţie cu conţinutul Sfintei Scripturi şi conduc la compromis. Deoarece psihologii petrec ani întregi în studierea teoriilor psihologice, îşi însuşesc un adevărat sistem de gândire, un întreg limbaj, un jargon specific propriei specialităţi, şi în felul acesta în mod 47

aproape inevitabil dezvoltă un alt fel de gândire. Ceea ce rezultă, de obicei, este că avem tendinţa de a privi Scriptura, prin lentilele psihologiei, când avem nevoie să privim psihologia prin lentilele Scripturii. Orice creştin loial şi onest trebuie să rămână la “stă scris”, la un “aşa zice Domnul” şi să nu se lase influenţat de relativismul cultural, de determinismul mediului sau alte concepte antibiblice care au tendinţa de a prelua controlul. Cu siguranţă că şi acest model al spolierii egiptenilor poate foarte uşor degenera în alt fel de ‚salată asortată’, al cărui rezultat ultim este în cele din urmă un compromis nepotrivit. Principii de integrare a teologiei cu psihologia Pentru a reduce această posibilitate în efortul de integrare a creştinismului şi teologiei cu psihologia, trebuie să urmăm anumite principii. Ele aparţin lui McQuilkin. 1. Acordul că psihologia trebuie să se găsească sub autoritatea Scripturii. A fi sub această autoritate înseamnă că, Scriptura va fi acceptată ca adevăr fundamental iar orice altă afirmaţie aflată în contradicţie cu ea, devine inacceptabilă. Am putea spune chiar că indiferent de suportul pe care îl oferă cercetarea empirică, nu putem să acceptăm astfel de pseudoadevăruri care vin în contradicţie cu adevărul fundamental al Scripturii. 2. Trebuie să insistăm că, Cuvântul lui Dumnezeu este inspirat, infailibil, că revelaţia în esenţa, filonul ei, este inerantă în forma sa propoziţională. Oricine are o altă poziţie nu poate să fie definit drept evanghelic. 3. Trebuie să fim de acord că Scriptura are rolul de a îndruma gândirea noastră. Prin această caracteristică de control funcţional al Scripturii însă, înţelegem că principiile biblice au prioritate faţă de opiniile nebiblice. Cu siguranţă că există domenii ca ingineria mecanică sau arhitectura, în care Biblia are puţin de spus şi nu vine în contradicţie cu date esenţiale, faţă de ştiinţele umaniste cum sunt psihologia şi filozofia, în care Biblia are mult de spus şi conţinutul ei fundamental, esenţial, este hotărâtor în acest sens. 4. Pentru ca Scriptura să rămână determinantă în efortul de integrare cu ştiinţa, vom nota că: a. Va fi acordat un interes crescut conţinutului Scripturii astfel încât cercetătorul va petrece mult timp în studiul Bibliei, cel puţin tot atâta cât şi în studiul psihologiei. b. Aceste studii vor fi regulate şi sistematizate, şi se vor constitui într-o concepţie sistematizată în concordanţă cu Biblia. c. Va fi gândită o concepţie comună a adevărurilor psihologice în armonie cu adevărurile fundamentale ale Scripturii, şi d. Nu ne vom opri doar la concepţia teoretică, ci vom face demersuri metodologice şi practice pentru ca aceste afirmaţii ştiinţifice sau teorii, să-şi găsească loc într-o atitudine şi practică terapeutică creştină. Putem spune, în concluzie, că cercul revelaţiei generale, al descoperirilor ştiinţifice, intersectează într-o oarecare măsură cercul fundamental al revelaţiei specifice, propoziţionale, biblice sau scripturale, şi în acest sens, tot ceea ce este valoros şi în concordanţă cu descoperirea lui Dumnezeu poate fi păstrat fără rezerve. Crabb oferă un apendice interesant [ppg 47-50] privind idei fundamentale psihologice în armonie cu adevărurile creştine, dar faţă de care subliniază şi distincţiile, rezervele unor premise nebiblice şi atrage atenţia asupra lor. În rezumat, Crabb afirmă: omul este responsabil (Glasser) pentru încrederea în adevăr care trebuie să rezulte într-un comportament responsabil (Ellis) şi care poate să-i procure semnificaţie şi speranţă (Frankl) dragoste (Fromm) care îi va folosi ca ghid (Adler) pentru a trăi eficient împreună cu alţii, cu sine însuşi şi a dobândi relaţii interpersonale semnificative (Harris), îl va ajuta să se înţeleagă (Freud), să se exprime (Perls) şi poate, prin cine ştie ce minune, va ajunge, să se şi controleze (Skiner). O psihologie a spiritualităţii: implicaţii pentru personalitate şi psihoterapie Modelele psihologice ale spiritualităţii, sunt fie reducţioniste, fie dualiste. 20 Explicaţiile reducţioniste, prezintă spiritualitatea ca fiind nimic altceva decât unele mecanisme care în mod fundamental sunt psihologice, în timp ce acelea dualiste nu reuşesc să pună în relaţie adecvată spiritualitatea cu domeniul psihologic. Într-un efort de a evita aceste extreme, acest material prezintă o 48

înţelegere nonreducţionistă a spiritualităţii, care situează spiritualitatea în inima psihismului fiinţei umane. Spiritualitatea este înţeleasă ca fiind răspunsul nostru la chemarea sau solicitarea lui Dumnezeu, pentru a intra în relaţie cu El, chemare pe care putem s-o experimentăm ca o aspiraţie sau tânjire a transcendenţei de sine, cu supunere. Trei nivele ale spiritualităţii sunt descrise: naturală, religioasă şi creştină şi este discutat rolul spiritualităţii în psihoterapie. În pofida, unei antipatii îndelung persistentă din partea psihologiei faţă de religie, se pare că există o anumită apropiere între cele două domenii, psihologie şi spiritualitate. Recente conferinţe şi publicaţii sau concentrat asupra acestei relaţii şi atestă creşterea interesului faţă de spiritualitate, atât din partea creştinilor, dar mai ales din partea altor psihologi religioşi şi nereligioşi. Aşa cum este utilizat în contexte contemporane diferite, termenul spiritualitate are o varietate de sensuri. Ambiguitatea predominentă a conceptului de spiritualitate este atât de mare încât l-a transformat într-un termen lipsit de sens şi semnificaţie. O oarecare ambiguitate semantică ar putea fi eliminată printr-o definire atentă şi utilizarea cu acurateţe a termenilor lingvistici. Oricum, o mare parte din această ambiguitate este inevitabilă fiind datorată caracteristicilor subiectului. Spiritualitatea ne pune în faţa uneia dintre cele mai complexe mistere ale fiinţei noastre. În expresia lui Gerald May: ‘Spiritualitatea şi misterul sunt într-o relaţie strânsă. Misterul poate că nu este întotdeauna spiritual, dar nu există nici o îndoială că spiritualitatea este întotdeauna misterioasă’21 (1982). Unele puncte de vedere ale unor psihologi contemporani au tendinţa de a avea concepţii şi puncte de vedere trunchiate privind integrarea experienţei autentice a spiritualităţii în psihologia umană. În încercarea de a evita pericolul explicaţiilor reducţioniste asupra spiritualităţii, vom încerca să ne delimităm de capcana de a face din spiritualitate un fel de apendice al personalităţii, care să nu fie bine integrat în restul mecanismului intim al psihismului şi personalităţii umane. În domeniul spiritualităţii avem de-a face cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu noi prin spiritul nostru. Eforturile de a reintroduce spiritul pe uşa din spate a psihologiei tind să trivializeze spiritualitatea şi nu fac decât să completeze divorţul faţă de restul personalităţii. Spiritualitatea devine astfel o activitate cu un oarecare caracter de independenţă, separat de curentul principal al mecanismelor şi proceselor psihologice, în timp ce teoria personalităţii, cu un astfel de apendice sau spirit non-integrat, devine superficială. Ea rămâne totuşi mai valoroasă decât cei care ignoră complet spiritul şi-l reduc la mecanisme şi procese pur psihologice sau fiziologice, rezultând o psihologie sau fiziologie trunchiată. Aceşti cercetători nu reuşesc să ţină cont de bogăţia spiritualităţii creştine autentice care inundă profunzimea fiinţei umane şi integrează toate segmentele personalităţii noastre. De asemenea, aceste abordări tind să fragmenteze personalitatea într-o parte spirituală şi o altă sferă non-spirituală, limitând psihologia la sfera nespirituală. În tentativa de a păstra calea de mijloc între aceste două atitudini extreme şi la fel de nesatisfăcătoare, vom lua în considerare în primul rând faptul că viaţa noastră spirituală constituie însăşi inima sau miezul psihismului nostru. De asemenea, vom examina rolul spiritualităţii în psihoterapie, în care vom argumenta că psihoterapia este în mod inevitabil un proces spiritual că aceste calităţi sunt absolut necesare terapeutic. Ce este spiritualitatea? Definiţiile contemporane ale spiritualităţii sunt adesea atât de largi încât au devenit aproape lipsite de sens. Un exemplu bun este Tart (1975) în acest sens, unul din susţinătorii de vază ai psihologiei transpersonale, utilizând expresia, o aplică la vastul domeniul al potenţialului uman care se ocupă de scopurile ultime, cu cele mai înalte entităţi, cum ar fi Dumnezeu, viaţa, compasiunea şi ţelul. 22 Oarecum mai punctual Holmes (1982) defineşte spiritualitatea drept ‚capacitatea umană de a relaţiona cu sentimentul care transcede fenomenului’. Această relaţie fiind percepută ca o stare de conştienţă înălţătoare care proiectează sinele în acţiuni creatoare. 23 Chiar mai concentrată este definiţia lui Groeschel (1984) care defineşte spiritualitatea ca ‚suma tuturor răspunsurilor pe care cineva le poate da percepţiei 49

lăuntrice a chemării lui Dumnezeu’. Ceea ce au aceste trei definiţii în comun este noţiunea că, în urma experienţei spirituale, este ceva care ne trage sau ne proiectează dincolo de noi înşine, ceva pe care am putea să-l numim chemarea către transcendenţa de sine. Urmărind traiectoria lui Groeschel am putea să sugerăm că spiritualitatea este răspunsul uman faţă de chemarea harului lui Dumnezeu de a intra în relaţie cu Acesta. Astfel înţeleasă, spiritualitatea are o origine, un sens şi o împlinire în harul lui Dumnezeu. Este bazată pe conceptul fundamental că suntem fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, desemnaţi să avem o comuniune intimă şi profundă cu El. În cuvintele sfântului Augustin, făcând parte din faimoasa sa rugăciune: “Tu care ne-ai făcut pentru Tine, inima noastră nu-şi găseşte odihna până când nu se odihneşte în Tine”. Deşi această nelinişte şi lipsă de odihnă nu este întotdeauna, sau chiar în mod obişnuit experimentată ca aspiraţie spirituală, ca tânjire, este un fapt că ea reprezintă miezul căutărilor noastre spirituale. Într-o perspectivă oarecum mai psihologică, spiritualitatea ar putea fi definită ca răspunsul nostru la aspiraţia profundă şi misterioasă a fiinţei umane pentru transcendenţă şi supunere, tânjire de a ne găsi locul. Aspiraţia sprituală este o conştienţă pe care am uitat-o, dar către care aspirăm şi anume aceea a apartenenţei noastre. În timp ce căutăm să ne găsim locul în self-transcendenţă şi supunere, un alt element esenţial al spiritualităţii umane este căutarea integralităţii fiinţei noastre, pentru a ne descoperi adevăratul eu – o componentă secundară importantă. S-ar putea crede că acestea sunt doar rezultate psihologice utile ale spiritualităţii. În orice caz, o înţelegere mai corectă este aceea că tindem să unificăm diversele aspecte ale fiinţei noastre şi aceasta este o parte a aspiraţiei profunde de a ne descoperi propriul eu. Căutăm să ne integrăm acţiunile şi gândurile, viaţa interioară şi comportamentul exterior, afectivitatea şi cunoaşterea, conştiinţa şi inconştientul, sinele şi eul, puterea şi spiritualitatea, umbra şi persoana, aspectele materiale şi cele imateriale, biologicul şi spiritualul. Dar punctul de referinţă al acestei integrări trebuie să fie Ceva sau, mai bine spus, Cineva din afara noastră. În timp ce orice punct al transcendenţei de sine ne oferă oportunitatea acestei nevoi de integrare, cea mai completă integrare a personalităţii este găsită doar atunci când spiritul nostru este fundamentat în Spiritul lui Dumnezeu. Atunci şi numai atunci, ne regăsim cu adevărat pe noi înşine şi propriul eu. Toate eurile noastre false sunt transcendate şi ne plasăm adevărata identitate şi adevăratul eu în Dumnezeu. Aşa cum van Kaam (1972) arăta, vorbind despre căutările spirituale ca despre căutarea pentru autodescoperire, trebuie să fim atenţi pentru a distinge acest proces de căutarea propriei împliniri de sine, simple şi lumeşti. Cercetarea noastră n-ar trebui să constea şi căutările noastre nu ar trebui să conducă la izolarea sinelui de Dumnezeu, ci mai degrabă la cercetarea identităţii de sine în Dumnezeu. Aceasta este diferenţa crucială între egoism sau idolatrie şi creştinism, ca şi creştere spirituală. Împlinirea de sine se deteriorează rapid într-un egocentrism, dacă nu vom descoperi adevărul paradoxal al cuvintelor lui Hristos că, cel care doreşte să-şi salveze viaţa trebuie mai întâi s-o piardă. Pentru a trăi trebuie mai întâi să murim. Pentru a ne descoperi adevăratul eu, trebuie mai întâi să îngropăm vechiul eu, acela care se identifică cu egoismul. Atunci când acest eu sau dragoste de sine idolatrizată este răstignită, abia atunci suntem capabili să ne descoperim, eul care se găseşte ascuns în Dumnezeu. În orice caz, nu orice spiritualitate este religioasă şi nu orice spiritualitate religioasă este creştină. Căutările spirituale devin religioase doar atunci când individul începe să experimenteze propriul eu în relaţie cu o putere mai mare şi răspunde la această relaţie cu rugăciune şi închinare. 24 May (1982) Spiritualitatea creştină, o subcategorie a spiritualităţii religioase, este o stare de profundă relaţie cu Dumnezeu făcută posibilă prin credinţa în Isus Hristos şi vieţuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Relaţia dintre tipurile variate de spiritualitate este reprezentată în următoarea diagramă. [Diagramă : Tipuri de spiritualitate]. Anterioară spiritualităţii religioase este ceea ce am putea numi spiritualitatea naturală. Aceasta este căutarea noastră după auto-transcendenţă şi supunere, o căutare o parte fundamentală a fiinţei noastre, creată după chipul lui Dumnezeu. Este foarte posibil să devenim conştienţi de această aspiraţie şi totuşi să nu recunoaştem semnificaţia sa ultimă: vocea lui Dumnezeu în interiorul nostru, conştiinţa care 50

ne recheamă la o relaţie cu Sine. Persoanele conştiente de această aspiraţie şi care îi răspund, sunt în mod indubitabil mai prezente, mai vii, mai umane, mai împlinite, mai asertive psihologic decât persoanele care nu au această conştienţă. Sub aspect creştin, astfel de persoane se află totuşi în afara unei relaţii intime cu Dumnezeu, către care aspiraţia aceasta manifestă tinde să-i direcţioneze. Spiritualitatea religioasă implică relaţia cu o Putere sau o Fiinţă care serveşte ca ţintă a transcendenţei de sine şi a sensului în viaţă. Aceasta poate să fie o mişcare către adevăratul Dumnezeu sau dimpotrivă către un alt dumnezeu. Spiritualitatea religioasă include în mod explicit rugăciunea, meditaţia şi închinarea. Contrar propriilor susţineri, multe din aceste caracteristici apar în gruparea Alcoolicilor Anonimi (AA), care deşi par să susţină doar o spiritualitate naturală de fapt, nutresc o spiritualitate cu caracter religios. Cei care păstrează legătura cu acest grup sunt ajutaţi şi încurajaţi să recapete controlul asupra propriilor vieţi şi existenţe, apelează la o Putere mai înaltă şi apoi dezvoltă o relaţie cu această Putere prin meditaţie şi rugăciune. În timp ce este posibil să întrevedem o spiritualitate nereligioasă în unele aplicaţii ale AA, conceptul în fapt face lucrul acesta şi pare să fie o căutare nespirituală care în mod progresiv, îi îndepărtează, de spiritualitatea religioasă autentică. În spiritualitatea creştină sondările şi răspunsurile date aspiraţiei spirituale profunde sunt purtate către contextul credinţei şi comunităţii creştine. Pentru creştinul care se dezvoltă spiritual, viaţa este trăită în Spiritul lui Dumnezeu cu o profunzime crescândă şi o conştienţă din ce în ce mai accentuată a trăirii în prezenţa lui Dumnezeu. Integrarea personalităţii şi direcţionarea vieţii care curge din această perspectivă este descoperită în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Esenţa spiritualităţii creştine este experienţa cu Dumnezeu făcută posibilă prin locuirea lăuntrică a Spiritului Sfânt. Spiritualitatea care nu-şi are originea sau nu este înrădăcinată în Duhul Sfânt nu este creştină. Această atitudine şi poziţie este consecventă cu utilizarea biblică a termenului de spiritualitate care implică viaţa în, cu Duhul lui Dumnezeu. Spiritualitatea naturală sau chiar anumite tipuri de spiritualitate religioasă, în care spiritul uman nu este fondat sau nu se bazează pe Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi considerată identică cu spiritualitatea creştină. Ea poate fi în relaţie cu aceasta în măsura în care reflectă conştienţa fiinţelor umane, că sunt creaţi cu dimensiunea spirituală şi percep această intenţie de a transcede propriul eu în supunere faţă de Cineva dincolo de ei înşişi. Fără această self-transcendenţă realizată prin supunere în viaţa şi în Spiritul lui Dumnezeu, spiritualitatea eşuează curând fără să devină o spiritualitate creştină autentică. Există multe forme în care spiritualitatea creştină poate să se dezvolte şi să se exprime pe sine. În peregrinarea spirituală a fiecărei persoane trebuie să fie un răspuns personal faţă de chemarea lăuntrică profundă către supunere faţă de transcendent şi slujire. Spiritualitatea prescrisă nu este o spiritualitate autentică, ci este o religie de tip autoritar şi este cât se poate de clar că religia poate să nu aibă deloc caracter spiritual, în sensul în care folosim expresia aici. Spiritualitatea poate să fie călăuzită, mântuită, susţinută, dar n-ar trebui să fie manipulată în mod exterior sau controlat. Tendinţa de a proceda aşa produce o spiritualitate falsă, o imitaţie care nu provine din inimă; ea poate să distrugă spiritualitatea autentică care ar trebui să se dezvolte. Spiritualitatea creştină începe cu viaţa interioară, ca şi adevăratul creştinism. Adevăratul punct de referinţă al eului nu este sinele însă, firea pământească, ci Dumnezeu în afară şi dincolo de noi înşine. Dumnezeu ne întâmpină şi satisface cele mai profunde trebuinţe ale propriei noastre fiinţe şi se află acolo pentru a intra în relaţie cu noi, pentru a ne schimba în această relaţie. Aceasta este diferenţa între transformarea spirituală şi o religie trăită formal. Creşterea spirituală porneşte din lăuntru, din inimă şi se manifestă în exterior. Schimbarea religioasă formală are mai mult dea face cu exteriorul şi este superficială. Din nefericire, aceasta este cea mai comună formă de religiozitate. Ea reprezintă mai degrabă o complianţă comportamentală cu anumite standarde exterioare. Transformarea spirituală autentică a creştinului nu este neapărat izolată de puncte de referinţă exterioare. În ultimă instanţă revelaţia lui Dumnezeu, voinţa Sa faţă de noi, aşa cum ne este prezentată de Sfânta Scriptură, este punctul de referinţă suprem pentru creşterea noastră spirituală. În vederea acestei transformări trebuie să fim împuterniciţi şi direcţionaţi. Persoana se comportă acum diferit din cauză că a 51

fost reînnoită spiritual, lăuntric. Dumnezeu doreşte mai mult decât schimbarea comportamentului, El doreşte schimbarea inimii, a spiritului. Notăm că această înţelegere a spiritualităţii nu reclamă o adăugare a unei părţi exterioare a personalităţii prin care intrăm în relaţie cu Dumnezeu sau facem experienţe cu El. Totalitatea fiinţei noastre tânjeşte pentru şi răspunde unei astfel de relaţii. Mai mult, relaţia noastră cu Dumnezeu este mediată prin unele procese şi mecanisme psihologice ca cele implicate în relaţia cu ceilalţi oameni. Căutarea spirituală este, până la un anumit nivel, o căutare de tip psihologic şi orice căutare psihologică poate fi înţeleasă ca fiind, într-un anume mod, o reflectare a căutărilor noastre spirituale fundamentale. Personalitatea umană trebuie înţeleasă ca fiind structurată, ca având toate trăsăturile pe care le reclamă calitatea noastră de fiinţe psiho-spirituale. Nu contează cât de pură este spiritualitatea noastră sau cât de pure sunt trăsăturile noastre psihologice. Nu există nici un pas în dezvoltarea psihologică care să fie golit de semnificaţii spirituale şi nu există nici o dezvoltare spirituală care ar putea fi golită de semnificaţii psihologice. Aspectele psihologice şi spirituale ale funcţionării fiinţei umane sunt interconectate în mod misterios şi orice segregare sau separare a spiritualităţii şi psihologiei este, în consecinţă, artificială şi destructivă pentru adevărata înţelegere a fiecăreia dintre ele. Psihoterapie şi spiritualitate – raporturile psihoterapiei cu slujirea pastorală, consilierea spirituală La începutul secolului XX psihoterapia era percepută încă (The Oxford English Dictionary) într-o manieră oarecum psihosomatică, fiind metoda de tratare a bolilor prin mecanisme numite psihice: terapie hipnică, sugestie, hipnoză, etc. Curând însă, s-a trecut de la accepţiunea terapiei prin mecanisme psihice, la terapia propriu-zisă a psihicului. Totuşi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, marile civilizaţii au considerat grija şi vindecarea sufletului ca fiind specialitatea religiei. Fiecare cultură şi religie a realizat acest lucru în felul ei, dar în fiecare caz era implicată conversaţia şi instrucţia, educaţia în edificarea şi vindecarea sufletului. Translaţia de la vindecarea sufletelor la vindecarea minţilor a fost, în principal, o consecinţă a descoperirilor ştiinţifice din secolele XVII şi XVIII şi a declinului consecutiv al religiei din sec XIX. Istoricul psihoterapiei, Jan Ehrenwald (1966) descrie abandonarea vindecării religioase a sufletului ca apărând: ‘atunci când magicul a fost erodat prin critica raţională, iar religia, golită de semnificaţia sa, a devenit o instituţie formală, o îngrămădire de ritualuri magice şi oprelişti.’ Autorul argumentează că psihoterapia s-a dezvoltat ca urmare a efortului de a umple vidul spiritual creat prin demisia religiei, provocarea cu care s-a confruntat aceasta fiind aceea de a ‘satisface trebuinţele metafizice neîmplinite… fără a recurge la ideologii mitice sau ritualuri magice.’ Cea mai mare aspiraţie a ştiinţei, mai ales a ştiinţelor sociale, a fost aceea de a oferi soluţii noi unor probleme vechi, fără apelul la artificiile ornamentale ale religiei. Într-un spirit optimist, privind cu încredere în viitor, ştiinţa sec XIX s-a aruncat înainte cu încrederea că miturile şi ritualurile au fost abandonate pentru totdeauna într-o eră preştiinţifică vetustă. Ceea ce s-a petrecut în realitate, însă, a fost faptul că vechile mituri au fost înlocuite cu altele noi. Psihoterapeuţii secolului XX au ajuns să înlocuiască preoţii, clericii, ca vindecători ai sufletului, etichetând această vindecare ca terapie a minţilor bolnave, decât ca tămăduire a sufletelor bolnave de păcat, încercând astfel să se distanţeze cât mai mult de moştenirea religioasă tradiţională a domeniului. Întrebarea care se pune este: A fost salutară această distanţare a psihoterapiei de aspectele spirituale ale vindecării sufleteşti? Newman (1975) notează că profesioniştii sănătăţii mentale s-au îndepărtat de tratamentul bolilor psihice, principala preocupare a psihiatriei din prima jumătate a sec XX, întorcându-se la susţinerea şi asistarea persoanelor confruntate cu probleme de natură spirituală. În mod similar, Jung (1933) nota că ‘pacienţii constrâng pe terapeuţi să-şi asume rolul eclesiastic al preotului… Acest fapt presupune ca noi psihoterapeuţii să ne ocupăm de probleme care, de fapt, aparţin teologilor.’ Astfel, psihoterapeuţii s-au văzut confruntaţi cu sarcina imposibilă de a îngriji şi vindeca suferinţe sufleteşti fără să facă referinţă la aspectele spirituale ale fiinţei umane. Dar spiritualitatea are poziţia sa 52

legitimă în cadrul psihoterapiei. De fapt, corect înţeleasă, psihoterapia este, în esenţă, un proces spiritual. Cu excepţia unor tehnici rare de intervenţie strict limitată (de obicei comportamentale), psihoterapia are de a face cu nivele largi ale personalităţii în care consideraţii spirituale sunt implicate cu necesitate. Tulburări asociate cu căutarea sensului şi semnificaţiei vieţii, crizele de identitate, completitudinea sau chiar nevoia de împlinire, sunt toate preocupări şi lupte de natură spirituală. În genere oamenii nu reuşesc să vadă implicarea lui Dumnezeu în miezul problemelor de natură spirituală cu care se confruntă. Odată ce începem să înţelegem diversele modalităţi prin care pacienţii îşi maschează experienţa şi răspunsul lor la solicitările spirituale, vom deveni tot mai sensibili, gata să discernem natura şi trebuinţele spirituale din spatele a ceea aceştia prezintă ca fiind doar o problemă de patologie psihică. (Benner, 1988) Noi înşine, în calitate de terapeuţi, suntem chemaţi să ne dezvoltăm spiritual, să devenim mai sensibili şi responsivi la solicitările spirituale în viaţa noastră, sau riscăm să sucombăm. În momentele de criză sau tranziţie existenţială pe care le traversăm prin viaţă, avem ocazia unei opţiuni ascendente sau descendente, ceea ce este o mare oportunitate spirtuală. Întâlnirea dintre psihoterapeutul creştin şi pacientul confruntat cu o astfel de criză poate constitui un moment hotărâtor. Sub acest aspect, psihoterapia dispune de un potenţial de influenţă spirituală imens. Acest potenţial este însă, o sabie cu două tăişuri. Riscuri spirituale ale psihoterapiei 1. Primul şi cel mai evident pericol este asociat cu psihoterapeuţii care au dificultăţi sau probleme spirituale. Astfel de persoane pot vedea religiozitatea, fie ca un simptom, fie ca o posibilă cauză a tulburărilor psihice. În consecinţă, se văd obligaţi să combată sau să ‘elibereze’ pacientul de convingerile sale. Deşi cei mai mulţi tind să-şi limiteze această influenţă, constrânşi fiind să respecte valorile pacientului, totuşi influenţa lor poate fi comunicată în mod subtil, cu deosebită putere. Având în vedere puterea influenţei valorilor terapeutului asupra pacientului, în cursul psihoterapiilor intensive, acesta constituie un pericol real. 2. Un al doilea tip de risc al psihoterapiei este mult mai subtil. Mai mult, acest pericol nu este eliminat prin simpla alegere a unui terapeut creştin, fiindcă este o capcană în care chiar psihoterapeuţii au căzut. Este pericolul adoptării aşa-numitei spiritualităţi psihologice şi confundarea acesteia cu spiritualitatea creştină autentică. Iluminarea ‘aici şi acum’, ascultarea vocilor propriului eu interior şi integrarea propriei personalităţi în cele mai profunde aspecte, a ceea ce este perceput ca fiind propriul eu autentic, toate acestea devin primordiale şi adevărata raportare şi dependenţă faţă de Dumnezeu devine absentă sau este pierdută. Ascultând propriile vise, ascultând şi devenind responsiv faţă de propriile simţăminte, învăţând să discerni mesajele propriei anxietăţi, sau cultivând acea linişte sau calm lăuntric, toate instrumentele potenţiale ale dezvoltării creştine autentice sunt reduse la tăcere, iar vocea transcendentă a lui Dumnezeu devine tot mai slab percepută. Astfel, psihoterapia devine o religie, nu doar un instrument. Dar, psihoterapia reprezintă un mare potenţial ca instrument al creşterii spirituale autentice. Dacă terapeutul evită definirea focalizării terapiei în mod prea îngust şi îşi dă acordul implicit sau explicit, pentru ca pacientul să pună chestiuni spirituale, domeniul terapeutic poate fi un loc unde aspectele psihospirituale pot fi abordate, astfel încât să fie experimentată atât o creştere spirituală, cât şi o echilibrare psihică. Un mod prin care terapeutul îşi poate oferi permisiunea pentru ridicarea problemelor spirituale, este ocazia evaluării, în timpul căreia poate insista pe istoria spirituală a pacientului. Este uimitor să constaţi că psihoterapeuţii sunt interesaţi în mod automat de aspectele medicale, relaţionale, vocaţionale, academice ale pacienţilor, dar rareori se interesează în legătură cu devenirea şi starea lor religioasă sau spirituală. A devenit evident că religia a înlocuit sexul ca fiind cel mai evitat subiect, ca tabu al epocii noastre. 53

Terapeuţii pot deschide uşa spre consideraţii de natură spirituală într-un mod cât se poate de direct, spunând pacientului în mod simplu, în una din primele sesiuni, că ei consideră aspectele spirituale ca fiind inseparabile de cele psihologice şi că sunt interesaţi ca orice consideraţii din acest domeniu să fie puse pe tapet. De obicei, pacienţii ridică problemele pe care le consideră de natură spirituală. Uneori acestea pot fi în mod explicit de natură spirituală, alteori fac parte din categoria mai largă a problemelor existenţiale, sau sunt de natură esoterică, mistică. Procesul terapeutic este, în orice caz îmbogăţit. Acceptând includerea consideraţiilor de natură spirituală în cadrul psihoterapiei, nu este acelaşi lucru cu purtarea unei discuţii de natură religioasă sau teologică. Psihoterapia nu este un teren propice pentru a discuta despre Dumnezeu, pentru a înălţa rugăciuni, pentru interpretări scripturistice sau pentru a face teologie. Ea, însă este un loc excelent pentru ca pacientul să aducă, în folosul procesului terapeutic, experienţa sa cu Dumnezeu, sau alte experienţe semnificative ale vieţii lui spirituale. În timp ce psihoterapia are multe aspecte în comun cu alte discipline ale sufletului, se deosebeşte, totuşi, de acestea. Psihoterapia abordează grija faţă de psihic într-o manieră unică. Modul unic în care psihoterapeutul abordează spiritualitatea împreună cu orice alte considerente, o face din perspectivă psihologică. Dacă veţi aborda subiectul rugăciunii cu duhovnicul sau consilierul Dvs spiritual, vă puteţi aştepta la un sprijin eficient în dezvoltarea vieţii personale de rugăciune prin sfaturile primite. Dacă însă veţi discuta subiectul rugăciunii cu psihoterapeutul Dvs, vă puteţi aştepta la o înţelegere mai profundă a propriei Dvs experienţe în rugăciune. Aceasta este contribuţia esenţială a psihoterapiei. Oricare ar fi domeniul abordat, aceasta realizează acest lucru prin mijloacele explorării semnificaţiei şi experienţei persoanei asupra acelui subiect. Astfel, experienţa Dvs în rugăciune, modul Dvs de a apela sau de a abuza de ea, dinamica şi semnificaţiile ei în viaţa Dvs, toate acestea sunt domeniile adecvate ale explorării psihoterapice. Cât priveşte, modul cel mai nimerit de a te ruga, este un subiect care trebuie abordat în primul rând cu consilierul spiritual. În mod similar, subiectul privindu-L pe Dumnezeu ar trebui abordat într-o manieră diferită în psihoterapie faţă de cea potrivită în călăuzirea spirituală. Terapeutul trebuie să se concentreze mai întâi asupra experienţei pacientului cu şi faţă de Dumnezeu. Cum este înţeles Dumnezeu? imaginile lui Dumnezeu şi în ce relaţie sunt acestea cu reprezentările interioare ale celorlalţi, ale semenilor? relaţia pacientului cu Dumnezeu? Este Dumnezeu văzut ca un tată aspru şi punitiv, iar această imagine se suprapune în mod semnificativ cu imaginea tatălui pământesc? Sau persistă imaginea unui Dumnezeu binevoitor, dar neputincios, relevând astfel unele experienţe ale eului pacientului în lume? Nu sugerăm aici că Dumnezeu ar fi o creaţie a minţii, ci în măsura în care pacientul este o persoană unitară, psihospirituală, relaţiile sale cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu sine sunt mediate toate prin aceleaşi procese spirituale inerioare. Acestea sunt procesele pe care psihoterapeutul este pregătit să le poată înţelege cel mai bine şi acesta ar trebui să fie domeniul său de preocupare. Pe lângă explorarea semnificaţiei experienţei spirituale a cuiva, psihoterapia este procesul excelent pentru explorarea blocajelor în dezvoltarea spirituală a acestuia. De ce este viaţa mea de rugăciune atât de searbădă? De ce am probleme atât de mari cu încrederea în Dumnezeu, cu îndoiala, sau de ce sunt atât de înverşunat împotriva Sa? De ce continui să fiu biruit de păcate pe care, de altfel doresc să le părăsesc? În timp ce aceste întrebări şi multe altele pot fi adresate în cadrul asistării spirituale, psihoterapia se află în poziţia privilegiată de a le analiza într-o manieră cât se poate de legitimă. Cele două abordări, spirituală şi psihoterapeutică n-ar trebui să se afle în competiţie, ci dimpotrivă să aibă caracter complementar. O înţelegere clară a modalităţii unice de abordare a spiritualităţii de către psihoterapie ne permite s-o încadrăm în mod îndreptăţit printre disciplinele de asistare şi cură sufletească. Dacă psihoterapia nu poate să abordeze asistenţa sufletească într-o manieră diferită de călăuzirea spirituală, de păstorire, atunci este o profesiune nelegitimă, sau şi-a asumat teritorii care nu-i aparţin. Deşi psihoterapia se află într-o relaţie strânsă cu activitatea de călăuzire spirituală sau pastoraţie, ea are totuşi un caracter unic care trebuie înţeles cu claritate, în măsură egală, atât de pacienţi cât şi de terapeuţi. Psihoterapeutul care vede în psihoterapie în primul rând o arenă evanghelistică cu scopul de a face ucenici, şi-a pierdut din vedere chemarea. O astfel de persoană ar trebui să se gândească serios dacă nu 54

cumva vocaţia sa nu este aceea de terapeut, ce una mai explicit religioasă. Psihoterapeutul ar trebui să fie profesionistul care subliniază importanţa şi valoarea alinării suferinţelor umane emoţionale, sau de natură psihică şi care promovează creşterea şi dezvoltarea unei fiinţe umane prin îndepărtarea blocajelor acesteia. Un astfel de terapeut va sesiza cum acest proces devine concomitent valid şi semnificativ pentru creştere spirituală. Activitatea terapeutică are implicaţii spirituale într-o proporţie covârşitoare, dar acest lucru se realizează prin intermediul mecanismelor psihice rearmonizate şi a o transforma în ceea ce nu este, adică în călăuzire spirituală, în consiliere spirituală, este o tentativă lipsită de onestitate. Lipsa de onestitate este vădită în plasarea unei mantii de terapeut asupra unui pastor sau evanghelist, capturând astfel un segment de piaţă asupra căruia lucrătorul religios n-ar avea acces. Înţelegerea diferenţei dintre psihoterapie şi celelalte discipline de asistare sufletească, trebuie, de asemenea să includă conştienţa limitelor acesteia. Psihoterapia poate conduce pacienţii până la punctul disponibilităţii faţă de creşterea spirituală şi chiar să-i ajute să facă paşi semnificativi în direcţia relaţiei cu Dumnezeu. Totuşi acest proces este unul terapeutic şi nu se confundă cu mântuirea. Evanghelia proclamă faptul că procesul naşterii din nou se realizează doar prin credinţa în lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi nu prin înţelegerea sinelui lăuntric sau prin optimizarea sănătăţii psihice. Van de Kemp (1983) nota că în timp ce psihoterapia ‘are adesea efectul aducerii persoanei la o conştienţă crescută a transcendeţei şi a realităţilor ultime… ea nu se identifică cu nevoia ultimă a oricărui om de a intra în relaţie cu Dumnezeu şi nici nu este rolul său de a confrunta pacientul cu nevoia de a-şi mărturisi păcatele şi a accepta oferta răscumpărătoare a lui Hristos. Psihoterapeuţii se află în situaţia unică de a-i ajuta pe cei care se confruntă cu probleme psihospirituale, mai ales când acestea sunt exprimate în termeni pur psihologici. Pentru mulţi oameni, nimeni altcineva n-ar fi capabil să se apropie mai mult de mecanismul intim al acestor probleme din viaţa lor. Psihoterapeutul care înţelege că lumea interioară nu este compartimentată în domenii psihologice separate de cele spirituale, va oferi oportunitatea unică pacientului său de a primi asistenţă terapeutică nu doar în domeniul structural şi psihologic al personalităţii sale, ci şi în domeniul direcţional şi spiritual al acesteia. Personalitatea şi spiritualitatea terapeutului Una dintre cele mai semnificative implicaţii ale teologiei creştine pentru practica psihoterapiei pare să derive din înţelegerea modului în care Dumnezeu ne comunică harul Său. Dumnezeu nu realizează acest lucru prin intermediul unor mecanisme impersonale. Dimpotrivă, El S-a întrupat într-o Persoană. Hristos este vestea bună (evangelion) şi nu doar purtătorul acesteia. Evanghelia este comunicată sub forma unei Persoane. La fel trebuie să fie şi în terapie. Psihoterapia este un proces personal. Atunci când apare vindecarea, aceasta nu poate fi explicată în termenii unor tehnici sau forţe şi mecanisme impersonale. Psihoterapia este o implicare personală intimă şi profundă a două sau mai multe persoane, indiferent de cadrul şcolii terapeutice în care acest proces are loc. Un stil al ‘întrupării terapeutice’ prin care terapeutul se apropie de pacient în termenii, concepţiile şi viziunii acestuia, oferindu-se pe sine acestuia pentru a fi utilizat şi chiar abuzat, este exact stilul care se apropie cel mai mult de Dumnezeu şi în care Domnul Hristos se apropie de noi. (Benner, 1983). În timp ce este mult mai sigur şi comod să relaţionezi cu cei aflaţi în nevoie de pe poziţiile anonimatului, distanţei sau superiorităţii, trebuie să recunoaştem că transformarea autentică în ceilalţi apare doar în măsura în care ne punem la dispoziţia lor şi ne transformăm în forme concrete de manifestare a harului lui Dumnezeu care îi acceptă. Evident că, este necesar ca mai întâi eu însumi să fi experimentat harul lui Dumnezeu în viaţa mea, dacă doresc acest har celorlalţi. În mod similar, dacă doresc să slujesc ca facilitator al dezvoltării spirituale în ceilalţi, trebuie ca eu însumi să fiu profund spiritual, nu doar un om religios. Aceasta înseamnă că trebuie să răspund chemării profunde şi intime a lui Dumnezeu pentru comuniune, dependenţă şi ascultare, trebuie ca fundamentele spiritului meu să fie călăuzite de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, El să fi devenit Domn al vieţii mele şi să trăiesc zilnic tot mai deplin cu conştienţa prezenţei sale. Această relaţie trebuie să devină centrul fiinţei mele în jurul căreia se grupează toate celelalte structuri ale personalităţii mele, devenind astfel pe deplin integrate, dacă doresc să pot oferi, atât asistenţă 55

spirituală cât şi psihologică, celor care mi se adresează, fiind confruntaţi cu probleme de natură psihospirituală. Persoana psihoterapeutului este un ingredient mult mai important în procesul terapeutic decât se consideră de obicei. Există tendinţa de a minimaliza această realitate evidentă, punând un accent mai important pe teorie, metodologie şi tehnici, în încercarea de a evada de sub cerinţele şi responsabilităţile copleşitoare care se află asupra noastră ca terapeuţi. Ne place să credem că putem veni în ajutorul pacienţilor, indiferent dacă suntem obosiţi sau suferinzi într-o anumită zi, dacă suntem confruntaţi cu probleme şi le facem faţă sau nu, dacă ne-am aplecat în mod onest asupra propriilor noastre probleme lăuntrice şi le-am rezolvat sau nu. Cu aceste convingeri, credem că putem păcăli sau disimula în procesul terapeutic. Continuăm să credem că îi putem ajuta pe ceilalţi să-şi rezolve probleme, de care noi înşine, fugim. Aceasta este o minciună, o eroare. Nu vom putea conduce niciodată pe cineva acolo unde noi înşine nu am ajuns. Fie că este vorba de eliberarea prin iertare, fie de curajul de a coborâ şi ieşi din nou la lumină din propriul abis, sau de experimentarea naşterii din nou printr-o transformare spirituală creştină autentică şi profundă, nimeni nu poate să realizeze în celălalt ceea ce nu a făcut el însuşi. Sănătatea psihospirituală a terapeutului este un ingredient crucial în procesul terapeutic şi nu pot exista scurt-circuite în acest domeniu, nici pentru terapeut, nici pentru pacient. Terapeutul creştin viu şi aflat în plin proces de dezvoltare spirituală este capabil s-ofere altora din profunzimile sale spirituale, fără ca acest fapt să-l epuizeze. Ioan 7,38. Alternativele acestui proces sunt fie epuizarea, fie o ofertă trunchiată, doar în detalii superficiale şi de aparenţă ale vieţii şi existenţei. Dacă răspundem provocării terapiei, aceasta ne va conduce tot mai profund, către esenţe, noi înşine vom trăi în mod autentic şi la fel o vor face şi pacienţii noştri. Aceasta este adevărata viaţă spirituală. Este profunzimea fiinţei noastre în care Îl întâlnim pe Isus. El, Marele Medic ne vindecă şi din aceste profunzimi ne îndreptăm spre lucrarea de restaurare pe care El doreşte s-o realizăm în noi şi în cei spre care se îndreaptă efortul nostru terapeutic. Preocupări legate de consilierea profesională Fiind studiată adresabilitatea persoanelor religioase25, la consiliere, psihoterapie şi respectiv consult psihiatric, s-a constatat că aceştia au unele motive de reticenţă, având tendinţa să se adreseze în primul rând prietenilor, rudelor, pastorului şi abia în ultimul rând psihoterapeutului sau psihiatrului. Horthington şi Scot, (1983) fac un studiu detaliat al motivaţiei acestui comportament şi constată că există anumite temeri privind pierderea credinţei şi teama de a fi neînţeles sau prost diagnosticat, datorită caracteristicilor religioase. Iată câteva din aceste temeri şi motivaţii de amânare a adresabilităţii la psihiatru, comune în occident şi care au fost rezultate în urma cercetării efectuate de cei doi autori: 1. Ignorarea preocupărilor spirituale ale acestora de către psihoterapeut. 2. Tratarea fenomenelor spirituale cum ar fi credinţa în Dumnezeu, ca conducând în mod direct sau în cel mai rău caz, chiar ca stând la baza etiologiei procesului patologic, sau considerând că aceste fenomene nu au nuanţă spirituală, ci doar una psihică, psihologică. 3. Eşecul de a înţelege concepte şi limbajul spiritual, cum ar fi mântuirea, sfinţirea sau îndreptăţirea. 4. Presupunerea că unele norme culturale, în genere, acceptate sunt împărtăşite şi de pacienţii religioşi, cum ar fi concubinajul, relaţiile sexuale premaritale, divorţul. 5. Recomandarea unor comportamente aşa numite cu caracter terapeutic, considerate imorale de către persoana religioasă. De pildă, recomandarea pentru cei nesiguri privind orientarea lor sexuală, de a experimenta relaţii homosexuale. 6. Efectuarea de către psihiatru sau psihoterapeut a unor presupuneri, interpretări şi recomandări care discreditează revelaţia ca o epistemologie validă. King (1978) constată că pacienţii religioşi sunt nemulţumiţi, într-o proporţie de 89%, de serviciile psihoterapeuţilor nereligioşi, din următoarele motive: 56

a. că credinţa lor creştină ar putea fi prost înţeleasă neapreciată, sau chiar ridiculizată şi apreciată ca eronată de către consilierul necredincios; b. credinţa sau convingerea că psihoterapeuţii profesionişti este prea scumpă; c. convingerea că majoritatea teoriilor terapeutice, în primul rând cele care au o orientare psihanalitică sunt preocupate de sex şi nu-şi găsesc un corespondent în viaţa reală, sunt un nonsens pentru oamenii dedicaţi propriei lor familii, căsnicii şi a relaţiilor interpersonale. d. opinia că psihoterapeuţii nereligioşi solicită prea multe întâlniri şi cer o perioadă prea lungă pentru a obţine rezultatul. Virkler (1979) face un studiu pentru a identifica motivele care-i fac pe consilierii pastorali sau religioşi să nu trimită pacienţii cu tulburări psihice către terapeuţii profesionişti. Aceste motive sunt: a. perceperea diferenţei în valoarea diferită a terapeuţilor; b. lipsa de cunoştinţă în legătură cu resursele de psihoterapie disponibile; c. caracterul stigmatizant ataşat psihoterapiei profesionale de către unii enoriaşi; d. preocupările financiare. Folosind aceste studii, Sell şi Goldsmith ajung la concluzia, că în spatele acestor preocupări se află cinci factori comuni pe care îi enunţă sub formă de ipoteză şi care stau în calitate de premize la baza unui studiu pe care aveau să-l efectueze, în 1986. Ei identifică aceşti factori, ca fiind următorii: 1. preocupări privind valoarea terapeuticii; 2. preocupări privind costul; 3. preocupări privind stigmatul; 4. preocupări privind eficienţa; 5. gradul de conştienţă al existenţei unei activităţi de psihoterapie şi disponibilitatea acestora Psihologia şi consilierea creştină Ca domeniu de cercetare şi ca ştiinţă psihologia s-a dezvoltat mult, mai ales în ultimul secol, în ultima sută de ani. Pe parcursul acestui interval Dumnezeu a permis psihologilor să dezvolte cercetări atente asupra comportamentului uman şi acestea au fost împărtăşite în publicaţii şi reviste de specialitate. Rezultatele studiilor şi cercetărilor, ale eforturilor euristice, verificate în practica şi experienţa de consiliere şi psihoterapie au făcut pe psihologi şi psihoterapeuţi să dobândească eficienţă în asistarea şi psihoterapia celor aflaţi în suferinţă psihică. Cunoaşterea umană este departe de a fi completă şi este expusă erorilor, dar cercetările psihologice şi analiza datelor constituie astăzi un vast rezervor de concluzii care pot ajuta procesul de consiliere şi psihoterapie în folosul consiliatului şi clientului sau pacientului. 26 Chiar cei împotriva teoriilor şi cunoaşterii psihologice utilizează în mod frecvent termeni psihologici de specialitate care ţin de acest domeniu, dar au fost împrumutaţi în limbajul comun, cotidian. Suntem convinşi că orice domeniu al realităţii este rezultat al creaţiei lui Dumnezeu şi că cercetarea acestuia face parte integrală din revelaţia generală. Oamenii căzuţi în păcat au pervertit deseori prin ipoteze, teorii şi modele umane adevărul ştiinţific autentic. Pentru a avea discernământ ştiinţific şi spiritual, trebuie să raportăm toate teoriile, afirmaţiile şi modelele ştiinţei umane la Cuvântul lui Dumnezeu, la descoperirea expresă a voinţei Sale, la revelaţia specială.27 Atitudinea de respingere a cunoaşterii ştiinţifice ar însemna să ne limităm eficienţa în mod drastic, pretinzând că descoperirile psihologice nu au nimic de-a face şi nu folosesc prin contribuţia lor la înţelegerea şi soluţionarea problemelor consiliaţilor. Ne-am compromite inegritatea şi buna-credinţă atunci când am respinge în mod deschis psihologia şi rezultatele cercetărilor ei, dar am strecura prin contrabandă conceptele sale în înţelegerea noastră sau chiar în practica noastră de consiliere şi psihoterapie, făcând lucrul acesta în mod naiv şi fără să ne dăm seama de fapt ce facem. Dar numai acceptarea adevărurilor ştiinţifice psihologice nu este suficientă. Să presupunem că suntem de acord că psihologia este de un real folos consilierii creştine. Însă întrebarea care se ridică este cum vom reuşi să trecem prin marasmul de tehnici, teorii şi terminologia de specialitate pe care să ni le însuşim cu discernământ şi care să devină parte a practicii noastre, astfel încât să fie de folos consiliatului. 57

Răspunsul implică pregătirea teoretică, dar şi practică prin supervizare, cu psihoterapeuţi şi consilieri care şi-au însuşit deja teoria ca şi practica consilierii şi psihoterapiei şi au experienţă în acest domeniu. Este de importanţă crucială ca această supervizare să se bazeze pe loialitate şi consacrare faţă de inspiraţia şi autoritatea Bibliei ca standard împotriva erorilor unor puncte de vedere umaniste, seculare sau ateiste, materialiste sau spiritualiste. Nici o lucrare, nici un manual sau tratat de consiliere şi psihoterapie nu poate fi asemănată ca o carte de bucate desemnată să producă bucătari de excepţie. Chiar şi în arta culinară experienţa este indispensabilă, cu atât mai mult în cazul fiinţelor umane atât de complexe şi atât de grevate de defense şi rezistenţe încât pot constitui dificultăţi chiar pentru cei mai competenţi consilieri şi psihoterapuţi. Orice consilier are propriile sale eşecuri, uneori din cauza incompetenţelor, a percepţiilor greşite sau a erorilor. Deseori, însă, lucrul acesta se întâmplă deoarece consiliatul nu poate sau nu vrea să se schimbe. În multe cazuri, însă, recuperarea şi vindecarea se produce fiindcă consilierul are o înţelegere a naturii problemelor şi ştie, are experienţă asupra modului în care trebuie să intervină.

58

4. Caracterul unic al Consilierii creştine ‚Fiecare sesiune de psihoterapie, fiecare moment al vieţii umane trebuie văzut în contextul creaţiei, căderii, răscumpărării şi escatonului (Sanders)’28. Indiferent dacă consilierul este este pastor, psiholog, psihiatru sau asistent social, principiile consilierii creştine au un caracter unic: 1. În cadrul consilierii creştine Sfânta Scriptură este acceptată ca standard suprem al autorităţii. Creştinii nu sunt nevoiţi s-orbecăiască, ci pot să se îndrepte spre o autoritate finală. Bazându-se pe Duhul Sfânt pentru călăuzire, în studiul şi înţelegerea Bibliei, creştinii nu sunt dependenţi doar faţă de propria conştiinţă pentru a le ghida comportamentul. Dacă conştiinţa se armonizează cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci este validată; dacă nu, se descalifică, este invalidată. Biblia nu conferă doar iluminare pentru comportamentul uman, dar aşează orice înţelegere şi orice chestiune într-o perspectivă corectă. În Sfânta Scriptură găsim răspunsurile adresate întrebărilor existenţiale fundamentale: cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, adevărata noastră natură, sensul, semnificaţia şi scopul existenţei noastre. 2. Consilierea creştină este unică fiindcă nu depinde doar de voinţa umană în responsabilitatea sa, ci este capacitată prin puterea lăuntrică a Duhului Sfânt care poate să domine problematica umană. Deşi, fiecare dintre noi este responsabil faţă de propriile acţiuni, chiar şi creştinii pot să aleagă să acţioneze iresponsabil. În orice caz, prin puterea lui Dumnezeu, nu suntem siliţi să mai rămânem sclavi ai unei voinţe slăbite, mediului nostru învechit din trecut, sau contextului social, deşi problemele n-au dispărut instantaneu, odată cu acceptarea lui Hristos ca Mântuitor. 3. Caracterul unic al consilierii creştine şi derivă din faptul că, deşi prin natura firească, fiinţa umană este egoistă şi tinde să ignore sau să urască pe Dumnezeu (Rom. 1,28-32), creştinii părtaşi harului şi naturii divine, prin puterea Duhului Sfânt, reuşesc să-şi răstignească natura păcătoasă. 4. Consilierea creştină are în caracter, competenţa şi eficienţa sa rolul a se ocupa de trecutul pacientului. Multe teorii psihologice, metodologii, tehnici, şi şcoli psihoterapice, mai ales cele de orientare psihodinamică şi psihanalitică, se ocupă în mod exclusiv de trecutul pacientului. Deoarece creştinii se află în situaţia de a fi iertaţi faţă de evenimentele vieţii trecute, se pot simţi cu adevărat eliberaţi de complexul vinovăţiei (1In 1,9), privind încrezători în viitor (Fil 3,13.14). Chiar dacă anumite secvenţe din trecut necesită înţelegere analitică, iluminare (insight) şi rugă stăruitoare pentru a şterge resentimentele şi amărăciunea, credincioşii au poziţie privilegiată în Hristos. 5. Consilierea creştină este unică, fiind bazată pe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte (1In 4,10) şi dragostea Sa revărsată în inimile noastre, se revarsă asupra semenilor noştri, purtându-le de grijă (Rom 12,9-21). Consilierul creştin se simte părtaş spiritual cu fraţii săi, ajutându-i să se dezvolte în Hristos, pe măsură ce-şi rezolvă problemele psiho-socio-spirituale. 6. Consilerea creştină este unică fiindcă abordează fiinţa umană în ansamblul său, din perspectiva holismului biblic. Consilierul creştin este conştient că dimensiunile bio-psiho-spirituale ale fiinţei umane sunt interdependente. 7. Consilierea creştină este unică, prin faptul că, în ultimă instanţă, nu acţionează ca un scop în sine, nu are în vedere doar reconfortarea psihică a pacientului, ci vizează restructurarea relaţiei acestuia cu Dumnezeu, având astfel şi o dimensiune spirituală şi misionară. Caracteristicile consilierii creştine Există patru caracteristici majore, distinctive în consilierea creştină şi anume:29 1. Premize unice. Nici un consilier nu este complet independent şi neutru faţă de un sistem de valori în privinţa premizelor. Fiecare avem propriile puncte de vedere, propria filozofie de viaţă care se regăsesc în situaţia de consiliere, în mediul de consiliere şi influenţează propriile noastre atitudini, judecăţi, fie că recunoaştem sau nu. De pildă, psihanalistul Erich Fromm, de orientare existenţialistă, afirmă: “trăim într-un univers indiferent faţă de soarta noastră.” Un astfel de punct de vedere nu lasă nici un spaţiu pentru credinţa într-un Dumnezeu suveran şi binevoitor. Nu mai există loc pentru rugăciune, meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, experimentarea iertării divine sau aşteptarea vieţii veşnice după moarte. Presupunerile lui Fromm i-au influenţat cu siguranţă metodele de consiliere. 59

În pofida diverselor abordări teologice, cei mai mulţi consilieri de orientare creştină au sau ar trebui să aibă încredere în atributele lui Dumnezeu, să aibă concepţii şi convingeri legate de natura fiinţei umane, autoritatea Scripturii, realitatea păcatului, iertarea acordată de Dumnezeu şi speranţa pentru viitor. Să citim de exemplu primele patru texte din epistola către Evrei. Nu vor influenţa concepţiile relatate în acest fragment scurt, viaţa şi modalitatea noastră de consiliere? În funcţie de atitudinea pe care o adoptăm faţă de aceste afirmaţii fundamentale şi anume că Dumnezeu a vorbit neamului omenesc, a creat Universul prin Fiul Său, a furnizat iertarea pentru păcate şi acum susţine toate împreună prin puterea Fiinţei Sale? 2. A doua caracteristică fundamentală a consilierii creştine constă în obiectivele sale unice. Ca şi colegii seculari, consilierul creştin caută să ajute consiliatul să-şi modifice comportamentul, atitudinile, valorile şi percepţiile. Încercăm să transmitem capacităţi, abilităţi, inclusiv abilităţi sociale, să încurajăm recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor, s-oferim suport în necazuri şi greutăţi, să transmitem asumarea responsabilităţii, să stimulăm insight-ul, să călăuzim şi să instruim în adoptarea deciziilor, să ajutăm consiliatul să-şi mobilizeze resursele interioare şi cele din mediu, în perioade de criză, să transmitem aptitudini de soluţionare a problemelor şi să ajutăm consiliatul să crească în competenţă şi autorealizare. Dar dincolo de aceasta, consilierul creştin are încă un domeniu important de activitate. El caută să stimuleze creşterea şi dezvoltarea spirituală a consiliatului, să încurajeze mărturisirea păcatelor şi să experimenteze iertarea, să modeleze consiliatul după standardele, atitudinile, valorile şi stilul de viaţă creştin, să prezinte mesajul Evangheliei, să încurajeze consiliatul să-şi consacre viaţa lui Isus Hristos să dezvolte valori şi să trăiască viaţa bazat fiind pe învăţătura biblică şi nu în acord cu standardele relativiste umaniste sau postmoderniste. Unii vor critica acest aspect ca fiind o introducere a religiei în consiliere. Ignorarea chestiunilor teologice ar însemna să ne fundamentăm consilierea pe religia naturalismului umanist, să ne fragmentăm convingerile şi să ne compartimentalizăm vieţile, pe de o parte, într-o secţiune sacră şi în mai multe secţiuni secularizate. Nici un consilier cu adevărat bun, fie el creştin sau necreştin, nu va forţa convingerile sau sistemul de valori al consiliatului. Avem obligaţia de a trata oamenii cu respect şi a le oferi libertatea de a lua propriile decizii. Dar cei ce ajută în mod onest şi autentic nu-şi vor trăda propriile convingeri, pretinzând că sunt altceva decât sunt cu adevărat. 3. A treia caracteristică fundamentală a consilierii creştine se bazează pe metodologia unică. Toate tehnicile de consiliere au în ultimă instanţă patru caracteristici. Ele caută: a. să trezească convingerea că există soluţii, că ajutorul este posibil, b. să corecteze convingerile eronate despre lume, c. să dezvolte competenţe în relaţiile sociale şi d. să ajute consiliatul să se accepte pe sine ca o persoană de valoare. Pentru a atinge aceste obiective, consilierii utilizează tehnici de bază ca ascultarea, arătarea interesului, tentativa de înţelegere şi în ultimă instanţă, în mod cu totul ocazional, oferirea unor orientări şi direcţii. Creştinii ca şi non-creştinii vor utiliza aceleaşi metode de ajutorare, doar filozofia diferă. Consilierii creştini nu vor utiliza tehnicile de consiliere care ar putea fi considerate imorale sau inconsecvente cu învăţătura biblică, de exemplu să încurajeze relaţii sexuale adultere sau extramaritale, să utilizeze un limbaj sau un comportament abuziv, să-şi asume un sistem de valori nebiblic, chiar dacă în unele împrejurări consilierii seculari utilizează astfel de metode. De asemenea, există alte tehnici creştine distincte care vor fi utilizate în consilierea creştină. Acestea sunt rugăciunea în timpul şi între sesiunile de consiliere 30, studierea Cuvântului, confruntarea consiliatului în mod amabil şi plin de căldură, cu adevărurile biblice creştine, încurajarea acestuia de a se implica în comunitatea locală şi de a se constitui ca exemplu. 4. O altă trăsătură a consilierii creştine constă chiar în caracteristicile consilierului. În fiecare situaţie de consiliere, în fiecare sesiune, consilierul adresează cel puţin patru întrebări: 31 1. Care este problema? 2. Ar trebui eu să intervin pentru a încerca să ofer ajutor? 3. Ce ar trebui să fac pentru a fi de folos? 4. Ar putea altcineva s-ofere un sprijin mai calificat? Este important pentru consilierul creştin să aibă o înţelegere a problemei, cum a apărut aceasta şi cum poate fi rezolvată, o cunoaştere a învăţăturii 60

biblice în legătură cu problemele umane şi familiarizarea cu competenţele în consiliere. Există însă dovezi că, dincolo de aceste caracteristici, trăsăturile personale ale consilierului au o semnificaţie mai importantă în aptitudinea sa de a fi de folos. După ce a scris o carte foarte bine primită în teoria consilierii, Patterson ajunge la concluzia că un consilier eficient trebuie să fie o persoană profund umană, care oferă o relaţie umană autentică consiliatului. Este o relaţie caracterizată nu atât de mult prin tehnicile pe care terapeutul le utilizează, cât prin ceea ce este, nu atât de mult prin ceea ce face, cât prin modul în care o face. Cu câţiva ani în urmă, unele studii şi cercetări au constatat că tehnicile de consiliere sunt cele mai eficiente atunci când sunt utilizate de consilieri caracterizaţi prin căldură, sensibilitate, înţelegere, preocupare autentică şi bunăvoinţa de a confrunta consiliaţii într-o atitudine de dragoste. Manualele de consiliere subliniază importanţa calităţilor consilierului ca acesta să fie un om de încredere, echilibrat psihic, onest, răbdător, competent şi să se cunoască pe sine. 32 Potrivit celor mai recente cercetări, consilierii cei mai eficienţi sunt cei care posedă aceste trăsături, împreună cu o cunoaştere profundă a problemelor umane şi şi-au însuşit aptitudini competente în consiliere. Cele mai bune intenţii, sugerează Adams, nu sunt substitute pentru cunoaştere şi competenţă. 33 Cu siguranţă că Domnul Isus Hristos este cel mai bun model în consilierea eficientă. Caracteristica fundamentală a modului de a fi de folos oamenilor, a Domnului Isus Hristos, a fost propria Sa personalitate. În învăţăturile Sale, în asistenţa şi consilierea pe care a acordat-o, El a demonstrat acele trăsături, atitudini şi valori care L-au făcut atât de eficient, ca slujitor al oamenilor şi El este cel dintâi Model pentru noi. Isus era în mod absolut onest, profund interesat de oameni, având o înaltă sensibilitate şi o spiritualitate matură. Era consacrat pentru a-L sluji pe Tatăl ceresc şi fiinţele umane. Pregătirea Sa spirituală pentru activitatea epuizantă căreia i se dedica, era realizată prin perioade de rugăciune intensă şi meditaţie. Se familiarizase în profunzime cu Scriptura şi era capabil să ajute într-o asemenea manieră pe cei aflaţi în nevoie, astfel încât, în ultimă instanţă, ei să simtă pace, linişte, speranţă şi siguranţă. Ioan 14. Din atitudinea Domnului Isus Hristos putem realiza un adevăr verificat, şi anume că oamenii au nevoie să fie ascultaţi, mângâiaţi, înţeleşi pentru a-şi pune pe tapet într-o conversaţie şi relaţie terapeutică, propriile probleme, înainte de a putea învăţa din confruntare, provocare, oferire de orientare directivă sau predicare publică. În concordanţă cu Sfânta Scriptură, creştinul are mandatul de a învăţa tot ceea ce Hristos a poruncit şi a învăţat. Dar aceasta nu include doar doctrinele creştine fundamentale privindu-L pe Dumnezeu, autoritatea Sa, mântuirea, creşterea spirituală, rugăciunea, biserica, viitorul, natura umană, ci Isus a învăţat şi despre relaţiile nediscriminative, libertate, de asemenea a transmis învăţătură în legătură cu chestiunile personale legate de sexualitate, teamă, anxietate, singurătate, îndoială, mândrie, păcat şi descurajare. Toate aceste chestiuni sunt cele care determină pe oameni să se adreseze consilierului astăzi. Atunci când Isus avea de a face cu oamenii, El le asculta cererile şi îi accepta, înainte de a-i stimula să gândească şi să acţioneze în mod diferit. Desigur, uneori le-a spus oamenilor şi ce trebuie să facă, dar a utilizat metode competente pentru a întreba şi a asculta persoane confruntate cu probleme şi a-i ajuta să-şi soluţioneze aceste probleme. Toma a fost ajutat în legătură cu îndoiala sa. Lui Petru i-a fost utilă atitudinea de reflectare pe care a aplicat-o Isus în legătură cu erorile sale din trecut. Maria a învăţat prin ascultare, iar Iuda a învăţat din experienţele sale dureroase. Să înveţi ceea ce Isus Hristos a învăţat, presupune să oferi învăţătură în privinţa doctrinelor, dar de asemenea, implică să-i ajuţi pe oameni să intre într-o relaţie mai bună cu Dumnezeu, cu semenii şi cu ei înşişi. Mat 28,19.20. Acestea sunt chestiuni care preocupă fiecare fiinţă umană, pe oricine. Unii învaţă din lectură, din predici sau din cărţi, alţii învaţă prin studiu biblic personal sau din conversaţii. Totuşi unii trebuie să fie ajutaţi prin consiliere mai mult sau mai puţin formală sau informală şi poate că cei mai mulţi suntem în stare să învăţăm printr-o combinare a tuturor acestor abordări. Ca miez al tuturor modalităţilor de ajutorare creşţtină, fie privată sau publică, este influenţa Duhului Sfânt. Prezenţa sau influenţa Sa face consilierea creştină într-adevăr unică. Prezenţa Duhului 61

Sfânt este aceea care transformă consilierea creştină şi o face să devină una din cele mai eficiente, cea mai eficientă chiar, şi anume dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, amabilitatea, credincioşia şi înfrânarea de sine toate acestea sunt roadele Duhului Sfânt care trebuie să se găsească în consilier pentru a fi însuşite prin modelare şi învăţare şi de către consiliat. Gal 5,22.23. Prin rugăciune, meditaţie, mărturisirea păcatelor şi consacrare zilnică faţă de Hristos, consilierul poate deveni un instrument prin care Duhul Sfânt să lucreze pentru a mângâia, a ajuta, a învăţa, a convinge şi călăuzi o altă fiinţă umană. Ioan 14,16.26; 16, 7-15. Acesta ar trebui să fie obiectivul fiecărui credincios, fie el profesionist, ecleziast sau laic să fie folosit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru a atinge vieţile oamenilor, a le schimba, a aduce în viaţa acestora, atât maturitate psihologică, cât şi spirituală.34 Cadrul consilierii creştine Miezul caracterului unic al consilierii creştine constă în moştenirea teologică, în orientarea, resursele şi conştienţa acestei poziţii. Acesta este cadrul de referinţă şi aria în exercitată consilierea creştină.35 A. Conştienţa puterii personale a Duhului Sfânt al lui Dumenzeu este miezul întregii realităţi care domină şi procesul consilierii creştine. B. Un alt aspect îl constituie pregătirea consilierului creştin. Consilierii creştini, fie ei pastori sau asistenţi sociali cu specialitatea teologie, au studii diverse şi profunde, competente, de filosofie, teologie, etică, studii biblice, istorie bisericească şi a religiilor, ceea ce le conferă un ascendent deosebit de important în activitatea de consiliere. De asemenea, au cunoştinţe vaste de psihologie creştină. Cunoştinţele lor în aceste domenii pot să-i capaciteze să devină utili tuturor acelora care se confruntă cu dificultăţi în realizarea de sine, în maturizarea şi dezvoltarea spirituală, care au înregistrat blocaje, defense sau rezistenţe în calea devenirii lor, care s-au cantonat în zona simptomatică, ineficientă a soluţiilor superficiale şi dăunătoare, faţă de problemele dificile ale existenţei şi ale vieţii, cele mai multe dintre acestea fiind generate de starea de păcat care ne conduce pe căi eronate, lăturalnice şi centrate pe egoism, vanitate, mândrie, resentimente. Doctrina creştină poate rezolva nodul gordian al dificultăţilor în care se zbate o fiinţă umană aflată în capcana propriilor erori. Dilemele morale, conflictele spirituale, valorile distorsionate, toate acestea pot să-şi găsească soluţia şi să fie rezolvate în mod creativ în perspectiva filosofiei biblice asupra vieţii şi existenţei. C. Consilierea nu se rezumă la alinare şi vindecare, ci adevărata consiliere vizează maturizarea şi dezvoltarea ulterioară, ca obiectiv fundamental al acestui proces. Aceasta înseamnă că dincolo de ameliorare şi vindecare, consilierul va pregăti consiliatul pentru a fi util semenilor, pentru a prelua valorile creştine şi a le promova, pentru a fi deschis unei relaţii de comuniune profundă cu Dumnezeu, pentru a se dedica şi a se consacra, astfel încât idealurile, ţelurile, comandamentele vieţii sale, să-l mobilizeze în sens creativ şi profund spiritual. Totuşi, să reţinem că, mulţi consiliaţi vor manifesta în continuare imaturitate, distorsiuni şi erori în viaţa lor afectivă şi comportamentală. Fie că subiectul este în mod explicit religios şi spiritual sau nu, esenţa sa conduce, totuşi, către acest domeniu. Dacă viaţa spirituală a cuiva continuă să fie o sursă de conflict, vinovăţie, şi blocaje în devenire, trebuie să fie obiectivul principal şi explicit în consiliere. D. Un alt aspect al caracterului unic al consilierii creştine este derivat din faptul că este de dorit ca profesioniştii din acest domeniu să utilizeze resursele tradiţiei religioase ca parte integrală în consilierea creştină. Indiferent dacă e vorba de consiliere de susţinere, rezolvare a crizelor, traversarea unor nenorociri, aspecte de etică sau existenţiale, călăuzire spirituală, toate acestea trebuie rezolvate prin metode şi după fundamente creştine, ca fiind un proces sacru, însoţit de rugăciune, de comuniune cu Dumenzeu, şi în prezenţa călăuzitoare a Duhului Sfânt. Consilierul creştin va dobândi odată cu câştigarea înţelegerii, a capacităţii profesionale în consiliere, ca şi a propriei maturizări spirituale, va înţelege din ce în ce mai profund, atât cauzele proxime ale tulburărilor psihice şi înstrăinării spirituale, cât şi cauzele ultime care întotdeauna sunt de natură 62

spirituală, va învăţa tehnici şi metodologii, analiză, diagnoză şi terapeutică psihologică, însă se va referi întotdeauna la fundamentele spirituale care stau în spatele acestor suferinţe de natură psihologică. E. Poziţia consilierului creştin este unică şi prin faptul că trăieşte şi se mişcă într-un mediu creştin, într-o comunitate care împărtăşeşte aceleaşi valori, care se întâlneşte ritmic şi periodic, în cadrul serviciilor divine sau al manifestărilorsocial creştine, o reţea de cunoştinţe, relaţii, care nu întotdeauna sunt dintre cele mai perfecte, deşi mediul creştin este mult mai sănătos decât alte medii sociale. Din această perspectivă consilierul creştin are o poziţie privilegiată şi unică. Cunoaşte multe detalii din viaţa celor consiliaţi, le cunoaşte statura spirituală, trăsăturile de personalitate, conflictele şi problemele mai vechi sau mai noi, astfel încât consilierea nu debutează pe un teren virgin, ci porneşte de la nişte premise care însă – atenţie - niciodată nu trebuie să fie idei preconcepute sau prejudecăţi. Consilierul creştin, fie el pastor, asistent social sau slujitor laic, este o persoană cu autoritate, cu prestigiu, ceea ce îi conferă facilităţi, dar şi riscuri. Fiind o persoană cunoscută, chiar publică, în mediul creştin în care activează, este expus transferului care are loc în cadrul procesului terapeutic. În conştiinţa şi în memoria consiliatului există nenumărate evenimente anterioare care trezesc amintiri şi simţăminte legate de Dumnezeu, părinţi, Cer, serviciu divin, conflicte, funeralii, ceea ce este drept, ceea ce este eronat, relaţii etc. În procesul consilierii, toate aceste chestiuni spirituale nefinalizate tind să irumpă, pot să fie asociate ca distorsiuni şi modalităţi de abordare, cu persoana consilierului. Faptul că, consilierul creştin este văzut ca reprezentativ în privinţa anumitor valori etice şi convingeri religioase poate, pe de o parte, să faciliteze adresabilitatea, dar în alte situaţii poate s-o blocheze. Un anumit consiliat, având rezerve să se dezvăluie pastorului său, va încerca să caute alinare într-un loc unde este mai puţin cunoscut. De aceea, consilierul va adopta întotdeauna o atitudine de largă acceptare, de bunătate, disponibilitate, de slujire, pentru ca persoanele în dificultate să i se adreseze fără rezerve. Discreţia şi secretul profesional sunt esenţiale în acest sens. Chiar dacă nu se dau nume, în predică sau în comentariile de la Şcoiala de Sabat nu vor fi utilizate niciodată elemente din cadrul consilierii. Este absolut dăunător ca cineva să-şi vadă propriile experienţe, propria viaţă, uneori conţinând aspecte profunde, intime, puse pe tapetul public şi făcute obiect de comentarii mai mult sau mai puţin neavenite. F. O deosebire faţă de psihoterapeutul profesionist este faptul că, consilierul creştin în mod frecvent nu percepe o taxă de consiliere, deşi consiliatului trebuie să-i fie stimulată independenţa şi să pună preţ pe şedinţa de consiliere, ar trebui ca el să participe fie pentru fondul Tabita, fie în alte scopuri comunitare, cu o taxă financiară, fie pentru cei mai săraci, sau serviciu în folosul altor persoane în nevoie. G. De asemenea, o distincţie între psihoterapeut şi consilier este faptul că, în timp ce psihoterapeutul îşi exercită profesia, într-un cadru formal, deseori consilierul creştin poate să rezolve în mod rapid, şi poate de-a lungul mai multor momente fugitive, într-un cadru absolut informal, probleme de consiliere şi ajustare terapeutică. H. O altă distincţie notabilă este faptul că, în timp ce psihoterapeutul nu va lua niciodată iniţiativa terapiei, consilierul creştin, atunci când sesizează o dificultate, are oportunitatea unică de a prelua iniţiativa, având în vedere că se mişcă în mijlocul tramei sociale în care consiliatul însuşi trăieşte. Modelul consilierii creştine:36 1. Scopul fundamental al consilierii creştine este de a elibera, de a capacita şi dezvolta completitudinea şi integralitatea fiinţei umane, realizată în Spiritul lui Dumnezeu. 2. Integritatea spirituală şi etică este miezul şi fundamentul tuturor celorlalte aspecte ale vieţii fiinţei umane. 3. Consilierea creştină trebuie să utilizeze şi să integreze atât valorile teologice şi spirituale, cât şi cele psihologice şi terapeutice în situaţia consiliatului care se adresează pentru terapeutică şi vindecare. 4. Consilierea creştină are caracter holistic biblic, creştin; nu trebuie să ignore sau să neglijeze nici una din dimensiunile sau nivelele de existenţă ale fiinţei umane în suferinţa sau în situaţia sa. 63

5. Consilierul trebuie să ţină seama de stadiul de dezvoltare cronologică, dar şi psihologică, biologică, socială sau spirituală a persoanei care necesită ajutor. 6. Consilierea creştină ţine seama de contextul social, sistemic, în care persoana nu este o insulă, deşi este unică în felul său, dar trăieşte într-o tramă de relaţii, este contextualizat în familie, rude, colegi, vecini, fraţi şi surori de credinţă, societate. 7. Consilierul creştin promovează valorile terapeutice în rândul grupului-suport, al comunităţii din care face parte consiliatul. 8. Crizele şi pierderile din vieţile indivizilor şi familiilor, ca şi crizele sociale şi perioadele de tranziţie ale societăţii, constituie ocaziile în care grija, susţinerea şi consilierea pot fi utilizate cu maximum de succes, în slujirea creştină. De aceea, intervenţiile de scurtă durată, centrate pe criză, sunt metode indispensabile pentru eficienţa în acest tip de slujire al consilierii. 9. Consilierul creştin trebuie să se elibereze de orice fel de prejudecăţi şi idei preconcepute privind discriminările de orice fel. El trebuie să aibă o deosebită grijă de a nu se identifica doar cu clasa căreia îi aparţine. Orice fiinţă umană aflată în dificultate este un copil al lui Dumnezeu care trebuie susţinut, asistat şi ajutat să se ridice, să descopere bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. 10. Un aspect crucial în consilierea creştină constă în capacitarea oamenilor de a-şi dezvolta şi optimiza aspectele constructive ale comportamentului, simţămintelor, atitudinilor şi valorilor. 11. Consilierul creştin ar trebui să-şi utilizeze poziţia şi identitatea unică ca slujitor şi reprezentant al lui Dumnezeu, să facă uz de statutul, rolul său, să folosească aşteptările sociale privind poziţia şi prestigiul său ca reprezentant al lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie să-l facă cu demnitate, în temere de Dumnezeu, fără complexe şi fără timidităţi nejustificate. 12. În consilierea creştină unitară, integrală, holistică în sensul creştin şi biblic, consilierul creştin va utiliza atât metode ce ţin de emisferul drept al creierului, şi anume metode intuitive, metaforice, imaginative, în procesul de vindecare şi creştere, cât şi metode ce ţin de emisfera stângă, şi anume cele analitice, raţionale, intenţionale şi centrate pe soluţionarea de probleme. 13. Eficienţa şi succesul în consilierea creştină vor fi extrase şi prin noile metodologii terapeutice care presupun abordarea integrală şi sistemică a consiliatului. 14. Elementele de consiliere creştină trebuie să transpară în activităţile celui ce îi slujeşte pe alţii, fie că este vorba de activitate medicală, de asistenţă socială, pastorală, închinare, predicare, sau misiune. 15. Pentru a fi un bun consilier creştin, cel care practică o consiliere ce priveşte integralitatea şi dezvoltarea continuă a fiinţei umane, trebuie ca el însuşi, consilierul, să crească în cunoştinţe, în aptitudini şi capacităţi, în îndemânare profesională şi mai ales în comuniune spirituală cu Dumenzeu. Viziunea şi ţelul Domnului Isus Hristos în legătură cu poporul Său exprimată în Ioan 10,10 (‚Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug’), ca viaţa de care se bucură copiii Săi să fie o viaţă plenară, o viaţă din belşug, rămâne ţinta şi ţelul oricărui consilier creştin. 16. Aspectul profilactic al consilierii, dezvoltarea la nivel optim în fiecare etapă a vieţii, fie că este vorba de copilărie, pubertate sau adolescenţă, de tinereţe sau maturitate, de vârsta a treia sau senectute, orice fiinţă umană în relaţie cu semenii, cu sine, şi mai ales în relaţie cu Dumnezeu, poate să dezvolte în mod creativ potenţialităţi extraordinare. Este mult mai ferice să previi decât să tratezi. De multe ori a acţiona pozitiv, a gândi pozitiv, a te bucura de şansele oferite de viaţă şi existenţă, înseamnă mult mai mult decât a lupta doar cu crizele, cu dificultăţile, cu necazurile. Atitudinea faţă de acestea poate constitui cheia în depăşirea lor. Un ţel unificator – Completitudinea. Fiecare trebuie să fim conştienţi de unicitatea matriceală cu care ne-a creat şi înzestrat Creatorul. Prin alegerile noastre, prin efort conştient, prin orientarea noastră, putem îndeplini viziunea lui Dumnezeu privitoare la noi, sau ne putem îndepărta de la acest ţel. Se pare că cea mai mare parte dintre oameni nu folosesc decât un mic procent din înzestrările cu care Creatorul i-a dăruit. Fiecare consilier creştin trebuie să-şi utilizeze potenţialităţile, disponibilităţile, astfel încât să devină un canal abundent de alinare, vindecare şi dezvoltare pentru toţi cei aflaţi în dificultate. Există mulţi factori care tind să blocheze şi să împiedice dezvoltarea fiinţei uamne. 64

Astfel, absenţa unei îngrijiri şi afecţiuni mature în prima parte a vieţii, crize traumatice sau dificultăţi şi necazuri succesive ca: nenorociri, divorţ, accidente, şomaj, boli grave, dezastre naturale, războaie, pot impieta buna dezvoltare şi devenire a fiinţei umane. Paralizia determinată de conflictele interioare, anxietăţile debilitante şi consecinţele unui mod de viaţă iresponsabil, pot de asemenea să blocheze dezvoltarea unei fiinţe umane. De asemenea, modele dăunătoare de comportament, de rezolvare nesănătoasă, defensivă a unor relaţii sau în situaţii de viaţă, pot conduce fiinţa umană la suferinţă, la apariţia unor semne şi simptome de boală, care se structurează, se cristalizeză, se agravează, până când cel aflat în suferinţă se înstrăinează complet de sine, de semeni şi de Dumnezeu, dezvoltând ceea ce în mod normal întâlnim în psihopatologie ca tulburare de personalitate, nevrotică sau chiar psihotică. Deşi tulburările psihice grave nu întrunesc un procent foarte ridicat din populaţie, totuşi tulburările de graniţă, cum sunt cele de personalitate şi cele de intensitate nevrotică pot ajunge până la 40% sau chiar mai mult, mai ales în perioade de criză şi tranziţie cum sunt cele din România. Însă dincolo de această simptomatologie patentă, care ar putea să facă obiectul unui diagnostic, covârşitoarea majoritate a populaţiei, chiar şi a populaţiei creştine, considerată ca fiind în limitele normalului, trăieşte cu suferinţe pe care le compensează, sechele ale acestor evenimente din devenirea şi existenţa lor. Există cel puţin şase dimensiuni ale completitudinii, ale integralităţii fiinţei umane (Clinebell). Probabil că prima este cea din Romani 12, primele texte, şi anume mentalitatea, “să vă înnoiţi în duhul minţii voastre”; apoi corporalitatea, relaţiile, mediul natural şi social, aspectele instituţionale şi nu în ultimul rând relaţia cu Dumenzeu. Orice fiinţă umană stabileşte relaţii sistemice cu toate aceste medii. Noi înşine suntem sisteme deschise care facem schimburi de substanţe, informaţii şi putere, energie, cu mediul înconjurător. Deoarece completitudinea este întotdeauna relaţională, împlinirea de sine în singularitate este o imposibilitate psihologică. Creşterea urmărită în mod egocentric, doar de dragul sau în folosul personal, devine un terminal înfundat. Creşterea, completitudinea, nu poate fi realizată decât în relaţie cu ceilalţi şi prin intermediul acestora. Creaţi ca fiinţe sociale, suntem dăruiţi cu sentimentul de adoraţie şi închinare. Purtăm în noi imago Dei, Chipul lui Dumnezeu. Crizele – ocaziile consilierii. Marea majoritate a ocaziilor pentru asistare şi consiliere apar odată cu crizele vieţii. Există două tipuri de crize: crize ale dezvoltării şi devenirii care apar odată cu tranziţiile stresante, normale, de-a lungul etapelor vieţii, aşa cum sunt căsătoria, naşterea, absolvirea, pensionarea, etc., şi crizele accidentale care determină stres şi pierderi neaşteptate, aşa cum sunt bolile, accidentele, intervenţiile chirurgicale, şomajul, mutările, dezastrele naturale, care pot interveni în orice moment al vieţii. Unul din obiectivele majore ale consilierii este acela de a-i capacita pe oameni să răspundă în faţa crizelor în mod constructiv, să vadă în ele ocazii de dezvoltare. Un exemplu edificator în această privinţă este Iov. Fiecare criză este o ocazie pentru dezvoltare spirituală, pentru dobândire de noi profunzimi şi maturitate spirituală. Consilierea creştină trebuie soptimizeze concepţiile, simţămintele, atitudinile şi comportamentul în faţa acestor crize. Ajută oamenii să facă faţă în mod constructiv problemelor imediate, să ia propriile decizii în mod constructiv şi creator, să facă faţă responsabilităţilor şi să-şi optimizeze atitudinile, comportamentul, simţămintele, atât faţă de situaţie, cât şi faţă de semeni, faţă de ei înşişi şi în raport cu Dumnezeu. Consilierea creştină trebuie să abordeze simţămintele blocate, prejudecăţile, atitudinile eronate, să desfacă aceste noduri gordiene din viaţa şi structura personalităţii consiliatului pentru ca să poată să se adapteze cu supleţe, să devină creativ şi armonios, făcând faţă cu succes tuturor problemelor cu care se confruntă pe calea vieţii. În acest proces, consiliatul poate câştiga tărie, competenţă, valorizare de sine şi speranţă, învăţând cum să facă faţă crizelor viitoare. Însă mai presus de toate, consiliatul va dobândi disponibilitatea de a fi el însuşi de folos altora, care au experienţe asemănătoare şi va rămâne cu un profund simţământ al dependenţei complete de Dumnezeu, al consacrării sale faţă de Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul său. Acesta este sensul profund al consilierii cu caracter creştin, biblic.37 Spre deosebire de psihoterapie, care poate avea loc în cabinetul psihoterapeutului sau în grup, consilierea creştină poate să dobândească uneori forme surprinzătoare, cu totul şi cu totul informale. O 65

privire, un gest, o strângere de mână, o prezenţă plină de empatie, poate să se consume doar între două uşi, pe un coridor, într-un loc de trecere sau în orice altă împrejurare. Cu siguranţă, că există şi momente în care întrevederea ia aspecte mai formale, însă de multe ori consilierul creştin poate să transmită în însuşi fluxul vieţii, valorile nestemate ale aptitudinii sale de consilier. Consiliatul poate veni să solicite ajutorul, dar altă dată, consilierul poate percepe nevoia. Poate lua iniţiativa, fără a deveni intempestiv; el este pâinea lui Dumenzeu care poate să aline rana, suferinţa. Ca slujitor, ca lider într-o comunitate religioasă, consilierul creştin are un prestigiu, o poziţie, o demnitate. Ea poate fi îmbunătăţită prin calitatea relaţiilor pe care le stabileşte, prin competenţa şi eficienţa sa. El trebuie şi poate să uzeze cu măsură, în folosul semenilor, a consiliaţilor, de această poziţie, fără ca să şi-o aroge, în mod egoist, vanitos sau egocentric. Diagrama [pag,39] pune în valoare rolul şi funcţiile tradiţionale iudeo-creştine, cum sunt acelea de slujitor, profet, preot, învăţător, şi cele moderne, pentru a sublinia integralitatea şi completitudinea slujirii în spirit pe diverse dimensiuni, într-o comunitate creştină. Clebsch şi Jaekle identifică cinci direcţii de asistare ale consilierii creştine, stabilind o paralelă între expresiile istorice şi cele contemporane.38 [Diagrama holism biblic şi Funcţiile consilierii pe coloane] Yankelovich vede o schimbare fundamentală în valorile culturale de astăzi.39 Ne îndepărtăm de vechile preocupări ale eticii, care valorizau responsabilitatea, datoria şi succesul, definiţi în termenii realizării, puterii, prestigiului şi proprietăţii într-o luptă competitivă. Se pare că ne îndreptăm spre etica realizării de sine, care peamăreşte libertatea, spontaneitatea şi alegerea personalizată a propriului mod de a trăi, îndreptându-ne către o nouă etică a dedicării care valorizează responsabilitatea reciprocă în relaţii. Ceea ce descrie Yakelovich este similar cu dedicarea faţă de integralitatea şi unicitatea personală, a semenilor şi a societăţii. Totuşi ce lipseşte din modelul lui este comuniunea şi relaţia cu Dumnezeu, dependenţa de Creatorul şi Mântuitorul nostru. Viziunea umanistă privind procesul integrator ar putea să producă o libertate responsabilă a valorizării, o dedicare şi consacrare creativă, o intenţionalitate liberă şi un legământ al dezvoltării faţă de integralitate şi unitate în relaţii. Lipsită, însă, de elementele fundamentale ale tradiţiei iudeo-creştine ale raportului cu Dumnezeu, această viziune umanistă constituie, totuşi, un pericol. Este o utopie să imaginezi o societate pe acest pământ, în această lume căzută în păcat, în care fiinţa umană, prin propriile eforturi, să ajungă la o dezvoltare optimă, să ajungă la o culme a armoniei, a înţelegerii, a dezvoltării de sine, eliminând tot ceea ce a însemnat convulsie, haos, opresiune, violenţă. Aceasta nu poate fi decât o fantazare sterilă în această lume în care păcatul, tendinţele fireşti şi cel rău luptă pentru supremaţie şi continuă să uzurpe terenul fiecărei inimi, conducând la răzvrătire faţă de Dumnezeu. Astfel de realizări nu sunt realiste şi nu vor fi atinse niciodată. Doar în momentul încheierii istoriei acestui pământ şi a istoriei păcatului, atunci când va avea loc înnoirea tuturor lucrurilor, atunci când rădăcina păcatului va fi smulsă, atunci când se va produce glorificarea, atunci când vor fi puse bazele Împărăţiei lui Dumnezeu, abia atunci va fi realizată armonia universală. Atunci se va realiza împăcarea, atunci se va atinge statura iniţială a creaţiei, care are drept model persoana Domnului Isus Hristos. Misiunea, bazele biblice şi unicitatea consilierii creştine. Încercând să creăm o diagramă sau o panoramă a microgrupului social sau a comunităţii pe care o deserveşte un consilier creştin, am putea observa în această comunitate suma de cazuri care au disperată nevoie de consiliere. Astfel, ar putea exista unul care tocmai şi-a internat soţia într-o clinică de psihiatrie săptămâna trecută. O tânără soţie, profund deprimată de moartea tragică a soţului său, doi tineri părinţi care au aflat de curând că unicul lor fiu are leucemie, sau un alcoolic care se luptă cu propria adicţie şi dependenţă. Un cuplu care încearcă să înfrângă agonia înstrăinării unul faţă de altul în relaţia maritală, un bărbat suferind de paranoia, care nu răspunde la nici un tratament psihiatric, o femeie care trebuie să se opereze pentru o tumoră presupusă malignă, un profesionist terifiat de iminenţa retragerii la pensie. Sunt oare oamenii conştienţi de toate aceste cazuri, de toate aceste poveri teribile purtate de fiinţele umane? Cu siguranţă că cei mai mulţi nu sunt conştienţi de prezenţa lor, dar un consilier creştin 66

trebuie să fie totdeauna atent, trebuie să sondeze, trebuie să sesizeze aceste adevărate drame existenţiale pe care le parcurg semenii săi. De cele mai multe ori consilierul creştin este unica persoană căruia aceşti oameni îi permit să pătrundă în intimitatea vieţii lor. În nevoia lor disperată îşi deschid inima faţă de acesta, fie că merită sau nu această încredere. Aşa cum arăta Wayne Oates, consilerul creştin nu se bucură de privilegiul de a decide dacă vrea sau nu să consilieze. Alegerea nu este între a consilia şi a nu consilia, ci între a consilia într-o manieră disciplinată şi înţeleaptă, sau într-una defectuoasă şi la întâmplare.40 Supervizarea. Un aspect important al consilierii căruia în cercurile creştine nu i se acordă suficientă importanţă, este acela al supervizării şi pregătirii continui printr-un consilier cu experienţă. Această supervizare care ar trebui să fie, atât academică şi clinică, cât şi spirituală, nu are menirea doar de a evita caracterul dăunător, rău, pe care consilierea l-ar putea provoca din ignoranţă, ci mai ales pentru a realiza continua dezvoltare şi perfecţionare a consilierului. Cu siguranţă pregătirea în domeniul consilierii necesită efort îndelungat, atât teoretic cât şi practic, o consacrare ireproşabilă, însă efortul este încununat de rezultate pe măsură. Se produce o optimizare a activităţii, slujirii, chiar şi în alte domenii, cum ar fi comunicarea, relaţiile interpersonale, viaţa personală, şi în acelaşi timp, beneficiul celor asistaţi este real. Deşi unii teologi privesc cu rezerve psihoterapia, în mod special şi consilierea, în general, trebuie spus că într-un anumit sens consilierea creştină este aplicarea practică a celei mai pure teologii, la un nivel personal deosebit de profund. Fie că este sau nu etichetată ca teologică, la nivelul unei societăţi secularizate, totuşi probleme ca: păcatul şi salvarea, înstrăinarea şi reconcilierea, vinovăţia şi iertarea, judecata şi harul, moartea spirituală şi naşterea din nou, disperarea şi speranţa, sunt în mare măsură intricate atât cu psihoterapia şi consilierea, cât şi cu aspectele teologice ale dezvoltării şi maturizării spirituale. Există câteva motive pentru important ca în procesul consilierii să integrăm punctele de vedere biblice fundamentale.41 Baze biblice ale consilierii creştine 1. Biblia este izvorul tradiţiei spirituale iudeo-creştine, iar această cultură îşi are rădăcinile în tradiţia biblică. Adevărurile scripturistice privesc fiinţa umană ca aflată în dificultate, căzută în păcat şi disponibilitatea de a-i oferi asistenţă şi ajutor, de a o conduce către recuperare şi reabilitare. Integralitatea şi unitatea primordială, este scopul întregului proces de mântuire, care până la un punct se suprapune cu actul terapeutic. 2. Pătrunşi de spiritul biblic putem genera atitudini şi disponibilităţi în persoana asistată care facilitează în acelaşi timp vindecarea şi maturizarea. 3. Lucrând cu persoane care au aceleaşi fundament cultural şi spiritual, creştin şi biblic, care operează cu imagini, destine şi evenimente biblice, acestea pot fi utilizate ca instrumente în transformarea creativă. Parabolele, metaforele şi învăţăturile Sfintei Scripturi comunică adevăruri profunde despre viaţa şi existenţa umană. Ele sunt putere susţinătoare în viaţa multor oameni care preţuiesc această carte. 4. Înţelepciunea biblică privind natura holistică şi integrală a fiinţei umane este necesară pentru a adopta o atitudine critică, corectivă, şi în acelaşi timp a îmbogăţit înţelegerea contemporană a psihologiei privind aceste aspecte ale fiinţei umane. În Sfânta Scriptură există o înţelegere mult mai realistă şi mai profundă a integralităţii fiinţei umane decât în psihologia umanist-seculară. Pentru a înţelege holismul biblic în lumina Sfintei Scripturi, putem studia capitolul de antropologie creştină din “Filosofia sănătăţii creştine” 42 şi, de asemenea, vom ţine seama de câteva texte fundamentale privind această temă. ‚Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut’ Geneza 1,27; ‚L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste’ Ps.8,5; ‚Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug’ Ioan 10,10; Mat.25,14-30 – parabola talanţilor; ‚Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos’ 1Tes.5,23; 67

‚De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu, în tine prin punerea mâinilor mele. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă’2Tim.1,6-7. Înţelegerea biblică a holismului şi integralităţii fiinţei umane face clar faptul că omul nu este Dumnezeu, chiar dacă este creat după Chipul Său. Conştiinţa propriei finitudini, a limitărilor şi a naturii umane căzute în păcat este esenţială în legătură cu conştienţa şi dezvoltarea tuturor potenţialităţilor necesare slujirii semenilor în cadrul consilierii şi, ca misiune, în evanghelizare. Fără aceasta, cineva poate cu uşurinţă să cadă în idolatrizarea de sine, în mândrie narcisică, care alienează orice persoană şi o face incapabilă şi inadecvată de a intra într-o relaţie constructivă cu oamenii aflaţi în dificultate. Într-adevăr, în acest sens textele din Is.40,6-8 sunt extrem de semnificative: ‚Un glas zice: “Strigă!” – Şi eu am răspuns: “Ce să strig?” – “Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca iarba de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade; când suflă vântul Domnului peste ea.” – În adevăr poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac’. Sinteza Legii, citată din Deuteronomul de Domnul Isus Hristos în Marcu 12,30 – aceea de “a iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău”, versiunea engleză spune cu toată mintea sau concepţia ta, subliniază importanţa pe care trebuie s-o acordăm acestor dimensiuni ale fiinţei umane şi atrage atenţia şi asupra contextului psihologic modern. Subliniind importanţa dimensiunii cognitiv-intelectuale, dar şi a celei emoţionale, spirituale ale personalităţii noastre. În termeni actuali, dragostea faţă de Dumnezeu, cu toată mentalitatea sau cu toată cerebralitatea, cu tot intelectul cuiva, ar putea fi exprimată ca fiind o continuă dezvăluire a potenţialităţilor cerebrale, mentale şi emoţionale de-a lungul unei întregi vieţi de învăţare şi slujire. Adevăruri ca cel al eliberării din Ioan 8,32: “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”, sau din Gal.4,31 şi mai departe, “noi nu suntem copii ai sclaviei, ci ai libertăţii”, sau cel din Rom.8,2 “pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”, ca şi alte teme generoase ale Scripturii, ca cea a schimbării şi naşterii din nou din Ioan 3 sau Rom. 6, până la “statura plinătăţii lui Hristos”, ‚…până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos’ Efes.4,13-15 toate acestea subliniază importanţa unor teme ale consilierii privite din perspectivă creştină şi biblică. Dezvoltarea, maturizarea, completitudinea şi integralitatea sunt starea pe care Dumnezeu o aşteaptă din partea noastră.43 Poate că maniera de slujire a unui consilier creştin autentic este cel mai bine prezentată în Mat.16,25: ‚Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga’. Modul în care acesta se consumă pentru cei pe care îi slujeşte este bine ilustrat de cuvintele Scripturii, “oricine se consumă, se risipeşte şi îşi pierde viaţa pentru Numele Meu, o va câştiga în veşnicie.” Cel care se conservă în mod egoist şi narcisic se va pipernici, va dispărea în ultimă instanţă, pe când cel care se investeşte ajutându-i pe alţii să se dezvolte, se dezvoltă el însuşi, creşte până la statura plinătăţii lui Hristos, Modelul nostru de slujire şi Marele Medic, Marele Terapeut. Natura căzută a fiinţei umane. Pentru a sluji în mod eficient multiplele forme de naufragiu uman, în consilierea creştină este esenţial să avem o înţelegere realistă şi înţeleaptă a stării de decădere morală şi spirituală a firii omeneşti păcătoase. Punctul de vedere biblic oferă o concepţie sănătoasă fundamentală şi corectivă la care trebuie să ne raportăm, faţă de optimismul superficial pe care îl afişează uneori psihologia umanistă. Fiecare dintre noi a resimţit în mod profund conflictul interior exprimat de apostolul Pavel către Romani, ‚Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!’ Rom.7,18-19. Biblia ne face conştienţi de faptul că înstrăinarea noastră de noi înşine şi de alţii îşi are rădăcina în înstrăinarea faţă de Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul nostru, Cel dătător de viaţă iubitor. 68

În termeni psihanalitici, Freud a definit această stare firească a omului păcătos ca fiind rezistenţă. Fie că o numim rezistenţă sau natură păcătoasă inconştientă, a şti să faci faţă atât psihologic, cât şi moral şi spiritual acestei realităţi, este un punct nodal, crucial în orice consiliere creştină. Dincolo de aspectele ereditare avute în vedere de textele din Ex.34,7: ‚…care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!’, ca şi cele din Ex.20 şi Ezechiel, pot fi găsite paralele contemporane şi în legătură cu transmiterea transgeneraţională a modelelor distructive, a blocajelor care împiedică dezvoltarea armonioasă a unei fiinţe integrale şi unitare. Fiinţa umană este sfâşiată între măreţie şi decădere. O vizită la Auschwitz sau Buchenwald unde au existat acele lagăre ale morţii din timpul holocaustului, şi faptul că din aceeaşi naţiune şi, nu la distanţă prea mare în spaţiu sau în timp, se găsesc casele memoriale ale unor Goethe, Luther şi Bach, simbolizează atât proximitatea psihologică a caracterului distructiv şi diabolic al fiinţei umane decăzute, cât şi potenţialul grandorii care poate fi găsită în aceasta. Dacă vom subestima puterea răului şi a păcatului din om, alienarea şi caracterul său distructiv, nu vom putea fi agenţi eficienţi în recuperare, reconciliere şi vindecare, până la acea statură optimă a unităţii armonioase şi împlinirii care ne este prezentată în modelul Domnului Isus Hristos. Dar această natură căzută şi limitată nu priveşte numai pe pacienţii sau clientela noastră, ci ne reaminteşte de propriile noastre limite şi incapacităţi. Deseori rezultatele consilierii întârzie să apară, sunt limitate, iar alteori nu reuşim să facem nimic sau putem chiar să dăunăm. Consilierea şi terapia, ca şi metodologia folosită este imperfectă. Aceste instrumente sunt utilizate de fiinţe umane imperfecte, care trăiesc într-o societate imperfectă. Un consilier creştin creativ şi competent, care face tot ce poate mai bine, poate spera că în cele mai multe cazuri va conferi tărie şi seninătate celor pe care îi asistă ca să accepte existenţa şi viaţa într-o manieră constructivă, să se adapteze şi în acelaşi timp, să-şi însuşească o concepţie fundamental creştină asupra vieţii care priveşte dincolo de viaţa aceasta şi se ancorează în veşnicii. Creşterea ca luptă, moarte şi naştere din nou. Există o varietate de imagini biblice care arată cu claritate că atingerea maturităţii spirituale nu poate fi realizată decât prin Spiritul lui Dumnezeu, fiind darul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp că, acest proces presupune efort, intenţionalitate, şi că adesea, constă într-o agonie dureroasă până la atingerea acestor potenţiale. Imagini ca luarea propriei cruci, din Mat.16,24: ‚Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să mă urmeze’ sau moartea şi naşterea din nou, din Ioan 3,3-6: ‚Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh’, sau Rom. 6,6: ‚Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului’, pătrunderea prin poarta strâmtă şi calea îngustă, conducând către Împărăţia lui Dumnezeu, presupun o transformare şi convertire, o pocăinţă autentică. Toate acestea comunică adevăruri fundamentale. Creştinii din biserica apostolică erau cunoscuţi ca urmaşi ai Căii, Calea care apare în Faptele Apostolilor de mai multe ori, fiind înscrisă cu majuscule. Viaţa creştină înseamnă mai mult decât încredere şi credinţă, ea este o modalitate de a face, de a călători în peregrinajul vieţii. În mod frecvent Domnul Isus Hristos a adresat îndemnuri imperative la acţiune: “du-te!”, “fă!”, “ridică-te!” şi “umblă!” – toate aceste aspecte ne atrag atenţia asupra faptului că, deşi mântuirea se obţine prin harul dat prin credinţă: ‚Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu’ Rom. 3,25 şi că nu trebuie să cădem în capcana mântuirii prin fapte, a 69

neprihănirii obţinute prin propriile eforturi, totuşi renunţarea la tendinţele fireşti şi acceptarea darului lui Dumnezeu este o experienţă care ne transfigurează, ne cutremură. Este o experienţă profundă care are de-a face cu agonia morţii omului vechi şi cu travaliul dureros al naşterii omului din nou. Toate acestea, chiar dacă pot fi făcute numai cu asistenţă divină, sunt resimţite în mod profund şi dureros de fiecare fiinţă umană. Ca fiinţă umană care parcurge aceste etape, se poticneşte, luptă, va fi sprijinită şi ajutată de o atitudine conştientă de acceptare, de empatie şi încurajare, şi nu de una acuzatoare, incriminatoare şi legalistă. Experienţa morţii şi renaşterii este subliniată atât în Ioan 3,3, cât şi în Ioan 12,24, în descrisă moartea seminţei din care renasc mai multe roade: ‚Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.’ De asemenea, acest proces al mântuirii este ilustrat şi cu actul naşterii, al travaliului, în Ioan 16,20-21: ‚Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume’. Astfel, aşa cum psihologia şi psihoterapia modernă vede în rezistenţă şi defense un mijloc de a diagnostica, de a sprijini şi de a ajuta pacientul în consiliere şi psihoterapie, la fel şi viziunea biblică vede în puterea rezistenţei o şi mai mare putere a resurselor de creştere şi dezvoltare. Păcatul este văzut în contextul mai larg al mântuirii, disperarea în contextul speranţei, moartea în contextul învierii, judecata în contextul harului. Văzând întunericul înstrăinării omului faţă de sine însuşi şi faţă de semenul său în contextul luminii care vine de la Dumnezeu şi care alungă întunericul şi îl transformă într-o lumină ce creşte progresiv, ca zorile până la zenit, până la miezul zilei. Vindecare şi mântuire. Literatura teologică şi devoţională inspirată afirmă că Domnul nostru Isus Hristos a petrecut mult mai mult timp vindecând şi venind în întâmpinarea nevoilor oamenilor decât predicând. Chiar dacă mesajul Său este bogat în nestemate nepieritoare, veşnice, tema vindecării şi salvării este asociată până la suprapunere în multe părţi din Sfânta Scriptură. În Mat.18,12-14 parabola păstorului care lasă 99 de oi pentru a o regăsi şi aduce pe cea pierdută în staul, este sugestivă în acest sens: ‚Şi, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decât de cele nouăzeci şi nouă, care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară nici unul măcar din aceşti micuţi’. De asemenea, atunci când era acuzat că mănâncă cu păcătoşii şi vameşii, replica Domnului Isus Hristos consemnată în Marcu 2,17 ţine de aceeaşi suprapunere a vindecării cu salvarea, cu mântuirea: ‚ Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi’. Isus indica principiile fundamentale ale orientării Sale în slujire. Cu siguranţă că, procesul vindecării este doar cuprins în cel al mântuirii, mult mai larg, că sub aspect teologic, ele nu se confundă, ar fi o eroare să credem acest lucru, dar cele două domenii sunt secante până la un anumit punct. Este interesantă statistica pe care Robinson o face atunci când constată că expresia grecească pentru mântuire, soteria, ca şi verbul sozo, care apar de 151 de ori în Noul Testament, conţin în 16 cazuri eliberarea de suferinţă fizică sau de posesiune demonică şi în peste 40 de cazuri eliberarea de moartea fizică. Mântuirea este înţeleasă în Noul Testament ca suprema şi ultima vindecare.44 Comunitatea creştină, un centru de vindecare, eliberare şi maturizare, dezvoltare. În mod tradiţional, sarcina bisericii a fost divizată în 4 funcţii majore:45 1. kerigma, proclamarea Evangheliei dragostei lui Dumnezeu, 2. didache, învăţare, 3. koinonia, stabilirea unei părtăşii, convivialităţi şi susţinere în grupuri suport ca şi comunitate, şi 4. diakonia, expresie a slujirii practice a nevoilor celor aflaţi în suferinţă. Deşi consilierea este în principal o expresie a diakonia, totuşi acest tip de slujire înseamnă şi comunicarea Evangheliei, învăţarea şi capacitarea oamenilor în problemele vieţii, şi stabilirea unei relaţii terapeutice desemnate de koinonia. 70

Dumnezeu fiind sursa reală a ceea ce devine semnificativ, ce prinde sens în viaţă şi care conferă plinătate, integralitate, dimensiunea spirituală a consilierii rămâne una fundamentală. Această prezentare, însă, este una ideală, teoretică. De multe ori comunităţile creştine divizate, bogate în conflict, în resentimente, nu constituie mediul cel mai prielnic pentru vindecare, pentru însănătoşire. Etiologie psiho-spirituală – Trebuinţe fundamentale Cei care solicită consiliere pot face acest lucru pentru diferite şi foarte diverse motive. Astfel, un om poate să dezvolte o incapacitate de a-şi chivernisi economiile făcând cumpărături iresponsabile, un altul poate să se angajeze într-o relaţie extraconjugală la mijlocul vieţii, altul poate să fie grevat de o nevoie irepresibilă de a minţi sau de a fura, o femeie aflată la a doua tinereţe poate să cadă într-o profundă depresie, şi lista ar putea continua la nesfârşit. Toţi aceşti oameni care ajung să aibă temeri nejustificate, anxietăţi, depresii, simţăminte dificile care acţionează într-o manieră inacceptabilă, pot să se adreseze consilierului şi să ne facă afirmaţii de felul celor care urmează: “Simt nevoia să am un respect de sine, ca orice persoană de valoare. Uneori nici măcar nu mă mai consider o persoană. Simt nevoia să mă simt întreg, aş vrea să-mi placă de mine însumi, să mă accept pe sine însumi. Ar trebui să fiu cineva pentru ca să mă accept. Nu mă pot accepta pe mine însumi, şi pentru a reliza aceasta ar trebui să fiu cineva, ar trebui să realizez ceva, viaţa mea să însemne ceva, să devină semnificativă; dar, chiar dacă aş realiza acest lucru, nu-mi foloseşte la nimic, nimic nu îmi este suficient. Mă simt lipsit de valoare. Aş vrea să fiu iubit, să fiu iubit în mod necondiţionat, să fiu acceptat fără nici o cerinţă şi fără nici o presiune. Dacă sunt iubit pentru că m-am comportat bine şi pentru că am răspuns tuturor cerinţelor, mă simt sub presiune de a mă comporta tot timpul la înălţimea solicitărilor şi standardelor, dar ştiu că nu pot face lucrul acesta. Mi-e teamă că voi pierde dragostea, iubirea, aprecierea. Simt nevoia să fiu iubit, să fiu acceptat, astfel încât să fiu sigur că nu voi pierde această dragoste şi apreciere, indiferent ce aş face.” Dacă ar fi să facem ordine în acest afluviu al inconştientului, se pare că oamenii au două tipuri de nevoi fundamentale pentru ca să fie satisfăcuţi.46 A. Cea mai mare nevoie pare să fie un simţământ al valorii personale şi al acceptării de sine ca persoană reală, întreagă, B. iar a doua cerinţă este aceea de semnificaţie, scop, importanţă, adecvare şi securitate, dragoste necondiţionată exprimată în mod consecvent, permanentă acceptare. Deci oamenii au nevoie de semnificaţie şi de securitate, siguranţă sau dragoste. Înainte de cădere Adam şi Eva se simţeau semnificativi şi în siguranţă. Din momentul creaţiei, aceste nevoi fundamentale au fost împlinite în mod profund şi complet în relaţia lor cu Dumnezeu, atâta timp cât aceste nevoi nu au fost prejudiciate prin păcat. Semnificaţie şi siguranţă au fost calităţile aşezate în structura personalităţii lor, aşa că practic, înainte de cădere nici nu le acordau atenţie conştientă, deoarece se bucurau de prezenţa lor, trăiau într-un ocean de încredere, dragoste şi semnificaţie. Când păcatul le-a compromis nevinovăţia şi a distrus relaţia lor cu Dumnezeu, ceea ce înainte de cădere erau atribute normale, au devenit nevoi. După cădere, Adam s-a ascuns de faţa lui Dumnezeu pentru că se temea de respingerea sa. Amândoi şi-au aruncat unul altuia invective, temându-se de ceea ce Dumnezeu le-ar putea face. Nu se mai simţeau în siguranţă. Ruşinea şi goliciunea, pustietatea, anxietatea, sentimentul de vinovăţie, erau simţămintele care-i încercau şi-i urmăreau. Blestemul rostit asupra lui Adam, ca să-şi câştige existenţa prin sudoarea frunţii, a însemnat lupta şi conflictul dintre om şi natură. Părinţii noştri erau ameninţaţi cu lipsa de semnificaţie şi sufereau din lipsă de siguranţă şi iubire. Sentimentul valorii personale provine din satisfacerea acestor două nevoi fundamentale: nevoia de siguranţă şi nevoia de semnificaţie. Se pare că pentru bărbaţi, principala cale de a dobândi valoare personală este semnificaţia, iar pentru femei, siguranţa sau nevoia de dragoste. Nevoia de semnificaţie este o nevoie normală, o parte intrinsecă a omului ca fiinţă umană normală, pe care numai Dumnezeu Însuşi poate s-o împlinească pe deplin şi pe care Dumnezeu chiar doreşte s-o îndeplinească în fiecare dintre noi. 71

Problema nu este în nevoia de semnificaţie, ci eroarea poate consta în ceea ce poate împlini această semnificaţie. O convingere eronată că pseudovalorile ar putea să te facă semnificativ, poate să conducă la dezechilibre şi comportamente reprobabile. În alţi pacienţi se dezvoltă o teamă profundă faţă de respingere. În aceasta este implicată nevoia de securitate, de siguranţă, de dragoste. O relaţie bazată pe încredere este necesară în procesul maturizării şi dezvoltării personale. Încă din cea mai fragedă pruncie această relaţie este dezvoltată prin sentimentul şi relaţia maternă. Pruncul este hrănit, mângâiat, privit, şi odată cu aceste atingeri fizice şi cu relaţia care începe să se urzească, nevoia sa de siguranţă, dragoste, relaţie este împlinită. Mulţi terapeuţi seculari şi consilieri de astăzi operează cu presupunerea că atunci când nevoile egoiste ale unei persoane de a exercita puterea şi de a experimenta plăcerea nu sunt împlinite, ea va găsi o modalitate oarecare pentru a-şi satisface aceste nevoi. Consilierea seculară, de fapt, nu constă decât în efortul de a ajuta pe aceşti oameni să realizeze acest lucru, să facă lucrurile aşa cum doresc, pentru ca să se simtă bine, indiferent de consecinţe, de standardele morale. “Fii tu însuţi, afirmă-te, exprimă-te aşa cum eşti”, sunt expresii comune în consiliere. “Împlineşte-ţi nevoile fundamentale de putere şi plăcere în orice mod, dacă aceasta nu stârneşte mânia socială sau reprobarea. Fii un căutător şi împlinitor de sine, socializat.” Alţi consilieri încearcă să descopere conflictele împovărătoare care ameninţă satisfacerea acestor nevoi fundamentale. În înţelegerea lui Freud, maturizarea psihologică este caracterizată de nevoia de satisfacţie. În felul acesta terapia nu devine decât o explorare, o căutare şi descoperirea problemelor ascunse, care odată descoperite vor elibera persoana de probleme sale psihologice. Boala mentală constând doar din aceste conflicte inconştiente nerezolvate. Terapeuţii directivi tind să creadă că dacă o persoană va ajunge să se comporte responsabil, totul va fi în regulă. Consilierul nu devine decât un diagnostician care identifică modalităţile iresponsabile de comportament şi îi cere, sau îl învaţă să se comporte responsabil. De fapt problema trebuie înţeleasă altfel. Atunci când aceste nevoi fundamentale de siguranţă şi semnificaţie sunt ameninţate, oamenii încearcă să găsească căi iresponsabile de a le satisface şi fac lucrul acesta într-o manieră iresponsabilă de a trăi, încercând să dezvolte mijloace de apărare, defensive, împotriva simţămintelor de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie care îi copleşesc. Astfel se dezvoltă dezechilibrele psihologice. În cele mai multe cazuri, oamenii dezvoltă idei greşite în legătură cu ceea ce constituie semnificaţie şi siguranţă în această viaţă, în această existenţă, şi aceste convingeri eronate, false, sunt miezul problemelor lor psihologice. Modele greşite de vieţuire se dezvoltă şi acestea provin din concepţii sau filozofii greşite despre viaţă şi existenţă. Aşa cum spune înţeleptul, în Prov.23,7: ‚inima omului este izvorul gândurilor sale, sau din prisosul inimii vorbeşte gura’. Atunci când proiectele, planurile omului de a realiza valoarea personală dobândesc o turnură eronată, el dezvoltă simptome de protecţie, defensive care îl fac să se simtă rău. Încearcă să facă faţă acestor simţăminte de devalorizare de sine, să le ascundă, să le respingă, să le arunce în inconştient. Acest model este, însă, unul nevrotic. El produce tulburări emoţionale, poate dezvolta simptome, chiar dacă, aparent este mai puţin dureros; dezvoltă această simptomatologie pentru a-şi salva valorizarea personală, pentru a nu se simţi lipsit de valoare. În timp ce poate dobândi un sentiment de valorizare personală subiectivă, simptomatologia dezvoltată prin defense şi autoamăgiri în mod obiectiv, de fapt, îşi pierde din ce în ce mai mult din această valorizare, decade pe scara demnităţii şi valorii personale. Tratamentul ar trebui să includă corectarea bazelor fundamental greşite ale persoanei de a se simţi în siguranţă şi semnificativ şi a-l ajuta să vadă calea reală pentru a dobândi valoare personală. Cât timp cineva crede că trebuie să-şi sacrifice sau să-şi rişte simţământul valorii personale dacă trăieşte responsabil, va alege să trăiască iresponsabil. Nici un consilier, însă, nu-l va putea ajuta doar îndemnându-l să trăiască responsabil. El trebuie ajutat să-şi schimbe gândirea, reperele, premisele, pentru a acţiona în mod responsabil. 72

Multe amvoane evanghelice încearcă să rezolve această problemă făcând lungi liste cu ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă creştinul. Oamenii însă, se tem să trăiască responsabil, pentru că le este teamă că îşi vor pierde simţământul valorii prsonale, se vor simţi vinovaţi pentru comportamentul iresponsabil. Învăţăturile biblice nu insistă doar asupra responsabilităţii, ascultării, asupra unui comportament plăcut înaintea lui Dumnezeu, ci includ în acelaşi timp explicaţii clare privind fundamentele creştine asupra semnificaţiei şi siguranţei. Adevărata noastră semnificaţie depinde de înţelegerea a ceea ce sunt, ce reprezint în Hristos. Mă voi simţi semnificativ şi astfel voi avea un impact deosebit asupra oamenilor din jurul meu, ajutându-i şi slujindu-le. Chiar dacă înregistrez un eşec în afaceri, soţia mă părăseşte, chiar dacă am o profesie sau un loc de muncă mai dificil sau lipsit de semnificaţie, chiar dacă nu-mi pot permite decât o casă sărăcăcioasă sau o maşină uzată, continui, totuşi, să mă bucur de semnificaţie pentru că aparţin Stăpânului Universului care mă consideră copilul Său, Căruia Îi aparţin şi care are o lucrare de făcut pentru mine. El m-a înzestrat în vederea acestei însărcinări. În procesul de maturizare, sunt chemat să dezvolt trăsături asemănătoare lui Hristos, voi dezvolta o comuniune din ce în ce mai strânsă şi mai semnificativă cu El şi voi avea un simţământ din ce în ce mai intens al apartenenţei şi slujirii faţă de El şi faţă de semeni. Nevoile mele de siguranţă, acelea de a fi iubit în mod necondiţionat, acceptat, de a mi se purta de grijă acum şi întotdeauna, sunt împlinite de relaţia cu Dumnezeu. Dumnezeu mi-a arătat dragoste, a demonstrat cât de mult mă iubeşte, dându-şi viaţa pentru mine. Acest tip de dragoste nu poate fi pierdut niciodată. Ştiu că sunt pe deplin acceptat chiar dacă se întâmplă ca comportamentul meu să fie greşit. Nu mă aflu sub presiunea de a-i câştiga dragostea şi preţuirea, acceptarea mea de către Dumnezeu depinde doar de dragostea lui Dumnezeu pentru Isus Hristos şi prin El sunt acceptat şi iubit. Jertfa lui Isus pentru mine este ceea ce contează şi El a plătit, pe deplin pentru toate păcatele mele. Ştiu că sunt iubit, preţuit şi valorizat, de aceea mă bucur de împăcare cu Dumnezeu şi mă simt în siguranţă, fiind conştient că un Creator veşnic, care deţine putere, bunătate şi înţelepciune infinită contribuie la bunăstarea mea şi îmi asigură tot ceea ce este spre binele meu veşnic. Din aceasta decurge sensul valorii personale, astfel este împlinită nevoia de siguranţă şi de dragoste. Nu mi se poate întâmpla nimic, decât ceea ce este permis de către un Dumnezeu iubitor. Nu voi experimenta nimic decât ceea ce El mi-a pus la dispoziţie ca să fac faţă. Atunci când problemele se adună deasupra capului meu, când mă simt singur, lipsit de siguranţă şi temător, atunci când simt nevoia să-mi umplu bateriile mentale şi sufleteşti cu sentimente de siguranţă, mă gândesc la faptul că Dumnezeul meu, Tatăl meu, este un Dumnezeu suveran, plin de bunătate şi dragoste, personal, şi că El deţine un control absolut asupra întregii existenţe. Această cunoaştere, această relaţie, mă face să mă bucur de siguranţă. Chiar dacă mă bucur de această acceptare, de această dragoste şi relaţie de comuniune cu Dumnezeu în Hristos, acestea nu sunt o garanţie şi nici o încurajare a unei vieţi lipsite de griji, neglijente, sau dezordonate. Cuvântul lui Dumnezeu, Scriptura, mă învaţă că voi da socoteală lui Dumnezeu despre felul cum trăiesc. Înţeleg această responsabilitate, dar aceasta nu ameninţă că sunt sau nu acceptat. Nu trăiesc sub presiunea de a mă comporta bine, pentru ca să fiu acceptat. Înţeleg că sunt acceptat oricum, chiar dacă viaţa meaconţine greşeli. Când înţeleg că sunt acceptat, că îi aparţin ca şi copil al Său, atunci nu mă simt respins, străin, îndepărtat de nişte standarde, ci trăiesc conform acelor standarde pentru că aparţin Lui, sunt iubit şi preţuit. Orice simţământ de respingere, de teamă, este îndepărtat datorită dragostei în care El mă poartă. Adevărata semnificaţie şi siguranţă sunt disponibile numai creştinului care îşi pune încrederea în viaţa lui Hristos şi în moartea Sa substituţională. Atunci când resursele pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie nu sunt disponibile datorită necredinţei, individul trăieşte fără speranţa că îşi va împlini vreodată nevoile fundamentale de semnificaţie şi siguranţă. Viaţa nu va avea niciodată un ţel şi nu va fi împlinită niciodată nevoia fundamentală de dragoste, departe de Dumnezeu. Oamenii pot să dezvolte strategii alternative pentru a învăţa cum să se simtă valoroşi, pentru a-şi conserva imaginea sau valoarea de sine, dar aceste strategii 73

defensive nu vor avea niciodată eficienţă reală, pentru că obstacolele peste care trebuie să treacă sunt insurmontabile. Oamenii nu se vor bucura niciodată de semnificaţie şi siguranţă, nevoi fundamentale de care au trebuinţă în mod disperat, pentru ca să trăiască eficient, creativ şi împlinit. Lucrul acesta poate fi realizat numai împreună cu Dumnezeu. Interesante sunt concluziile la care a ajuns Freud. El afirmă că principalele două direcţii către împinse fiinţele umane şi comportamentele acestora, sunt acelea de putere şi plăcere, sau în termenii săi, tanatos şi eros. Freud utilizează expresia tanatos însemnând moarte şi referindu-se la aceasta ca expresie finală a dorinţei umane de putere. Eros se referă în mod simplu la dorinţa hedonistă după plăcere. Acestea nu sunt decât două forme degenerate ale fiinţei căzute în păcat, ale nevoilor fundamentale de semnificaţie şi siguranţă. Într-o viaţă fără Dumnezeu, probabil că puterea şi plăcerea sunt tot ce ar putea oamenii să spere în mod realist. Într-adevăr, lumea de astăzi este caracterizată de două probleme majore, violenţă şi imoralitate. Este posibil ca acestea să fie rezultatul inevitabil al setei de putere şi de plăcere, însă ultima redută a setei de putere este distrugerea, violenţa, războiul, iar atunci când plăcerea devine principalul şi supremul scop, este clar că rezultatele vor fi imoralitatea şi perversiunea. În Rom. 1,21 Pavel afirmă că atunci când oamenii au eşuat în a-L recunoaşte pe Dumnezeu, au refuzat să-L proslăvească ca Dumnezeu, nu şi-au plecat genunchiul în faţa Sa dându-i închinare şi-au pierdut speranţa de a dobândi adevărata semnificaţie. Pavel adaugă: nu au fost niciodată recunoscători şi mulţumitori. În loc să se bucure de odihnă, împăcare şi dragoste faţă de un Dumnezeu salvator şi să trăiască într-o atitudine de recunoştinţă şi mulţumire pentru grija şi protecţia Sa, s-au încrezut în ei înşişi şi au renunţat la adevărata stare de siguranţă. Astfel omenirea s-a înscris pe o spirală descendentă şi degradantă în care oamenii au încercat să trăiască fără Dumnezeu. ‚Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat’ Rom. 1,21. Rezultatul constă în violenţă, crimă, războaie şi imoralitate, homosexualitate şi suferinţă. Sadomasochismul pare să fie ultima combinaţie a degenerării nevoii fundamentale a oamenilor de semnificaţie şi siguranţă, o combinare macabră de putere violentă, sadism şi supunere absolută, irezistibilă faţă de celălalt, ca masochism.

STADIUL A Nevoile umane fundamentale pot fi satisfăcute doar de Dumnezeu | ↓

STADIUL B

STADIUL C

Fără Dumnezeu, cele mai înalte Consecinţele inevitabile pe nevoi care pot fi împlinite sunt termen lung ale unei vieţi fără pervertite Dumnezeu | | ↓ ↓

SEMNIFICAŢIE

PUTERE

VIOLENŢĂ

SIGURANŢĂ

PLĂCERE

IMORALITATE

Din acest grafic reiese că există trei stadii: A, B şi C. În stadiul A nevoile fundamentale umane, de semnificaţie şi securitate sunt împlinite numai de Dumnezeu. Fără Dumnezeu, în stadiul B, aceste nevoi fundamentale, sunt pervertite. Cea de semnificaţie în nevoia de putere, iar cea de siguranţă în nevoia de plăcere senzuală. Dacă omul constată neîmplinirea şi vidul pe care îl crează setea de putere şi de plăcere senzuală, poate să-şi revină şi să se întoarcă la Dumnezeu care va împlini nevoia de semnificaţie şi de securitate. Dacă continuă să se îndepărteze de Dumnezeu, se va îndrepta inexorabil către stadiul al treilea, 74

C, al consecinţelor unei vieţi lipsite de Dumnezeu, în care setea de putere degenerează în violenţă, iar setea de plăcere, în imoralitate şi perversitate. Motivaţie: de la trebuinţă, dorinţă, la simptom. Mulţi oameni sunt într-o confuzie teribilă în legătură cu propriul comportament. Cum ajung să comită lucruri atât de reprobabile? Pavel exprimă foarte bine acestă rătăcire agonizantă în capitolul 7 din Romani. El constată că este gata să facă şi se surprinde făcând exact opusul a ceea ce în mod onest doreşte să facă, sau acceptă cu mintea. Aşa cum observă Pavel, acest comportament nedorit în care se surprinde pare să fie rezultatul unei legi care operează în profunzimile structurilor noastre instinctuale, în pofida unei alte legi pe care o acceptă conştiinţa şi spiritul uman. Ceea ce rezultă din această situaţie dilematică, în care se găseşte fiecare dintre noi, este o luptă agonică a contradicţiilor între tendinţele firii pământeşti şi intenţiile lipsite, însă, de putere, ale omului de a acţiona conform voinţei lui Dumnezeu. În faţa acestei lupte, acestei strădanii agonice, magistral descrise de Pavel, cu siguranţă că răspunsul nu poate fi constituit de clişeele aşa-zis creştine, ca de pildă: “Nu te încrezi suficient în puterea lui Dumnezeu”, “te încrezi prea mult în propriile-ţi puteri”, “trebuie să răstigneşti firea pământească”, “roagă-te mai mult pentru eliberare” şi “repetă: ”sângele lui Hristos, sângele lui lui Hristos” şi vei vedea cum problemele tale vor dispărea. Dar problemele se încăpăţânează să persiste. Mulţi oameni care încearcă să se schimbe în mod conştiincios şi să devină mai buni nu experimentează decât un sentiment de neputinţă şi de vinovăţie în confruntarea cu propriile lor dificultăţi de autocontrol. adevăratul răspuns care ar putea să soluţioneze acestă problemă? De ce nu reuşim în mod conştient să facem ceea ce mintea nostră acceptă? Răspunsul nu ar putea fi exprimat cu uşurinţă doar în câteva cuvinte. Oamenii care acceptă răspunsuri simpliste se îndrepată fie către o atitudine legalistă, autoritară, către un set rigid de principii şi vor fi dezamăgiţi dacă sunt sinceri, sau vor aplica acest set rigid legalist doar în legătură cu alţii, ignorând cu bună ştiinţă şi în mod defensiv, propria zădărnicie şi propriul eşec în legătură cu atingerea acestor standarde, fie vor abandona lupta şi vor adopta un mod de viaţă uşuratic, neglijent şi libertin. În legătură cu motivaţia umană, putem face cinci afirmaţii axiomatice după cum urmează:47 1. Motivaţia depinde în mod fundamental de o stare de nevoie sau, mai simplu spus, suntem motivaţi să ne împlinim propriile nevoi, trebuinţele fundamentale. 2. Motivaţia este o expresie care se referă la aspectul dinamic sau de forţă care conduce la un anumit comportament. Înainte ca acest comportament să fie realizat, această forţă motivaţională, tendinţă, îşi face loc în conştiinţă, este gândită, proiectată mai întâi. Această dinamică presupune o anumită direcţie. Sunt motivat să-mi împlinesc o anumită trebuinţă, făcând anumite lucruri deoarece sunt convins, că îmi va împlini trebuinţa sau nevoia respectivă. 3. Comportamentul motivat este întotdeauna direcţionat către un scop: cred că ceva îmi va împlini trebuinţa. Acest ceva devine ţelul sau obiectivul meu. 4. Atunci când acest ţel sau obiectiv nu poate fi atins, când percepţia mea individuală subiectivă presupune că nu poate fi atins, apare o stare de dezechilibru resimţit subiectiv ca anxietate. Nevoia sau trebuinţa a cărei satisfacţie este negată, devine o sursă de emoţii negative şi dezechilibre sufleteşti. În termeni mai simpli, atunci când nu pot avea ceea ce cred că am nevoie pentru a deveni, a dobândi semnificaţie şi siguranţă, mă simt lipsit de valoare, devalorizat. Atunci sunt motivat să mă protejez, să-mi protejez nevoia de a mă simţi valoros, de a-mi conserva simţământul valorii şi imaginea de sine şi mă protejez de suferinţă şi răniri mai profunde minimalizându-mi propriile simţăminte de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie. 5. Orice comportament este motivat. Nu există persoane nemotivate. Lenea, alinarea, retragerea, sunt motivate de dorinţa de protejare a sinelui, eului, de simţăminte crescânde de devalorizare. În analiza comportamentului nu putem spune niciodată “nu există nici un motiv pentru acest lucru”. Este lipsit de sens. Orice comportament are un sens. El poate fi păcătos, ineficient, bizar, dar are un sens. Pentru a-l înţelege, trebuie să ştim ce nevoie constituie motivaţia acelui comportament. 75

Pentru a înţelge un comportament unitar, trebuie să ştim ce trebuinţă constituie motivaţia acelui comportament, ideile pe care persoana le are în legătură cu ceea ce ar putea să împlinească trebuinţele sale, scopul pe care îl gândeşte ca determinant sau de dorit şi sucesul sau eşecul pe care l- a înregistrat în atingerea scopului. Încercând să explicăm şi să detaliem aceste afirmaţii, să ilustrăm cum pot explica anumite comportamente. Simt nevoia să mă simt semnificativ, şi sunt motivat într-un fel oarecare să-mi împlinesc această nevoie. (Propoziţia 1). Am fost învăţat, printr-un sistem de valori lumesc fals, că pentru a deveni important trebuie să am bani, să câştig bani. De aceea, presupun că bogăţia mă poate transforma într-o persoană semnificativă. (Propoziţia 2) Astfel, obiectivul meu devine să câştig cât mai mulţi bani. (Propoziţia 3). Ascultând pastorul care spune că dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi că nu pot sluji în acelaşi timp lui Dumnezeu şi lui Mamona, că trebuie să caut mai întâi împărăţia Sa, şi că principala mea preocupare ar trebui să fie comorile cereşti, ceea ce presupune să renunţ la obiectivul meu, scopul meu de a deveni bogat, pentru că sunt creştin şi crezând că Biblia este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Sunt complet de acord cu ceea ce predică pastorul, dar în acelaşi timp simt o tensiune lăuntrică care mă împinge irezistibil să fac rost de bani. Să câştig cât mai mulţi bani. Eu încerc să-i fac faţă. Dar nu sunt în stare. Rugăciunea, pocăinţa, consacrarea, toate acestea mă fac să mă simt mai bine pentru un timp, dar lăcomia de bani rămâne foarte puternică. Problema reală nu este dragostea faţă de bani, ci mai degrabă credinţa eronată, presupunerea învăţată că semnificaţia personală depinde de bogăţia financiară. Până când această idee nu este în mod deliberat şi conştient respinsă, voi fi tot timpul însetat după câştigul de bani, indiferent cât de dureroase şi sincere ar fi încercările mele de a mărturisi şi de a mă consacra lui Dumnezeu în legătură cu păcatul meu legat de lăcomia de bani. Dacă voi câştiga bani, mă simt vinovat pentru că ştiu că dorinţa mea este greşită, dar mă simt totuşi ceva mai bine înlăuntrul meu. Am încercat să ating un anumit grad de semnificaţie, în concordanţă cu presupunerea mea eronată, dar fermă. Chiar dacă reuşesc să câştig mai mulţi bani, continui să mă simt lipsit de valoare. (Propoziţia 4). Probabil că voi renunţa la o profesiune destul de eficientă şi plină de succes pentru a mă angaja într-o slujire creştină full-time, dar nu voi avea simţământul unei depline împliniri până ce nu voi reuşi sămi schimb concepţie în legătură cu ceea ce mă transformă într-o persoană semnificativă. Dacă voi continua în efortul de a câştiga cât mai mulţi bani, dar voi experimenta un eşec financiar, atunci îmi voi dubla eforturile ca să fac faţă acestei dorinţe consumtive, compulsive după câştig bănesc. Atât timp cât, în mod inconştient, cred că banii înseamnă semnificaţie, niciodată nu mă voi opri, voi continua să nutresc această lăcomie faţă de bani, pentru că sunt motivat continuu să-mi împlinesc nevoia fundamentală din propoziţia 1. Pavel spune că adevărata transformare depinde de reînnoirea minţii noastre. “Ci să vă înnoiţi în duhul minţii voatre, să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia.” Spus într-un alt mod, energia, dinamica noastră motivaţională, trebuie să fie canalizată într-o direcţie diferită, dacă vrem să ne schimbăm concepţia în legătură cu modalitatea în care putem să ne împlinim nevoile fundamentale. Dacă eforturile mele de a mă schimba sunt focalizate mai degrabă asupra comportamentului decât asupra gândirii, o schimbare autentică nu va fi niciodată realizată. Dacă nu pot să-mi ating scopul de a câştiga bani, şi nici nu pot să-mi corectez propria concepţie, atunci s-ar putea să apelez la strategii incorecte, neetice, pentru a-mi atinge scopul. Ştiind că sunt greşit, mă voi urî pe mine însumi pentru că mă comport în mod păcătos, dar voi continua să acţionez în acelaşi sens. Motivaţia de a-mi împlini trebuinţele sau nevoile personale, este copleşitor de puternică. Este posibil ca să-mi dezvolt o conştiinţă împietrită pentru a mă gratifica cu un pseudosimţământ de linişte şi împăcare. Sau aş putea să apelez la crearea unor manevre, defense, desemnate să mă protejeze 76

de un simţământ de devalorizare personală. (Propoziţia 4). Aş putea să dezvolt un tip de fatigabilitate psiho-somatică sau nişte tulburări de vorbire de tipul balbismului sau o migrenă. Aş putea să dezvolt chiar o simptomatologie mai complexă psihologică, de tipul depresiei, anxietăţii, sau atacurilor de panică sau a unei insomnii cronice. Aceste probleme vor servi drept paravan util în atenuarea durerii de a mă simţi lipsit de valoare. Mă pot mângâia în felul acesta cu convingerea că numai datorită faptului că mă confrunt cu o sănătate precară, am înregistrat eşecuri. Astfel propria imagine de sine, valoarea personală este salvată, referitor la eşecul financiar. Deşi simptomele pe care le-am dezvoltat nu sunt fabricate nici conştiet şi nici deliberat, ele au intenţia inconştientă de a îndeplini această funcţie psihologică. Totuşi simptomele nu sunt o manieră eficientă în prevenirea celei mai profunde şi grave dureri sufleteşti, acea recunoaştere onestă şi conştientă că sunt lipsit de valoare. (Propoziţia 5). Până în momentul în care voi atinge acestă ultimă redută, orice gând sau tentativă suicidară nu are alt caracter decât manipulativ, desemnat oarecum să-mi salveze şi ultimele reminiscenţe de valoare în ochii conştiinţei. Când nu mai există nici o posibilitate, nici un refugiu în acceptarea faptului că sunt complet lipsit de valoare personală, atunci însuşi actul suicidar poate deveni, în propria mentalitate sau conştiinţă o alternativă raţională. Tentativa suicidară se poate în acest moment transforma în act suicidar reuşit. Referitor la aspectul motivaţiei, putem aborda această problematică şi din perspectiva lui Abraham Maslow, cel care a alcătuit clasica şi celebra piramidă a trebuinţelor umane fundamentale. El descrie cinci nevoi umane fundamentale. Pentru a fi îndeplinită oricare dintre nevoile fundamentale ierarhic superioare, trebuie în prealabil să fie satisfăcută cea inferioară, cea precedentă. Conform lui Maslow, cele cinci trebuinţe începând de la bază sunt următoarele: 1. Nevoi fizice, biologice: alimentaţie, apă, elemente necesare pentru menţinerea vieţii biologice. 2. Siguranţă. Maslow înţelege prin aceasta siguranţă fizică, o încredere suficient de trainică şi justificată că nevoile biologice vor fi împlinite, şi mâine. 3. Dragoste, ceea ce am numit mai devreme sentimentul de siguranţă. 4. Scop, sau ceea ce am numit semnificaţie, şi în fine 5. Autorealizare, în opinia lui Maslow expresia celor mai multe calităţi umane. Dezvoltarea propriei personalităţi într-o manieră completă, creativă şi capabilă să se exprime pe sine. Caracteristica esenţială a teoriei lui Maslow este că oamenii nu sunt motivaţi să împlinească nevoile cele mai înalte până când nevoile cele mai joase sau fundamentale nu sunt deja satisfăcute. Dacă nu am asigurată hrană în acest moment, voi fi mai puţin preocupat de ceea ce mi se va întâmpla mâine. Dacă sunt profund preocupat în legătură cu posibilitatea de a supravieţui mâine, fiind ameninţat cu foametea, nu voi fi interesat, nu mă voi preocupa de scopul meu în viaţă, să zicem. De asemenea, piramida trebuinţelor lui Maslow sugerează că siguranţa sau dragostea este o nevoie fundamentală primordială care trebuie aşezată sub scop sau semnificaţie. În orice caz, vom vedea, amândouă trebuie împlinite pentru ca să devin o persoană motivată de a mă exprima pe mine însumi, şi so fac în termeni realişti. Atunci când mă bucur de siguranţă şi semnificanţă, pot ştii exact cine sunt şi ce doresc de la viaţă. Dumnezeu este infinit şi o fiinţă personală, iar omul este creat după chipul Său dar are caractere personale, dar finite. Ca fiinţă finită, este dependent de resurse externe care să-i împlinească propriile nevoi. Spunem că este o fiinţă contingentă. Nevoile sale biologice, ca fiinţă creată, corespund primelor două trebuinţe ale lui Maslow. Trebuinţele fizice, care trebuiesc împlinite astăzi, şi încrederea că ele vor fi împlinite de asemenea şi mâine. Cea de a treia şi a patra trebuinţă descrise de Maslow, dragostea şi semnificaţia sau scopul, ar putea fi numite trebuinţe personale ale omului, trebuinţa de siguranţă şi semnificanţă. Autorealizarea, ultima şi cea mai înaltă trebuinţă din sistemul lui Maslow, se apropie foarte mult de conceptul biblic de a deveni matur în Hristos, dezvoltând acele caracteristici specifice Domnului şi 77

Mântuitorului nostru, fiind capabili să exprimăm valoarea pe care Dumnezeu ne-o atribuie în închinarea de bună voie faţă de Dumnezeu şi în slujirea altora prin exercitarea darurilor spirituale. Să notăm că primele patru trebuinţe sunt în mod fundamental centrate pe eu, pe sine. Ele implică mai degrabă primirea decât oferirea. Trebuie să-mi adjudec nişte resurse externe pentru a-mi împlini trebuinţele biologice şi să experimentez dragoste şi simţământul semnificaţiei. Motivaţia de a împlini aceste patru trebuinţe primordiale este numită motivaţie de deficit, sau deficit motivaţional. Dorinţa care mă împinge datorită simţământului că-mi lipseşte ceva, şi sensul motivaţional este desemnat să-mi împlinească ceea ce-mi lipseşte. Numai ultima trebuinţă desemnată de Maslow, autorealizarea, ne permite să ne manifestăm în mod neegoist, neegocentric şi să manifestăm o motivaţie centrată pe celălalt, dispus mai degrabă s-ofere decât să primească. Este interesant de notat că Adler aprecia sănătatea mentală în termenii dezvoltării a ceea ce numea interes social, o manifestare activă a preocupării faţă de nevoile celorlalţi. Într-un sens similar, preşedintele Asociaţiei Psihologice Americane punea sub semnul întrebării noul model al sănătăţii psihice centrat sau subliniază doar gratificarea de sine. El arăta că sublinierea noastră insistentă asupra individualismului, pleacă de la presupunerea pe care am întreţinut-o că libertatea faţă de conflicte, absenţa acestor conflicte interioare, ar depinde de dobândirea a tot ceea ce dorim şi atunci când dorim orice lucru. El sugera că un element mult mai important al adaptării umane nu constă în ceea ce dobândim, ci mai degrabă în ceea ce oferim, o preocupare faţă de bunăstarea socială, ca măsură a unei negări de sine responsabile, şi a unei aderenţe faţă de standardele morale. Această concepţie pare să fie consecventă cu învăţătura Domnului Hrsitos: dacă doriţi să vă salvaţi sufletul sau viaţa, trebuie să-l sacrificaţi, să-l pierdeţi. În acest caz, este adevărat că sănătatea psihică este cel mai bine definită în termenii unui autentic interes al persoanei în a se exprima pe sine pentru binele sau în favoarea celorlalţi şi că este imposibil de a atinge acest stadiu de realizare de sine când primele patru trebuinţe cu caracter individualist şi egoist nu sunt împlinite. Din aceste afirmaţii pot fi trase unele concluzii care trebuie raportate la o bază scripturistică. Aşa cum am mai spus, trebuinţele noastre fundamentale de siguranţă şi semnificanţă, nu pot fi pe deplin împlinite decât în relaţie cu un Dumnezeu personal. Din această afirmaţie rezultă că numai creştinii, ca oameni care au o relaţie autentică cu Dumnezeu pot să se bucure cu adevărat de o împlinire, şi dezvoltare personală armonioasă. Prezentată într-o formă logică, această argumentaţie arată după cum urmează: 1. Pentru a fi cu adevărat adaptată, persoana trebuie să atingă stadiul de autorealizare cinci Maslow 2. Pentru a atinge acest stadiu, trebuie mai întâi să parcurgă primele patru stadii. Astfel, trebuinţele fizice şi personale trebuie să fie împlinite înainte de a deveni autorealizat 3. Dacă trebuinţele personale pot fi împlinite numai într-o relaţie cu un Dumnezeu personal, atunci creştinul, ca şi copil al lui Dumnezeu, are resursele necesare pentru a atinge în mod autentic cel de-al cincilea stadiu al realizării de sine, devenind astfel cu adevărat bine adaptat. Cu siguranţă că şi necreştinii îşi împlinesc trebuinţele lor fizice, biologice fără ca să se bizuie pe Dumnezeu în mod conştient. Cea de-a doua treaptă, nevoia de a fi sigur că trebuinţele biologice vor fi împlinite şi mâine şi într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, nu poate fi asigurată niciodată în mod autentic, având în vedere incertitudinea existenţei pe acest pământ. Totuşi, dacă există prosperitate, un cont rotund în bancă, oamenii pot avea simţământul că trebuinţele lor de semnificanţă şi siguranţă sunt deja împlinite. Aceste stadii sunt urmărite cu precădere de către necreştini. În aparenţă, chiar şi fără o relaţie profundă cu Dumnezeu este posibil să atingi un relativ sentiment de siguranţă, să ai un tovarăş de viaţă drăgăstos, un grup de prieteni, şi un oarecare simţământ de siguranţă şi semnificaţie legat de propria persoană. Orice om consideră astfel de lucruri importante. Pe baza unui simţământ de satisfacţie subiectivă, oarecum contrafăcut, oamenii ajung să trăiască un simţământ de realizare, de semnificanţă şi siguranţă şi, chiar se consideră realizaţi. Este adevărat, însă, că orice încercare de a împlini nevoile profunde de autorealizare autentică fără o consacrare faţă de Dumnezeu şi faţă de Isus Hristos, nu este decât un fel de scurt-circuitare. 78

Necredincioşii se simt oarecum cantonaţi în primele trei-patru stadii şi nu vor fi niciodată satisfăcuţi în mod autentic în realizarea de sine şi în dobândirea unei autentice semnificaţii şi siguranţă. Un necredincios va fi întotdeauna copleşit şi orbit de egoism, se va cantona în materialitate şi nu va fi motivat cu adevărat să devină creştin. Cineva ar putea s-obiecteze că mulţimea necredincioşilor nu manifestă interes faţă de ceilalţi oameni şi totuşi pot să se dedice unor cauze umanitare. Nu sunt acestea o expresie a unei autentice realizări de sine? Nu, pentru că, de fapt, o persoană lipsită de Dumnezeu sau fără o relaţie autentică cu Dumnezeu, va fi grevată de trebuinţe nesatisfăcute în mod autentic, trebuinţe de semnificanţă, de siguranţă şi de a fi iubit. Într-adevăr Dumnezeu este absolut indispensabil în împlinirea trebuinţelor personale fundamentale. De aceea, indiferent cât de bine realizat ar fi un necredincios sau un necreştin, oricât de echilibrat ar părea, el nu poate fi motivat decât într-un sens al motivaţiei care operează din deficit. Miezul motivaţional al comportamentului său nu este susţinut decât de dorinţa de a-şi împlini propriile trebuinţe şi nevoi, este în mod fundamental self centrat, este împins înainte doar de deficitul motivaţional de a-şi adjudeca şi împlini pentru sine însuşi ceea ce-i lipseşte. Pentru oricine recunoaşte în profunzimile sale sufleteşti, numai Dumnezeu poate să satisfacă şi să dea împlinire unor trebuinţe cu adevărat neegosite şi să conducă la o adevărată autorealizare şi dezvoltare armonioasă a personalităţii. În cazul în care acest demers este cu adevărat corect, orice credincios, orice creştin ar trebui să fie o persoană cu adevărat realizată, plin de grijă şi compasiune pentru celălalt, pentru semenul său, liber de orice manifestare egocentrică, de orice meschinărie, supărare şi orice fel de manifestare derivând din preocuparea egosită de a dobândi pe orice cale împlinirea trebuinţelor proprii. Teoretic creştinii se află în poziţia privilegiată de a fi liberi de deficitul motivaţional. Putem trăi în mod consecvent, dincolo de primele patru stadii al lui Maslow, bucurându-ne de autorealizarea specifică stadiului cinci, folosind propria noastră existenţă şi viaţă ca un instrument al lui Dumnezeu în beneficiul semenilor. Apostolul Pavel reproşa creştinilor că trăiesc ca oameni obişnuiţi, ordinari; de asemenea, Domnul Hristos reproşa la un moment dat ucenicilor şi celor ce-L urmau în Predica de pe Munte “ce lucru neobişnuit faceţi” fiindcă, deseori, suntem foarte puţin diferiţi în preocupările noastre lumeşti, egoiste. Motivaţia pentru un comportament firesc nu este greu de descoperit. Într-un cuvânt, este o problemă de necredinţă, sau mai bine exprimat, de convingeri eronate. Dacă deschidem Biblia şi căutăm textele prin care Dumnezeu promite că va împlini fiecare din trebuinţele de pe lista piramidală a lui Maslow, vom constata că toate acestea sunt mai mult decât asigurate. Ceea ce rămâne este să avem capacitatea de a intra în posesia a ceea ce ne este făgăduit. Creştinul trebuie să parcurgă primele patru stadii prin credinţă şi să se stabilizeze în stadiul al cincilea. Iată câteva exemple de astfel de făgăduinţe: Dumnezeu promite să împlinească trebuinţele noastre fizice, biologice – ‚Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra’ Mat.6,33. Dumnezeu are în vedere trebuinţele noastre din viitor: ‚Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei’ Mat.6,34, ‚ Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri’ Fil.4,6.19; Dumnezeu împlineşte trebuinţele noastre de dragoste şi siguranţă – ‚Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi’ Rom.8,35.39, Rom.5,8; Dumnezeu împlineşte trebuinţele noastre pentru semnificanţă şi o viaţă care să aibă scop – ‚Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în 79

Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare. ’ Fil. 1,21; Efes.2,10; Ps.103,4. Gradul în care orice creştin ia în consideraţie şi crede aceste texte îi asigură libertatea şi eliberarea faţă de o viaţă dedicată egoismului şi preocupării exclusive faţă de sine. Indiferent dacă în mod aparent trebuinţele sale sunt împlinite sau nu, el este capabil să progreseze către adevărata realizare de sine, ştiind, cu convingere şi încredere, nu neapărat simţind acest lucru, că toate trebuinţele sale vor fi împlinite în concordanţă cu scopul lui Dumnezeu şi că toate trebuinţele sale fizice personale vor fi realizate acum şi în totdeauna, pe deplin. Să fii convins de acest lucru, confruntat fiind cu presiunea extraordinară al sistemului de valori al acestei lumi care trăieşte doar pentru satisfacţie imediată, pentru îmbogăţire şi plăcere, presupune să ai o încredere neclintită faţă de autoritatea Scripturii. Este surprinzător să auzi uneori că în probleme psihologice Biblia este utilă, dar nu autoritară. E ca şi cum Scriptura ar putea să manifeste acurateţe în învăţăturile sale spirituale sau teologice, dar ar putea fi incorectă în domeniul ştiinţific sau al revelaţiei generale. Cei ce se bizuie pe Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să insiste în mod principial că tot ceea ce afirmă Scriptura este în mod absolut adevărat şi se bucură de o autoritate infailibilă. Atunci când Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său că trebuinţele mele fizice, biologice, personale şi spirituale vor fi împlinite, înseamnă că aşa se va întâmpla, acest lucru va avea loc. Chiar dacă eu, ca fiinţă precară pe acest pământ, mă răzvrătesc şi mă lupt cu mine însumi, spunând “niciodată nu reuşesc să mă simt cu adevărat în siguranţă şi având semnificanţă, mă simt lipsit de valoare”, trebuie să mă încred şi să mă consacru înaintea lui Dumnezue, prin Cuvântul şi prin harul Său. Experimentând comuniunea cu Dumnezeu, permiţându-I lui Dumnezeu să intervină în propria existenţă, vom putea să verificăm veridicitatea făgăduinţelor Sale. De altfel, adoptând cele mai moderne şi sofisticate metode psihoterapeutice, terapeuţii şi psihologii nu încearcă decât să rezolve astfel de probleme pe o cale ocolită şi niciodată în mod pe deplin satisfăcător, aşa cum promite Dumnezeu s-o facă. Creştinul nu va apărea niciodată din perspectiva deficitului motivaţional, ci mai degrabă din acela al deplinei împliniri. Vieţile noastre ar trebui să fie o expresie a completei împliniri în închinare şi slujire. În felul acesta, motivaţia devine o modalitate potrivită de autorealizare. Atunci când resimţim un deficit, avem tendinţa de a acţiona pentru a-l umple. Una este să pretinzi că, prin credinţă nevoile noastre sunt deja împlinite şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu trăim deja în stadiul cinci, şi altceva este ca acest lucru să se întâmple cu adevărat în propria ta existenţă. În concluzie, reţinem că oamenii sunt motivaţi să-şi împlinească propriile trebuinţe. Dacă sunt flămânzi, se vor comporta astfel încât să-şi asigure hrana. Dacă se simt în nesiguranţă, vor încerca să găsească dragoste. Până în momentul în care trebuinţele personale sunt împlinite, omul acţionează din perspectiva unui deficit motivaţional. Motivaţia sa este caracterizată de preocupare de sine. El încearcă să-şi împlinească propriile nevoi şi trebuinţe. Probabil că cea mai bună înţelegere a conceptului de motivaţie este acela dinamic, de forţă, putere, de a face ceva considerat de persoana în cauză că va conduce la împlinirea unor nevoi şi trebuinţe fundamentale. Călăuziţi de sistemul de valori fals al lumii acesteia, oamenii dezvoltă idei şi modalităţi de a-şi îndeplini propriile trebuinţe de semnificanţă şi siguranţă. Convingerile lor sunt determinante în conturarea preocupărilor şi a scopurilor lor. Aceste obiective sau scopuri, fie ele bogăţie, bani, putere, nu vor fi niciodată împlinite cu adevărat, dacă oamenii nu recunosc că adevărata împlinire a trebuinţelor fundamentale ale fiinţei umane nu poate proveni decât dintr-o relaţie cu Dumnezeu, cu Isus Hristos. Pentru a înţelege mobilul comportamentului nostru trebuie să înţelegem că de cele mai multe ori acţionăm din perspectiva unui deficit motivaţional, încrecând s-obţinem ceea ce considerăm că ne va împlini trebuinţele personale. Atunci când un obiectiv către care aspirăm nu este atins, suntem motivaţi să ne protejăm de simţămintele dureroase de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie. Alcoolismul, supraponderalitatea, consumul de droguri, setea după bogăţie sau după plăceri senzuale, multe din 80

manifestările psiho-somatice, sunt forme derizorii de eşuare în împlinirea autentică a trebuinţelor fizice, personale şi spirituale. Structura personalităţii şi etiologia psihospirituală. În descrierea personalităţii este important să subliniem două aspecte. Primul, faptul că realitatea psihică nu poate fi cunoscută în mod direct şi că la nivelul cunoaşterii actuale nu ştim cum se transformă realităţile neuro-fiziologice în realităţi psihice. Desigur, există multe zone albe în neuro-fiziologie, dar acest prag, ca şi celelalte praguri existenţiale: al trecerii de la non-existent la existent, de la non-viu la viu, de la non-conştient la conştient, şi acela de la muritor la nemurire, presupun intervenţia directă a Creatorului. De asemenea, a doua afirmaţie importantă este că aşa cum se întâmplă şi în domeniul anatomiei, nu putem aprecia fiinţa umană ca părţi componente separate. Putem face lucrul acesta în studiul anatomiei sau al fiziologiei, putem vorbi de sisteme, de aparate, de organe, dar o fiinţă umană este mai mult decât suma plămânilor, ficatului, inimii şi celorlalte organe vitale sau adiacente. Trebuie să înţelegem fiinţa umană ca un sistem complet, mai mult decât suma părţilor sale componente, să înţelegem fiinţa umană în integralitatea sa, conform holismului biblic. De asemenea, trebuie să înţelegem că o persoană este indivizibilă, că nu numai în părţile sale componente, dar şi în funcţionarea sa, exprimându-şi în fiecare moment totalitatea sa. Folosim termeni ca spirit, suflet, corp, şi acestea sunt nivele sau dimensiuni ale fiinţei umane. Nefiind un tratat de psihologie sau antropologie, deseori Scriptura utilizează termeni structurali interşanjabili, folosind un limbaj comun, accesibil oricărei fiinţe candidate la salvare, la mântuire. Totuşi, în viziunea de ansamblu, direcţia filozofică dată de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână fundamentală şi primordială, trebuie să rămână adevărul la care ne vom raporta în orice moment. Pentru a înţelege cum funcţionează psihicul uman, va trebui în mod didactic să-i descriem componentele. Mai întâi ne vom referi la conştient sau partea conştientă a minţii umane. Omul are autoconştienţă sau conştienţa de sine. El poate să se refere la sine în manieră propoziţională. Se poate delimita faţă de mediul extern natural sau social. Atunci când are loc un eveniment extern, mă raportez la El şi vorbesc în termeni diferiţi despre existenţa mea în raport cu acest element exterior. Coloratura pe care o au aceste evenimente este în cea mai mare măsură, atribuită de noi înşine. Este modalitatea noastră de a reflecta realitatea. Nu evenimentele, nu realităţile exterioare îmi controlează simţămintele, ci propria evaluare mentală mă afectează şi dictează felul cum mă simt. Atât Freud, cât şi Skiner, sunt de acord cu faptul că o persoană este responsabilă în legătură cu problemele pe care le are. De asemenea, Adler, Ellis, Rogers şi alţii acordă mare importanţă felului în care o pesoană percepe ceea ce i se întâmplă şi reacţiile sale emoţionale, comportamentale la acestea. Dacă o persoană percepe un anumit eveniment ca o ameninţare faţă de propriile trebuinţe personale, va trăi simţăminte negative puternice şi va adopta o atitudine defensivă faţă de acel eveniment. Noi obişnuim să luptăm, ne confruntăm, reacţionăm atunci când ne simţim ameninţaţi în trebuinţele noastre fundamentale. Dimpotrivă, atunci când considerăm că un anumit eveniment ne satisface trebuinţele de semnificanţă, siguranţă, ne simţim bine şi reflectăm lucrul acesta prin atitudinea noastră. Deci, hotărâtor pentru faptul cum se simte o anumită persoană, este modul în care evaluează mental ceea ce s-a petrecut şi atitudinea, comportamentul prin care aceasta reacţionează. Expresia greacă pentru minte sau conştiinţă este nous. Aceasta înseamnă conştiinţa reflectivă, cuprinzând facultăţile percepţiei şi înţelegerii, cât şi pe acelea ale simţămintelor, judecăţii şi exprimării hotărârii sau voinţei. Importanţa conştientului este subliniată în Rom.12,2 atunci când Pavel spune că trebuie ‚să ne reînnoim în duhul minţii noastre’. Aceasta înseamnă că, creşterea şi maturizarea personală, spirituală, depinde de modul în care percep şi evaluez lumea, cu alte cuvinte, de cadrul la care mă raportez precum şi de evenimentele pe care le trăiesc. ‚Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită’ Rom.12,2 În Scriptură, de pildă în Rom.8,15: ‚Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: “Ava! adică: Tată!”’ putem găsi şi expresia fronema, care 81

ar putea să definească componenta inconştientă a minţii umane. Este acea parte inconştientă a funcţionării mintale care reprezintă rezervorul unor presupuneri fundamentale pe care oamenii în mod ferm şi emoţional şi le formează în legătură cu modalitatea în care propriile trebuinţe şi nevoi de siguranţă şi semnificaţie sunt împlinite. Fiecare dintre noi a fost programat în inconştientul său să creadă că fericirea, valoarea, bucuria, toate lucrurile bune ale vieţii, depind, de cine altcineva, decât de Dumnezeu!? Firea noastră, acea dispoziţie înnăscută de a ne opune şi a ne răzvrăti faţă de Dumnezeu, este gata să răspundă sistemului fals de priorităţi şi valori al lumii şi să se considere că noi înşine, ne suntem suficienţi, că ne putem împlini prin noi înşine, că putem să realizăm adevărata valoare personală şi socială, adaptarea şi armonia fără ca mai întâi să ne plecăm în închinare în faţa crucii lui Hristos. Desigur Satan încurajează dezvoltarea acestor convingeri, sistemele sociale sunt astfel concepute în mod tactic şi strategic de Satan ca să vină în întâmpinarea dorinţelor pervertite ale firii noastre pământeşti. În felul acesta este neglijată modalitatea regală de împlinire a trebuinţelor fundamentale pe care Dumnezeu o oferă. Datorită înclinaţiilor fireşti, suntem dispuşi să dezvoltăm presupuneri greşite în legătură cu modalitatea în care vor fi împlinite propriile noastre trebuinţe. Adler a găsit o expresie adecvată a acestor presupuneri fundamentale pe care le-a denumit “ficţiuni călăuzitoare ale persoanei”, constând în convingeri eronate care apoi determină cea mai mare parte a comportamentului şi simţămintelor noastre. Putem face unele afirmaţii, în mod conştient, care ne vor influenţa în mod puternic şi hotărâtor, profund, felul în care ne simţim şi ceea ce vom face ulterior. Important este să realizăm izvorul, originea acestor afirmaţii. Conţinutul acestor propoziţii pe care ni le spunem în conştiinţa noastră, pornesc de la presupuneri greşite pe care le păstrăm în inconştient. În mod frecvent, nu suntem conştienţi de sistemul nostru eronat de convingeri în legătură cu modalitatea cea mai potrivită de a ne împlini trebuinţele. Şi totuşi, astfel de convingeri nesfinte, fireşti, determină în mod hotărâtor turnura pe care o iau evenimentele în viaţa noastră, felul în care va fi configurată concepţia noastră, în care ne vom structura propria lume lăuntrică şi exterioară şi mai ales felul în care ne vom comporta şi simţămintele care vor colora acest comportament. De aceea s-a afirmat că bătălia supremă care se dă astăzi, este pentru mintea oamenilor. Influenţând o persoană în convingerile sale, practic îi influenţezi întreaga viaţă, întreaga existenţă. Deşi sistemul de presupuneri greşite pe care îl adoptă fiecare persoană este variabil, totuşi sunt câteva idei comune care se regăsesc în fiecare sistem de convingeri eronate, după cum urmează: 1. Trebuie să mă bucur de succes financiar pentru a fi cu adevărat semnificativ, valoarea financiară este identică cu valoarea personală. 2. Trebuie să nu fiu criticat niciodată pentru ca să mă simt în siguranţă şi iubit. În fiecare moment toată lumea trebuie să mă aprobe pentru ceea ce fac. 3. Toţi ceilalţi trebuie să recunoască propriile mele abilităţi, pentru ca să fiu cu adevărat semnificativ. 4. Siguranţa mea depinde de maturitatea mea spirituală. 5. Semnificaţia mea depinde de succesul meu în slujire, în ceea ce fac. 6. Trebuie să nu greşesc niciodată, să nu eşuez niciodată. În mod arbitrar, definesc standardele de succes la graniţa perfecţiunii. Niciodată eşec pentru a avea o imagine de sine şi valorizare personală acceptabilă. Dacă în evaluarea evenimentelor care ni se întâmplă depindem de criterii de felul celor de mai sus, nu este de mirare că mulţi oameni devin anxioşi, dezvoltă sentimente de vinovăţie, depresie sau resentimente. Pentru consilier este foarte important să exploreze sistemul de presupuneri al persoanei care solicită asistenţa, sprijinul. Din evaluarea sistemului său de presupuneri, pot fi dezvoltate adevăratele direcţii de lucru în restructurarea şi în ajutorul pe care i-l dăm ca să depăşească simptomatologia psihopatologică. Mecanisme defensive. Trebuie să înţelegem, însă, că puţini oameni se vor bucura să descopere lucruri neplăcute despre ei înşişi. Este foarte greu pentru cineva să admită că obiectivele sale în afaceri sunt ambiţii egocentrice şi modalităţi eronate de a-şi găsi resursele de valoare personală. Rezistenţa faţă 82

de recunoaştera acestui sistem egoist de călăuzire fictivă poate să ia multiple forme, de la negare până la confuzii mari. Este dificil, dacă nu chiar frustrant, să constaţi că un pacient căruia îi dezvălui modalitatea de a gândi, de a evalua şi aprecia existenţa, îţi răspunde în mod nesigur: “ştiu şi eu, posibil, nu ştiu, sunt confuz”. Nimic nu este mai uşor decât să te autoînşeli. Descoperirea autentică de sine este dureroasă. Ea ne răneşte mândria, ne spulberă opiniile pe care le-am nutrit şi le-am îndrăgit atât de mult despre noi înşine. Scriptura ne învaţă că suntem maeştri ai autoînşelării şi că avem nevoie de ajutor supranatural pentru a constata cine suntem cu adevărat. Ier.17,9-10: ‚Inima omenească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea: cine poate s-o cunoască?’ Explorarea cu onestitate şi acurateţe a profunzimilor lăuntrice ale fiinţei umane este unul din prerogativele speciale ale lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Consilierea creştină depinde în mod hotărâtor, în această privinţă, ca şi în altele, de lucrarea Duhului Sfânt. Fără asistenţa divină, nimeni nu va percepe şi nu va accepta adevărata măsură a egoismului şi abordării greşite pe care o practică în viaţă. Psihologii şi-au bătut capul îndelung cu problema rezistenţei care poate fi definită ca efortul pacientului de a preveni aducerea în conştient a unor materiale inconştiente dureroase. Din punct de vedere psihologic rezistenţa poate fi explicată în două moduri. În primul rând este o idee care a fost puternic întărită prin acte repetate de-a lungul anilor şi foarte greu de modificat. Credinţa a devenit o parte a personalităţii acestuia, atâta timp cât se simte confortabil, aşa cum te simţi bine într-o pereche de pantofi pe care i-ai purtat deja multă vreme şi cu care te-ai obişnuit. Orice schimbare a unei atitudini familiare este dureroasă şi percepută ca ameninţătoare. În al doilea rând, este important să realizăm că presupunerile fundamentale sunt mai mult decât nişte convingeri doar sub aspect logic. Dacă noi, cu ajutorul conştientului reţinem anumite evaluări propoziţionale logice, atunci în inconştient îşi au rădăcinile atitudinile noastre. Atitudinile au resorturi afective şi emoţionale, cât şi componente cognitive. Ele sunt dezvoltate într-o atmosferă de tensiune emoţională în care persoana caută cu îndârjire să-şi împlinească propriile sale trebuinţe şi este devorată de această dorinţă. “Trebuie să devin valoros. Cum s-o fac?” Apoi lumea îi oferă nişte standarde, nişte chei care în mod aparent par să-i satisfacă setea şi să împlinească trebuinţele fundamentale. Când cineva acceptă o anumită convingere şi adoptă o anumită strategie pentru a-şi realiza valoarea, începe să împărtăşească, o anumită convingere eronată cu deosebită intensitate. A încerca să-i subminezi această convingere, înseamnă să-i subminezi sensul vieţii, să ameninţi însăşi existenţa. Consilierea care încearcă doar să înveţe în mod logic anumite adevăruri, fără preocupare pentru componenta emoţională ameninţată în realizarea schimbării, este o abordare superficială care nu face decât să împingă pe pacient către rezistenţă. Relaţia dintre consilier şi pacient este fundamentală. Numai într-o atmosferă de siguranţă, în care pacientul sau clientul poate să se deschidă în mod autentic faţă de sine însuşi şi să ia în considerare schimbarea convingerilor pe care le-a îndrăgit şi le-a practicat ani de-a rândul, în tendinţa de a dobândi valoare personală. Cabinetul de consiliere trebuie să fie un loc sigur în care clientul sau pacientul ştie că este acceptat ca o persoană, indiferent de problemele pe care le aduce cu sine. Creştinii ar face bine să citească referinţele lui Carl Rogers asupra nevoii de acceptare autentică şi profundă a pacientului ca fiinţă umană valoroasă. Rogers spune “Mă implic profund în relaţia terapeutică, având o ipoteză sau convingerea că încrederea mea, înţelegerea lăuntrului persoanei cu care stau faţă în faţă va conduce la un proces semnificativ al devenirii. Astfel, intru într-o relaţie adevărată cu acea persoană.” În felul acesta relaţia de parteneriat dintre terapeut şi pacient este un mijloc important de a-l determina pe acesta să facă schimbări. Numai în condiţiile în care vom manifesta o autentică acceptare şi preţuire a celuilalt, acesta se va simţi în siguranţă să se deschidă, să intre într-o relaţie conlucrativă de consiliere, care va facilita schimbarea până în profunzimile trăirilor emoţionale şi a convingerilor eronate. Orientare fundamentală, ţeluri, comandamente de viaţă. Inima, al 3-lea element din personalitatea umană implică orientarea pe care o persoană a ales-o. Scriptura vorbeşte frecvent despre 83

inima omului. Expresia grecească cardia este utilizată în numeroase contexte şi are semnificaţii diferite. Cu siguranţă că, în primul rând, inima desemnează organul vital al omului, acela care nu este decât o masă musculară, eventual cu nişte centri şi căi de conducere, dar a cărui ritm depinde atât de sensibil de stările noastre emoţionale şi însoţite de manifestări vegetative. De asemenea, Scriptura ne învaţă că viaţa este în sânge, Lev. 17,11: ‚Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el, face sângele ispăşire’. Ori inima îndeplineşte această funcţie de a asigura circulaţia până în intimitatea extremităţilor, ducând nutrienţi şi oxigen şi aducând produşii de catabolism şi bioxid de carbon. Personalitatea umană constă într-o activitate mentală şi morală, în activitate raţională şi emoţională, în aspecte conştiente, subconştiente şi inconştiente. Am afirmat anterior că presupuneri greşite sunt depozitate în inconştient, ceea ce determină personalitatea umană să adopte atitudini şi comportamente greşite. Despărţiţi de lucrarea suverană a lui Dumnezeu, oamenii îşi iau destinul în propriile lor mâini. Întreaga lor capacitate raţională, morală, judecată, emoţii, afectivitate, voinţă, conlucrează în atingerea obiectivelor eronate, a ţintelor păcătoase şi aceasta se realizează în primul rând prin înălţare de sine, egoism, mândrie, vanitate. ‚Din prisosul inimii vorbeşte gura.’ Direcţia, tendinţa fundamentală pe care o ia viaţa unei fiinţe umane este inclusă în acest termen de “inimă”. Inima reprezintă intenţiile fundamentale ale unei persoane – pentru ce a ales să trăiască în această lume. Cineva ar putea să considere că există o paletă largă de răspunsuri care pot fi date sau de opţiuni care pot fi asumate de către cineva în acest sens. Totuşi, în perspectivă biblică există, de fapt, numai două direcţii fundamentale între care oamenii pot să aleagă: să trăiască pentru sine, sau să trăiască pentru Dumnezeu. Dacă în inima noastră alegem să trăim în mod egoist, aşa cum o şi facem în nod natural, atunci nu vom ajunge niciodată să ne împlinim în mod autentic trebuinţele fundamentale. Îndepărtându-ne de Dumnezeu, întorcându-I spatele, conform unei concepţii prost înţelese despre libertate, oamenii nu fac decât să-şi zădărnicească şi irosească viaţa. De fapt, îndepărtându-se de Dumnezeu, se îndepărtează de adevărata sursă de semnificanţă şi siguranţă. Lăsaţi să-şi organizeze viaţa după propria lor concepţie şi mentalitate, după criteriile valorilor umane, pot să ia cele mai bune măsuri în a-şi împlini trebuinţele fundamentale personale. S-ar putea să adopte cele mai bune opţiuni disponibile după concepţia lumii şi probabil cu ajutorul unui terapeut să respingă soluţiile de tip nevrotic, cum ar fi, de pildă, “Nu mă simt în siguranţă sau iubit decât dacă toată lumea mă admiră şi mă place în orice moment”, dar cu toate acestea nu vor găsi adevărata opţiune, adevărata alegere care ar putea să le satisfacă în mod deplin şi complet propriile trebuinţe fundamentale. Fără să introducă pe Dumnezeu în ecuaţie, oamenii nu vor face decât să utilizeze diferitele alternative puse la dispoziţie de cel rău prin falsele sisteme ale acestei lumi. Dacă, dimpotrivă omul, prin harul lui Dumnezeu, pune pe Hristos pe primul loc şi Îi slujeşte, atunci devine capabil să respingă sistemul de valori al lumii, concepţiile omeneşti şi lumeşti, fireşti asupra modalităţii de a deveni valoros şi începe să-şi potrivească conştiinţa, mentalitatea, adevărurilor Scripturii. Trebuie să ne potrivim concepţiile, mentalitatea, să ne “înnoim în duhul minţii noastre”, potrivit cu adevărurile biblice, cu revelaţia specială, descoperirea propoziţională a voinţei lui Dumnezeu. Desigur, nu se poate spune că, din această perspectivă, eul este eliminat, ci, dimpotrivă, o mai bună înţelegere a acestui proces ar fi că personalitatea omului renăscut este cufundată în Hristos. Nu după propria mea voinţă, ci facă-se voia Ta! Gal.2,20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc. Dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Sau afirmaţiile Domnului Isus Hristos, “pe oricine îşi pierde sufletul sau viaţa pentru Mine, acela va fi salvat, va fi mântuit.” Concluzionând, există două surse polarizate care pot să alimenteze mentalitatea, conştiinţa noastră. Sistemul de valori şi afirmaţii organizate strategic de cel rău, care vin în întâmpinarea tendinţelor noastre fireşti, nerenăscute şi inconştiente, şi ceea ce Dumnezeu afirmă prin intermediul Sfintei Scripturi, către conştientul nostru. Dacă răspunsul nostru individual se lasă influenţat de presupunerile greşite şi 84

pulsiunile inconştiente ale firii pământeşti, ne vom comporta şi vom adopta acceaşi mentalitate şi atitudine ca un necredincios. Dar, dacă ne vom reînnoi în duhul minţii noastre, evaluând toate evenimentele existenţei noastre dintr-o perspectivă biblică, atunci vom deveni o persoană renăscută, transformată. Chiar dacă traversăm un eveniment descurajator în em respinşi sau dezaprobaţi, atunci, prin autoritatea Scripturii şi inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu, bucurându-ne de harul Său, afirmăm în mod conştient: “siguranţa şi semnificanţa mea ca persoană, depind doar de relaţia, de comuniunea mea cu Hristos. Deşi nu mă simt confortabil să fiu respins, totuşi valoarea mea ca persoană rămâne neatinsă.” Astfel, un eveniment tulburător poate să fie dureros, dar nu mai este devastator. Devin conştient că Dumnezeu poate să transforme binele în rău, şi că totul lucrează pentru binele celor ce Îl iubesc. Astfel, îmi păstrez consecvenţa, mă încred în El, atitudinea, simţămintele şi comportamentul meu, reacţia mea, rămân scripturistice şi nu voi fi descumpănit. Pavel apreciază în acelaşi fel evenimentele din viaţa sa, din perspectiva lui Dumnezeu. Când a fost închis pe nedrept, a devenit capabil să evalueze acest eveniment regretabil care i-a produs multă suferinţă, din perspectiva lui Dumnezeu. ‚Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, la toată curtea împărătească, şi pretutindeni, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă. Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii care ştiu că sunt însărcinat cu apărarea Evangheliei; cei dintâi, din duh de ceartă vestesc pe Hristos nu cu gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit. Mă bucur de lucrul acesta şi mă voi bucura’ Fil.1,12-18. Semnificanţa sa nu depindea de circumstanţele nefavorabile; depindea doar de Dumnezeu pe care Îl cunoştea, Îl iubea şi Îl slujea. Datorită faptului că direcţia fundamentală a inimii şi a existenţei sale era cea corectă, “pentru mine a trăi este Hristos”, putea să evalueze orice eveniment din viaţă din perspectiva lui Dumnezeu şi să trăiască astfel o profundă bucurie disponibilă numai celui ce se bucură de semnificanţă şi siguranţă personală în Hristos. Îşi păstra intactă semnificanţa ca slujitor al viului Dumnezeu şi siguranţa sa se bizuia pe conştienţa faptului că Dumnezeul Cel Atotputernic era păstorul său iubitor care era la cârma vieţii sale în orice moment, indiferent ce se întâmpla, şi avea grijă să nu-i lipsească nimic. Voinţa. Pe lângă conştient, inconştient şi ceea ce am numit inimă sau direcţie fundamentală, ţel al oamenilor, aceştia au capacitatea de a alege cum să se comporte. Orice concepţie asupra modului de funcţionare a persoanei care nu ia în considerare voinţa ar fi incomplet. Noul Testament are cel puţin două expresii lingvistice: boule şi thelema, care se referă la noţiunea de alegere. Unii aleg să facă ceea ce este semnificativ, ceea ce le conferă sens. Cu alte cuvinte, concepţiile, percepţiile, modul lor de evaluare asupra vieţii şi existenţei, ceea ce am putea spune că alcătuiesc conştientul lor, concepţia despre lume şi viaţă, va determina modalitatea de comportament pe care o vor alege. Libertatea de alegere a unei persoane este restrânsă de limitele înţelegerii sale raţionale. Controversa în legătură cu liberul arbitru trebuie abordată cu conştienţa faptului că oamenii aleg să se comporte numai după criterii pe care le înţeleg şi le resimt ca semnificative. De pildă, o persoană necredincioasă nu este incapabilă să-L aleagă pe Dumnezeu. Din perspectiva voinţei, este perfect capabil să aleagă să se încreadă în Hristos, dar concepţia sa lumească asupra existenţei nu îi permite să facă alegerea corectă. El nu are nevoie neapărat de o voinţă puternică, ci ceea ce-i lipseşte este iluminarea minţii, lucrarea Duhului Sfânt. Pastorii şi consilierii pot să-şi risipească energia îndemnând oamenii să-şi schimbe comportamentul, predicându-le, dar voinţa umană nu este o entitate liberă. Ea este condiţionată de modul de înţelegere al persoanei. În loc să ne concentrăm efortul pentru a le influenţa alegerile, pastorii ar trebui mai întâi să le corecteze concepţia. Atunci când o persoană înţelege cine este Hristos, în ce constă valoarea personală şi semnificaţia vieţii, are formulările necesare pentru a-şi schimba stilul de viaţă. 85

Creştinii care încearcă să trăiască corect, fără ca să-şi corecteze erorile de înţelegere în legătură cu ceea ce le poate satisface pe deplin trebuinţele fundamentale, se vor confrunta tot timpul cu lupte şi contradicţii în viaţa creştină, aceasta neavând culoare, bucurie sau satisfacţie, ci fiind transformată într-o corvoadă împovărătoare. Domnul Hristos ne-a învăţat că atunci când vom cunoaşte adevărul, acesta ne va face liberi. Suntem într-adevăr liberi să alegem o viaţă de ascultare, pentru că înţelegem că în Hristos devenim cu adevărat persoane semnificative şi valoroase. Suntem liberi să ne exprimăm recunoşinţa în închinare şi slujirea Celui care ne împlineşte nevoile profunde. Trebuie să subliniem că ascultarea nu decurge în mod automat dintr-o înţelegere corectă. Să ne amintim că percepţiile noastre, modul nostru de înţelegere determină categoriile de opţiuni pe care ni le vom asuma. Voinţa este o componentă reală a personalităţii umane, prin care exercităm libertatea de alegere în mod responsabil şi ne comportăm astfel în mod consecvent cu învăţătura Scripturii atunci când evaluăm existenţa şi lumea noastră. Astfel de alegeri nu sunt uşoare. Ele implică eforturi stăruitoare, dureroase de a alege împotriva tendinţelor noastre fireşti. Este important să alegem ceea ce este corect în prezent, acum, moment după moment. Fără o exercitare clară a voinţei, nu ar exista nici o ascultare consecventă. Pe măsură ce creştinul continuă să aleagă cărarea neprihănirii, capacitatea sa de a exercita voinţa de alegere în faţa ispitelor şi adversităţilor se întăreşte, devine mai puternic în Hristos, omul în care Dumnezeu poate să se încreadă şi să-i acorde responsabilităţi mai mari. Emoţiile sau afectivitatea. O altă parte importantă a personalităţii umane care ne conferă completitudine, este capacitatea noastră de a avea simţăminte, afectivitatea noastră, sau componenta emoţională. În abordarea emoţiilor, nu trebuie să înţelegem că ceea ce simte o persoană este de mică importanţă. Sublinierea importanţei gândirii n-ar trebui să creeze impresia greşită că, atâta timp cât o persoană gândeşte corect, un consilier ar trebui să fie satisfăcut. Desigur că o gândire corectă este necesară, o bază fundamentală pentru simţăminte corecte. Cu siguranţă consilierea poate fi gândită ca un efort de a învăţa să gândim corect, să alegem comportamente corecte, dar în ultimă instanţă şi să trăim simţăminte corecte. Sfânta Scriptură are multe de spus despre simţămintele noastre. Deseori citim despre Dumnezeu că acesta este mişcat de compasiune şi că vine în întâmpinarea nevoilor umane, că simte o profundă grijă faţă de noi. Expresia grecească pentru compasiune din Evanghelii este splachnon, ceea ce ar putea să însemne visceral, vegetativ, sau afecţiuni, afecte, simţăminte, afecţiuni. În epistole, expresia literară din Ioan, atunci când se referă la creştinii care nu vin în ajutorul fraţilor sau surorilor în nevoie, este îndemnul de a se elibera, de a lăsa ca tranzitul visceral să funcţioneze. Ar putea fi numit, un astfel de creştin care nu are compasiune şi nu face nimic pentru cei în nevoie de lângă el, drept un creştin constipat. Deseori creştinii sunt confuzi în legătură cu subiectul simţămintelor. Cineva ar putea lăsa impresia că dacă umblăm împreună cu Dumnezeu, ne mărturisim păcatele, atunci trebuie să ne simţim în orice moment bine. Alţii ar putea considera că, desigur, creştinul poate să aibă şi emoţii negative, să le ascundă, să le încuie în el însuşi şi să nu le exprime niciodată. Pentru astfel de oameni, simţămintele nefericite sunt ruşinoase în lumina mărturiei şi experienţei creştine şi de aceea n-ar trebui niciodată să fie văzute. Astfel de concepţii pot să producă confuzii spirituale. Fiecare se simte rău uneori, se simte descurajat, deprimat. Ceea ce trebuie spus este că simţămintele negative nu sunt neapărat o eroare morală, un păcat. Unele simţăminte negative, chiar intense, sunt acceptabile şi experienţe normale pe calea credinciosului, putând coexista cu un simţământ profund de împăcare şi bucurie. Alte emoţii negative pot rezulta din modalitatea noastră eronată de a gândi şi a trăi, dar chiar şi acestea nu trebuie muşamalizate şi îngropate, ci mai degrabă ar trebui să le examinăm cauzele şi să le abordăm în mod constructiv pentru a remedia problema, în loc să le reducem la tăcere. Dacă unele simţăminte negative sunt acceptabile, iar altele au drept cauză fundamentală păcatul, cum putem să le deosebim? Probabil criteriul cel mai important de distincţie este acesta: orice simţământ negativ care exclude compasiunea faţă de semen implică păcatul. Simţămintele majore ale unei existenţe spirituale hristocentrice sunt profund influenţate de compasiunea pentru ceilalţi. Apostolul Pavel 86

reaminteşte galatenilor că erau atât de îngrijoraţi în Domnul pentru starea sănătăţii sale, încât ar fi fost dispuşi să-i ofere chiar şi ochii, având în vedere suferinţa sa. Astfel galatenii nutreau o compasiune reală faţă de problemele apostolului. Acesta constituie un reproş, o mustrare pentru noi. Suntem dispuşi să facem unele sacrificii, dar nu cred că vreunul dintre noi ar renunţa la vreun ochi pentru celălalt. Şi totuşi acest nivel profund de preocupare unul faţă de celălalt caracteriza pe creştinii din Biserica primară, care erau plini de dragostea lui Hristos. În acest caz, orice emoţie, simţământ, care blochează dezvoltarea sau minimalizează expresia acestei compasiuni faţă de celălalt, este în esenţă păcătoasă. Emoţiile negative care nu interferă în nici un fel cu dragostea faţă de aproapele, sunt acceptabile. Am putea spune că un barometru bun asupra comuniunii cu Dumenzeu este nivelul nostru de compasiune faţă de o lume pierdută, şi faţă de cei aflaţi în suferinţă din Biserică. Viaţa de creştin n-ar trebui înţeleasă ca un pat comod de flori sau o succesiune nesfârşită de evenimente fericite, de veselie lipsită de griji. Deseori, chiar într-o viaţă abundentă şi semnificativă de creştin, apar necazuri şi dificultăţi, probleme ale existenţei, cu care trebuie să ne confruntăm şi în mijlocul cărora suntem chemaţi să trăim speranţa într-o viaţă de luptă, de confruntare pentru Dumnezeu şi împotriva celui rău. Vom trăi dezamăgiri, suferinţe, încercări. Atunci ne-am putea întreba în ce constă împlinirea, abundenţa, belşugul. Simplu, răspunsul este conştienţa că aparţinem lui Dumnezeu, că existenţa Universului, pământului, sunt proprietatea Sa, că putem trăi o viaţă semnificativă numai sub călăuzirea şi controlul unui Mântuitor plin de grijă, care într-o zi ne va oferi viaţa veşnică. Creştinii care nu reuşesc să înţeleagă această realitate se simt vinovaţi, îşi pun întrebări în legătură cu credincioşia lor şi se întreabă de ce nu pot fericiţi. Ar fi nerealist ca în condiţiile conflictului dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău, să considerăm că existenţa creştină este o sumă de fericiri pe acest pământ, un mod de viaţă lipsit de griji. Marii bărbaţi ai credinţei şi Însuşi Domnul Isus Hristos a fost confruntat cu simţăminte negative, cu singurătate, cu mânie, cu anxietate. Dacă până şi Domnul Hristos a experimentat simţăminte dureroase, n-ar trebui să ne surprindă că suntem şi noi confruntaţi uneori cu acestea. [Diagrama] Iată câteva exemple:48 Coloana A sunt emoţii negative care blochează compasiunea şi de aceea implică păcatul. În coloana B, emoţiile negative sunt un mod scripturistic de a răspunde situaţiilor cu care ne confruntăm, şi sunt susţinute de citate biblice. În orice împrejurare emoţiile negative, eronate, greşite, sunt determinate de presupuneri greşite în legătură cu modalitatea corectă de împlinire a trebuinţelor fundamentale. Vom evalua ceea ce se întâmplă astfel încât nu vom resimţi depresie, pseudovinovăţie, resentimente, frustrare sau anxietate. Fiecare din aceste emoţii negative izvorăşte din motivaţia deficitară determinată de o gândire incorectă, de premise incorecte. Anxietatea, resentimentele şi vinovăţia sunt condiţii fundamentale în spatele tuturor dificultăţilor cu care se confruntă oamenii. Dacă suntem convinşi că toate trebuinţele noastre pot fi satisfăcute în Dumnezeu şi că El este suprema noastră nevoie, atunci nu vom mai experimenta anxietate, resentimente şi falsă vinovăţie. Vinovăţia provine din presupunerea că Dumnezeu nu ne poate acorda iertarea autentică,; resentimentele se bazează pe convingerea că trebuinţele mele sunt ameninţate de ceva sau cineva pe care El ar permite să mi se întâmple. Anxietatea este teama legată de faptul că trebuinţele mele, nu vor fi niciodată satisfăcute. Concepţiile noastre determină nu doar comportamentul şi modalitatea de a alege, ci ne influenţează în cea mai mare măsură şi afectivitatea, emoţiile, simţămintele. Dacă gândirea noastră are ca fundament sistemul de valori eronat al lumii, atunci vom trăi, vom experimenta emoţii negative care vor bloca compasiunea noastră. Dacă dimpotrivă, concepţia noastră este bazată pe Scriptură, atunci vom evalua evenimentele cu em confruntaţi, astfel încât, chiar dacă vom trăi sentimente sau emoţii dureroase, profunde, reale, compasiunea noastră va putea, totuşi, să fie exprimată. 87

Numai creştinul a cărui trebuinţe sunt implinite în Hristos este capabil de compasiune susţinută, indiferent de circumstanţele pe care le traversează. De aceea Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat că, caracteristica distinctivă a adevăraţilor creştini trebuie să fie dragostea exprimată faţă de comunitatea credincioşilor, a fraţilor de credinţă şi faţă de toţi ceilalţi oameni, pe baza unei preocupări autentice faţă de semeni. Încercând să concluzionăm, referindu-ne la un necredincios, vom constata că acesta este dependent de lucruri exterioare materiale, îşi evaluează propria existenţă şi viaţă în funcţie de criteriile sistemului de valori lumesc. Comportamentul său este destinat să-i împlinească doar propriile trebuinţe. Nu manifestă nici un fel de compasiune sinceră faţă de ceilalţi şi toate acestea derivă din convingerea eronată în legătură cu falsa imagine creată de cel rău despre ce înseamnă să fii o persoană împlinită, realizată. El este într-adevăr un fiu al celui rău. Privind, însă, asupra credinciosului, vom constata că deşi unele convingeri eronate încearcă să pătrundă în conştientul său, acesta are drept criterii de evaluare cadrul biblic, scriptural. Există o relaţie biunivocă între comportamentul său şi simţămintele de compasiune faţă de ceilalţi. Scopul vieţii creştine este de a trăi pentru Hristos şi a sluji semenii. Creştinul îşi evaluează propria viaţă şi existenţă din perspectiva lui Dumnezeu. Alege să se comporte aşa cum îi cere Dumnezeu. Simte compasiune pentru ceilalţi şi se comportă ca atare. Acest om experimentează un sens profund valorii personale şi ştie din experienţă roadele Duhului Sfânt. Un aşa-zis creştin care trăieşte, totuşi, ca un om firesc, va încerca să trăiască pentru sine şi să-şi evalueze propria existenţă dintr-o perspectivă falsă, ajungând să se comporte egoist, neascultător şi lipsit de compasiune. El gândeşte, acţionează şi simte la fel ca un necredincios. Ce tragedie! În concluzie, Duhul Sfânt ne pune la dispoziţie resurse pentru transformarea prin mecanismele naturale ale personalităţii umane. Spiritul Sfânt poate să ne facă receptivi faţă de adevărurile Scripturii şi să ne inspire în a le aplica faţă de circumstanţele cu em confruntaţi chiar în prezent. Apoi, oricare va putea constata că nici un eveniment nu poate să-i răpească valoarea personală, că este o fiinţă integrală care se bucură de semnificanţă şi siguranţă, indiferent de evenimentele pe care le traversează şi ceea ce i se întâmplă. Astfel ajunge să aprecieze aceste evenimente într-o manieră care nu îl conduce să se comporte sau să aibă simţăminte egoiste, ci depăşeşte o astfel de mentalitate (moving OVER). Pe măsură ce continuă să-şi evalueze evenimentele existenţiale din perspectivă biblică, Duhul Sfânt îl ajută la o apreciere tot mai profundă a adevărurilor lui Dumnezeu. Convingerile creştine se infiltrează în propriul sistem de evaluare, înlocuieşte convingerile eronate pe care le păstra din copilărie. Astfel, se maturizează, lăuntrul său este schimbat. (moving UP). Poate să se evalueze nesimţindu-se ameninţat, o personalitate întreagă, armonioasă, care devine capabilă să-şi exprime propria valoare în închinare şi slujire. Această transformare depinde în cea mai mare măsură de reînnoirea minţii, a mentalităţii. Obiectivele consilierii creştine. Crabb apreciază că există trei tipuri de consiliere:49 1. Acordarea iubirii, purtarea poverilor, ruga de mijlocire, încurajarea. 2. Transmiterea principiilor biblice fundamentale de vieţuire 3. Explorarea profundă a blocajelor şi obstacolelor psiho-spirituale. Deseori pacientul intră în cabinet spunând: “Nu mă simt bine, aş vrea să mă simt bine. Aş vrea să fiu fericit.” Nu e nimic rău în a dori să fii fericit. Totuşi, o preocupare obsesivă faţă de propria fericire reprezintă adesea o înţelegere greşită a vieţuirii creştine bibice. Dumnezeu spune că sunt binecuvântări neţărmurite în dreapta Sa; de asemenea, apostolul Pavel spune că Domnul Isus Hristos a fost înălţat la dreapta Tatălui. Dacă locuim în Hristos cu atât mai puternică va fi bucuria şi satisfacţia noastră în părtăşia cu Dumnezeu. Dacă doresc să experimentez adevărata fericire, trebuie să doresc mai presus de orice să devin asemenea Domnului şi Mântuitorului, să-mi supun propria viaţă şi existenţă voinţei Tatălui ceresc, aşa cum a făcut-o El. Mulţi dintre noi aşază în topul priorităţilor, nu asemănarea cu Hristos în mijlocul problemelor cu care se confruntă, ci obţinerea cu orice preţ a fericirii. 88

Fiecare doreşte să fie fericit, dar adevărul, paradoxal poate, este că niciodată nu vom fi fericiţi dacă suntem preocupaţi în mod primordial şi fundamental doar ca să devenim fericiţi. Principalul scop, al fiecăruia dintre noi, în orice circumstanţă, este să reacţionăm în mod biblic, să punem pe primul loc pe Dumnezeu, să ne comportăm aşa cum aşteaptă din partea noastră. Adevărul extraordinar şi minunat este că dacă ne consacrăm toate puterile şi energiile noastre sarcinii de a deveni ceea ce Hristos doreşte din partea noastră, El ne va umple cu bucurie şi pace întreaga existenţă, mai presus de ceea ce cuvintele ar putea să descrie. Frecvent, în viaţă trebuie să respingem, în mod conştient şi ferm, prin exercitarea propriei voinţe, scopul primordial de a fi fericiţi şi să adoptăm scopul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, asemenea Domnului Isus Hristos în caracter. Rezultatul va consta în fericire şi bucurie, care provine din încrederea în Dumnezeu că, locuind în Hristos şi având pe Hristos în inimă, aceasta conduce la adevărata fericire şi împăcare sufletească. Sublinierile moderne asupra completitudinii personale a potenţialului uman, a libertăţii de a fi noi înşine, în mod subtil, au tendinţa de a ne îndepărta de la concentrarea asupra devenirii asemenea Domnului Isus Hristos în caracter, spre un interes primordial în a ne dezvolta ca fiinţe umane, ca persoane, promiţându-ni-se implicit că aceasta va conduce la fericire. Există o literatură abundentă în acest sens, mare parte din ea chiar cu referinţe creştine şi trimiţând la concepte de natură creştină, dar mesajul lor nu este hristocentric, ci mai degrabă antropocentric. Trebuie să ne amintim, totuşi, că niciodată scopul vieţii creştine şi în acelaşi timp scopul consilierii creştine nu este neapărat fericirea individuală. Încercarea de a fi fericit, de a găsi fericirea, este oarecum asemănătoare cu încercarea de a dormi. Atât timp cât, în mod conştient şi zelos te străduieşti să realizezi acesta, cu atât mai greu reuşeşti s-o faci; uneori nu reuşeşti să atingi scopul. Apostolul Pavel spunea că obiectivul său, ambiţia sa, nu era de a deveni fericit, ci de a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu în orice moment. Ori de câte ori traversăm probleme existenţiale, atunci când lucrurile nu merg, suntem confruntaţi cu dificultăţi, când suntem tulburaţi, atunci principala responsabilitate este de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. În Evr.13,15-16 ni se spune că, în calitate de sfinţi, credincioşi, preoţi – şi toţi suntem preoţi – trebuie să îndeplinim o dublă funcţiune: 1. aceea de a ne oferi ca jertfă în închinarea faţă de Dumnezeu 2. de a ne jertfi în slujirea, pentru semeni. ‚Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac’ Evr.13,15-16. Dacă dorim să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fim preocupaţi de închinarea şi slujirea noastră. Acest adevăr este neglijat în cadrul consilierii creştine. În ultimă instanţă, problema fundamentală a rezolvării tulburărilor, simptomatologiei, dezechilibrelor psihice văzute din perspectivă biblică, este aceasta: vrei să intri într-o relaţie de comuniune mai profundă cu Dumnezeu? Doreşti să-I fii plăcut, printr-o atitudine de închinare şi slujire efectivă? Răsplătiri personale sunt asigurate din abundenţă. Apostolul Pavel a fost puternic întărit în încercări şi dificultăţi, privind spre făgăduinţele cereşti. El privea înainte, către odihna minunată şi bucuria netulburată, astfel încât nu era tulburat de dificultăţile prezente, pentru că era puternic motivat, avea un scop, înalt. În concordanţă cu marii bărbaţi ai credinţei, cu ucenicii şi apostolii, cu reformatorii şi părinţii creştini, vom constata că fericirea personală nu este un scop în sine, ci este un rezultat al trăirii în conformitate cu principiile creştine, a convieţuirii împreună cu Hristos. Proslăvind pe Dumnezeu, vom fi fericiţi în relaţie cu El. Atunci când, în consiliere dorim să sprijinim pe cineva ca să-şi rezolve problemele, atât persoana în cauză cât şi noi înşine ca şi consilieri trebuie să înţelegem că nu încercăm să rezolvăm problemele, pentru a găsi fericire, echilibru şi bucurie iluzorie şi temporară, ci dimpotrivă, preocuparea, direcţia, obiectivul spre care trebuie să ne îndreptăm este acela: “aş vrea să rezolv această problemă pentru ca să 89

am o relaţie de comuniune mai strânsă cu Isus Hristos, pentru ca să fiu asemănător în caracter cu El. Dacă vom acţiona în acest fel, fericirea, bucuria, împăcarea şi împlinirea sunt principalele rezultate. În Col.1,28 Pavel scria că în interacţiunea şi, convorbirile sale cu semenii, cu copiii lui Dumnezeu, întotdeauna urmărea să promoveze maturitatea creştină. ‚Pe El Îl propovăduim, şi sfătuim pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să-l înfăţişăm, desăvârşit în Hristos Isus’ Col.1,28. Numai un credincios matur va putea să experimenteze profund obiectivul sau scopul său ultim, şi anume închinarea şi slujirea. Consilierea biblică pe care o vom adopta trebuie să aibă ca strategie majoră promovarea maturităţii spirituale şi psihologice. Maturitatea implică două elemente: ascultarea imediată şi necondiţionată de Dumnezeu în situaţii specifice şi o dezvoltare a caracterului, pe termen lung. Pentru a înţelege ce înseamnă această maturitate, trebuie să înţelegem cum aceste două elemente contribuie la dezvoltarea personalităţii. Îndreptăţirea sau justificarea noastră, trecutul nostru şi glorificarea, înălţarea, viitorul nostru, depind în mod exclusiv de Dumnezeu, de jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Dar, între timp, avem mari dificultăţi cu ascultarea. Consilierea creştină trebuie să fie preocupată cu acest aspect practic. Dacă în orice împrejurare, în orice experienţă a vieţii de fiecare zi, pacientul răspunde în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, cu fidelitate, în mod biblic, indiferent de circumstanţele stresante, trebuie să insistăm că indiferent de circumstanţe sau de fondul problemei, credincioşia faţă de Dumnezeu ne asigură că, şi va trebui să asigurăm şi pacientul ca să aibă toate resursele necesare pentru a reacţiona comportamental la orice situaţie în mod biblic. Dumnezeu nu va lăsa credinciosul să treacă prin situaţii în care să nu fie în stare să răspundă biblic. Din momentul în care înţelegem realitatea lui Hristos în conştiinţa noastră prin Duhul Sfânt, nu vom mai afirma: “nu pot să mă comport cum cere Dumnezeu, circumstanţele mă obligă să fac altfel, mi se cere prea mult.” Consilierul trebuie să-şi ajute clientul să progreseze, să crească, pe cărarea ascultării. Acest prim scop al consilierii ar putea fi numit over goal, scopul de a atinge întotdeauna mai mult decât ţi-ai propus, de a atinge excelenţa. În mare parte consilierea constă în îndepărtarea blocajelor de tipul “nu pot, nu vreau, nu ştiu” şi de a-l ajuta pe client să le administreze şi să le îndepărteze din modul său de a fi. Ascultarea este doar o parte din scopul consilierii creştine. Un creştin trebuie să facă mai mult decât să-şi schimbe comportamentul. Trebuie schimbate, atitudinea, dorinţele, interesele şi preocupările, trebuie să adopte un nou stil de viaţă, care reprezintă mai mult decât o colecţie de reacţii sau răspunsuri obediente. Nu trebuie să realizeze doar o ascultare externă, ci o reînnoire interioară, o reînnoire a gândirii, a percepţiei, o schimbare a scopurilor, o transformare a personalităţii. Acest al doilea obiectiv al consilierii creştine ar putea fi numit up goal, scopul de a înainta mereu în sus, de a se autodepăşi. Aceste obiective ale consilierii creştine de autodepăşire, de excelenţă, de perfecţiune sunt radical diferite de scopurile obişnuite ale consilierilor seculari. Umanismul a fost definit ca fiind orice sistem sau mod de gândire acţiune în care demnitatea, valorile şi interesele umane predomină.50 Multe teorii sau şcoli psihologice şi psihoterapeutice acceptă doctrina umanistă în mod explicit sau implicit ca fundament al gândirii lor. Sistemul în care predomină interesele, valorile şi demnitatea umană, este un sistem antropocentric care nu lasă nici un loc pentru orientarea către un Dumnezeu personal şi obiectiv. Dacă în concepţia terapeutului, interesele umane intră în conflict cu cerinţele biblice şi acestea din urmă sunt înlăturate, atunci consilierea îşi pierde calitatea de a fi creştină. Pentru orice consilier secular, fericirea pacientului sau a clientului este supremul obiectiv. Prin orice mijloc este promovat acest simţământ de bine şi de împlinire, şi acesta este scopul suprem urmărit. Sigur că se are în vedere şi aspectul aşa-numit ecologic, ca fericirea personală să nu însemne rănirea sau obţinerea acesteia în dauna celorlalţi. Totuşi este o regulă supremă în consilierea seculară, aceea de a nu te atinge de sistemul de valori şi priorităţi al clientului, pacientului, oricât de greşit ar fi acesta. Trebuie spus că astfel de consiliere nu poate atinge decât obiective parţiale. Sistemul de valori şi priorităţi, morala noastră, are ca termen de referinţă morala biblică şi creştină. 90

Scopul consilierii creştine este acela de a promova maturitatea creştină, de a ajuta oamenii să intre într-o experienţă mai bogată de închinare şi într-o viaţă efectivă de slujire. În termeni largi, maturitatea creştină este dezvoltată prin preocuparea faţă de circumstanţele imediate într-o manieră consecventă cu Scriptura, şi anume: 1. autodepăşire, atingerea excelenţei 2. dezvoltarea unui caracter asemenea caracterului lui Hristos. Aceasta implică atitudini, credinţe, scopuri. Cele două dimensiuni ale maturităţii creştine şi scopuri ale consilierii creştine, în concepţia lui Crabb sunt move over şi move up. Natura experienţei religioase. Experienţa religioasă creativă presupune procese intuitive profunde. Mulţi se găsesc în dificultate atunci când trebuie să formuleze în mod adecvat, atât sub aspect psihologic, cât şi teologic, aceste realităţi. Multe dintre aceste realităţi trebuie experimentate la nivel inconştient şi de aceea sunt dificil de formulat intelectual. Poeţii şi artiştii sunt conştienţi de experienţele de acest tip. Ei folosesc mediul artistic pentru a sugera realităţile pe care doar le intuiesc şi care nu pot fi exprimate în cuvinte. Astfel de experienţe pot fi, de asemenea, exprimate în simboluri religioase, dar din punct de vedere teologic aceste simboluri sunt organizate raţional, li se acordă o semnificaţie. Cu cât aceste simboluri sunt organizate mai raţional, cu atât mai profundă este pierderea conţinutului simbolic şi a semnificaţiilor lor. Astfel, simbolurile sunt rupte de semnificaţiile lor şi devin lipsite de puterea de a promova creşterea şi maturizarea spirituală. Freud a numit acest nivel profund ca fiind nivelul primar al procesului de gândire. El îl distinge de procesul secundar al gândirii gândirea logică, care are de-a face doar cu realităţile lumii externe şi cu relaţiile interumane. Ar fi o eroare să considerăm că procesul primar de gândire ar fi întotdeauna regresiv şi să-l găsim doar la persoanele bolnave, să-l recunoaştem doar în formele sale distorsionate. Toate tipurile de gândire creativă conţin într-o măsură deosebit de puternică procesul acesta primordial de gândire utilizat în procesele lăuntrice ale eului. Există desigur aspecte simbolice şi creative şi în gândirea matematică care pare atât de raţională şi totuşi exprimă şi realităţi dincolo de raţionalitate. Prin excelenţă, procese similare acţionează în experienţa religioasă şi acesta este motivul pentru care toate teoriile teologice şi psihologice asupra acestor tipuri de experienţe nu sunt niciodată adecvate. Ele sunt numai încercări de a surprinde şi a descrie astfel de realităţi, însă esenţa lor rămâne inefabilă. Din acest motiv psihologia religiei, ca disciplină, este mai degrabă sterilă. Într-o experienţă religioa soriginală, Dumnezeu întâlneşte omul la cel mai profund nivel al fiinţei sale – Creatorul atinge creatura. Din aceste experienţe izbucnesc noi adevăruri, noi capacităţi de înţelegere şi integrare care sfărâmă toate nivelele conştiincioase ale conştienţei umane pentru că, tot ce ţine de conştientul uman este prea legat de sistemul de valori al lumii căzute în păcat şi care este răzvrătită faţă de Dumnezeu. În acest context, sănătatea sau patologia nu trebuie judecate numai în termenii unui proces sau unor rezultate aflate doar la nivel uman. Pe această bază trebuie să înţelegem insistenţa cu care teologii susţin că Dumnezeu transcede conştiinţa umană într-o manieră care crează discontinuităţi pentru raţiunea umană, în special aceea care încearcă să surprindă şi să descrie experienţa întâlnirii, a relaţiei cu Dumnezeu, a contingentului cu transcendentul. Una dintre cele mai puternice realităţi din domeniul spiritual, din această perspectivă este persoana Duhului Sfânt. Aceste discontinuităţi între realităţile ultime şi contingentul conştient, raţional, uman au o importanţă deosebită pentru semnificaţia practică a slujirii şi terapiei pastorale. În nici un caz omul finit nu poate să controleze ceea ce este transcendent, infinit. Unii oameni doresc să fie controlaţi pentru că în felul acesta se simt exoneraţi de responsabilitate şi de durerea de a face faţă propriilor experienţe. Alţii se luptă cu ardoare, chiar utilizând mijloace dăunătoare, nepermise, s-obţină controlul. Pastorul, psihoterapeutul poate să înţeleagă că unicitatea abordării terapeutice creştine constă în modul în care îl aduce pe Dumnezeu în interiorul situaţiei terapeutice ca şi coterapeut. Indiferent de ceea ce face sau nu face pastorul, nu poate să garanteze sau să controleze actele lui Dumnezeu. Istoria slujirii pastorale în general, şi a slujirii pastorale ca psihoterapeut în special, are de-a face cu o astfel de 91

tentativă şi arată că atunci când Dumnezeu foloseşte omul se realizează actul terapeutic de succes, eficient. Atunci când omul doreşte să-L folosească pe Dumnezeu nu se realizează nimic bun, ci dimpotrivă un mare rău. Suntem chemaţi să împlinim voinţa lui Dumnezeu, nu Dumnezeu trebuie să se conformeze dorinţelor noastre şi nici n-o va face. În această situaţie tot ce poate să realizeze terapeutul creştin la nivelul relaţiei nu este să facă, ci să fie. În maniera sa de a fi ca persoană poate să comunice valorile centrale ale credinţei creştine. Religia creştină este o religie a întrupării. Cuvântul a devenit trup într-un asemenea grad, încât după ce a devenit trup în persoana Domnului Isus Hristos, ca Fiu al Omului, a rămas întrupat în biserică. Biserica este organismul lui Hristos astăzi. Aici avem de-a face iarăşi cu realitaţile ultime transcendente şi cele contingente – un mister profund pe care nici unul din conceptele noastre nu-l pot explica pe deplin. Dragostea autentică, speranţa şi încrederea, din partea umană a ecuaţiei, poate vorbi prin aceste dimensiuni despre Dumnezeu, dar nu-L poate exprima complet. În schimb, dacă aceste realităţi nu sunt prezente în relaţie, deşi sunt în mod necesar verbalizate, vorbirea despre ele este complet inutilă. Atunci când sunt prezente în mod real, sunt comunicate. Fără prezenţa lor însă, cealaltă persoană este incapabilă să le primească, să le recepţioneze în procesul comunicării. Ele pot fi respinse. Pastorul nu poate controla răspunsul celeilalte persoane şi nici nu trebuie să încerce s-o facă. În pofida tuturor celor ce pot fi spuse despre caracterul autentic, original şi creativ al experienţei religioase, în cele din urmă, nici o altă persoană nu poate fi implicată în ea. Relaţia primordială este dintre individ şi Dumnezeu, faţă de care se simte dependent în întreaga sa existenţă. Preoţia credinciosului aşa cum este descrisă de Petru, comuniunea prin relaţie, ca şi puterea curativă a terapeutului, este în cea mai mare măsură semnificativă, dar are limitele ei. Psihoterapeutul creştin este conştient că există graniţe pe care nici o fiinţă umană nu poate să le depăşească. El poate doar încerca ca sa-l aducă pe consiliat, pe pacient în relaţie cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte nu există nici un fel de formă a intervenţiei umane care să fie cu siguranţă eficientă la acest nivel profund. Aceasta nu se poate realiza decât între persoana respectivă şi Dumnezeul său. Tot ce poate face psihoterapeutul creştin este să-l conducă pe semen până în anticamera prezenţei divine şi poate să se exprime pe sine prin ceea ce este el în urma acestei experienţe, motivându-l pe acesta să-l urmeze.51 Deseori, însă, la un nivel atât de profund şi autentic, această experienţă este evitată, pentru că este o experienţă unică, cutremurătoare, acel misterium tremendus de care vorbeşte Rudolf Otto. Parte din dezamăgirea prezentă în legătură cu predicarea este faptul că predicatorul vorbeşte prea adesea despre Dumnezeu, într-o manieră în care Dumnezeu nu este, în realitate, o experienţă vie în viaţa sa. Sensibilitatea, grija şi slujirea pastorală Deseori au fost trasate distincţii între slujirea pastorală şi psihoterapia pastorală. Slujirea pastorală este gândită ca activitatea pastorilor de a telefona sau vizita pe oameni atunci când sunt bolnavi sau trec prin greutăţi. Slujirea pastorală sugerează un anumit tip de contact, care variază ca frecvenţă, decât inervenţii regulate pentru o perioadă de timp. Slujirea pastorală este un contact rezultat din iniţiativa pastorului, în timp ce terapia sugerează că relaţia, contactul este iniţiat de cel care are nevoie de ajutor. Alteori s-a spus că slujirea pastorală constă dintr-un număr redus de întâlniri scurte şi că pastorul îl ajută pe cel aflat în dificultate să facă faţă situaţiei în mod rapid, direct şi autoritativ. Se presupune că pastorul nu are timp pentru un alt tip de abordare care ar trebui să utilizeze sesiuni numeroase şi o perioadă îndelungată de relaţie terapeutică. Toate acestea sugerează că pastorul nu este o persoană care să se implice în psihoterapie. Rezolvarea acestor viziuni diferite poate fi făcută prin câştigarea unei perspective mai largi, mai realiste asupra asistenţei pastorale. Slujirea pastorală n- ar trebui gândită ca o activitate. Este o relaţie în care aspectele de slujire ale credinţei creştine sunt comunicate. Slujirea pastorală, asistenţa pastorală este un anumit tip de calitate a relaţiilor care trebuie insuflată şi informată în sensul introducerii în forma tutror activităţilor pastorului. Este un mod de a fi cu celelalte persoane. Predicarea, apelurile, activităţile educaţionale, conducerea închinării, administrarea, toate fac parte din slujirea pastorală atunci când o astfel de slujire şi asistare este văzută în mod fundamental ca o 92

relaţie în care aspectele de suport şi susţinere ale credinţei sunt comunicate. S-ar putea ca pastorul să constate că înţelegerea asupra persoanelor şi capacitatea sa de a stabili relaţii terapeutice au fost mai utile şi eficiente pe parcursul unui apel sau în cazul unui contact cu o anumită persoană aflată în dificultate, decât în multe alte ore de activitate terapeutică propriu-zisă. Completitudinea, integralitatea reclamă din partea pastorului să adopte aceeaşi atitudine, acelaşi spirit, indiferent de activitatea specifică pe care o desfăşoară la un moment dat. Trebuie să fie un canal permanent, o sursă, un izvor de sensibilitate, care să influenţeze dinamica internă, psihologică, a persoanelor cu care vine în contact în sensul terapeutic divin. Dacă vorbim de autonomie şi responsabilitate personală, aceasta este foarte diferită în cazul unei paciente care, de pildă, este bolnavă de cancer şi se află într-o stare terminală, faţă de cazul altei femei care se află în pragul divorţului. Autonomia şi responsabilitatea primei este mult diminuată de faptul că este controlată de o boală terminală şi totuşi în ambele aspecte autonomia şi responsabilitatea ce ţin de pacient pot fi exercitate şi, în acelaşi timp, caracterul terapeutic al relaţiei cu pastorul să apară. Persoana aflată în stare terminală poate să fie limitată în multe privinţe ale existenţei sale, dar îi rămâne totuşi opţiunea de a muri în demnitate sau de a se lăsa cuprinsă de teamă, de angoasă, de anxietate existenţială. Într-o asfel de situaţie prezenţa pastorului şi suportul, susţinerea sa pot fi de o importanţă capitală. Identitatea lui este aceeaşi, dar tehnica pe care o adoptă poate să difere în mare măsură. Elementele fundamentale, cele ce ţin de spiritualitate, de comuniunea cu Dumnezeu, însă, rămân neschimbate. O chestiune fundamentală în slujirea pastorală constă în faptul că se prezintă ca o persoană dedicată altora, în termenii nevoilor fundamentale, profunde, ale lor sau ale lui însuşi. În fiecare situaţie şi caz în parte, sensibilitatea pastorului faţă de elementele motivaţionale sunt indispensabile. Pastorul va fi preocupat cu calitatea existenţei pe care o implică fiecare din aceste experienţe. Înţelegerea conceptului de chip al lui Dumnezeu în om prin creaţie asupra psihoterapiei creştine. Conceptul de chip al lui Dumnezeu este mai degrabă unul dinamic, procesual, decât unul static. Aceasta înseamnă că pastorul trebuie să devină o persoană capabilă de părtăşie ca şi creatură de acelaşi tip. Pastorul este chemat să-şi accepte umanitatea sa fundamentală şi s-o experimenteze atât cu el însuşi, în privinţa adevărurilor ultime, fundamentale, şi în acelaşi timp să se ofere celorlalţi ca relaţie terapeutică, ca persoană care traversează aceeaşi condiţie umană, aceeaşi stare de cădere şi are acelaşi potenţial de a accepta oferta divină şi de a se constitui într-un model, un exemplu pentru cel aflat în păcat, în suferinţă. Acest lucru presupune mai mult decât o convingere sau credinţă intelectuală. Ea antrenează structurile emoţioanle şi viaţa autentică a persoanei, terapeutului pastor. Un obstacol în faţa calităţii pastorului ca şi persoană terapeutică este narcisismul sau dragostea de sine. Narcisismul uman este unul din cele mai importante obstacole în stabilirea unei relaţii terapeutice şi în capacitatea de a îndruma pe cineva către salvare, către mântuire. Două persoane care încearcă să-şi impună egoismul unul altuia nu vor putea stabili niciodată o relaţie terapeutică. Acest lucru are de-a face cu profunzimile personalităţii umane, dar este domeniul în care credinţa creştină atinge o profunzime şi o eficienţă de un dinamism extraordinar. Capacitatea de a fi o fiinţă umană, chip al lui Dumnezeu pentru ceilalţi, în sensul terapeutic, reclamă din partea pastorului o deschidere constantă către transformarea egocentrismului său în altruism şi calitate de fiinţă autentică salvată prin puterea şi harul lui Dumnezeu. Narcisismul psihologic şi egoismul firesc în perspectiva religioasă. Fiinţa umană căzută în păcat, trebuinţele sale pervertite de această stare, plasează eul propriu în centrul universului şi încearcă să devină mai degrabă creator decât creatură, iar lucrul acesta devine evident încă de pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Acest egocentrism este rădăcina multor probleme umane. El constă în solicitarea ca universul întreg să fie restructurat în concordanţă cu propriile mele nevoi, indiferent de nevoile celorlalţi. Oamenii au o mare dificultate în a se accepta ca fiind ceva cu puţin mai prejos decât îngerii, Ps. 9. Cea de-a doua ispită experimentată de Isus (Mat. 4) în pustie, ne oferă o viziune deosebit de puternică asupra acestei probleme în conştiinţa lui Isus. 93

Freud descrie aceleaşi aspecte atunci când explorează procesul nevrotic în pacienţii săi. El utilizează, însă, un simbol din mitologia greacă, simbolul lui Narcis care s-a îndrăgostit de propriul chip reflectat în apă, şi de aici termenul de narcisism. Narcisismul este în mod esenţial ataşamentul unei energii faţă de imaginea de sine, prin intermediul celorlalţi, relaţia cu alţii în termenii satisfacţiei propriilor trebuinţe. În stadiile timpurii ale copilăriei fiinţa umană nu este conştientă de celelalte obiecte sau persoane, ci numai de propriile sale trebuinţe. Mai târziu devine conştient de existenţa celorlalţi şi faptul că realitatea, celelalte persoane nu există doar pentru ca să-i îndeplinească propriile trebuinţe. Copilul, care se consideră centrul lumii sale, continuă să facă solicitări, să trimită cerinţe adresate celorlalţi. Multe persoane rămân blocate în această atitudine într-un asemenea grad, încât devin patologice. Stadiul final al dezvoltării cuiva constă în a învăţa să relaţioneze cu ceilalţi indiferent de starea trebuinţelor sale. Cu alte cuvinte, persoanele nu există doar pentru propria satisfacţie. Mai mult, acesta poate să intre în relaţie cu alţii în termenii propriilor trebuinţe sau doar ca persoane în sine. Acesta este nivelul matur de dezvoltare. Calea spre această maturitate este presărată cu multe căderi, care depind în mare măsură de calitatea relaţiilor responsabile cu adulţii, dacă aceştia sunt capabili s-ofere suport, afecţiune şi educaţie copilului. Pe de altă parte, anumite tipuri de narcisism sau iubire de sine sunt necesare pentru protecţia de sine, dar aceasta este numită în mod inadecvat narcisism. Aceasta este conservarea de sine, un instinct pus prin creaţie de Dumnezeu în om pentru a supravieţui într-o lume riscantă, şi aceasta nu împiedică dezvoltarea de sine care se realizează fără să rănească sau să lezeze pe cei din jur. O persoană care îşi reprimă trebuinţele fundamentale ca identitate, ca persoană întreagă, poate să atingă un grad patologic al acestui proces, astfel încât să facă alegeri dăunătoare sau distrugătoare de sine, sau nu poate fi capabilă să se apere împotriva cerinţelor nerezonabile ale celorlalţi. Cele două porunci fundamentale care sintetizează Decalogul în viziunea Domnului Isus Hristos din Mat. 22, 34-40 se ocupă în mod direct şi succint cu problema dragostei. Soluţia fundamentală este că forţa dominantă a dragostei trebuie direcţionată de către Dumnezeu. Dumnezeu este mai mult decât o proiecţie a imaginii de sine: El este realitatea care trăişte vie pe paginile Sfintei Scripturi, în istoria umană şi, ca imagine, chip prin creaţie, cât şi ca prezenţă a Duhului Sfânt, în fiecare din noi. Dragostea pentru Dumnezeu este dragostea supremă, pentru că include şi dragostea faţă de creaţia lui Dumnezeu, incluzându-i pe semeni şi pe sine. Dragostea autentică faţă de Dumnezeu înseamnă acceptarea de sine ca şi creatură împreună cu celelalte persoane, şi dragostea faţă de ceilalţi, ca faţă de sine însuşi. Această dragoste nu impune pretenţii, dar este capabilă să răspundă nevoilor celorlalţi, s-ofere acestora libertatea de a fi ei înşişi. Narcisismul terapeutic, fie pastor, medic sau asistent social, poate fi un obstacol în cadrul slujirii sale. Pe de altă parte, nu poate să realizeze o slujire creativă, atât timp cât permite celorlalţi să-i determine cum şi cât din activitatea sa le satisface trebuinţele. Terapeutul creştin ar trebui să proiecteze o imagine constantă şi consecventă asupra poporului pe care îl slujeşte. Dragostea sa faţă de Dumnezeu ar trebui să fie clară şi neambiguă; el trebuie să înţeleagă că cei care proiectează asupra sa imagini infantile şi care aşteaptă să se conformeze acestor imagini, sunt în eroare, în suferinţă. Aceştia ar trebui să fie capabili să recunoască când o atitudine sacrificială este necesară din partea sa sau din partea altora, dar să nu confunde aceasta cu nevoia nevrotică de autopedepsire. Relaţiile sale cu alţii nu ar trebui să fie determinate de nevoia de a-şi satisface trebuinţele narcisiste. Sarcina unui terapeut creştin ţine de un înalt nivel al maturităţii personale. Chipul lui Dumnezeu. Înţelegerea simbolisticii legate de chipul lui Dumnezeu are o profundă semnificaţie în psihoterapia creştină. Ea poartă sensul că Dumnezeu a plasat în interiorul omului, ca parte a naturii create de El, resurse care îi acordă calitatea completitudinii, sănătăţii, dezvoltării, soluţionării conflictelor, transformării tendinţelor şi pulsiunilor interne într-o manieră creativă de a trăi. Imaginea chipului lui Dumnezeu în om înseamnă potenţialităţi care trebuie împlinite şi realizate de către fiecare din noi. În felul acesta chipul devine în mod actual asemănarea cu prototipul, cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că fiecare fiinţă umană joacă un rol decisiv în propria fiinţare şi devenire, prin deciziile, 94

dedicările şi realităţile sale. Există resurse de vindecare în interiorul fiecărei persoane. Nu terapeutul le-a pus acolo, ci Dumnezeu. Aceasta este mai mult decât o convingere intelectuală. Ea trebuie să fie o parte din motivarea emoţională a terapeutului. El trebuie să fie conştient de modelele pe care le încurajează şi să nu-şi asume responsabilitatea pe care numai celălalt poate s-o exercite faţă de sine însuşi. Terapeutul, pastor, asistent sau medic nu are formule gata făcute şi nici nu trebuie să ia decizii în locul clientului sau al pacientului. El trebuie s-ofere fiecărei persoane posibilitatea de a fi conştient de propriile trebuinţe, de restructurările de care are nevoie, de perspectiva problemelor, a existenţei sale în viziunea voii lui Dumnezeu, şi clarificându-i aceste aspecte să-i ofere libertatea de a-şi lucra transformare, propria restructurare şi astfel să-şi alcătuiască propria cale pe drumul vieţii. Orice simbol religios, ca şi acesta al chipului lui Dumnezeu, nu are corespondenţe doar în realitatea umană, ci şi în realitatea de dincolo de fiinţarea umană. Mulţi terapeuţi seculari acceptă doar ceea ce numesc resursele umane interne, dar neagă sau sunt agnostici în legătură cu dimensiunile ultime ale acestor resurse. Aceştia pot fi foarte eficienţi atunci când este vorba de probleme în care preocuparea rămâne la nivel strict uman. Dar persoana, mai ales dacă omul este religios, trebuie să fie abordată şi în relaţie cu experienţa, înţelegerile, şi crezurile sale religioase. Terapeutul creştin comunică la acest nivel maniera în care el însuşi este ca persoană, nu în mod necesar verbal, dar mult mai profund, prin respectul şi confirmarea crezurilor şi convingerilor pacientului şi în privinţa relaţiei acestuia cu Dumnezeu. Înţelegând fiecare fiinţă umană ca un păcătos creat după chipul lui Dumnezeu, aduce recunoaşterea în profunzime a conflictului uman, pentru care nu condamnarea, ci vindecarea şi salvarea sunt necesare. Realizarea profundă a acestui conflict constituţional în interiorul tuturor fiinţelor umane de care terapeutul creştin este conştient, clarifică obiectivul relaţiei terapeutice. El nu constă în schimbarea naturii umane, dar îl ajută să găsească experienţele umane prin care dragostea poate să înfrângă mânia, credinţa poate să depăşească teama şi anxietatea, iertarea poate să accepte şi să aducă alinare în vinovăţie, iar vindecarea este rezultatul acestui proces. Astfel de experienţe vor solicita schimbare, restructurare în interiorul persoanei.52 Şcolile psihodinamice au elaborat în mare măsură conceptul ambivalenţei, dar nu au descoperit adevărata esenţă a conflictului uman. Acest conflict îşi găseşte expresia, atât la nivel uman, cât şi la nivelul relaţiei dintre Dumnezeu şi fiinţa umană. Deoarece este o problemă a dinamicii intrapsihice a persoanei, răspunsul trebuie găsit acolo, ceea ce înseamnă că este mai mult o experienţă decât o formulare verbală. Crucea a devenit un simbol universal pentru că vorbeşte despre profunzimile ambivalenţei umane, fie în relaţia personală cu semenii, fie în relaţia personală cu Dumnezeu. Ea spune că binele trebuie separat de rău şi că lucrul acesta nu poate fi realizat decât într-o relaţie răscumpărătoare cu Dumnezeu, care să dea o nouă calitate vieţii. O astfel de schimbare în calitatea vieţii, trebuie acompaniată de o schimbare în motivare, în organizarea şi restructurarea persoanei, ca o transformare. Aceasta este în contrast cu abordarea generală a acestei probleme care consideră că conflictul, ambivalenţa, este doar rezultatul experienţei. Orice implicaţie mai profundă este negată. Deoarece conflictul este considerat ca rezultatul experienţei umane, el trebuie vindecat doar printr-o corectă abordare şi prin tehnici omeneşti. Unii autori, ca Erich Fromm, au dezvoltat o abordare sociologică şi culturală, în contrast cu ceea ce s-a numit abordarea biologică a lui Freud. Alţii au văzut conflictul intrauman în termenii învăţării şi au descris tehnici de dezvăţare şi reînvăţare. Aceste abordări omeneşti ignoră rădăcina conflictului şi se concentrează asupra schimbării comportamentului, presupunând că dacă comportamentul este schimbat, atunci şi persoana este schimbată. Alte abordări ignoră semnificaţia conflictului şi caută să corecteze comportamentul prin utilizarea drogurilor sau a medicamentelor. Dependenţa de drog, inclusiv dependenţa de tranchilizante, este unul din substitutele majore pentru dezvoltarea unui eu puternic prin intermediul credinţei religioase originale. 95

Chestiunea de faţă nu este dacă experienţa umană are ceva de-a face cu conflictul uman. Evident că are mult de-a face cu el, dar problema este dacă teoria experienţială este adecvată şi explică în totalitate esenţa acestui conflict uman şi de aceea dacă o abordare terapeutică bazată numai pe teoria experenţială este adecvată pentru un pastor creştin. Din nou trebuie să subliniem discontinuitatea între înţelegerea omului în dimensiunea sa ultimă religioasă şi o înţelegere ştiinţifică, deterministă de la cauză la efect. Punctul de vedere biblic asupra acestor două dimensiuni nu trebuie văzut ca fiind în conflict, ca şi cum acceptarea unuia înseamnă respingerea celeilalte. Este necesară o viziune integrală care să le combine pe ambele. O relaţie de lucru, terapeutică, nu este o problemă de teorie raţională, este rezultatul unui nivel de integrare în interiorul personalităţii, atât din partea terapeutului, cât şi a clientului o relaţie care se stabileşte, atât în interiorul acestora, cât şi între cele două persoane. Dar mai presus de aceasta este acceptarea unei relaţii cu Dumnezeu, Fiinţa fundamentală, Prototipul, Creatorul, Susţinătorul şi Mântuitorul, Acela care poate să dea omului libertate şi putere ca să soluţioneze cauzele şi efectele păcatului din viaţa sa, să-l împuternicească pentru a face faţă experienţelor cotidiene. O astfel de relaţie îi oferă omului un loc în universul creat al lui Dumnezeu. Oamenii confruntaţi cu probleme, fie cu simptome psihopatologice, fie cu tulburări de relaţie în familie, cu reacţii nepotrivite, speră în intervenţii rapide şi rezolvări facile ale problemelor. În mod realist, ei trebuie să înţeleagă însă, că aceste simptome şi probleme aparente au rădăcini profunde în fiinţa lor, că o restructurare trebuie să se producă, şi că de multe ori aceasta nu este o chestiune de magie, de transformare instantanee, ci un proces care trebuie cucerit, însuşit, şi că Dumnezeu este alături de noi prin Duhul Sfânt, gata să sprijine, ca Unul care, El Însuşi a urcat Calvarul. Soluţiile facile nu sunt lucrative. Pe de altă parte, dacă terapeutul îl conduce pe consiliat în profunzime şi îl lasă acolo fără să-l ajute să-şi clarifice soluţiile şi să iasă la suprafaţă, poate să-i facă mai mult rău decât bine. Terapeutul trebuie să ajute o astfel de personă să adopte o atitudine realistă, responsabilă. O astfel de abordare conţine în sine posibilitatea eşecului, dar ea este, de asemenea, şi producătoare de creştere, dezvoltare şi maturizare. Deseori este foarte dificil să înfrângi rezistenţa pe care mulţi o au faţă de un asemenea obiectiv. Unii doresc gratificaţii şi mai puţin transformarea. Aceştia adoptă o atitudine infantilă. Abordarea magică distorsionează deseori relaţiile dintre fiinţele umane şi sensul, semnificaţiile ultime. Omul păcătos caută să controleze pe Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu cu ajutorul pastorului să-l vindece de nevroză fără ca să-şi rezolve problemele din propria existenţă. Dar aceasta nu este posibil. Uneori, terapeuţii se pot regăsi blocaţi într-o orientare mai degrabă în opoziţie cu orientarea aceasta magică. Ei pot să aibă o atitudine supraoptimistă care consideră că persoana poate fi ajutată la nivel uman şi odată luate aceste măsuri sau tehnici psihologice, în mod automat se rezolvă şi problemele spirituale şi se restabileşte relaţia cu Dumnezeu, sau Îl subjugă, Îl forţează pe Dumnezeu să-l ajute. Deseori această atitudine conduce la evitarea semnificaţiilor profunde, spirituale ale relaţiei terapeutice. Ea poate să producă, cel puţin în mod temporar şi aparent, rezultate bune sub aspectul vindecării psihologice, dar nu ajută persoana să descopere sensul şi semnificaţia unei relaţii vitale cu Dumnezeu. Atât în procesul terapeutic, cât şi în celelalte împrejurări în care pastorul stă aproape de Dumnezeu, comunică cu Dumnezeu, transmite solia Sa, conduce închinarea: în toate acestea, el trebuie să conducă pe cel asistat la relaţia cu Dumnezeu. În timp ce ideea că nimeni care nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, nu poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede, are suport biblic în 1Ioan 4,20, nu există nici o dovadă sau suport pentru ideea că cine iubeşte omul, semenul, în mod automat Îl iubeşte şi pe Dumnezeu. De aceea oamenii pot să cadă în capcana unui umanism superficial şi steril, şi să uite atât de uşor de Dumnezeu în această lume seculară. Realităţi ultime şi contingente. Ce putem spune în această privinţă în legătură cu psihoterapia creştină? În primul rând ar trebui să înţelegem că nu trebuie să încercăm să manipulăm dimensiunile profunde, spirituale, din viaţa oamenilor. Un simţământ profund al paradoxului naturii umane trebuie să fie păstrat viu. Acest paradox constă în faptul că suntem creaţi cu o măsură de libertate şi totuşi, trebuie să 96

înţelegem că ne aflăm sub legea determinismului, a cauzalităţii. Acest paradox, atunci când este conştient devine un fundament pentru înţelegerea naturii şi semnificaţiei care include ambele perspective. Atunci când o persoană realizează aceste dimensiuni paradoxale în mod simultan, trăieşte o stare de tensiune care poate avea ca rezultat o evoluţie creativă sau negarea libertăţii într-un comportament regresiv. De felul cum este rezolvată această chestiune profundă a libertăţii şi necesităţii în înţelegerea individului, rezultă viziunea asupra sa însuşi, asupra celorlalte persoane şi asupra lui Dumnezeu. O distorsiune în acest domeniu provoacă suferinţă şi este domeniul prin excelenţă al intervenţiei psihoterapeutice pastorale creştine. Psihoterapeutul spiritual nu poate garanta succesul, pentru că acest proces şi aceste realităţi sunt dincolo de control. Tot ceea ce poate face este să-l susţină, să-l accepte, să fie suportiv şi să-l conducă pe client într-o relaţie de comuniune şi consacrare, de pocăinţă faţă de Dumnezeu. Pentru calitatea relaţiei terapeutice, toate aceste profunzimi trebuie să fi fost realizate şi soluţionate în viaţa terapeutului mai întâi. Salvare, har, Lege şi judecată. Declaraţia creştină asupra mântuirii este prezentată succint. Suntem mântuiţi prin harul care vine prin credinţă, Efes.2,8. Această declaraţie atrage atenţia mai ales asupra calităţii relaţiei, decât asupra procedurii sau paşilor care trebuie parcurşi în cadrul procesului. Fiinţele umane nu pot să se salveze de ei înşişi. Ei pot să găsească pace lăuntrică, împăcare, linişte sufletească, rezoluţia conflictului şi transformării, printr-o relaţie care mijloceşte harul, rădăcina structurii vieţii şi a restructurării acesteia, în Dumnezeu. Harul operează la nivelul vieţii umane ca parte a relaţiei dintre Creator şi creatură. În relaţiile umane, dragostea poate deveni o revelaţie a dragostei divine şi încrederea în relaţiile umane devine în mod necesar un fundament de încredere faţă de Dumnezeu, dar nu o garanţie. În mântuire şi vindecare avem de-a face cu calităţile fiinţei implicate în fiecare dimensiune a vieţii umane, de la contingent până la transcendent, la realităţile ultime. Înţelegerea creştină a harului şi încrederii se dezvoltă din ideea experienţei opuse a Legii şi judecăţii. Cu siguranţă acestea sunt, de asemenea, o parte a experienţei umane şi o parte a procesului terapeutic. Chestiunea constă în aplicarea legii şi judecăţii ca parte a prerogativei unui pastor, fie că este vorba de procesele vieţii reflectate asupra persoanei prin propria sa experienţă de viaţă şi, care trebuie să fie înţelese şi interpretate prin intermediul harului din partea pastorului. Aceasta ridică chestiuni reale privind aspectele confruntării, interpretării şi acceptării, confirmării şi conştientizării sentimentului de vinovăţie din partea terapeutului. De exemplu ce fel de model al relaţiei terapeutice va adopta pastorul, fiind pus faţă în faţă cu o tulburare de personalitate care nu simte nici un fel de vinovăţie pentru comportamentul său antisocial? Va fi îngăduitor, îl va condamna sau îl va ajuta să înţeleagă semnificaţiile comportamentului său în termenii consecinţelor faţă de sine şi faţă de alţii? Sau pur şi simplu această chestiune va fi ignorată? Cum va procesa terapeutul creştin vinovăţia experimentată sau exprimată de cineva? Este conştient de diferenţa dintre vinovăţia reală şi cea nevrotică? Înţelege că multe modalităţi de-a face faţă simţămintelor de vinovăţie pot să conducă în profunzimile psihismului uman? punctul său de vedere în legătură cu cei supraîmpovăraţi de simţăminte de vinovăţie? Va avea acelaşi tip de atitudine în relaţie şi în tratament? Înţelegerea acestor experienţe variate a problemei vinovăţiei îl va ajuta să determine maniera în care se va comporta ca persoană şi terapeut cu fiecare caz în parte. Problema Legii şi a judecăţii este strâns legată de problema încrederii şi a harului. Harul trebuie interpretat ca acceptare. Tillich a mers un pas mai departe în ceea ce a numit atenţia faţă de trebuinţa cuiva de a se accepta pe sine şi de a fi acceptat. Este dificil de acceptat iertarea şi de a face schimbări în sine, pe care aceasta le reclamă. Acceptarea este o calitate centrală în terapia pastorală creştină. De multe ori ea exprimă un anumit tip de relaţie de acceptare care elimină orice simţământ de judecare şi de evaluare şi care prezintă riscul de a hrăni narcisismul individual. Persoana nu este solicitată să nutrească nici un simţământ discernământ şi responsabilitate, iar aceasta ar fi o altă eroare. Fie că este concepută în termeni psihologici sau teologici, acceptarea este fundamentală pentru orice proces de vindecare, dar ea nu este suficientă. Acceptarea trebuie să fie onestă, şi asta înseamnă că 97

nu doar potenţialul personal al pacientului trebuie acceptat ci, de asemenea, şi slăbiciunile sale, mândria, rezistenţele şi defensele sale. De multe ori terapeutul trebuie să interpreteze răspunsurile nesănătoase sau destructive ale persoanei. Aceasta trebuie făcută în spiritul amabilităţii şi înţelegerii. Numai în felul acesta poate să aibă loc procesul vindecării şi reconcilierii, în loc să se producă răni mai profunde, mai adânci, şi o înstrăinare mult mai gravă. Confruntarea poate fi vindecătoare, curativă sau dimpotrivă poate fi destructivă. Un alt aspect al experimentării harului ar putea fi umbrit de recenta subliniere asupra acceptării. Aceasta ţine de confirmare. În multe biserici confirmarea este un ritual. Dar ea trebuie să fie, de asemenea, o realitate a influenţei asupra fiinţelor umane. Capacitatea de a intra în relaţie cu semenul astfel încât dubiile şi nesiguranţa în legătură cu sine ca persoană să poată fi înlăturate, este o experienţă de eliberare. Ea se poate produce rapid sau poate fi rezultatul unei experienţe prelungi, în relaţia cu o altă persoană sau în procesul terapeutic. Este esenţial ca în procesul terapeutic să dezvoltăm un sentiment puternic al valorii şi al identităţii personale. În timp ce există anumiţi factori interni care operează şi contribuie la stabilirea unui simţământ al libertăţii personale, al autenticităţii, aceasta trebuie confirmată şi de ceilalţi. Autoritatea. Strâns legată de experienţa harului şi a Legii este experienţa autorităţii în viaţa umană şi în procesul de vindecare. Modul în care este angajat în procesul terapeutic, reflectă natura practicii sau autorităţii terapeutului, a pastorului şi ea nu reflectă doar conceptul intelectualizat, cerebral despre autoritate, ci modul cum trăieşte autoritatea în viaţa sa. Viziunea terapeutului asupra sursei sale de autoritate este foarte importantă. Cine îi dă dreptul să facă ceea ce face? Este înrădăcinat şi are vocaţia profesiunii sale? Autoritatea sa este conferită de Dumnezeu sau de ştiinţă? Deseori oamenii ne întreabă cu ce drept facem lucrurile pe care le spunem sau le facem? Cum poate cineva fi sigur că are nevoie de ceea ce-i cerem să facă? Oricare ar fi sursa de autoritate, aceasta este comunicată prin calitatea şi procesul relaţiilor sale. sursa autorităţii cu investit atât terapeutul cât şi clientul? natura autorităţii pe care alţii o exercită asupra lui? Îşi asumă responsabilitatea pentru propriile lor vieţi? Oferă răspunsuri facile, îşi dezvoltă autonomia ca persoane, sau dimpotrivă întreţin un simţământ de dependenţă? Autoritatea înseamnă putere, fie că pastorul şi-o ia de la sine sau îi este conferit de către altcineva. Ce aspecte sunt implicate atunci când un client sau o persoană îi cere un anumit tip de autoritate pe care pastorul simte că nu este în prerogativele sale s-o exercite? Acesta devine un impas terapeutic sau este folosit ca o sursă terapeutică pentru progresul procesului? Ocazii de felul acesta sunt fructuoase pentru a ajuta clientul să înţeleagă rădăcinile emoţionale şi semnificaţiile tipului de autoritate pe care îl solicită? Terapeutul ar trebui să aibă sursa de autoritate în afara lui şi asta derivă din relaţia sa cu Dumnezeu. O parte a autorităţii sale poate fi găsită în el însuşi în măsura în care a internalizat relaţia cu Dumnezeu, în felul de a fi al persoanei sale, modul în care a fost capabil să-şi rezolve propriile probleme, conflicte, răni, anxietăţi. Autoritatea sa derivă şi din sistemul de valori după care se călăuzeşte în viaţă şi cum este capabil să mijlocească pentru alţii, propriul său mod de a fi în profunzime. Puterea reală de vindecare constă în capacitatea unei persoane de a vorbi în mod semnificativ şi profund, de a transmite celuilalt valori pe care îl invită să şi le însuşească conform propriilor sale concepţii şi potenţialităţi, ca persoană. Fie că acesta le va accepta sau nu, valorile după care terapeutul îşi trăieşte viaţa sunt comunicate oamenilor şi acelaşi spirit care îl motivează îi va pătrunde şi îi va atrage şi pe ceilalţi care caută sprijin şi ajutor terapeutic din partea sa. Învăţarea teoretică sau practică este importantă, dar mult mai important decât aceasta este dezvoltarea întregii persoane şi a calităţii de a fiinţa ca persoană împreună cu ceilalţi. Apoi dincolo de ceea ce este, ce reprezintă, el vorbeşte şi este ascultat. Este înţeles şi crezut, în măsura în care există o concordanţă între ceea ce spune, ceea ce face şi este el însuşi. De la problema autorităţii ne îndreptăm către situaţia paradoxală a experienţei autonomiei şi determinismului. Oricine acceptă viziunea biblică asupra omului trebuie să accepte şi paradoxul naturii acestuia şi să înţeleagă cum fiecare fiinţă umană este influenţată şi influenţează la rândul ei. Deseori mediul eclesiastic a subliniat şi 98

întărit, a supralicitat libertatea, negând determinismul, dar Biblia are destul de mult de spus în legătură cu aspectele deterministe ale vieţii, chiar şi în Noul Testament, deşi obiectivul acestuia este să promoveze libertatea faţă de legalism. Soluţia acestui paradox nu constă în acceptarea unei părţi şi excluderea celorlalte. În relaţia cu semenii din perspectiva terapeuticii şi a susţinerii pacienţilor, simţămintele şi comportamentele care se nasc din procesele deterministe ajută la exercitarea unui grad de autonomie, de care este capabilă o persoană la un moment dat. Înţelegerea acestui paradox în propria experienţă şi prin continua căutare de a extinde limitele acestei libertăţi, prin luarea deciziilor personale va transforma spre maturizare şi vindecare progresivă, pe parcursul procesului terapeutic. O persoană matură, sănătoasă trebuie să înveţe să ia decizii personale şi să nu accepte ca libertatea să-i fie acordată sau îngrădită de ceilalţi, să nu aştepte să fie controlat sau manipulat şi nici să nu facă tentative de a manipula şi controla pe ceilalţi. Autonomia trebuie exercitată şi trebuie supusă închinată doar lui Dumnezeu. Cu siguranţă că socializarea presupune negocierea autonomiei, responsabilităţii şi libertăţii şi cu semenii noştri. De fapt bucuria dragostei şi relaţiei este împărtăşită tocmai în acest schimb de libertate şi afecţiune între două sau mai multe fiinţe care se iubesc. Autonomia este exercitarea de sine ca funcţie fundamentală a eului şi poartă amprenta propriilor răspunsuri, nu acelea determinate din afară. Este câştigarea libertăţii prin schimburi cu exteriorul ca entitate de sine distinctă, derivând din autodeterminare. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu oferă libertatea de a accepta sau respinge harul divin, chiar dacă aceasta poate avea consecinţe veşnice. Dumnezeu respectă libertatea noastră, dar există o manieră abuzivă, răzvrătită de a-ţi însuşi autonomia şi libertatea împotriva lui Dumnezeu, prin negarea acestuia. Există multe ocazii în procesul terapeutic în care terapeutul trebuie s-ofere persoanelor libertatea de a respinge sau de a accepta tot ceea ce zice sau face şi de a-l accepta sau respinge chiar pe el însuşi ca persoană. Lucrul acesta nu trebuie făcut în mod reactiv, ci dimpotrivă într-o manieră terapeutică. Sarcina terapeutului este de a fi suportiv şi creativ cu persoana, astfel încât procesul vindecării să progreseze. Respect, reverenţă şi adorare. În final, una din influenţele culturii noastre moderne cu care terapeutul trebuie să se confrunte este simţământul de superficialitate şi familiaritate în dispoziţia omului modern. Unele aspecte sunt evidente în maniera în care mulţi pastori conduc serviciul de închinare. Adresabilitatea faţă de Dumnezeu este ca faţă de un om aflat în încăperea alăturată. Nu mai există nici un sentiment al acelui misterium tremendus care solicită fiinţa umană să se cutremure şi să fie pătrunsă de respect, reverenţă şi adorare în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este destul de hărţuit şi cutremurat de realităţile vieţii din jur, rezultat al stării de păcat al omenirii. Bolile, umilinţele biologice ale vârstei, criza energetică, moartea, impozitele, ameninţarea războiului atomic, terorismul, toate sunt surse de teroare. Popularitatea filmelor horor atestă nevoia omului de a fi terorizat, cel puţin doar în fantezie. O altă sursă de teroare este procesul inconştient al omului, deşi este prea puţin conştient de aceasta. Oamenii sunt mai conştienţi, cel puţin formal, de realitatea răului din afară, pe care eventual îl caricaturizează şi schematizează într-o formă vulgară, dar cât de oripilaţi am putea să fim dacă am fi conştienţi de ceea ce ne controlează, de ceea ce este înăuntrul nostru şi de care nu suntem conştienţi! Toate aceste influenţe terorizante au mai degrabă un efect destructiv decât unul constructiv. Ori, rolul terapeutului creştin este tocmai de a utiliza în sens constructiv spaimele, de a le trata şi de a înlătura efectul distructiv al acestora. În ultimii ani sublinierea a ceea ce este umanist, ceea ce ţine doar de dimensiunea umană a fost făcută în detrimentul a ceea ce este în mod original sfânt pentru perspectiva şi credinţa creştină. Obiectul reverenţei, adorării şi al temerii este viul Dumnezeu. Ceea ce, aşa cum am mai spus, Rudolf Otto numea misterium tremendus, reprezintă o dispoziţie şi o orientare faţă de ceea ce este creativ, vindecător şi salvator, mântuitor. Aceasta implică cunoştinţa faptului că există o realitate în viaţă care nu poate fi înţeleasă, dar care se constituie în fundamentul vieţii şi că aceasta este transcendentă. Această realitate care nu poate fi cunoscută în întregime şi are o componentă misterioasă, s-a dezvăluit, totuşi, ca veste bună a mântuirii. 99

Ea s-a pus în slujba omenirii şi a fiecărui om în parte, pentru a reface integralitatea iniţială de la creaţie, şi această restaurare poate să aducă roade în viaţa omenească, cum sunt cele din 1Tes. 5 – dragostea, bucuria şi pacea – roadele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Această realitate reprezentată de Dumnezeul nostru cu caracter personal ne ridică, ne înalţă, ne orientează către înălţimea Sa. Aceasta este infinită în putere, înţelepciune şi în dragoste. Trăsăturile Sale transcendente sunt combinate cu trăsăturile imanente, de aceea El intervine în viaţa noatră a fiecăruia în mod providenţial. Atitudinea corectă a omului faţă de această realitate personală este aceea de respect, reverenţă, închinare şi adorare. Dumnezeu nu este un om, nu putem să-l reducem la relaţia de familiaritate, şi o asemenea lipsă de respect este un simptom al propriei noastre înstrăinări de Dumnezeu. Este dificil să admitem şi să acceptăm finitudinea noastră în faţa Infinitului, astfel încât devenim terorizaţi de aspectele distructive ale vieţii, mai degrabă decât experienţa cutremurătoare a reverenţei în prezenţa unui Dumnezeu Creator, iubitor şi vindecător. Terapeutul creştin este chemat să ajute oamenii să înţeleagă ceea ce nu poate vindeca, că nu pot fi vindecaţi prin ei înşişi, că vindecarea vine prin elemente care se află în interiorul lor, dar care nu sunt dependente de ei şi nici nu le-au creat. Primul lucru de care au nevoie este să adopte o atitudine de reverenţă şi ascultare. Alternativa este o închinare de sine viciată. Vindecarea care trebuie să se producă în noi transcede propriile noastre puteri şi voinţa noastră. Vindecarea este dovada că în fiinţele umane lucrează forţe care pot să-i readucă la starea de unitate şi completitudine care a fost distrusă prin păcat şi că lucrul acesta poate fi făcut numai de puterea divină a Duhului Sfânt şi nu poate fi realizat doar prin mijloace umane. În rezumat, putem spune că există multe întrebări şi chestiuni privind interpretarea teologică a terapiei creştine, pastorale. Teologia este o declaraţie descriptivă asupra înţelegerilor şi pătrunderilor credinţei. Din acest punct de vedere este comparabilă cu teoria psihologică care stabileşte modalităţile psihologice de a descrie realităţile pe care crede că le înţelege. Există printre oameni tendinţa de verbalizare, dar aceasta nu este potrivită şi nu poate să înlocuiască realităţile pe care caută să le formuleze. Limbajul utilizat în procesul terapeutic trebuie să fie un limbaj al experienţei, un insight direct şi adesea simbolic, figurativ. Este necesar un limbaj în care persoana poate să investească semnificaţie emoţională. Limbajul religios ca o formă distinctă de limbajul teologic descriptiv este adesea mult mai potrivit în relaţia terapeutică pentru a genera insight, înţelegere, restructurare. El trebuie să fie fundamentat pe o relaţie în care persoana simte preocupare din partea terapeutului, de a-l asista în propriile lupte şi în durerea sa nu doar să-l îndoctrineze cu un crez teoretic abstract. În felul acesta parcurgem un ciclu complet. Prezenţa consilierului în faţa consiliatului îl va revela în mod inevitabil pe el însuşi ca persoană, credinţa sa; clientul va sesiza resursele acestuia şi în acelaşi timp va începe să înţeleagă propriile resurse de anxietate, teamă şi teroare. Deoarece şi terapeutul creştin este om, nu va adopta întotdeauna o atitudine şi comportament mântuitoare, dar tot ceea ce putem spera este ca să se dezvolte continuu în har, către o perfecţiune care poate fi realizată în mod realist. El trebuie să fie părtaş lacalitatea vieţii pe care caută săi ajute pe ceilalţi s-o atingă. Terapia creştină, pastorală este o comunicare a Evangheliei prin relaţie personală, astfel încât odată cu comunicarea, în aceeaşi măsură în şi o comunicare a elementelor propriei personalităţi a terapeutului şi felul în care el însuşi şi-a rezolvat problemele privind existenţa, credinţa, mântuirea. Terapeutul creştin este o persoană chemată să utilizeze propriul său proces de vindecare, astfel încât să fie imitat, iar dacă nu face lucrul acesta, poate fi respins. La cel mai profund nivel, în sensul nou-testamental, terapia este o preocupare faţă de motivaţia internă din Mat. 5, mai degrabă decât a comportamentului corect. Noul Testament nu oferă reguli sau tehnici pentru vindecare sufletească, nici pentru restaurarea lăuntrului uman către completitudine, ci oferă o Persoană care a avut o putere vindecătoare uimitoare în relaţie cu Dumnezeu, şi faţă de ceilalţi. În 100

relaţia cu Dumnezeu se afla înrădăcinată întreaga Sa putere vindecătoare întreaga Sa influenţă, fie că aceasta era recunoscută sau nu. Imitând Marele Medic care a fost Isus Hristos, terapeutul creştin este chemat să fie un vindecător sau o persoană terapeutică faţă de ceilalţi. Terapia creştină, psihoterapia pastorală este un proces în care relaţia dintre pastor, terapeut şi semen este un element esenţial. Programe de consiliere ale comunităţii locale. Pregătirea laicilor Infrastructura academică în domeniul terapeutic şi psihoterapeutic pune la dispoziţia consilierului şi a psihoterapeutului creştin, a asistentului social ca şi a corpului pastoral un instrumentar deosebit de eficient şi competent care are tendinţa să dezvolte şi în România după ce în Occident s-a atins deja acest stadiu, o infrastructură deosebit de competentă în a asista persoanele cu dificultăţi psihopatologice, relaţionale şi moral-spirituale şi să facă lucrul acesta cu cea mai înaltă competenţă. Specialiştii în domeniul consilierii şi psihoterapeuticii creştine reprezintă o resursă semnificativă în împlinirea a patru domenii din viaţa unei biserici locale:53 a) Furnizează consiliere creştină şi psihoterapie la cel mai înalt nivel de competenţă pe care pregătirea specializată l-a făcut posibil. În felul acesta devin un braţ vital al slujirii în comunităţi. b) Pot îndeplini cercetări creative, experimentări şi edificări de teorii, prin contribuţii personale, elaborare de monografii, teze şi lucrări scrise care pot dezvolta şi ilumina contribuţiile în domeniul consilierii şi terapiei ca şi altor discipline care presupun alinarea şi vindecarea. c) Pot dezvolta o reţea de programe de pregătire în care să fie seminarizaţi şi pregătiţi slujitorii laici în domeniul aptitudinilor în consiliere, participând astfel la conferinţe, asigurând supervizare, grupuri de consultaţie, şi evenimente de educaţie continuă. d) Un număr crescând de seminarii şi centre de consiliere creştină ar trebui să furnizeze pregătire şi supervizare celor pregătiţi pentru slujirea în domeniul consilierii. Pregătirea laicilor pentru consiliere ‚Purtaţi- vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel legea lui Hristos’ Gal. 6,2 În ultimele decade a fost făcută o descoperire dramatică a unui fapt uimitor, acela că toţi creştinii au un mandat de slujire prin faptul că sunt creştini, prin însăşi definiţia lor şi nu pentru că ar fi întăriţi sau ordinaţi. Această conştienţă oferă laicilor o nouă imagine de sine – nu mai sunt creştini de mâna a doua, care lasă activitatea spirituală doar în mâna slujitorilor angajaţi. Creştinii laici au o activitate de slujire unică, vitală, faţă de lumea de dincolo de biserică, în mijlocul vecinilor, colegilor, prietenilor, a celor defavorizaţi, respinşi şi exploataţi, în comunitatea lor. Această activitate de slujire vitală trebuie să atingă nivele care n-au fost niciodată atinse până în acest moment şi datorită faptului că trebuinţele şi situaţia materială din România de tranziţie postrevoluţionară sunt atât de dramatice în rândul populaţiei pauperizate şi confruntate cu suferinţe, boli, şomaj şi crize de tot felul. Renaşterea activităţii laice se bazează pe înţelegerea nou-testamentală a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu, corp al lui Hristos, o comunitate a Spiritului Sfânt în care fiecare membru este o piatră vie şi are rolul său în slujire. Expresia laic provine de la cuvântul grecesc utilizat în Noul Testament, laos, care se referă la totalitatea creştinilor. Lucrarea de împăcare descrisă în 2Cor. 5,17: ‚Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi’, a fost încredinţată întregii Biserici, nu doar unei clase distincte de profesionişti ai slujirii. Rolul-cheie al consilierului creştin faţă de corpul laicilor, este acela descris în Efes. 4,11-12: ‚Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos’. Lucrarea noastră este aceea de a pregăti, inspira, călăuzi, antrena membrii de rând ca instructori ai instructorilor, consilieri ai consilierilor. Implicaţii ale activităţii laice în consiliere Implicaţiile activităţii laice în domeniul consilierii sunt profunde şi provocatoare. Climatul de consiliere trebuie să fie un climat dezvoltat la nivelul întregii comunităţi. Un program sau mai bine zis o atmosferă de consiliere ar trebui să fie dezvoltată ca un climat dinamic de preocupare, susţinere, suport şi 101

dragoste reciprocă la nivelul întregii comunităţi locale. O comunitate creştină se distinge de celelalte grupări tocmai prin faptul că trebuinţele fundamentale ale fiecărui membru, rănile, suferinţele, frustrările, sunt compensate, se bucură de activitate suportivă, oamenii au simţământul mult mai evident al apartenenţei şi preţuirii, al empatiei şi compasiunii în mijlocul fraţilor lor, aspecte ce nu se regăsesc în celelalte grupări seculare. Parabola bunului samaritean, milostiv ca şi imaginea din Matei după care păstorul împarte pe aşteptătorii săi în două categorii, la dreapta şi la stânga, în oi şi capre, aşa cum sunt descrişi în Mat. 25,35-36: ‚Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine’. Dacă suntem o seminţie preoţească, un neam sfânt, după cum descrie Petru sub inspiraţie divină comunitatea creştină, atunci trebuie ca aceste aspecte să devină o realitate, să ne depăşim postura de spectatori şi consumatori, să ne implicăm profund în activitatea de slujire reciprocă. Trebuinţele omeneşti neîmplinite din fiecare comunitate sunt atât de numeroase şi variate, încât lucrarea pastorului sau chiar a comitetului de slujitori nu poate să acopere decât o mică parte. Atitudinea suportivă şi susţinerea celor aflaţi în singurătate, bolnavi, bătrâni, celor ce trec prin crize sau prin necazuri mari, străinii, instituţionalizaţii, exploataţii social şi economic, oprimaţii, ar putea fi înzecită prin implicarea tuturor laicilor în lucrarea de slujire şi susţinere. Activitatea laicilor este unul din aspectele cheie în revitalizarea şi creşterea spirituală a comunităţii. Cercetările în domeniul creşterii sau declinului spiritual al unei comunităţi au arătat că implicarea în slujire a laicilor este o variabilă crucială a sănătăţii şi creşterii unei comunităţi. Rezistenţa unor consilieri şi pastori de a implica neprofesionişti în activitatea de slujire ar trebui rezolvată sau cel puţin redusă prin iniţierea unor programe al căror rezultat să fie atât de convingător încât această neîncredere să fie depăşită. Unii slujitori se simt vinovaţi atunci când cer altora să îndeplinească sarcini care par să le revină în totalitate. Complexul indispensabilităţii este împărtăşit de mulţi slujitori ai amvoanelor şi constituie o ameninţare faţă de activitatea laică. Imaginea de sine a consilierului, asistentului social şi pastorului trebuie să fie regândită, în sensul că ei trebuie să dobândească abilităţi de supervizare şi instruire, capacitând slujitorţii laici care să dobândească o importanţă centrală în îndeplinirea sarcinilor la nivelul comunităţii. Rezistenţa persoanelor specializate este întărită de anumite atitudini prevalente în cele mai multe comunităţi. Răspunsul iniţial al membrilor laici la ideea pregătirii în domeniul asistenţei sociale, a consilierii sau psihoterapeuticii, este următorul: “noi plătim zecimea, avem un pastor angajat, astfel încât nu dorim ca altcineva să fie învăţat să facă lucrul său.” Unii membri simt că nu sunt decât nişe slujitori de mâna a doua, amatori, care n-ar putea niciodată să facă o lucrare competentă. Şi totuşi există un anumit nivel al prezenţei, al micilor îngrijiri, al asistenţei, doar prin căldură umană, prin vizită, prin prezenţă, prin ataşament, compasiune şi empatie care are un rol foarte mare, care necesită acest volum de muncă şi care nu presupune o pregătire foarte elaborată. Atât consilierii, asistenţii sociali, cât şi pastorii trebuie să înţeleagă că activitatea de pregătire şi implicare a laicilor nu este un mod de pasare a responsabilităţilor pastorale asupra laicilor, ci o manieră deosebit de eficientă şi puternică de a aprofunda, lărgi şi împărtăşi oportunităţile de slujire la nivelul întregii comunităţi, care va trăi o experienţă a reformei şi redeşteptării, a creşterii şi maturizării spirituale. Activitatea laicilor nu înlocuieşte activitatea profesionistă a asistentului social, a consilierului, psihoterapeutului sau a pastorului, ci mai degrabă o completează şi o întăreşte în cea mai fericită modalitate. Cu siguranţă că nici această implicare a laicilor nu se face fără organizare, fără pregătire temeinică sau la întâmplare. Experienţa privind programele laice în comunităţi a arătat că o pregătire inadecvată şi lipsa de supervizare a laicilor poate să facă rău, mai ales dacă ei lucrează cu persoane, familii care au nevoie de consiliere sau de terapie specializată. Dar acest mod inadecvat de slujire poate fi valabil şi în privinţa slujitorilor, consilierilor care nu au dobândit competenţa şi pregătirea necesară. 102

Dacă această activitate este bine organizată, ea poate fi extrem de constructivă, poate diminua cantitatea de suferinţă, poate revitaliza comunitatea, poate mângâia şi susţine pe cei aflaţi în dificultate. Modalităţi de activitate şi slujire laică Modalităţile de activitate şi slujire laică cuprind: vizita bătrânilor, activitatea de îngrijire a celor în suferinţă – nursing, vizita la centrele de suferinţă neuro-motorie a spitalelor de bolnavi cronici, a familiilor celor aflaţi în închisoare, activitatea de asistenţă prin telefon sau vizită a celor aflaţi în perioadă de criză. Howard Stone a dezvoltat un model mai complicat pentru pregătirea laicilor în 8 sesiuni. Acesta se concentrează asupra unor subiecte şi competenţe, după cum urmează: ce înseamnă activitatea de slujire laică, după metodologia ABCD de soluţionare a crizelor, stabilirea unor relaţii suportive printr-o ascultare eficientă, reacţia responsivă în modalităţi facilitatorii, activitate de mică îngrijire a celor aflaţi în suferinţă fizică, asistenţă şi suport în situaţii de necaz, activitate de supervizare, soluţionarea problemelor prin solicitarea consultului şi deferirea altor specialişti, modalităţi de structurare a unui program la nivelul comunităţii. Stone subliniază că cei mai mulţi consilieri, pastori şi asistenţi sociali care au dezvoltat un program de activitate laică în propriile comunităţi, nu şi-au redus propria lor activitate, ci dimpotrivă aceasta a devenit mult mai eficientă şi implicată. Dar au avut satisfacţia de a vedea că în mijlocul membrilor, trebuinţele, nevoile oamenilor sunt rezolvate într-o manieră creştină şi în acelaşi timp profesionistă. Diane Zapp şi William Dixon au dezvoltat o abordare multidimensională de pregătire a laicilor, descrisă ca activitate de îngrijire şi susţinere laică. 54 Ei propun fructificarea ocaziilor de susţinere şi suport care există deja în activităţile laice cum sunt: evanghelizarea şi încorporarea de noi membri, vizita la spital, asistenţa celor aflaţi în necazuri, vizita la bătrâni şi cei infirmi reţinuţi la pat, clase de Şcoală de Sabat, grupe de vârstă sau categorii de persoane, oferind sugestii privind structurarea, conţinutul şi supervizarea acestei pregătiri. Ei declară: “unul dintre cele mai importante lucruri privind susţinerea, suportul şi slujirea, pe care poţi să-l faci pentru comunitate şi pentru tine însuţi, este să-i motivezi pe ceilalţi să acorde la rândul lor susţinere şi suport.” A rămas celebră remarca Melinei Mercouri: “În Grecia suntem prea săraci pentru a beneficia de ajutorul şi asistenţa psihoterapeuţilor şi psihiatrilor, aşa că avem grijă să avem prieteni.“ Capacitatea de a pune teologia în practică poate să schimbe în mod vizibil întreaga viaţa a unei comunităţi. Atât profesioniştii cât şi membrii laici pot fi întăriţi şi inspiraţi prin exercitarea darurilor şi talentelor în această lucrare de reciprocă de slujire. Modalităţi de pregătire a laicilor şi direcţii de activitate. Una din principalele diecţii este aceea de a pregăti oamenii pentru a dezvolta capacităţi de ascultare în profunzime. În acest sens, seminarul Limbajul alinării, care există şi în România, adus şi tradus de pastorul Aurel Ionică, este instructiv. O altă direcţie importantă este aceea de a îi ajuta pe cei care traversează crize, care se află în necaz şi nenorocire. Când a fost iniţiată această activitate de vizitare şi părtăşie comună, laicii au descoperit că prin activitatea lor pot face chiar mai mult decât profesioniştii. Grupurile de tip alcoolicii anonimi (AA), ca şi alte grupe de tip self-suporting, care activează după 12 principii, reprezentând o sistematizare a unor convingeri spirituale fundamentale: conştienţa nevoii, pocăinţei, supunerea egoismului, deschiderea şi dependenţa faţă de Dumnezeu, autoexaminarea, mărturisirea onestă, restituirea şi repararea daunelor, reînnoirea şi aprofundarea comuniunii şi legământului cu Dumnezeu, împărtăşirea vieţii noi cu ceilalţi semeni aflaţi în nevoie. Această activitate a alcoolicilor anonimi a dat roade extraordinare şi a ajutat mulţi oameni să-şi învingă dependenţa de alcool. Acest program poate fi aplicat foarte bine şi altor probleme, diferite de alcoolism. Biserica, comunitatea este trimisă în lume ca să slujească societatea în ansamblul ei, nu doar să-şi slujească unii altora în interiorul comunităţii. Programele de misiune trebuie să facă parte integrantă şi să fie îmbinate cu sensul consilierii, a suportului şi susţinerii ca mijloace de misiune şi de îndreptare a sufletelor aflate în suferinţă către Dumnezeu. 103

B. TEORIA GENERALĂ A CONSILIERII ŞI PSIHOTERAPIEI 5. Structura procesului terapeutic Schema Collins. Consilierea nu este un proces care poate fi urmat pas cu pas, aşa cum se întâmplă de pildă într-o reţetă culinară sau într-un proces tehnologic ca schimbarea unei roţi la maşină. Fiecare consiliat este unic, cu problemele, atitudinile, valorile, aşteptările şi experienţa sa, diferite de ale altora. Consilierul are şi el propriile sale probleme, atitudini, valori, aşteptări şi experienţe.Aceste aspecte sunt aduse în procesul de consiliere, de aceea fiecare persoană trebuie abordată în mod unic şi individual. Desfăşurarea consilierii va diferi de la o persoană la alta. În orice relaţie terapeutică de consiliere, pe măsură ce problemele sunt luate în considerare, apar totuşi câţiva paşi fundamentali sau faze stereotipice care trebuie reţinute.55 Fazele consilierii 1. Stabilirea contactului. Aceasta implică iniţierea, edificarea şi menţinerea relaţiei dintre consilier şi consiliat. Consilierul ascultă cu atenţie şi arată o preocupare sinceră, grijă faţă de consiliat la început în mod tentativ, pentru a-i împărtăşi simţămintele, preocupările şi problemele. 2. Explorarea. Consiliatul are nevoie să-şi brodeze pe canava propriile sale povestiri, relevând detalii ale situaţiilor problemei, ocazii pierdute şi experienţe frustrante. 56 Consiliatul trebuie să fie încurajat să-şi împărtăşească simţămintele, să vorbească despre gândurile sale şi să-şi descrie acţiunile. Consilierul va asculta cu atenţie, va întreba sau cere periodic precizări şi va răspunde cu respect, empatie şi sensibilitate. Această explorare a problemelor îi conduce pe consilier şi consiliat să edifice un raport şi să clarifice înţelegerea situaţiei problematice. 3. Planificarea. Pe parcurs consiliatul începe să vadă natura problemei într-o lumină diferită se discută în legătură cu obiectivele şi acţiunile care ar trebui întreprinse pentru a găsi soluţii. Cum ar putea consiliatul să se schimbe? Există lucruri care pot fi făcute pentru ca lucrurile să meargă mai bine? Sunt unele lucruri care trebuie acceptate pentru că nu pot fi schimbate? Există păcate care trebuie mărturisite, acţiuni care trebuie întreprinse, atitudini care trebuie schimbate, obiective care să fie atinse, aptitudini sau abilităţi care să fie învăţate? Împreună, consilier şi consiliat, vor dezvolta unele planuri pentru acţiune. Unii consilieri încearcă să sară peste această etapă şi cele două faze precedente, astfel încât se îndreaptă direct către procesul sfătuirii şi provocării oamenilor să treacă la acţiune. Această atitudine poate să dea rezultate uneori, dar de cele mai multe ori este ineficientă, ca şi cum o intervenţie chirurgicală ar fi efectuată de către un chirurg legat la ochi care nu-şi rezervă timp pentru a stabili diagnosticul. 4. Exerciţiul activ. Planificarea nu este utilă dacă nu este urmată de acţiune. După ce oamenii au hotărât ce trebuie făcut, trebuie încurajaţi să pornească la acţiune pentru a-şi îndeplini scopurile sau obiectivele. Consilierul îi oferă suport, orientare, încurajare şi uneori îl îmboldeşte în mod blând către acţiune. Uneori consiliatul trece la acţiune, dar are parte de eşec. Consilierul îl ajută pe consiliat să evalueze ceea ce a fost greşit şi împreună fac planuri pentru a încerca iarăşi. 5. Finalizarea. Consilierea nu este un proces care durează toată viaţa. La un moment dat, atât consilierul cât şi consiliatul ajung la constatarea că au realizat deja un lucru eficient, că au soluţionat problemele, pot să facă un rezumat şi constată ceea ce a fost învăţat, realizat. Poate să aibă loc o discuţie în legătură cu modalităţile în care consiliatul face faţă mai eficient în viitor şi uşa este lăsată deschisă pentru eventuale contacte viitoare de consiliere, ori de câte ori acestea sunt necesare. Richard Walters propune unele etape şi scopuri ale consilierii, reunite sub formula HELP (Hello – stabilirea contactului cu consiliatul; Exploration – explorarea şi clarificarea problemelor; Learning – stabilirea obiectivelor şi planificarea pentru viitor; Progress – acţiune în vederea atingerii scopurilor).57 Pe hârtie acestea pot să pară foarte simple şi uşor de realizat, dar procesul de consiliere poate fi foarte complicat şi solicitant, cerând timp, efort şi energie. Fazele consilierii în practică sunt rareori identificate atât de clar şi uşor ca în fragmentele şi aliniatele precedente.

104

Modelul SIPEIS. În întreg procesul de consiliere consilierul va fi conştient şi va urmări toate chestiunile privind valorile spirituale ca şi trebuinţele fundamentale ale persoanei, în vederea alinării, vindecării, creşterii şi dezvoltării.58 Tipologia consilierii ar putea fi enunţată într-o formulă mnemotehnică, SIPEIS sau SUPEA, după preferinţe (suport, înţelegere, probare, evaluare, interpretare, sfătuire) şi aceste tipuri de consilieri sau consiliere, sunt următoarele:59 E. Evaluativ – Răspunsurile acestuia reflectă faptul că consilierul a emis anumite judecăţi privind privind bunătatea, adecvarea, corectitudinea sau eficienţa comportamentelor sau simţămintelor clientului. Aceste răspunsuri transmit sau implică ceea ce clientul trebuie să facă. I. Interpretativ – răspunsurile indică intenţia consilierului de a învăţa, de a transmite semnificaţii clientului, de a explica de ce şi cum. S. Suportiv – Răspunsurile indică intenţia consilierului de a asigura şi de a reduce intensitatea simţămintelor consiliatului. P. Probic – Probarea. Răspunsurile indică intenţia consilierului de a întreba, de a căuta mai multe informaţii sau de a provoca o discuţie mai profundă în legătură cu un anumit subiect sau direcţie. Aceste răspunsuri implică abordarea sau dezvoltarea unui anumit aspect în profunzime. I. Înţelegere – Răpunsurile indică faptul că intenţia consilierului de a răspunde astfel încât să comunice înţelegerea şi ca urmare să întrebe pe consiliat dacă această înţelegere a fost corectă şi din perspectiva acestuia, deci o verificare a modului în care consilierul a înţeles problemele consiliatului în mod corect din perspectiva acestuia din urmă. Şi A sau S. (rom) Sfătuire – răspunsul indică intenţia consilierului de a recomanda anumite abordări, acţiuni, convingeri sau atitudini ca fiind de folos. Rezumând şi exprimându-ne în alţi termeni, un răspuns evaluativ este unul care retransmite judecăţile de valoare ale consilierului. Interpretativ este unul care intenţionează să înveţe sau să explice dinamica comportamentului consiliatului, (de ce?), un răspuns suportiv este unul care caută să asigure, să inspire şi să susţină o persoană, unul care probează este unul care pune întrebări, cel al înţelegerii este un răspuns care reflectă înţelegerea şi empatia pentru siţămintele şi atitudinile consiliatului, iar un răspuns de sfătuire este acela care oferă convingerea consilierului şi o trasmite cu scop constructiv, de a face sugestii privind modul de abordare pentru a face faţă situaţiei sau problemelor consiliatului. Cei mai mulţi dintre consilieri au tendinţa de a manifesta o atitudine de probare, suportivă şi sfătuire, fără să fie conştienţi de aceste tendinţe. Consilierii moralişti tind să fie în primul rând evaluativi şi probativi. Cei care au oarecare cunoştinţe de psihologie sau mai rar de psihanaliză, tind să fie interpretativi, iar cei care abordează o consiliere centrată pe consiliat sau pe client, cum spunea Carl Rogers, dau de obicei cele mai multe răspunsuri care reflectă înţelegerea. Un consilier care nu are nici un fel de pregătire, ci face această consiliere doar pentru o înţelegere umană şi în dorinţa de a fi de folos, utilizează foarte rar răspunsuri de tip înţelegere. Recomandabil este ca în procesul consilierii să fie utilizate în mod proporţional şi cu măsură toate aceste tipuri de răspuns. În stadiile iniţiale este necesar să aibă prioritate răspunsurile de tip înţelegere. În consilierea de tip confruntaţional, atunci când consiliatul este confruntat cu anumite aspecte din viaţa sa, răspunsurile de tip evaluativ şi interpretativ, în sensul învăţării ca şi de tip sfătuire, sunt importante. În consilierea centrată pe o anumită criză, răspunsurile suportive trec pe primul loc, iar în consilierea educaţională de scurtă durată, de tip premarital de exemplu, probarea şi aspectele suportive şi interpretative sunt indispensabile. În toate stadiile şi tipurile de consiliere, răspunsurile care denotă înţelegerea sunt cele mai importante şi, din nefericire, acestea sunt cele care lipsesc, cel mai adesea. (Exerciţiu util pentru seminarizare: Vor fi alcătuite diade din 2 studenţi, unul susţine un discurs privind o problemă din viaţa sa, iar celălalt încearcă rând pe rând s-ofere toate cele şase tipuri de răspuns enunţate teoretic, să le formuleze în mod distinct.) Apoi rolurile sunt inversate.

105

Sistemul SIPEIS este extrem de util în supervizare, putându-se remarca şi identifica anumite pete oarbe în răspunsurile consilierului, tipuri de răspunsuri pe care acesta le evită sau nu le abordează în paternul său de consiliere. O persoană aflată în dificultate va fi anxioasă în a lua iniţiativa şi a se adresa, a vorbi despre propriile probleme cu o altă persoană, fie ea şi profesionistă. De aceea, capacitatea de a susţine, de a ieşi în întâmpinarea problemelor, este esenţială. Prima întrevedere, primul contact, chiar telefonic, va trebui să exprime căldură, deschidere, înţelegere, pentru ca cel ce apelează să se simtă acceptat şi în siguranţă. Odată întâlnirea stabilită, va avea loc prima întrevedere, o întrevedere de evaluare şi de diagnoză. Trebuie spus că întâlnirile trebuie stabilite de comun acord cu o anumită regularitate, iar aceste lucruri odată fixate trebuie respectate atât de consilier, cât şi de consiliat. De multe ori nerespectarea programului trădează o dificultate care trebuie analizată şi rezolvată. Pe parcursul primei sesiuni de consiliere vor apare câteva lucruri:60 1. Dacă au fost puse bazele unei relaţii terapeutice, aceasta va fi cultivată în continuare prin căldură, înţelegere şi atenţie plină de grijă 2. Prin ascultare focalizată şi reflectare empatică a simţămintelor consiliatului, se va produce o eliberare sau catharsis a simţămintelor blocate, durerose, şi 3. Consilierul va începe să dobândească o înţelegere a cadrului intern de referinţă a consiliatului, cum arată existenţa şi viaţa acestuia, care sunt reperele lumii în care se mişcă. Aceste impresii, diagnostice iniţiale, includ şi o înţelegere asupra modului în care persoana îşi defineşte problema, modul în care relaţiile sale au eşuat sau modalităţile prin care nevoile şi trebuinţele fundamentale au fost împlinite sau nu. De asemenea, consilierul începe să înţeleagă ce resurse şi ce limite are consiliatul pentru a face faţă situaţiei cu care se confruntă. 4. Pe baza acestui diagnostic de etapă, tentativ, consilierul va recomanda o anumită abordare în vederea acordării ajutorului, fie prin continuarea consilierii, fie printr-un consult interdisciplinar 5. Dacă este decisă continuarea şedinţelor de consiliere, printr-un acord comun va fi stabilit un contract de consiliere, mai mult sau mai puţin formal sau informal, definindu-se obiectivele şi aşteptările acestei relaţii terapeutice. Consilierea constă în stabilirea şi utilizarea subsecventă a unei relaţii. Calitatea acestei relaţii descrise ca fiind terapeutică, adică producând alinare şi vindecare, maieutică (de ‘moşire’ – gr.), facilitarea naşterii din nou, creşterii, dezvoltării şi reconcilierii, restaurarea relaţiilor de înstrăinare şi restructurarea personalităţii, mai mult apanajul psihoterapiei. Acest mediu psihologic, atunci când este eficient şi efectiv, va produce rezolvarea şi soluţionarea problemelor, va aduce vindecare şi va determina restructurarea şi creşterea. Tehnicile de consiliere sunt de folos numai în acest context. Dacă vom ajunge să experimentăm această calitate a relaţiei, aceasta va fi vindecătoare şi stimulatoare a creşterii şi dezvoltării prin ea însăşi. Nu putem sublinia îndeajuns cât de importantă este calitatea relaţiei terapeutice în consiliere, relaţie bazată pe încredere, căldură, empatie, acceptarea necondiţionată.61 Relaţia terapeutică se dezvoltă pe măsură ce consilierul se implică în însăşi situaţia problematică a persoanei care are nevoie de terapie. Aceasta înseamnă concentrare asupra ascultării şi răspuns cu empatie plină de grijă şi susţinere. Această activitate importantă pe parcursul tuturor fazelor consilierii, este în mod deosebit indispensabilă în primele stadii. În loc să ne frământăm şi să ne întrebăm ce va trebui să spunem sau să facem în momentul imediat următor, aşa cum fac consilierii începători, un consilier cu experienţă îşi va focaliza energia pentru a fi conştient şi a coparticipa împreună cu persoana la o relaţie de viaţă reală. Aceasta este ceea ce psihoterapia existenţialistă numeşte “prezenţă”. Karl Jaspers declară: “Ce ne lipseşte nouă! Ce ocazii de înţelegere pierdem din cauza unui singur moment decisiv în care ne lipsim de simpla virtute a unei prezenţe umane complete!” Fiecare a cunoscut simţăminte de golire, pustiire, depersonalizare, rezultând din conversaţia cu o persoană care nu este în mod real de faţă, prezentă. Opusul acestei experienţe este prezenţa, în cel mai 106

deplin sens al cuvântului, acum şi aici, hic et nunc, care produce ameliorare, alinare, vindecare, şi stabileşte o relaţie plină de semnificaţie. Pe măsură ce fiinţele umane simt că consilierul încearcă în mod real şi dezinteresat să asculte în profund şi să intre în relaţie pe deplin, o tramă delicată de fire nevăzute începe să se ţeasă între consilier şi consiliat. Această tramă relaţională este aspectul vital care face ca relaţia să devină terapeutică, face ca informaţiile şi simţămintele să curgă de la unul spre celălalt în mod reciproc, astfel încât problemele, poverile consiliatului să fie descărcate, iar ştiinţa, înţelepciunea şi competenţa consilierului să fie de folos. Anamneză, evaluare, diagnostic Un model medical al anamnezei. Anamneza pacientului reprezintă un element central al practicii terapeuticii. În ciuda apariţiei unor noi tehnici imagistice şi terapeutice, comunicarea rămâne elementul fundamental al evaluării. Nici un test diagnostic nu poate înlocui relaţia cu pacientul. Instrumentul primar al acestei relaţii este reprezentat de un interviu sensibil şi dibace. Acesta trebuie să faciliteze rezolvarea problemelor, să îmbunătăţească cooperarea pacientului, dorinţa de schimbare şi dezvoltarea personală.62 Cooperarea cu pacientul este un element esenţial, deoarece pacienţii cu probleme psihice au deseori o atitudine ambivalentă cu privire la nevoia unui ajutor profesional. Deşi doresc susţinere în rezolvarea problemelor, tocmai această dorinţă îi poate face să se simtă umiliţi şi înfrânţi. Deşi doresc săşi schimbe comportamentul, nu doresc să renunţe la metodele familiare de coping. La toate acestea se mai adaugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi stigmatizarea carea se asociază tratamentului psihiatric. În efectuarea unei anamneze, toate aceste lucruri trebuie luate în considerare şi trebuie avut mereu în minte faptul că solicitarea ajutorului este un eveniment tulburător, ce naşte conflicte interioare. Din acest motiv, empatia, respectul şi încrederea trebuie să guverneze interviul psihiatric. Caracteristicile psihanamnezei. Anamneza psihică se diferenţiază prin necesitatea unor multiple evaluări. O atenţie deosebită trebuie acordată comunicării nonverbale prin expresia feţei şi limbajul corporal. Cu cât este mai acută şi gravă suferinţa unui pacient, cu atât mai importantă este ştiinţa observaţiei. Datele anamnestice trebuie completate cu ajutorul surselor auxiliare. Familia, prietenii, colegii de muncă pot aduce informaţii colaterale de o importanţă inestimabilă. În mod similar pot fi folosite fişele medicale anterioare sau alte surse (fişe şcolare, militare, de la locul de muncă). În toate aceste cazuri trebuie să avem grijă ca demnitatea, confidenţialitatea şi încrederea pacientului să fie respectate. Ştiinţa observaţiei. Deseori privim interviul ca pe un instrument cu ajutorul căruia obţinem date prin comunicare, dar interviul presupune şi date pe care le putem obţine prin observaţie. Primul timp al anamnezei este activ şi intruziv, al doilea timp este pasiv şi receptiv. O calitate esenţială pentru observaţie este capacitatea de a sta tăcut, astfel încât pacientul să poată vorbi şi exprima, manifesta în voie. Există două faze ce compun observaţia: vigilenţa activă şi ceea ce Freud numea atenţia distributivă cu capacitate panoramică. Vigilenţa activă. Vigilenţa activă începe imediat ce contactul cu pacientul a fost stabilit. În această fază trebuie culese şi absorbite cât mai multe date cu ajutorul tuturor simţurilor printr-un proces activ. Modul în care pacientul întâmpină personalul, oferirirea sau nu a mâinii şi felul în care strânge mâna, stabilirea sau nu a contactului vizual, prezenţa carţilor pe noptieră, îmbrăcămintea, glumele şi ironiile pacientului, existenţa unor mirosuri sau sunete neobişnuite în cameră, reprezintă lucruri asupra cărora trebuie să ne îndreptăm atenţia înainte ca pacientul să-şi rostească numele. Atunci când interviul începe, faza de vigilenţă activă continuă în primele momente ale dialogului. Primele cuvinte ale pacientului, tonul emoţional asociat trebuie notat. Atenţia distributivă. Din faza de vigilenţă activă se face trecerea spre atenţia distributivă. Dacă vigilenţa este aplicată în primele momente ale interacţiunii, restul interviului va fi reţinut foarte uşor fără a apela la un carnet de notiţe. Cu excepţia unor date cheie, consemnarea notiţelor în timpul interviului nu este recomandată. 107

Poziţia adoptată în timpul interviului este una relaxată şi receptivă. Capacitatea de a asculta este esenţială. Pacientul trebuie lăsat liber să spună tot ce-i trece prin minte, în timp ce terapeutul urmăreşte gândurile, ideile, şi asociaţiile întâmplătoare ce apar în timpul discursului. Într-o a doua fază interviul va fi direcţionat spre un anumit obiectiv. Unele dificultăţi conceptuale pot interfera cu capacitatea de observaţie. Una dintre aceste dificultaţi constă în găsirea unui echilibru între gândirea sceptică şi formarea precoce a unei concluzii. A doua problemă dificilă este reprezentată de tendinţa universală de a atribui datele obţinute prin interviu calităţii terapeutului. Orice concluzie care se bazează pe date limitate trebuie privită drept o ipoteză şi nu o certitudine. Nu trebuie ezitat atunci când, în funcţie de date, concluziile trebuie modificate sau dezvoltate. În cursul unui interviu, nu trebuie ca datele oferite de pacient să fie înţelese niciodată prin prisma propriei experienţe. Pacientul poate spune: ’în ultima vreme nu sunt eu însumi’, frază ce nu are un conţinut clar, iar înţelesul ei nu poate fi presupus. ‚Nu sunt eu însumi’ poate însemna ‚sunt impotent’ sau ‚plâng în fiecare noapte şi vreau să mă sinucid’. În astfel de situaţii sunt recomandate întrebările adiţionale menite să clarifice răspunsul pacienţilor. Cu privire la cea de a doua problemă – responsabilitatea terapeutului pentru modul în care interviul decurge – numai experienţa va arăta că interviul este mai puţin influenţat de acţiunile terapeutului decât de temperamentul şi starea de spirit a pacientului. Interviul este modelat de pacient cu aceleaşi modalităţi de coping, dorinţe, frici, conflicte, precum este propria sa viaţă. Aceasta este cea mai importantă caliate a unei anamneze, modul în care se constituie drept o replică a vieţii bolnavului. Tehnica interviului este importantă şi este numai normal ca îmbunătăţirea să fie dorită de cătreterapeut, totuşi trebuie înţeles că interviul descoperă pacientul şi nu terapeutul. Acest adevăr nu presupune negarea responsabilitaţii, ci recunoaşterea unui principiu important de diagnoză. Conţinut şi transmitere. Orice formă de comuni alcătuită din conţinut şi modalitatea de transmitere, fond şi formă sau proces. În genere, atenţia noastră cade asupra conţinutului, dar în egală măsură trebuie s-observăm şi procesul care generează comunicarea. În acelaşi mod în care muzica este alcătuită din note, dar şi din ritm, armonie, timbru, comunicarea este formată din conţinut, ceea ce este spus, dar şi din modul în care acesta este transmis, cursivitatea, sincronizarea. Procesul prin care conţinutul este transmis are o importanţă covârşitoare în relaţia cu pacientul. Deseori, acesta are multiple îngrijorări cu privire la modul în care va fi tratat, daca i se va acorda respectul necesar, dacă nu cumva boala sa produce dezgust, dacă personalul are experienţa necesară, sau el este primul cu o astfel de afecţiune. Toate aceste îngrijorări vor fi rareori exprimate direct, însă vor răzbate întotdeauna din modul de exprimare al pacientului, chiar şi atunci când acesta nu e conştient de ele. Trebuie recunoscute şi îndepărtate pentru a asigura o bună complianţă a bolnavului. Evaluarea modului de transmitere a mesajului necesită experienţă, pentru a putea fi corect efectuată. Câteva întrebări pe care trebuie să le urmărim pot fi ajutătoare: 1. Ce încearcă pacientul să transmită cu privire la temerile sale? 2. Ce încearcă pacientul să transmită cu privire la sentimentele sale? 3. părerea pacientului cu privire la relaţia sa cu personalul medical? Îndreptându-ne atenţia spre modul de transmitere al mesajului putem afla răspunsul şi la întrebarea cheie: ‚de ce acum?’, motivul pentru care acest pacient s-a decompensat în acest moment şi nu mai târziu sau mai devreme. Ce s-a întâmplat în viaţa pacientului? Nu vom afla răspunsul prin analiza mesajului pe care îl transmite, ci prin analiza modului în care transmite acest mesaj. Conceptul de ‚transmitere’ se află în strânsă legătură cu fenomenul de transfer. În psihiatrie, sentimentele pe care pacientul le nutreşte faţă de terapeut sunt de mare importanţă. Succesul psihoterapiei se bazează pe mânuirea inteligentă a acestor sentimente. În anumite forme de terapie, cum ar fi psihanaliză, psihoterapie psihanalitică, înţelegerea transferului pe care îl suferă pacientul este o parte 108

integrantă a tratamentului. Cu câteva excepţii, natura şi gradul tranferului vor fi reflectate în modul de exprimare al comunicării. A.r.t.a interviului. Orice anamneză poate avea trei faze: ascultare (assesment), raţionalizare (ranking), tranziţie (transition) (Reiser, 1995), de unde apariţia acronimului ART.63 Ascultarea. Faza de ascultare a interviului, nu are un obiectiv definit şi nu este direcţionată. Locul de desfăşurare trebuie să fie ferit de orice zgomot sau întreruperi. Atât intervievatul, cât şi examinatorul se află la acelaşi nivel şi comunică pe acelaşi ton. Dacă locul de desfăşurare nu poate fi unul liniştit şi intim, atunci este necesar un grad mai mare de empatie din partea terapeutului pentru a depăşi acest neajuns. Orice anamneză începe prin prezentarea terapeutului, şi lămurirea bolnavului cu privire la motivul discuţiei. Apoi pacientul este invitat să vorbească, fie printr-o frază simplă, standard – ‚Ce vă supără?’ sau printr-o privire interesată şi un gest de invitaţie. Este foarte important ca interviul să înceapă prin invitaţia pacientului de a comunica, acest gest transmite respectul şi interesul terapeutului. Acest lucru este întotdeauna important în relaţia cu pacienţii, mai ales cu cei care suferă de un complex de inferioritate, lipsa valorii de sine sau neîncredere în ceilalţi. Apoi este importantă urmărirea modului în care pacientul îşi construieşte discursul. Coerenţa, logica ideilor sau dimportivă incoerenţa, incapacitatea de a articula cuvintele din cauza plânsului, râsul fără motiv, vorbirea grăbită, reprezintă incongruenţe ale afectelor şi tulburări cognitive care ies la iveală prin intermediul anamnezei libere, necontrolate. Al treilea şi cel mai important motiv pentru care interviul trebuie să înceapă într-un mod deschis se referă la tendinţa naturală a terapeutului de a presupune diferse lucruri ca urmare a comportamentului pacientului, totuşi acestea pot fi eronate. Prezumţiile pe care terapeutul le face, la prima vedere, sunt modulate de datele suplimentare pe care conversaţia liberă le aduce. În timpul fazei de ascultare, bolnavul îşi va exprima temerile, va prezenta simptomele şi va face diverse afirmaţii cheie pe care terapeutul le va aprofunda ulterior. Informaţiile trebuie să cuprindă istoricul pacientului, relaţiile familiale, dificultăţile financiare sau vocaţionale. Discuţia liberă poate dura între 3 - 10 minute. Raţionalizarea. În faza de raţionalizare a anamnezei, terapeutul trebuie să ia o decizie cu privire la ordinea în care diferite aspecte trebuie discutate. În timpul discuţiei libere, pacientul ar putea deschide o sumedenie de subiecte ce ar merita aprofundate, dar care dintre acestea trebuie ales mai întâi? Clasificarea subiectelor poate fi făcută astfel: 1. îngrijorările pacientului cu privire la faptul că teama nu îi este înţeleasă 2. un istoric de 3 săptămâni de depresie şi gânduri suicidare 3. separarea sau divorţul 4. pierderea slujbei după 20 ani de muncă. Apoi fiecare subiect este abordat din nou într-o manieră deschisă. Pe măsură ce pacientul începe să descrie situaţia, întrebările terapeutului devin din ce în ce mai directe şi mai specifice. Trebuie observate şi priorităţile pacientului atunci când vorbeşte despre îngrijorările sale şi vom ţine seama de ele în momentul stabilirii ordinii de abordare. Tranziţia. Ascultarea şi raţionalizarea subiectelor propuse de pacient sunt calităţi deprinse pe măsură ce experinţa se acumulează; la polul opus se află tranziţia care poate fi deprinsă încă din prima zi. Tranziţia constă în anunţarea pacientului că subiectul de discuţie se schimbă şi explicarea motivului pentru care se întâmplă acest lucru. Spre exemplu terapeutul poate spune: ‚înţeleg preocuparea dumneavoastră faţă de soţia alcoolică, dar aş vrea să-mi explicaţi mai pe larg de ce spuneţi că totul se va încheia’. Astfel terapeutul stabileşte drept prioritară tendinţa suicidară a pacientului. În acest caz terapeutul a clasificat tendinţa suicidară drept subiectul de maximă importanţă şi a comunicat pacientului tranziţia spre acest subiect. Tranziţia poate fi utilizată pentru trecerea de la un anumit subiect la o discuţie liberă. Şirul întrebărilor este clar în mintea terapeutului, dar nu şi în mintea pacientului de aceea utilizarea tranziţiei este importantă. 109

Succesiunea A.R.T. Ascultarea, raţionalizarea şi tranziţia au fost prezentate în mod succesiv, dar ele au loc simultan. Pe măsură ce relaţia dintre investigator şi pacient se desfăşoară, apar noi şi noi subiecte ce necesită ascultare sau reascultare, şi reclasificare. Tehnici specifice interviului. Piatra de temelie a unei anamneze de calitate este reprezentată de relaţia dintre pacient şi terapeut pe baza încrederii reciproce. Atunci când încrederea există, orice greşeală tehnică în conducerea interviului este iertată. Cel mai puternic instrument din tehnica interviului este empatia. Acesta este lucru de care pacientul are cea mai mare nevoie, este mult mai important decât orice altă tehnică specială. Practic, dincolo de accepţiunea conceptului, empatia poate fi manifestată concret prin aplicarea unor tehnici normative, în număr de douăsprezece:64 1. Oferă comfort pacientului – linişte şi intimitate 2. Adu-ţi aminte de lucrurile fundamentale – stilul întrebărilor 3. Fii natural – comunicare în ambele sensuri 4. Încurajează exprimarea sentimentelor – a afectelor 5. Ia în considerare nivelul de dezvolare al pacientului – stadiul de stres sau criză 6. Fii atent la starea de nesiguranţă a pacientului – pacientul neliniştit 7. Fii receptiv – interpretarea sentimentelor 8. Repetă frazele pacientului – evită împotmolirea; ascultare reflectivă 9. Foloseşte întrebări directe, deschise 10. Menţine liniştea terapeutică – ascultă pacientul 11. Fii atent la limbajul nonverbal – citeşte limbajul corporal 12. Mergi de la general spre specific – focalizează, acordă atenţie detaliului semnificativ. Oferă comfort pacientului. Comfortul pacientului este deosebit de important. Adesea anamneza se desfăşoară într-un spaţiu aglomerat, unde demnitatea, intimitatea şi comfortul emoţional sunt neglijate. Prezentarea este abia rostită sau chiar sărită, personalul se strânge în jurul unui bolnav, care dintr-o poziţie, literal, supinată încearcă să răspundă întrebărilor. Uneori aceste situaţii sunt inevitabile, dar asta nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea acest aspect. Probabil că asigurarea unui minim comfort pacientului nu reprezintă în sine o tehnică a anamnezei, dar este un amănunt prea adesea trecut cu vederea, de aceea am preferat să-l menţionăm. Reguli fundamentale. Empatizarea cu bolnavul este mult mai importantă decât aderarea rigidă la o tehnică de investigare, totuşi este bine să avem o listă sistematizată a regulilor de anamneză. 1. Nu pune două întrebări deodată (‚aţi fost vreodată deranjat de voci sau gânduri stranii?’) 2. O întrebare deschisă este de preferat uneia închise. La întrebările închise se răspunde cu ‚da’ sau ‚nu’, cele deschise invită la dezvăluire. 3. Nu pune întrebări ce sugerează răspunsul negativ (‚Nu aţi auzit vreodată voci, nu?’) 4. Evită atitudinea judicativă implicită sau explicită (‚aţi avut vreodată gânduri obscene?’) 5. Foloseşte afirmaţii încurajatoare (‚înţeleg’, ‚da’, ‚cum v-aţi simţit’, ‚spuneţi, vă ascult’) 6. Cereţi explicaţii suplimentare (‚puteţi să-mi explicaţi la ce v-aţi referit, nu sunt sigur că am înţeles.’) Fii natural. Puteţi avea încredere în stilul personal, natural pe care îl aveţi. Experienţa pe care o aveţi reflectă talentul în mânuirea relaţiilor interpersonale. Dacă o persoană nu duce lipsă de prieteni şi are legături familiale strânse, are o înclinaţie naturală spre stabilirea de relaţii. Relaţia cu pacientul nu trebuie să fie uni-, ci bilaterală. Dacă terapeutul se simte liber să împărtăşească date personale cu pacientul, o poate face într-o manieră respectoasă. În anumite situaţii poate să strângă mâna pacientului pentru a-l îmbărbăta sau a arăta înţelegere. Terapeutul nu se va teme să întâmpine nevoile pacientului şi să fie uman. Trebuie avut grijă ca acest gest să nu pară ‚fals’ din cauza rezervei personale. Acestă apropiere nu trebuie forţată, este un gest decis de atitudinea personală. Contactul fizic, atingerea, a fost comparată cu un medicament, dar orice medicament poate avea efecte secundare nedorite. A şti când este bine să-l foloseşti şi când nu, se deprinde cu experienţa. Un pacient poate fi ‚atins’ în multe feluri. Dacă expresia feţei sugerează înţelegere şi empatie, dacă priviea 110

este sinceră şi plină de compasiune, efectul poate fi mai puternic decât acela al unei bătăi pe umăr. De fiecare dată când comunicaţi cu pacientul, verbal sau nonverbal, terapeutul trebuie să se ghideze după răspunsul la întrebarea: ‚Pentru pacient fac lucrul acesta?’ Încurajează exprimarea sentimentelor. Unii pacienţi se află sub dominanţa cutumelor culturale care îi împiedică să-şi exprime în public sentimente precum furie sau supărare. Cel care face anamneza poate avea aceleaşi prejudecăţi sau îşi poate închipui că dacă un pacient începe să plângă în timpul interviului, acesta este rezultatul greşelilor sale. Cei mai mulţi dintre pacienţii cu probleme psihice trăiesc simţăminte pe care nu le pot exprima, cum ar fi mânia sau tristeţea. Trebuie încurajaţi să-şi manifeste aceste sentimente. Există în s-o excepţie de la această regulă, pacientul nu trebuie încurajat atunci când manifestarea sentimentelor nu poate fi controlată. Pierderea controlului este semnalată de un comportament evolutiv, (pacientul vorbeşte din ce în ce mai tare şi este din ce în ce mai tensionat). În astfel de situaţii, terapeutul cere pacientului să-şi înfrâneze sentimentele. Nivelul de dezvolare al pacientului. Pacientul trebuie privit întotdeauna în termenii unor stadii evolutive. Creşterea şi dezvoltarea nu încetează la vârsta de 21ani. Este important şi folositor să stabilim în ce stadiu al vieţii se află bolnavul. Pacienta de 50 ani deprimată poate suferi de ‚sindromul cuibului gol’, tânărul psihotic şi agitat poate fi confruntat cu probleme de ordin sexual sau suferă din cauza separării de familie. Înţelegerea stadiilor evolutive conferă o perspectivă interviului şi poate ajuta la înţelegerea grijilor şi preocupărilor pacientului, mai ales când acesta are o vârstă depărtată de cea a terapeutului. Nesiguranţa pacientului. Nu trebuie uitat că pacientul este adesea speriat. Tânărul se teme de întâlnirea cu personalul medical şi de posibilitatea de a avea o boală psihică. În mintea sa iau naştere o serie de întrebări: ‚Oare îmi pot fi citite gândurile prin tehnici psihologice sau medicale? Voi fi considerat dezagreabil? Sunt în pragul unei boli incurabile sau problema mea e atât de mică încât va stârni râsul tuturor?’ De multe ori lipsa experienţei produce nesiguranţă şi teamă, dar nu o teamă mai mare decât a pacientului care trebuie intervievat. Aprecierea stării de nesiguranţă a pacientului poate ajuta la luarea unor decizii benefice pentru acesta într-un timp mai scurt. Fii receptiv. Receptivitatea presupune perceperea rapidă a schimbărilor subtile de stare, gândire, sau comportament. Atitudinea trebuie să fie una activă care, fie interoghează simţămintele pacientului cu privire la evenimentele prin care a trecut: ‚Puteţi descrie simţămintele dumneavoastră cu privire la aceste evenimente?’, fie empatizează cu acesta: ‚Probabil v-aţi simţit ca un prizonier, tebuie să fi fost foarte dureros’. Unii clinicieni nu agrează această tehnică de a ‚pune cuvinte în gura bolnavului’. Într-adevăr aceasta poate fi o capcană şi trebuie evitată, dar riscul atribuit este exagerat. Dacă apare o greşeală în folosirea anumitor cuvinte pentru a descrie sentimentele bolnavului, acesta le va corecta. Dacă această greşeală se repetă, este semnul că relaţia empatică cu pacientul nu a fost stabilită sau este împiedicată de ceva. Atunci când terapeutul nu-şi dă seama simţămintele bolnavului este suficient să întrebe sincer: ‚Cum v-aţi simţit, cum vă simţiţi acum?’ De multe ori se pierde ocazia interacţionării terapeutice cu pacientul din cauză că terapeutul nu şite ce simte pacientul şi în consecinţă nu-şi poate exprima empatia. Receptivitatea poate ajuta la construirea unei relaţii, ea comunică grijă şi interes faţă de bolnav. Repetă frazele pacientului – metoda ascultării reflective. Tehnica repetării ultimelor cuvinte ale pacientului poate fi folosită atunci când anamneza pare a se împotmoli. Această tehnică a fost propusă de psihologul Carl Rogers (1951), pentru caracterul ei nondirectiv care încurajează pacienţii să vorbească despre ceea ce doresc sau aleg (metoda ascultării reflective). Folosirea excesivă (repetarea tip papagal) a acestei tehnici nu este benefică într-o anamneză. Interviul trebuie să urmeze dorinţele pacientului, dar uneori interogatorul trebuie să direcţioneze conversaţia în aşa fel încât să obţină informaţiile necesare. Această tehnică este încurajată numai când poate fi folositoare, la fel şi mişcarea capului în semn aprobator sau onomatopeele ‚aha’, ‚mmh’. De asemenea, în timpul unui interviu pot fi admise perioade scurte de linişte. 111

Foloseşte întrebări directe. În cursul unei anamneze trebuie puse întrebările nerostite, incomode. Dacă terapeutul acordă atenţie, atât propriilor sentimente, cât şi sentimentelor bolnavului, poate observa cu uşurinţă când acesta este speriat, furios sau deprimat. Inclusiv gândurile sinucigaşe pot fi depistate astfel. Într-un mod fericit, nu toţi cei care gândesc astfel de lucruri le şi pun în practică, totuşi pacientul poate experimenta sentimente de izolare şi singurătate. Mulţi pacienţi se gândesc la moarte, dar simt că nu pot împărtăşi nimănui aceste gânduri. O povară asemănătoare este reprezentată de alte afecte intense, pe care pacienţii se tem să le împărtăşească. Întrebările cu privire la intenţia de suicid trebuie puse într-o manieră respectoasă şi directă. Există teama nefondată că prin aceste întrebări, terapeutul poate induce idei suicidare pacientului, dar aceasta este o exagerare. A ignora semnalele nonverbale ale unui pacient potenţial suicidar, este un risc şi o gravă eroare. Cei mai mulţi pacienţi cu tentative de suicid fuseseră recent văzuţi de personalul medical, nu şi-au declarat intenţia, şi de cele mai multe ori au folosit medicamente în încercarea lor de a-şi lua viaţa. De aceea întrebările incomode sunt binevenite. Acest principiu este valabil şi pentru alte probleme. Dacă sunt suspectate alcoolismul, dependenţa de droguri, maltratarea copiilor, omucidere sau alte probleme sociale delicate, nu trebuie să existe teama de a pune întrebări şi a lămuri subiectul. Ocazional pacientul intră în ofensivă, dar mult mai rar decât s-ar crede. O notă specială va fi acordată sexualităţii. În ciuda timpurilor ‚liberale’, este surprinzător faptul că cele mai multe anamneze omit acest subiect. Sexul este o parte a vieţii umane şi deseori este afectat de boală, mai ales de o suferinţă psihică. Întrebările cu privire la acest subiect trebuie să fie ferme pentru a putea acorda asistenţă bolnavului. În final, întrebările directe nu sunt necesare doar pentru a trata sexualitatea sau suicidul, ele se aplică oricăruia dintre subiectele tabu precum frica de moarte, mutilarea, disfuncţiile sexuale, nebunia, suicidul, omuciderea, etc. Ghidându-se după semnalele pacientului, cel care face anamneza va şti întotdeauna când este bine să se retragă. De cele mai multe ori, pacientul îşi deschide sufletul plin de recunoştinţă şi uşurare. Menţine tăcerea terapeutică. În cursul anamnezei, pe măsură ce povesteşte, pacientul poate ajunge la un moment delicat, în care urmează să dezvăluie un lucru neplăcut; de obicei acest moment este marcat de tăcere. Terapeutul trebuie să înveţe să tolereze această linişte. Liniştea poate deveni stranie, dar ea poate fi exploatată în folosul celui care conduce anamneza. Atunci când pacientul devine tăcut şi terapeutul trebuie să rămână la fel. Tensiunea creşte şi situaţia poate părea ciudată, dar de cele mai multe ori, pacientul îşi reia firul, dezvăluind ceea ce îl supără cu adevărat. Dacă liniştea devine supărător de stranie, pacientul trebuie încurajat printr-o frază neutră: ‚vă ascult’. Fii atent la limbajul nonverbal. Limbajul corporal nu trebuie trecut cu vederea. Este unul din modurile prin care pacienţii pot comunica. Acest subiect a primit foarte multă atenţie, atât în literatura de specialitate, cât şi în lucrări laice. Această atenţie a fost deseori exagerată, totuşi, limbajul corporal rămâne o modalitate prin care oamenii se pot exprima şi spre deosebire de limbajul verbal, acesta rareori minte. La începutul interviului, limbajul corporal poate fi revelator. Poziţia, mişcările pacientului, modul în aşezat şi stabilirea contactului vizual transmit o anumită informaţie despre acesta. Acest limbaj reprezintă o formă de comunicare pe care toată lumea o foloseşte, isteţimea constă în a şti ce trebuie sobservi. Demers de la general spre specific. În cursul anamnezei, abordarea se mută uşor dinspre general spre specific. În primele 3-10 minute pacientului îi este îngăduit să vorbească liber, după care interviul va fi orientat către una sau mai multe probleme specifice. Terapeutul poate fi comparat cu un fotograf ce reglează focalizatorul pentru fiecare fotografie, plecând de la un unghi mare spre unul mic de apropiere. În timpul fazei generale, de ascultare, terapeutul are răspunsuri scurte, repetă frazele pacientului, încearcă să identifice starea de spirit a bolnavului şi cere clarificări. Apoi, întrebările devin mai directe pătrunzând mai adânc în problemă. Informaţiile cerute se referă la cronologia simpotmelor, natura şi severiatea lor şi relaţia acestora cu alte simptome. Întrebările sunt puse urmărind criteriile de diagnostic 112

pentru o anumită afecţiune sau problemă. Ultimele întrebări sunt cele cu grad înalt de specificitate la care se poate răspunde numai prin ‚da’ sau ‚nu’. Cele douăsprezece tehnici discutate, precum şi înţelegerea diferenţei dintre conţinut şi proces, ca modalitate de transmitere oferă o imagine clară asupra modului în care trebuie condu s-o anamneză pentru a obţine o povestire semnificativă din partea bolnavului. Nu trebuie uitat însă că tehnica este secundară dimensiunii umane a anamnezei – mai presus de toate, stabilirea empatiei, respectului şi încrederii sunt principalele obiective. Arta ascultării. Carl Rogers, care a pus la punct o psihoterapia centrată pe persoană, este un maestru în a sublinia respectul şi deplina acceptare pe care consilierul şi psihoterapeutul trebuie s-o arate faţă de cel asistat. Arta ascultării reflective şi empatice este esenţială în orice consiliere. Consilierul trebuie să asculte nu doar cu mintea, ci cu inima, cu simţămintele, care trebuiesc citite printre rânduri pentru că sunt poate profunde şi dureroase ca să fie încredinţate cuvintelor. El trebuie să reflecte continuu şi să răspundă acestor simţăminte. Este o artă să înveţi să asculţi cu ochii, urechile, gândul, mintea, simţămintele, cu inima, să te pui în acord cu cel ce-ţi vorbeşte, să simţi şi să înţelegi ce se află în spatele cuvintelor, în spatele evenimentelor relatate, să vezi problema reală şi s-o scoţi la suprafaţă, s-o pui pe tapet, astfel încât consiliatul uimit să trăiască insight-ul, să realizeze ceea ce se întâmplă de fapt în viaţa lui şi cea mai potrivită soluţie pe care trebuie s-o adopte. Arta de a asculta presupune să afli mai întâi ceea ce simte consiliatul în legătură cu o anumită problemă. Niciodată nu va trebui să facem greşeala de a ceda tentaţiei primului impuls, primului răspuns, primei soluţii care pare să fie adecvată şi să-i dăm drumul înainte de a afla exact ce simte şi cum înţelege consiliatul situaţia, altfel soluţia promovată de noi s-ar putea fi complet inadecvată, inutilă şi chiar dăunătoare. În timp ce consilierul ascultă în profunzime, recepţionând multiplele nivele ale comunicării verbale şi nonverbale, el reflectă către consiliat într-o formă parafrazată, tot ceea ce aude, nu ca un papagal, ci reprezentând doar esenţa a ceea ce este comunicat, şi care conduce la sinteza simţămintelor, a problemelor transmise. Acest mod de ascultare, o ascultare profesionistă, disciplinată, se focalizează asupra a ceea ce este mai semnificativ din simţăminte, preocupare dinamică, sufletească şi suferinţă. Printr-o rezumare periodică se ajunge la clarificare şi concluzii, astfel încât consilierul ajută persoana să înceapă să-şi organizeze lăuntrul aflat în confuzie şi dezorientare, şi în mod treptat să înţeleagă mai clar propriile probleme. Acest proces de ascultare şi reflectare, într-o manieră plină de căldură şi preocupare, are câteva funcţii extrem de importante:65 1. Permite consilierului să puncteze cu acurateţe propriile percepţii. Dacă nu se află în rezonanţă emoţională cu consiliatul, acest mod de reflectare îi oferă ocazia de a-şi corecta erorile de înţelegere. 2. Conduce consiliatul să afle ceea ce consilierul încearcă să înţeleagă în legătură cu lăuntrul său, cu simţămintele şi semnificaţia acestora, aşa cum le structurează şi înţelege consiliatul. 3. Conştienţa preocupării consilierului de a-l înţelege, stimuleză şi consolidează relaţia terapeutică. 4. În anumite cazuri, această reflectare a comunicării poate să conducă la deschiderea unor acumulări dureroase de tensiuni şi conflicte interioare, permiţând resentimentelor sau blocajelor să dreneze, astfel încât să apară alinarea şi vindecarea – catharsis-ul. 5. Pe măsură ce consilierea progresează, ascultarea consilierului şi maniera în care răspunde, furnizează consiliatului ocazia de a examina şi testa realitatea simţămintelor şi acţiunilor sale. Ţinta consilierului este de a realiza în cea mai mare măsură ceea ce Rogers numeşte înţelegere empatică a lumii lăuntrice a consiliatului. Heinz Kohut declară: “Empatia înseamnă acceptare, confirmare şi înţelegere umană a ecoului evocat de către sine. Este o manieră psihologică fundamentală de a asista creşterea şi dezvoltarea fără de care viaţa umană nu poate fi susţinută.” 66 Această dorinţă manifestată, de înţelegere, a consilierului, comunică grija plină de bunătate, acceptare faţă de persoana aflată în dificultate, ceea ce îi permite consilierului să stabilească punţi de legătură care cresc procesul de înţelegere a lumii interioare a consiliatului. 113

Nu este necesar un talent nemaipomenit pentru a dobândi capacitatea şi abilitatea de a empatiza, de a fi împreună cu celălalt pentru a consilia în mod eficient. Dacă sunt în mod real împreună cu persoana într-o manieră lipsită de atitudine justiţiară sau de judecată, ci într-una de acceptare, tentativa de a înţelege şi de a reflecta simţămintele va conduce la o înţelegere mai deplină, ceea ce va consolida relaţia terapeutică. Există câteva lucruri care tind să blocheze sensibilitatea consilierului faţă de simţămintele consiliatului. Prima şi cea mai importantă este tentativa prematură de a gândi la soluţiile furnizate pentru rezolvarea problemelor puse în discuţie. O anxietate prea înaltă şi lipsa, incapacitatea de a fi centrat, produce, de asemenea, în mod frecvent, incapacitatea de a rezona cu simţămintele consiliatului. Conflictele interioare ale consilierului se vor materializa în pete oarbe ale psihismului său, care vor bloca capacitatea de a deveni conştient şi vigilent faţă de problemele similare ale clientului. De asemenea, o prea mare preocupare şi efort din partea emisferei stângi a consilierului asupra teoriilor şi tehnicilor, vor slăbi capacitatea sa intuitivă de a percepe pe consiliat. Consilierii lipsiţi de experienţă şi începători ar trebui să evite să încerce să gândească la soluţiile problemelor pe care le pune consiliatul şi, în schimb, să se concentreze asupra înţelegerii şi capacităţii de a fi împreună cu consiliatul într-o manieră plină de grijă, bunătate, respect şi lipsită de orice atitudine de judecată, legalistă şi acuzatoare. Atitudinea rezultând din această calitate a prezenţei în interacţiune va tinde să crească înţelegerea de sine a consiliatului, şi-l va capacita să înţeleagă singur soluţiile care apar din ce în ce mai evidente în faţa conştiinţei sale, pe măsură ce îşi deapănă problemele. Ascultarea empatică este o ascultare activă, solicitând investire emoţională şi o deschidere faţă de simţămintele consiliatului, cât şi cele ale consilierului. Consilierii care nu pot deveni conştienţi de propriile simţăminte, în mod deosebit cele de mânie şi supărare datorită unor blocaje interioare, sunt în mod serios handicapaţi. Ei sunt extrem de limitaţi în capacitatea de a experimenta rezonanţa care apare între două persoane şi face posibilă relaţia în profunzime, producând efecte terapeutice. Motivare, diagnostic, intervenţie, contract sau legământ contactual. Fără să uităm importanţa ascultării şi reflectării într-o manieră caldă a simţămintelor, există anumite întrebări asupra cărora consilierul trebuie să răspundă, preferabil pe parcursul primei sesiuni. Dacă aceste răspunsuri nu sunt realizate pe parcursul discuţiei cu consiliatul, consilierul ar trebui să ridice aceste întrebări într-o manieră directă, după ce o anumită relaţie s-a stabilit deja, şi anume: “De ce ai găsit oportun să soliciţi ajutorul în acest moment? De ce mi te-ai adresat mie? Care este problema, aşa cum o vezi dumneata? Te simţi rănit, jignit, din cauza presiunii exercitată de altcineva?” Cu alte cuvinte dorim să aflăm dacă persoana este motivată intern sau extern, deci “Te simţi rănit sau rănită pentru că te-a trimis altcineva? Cum te simţi fiind aici?” şi foarte important “Ce fel de ajutor te aştepţi să primeşti din partea mea?” Aceste întrebări au o importanţă crucială, pentru că au de-a face cu gestiunea fundamentală a motivării consiliatului. Dacă sunt neglijate, relaţia terapeutică nu va fi stabilită, ci se înregistrează un eşec. Consiliatul şi consilierul vin deseori la întâlnire cu aşteptări diferite din partea relaţiei de consiliere. De aceea, prin punerea acestor înrebări şi probleme, ei discută deschis şi ajung la concluzii comune. Când consilierul are de-a face cu un consiliat timid sau rezistent, există câteva proceduri prin care poate fi motivat. Acestea sunt: 1. Descoperirea modalităţii în care consiliatul îşi vede problema, dacă există sau dacă o percepe ca existentă. 114

2. Discutarea şi punctarea a ceea ce consideră că este dificultatea sa persoanlă, în ce măsură se simte neconfortabil, jignit sau rănit. Aflăm astfel, dacă este motivat intern în nevoia sa de ajutor. 3. Încurajarea exprimării mâniei şi resentimentului în legătură cu determinarea externă, de a se întâlni cu consilierul. 4. Acceptarea dreptului consiliatului de a continua sau a întrerupe procesul de consiliere în situaţia în care acesta nu simte nevoia de ajutor. 5. Manifestarea interesului cald şi diponibilităţii emoţionale, astfel încât persoana să se simtă liberă să accepte ajutorul datorită motivaţiei personale. Fără conştientizarea consiliatulului, de problemele cu care se confruntă, şi fără ca acesta să dorească ajutorul în mod efectiv, nu poate exista consiliere autentică. Chiar dacă ea decurge după un ritual formal relativ bine structurat, rezultatele vor întârzia să apară. La prima întâlnire consilierul face o tentativă diagnostică privind natura şi profunzimea problemei de viaţă a consiliatului. Prin ascultare atentă, el devine conştient de paternul simţămintelor, problemelor şi relaţiilor consiliatului. Acesta poate să confere un anumit grad de înţelegere a modalităţilor inadecvate ale consiliatului în ceea ce priveşte stilul de viaţă, personalitatea şi resursele de a face faţă problemelor cu care se confruntă. De asemenea, consilierul poate să înţeleagă mecanismele unor simptome care se manifestă în viaţa consiliatului. Atunci când structura personalităţii acestuia este relativ armonioasă şi singura problemă cu care se confruntă este o criză acută, dar trecătoare, abordarea va fi printr-o consiliere de scurtă durată, în soluţionarea problemei. Dacă, se constată tulburări, mai mult sau mai puţin importante, de personalitate sau de relaţie, de adaptare şi modalitate de rezolvare a problemelor, atunci este necesară o terapie de lungă durată. Această decizie diagnostică este extrem de importantă. Termenul de diagnostic este împrumutat din modelul medical. El implică mai ales un proces de înţelegere şi evaluare a problemelor, şi apoi, în lumina acestor înţelegeri, luarea unei decizii în legătură cu maniera în care vom interveni şi ce tip de ajutor vom oferi sau vom recomanda. Diagnosticul de consiliere ar trebui să includă şi o evaluare a stării generale a persoanei, ca şi a oricărui proces patologic, fie organic, psihic sau spiritual. Vom acorda o deosebită atenţie stării spirituale a consiliatului: valori, priorităţi, convingeri, vitalitate spirituală. După ce consilierul a făcut această evaluare iniţială, ar trebui să-şi pună onest întrebarea: “Va benefia această persoană de consilierea pe care pot să i-o acord, având în vedere pregătirea, timpul şi capacitatea mea de a-i furniza ajutor? Există un alt cadru sau un alt terapeut care ar putea să-i ofere o formă mai specializată sau mai competentă de ajutor, mai adecvată nevoilor sale?” Pe baza acestor consideraţii, consilierul ia decizia dacă va continua sau va cere un consult interdisciplinar unui psihoterapeut, psiholog, psihiatru sau medic. În unele cazuri consilierea pe termen scurt poate să fie cea mai bună alegere. Dacă, însă, pe măsură ce procesul se derulează, nu se obţine un progres, atunci este mai înţelept să cerem un consult interdisciplinar sau să trimitem consiliatul către un alt specialist. Dacă se ajunge la un acord privind continuarea consilierii, atunci trebuie stabilită o relaţie contractuală în legătură cu scopul şi obiectivele acesteia – vor fi enumerate aşteptările şi responsabilităţile fiecărei părţi, va fi stabilit timpul şi locul, ca şi lungimea fiecărei sesiuni, va fi enunţată o declaraţie clară din partea consilierului privind natura confidenţială a ceea ce este comunicat în cadrul consilierii. Pe parcursul acestui proces de stabilire a datelor contractuale, este necesară o colaborare reciprocă şi va fi subliniat faptul că consiliatul nu trebuie să se aştepte la prescripţii magice sau la soluţii facile. Relaţia de tip medic-pacient din mintea multor consiliaţi este relativ inadecvată, pentru că face să apară aşteptări privind metode terapeutice de tip extern care nu implică sau implică consiliatul în mică măsură. Există o puternică tendinţă de a păstra modele vechi, de a aştepta miracole, când vindecarea de obicei nu poate proveni decât prin agonia înmormântării omului vechi şi travaliul dureros al naşterii omului din nou. Pentru a fi eficientă, consilierea trebuie să implice pe consiliat în mod activ, mobilizându-i propriile 115

resurse de a face faţă situaţiei şi problemelor de a creşte şi a se dezvolta. Aşteptările privind consilierul sau procesul de consiliere, ca să realizeze miracole, trebuie să fie corectate în mod amabil dar ferm. În privinţa timpului şi locului vor fi stabilite date cât mai precise care vor fi respectate întru totul. Unui consiliat nu i se va permite să întârzie, să schimbe frecvent programul, să lipsească. Deşi consilierul se pune cu totul la dispoziţia sa, totuşi o anumită disciplină este necesară pentru a înţelege seriozitatea procesului de consiliere. O sesiune durează de obicei o oră. O durată mai lungă a sesiunii scade capacitatea de concentrare şi ascultare. Cu siguranţă că pot fi stabilite şi întâlniri mai scurte, dar acestea de obicei nu vor urma structura formală a unei sesiuni complete de consiliere. Catharsisul emoţional, numit şi ventilaţie sau abreacţie este o parte esenţială în primele stadii ale tuturor tipurilor de consiliere. Unul din obiectivele semnificative ale experienţei de consiliere este acela de a deschide gândurile, atitudinile şi simţămintele blocate, şi care intră în cadrul procesului de deschidere, confesare, ascultare şi consiliere propriu-zisă. Însă nu catharsisul este elementul fundamental al consilierii, ci ceea ce apare şi se produce după ce are loc catharsisul. Acceptarea calităţii unei relaţii de consiliere furnizează un mediu securizat în care simţămintele împovătoare ale celor mai mulţi oameni, care au fost ascunse în profunzimile sufletului lor, în inconştient, pot fi revelate şi explorate. În relaţia de încredere care se stabileşte, consiliatul poate să facă faţă simţămintelor puternice, ca de pildă vinovăţie intensă, mânie, panică, imagine de sine scăzută, impulsuri sexuale, şi să se ocupe de ele în mod deschis, să le sfărâme vraja care le bloca viaţa. O relaţie de consiliere autentică furnizează ocazia unică de despovărare a spiritului consiliatului, prin descoperire, verbalizare, exprimare, clarificare şi rezolvare a simţămintelor ascunse, interzise, în prezenţa figurii autoritative a consilierului, care nu-l respinge, nu-l judecă, nu-l acuză, ci îi comunică înţelegere şi acceptare. Chiar dacă consiliatul sau procesul de consiliere nu depăşeşte stadiul de catharsis emoţional, el poate totuşi să aibă virtuţi vindecătoare şi de creştere, dezvoltare, ajutând consiliatul să renască din propriul marasm care îi bloca acceptarea de sine şi capacitatea de a face faţă problemelor. În mod frecvent, după ce este transmis, relatat un eveniment dureros din viaţa consiliatului, acesta spune: “Ah, am purtat această povară cu mine ani în şir, mi-a fost teamă să vorbesc despre ea şi n-am spus-o nimănui. Acum am făcut acest lucru pentru prima dată de atâţia ani şi mă simt mai uşor, mă simt eliberat.” Cum poate consilierul să încurajeze această eliberare emoţională? Prin ascultare empatică, plină de grijă, aşa cum a fost descrisă mai sus, şi prin reflectare, prin rezonare la aceste simţăminte. Comunicare terapeutică: relaţie şi semnificaţie O relaţie de încredere cu un psihoterapeut creştin care are o înţelegere profundă a valorilor, semnificaţiilor religioase din viaţa pacientului poate crea o experienţă fundamentală pentru reinterpretarea simbolurilor religioase şi atribuirea, ordonarea lor în maniera sănătoasă care conduce la vindecare şi dezvoltare. Activitatea terapeutică de calitate cere din partea psihoterapeutului să aibă o idee clară asupra problemelor cu care are de-a face şi asupra direcţiei, scopului către care se îndreaptă. Ceea ce vrem să subliniem aici este că ideile şi simbolurile religioase sunt o magistrală în procesul lăuntric al persoanei şi de aceea trebuie să fie una din preocupările majore ale psihoterapeutului creştin. Psihoterapeutul trebuie să abordeze această metodă cu înţelegere teologică şi psihologică, psihoterapeutică, profundă, astfel încât să poată să facă distincţie între ritualurile, semnificaţiile şi simbolurile universale cele de grup, şi, să înţeleagă particularitatea semnificaţiilor private şi expresiile specifice ale persoanei pe care o are în faţa sa. Semnificaţiile cu caracter personal pot să nu fie congruente cu cele ale grupului sau cu cele universale. Înţelegerea psihologică şi teologică profundă trebuie să aibă loc astfel încât pot fi identificate conflicte între dragoste şi autoritate, legalism şi autonomie, simţăminte de teamă, vinovăţie şi nevoie de pedeapsă. Toate acestea sunt chestiuni universale în religie, dar abordarea lor într-un caz particular cere nuanţare şi specificitate. În abordarea psihoterapeutică avem de-a face cu aspectele emoţionale, psihologice şi spirituale ale persoanei. Este o eroare să crezi că aplicarea semnificaţiilor universale şi cele acceptate de grup, în 116

aceeaşi manieră, la o situaţie personală va corecta problemele emoţionale, psihologice, psihopatologice şi spirituale ale subiectului aflat în faţa ta. Viaţa ar fi mult prea simplificată dacă acest lucru ar fi adevărat. Problemele legate de realităţile lăuntrice trebuie abordate în nuanţa lor specifică, în dimensiunea lor proprie – aceasta este sarcina psihoterapeutului. Cu siguranţă că ştiinţa teologică sănătoasă este esenţială psihoterapeutului creştin, aşa cum şi cunoştinţele de fiziologie şi de psihologie sunt importante. Toate aceste cunoştinţe teoretice trebuie să fie un sprijin teoretic pentru înţelegerea proceselor lăuntrice ale cazului din faţa sa. Indiferent cum sunt formulate sau verbalizate, aceste procese sunt aceleaşi, fie ele sănătoase sau distorsionate, patologice. Psihoterapeutul însă, trebuie să înveţe cum să citească fiecare document uman în parte. O altă resursă de utilizare a acestor metode, a interpretării şi lucrului cu simbolurile şi convingerile religioase, este înţelegerea manierei în care au loc comunicarea interumană şi principiile acesteia. Fiecare comunicare, în special în legătură cu subiecte vitale, cum este religia, nu reprezintă doar un proces cognitiv şi nu are doar un conţinut cerebral, raţional – el implică, de asemenea, o relaţie. Intră în discuţie într-o astfel de comunicare nu doar idei, ci teamă, simţăminte de ruşine, emoţie, anxietate. Toate relatările biografice, aparent banale ale cuiva, sunt împănate în aceste simţăminte profunde despre sine însuşi, despre persoanele semnificative, evenimentele parcurse, valorile şi semnificaţiile universale. Fiecare persoană va relata şi se va poziţiona într-o manieră absolut originală în legătură cu toate aceste aspecte şi va reprezenta în mod unic procesul său lăuntric şi constelaţia relaţiilor sale. În felul acesta psihoterapeutul creştin învaţă să înţeleagă ambele nivele ale comunicării, nu numai cele factuale, discursive, anecdotice, ci mai ales cele profunde care au semnificaţie pentru culoarea conflictului, a tulburării, a simptomatologiei psihopatologice şi spirituale, ca şi a soluţionării acestora şi îi dau posibilitatea să-l asiste pe pacient şi să-l înţeleagă. Desigur, că această abordare profundă a valorilor şi semnificaţiilor religioase poate avea consecinţe profunde şi asupra celorlalte aspecte ale slujirii pastorale sau ale asistenţei sociale în viaţa Bisericii. Maniera de a predica Cuvântul, maniera în abordată rugăciunea, consacrarea, reforma şi redeşteptarea, misiunea, proclamarea, toate acestea pot fi influenţate de această înţelegere profundă a mecanismelor în care valorile şi semnificaţiile religioase ajung să se combine cu realităţile psihologice profunde, lăuntrice ale fiecărei fiinţe şi maniera în care acest proces poate să fie vindecător şi să conducă la maturizare spirituală, sau dimpotrivă poate fi distorsionat, deturnat, producând suferinţă şi conducând la forme patologice, atât psihologice, cât şi spirituale. În procesul psihoterapeutic, sarcina psihoterapeutului este să simtă şi să înţeleagă ceea ce pacientul exprimă în spatele cuvintelor sale, modul în care utilizează limbajul. Aceasta înseamnă că, conversaţia este un instrument, nu este un scop în sine. Chiar tăcerea este o formă discursivă care cere interpretare. Adevărata chestiune este nivelul de empatie din partea psihoterapeutului. Există o artă de a asculta, de a auzi într-un sens profund ceea ce spune celălalt. Conţinutul manifest al cuvintelor, adesea acoperă semnificaţiile profunde. Anamneza asupra chestiunilor religioase şi analiza lor. Iată setul de întrebări fundamentale privind aspectele religioase ale persoanei în viziunea diagnosticului, înţelegerii structurii personalităţii şi a aspectelor psihodinamice ale pacientului, aşa cum au fost elaborate de Edgar Draper, revizuite de Departamentul de Psihoterapie Creştină de la Spitalul General Luteran din Park Ridge, Illinois,:67 1. cea mai timpurie amintire de natură religioasă din viaţa ta? 2. Care erau credinţele, convingerile tale religioase ca şi copil? 3. Cu ce Îl asemeni, pe Dumnezeu sau ce înseamnă Dumnezeu pentru tine, în acest moment? 4. Care este relatarea religioasă, povestirea biblică favorită şi de ce? 5. Care este textul biblic sau afirmaţia religioasă care îţi este cel mai apropiat şi de ce? 6. Care este personalitatea biblică care îţi place cel mai mult şi de ce? 7. Dacă te rogi, subiectele tale de rugăciune? 8. Ce semnificaţie are religia sau credinţa religioasă pentru tine? 9. Ce simţăminte ai în legătură cu Biserica şi cu pastorul tău, cu organizaţia religioasă de care aparţii? 117

10. Care este semnificaţia lui Dumnezeu, pentru tatăl şi mama ta? 11. Care este cea mai importantă noţiune religioasă pentru tine în acest moment? 12. Care crezi că este cel mai important act religios pe care cineva poate să-l realizeze? 13. Care crezi că este cel mai mare păcat pe care l-ar putea comite cineva? 14. În ce măsură crezi că Dumnezeu este implicat în propria ta suferinţă? 15. Care este concepţia ta despre existenţa în moarte? 16. Dacă Dumnezeu ţi-ar cere să-ţi exprimi trei dorinţe, care ar fi acestea? Alte întrebări semnificative, pe care le adaugă Wise, sunt următoarele: scopul sau semnificaţia specială pe care o atribui propriei existenţe? Care crezi că este scopul tău în viaţă? şi Ce gândeşti despre moarte, convingerile tale legate de moarte? Diagnosticul psihoterapeutic din perspectivă creştină. Oamenii vin la psihoterapeut pentru că simt durere emoţională sau spirituală. În lăuntrul lor se simt ameninţaţi, au simţăminte de vinovăţie, mânie, frustrare şi se simt răniţi. Aceste experienţe sunt simptome care indică calitatea lăuntrică a vieţii lor, care nu le aduce satisfacţie şi împlinire. În loc să trăiască pace interioară, experimentează conflict, în locul bucuriei, cunosc tristeţea şi amărăciunea, în locul iubirii simt mânie. În loc să aibă o viziune clară a drumului care se află în faţa lor, sunt blocaţi şi perplecşi. Mulţi au încercat panaceele oferite de cultura modernă şi postmodernistă, panacee care nu au făcut decât să se ocupe de simptome, de vârful icebergului, dar nu au rezolvat cauzalitatea, condiţiile subiacente şi astfel au rămas goi. Preocuparea psihoterapeutului creştin este calitatea vieţii interioare, a condiţiei lăuntrice a pacientului, dar nu trebuie să sară la concluzii sau să generalizeze în legătură cu aceasta. Sarcina sa este de a ajuta persoana să facă faţă şi să-şi analizeze propria condiţie şi experienţele pe care le face. Trebuie s-o facă el însuşi (pacientul), să ajungă la înţelegerea lor, să şi le clarifice, să le ordoneze şi să ia hotărâri proprii în acest sens. Terapeutul este interesat în evaluarea profundă a persoanei din faţa sa. Nu este interesat în etichetarea acestei persoane, sau şi mai rău, în etichetarea unei afecţiuni. El este interesat în înţelegerea profundă a persoanei, a procesului care are loc, atât cel patologic cât şi cel de recuperare, de tămăduire şi, orice expresii sau vocabular foloseşte, trebuie să fie puse în slujba acestei înţelegeri şi a succesului alinării, succesului terapeutic. Principala focalizare a psihoterapeutului trebuie să fie asupra persoanei. Chestiunea majoră este aceea a tipului de persoană descoperită prin felul cum se prezintă pentru ajutor, pentru susţinere, pentru terapie, iar o a doua întrebare este ce tip de ajutor caută şi dacă acest ajutor intră în competenţa psihoterapeutului creştin. Ce este necesar ce are psihoterapeutul să-i ofere şi cum interacţionează această ofertă în relaţie cu cererea pacientului care caută vindecarea? O altă întrebare este: de ce caută persoana ajutor în acest moment şi de ce a venit în special la mine? Este prima dată când consultă un terapeut? În timp ce psihoterapeutul trebuie să transmită o atitudine de maximă acceptare faţă de persoană, ar fi o eroare gravă dacă ar accepta toate declaraţiile făcute de pacient ca reprezentând adevărul gol-goluţ. Ceea ce o persoană prezintă pe parcursul anamnezei, a interviului iniţial, poate reprezenta imaginea de sine în momentul acesta, dar care poate să fie distorsionată de rezistenţe şi defense, de anxietăţi şi depresie, de procesul patologic în sine. În consecinţă, terapeutul nu numai că trebuie să asculte cu atenţie şi să fie alert, dar trebuie să facă acelaşi lucru şi pentru el, să înţeleagă propriile semnificaţii şi răsunetul emoţional, spiritual pe care discursul pacientului îl trezeşte în inima sa. Cum şi când caută răspunsuri la întrebările de mai sus, depinde de stilul său terapeutic şi de ceea ce simte că este potrivit în fiecare caz în parte. Un principiu tradiţional, atât în psihoterapia pastorală, cât şi în medicină, este că cea mai bună abordare terapeutică depinde de un diagnostic corect. Unii resping această evaluare iniţială şi diagnostic de problemă, considerând-o ca fiind contaminată de un model prea medical. Totuşi nu se poate realiza un adevărat debut şi demaraj terapeutic fără o înţelegere cu acurateţe a factorilor motivaţionali care se află în spatele condiţiei patologice care îl aduce pe pacient la terapeut. 118

Abordarea psihoterapeutică creştină ar trebui să fie caracterizată de un profund respect, de preocupare şi empatie pentru celălalt. O atitudine realistă, combinată cu o atitudine creştină autentică poate să prevină terapeutul, pe de o parte de acel tip de sentimentalism ieftin care se găseşte la graniţa cu idolatria. Privind istoria psihoterapeuticii creştine tradiţionale, vom descoperi că procesul de diagnoză se confundă cu terminologia definirii celor aşa-numite şapte păcate capitale sau mortale. Acestea sunt mândria, pizma, lăcomia, invidia, senzualitatea, mânia şi lenea. Aceştia sunt termeni care descriu atitudini şi simţăminte care rezultă din comportamentul păcătos şi care au corespondenţă în psihopatologia modernă. Cele zece porunci sunt o altă formă favorită de diagnostic, statuată în termeni mai degrabă behaviorişti. Diagnosticul psihologic modern caută să se reţină de la judecăţi morale, asociate îndeobşte cu aceşti termeni şi adaugă dimensiunile psihogenetice dinamice şi ale proceselor de dezvolatre. Cu alte cuvinte, este mai profund şi mai accentuat psihologică decât teologică. Psihologii au constatat că aceste atitudini îşi au originea în experienţele şi relaţiile timpurii din copilărie. Lăcomia, de pildă, poate să nu fie în relaţie doar cu alimentele şi băutura sau cu alte aspecte materiale, ci poate fi generată de privare de dragoste şi intimitate. Mândria poate fi o atitudine defensivă faţă de supraestimarea narcisică timpurie a eului, care nu-i permite cuiva să devină conştient de propriile greşeli. Mândria îşi găseşte expresia în numeroase mecanisme defensive şi patologice şi constă în incapacitatea multora de a-şi accepta nevoia de răscumpărare, salvare, mântuire şi terapie. Senzualitatea, patima, este dorinţa pentru plăcere fizică într-o relaţie lipsită de dragoste autentică şi respect pentru celălalt. Tendinţa aceasta către patimă carnală poate fi descoperită, din punct de vedere psihogenetic, în relaţiile cu părinţii sau alţi adulţi din anii formativi. Lenea este identificată cu, comportamentul de retragere inhibată a unor persoane cu tulburări schizide sau a celor care în copilărie au fost încurajaţi să adopte o atitudine pasiv dependentă care aşteaptă ca ceilalţi să facă totul pentru ei. Această atitudine este uneori în mod fals translată în concepte religioase: Dumnezeu ar avea răspunsuri şi soluţii pentru toate nevoile noastre, facând totul în locul nostru, iar noi n-ar trebui decât să-I cerem Lui şi să nu facem nimic. Este o atitudine antireligioasă şi eronată. Orice concepţie care neagă utilizarea cunoaşterii psihologice moderne în ceea ce aceasta se armonizează cu descoperirile din Cuvântul lui Dumnezeu, este o greşeală nefericită, pe care atitudinea uneori tradiţionalistă şi rigidă a Bisericii şi teologilor au avut-o faţă de progresele ştiinţei şi faţă de progresele medicale chiar, aşa cum a fost atitudinea de respingere a intervenţiilor chirurgicale, anesteziei şi vaccinării. Altă categorie, care ţine de evaluarea psihoterapeutică creştină şi care era utilizată frecvent în trecut, ţine de aşa-numitul spirit bun şi spirit rău, duhuri creative şi spirite demonice. Nu intenţionăm să ne implicăm într-o discuţie privind conceptele biblice asupra Spiritului Sfânt al lui Dumnezeu şi a spiritului uman, al duhului care se găseşte în om, dar dorim să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce psihologia modernă şi psihoterapia au fost capabile să detalieze, fără un concept comparabil cu ceea ce în termeni religioşi înţelegem prin spirit. Unul din aceşti termeni este self-ul sau sinele, folosit în mod obişnuit în termenii modului în care persoana se experimentează pe sine însuşi. Termenul descrie experienţa subiectivă a persoanelor, de exemplu conştienţa de sine şi transcendenţa de sine a unor creştini de. Vorbim de concepţie de sine, evaluare de sine, stimă de sine sau autoblamare, în care indicăm modalitatea în care o persoană se înţelege şi se evaluează pe sine însăşi. Cuvântul eu sau ego este mai degrabă un concept obiectiv, o descriere a anumitor funcţii observate de către celălalt, aşa cum este tăria eului. Un psihoterapeut poate să încerce să înţeleagă nivelul de forţă sau de tărie a eului într-o persoană, examinându-şi propriile insighturi, înţelegeri de sine însuşi. Aceste insight-uri sunt posibile datorită capacităţii de self-transcendere, capacitatea de a te aşeza în spatele sau în locul cuiva, de a fi onest cu ceea ce vezi. Din punct de vedere individual vorbim mai degrabă despre o autoînţelegere sau o înţelegere de sine. În practica reală aceste expresii sine, self şi eu sunt adesea interşanjabile. În evaluarea 119

psihoterapeutică creştină este de dorit ca modalitatea în care o persoană se vede, înţelege şi se evaluează să fie clarificată în procesul psihoterapeutic. De asemenea, este necesar să-şi evalueze propriul proces lăuntric cât mai obiectiv, privind eul şi pe sine, să noteze gradul în care congruenţa cu sine este realizată. Ambele concepte, insight-ul şi înţelegerea de sine, exprimă simţăminte care se găsesc în conceptele biblice privind spiritul uman. Unele semnificaţii ale conceptului de spirit uman se găsesc pe paginile Sfintei Scripturi. 1. Conştienţa de sine a omului, recunoaşterea propriei condiţii, a măreţiei şi mizeriei ţine de posibilităţile şi responsabilităţile sale. Omul are responsabilitatea să facă ceva în legătură cu condiţia sa, dar trebuie să facă lucrul acesta în contextul credinţei şi harului, în relaţia răscumpărătoare cu Dumnezeu. 2. Omul are capacitatea să fie deschis şi responsiv faţă de valorile spirituale pe care Dumnezeu le pune la dispoziţia sa. Având capacitatea de a evalua şi judeca, i se cere să testeze duhurile, să le încerce, probeze. 3. O altă parte a conceptelor asupra spiritului uman constă în dorinţele, impulsurile, tendinţele umane şi îşi găsesc expresia în controlul acestora. Cea mai profundă dorinţă a omului este aceea de unire cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Aceasta este ultima semnificaţie a dragostei, ceea ce în expresia lui Tillich înseamnă reunirea a ceea ce a fost şi este separat. 4. Omul este o unitate, în ceea ce este spiritual, psihologic şi somatic, ca procese, funcţii, în integralitatea sa. Această unitate funcţională poate fi distrusă sau tulburată. Sarcina terapiei este de a ajuta pacienţii să recupereze în urma acestor procese distructive şi să câştige din nou un nivel de funcţionare a unităţii şi integralităţii cât mai optim. Acest obiectiv, terapeutic din punct de vedere psihologic, este răscumpărător şi mântuitor din punct de vedere spiritual şi religios. Astfel, putem spune că religia are propriile metode de diagnosticare şi evaluare a oamenilor ca şi candidaţi pentru schimbare pentru o nouă calitate a vieţii. Nu este suficient să pui o etichetă pentru o condiţie şi nici s-o condamni. Consilierul creştin trebuie să înţeleagă şi să facă lucrul acesta din perspectiva psihogenetică a dezvoltării, a dinamicii interne şi din perspectiva motivaţională. Trebuie să înţeleagă calitatea vieţii pentru care individul se luptă, ceea ce-l blochează, tendinţele, pulsiunile sale şi cum intră acestea în relaţie cu calitatea vieţii aşa cum este portretizată în Noul Testament. El trebuie să renunţe la concepţia tradiţională că o persoană poate să se manipuleze, astfel încât să trăiască în mod fals o nouă calitate a vieţii. Acesta poate să fie un proces lung de recucerire a normalităţii şi care să ceară parcurgerea unor etape dificile şi dureroase. Evaluarea sau diagnosticul, în sensul ştiinţific, implică o descriere cu acurateţe a istoriei condiţiei, o opinie privind etiologia posibilă, o diferenţiere faţă de condiţii similare, un diagnostic pozitiv şi o recomandare pentru o abordare terapeutică, un prognostic pentru viitor. Diferenţa dintre competenţa profesională şi cea tehnică, constă în disciplina profesioniştilor în arta diagnosticului şi a evaluării. Aceştia nu lucrează orbeşte, ci se concentrează asupra problemei care poate să-i conducă la descoperirea resurselor utile în rezolvarea situaţiei. Tehnicianul este capabil să întrebuinţeze anumite tehnici şi uneori face greşeala de a le aplica nediscriminativ pacientul, fără să se gândească la situaţia specifică în care acesta se află. Multe instruiri şi antrenamente în vederea consilierii sunt, într-o oarecare măsură, doar nişte antrenamente tehnice, nu profesioniste şi complete. Există două tipuri de limbaj utilizate în procesul de diagnoză şi evaluare. Unul este limbajul experienţei subiective în care persoana îşi descrie şi evaluează propria experienţă, şi altul este jargonul tehnic utilizat de profesionişti. Uneori consiliatul utilizează un limbaj religios, şi psihoterapeutul creştin trebuie să determine dacă persoana comunică o experienţă originală sau utilizează termenii într-o manieră stereotipă şi defensivă. Pentru a evita învăluirea într-o subiectivitate personală, terapeutul trebuie să traducă limbajul persoanei în limbajul său tehnic, dar acest lucru îl face numai pentru uz personal fără să-l comunice persoanei. De exemplu, un pacient poate să spună: “sunt singur” şi terapeutul trebuie să descopere tipul de experienţă la care se referă. El nu va răspunde în termenii alienării sau înstrăinării sau distanţării nevrotice sau reacţiei schizofrenice. Utilizarea limbajului tehnic este eroarea începătorului, numai 120

terapeuţii experimentaţi reuşesc să utilizeze abstracţiunile tehnice pentru ei înşişi, fără ca să le comunice pacientului. Trebuie să subliniem încă o dată că acest limbaj este un instrument important pentru gândirea terapeutică, dar nu va trebui utilizat în comunicarea cu pacientul. El este un instrument de comunicare cu colegii, de supervizare, este un limbaj util, codificat pentru a defini situaţiile identice şi a le compara. Utilizat, în relaţia cu pacientul, poate avea efect de îndepărtare şi dezumanizare. Obiecţiile procedurilor de diagnoză şi evaluare se concentrează în primul rând asupra atitudinii terapeutului în obţinerea informaţiei. Anamneza sau obţinerea de date personale tinde să aibă loc într-o manieră rece şi impersonală, sau poate fi influenţată de prejudecăţi sau concepţii preformate legate de persoana respectivă. Aceste obiecţii au de-a face, cu stilul sau maniera în care procesul este îndeplinit şi nu cu procesul însuşi. Suntem de acord că pot apare efecte secundare dăunătoare legate de astfel de atitudini. Psihoterapeutul nu trebuie să devină un inchizitor un contabil care nu face decât să identifice şi să bifeze semne, simptome sau date. Deseori pacientul din faţa noastră se află cufundat într-o mare de ambiguităţi, date nediferenţiate şi dezorganizate. În această situaţie psihoterapeutul trebuie să manifeste preocupare pentru persoană, punând întrebări, clarificând problemele prezentate. El trebuie să înveţe cum să colecteze datele clinic semnificative, să gândească clar şi să le pună în ordine. Interviul de diagnoză şi evaluare trebuie să fie condus într-un cadru şi o relaţie terapeutică. Esenţa psihoterapiei de orientare creştină este aceea de a căuta adevărul ca un proces dinamic interior în cadrul unei relaţii de încredere, de înţelegere şi respect. Întrebările pot fi puse într-o manieră deschisă, lăsând posibilitatea pacientului să aleagă alternativa cea mai potrivită de răspuns. Pe parcursul dialogului pacientul simte acceptarea, preocuparea şi profesionalismul terapeutului. El constată că îi este respectată intimitatea, dar înţelege şi nevoia de informaţie ca fundament pentru progresul terapeutic. Cei mai mulţi oameni au o atitudine pozitivă faţă de abordarea diagnostică. Acest stadiu, această parte a procesului terapeutic le dă simţământul că terapeutul ştie ce face, că este competent. Totuşi un pacient care vine pentru prima dată la psihoterapie poate să se simtă stânjenit, să aibă emoţii, trac, să accepte şi să trăiască mult mai dificil simţămintele etapei de anamneză şi diagnoză. Toate aceste atitudini trebuie receptate de terapeut, fiind semnificative pentru diagnoză ca şi pentru actul terapeutic ulterior. Deseori, chiar pe parcursul derulării anamnezei şi diagnozei, valoarea terapeutică a discuţiei se impune. Relatarea problemelor duce şi la conştientizarea lor, la clarificarea în conştientul pacientului şi astfel pot fi ordonate şi sistematizate mai bine. O altă atitudine esenţială pe parcursul anamnezei este aceea ca terapeutul să emită tot timpul ipoteze de lucru şi concluzii tentative. Acestea nu sunt definitive, dar nici nu trebuie să rămână nestructurate pentru că se acumulează un noian de date, în hăţişul cărora terapeutul nu mai este în stare să pună ordine. Pe de altă parte, concluzii prea pripite pot avea un grad mare de eroare. De altfel, pe parcursul întregului proces terapeutic, efortul de diagnoză şi evaluare este prezent şi manifest. Un psihoterapeut experimentat poate să recunoască imediat semnele şi simptomele pe care le prezintă pacientul şi să le încadreze într-o anumită formă de patologie. Pe de altă parte, rutina poate să conducă la erori, la greşeli. În unele situaţii procesul de diagnoză poate să fie mai laborios, în altele nu diagnoza este principala problemă; de pildă într-o situaţie de criză, pierdere, necaz teribil, principala sarcină a terapeutului nu este diagnoza, lucrurile sunt evidente şi clare. Intervenţia terapeutică de scurtă durată şi apoi, pe termen mai lung, trebuie imediat iniţiată, pentru a alina suferinţa pacientului şi a sesiza eventualele distorsiuni sau evoluţii cu tendinţe patologice, în reactivitatea acestuia faţă de criză. Mânia, vinovăţia, ruşinea trăită pe parcursul unei crize, blocajele care apar, toate acestea trebuie distinse. Un alt criteriu de evaluare este natura şi profunzimea problemei. Elemente biografice. Biografia nu este doar o colecţie de fapte reci, nu înseamnă doar ceea ce îşi aminteşte pacientul din trecut. Ea constă în mod esenţial în înţelegerea acestor fapte în termenii dinamicii şi dezoltării semnificative a persoanei. Dacă faptele sunt scheletul, semnificaţia lăuntrică a acestor fapte este viaţa şi sângele. Prezentarea problemei constă într-o culminare a interrelaţiei dinamice dintre fapte şi 121

semnificaţia lor, în măsura în care acestea au influenţat procesele de dezvoltare. Speranţa sau disperarea persoanei pentru viitor este o parte a semnificaţiei istoriei sale. Semnificaţia, în acest context, este mai mult decât o propoziţie intelectuală; ea presupune răspunsurile emoţionale ale individului la variatele sale experienţe şi relaţii, care au determinat modul în care s-au dezvoltat şi s-au fixat în trecut. Aceste răspunsuri reprezintă o manieră de reflectare a propriei dezvoltări şi modalitatea în care aceasta s-a produs, în mod echilibrat, armonios sau distorsionat. O atitudine şi o relaţie empatică cu pacientul este necesară pentru a crea simţământul semnificaţiei lăuntrice a experienţelor relatate. Ideea că Dumnezeu intervine în istoria umană nu este nouă şi are rădăcini biblice. De obicei, este aplicată istoriei grupurilor mari şi naţiunilor. Pentru psihoterapeutul creştin, ideea că Dumnezeu lucrează în istoria individuală şi a micilor grupuri, precum familia, este la fel de valabilă şi constituie un articol de credinţă, un crez. Într-un sens larg, există forţe cu caracter distructiv sau creativ care intervin în viaţa persoanelor. Există forţe şi puteri care fac ca cei sănătoşi să se îmbolnăvească sau dimpotrivă, cei bolnavi să fie recuperaţi. În acest sens, psihoterapeutul este şi el supus condiţiei umane şi se află înaintea lui Dumnezeu, dependent de Acesta, în aceeaşi măsură ca şi consiliatul sau pacientul său. Atent să înţeleagă istoria devenirii pacientului, consilierul creştin realizează că este parte a creaţiei lui Dumnezeu şi că are în faţa sa un copil al lui Dumnezeu, asemenea lui. Numai o atitudine de onestitate, umilinţă şi respect faţă de Dumnezeu şi faţă de semenul său îl ajută să înţeleagă experienţele de viaţă cu care are de-a face în procesul terapeutic. Primul lucru de care avem nevoie într-o abordare sistematică a evaluării şi diagnozei este o declaraţie clară din partea pacientului, exprimată în propriile sale cuvinte şi care să exprime de ce caută ajutor, de ce face lucrul acesta în acest moment şi de ce se adresează nouă şi nu altui terapeut. Pe scurt, de ce a venit tocmai acum la psihoterapie. Este de dorit ca în timp ce punem aceste întrebări şi pacientul răspunde, să notăm modul în care se exprimă, dacă este încet, lent sau rapid, dacă este plin de obstacole, întrerupt sau fluent şi alte detalii de felul acesta. Dispoziţia sau afectivitatea persoanei, atitudinea faţă de terapeut, comportamentul general în cabinet, mimica şi gestica, limbajul corporal, toate acestea trebuiesc notate. A adoptat o atitudine îndrăzneaţă şi exuberantă, sau este timid şi retras? Îşi pune scaunul aproape de al tău sau se retrage cât mai departe? Dă semne de nervozitate, sau dimpotrivă este calm? Este original, autentic, sau dă impresia de mască? Dacă este de sex opus terapeutului, adoptă cumva o manieră seductivă, fie că face lucrul acesta deschis, fie că o disimulează sau doar o sugerează? De asemenea, consilierul creştin trebuie să fie interesat în mod deosebit faţă de limbajul religios pe care îl foloseşte pacientul. Este aceasta exprimarea autentică a experienţei sale individuale sau încearcă doar să pozeze şi să seducă consilierul creştin în favoarea unor interese iluzorii? Flatarea, de pildă, pe care ar putea s-o manifeste pacientul faţă de terapeut poate să ascundă ostilitate (defensă: reacţie formativă). Deseori, după ce multă vreme un pacient utilizează flatarea, brusc devine ostil, în mod deschis. Uneori pacientul trebuie confruntat cu aceste atitudini şi întrebat în mod direct. Psihoterapeutul trebuie să fie alert faţă de aspectele comunicării şi metodele utilizate de pacient. Persoanele isterice sunt experte în a vorbi foarte mult, dând impresia de comunicare reală, dar vei constata că spun puţine lucruri semnificative despre ei înşişi. Unii pot fi vorbitori compulsivi, intrând în detalii nesemnificative, relatând evenimente inconsecvente sau alţii vorbesc într-o manieră prin care se distanţează de ei înşişi. Unora le este dificil să comunice, vor rămâne tăcuţi şi retraşi, iar alţii pot fi ostili, în special soţul care simte că este adus cu forţa la consiliere maritală. Maniera în care pacientul utilizează comunicarea necesită o atenţie deosebită în consilierea de orice fel şi în consilierea maritală, în mod special. Consilierul şi psihoterapeutul va fi de asemenea, alert faţă de propria manieră de comunicare. De ce s-a aşezat aici şi când sau unde? În spatele unui birou protector, într-o poziţie faţă în faţă, confruntaţională sau utilizează un unghi care îi permite să evite privirea ochi în ochi a celuilalt. Este 122

consilierul preocupat de hârtii sau de telefonul de pe propriul birou, sau este concentrat mai degrabă asupra luării de notiţe, în loc să menţină un contact emoţional cu persoana din faţa sa? Utilizează o modalitate de înregistrare şi a cerut permisiunea pacientului? Are ezitări şi face începuturi false, dând impresia că nu ştie ce face şi care îi sunt intenţiile? O înţelegere mai profundă a persoanei poate fi câştigată implicându-l într-o discuţie privind relaţiile sale în interiorul familiei. Aceasta va spune câte ceva despre tipul relaţiilor sale, într-un cadru intim, apropiat. De asemenea, alegerea profesiunii poate să reflecte anumite faţete ale dezvoltării personale. Viaţa socială şi religioasă, modalităţile de a-şi folosi timpul liber, toate aceste detalii furnizează date importante despre personalitatea pacientului şi, în măsura în semnificative trebuie luate în considerare. Ori de câte ori încercăm să evadăm şi să punem diagnosticul, trebuie să ne reamintim că tot ce ne spun pacienţii despre relaţiile cu alţii, de obicei relevează ceva, anumite trăsături proprii, de care nu sunt conştienţi. Obişnuim să vorbim despre alţii, în special despre cei cu care suntem în relaţii apropiate, focalizându-ne asupra a ceea ce este particular în relaţiile intime şi în mod sensibil, specific pentru propriile relaţii. Materialul obţinut din anamneză va fi organizat şi interpretat într-o manieră sistematică. Faptele nude nu sunt suficiente. Dinamica sau semnificaţia motivaţională a acestor fapte este foarte importantă. Pacientul care se îmbracă cu meticulozitate, vă spune ceva despre el însuşi; cel dezordonat comunică altceva. Manierismele, gesturile, postura şi comportamentul, sunt mijloace extrem de importante de comunicare despre sine. Gradul de inteligenţă, puterea de judecată, gradul de orientare în timp, în spaţiu şi faţă de sine, pierdute în condiţii psihotice sau de oligofrenie şi demenţă, sunt uşor de sesizat. Afectivitatea, simţămintele, dispoziţia, temerile, mâniile, toate acestea vorbesc despre pacientul din faţa noastră. Defensele, rezistenţele sale, trebuiesc înţelese. O istorie privind gânduri suicidare sau autoagresive, accidente, simptome nevrotice, psihotice, a unor tulburări de personalitate, trebuiesc explorate cu atenţie. De asemenea, ar trebui făcute estimări privind tăria eului personal. Aceasta include estimarea conflictelor care există între impulsuri şi controlul lor, modul în care pacientul rezolvă aceste conflicte dintre dorinţele sale şi conştiinţă, dintre dorinţe şi normele culturale, capacitatea de a-şi testa aptitudinile sau slăbiciunile, relaţia cu obiectele, cu realitatea înconjurătoare, dependenţa faţă de alţii şi cum îi face faţă, felul în care îşi pune împreună experienţele de viaţă, filozofia, concepţia sa legată de existenţă. Există multe descrieri ale felului cum trebuie condu s-o anamneză, dar nu trebuie să fim sclavii schemelor preformate. Cel mai important lucru este să înţelegem ce se întâmplă în viaţa şi istoria pacientului, să avem o imagine clară a ceea ce reprezintă acesta. Trebuie să-i înţelegem baza culturală, cadrul din care provine. În această apreciere consilierul creştin trebuie să nu aibă prejudecăţi şi aprecieri subiective. Propriile valori, sistemul nostru de semnificaţii ne pot face subiectivi şi să pot distorsiona o apreciere realistă. Primele experienţe ale copilăriei, în special despărţirea de mamă, convieţuirea într-o instituţie de ocrotire publică, participarea la creşă, felul cum s-a produs separarea, hrana, felul cum a învăţat primele reflexe de control a sfincterelor, toate acestea sunt importante, pentru că dezvoltă încrederea sau neîncrederea, trebuie să fie explorate şi înţeles procesul de dezvoltare a autonomiei, ruşinii şi dubiilor faţă de sine. Maniera în care a depăşit stadiile timpurii de dezvoltare poate să fie una sănătoasă sau una distorsionată. Dezvoltarea simţămintelor de dependenţă, pasivitate, teama de agresivitatea normală, teama de a nu fi iubit, au tendinţa de a se manifesta sub forma unor anxietăţi care trebuie identificate. Capacitatea pacientului de a stabili relaţii în primii ani ai grădiniţei sau ai şcolii îi dezvoltă tăria sau slăbiciunea şi acestea trebuie evidenţiate. Felul cum s-a comportat mai târziu în activitatea profesională, experienţele sexuale, ataşamentul sau respingerea în primele relaţii din perioada adolescenţei sau cele mai târzii, succesul sau eşecul câştigat în emanciparea de sub tutela părintească, felul în care s-a descoperit pe sine ca personalitate în formare, identitatea proprie şi felul în care şi-a câştigat independenţa emoţională sunt 123

semnificative. Capacitatea de a dezvolta relaţii, experienţele sale sexuale în căsnicie, vocaţia, poziţia socială, experienţele religioase trebuie explorate. Această explorare nu va fi formală şi superficială, ci va trebui să pătrundă în profunzime şi, prin ea însăşi dă posibilităţi terapeutice pacientului, pentru a-şi clarifica şi organiza propria istorie. De asemenea, pe parcursul acestei anamneze terapeutul va înţelege dacă pacientul se confruntă doar cu o problemă imediată şi are nevoie de terapie de scurtă durată, pentru a depăşi o criză de moment sau, dimpotrivă, are nevoie de asistenţă îndelungată, de psihoterapie pentru restructurare sau dezvoltarea sa ulterioară. În timp ce este esenţial să fim conştienţi şi să înţelegem procesele patologice, este în egală măsură important ca terapeutul să devină conştient de potenţialul sănătos, resursele şi eforturile pacientului de a-şi menţine echilibrul. Trebuie să reţină faptul că există aspecte sănătoase în utilizarea reacţiilor defensive. Defensele sunt o formă de luptă împotriva anxietăţii, încearcă să menţină un nivel de integrare; fără defense s-ar simţi dezintegrat. Tăria, forţa defensivă, ne ajută să estimăm o anumită putere, forţa anxietăţii şi, de asemenea, a tăriei eului personal. Uneori defensele sunt atât de rigide şi simţămintele privind tăria eului atât de slabe, încât orice explorare a anxietăţii subiacente este imposibilă şi nu trebuie făcută nici o tentativă până ce nu apar semne de dezvoltare a sinelui, a eului. Capacitatea de a sta în expectativă şi de a observa ce se întâmplă este un aspect de forţă a eului. Capacitatea de a se deschide, de a se înţelege, ideea privind nevoia de ajutor, abilitatea de a dobândi noi înţelegeri, insight-uri asupra sa însuşi, bunăvoinţa de a-şi accepta condiţia şi de a primi ajutor sunt esenţiale pentru propria creştere, pentru nivelul de succes pe care îl poate avea atât în relaţia cu sine însuşi, cât şi la nivelul relaţiilor interumane, şi toate acestea sunt indicatori ai tăriei personale. Tendinţa către integrare şi completitudine a oricărei persoane este un element inerent al acesteia în procesul de consiliere. Aceasta constituie motivaţia şi ţelul celor mai multe experienţe religioase şi este una din resursele oferite de Dumnezeu fiinţei umane. Sub acest aspect, terapeutul nu va uita niciodată că nu el trebuie să facă lucrul acesta, de armonizare, de punere împreună a tuturor acestor date pentru pacient, ci trebuie să conducă pacientul să-şi utilizeze resursele şi s-o facă el însuşi, să ajungă la înţelegere, clarificare, organizare şi restructurare, aceasta fiind esenţa procesului terapeutic. Pe parcursul anamnezei pot apărea evidente anumite tulburări somatice, manifestări organice care impun un consult medical. În interpretarea diferitelor tulburări psihosomatice, terapeutul poate să facă două erori grosolane. În primul rând, poate exista tendinţa puternică de a atribui toate simptomele unei cauze psihologice, în timp ce acestea au o cauză organică certă, iar a doua ar putea consta în acceptarea cauzelor biologice, ca factor de negare a responsabilităţii personale a pacientului pentru propriul comportament. Gradul de deschidere, de încredere, omisiunile, transferul, rezistenţa pe care le dezvoltă pacientul în procesul anamnezei, trebuie să fie foarte clare terapeutului. Terapeutul trebuie, de asemenea, să-şi examineze propriile simţăminte în legătură cu persoana pacientului. Se simte ameninţat sau mânios, este puternic ataşat sau respinge, a devenit anxios sau indiferent? Mulţi terapeuţi îşi utilizează propriile lor simţăminte în evaluarea persoanelor din faţa lor. Acest procedeu, are valoare şi virtuţi diagnostice, dar are şi riscuri potenţiale. Cum se nasc simţămintele în terapeut? Sunt ele autentice, răspunsuri faţă de persoana din faţa noastră, sau sunt propriile producţii ale unor procese, experienţe din trecutul terapeutului? Ce reacţii provoacă sau stimulează ele în persoană? Este suprazelos şi exigent în colectarea datelor? Este suprainteresat de anumite aspecte ale experienţei persoanei şi neinteresat de altele? Oricare ar fi simţămintele sale, şi le poate examina cu atenţie şi onestitate? Va trebui să ştie suficient despre sine însuşi, ce fel de persoană este, pentru a realiza anamneza şi evaluarea cu competenţă. Nimeni nu se poate achita de sarcini într-o manieră competentă dacă nu-i place, dacă nu este implicat în ceea ce face. În multe situaţii nu există nici un substitut pentru cunoaşterea de sine a terapeutului, care vine din propria analiză şi supervizare. Autocunoaşterea de sine îi dă un simţământ despre felul cum se simte în situaţii similare, când se confruntă cu persoane care au trăsături 124

sau au avut experienţe sau tulburări similare cu ale sale şi acestea trebuie cunoscute cu competenţă terapeutică de către psihoterapeutul însuşi. Motivaţia pentru terapie. Aspectele motivaţionale răspund la întrebările pentru care persoana vine acum la terapie şi de ce se adresează acestui terapeut în mod special. speranţele şi aşteptările sale, ce doreşte s-obţină, ce aşteaptă şi cum procedează în confruntarea cu suferinţele şi dificultăţile, este dispus să stabilească o relaţie terapeutică, care sunt speranţele sale pentru viitor şi cum crede că va depăşi problemele. Sandor Rado a dezvoltat o formulare interesantă privind motivarea în psihanaliză şi relatează faptul că aspectele motivaţioanle sunt dezvoltate în mai multe stadii. 1. Nivelul magic. Cea mai primitivă formă de motivaţie este foamea, aspiraţia către soluţii magice, reprezentată de copilăria timpurie. Pastorul sau terapeutul este perceput ca sursa de împlinire a dorinţelor persoanei şi că trebuie să realizeze ceva magic, un miracol. Această motivaţie implică dependenţă profundă, omnipotenţă, nevoie de control, persoana se simte neajutorată şi încearcă să-şi echilibreze aceste simţăminte a căror forţă nu poate s-o controleze şi pe care pretinde s-o realizeze terapeutul. Cunoscând motivaţia persoanelor de felul acesta, terapeutul trebuie să înţeleagă cum funcţionează procesele dinamice lăuntrice la acest nivel. Persoane cu o pregătire intelectuală înaltă şi cu doctrine teologice sofisticate, utilizează aceste resursele ca o mască, pentru o nevoie puternică de a li se oferi răspunsuri magice. Chiar unii terapeuţi n-au lucrat suficient cu dorinţa lor de a fi omnipotenţi. Această tendinţă poate fi într-o oarecare măsură un hazard vocaţional în slujire. Terapeutul, pastorul şi asistentul social sau medicul poate fi motivat de simţăminte de vinovăţie, datorită dezamăgirilor faţă de aşteptările personale. El simte nevoia să ofere acel tip de ajutor cerut, trebuinţa puternică de a fi un generator popular de ajutor. Dacă se întâmplă aşa, el crede că are formule magice pe care le poate utiliza în orice situaţie. 2. Nivelul dependenţei infantil-parentale. În copilărie, mama realizează multe din lucrurile pe care copilul nu le poate face. Rămas îngheţat la acest stadiu, pacientul îşi simte neajutorarea şi aşteaptă ca terapeutul să facă ceea ce are nevoie, nu magic, dar realist, în termenii unei competenţe terapeutice. În acest stadiu, aşteaptă să fie condus de mână, dar să nu meargă el însuşi. Are o mare nevoie de dependenţă şi un simţământ foarte slab al propriei iniţiative şi responsabilităţi. În aceeaşi măsură şi terapeutul poate simţi nevoia să aibă de-a face cu oameni dependenţi de el, cărora să le arate puterea sau superioritatea sa ca de părinte faţă de un copil. Dacă a fost pregătit în astfel de terapii manipulative, cu atât mai mult va avea astfel de tendinţe, dar dependenţa nu ajută la creşterea şi maturizarea pacientului, chiar dacă ajunge să atenueze anumite simptome. Persoana nu va experimenta niciodată o dezvoltare şi maturizare sănătoasă a responsabilităţii personale. 3. Nivelul cooperării. Această persoană doreşte să înveţe cum să se ajute pe sine, dar utilizează terapeutul în acest scop. Acesta este un nivel de adaptare adult, şi plasează relaţia pe o bază realistă de la început. Un terapeut matur va spune bun-venit unei astfel de persoane şi-l va ajuta să lucreze. Un terapeut imatur va găsi încrederea în sine a pacientului ca ameninţătoare la adresa omnipotenţei sale şi va dori să caute pacienţi dependenţi de el. 4. Nivelul motivaţional potenţial de creştere. În materie de potenţial de creştere şi dezvoltare, este evident că nu ne naştem egali, şi că nu există un standard absolut de creştere care poate fi aplicat tuturor. Este mai degrabă o problemă de evaluare personală a propriei persoane care poate să ajute terapeutul să separe elementele realiste de cele nerealiste, în conceperea de sine. Este necesar să ajutăm pacienţii să atingă cel puţin al treilea nivel de motivare înainte de a începe orice proces terapeutic real. Dacă persoana se găseşte la primele două nivele, ajutorul pe care putem să i-l dăm are loc doar în cadrul aşteptărilor sale şi nu se vor realiza decât ajustări superficiale, dar nu o restructurare profundă a personalităţii, o creştere semnificativă, o maturizare. Vom întreţine o dependenţă continuă faţă de suportul terapeutic. Un terapeut competent va ajuta astfel de persoane să-şi depăşească dependenţa, să evolueze către un stadiu în care îşi asumă responsabilitatea şi se bazează mai mult pe tăria propriilor mecanisme psihice. 125

Aceasta poate să ia timp şi să se realizeze numai prin psihoterapii dinamice şi analitice care presupun procese interpretative. Terapiile noninterpretative aşa cum sunt cele centrate pe persoană sunt de puţin ajutor în aceste cazuri. Persoanele aflate la nivelul 3 şi 4 pot realiza o creştere şi dezvoltare indiferent de limitele unui anumit tip de abordare terapeutică. Terapeuţii necritici acceptă asta ca o evidenţă a propriilor lor abilităţi terapeutice. În rezolvarea problemelor motivaţiei este necesară o discuţie clară şi deplină în legătură cu acceptarea simţămintelor negative ale persoanei legate de terapie şi de terapeut. Aceasta trebuie făcută cu înţelegere. Interpretările motivaţiei pot fi făcute cu succes numai după ce s-a stabilit o relaţie suficient de puternică terapeutic. Dacă terapeutul cade în capcana gratificării motivaţiilor imature ale persoanei în procesul de evaluare, îi va fi foarte dificil să schimbe acest pattern mai târziu. În acest sens, terapia trebuie să înceapă cu momentul de diagnoză şi evaluare. Terapeutul trebuie să fie în gardă, protejat de orice trebuinţă personală de a vinde terapia, de a persuada, de a seduce pe celălalt în terapie. Această abordare trebuie făcută din perspectiva pacientului, din felul în care îşi identifică acesta propriile probleme, dureri şi consecinţele practice ale acestora şi cum procesul terapeutic poate să ajute persoana. Nu vor fi aplicate anumite tipuri preformate de terapii, ca un pat al lui Procust asupra pacientului, ci după o analiză serioasă, pacientul va alege între mecanismele, metodele şi procedeele terapeutice care se află la dispoziţia terapeutului. În orice caz, nu va fi făcută nici o promisiune în acest stadiu incipient, privind acceptarea simţămintelor negative. Terapeutul va trebui să se preocupe şi să lucreze cu ceea ce se găseşte în spatele acestora. Unele forme de terapie nu fac decât să se oprească la acest nivel. Concepţiile greşite ale pacientului în legătură cu terapia trebuie clarificate şi stabilite în mod onest. Terapeutul trebuie să ia în considerare şi să accepte nivelul de motivaţie la care se află pacientul, să-i explice evoluţia ulterioară şi abordarea corectă a problemelor sale la nivelul unor motivaţii şi speranţe realiste, de tip adult. În mod tradiţional scopul psihoterapiei a fost acela de a ajuta individul ca să-şi rezolve propriile probleme şi nu să încerce să schimbe mediul său. Relaţiile sale cu mediul inclusiv cu celelalte persoane au fost considerate ca fiind problema sa pe care şi-o va rezolva în manieră personală. Există unele excepţii de la această regulă. Ani de zile modalitatea de abordare în psihoterapie a copilului a insistat asupra tratării părinţilor împreună cu copilul, dar în procese separate. Aceasta a evoluat acum către terapia familială în care întreaga familie este văzută împreună, simţămintele de vinovăţie sunt înlăturate după ce unul dintre membrii familiei a fost identificat drept pacient. Mulţi psihoterapeuţi de orientare creştină şi asistenţi sociali încearcă să ajute persoanele prin modificări în mediul lor, de exemplu plasând un copil într-un mediu securizat, atunci când familia este ameninţată cu destrămarea sau divorţul. Instituţionalizarea este o altă formă de tratament al mediului. În orice caz, abordările asupra mediului trebuie să fie selective şi vor fi referite către departamentul de asistenţă socială. Psihoterapeutul creştin va fi foarte atent în recomandările pe care le face din punctul său de vedere, astfel încât să nu apară simţăminte de inadecvare. La sfârşitul întâlnirii evaluative, pentru diagnoză şi anamneză, terapeutul va trebui să facă un rezumat evaluativ, să-şi noteze elementele esenţiale şi acesta face parte din acurateţea procesului de evaluare, va colecta şi organiza toate datele, le va studia cu atenţie, şi va emite aprecieri pertinente. Criteriile discutate şi după care s-a făcut diagnoza şi evaluarea în acest capitol sunt cele ale eului sau ale sinelui, şi felul în care persoana le pune împreună, astfel încât să avem o perspectivă integrală, holistă asupra acesteia, aşa cum se află în viziunea nou-testamentală. În orice proces de evaluare şi diagnoză al pacientului, terapeutul însuşi trebuie să se autoanalizeze. El trebuie să cântărească bine atitudinea subiectivă şi obiectivă faţă de datele pe care le-a obţinut, să-şi organizeze şi să-şi aprecieze aspiraţiile, valorile, obiectivele, ca şi factorii negativi care intră în ecuaţie. În felul acesta, terapeutul, participă la procesul de dezvoltare şi maturizare ca terapeut creştin. Obiectivele consilierii şi psihoterapiei Biblia conţine multe exemple ale trebuinţelor umane. Paginile sale ne vorbesc despre anxietate, singurătate, descurajare, îndoială, supărare, tristeţe, violenţă, tulburări de orientare sexuală, amărăciune, 126

sărăcie, boală, tensiuni şi conflicte interpersonale şi o varietate de alte probleme în viaţa celor mai mari bărbaţi ai credinţei şi sfinţi. Iov este un exemplu, ca şi eşecul lamentabil al sfătuitorilor săi. Apoi a venit Elihu, un tânăr care a ascultat pe Iov şi a înţeles luptele sale. Elihu a fost critic faţă de consilierii anteriori, bine intenţionaţi dar insensibili, care l-au ascultat pe Iov şi i-au oferit sfaturi în tentativa lor de a fi de folos. Prin contrast, Elihu a manifestat acceptare şi preocupare, o bunăvoinţă umilă de a fi la acelaşi nivel cu Iov, fără acea atitudine de sfânt şi de om mai bun sau superior celuilalt, a manifestat curajul de a confrunta şi dorinţa hotărâtă de a îndrepta, de a călăuzi consiliatul către Dumnezeu, singurul suveran capabil să ajute în perioade de necaz şi nevoie. Elihu a fost consilierul care a avut succes atunci când ceilalţi au eşuat. Iov cap. 32-37. Cu câţiva ani în urmă, fostul preşedinte al American Psychological Association a estimat că, şi astăzi, trei din patru consilieri sunt ineficienţi. Cercetări recente au arătat că cei mai mulţi pastori se simt nepregătiţi pentru responsabilităţile de consiliere şi cei mai mulţi nu sunt suficient de competenţi ca şi consilieri.68 Unele dovezi sugerează că majoritatea consilierilor sunt ineficienţi şi chiar dăunători. 69 Alţii reuşesc să aibă succes şi procesul de consiliere îndeplinit de ei este eficient. Aceştia din urmă sunt caracterizaţi printr-o personalitate care radiază sinceritate, înţelegere, compasiune şi abilitatea de a confrunta într-o manieră constructivă şi autentică. Aceşti consilieri au capacitatea de a utiliza tehnicile care ajută consiliaţii să-şi atingă obiectivele specifice. De ce vin oamenii la consiliere? Ce doresc să realizeze? Care este motivul terapeutului în încercarea de a-i ajuta în problemele ce necesită consiliere? Acestea sunt întrebări dificile. Fiecare dintre noi avem o varietate de răspunsuri, depinzând atât de consiliat, cât şi de consilier. Consilierul creştin ar trebui să se aştepte ca, clienţii să aducă probleme legate de preocuparea privind rugăciunea, îndoiala, doctrina, creşterea spirituală, vinovăţia faţă de comportamentul păcătos. Dacă cineva ar face o cercetare ar constata că numai 10% din consilierea creştină sau pastorală are de-a face cu chestiuni de natură religioasă.70 Cel mai adesea oamenii se adresează pentru probleme şi neînţelegeri maritale, pentru situaţii de criză, depresie, conflicte interpersonale, confuzie şi alte probleme de viaţă. Isus a fost preocupat în legătură cu acest tip de probleme. El a afirmat că a venit să ofere viaţa din belşug. In 10,10. În ceea ce este desigur cel mai faimos fragment al Scripturii, Isus a descris scopul lui Dumnezeu în trimiterea şi misiunea Fiului Său, “pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” In 3,16. Isus avea două obiective pentru fiecare persoană: o viaţă abundentă, îmbelşugată pe pământ şi viaţa veşnică în ceruri. Consilierul creştin care urmează Domnului Isus Hristos are aceleaşi obiective supreme cu care se prezintă oamenilor: le propune o viaţă îmbelşugată, abundentă şi să urmărească ţelul vieţii veşnice promis tuturor celor credincioşi. Dacă ne însuşim marele mandat în mod serios, vom avea dorinţa puternică de a vedea pe toţi cei pe care îi consiliem ca devenind ucenici ai Domnului Isus Hristos. Dacă credem în cuvintele Domnului Isus Hristos în mod serios, vom încerca să atingem obiectivele propuse de El, şi anume viaţă îmbelşugată, împlinită, care nu poate fi realizată decât celor care trăiesc în concordanţă cu învăţăturile Sale. Este totuşi bine cunoscut că există mulţi creştini sinceri care speră să fie mântuiţi în ceruri şi care par să fie îndreptăţiţi să creadă acest lucru, dar care nu experimentează o viaţă îmbelşugată, abundentă, împlinită pe acest pământ. Aceşti oameni au nevoie de consiliere care implică altceva decât evanghelizare sau educaţie creştină tradiţională sau administrarea unei predici. Un astfel de proces de consiliere ar putea ajuta consiliatul să recunoască atitudinile sale dăunătoare ascunse, să-l instruiască privind abilităţile de relaţionare interpersonale, să-şi optimizeze comportamentul, să-i călăuzească pe cei care au de luat decizii pentru a-şi schimba stilul de viaţă sau să le arate cum să-şi mobilizeze resursele lăuntrice pentru a face faţă unei situaţii de criză. Uneori consilierea călăuzită de Duhul lui Dumnezeu poate elibera consiliatul de blocaje persistente, de cicatrici sau amintiri 127

dureroase, sau le poate optimiza atitudinile prezente, făcându-i mai adaptabili şi ajutându-i să se maturizeze şi să crească spiritual pentru viitor, ancorându-i în credinţă şi în speranţă. Pentru necredincioşi o astfel de consiliere poate servi ca un mod de preevanghelizare 71 care îi ajută să-şi clarifice valorile şi priorităţile, care îndepărtează obstacolele din faţa convertirii. Evanghelizarea şi ucenicia este în acest caz ultimul obiectiv sau obiectivul suprem al consilierului creştin, deşi el nu are doar aceste obiective în faţă. Care sunt alte obiective ale consilierului creştin? Mulţi consiliaţi au doar o noţiune vagă în legătură cu aşteptările lor faţă de consiliere, exceptând doar înţelegerea de sine sau ca să se simtă mai bine. Dacă la fel este şi simţământul consilierului, în sensul că nu înţelege obiectivele procesului de consiliere, ci rămâne confuz şi vag, atunci procesul de consiliere nu reuşeşte să dobândească virtuţi terapeutice, este inutil şi ineficient. Consilierul trebuie să fie persoana care ajută consiliatul să-şi transforme problemele în scopuri şi obiective prin intermediul soluţiilor adecvate pe care le găseşte chiar consiliatul, în procesul de clarificare şi înţelegere de sine. Obiectivele specifice ale consilierii depind în mare măsură de problemele consiliatului, dar o listă exemplificatoare ar trebui să includă cel puţin următoarele obiective:72 1. Înţelegere de sine. Înţelegerea de sine este adesea primul pas în vindecare. Multe probleme sunt adesea autoimpuse, dar un consiliat care are nevoie de ajutor poate să nu reuşească să recunoască că are o perspectivă tendenţioasă, atitudini dăunătoare sau comportamente autodistructive. Să luăm de pildă exemplul unei persoane care se plânge: “nimănui nu-i place de mine”, dar nu reuşeşte să realizeze că această lamentaţie continuă îi plictiseşte pe ceilalţi şi că este motivul major pentru care este respinsă. Unul din obiectivele consilierii este de a trezi în consiliat o percepţie obiectivă şi realistă a sinelui, a ceea ce se petrece în viaţa sa şi în lumea care îl înconjoară. 2. Comunicarea. Este bine cunoscut că multe probleme familiale sau maritale implică incapacitatea de a comunica între cei doi soţi. Mulţi oameni sunt incapabili sau nu sunt binevoitori să comunice. Consiliatul trebuie încurajat să comunice simţămintele, gândurile şi atitudinile cu acurateţe şi în mod eficient. O astfel de comunicare implică exprimarea clară de sine cu acurateţe şi primirea mesajelor din partea celorlalţi. 3. Însuşirea, învăţarea schimbării comportamentului. Comportamentele noastre sunt învăţate. De aceea consilierea implică asistarea consiliaţilor de a se dezvăţa de comportamente ineficiente şi a învăţa modalităţi mult mai eficiente de a face lucrurile. O astfel de învăţare poate proveni din instruire prin imitarea consilierului sau a altor modele şi prin experienţa proprie, prin metoda încercării şi a erorii. Este necesară analiza cauzelor, atunci când se înregistrează un eşec şi reluarea tentativelor de reuşită 4. Realizarea de sine. Unii autori au subliniat importanţa ajutării persoanelor de a învăţa să realizeze şi să-şi menţină potenţialul optim propriu. Acesta este definit cu termenul de realizare de sine şi este propus de unii consilieri ca obiectiv al tuturor fiinţelor umane, fie că sunt sau nu implicate în consiliere. Pentru creştini un termen ca realizarea în Hristos ar putea fi un obiectiv mai potrivit pentru ţelul cuiva în viaţă, acela de a fi complet în Hristos, dezvoltând cel mai mare potenţial prin puterea Duhului Sfânt care ne poate procura maturitatea spirituală. 5. Suport. Adesea oamenii sunt capabili să-şi atingă obiectivele enumerate mai sus şi să funcţioneze eficient, cu excepţia unor perioade trecătoare de stress sau criză neobişnuită. Aceste persoane pot beneficia de o perioadă de suport, susţinere, încurajare, şi purtare a poverilor până când sunt capabili să-şi remobilizeze propriile resurse personale şi spirituale pentru a face faţă cu eficienţă problemelor de viaţă. 6. Maturitatea spirituală. Clinebell scrie că miezul slujirii şi consilierii creştine este acela de a ajuta oamenii să-şi împlinească nevoile spirituale şi să găsească starea de maturitate şi completitudine spirituală. Deşi discuţia legată de religie poate uneori să fie modul consiliatului de a-şi ascunde problemele personale şi psihologice şi reciproca este valabilă. În mod frecvent, consiliaţii nu reuşesc să vadă sau să admită eă există o dimensiune spirituală a tuturor problemelor umane. 128

Cei mai mulţi vor fi de acord cu frecvent citata afirmaţie a lui Karl Jung, că dintre pacienţii săi peste 35 de ani nu există nici unul a cărei problemă, în ultimă instanţă, să nu-şi găsească o tensiune sau perspectivă religioasă asupra vieţii. De aceea consilierul creştin devine un lider spiritual care călăuzeşte spre dezvoltare şi maturizare spirituală, ajută consiliaţii să facă faţă luptelor spirituale şi-i capacitează să găsească convingeri şi valori semnificative.73 În loc să vorbim de un dialog între consilier şi consiliat, perspectiva creştină atrage atenţia asupra ‚trialogului’74: conştienţa prezenţei lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, ca miez al oricărei consilieri eficiente. Procesul de consiliere este rareori eficient dacă consilierul îşi impune propriile ţeluri sau obiective clientului său. Este mai bine ca cei doi să lucreze împreună în stabilirea acestor ţeluri şi obiective. Astfel, ele pot fi cât se poate de concrete şi specifice, în loc să fie vagi, realiste şi organizate într-o secvenţă logică, în intenţia de a le atinge în această ordine. În viziunea lui Corey, obiectivele psihoterapiei şi consilierii sunt la fel de diverse ca şi abordările teoretice. Aceste scopuri pot să includă:75 - restructurarea personalităţii, - descoperirea inconştientului, - generarea unor interese sociale, - conştientizarea semnificaţiei vieţii, - rezolvarea şi vindecarea unor tulburări emoţionale, - examinarea unor hotărâri şi decizii mai vechi şi înlocuirea cu altele noi, - dezvoltarea încrederii în sine, cultivarea asertivităţii, - reducerea anxietăţii, - diminuarea comportamentului maladaptativ şi învăţarea unor modele adaptative noi, - câştigarea unui control eficient asupra propriei vieţi. dominanta comună în aceste scopuri şi obiective terapeutice atât de diverse? Această diversitate poate fi simplificată prin considerarea gradului de generalitate sau a obiectivelor specifice. Obiectivele se ierarhizează, se situează pe o paletă largă într-un continuum, de la unele foarte specifice, concrete şi pe termen scurt, către unul final, general şi pe termen lung, pe de altă parte. Abordarea cognitiv-comportamentală pune accent pe primele. Terapiile orientate pe relaţie terapeutică tind să pună accent pe ultimele. Obiectivele aflate la extremităţile acestor două tendinţe nu sunt în mod necesar contradictorii, ci este problema modului specific cum sunt definite şi abordate, fiind ţinta oricărei terapii eficiente şi de succes. Categorii diagnostice psihopatologice. Înţelegerea problemelor ce ţin de controlul impulsurilor în interiorul psihismului pacientului, se potriveşte cu diferitele entităţi nosologice care pot fi de folos psihoterapeutului şi se bazează pe cunoştinţe de psihopatologie. Grupul obsesional-compulsiv - aceste persoane tind să se manifeste în mod sever inhibat. Faţă de expresia directă a trebuinţelor lor fundamentale şi a impulsurilor, găsesc un substitut care le oferă o satisfacţie parţială. Aceste persoane trăiesc o nemulţumire profundă, dar nu-i cunosc cauza. Ei îşi reprimă simţămintele de vinovăţie, au o conştiinţă puternică şi rigidă. Eul lor are de-a face cu tot felul de interdicţii, prohibiţii şi control al acestei conştiinţe, păstrând un nivel de satisfacţie pentru aspectele impulsive. Eul are o oarecare tărie, dar nu-şi poate rezolva conflictul dintre dorinţă şi expresia directă a impulsului, respectiv, inhibarea sa. În această situaţie, simptomele specifice obsesive sau compulsive, devin o modalitate de menţinere a controlului, în timp ce, permite o exprimare parţială a unor impulsuri inacceptabile şi a unei anumite cantităţi de autopedepsire şi alinare a vinovăţiei. Modalitatea de lucru cu astfel de pacienţi este asistarea şi suportul în a-şi aduce simţămintele la suprafaţă, a descoperi în ce măsură reactualizează simţămintele din copilărie faţă de persoanele apropiate, în special faţă de părinţi. Oarecum diferită este tentativa de a ajuta persoanele care au o reacţie isterică. În aceste persoane controlul, represia, sunt foarte puternice, dar impulsurile împotriva controlului sunt, de asemenea, 129

puternice. Ca persoane nevrotice, simptomele devin o expresie deghizată a impulsului, aşa încât ele oferă o oarecare satisfacţie, dar de asemenea, o formă de autopedepsire pentru vinovăţia implicată în impuls. Mecanismul vinovăţie-pedeapsă este comun la persoanele nevrotice. Uneori autopedepsirea precede expresia impulsului, alterori urmează, iar în alte persoane se manifestă simultan. Aceste persoane dezvoltă, de asemenea, modalităţi de a-i determina pe ceilalţi să-i pedepsească, probabil o tehnică pe care au învăţat-o în copilărie. Pentru persoanele isterice, impulsurile care le determină anxietate sunt cele de dragoste, sexualitate şi mânie, cu anxietate şi vinovăţie legate de acestea. Eul nu este suficient de puternic ca să exercite un control complet asupra impulsului. Represia care pare să înlăture impulsurile faţă de controlul conştiinţei eului are loc în aşa fel încât este experimentat un simţământ de înstrăinare faţă de eu. Deşi apare o lipsă de conştienţă a conflictului interior, există o conştienţă intensă a simptomelor. Conştienţa asupra simptomului include anxietate şi suferinţă legată de aceasta, în timp ce justifică căutarea dragostei sub forma atenţiei şi simpatiei. Istericii apar frecvent în cabinetul medicului, psihoterapeutului şi altor persoane pentru a căuta remedii externe care să-i exonereze de propria responsabilitate. În terapeutică pot fi extrem de solicitanţi, încearcă să stabilească condiţiile procesului terapeutic şi să se protejeze faţă de durerea autodezvăluirii. Din acest motiv, procesul devine nesănătos. Împreună cu alte forme de reacţii defensive, ei încearcă să-şi protejeze eul patologic şi să perpetueze aceeaşi stare. În anamneză, vor face o supralicitare puternică pentru simpatie, în timp ce vor supraveghea atent consilierul faţă de reacţiile sale pozitive sau negative. Ei pot să recite o istorie lungă de suferinţe fizice, solicită consultul multor medici cu rezultate pozitive minime. Tind să stabilească relaţii fuzionale, apoi pot exploda rapid şi violent în mânie, de obicei limitându-se la violenţă verbală. Deseori, descriu simptome somatice în mod defensiv, tinzând să înlocuiască simptomele psihice reale. Alte persoane vin să solicite ajutorul psihoterapeutului, datorită suferinţelor de tip fobic. Există multe obiecte sau segmente ale realităţii, faţă de care astfel de pacienţi dezvoltă o teamă nerealistă şi imposibil de controlat. Indiferent de obiectul faţă de care se manifestă fobia, există o conexiune simbolică între acel obiect şi impulsul de care se tem. În timp ce se teme de impulsurile sale, fie ele sexuale, de mânie sau de orice altă natură, înlocuieşte teama cu fobia faţă de un obiect exterior care îi reprezintă această dorinţă. Astfel, obiectul temerii devine o chestiune de natură a conflictului, dar controlul este atât de puternic, încât tratamentul devine o sarcină lungă şi dificilă. Fobia este un mijloc de expresie, atât a impulsului, cât şi a controlului. Persoana poate să sufere o anxietate intensă şi să ajungă să-şi restrângă activităţile în mod sever. De asemenea, ea utilizează fobia pentru a-şi controla familia, prin intermediul căreia poate să devină un lider foarte puternic, exercitându-şi controlul social, politic, sau asupra grupurilor religioase. Aceste persoane nu vin la tratament, deoarece consideră că temerile lor sunt justificate de condiţii. Persoanele fobice consultă uneori psihoterapeutul, încercând s-obţină prescripţii uşoare şi simple pentru vindecarea propriilor anxietăţi. Deseori, psihoterapeutul neexperimentat poate să eşueze sub controlul lor şi să le ofere astfel de soluţii. Un astfel de tratament dictat de o persoană nevrotică va avea drept rezultat perpetuarea şi nu rezolvarea simptomului. Persoanele fobice au o nevoie nevrotică de simptomele lor, până când sunt capabile, cu sprijinul unui terapeut competent şi experimentat, să lucreze asupra problemei subiacente care generează simptomul. Un alt tip de persoană care consultă psihoterapeutul sunt cele care au pierdut controlul asupra impulsurilor. Acestea pot avea un comportament impulsiv sexual, de obicei lipsit de sentimente de vinovăţie, dar uneori pot avea anxietatea că vor fi prinşi asupra faptului. Alţii pot să-şi exprime unele impulsuri distructive. Unii pot fi foarte pasivi şi dependenţi, în timp ce alţii reacţionează la pasivitatea subiacentă cu maximă agresivitate. De asemenea, pot să dea pe faţă o judecată precară şi să se implice în tot felul de practici şi comportamente cu rezultate distructive atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei din jur. Unii sunt capabili de relaţii interpersonale extrem de superficiale, egocentrice, relaţii extrem de distructive pentru cei din jur. Comportamentul lor este seductiv, solicită simpatia, aprobarea, deşi dau 130

impresia că nu au nevoie de acest lucru. Aceasta este marea categorie a tulburărilor de personalitate din care se recrutează delincvenţii şi, în unele cazuri, criminalii. De asemenea, acest comportament şi tulburările de personalitate sunt grevate de diferite adicţii, consum de alcool şi droguri. Caracteristic pentru această categorie de persoane este un simţământ de iresponsabilitate, manifestat în diferite grade şi intensităţi. În procesul de diagnoză, psihoterapeutul va trebui să facă o evaluare a tăriei relative a impulsului exprimat şi a capacităţii persoanei de a controla aceste impulsuri. De asemenea, să evalueze şi alte calităţi ale persoanei cum ar fi capacitatea şi dorinţa de a-şi înţelege propriul psihic, sinceritatea şi profunzimea dorinţelor de schimbare a comportamentului şi capacitatea de a forma relaţii cu semenii – necesare pentru susţinerea moral-spirituală, capacitatea de a stabili o relaţie terapeutică. În legătură cu impulsul şi controlul acestuia, pacienţii utilizează compromisul ca defensă: renunţă la controlul unui impuls, pentru a reuşi să controleze altul, pe care îl percep ca mai periculos. Astfel, un bărbat poate să seducă sexual o femeie pentru a-şi controla impulsul subiacent, mult mai înspăimântător, de a distruge şi răni femeile. Altcineva se poate angaja într-un comportament sexual sau ostil pentru a evita să experimenteze depresia sau simţământul de inadecvare şi lipsa dragostei. Mulţi vorbesc despre singurătatea care-i chinuie, în timp ce simptomatologia lor indică incapacitatea de a stabili relaţii umane apropiate; comportamentul lor distructiv îi înstrăinează şi mai profund. Psihoterapeutul va nota că aceşti pacienţi trebuie să-şi accepte comportamentul ca aparţinându-le, ca expresie a propriului eu, sau într-un limbaj mai tehnic, ca simptomatic pentru propriul eu, egosimptomic. Aceasta poate să facă procesul terapeutic dificil sau imposibil, deoarece pot fi în situaţia de a nu dori schimbarea. Ei doresc doar să nu fie dezvăluiţi sau prinşi; caută terapia numai ca rezultat al temerii de a fi daţi de gol, cu rezultate dezastruoase asupra imaginii de sine sau asupra altor presupuse avantaje, beneficii secundare. Nu pot să stabilească o relaţie terapeutică autentică până când terapeutul nu-i face conştienţi că trebuie să respingă comportamentul problematic şi să realizeze caracterul său inacceptabil. De asemenea, este necesară evaluarea profunzimii şi gravităţii problemei subiacente, în relaţie cu dorinţa şi tăria de a intra în procesul terapeutic. Procesul terapeutic pentru cei cu tulburări de personalitate poate să fie foarte lung, iar psihoterapeutul trebuie să fie suficient de antrenat atunci când face tentativa de a-i ajuta. În situaţia contrară trebuie dirijaţi către consult interdisciplinar şi tratament psihiatric sau, în urma încălcării normelor juridice, pedeapsa contravenţională, corecţională, sau privativă de libertate, conform gravităţii şi legii. Persoanele depresive prezintă probleme diferite în termenii evaluării psihoterapeutice. În cazul acestora, impulsurile sunt controlate doar cu preţul unui simţământ imens de vinovăţie şi autopedeapsă. Conflictul dintre impulsuri şi o conştiinţă moralistă severă este deosebit de intens. Persoanele deprimate pot vorbi de acţiuni meschine de care ataşează vinovăţie. Aceasta este doar o manevră defensivă: înlocuirea. Depresivii au dificultăţi cu controlul impulsurilor ostile. Aceste impulsuri, iniţial direcţionate asupra persoanelor pentru care ar trebui să nutrească dragoste, sunt reprimate şi deturnate împotriva propriei persoane. Este ca şi cum persoana care merită ura pacientului se instalează în interiorul său ca parte a propriului sine. Dar ego-ul persoanei încearcă, de asemenea, să-i rezolve problema şi să-i ofere alinare. Din acest motiv, depresia se pretează la psihoterapie. În diagnoza psihoterapeutică, două tipuri de depresie trebuie să avem în minte: depresia de intensitate nevrotică şi depresia endogenă sau psihotică. Tulburarea depresivă de intensitate nevrotică a fost numită şi reactivă. Este o reacţie faţă de evenimente reale, de pierderi care au redus în mare măsură imaginea de sine a persoanei. Depresia de intensitate psihotică este produsă de condiţii psihopatologice lăuntrice sau endogene şi poate fi parte a psihozei, aşa-numite maniaco-depresive, sau o formă atipică a depresiei ce ţine de schizofrenie. Titulatura DSM–IV vorbeşte de tulburare afectivă recurentă. În timp ce depresia nevrotică beneficiază de psihoterapie, tulburările depresive de intensitate psihotică trebuie tratate de către psihiatru, constituind de multe ori o urgenţă psihiatrică prin potenţialul suicidar. 131

Persoanele aflate în faza (hipo)maniacală, cu simţământul supraestimat de stare de bine, se adresează uneori psihoterapeutului în cadrul confesional al comunităţii creştine. Ei pot să-şi ofere cu deosebită disponibilitate serviciile ca administratori sau slujbaşi în comunitate, se suprasolicită până la epuizare. De asemenea, prin modul pripit în care iau hotărâri şi acţionează, pot să genereze multiple probleme în colectivitate. Persoanele cu caracteristici schizoide ridică alte tipuri diferite de probleme. Sunt senzitivi, retraşi, tind să confunde fanteziile cu realitatea şi manifestă o teamă intensă. Au o profundă incapacitate de a se încrede atât în ei înşişi cât şi în ceilalţi, se tem de pierderea controlului faţă de propriile impulsuri şi simţăminte, sunt foarte speriaţi de apropiere şi intimitate şi se retrag, sau se implică prea adesea, în mod rapid într-o relaţie intimă apropiată, fără precauţii şi încep să trăiască anxietatea respingerii până la panică. Aceste reacţii sunt datorate temerii că-şi vor pierde controlul, temerii de a fi iubit şi de a iubi. Retragerea în fantezie devine un refugiu pentru că pot să-şi controleze propriile fantezii şi în felul acesta se simt în siguranţă. Dacă controlul eului cedează, apare puseul manifest, căderea în psihoză acută cu producţii psihopatologice halucinatorii şi delirante. Ideile nu le pot fi înţelese logic, limbajul lor este profund simbolic. Evaluarea şi diagnoza adolescenţilor. Deseori problema controlului este importantă, în măsura în care adolescentul se teme că va pierde controlul asupra simţămintelor şi dorinţelor care nasc în sufletul său şi pentru că devine conştient de ele pentru prima dată. Uneori, aceşti tineri se comportă ca şi cum n-ar avea control, când de fapt, îşi controlează prea rigid comportamentul, într-o manieră în care poate fi aparentă pentru observatorul întâmplător. Unii adolescenţi au nevoie de ajutor pentru a renunţa la modalităţile de realizare a controlului din copilărie, astfel încât dezvoltarea ulterioară a personalităţii să fie posibilă. Alţii au nevoie să-şi stabilească într-o manieră constructivă şi echilibrată, controlul. Psihoterapeuţii care lucrează cu adolescenţii vor observa rapid aceste tendinţe, dar există şi alte probleme de diagnoză şi evaluare a adolescenţilor. Este dificil să distingem între adolescenţii care au o criză de identitate normală şi cei care au tendinţa de a deveni schizoizi. Erikson a insistat asupra faptului că adolescenţa nu este o tulburare, ci o criză normală pe parcursul dezvoltării, în care conflictul are potenţial de dezvoltare şi creştere. Legat de natura şi extensia simţămintelor şi impulsurilor în activitatea psihoterapeutică creştină, trebuie să înţelegem că sarcina psihoterapeutului este aceea de a determina o maturizare a conştiinţei personale şi nu aceea de a accentua sau submina tendinţa către rigiditate sau libertinism. Există preocupări justificate asupra naturii tipului de control. Unele tipuri de control sunt congruente cu credinţa creştină, iar altele nu. Unii autori vorbesc despre diferenţa despre egomoralitate şi superegomoralitate. Putem să gândim lucrul acesta în termeni dinamici. Tăria eului constă în a lua decizii autonome şi exercitarea unui control autonom, ca modalitate de a înfrânge forţa aspectelor inconştiente şi a evita exercitarea controlului prin anxietate şi vinovăţie, care pot fi complicate şi de procese de autopedepsire. Psihoterapeutul va şti să ajute fiecare persoană să-şi evalueze propriile simţăminte de vinovăţie şi anxietate, să-şi descopere originile şi puterea acestora în viaţa personală. Unii pacienţi au nevoie de ajutor în a-şi descoperi vinovăţia realistă, obiectivă, în timp ce alţii trebuie să fie alinaţi de simţămintele de vinovăţie excesivă, nevrotică. Psihoterapeutul creştin va trebui să-şi examineze în profunzime propriile tendinţe, astfel încât să nu forţeze pe ceilalţi să intre în propriile sale modele asupra valorilor, cu alte cuvinte să-i controleze. Oamenii trebuie să-şi adopte propriile valori şi aceasta trebuie să fie o alegere autonomă care să fie rezolvată în ultimă instanţă între ei şi Dumnezeu, care deţine norma supremă pe care a revelat-o. Conştiinţa creştină este o instanţă, pentru care o minimă cerinţă, este aceea de a nu-şi dăuna lui însuşi sau semenului său, ci de a ajunge să dobândească o stare de bine la un nivel mai înalt. Ea operează pe baza acelui tip de dragoste care caută să apropie persoanele şi nu să le separe, inteligentă şi imaginativă în a promova valorile spirituale autentice. Această libertate faţă de o conştiinţă legalistă îngustă este libertatea 132

care poate să conducă la relaţii creative, intrapsihice, interpersonale şi cu Dumnezeu, având ca rezultate dezvoltarea şi maturizarea spirituală. Greutatea formulării unui diagnostic diferă de la un pacient la altul. Cu excepţia suferinţelor nonpsihotice, cele mai multe suferinţe psihiatrice afectează capacitatea pacientului de a comunica sau de a înţelege realitatea. Pacientul depresiv. Pacienţii care suferă de depresie au tendinţa de a percepe lumea într-o lumină negativă. Ei au o nevoie disperată de speranţă şi asigurare. Vor întreba în mod repetat dacă nu au făcut ceva rău sau dacă pot fi ajutaţi. Cu toate acestea, când asigurarea este oferită, este primită cu scepticism şi conferă doar o liniştire temporară. Pacientul psihotic. Pacientul care suferă de o psihoză, cum ar fi schizofrenia paranoidă, poate fi confruntat cu o serie de halucinaţii auditive înspăimântătoare. El poate fi convins că cineva complotează împotriva lui dorind să-l otrăvească şi să-i fure bunurile. Dacă halucinaţiile au caracter de persecuţie, pacientul poate fi recalcitrant, indetificând personalul cu persecutorii. Anamneza unui astfel de pacient presupune doar observaţia. Interacţiunea cu astfel de pacienţi, reprezintă un stimulent pentru comportamentul psihotic. La distorsionarea realităţii se adaugă frica; aceşti factori pot genera un comportament violent neprevăzut. Deşi trebuie trataţi cu compasiune şi înţelegere, trebuie luate măsuri preventive pentru a-i împiedica să acţioneze conform ideilor delirante. Pacientul ostil. Pacienţii ostili au un istoric cu manifestări agresive. Astfel de manifestări se întâlnesc la pacienţii cu personalităţi antisociale, alcoolici, dependenţi de substanţe, cu psihoză paranoidă, cât şi la pacienţii care au o înclinaţie spre violenţă în absenţa unei tulburări psihice. Un indicator sensibil al evoluţiei unei situaţii periculoase îl reprezintă propriul răspuns emoţional. Sentimentele de frică sau nesiguranţă trebuie înlăturate prin măsuri de precauţie adaptate situaţiei. Dacă îngrijorarea este minimă, măsura de precauţie este reprezentată de simpla poziţionare între pacient şi o uşă deschisă, pe parcursul discuţiei. Dacă gradul de îngrijorare este mai mare, una sau mai multe persoane pot fi plasate în câmpul vizual al pacientului. Astfel de măsuri reprezintă o uşurare pentru pacientul confuz, psihotic, deoarece absolvă pacienţii de luarea unei decizii în momentul în care nu au control asupra acţiunilor lor. Pacientul somatic. Pacientul cu diferse manifestări şi simptome fizice va cere timp în plus. Afecţiunile psihice au diverse manifestări, unele nefiind concludente pentru un diagnostic imediat. Acesta poate fi cazul tulburărilor de conversie, ipohondriei, somatizărilor, simptome nespecifice asociate anxietăţii sau depresiei. Astfel de simptome pot fi semnele unei boli în stadiu incipient, ce nu permite încă diagnosticul sau pot reprezenta o metodă prin care pacientul atrage deliberat atenţia asupra sa. Simptomele somatice pot fi singulare sau multiple. În cazul simptomelor singulare, evaluarea medicală continuă până la excluderea unei cauze fizice. În cazul simptomelor multipe, când o afecţiune somatizantă este posibilă, evaluarea medicală continuă numai pentru simptomele ce pot fi obiectivate. E important de ştiut că mulţi pacienţi au un vocabular psihologic limitat şi îşi exprimă sentimentele în termeni biologici, somatici, deşi trăiesc un disconfort emoţional. Pacientul maniac. Aflat într-o criză maniacală, pacientul se poate repezi spre gardianul spitalului, poate fi capabil să-şi cheltuiască repede toate economiile fără să dea atenţie sfatului celorlalţi. Principala preocupare a pacientului poate fi testarea tuturor robinetelor şi încercarea de a convinge personalul medical că a descoperit o nouă metodă de a transforma apa în aur. Anamneza unui astfel de pacient se desfăşuară în mai multe etape, de scurtă durată, crescând gradual capacitatea acestuia de a sta liniştit şi de a comunica. Pacientul demenţiat. Pacientul care suferă de demenţă poate fi foarte cooperant. Stă liniştit pe scaun şi dă afirmativ din cap atunci când este întrebat dacă înţelege, zâmbind larg. Din păcate, pacientul este convins că se află în anul 1926, iar asistenta este colega lui de liceu. Un astfel de pacient nu este capabil să-şi ia medicaţia şi necesită constant reamintirea instrucţiunilor şi a schemei de tratament, precum şi a activităţilor zilnice (igienă personală, activităţi, odihnă, mese zilnice). 133

Pacientul cu tulburări de personalitate. Poate evoca un istoric sfâşietor de insomnie şi alte tulburări ale somnului, concluzionând cu cererea unei prescripţii de amfetamine, cum obişnuia să-i dea celălalt medic. Rolul şi funcţiile terapeutului. Aşa cum au fost precizate diferite obiective şi scopuri terapeutice, de asemenea şi rolul terapeutului este diferit pentru modele şi orientări terapeutice diferite. Dacă tindem către o perspectivă integrativă trebuie să ne punem o serie de întrebări asupra atitudinii şi comportamentului terapeutului: Cum se schimbă rolul şi funcţiile terapeutului pe măsură ce procesul terapeutic se desfăşoară? Îşi menţine terapeutul un rol fundamental sau acest rol variază în concordanţă cu cerinţele clientului? Cum decide şi pe ce criterii hotărăşte terapeutul, cât de activ şi directiv trebuie să fie? Cum mânuieşte şi modifică structura mai laxă sau mai fermă procesului terapeutic pe măsură ce acesta se desfăşoară? Care este echilibrul optim al responsabilităţii în relaţia client-terapeut? Când şi cum, în ce măsură îşi poate permite consilierul, terapeutul să se dezvăluie? Controlul asupra comportamentului pacientului. Aşa cum vom vedea în descrierea diferitelor abordări terapeutice o preocupare centrală este aceea a controlului pe care-l exercită terapeutul asupra comportamentului pacientului în timpul şi între sesiuni. Terapeuţii cognitiv-comportamentali şi realityterapeuţii, operează cu o structură directivă şi didactică. Ei sugerează în mod frecvent teme pentru acasă care constau în exercitarea noului model de comportament chiar şi între sesiuni. Prin contrast, terapeuţii centraţi pe persoană operează cu o structură mult mai puţin definită şi mai laxă. Structurarea depinde de clientul particular pe care-l avem în faţă şi de circumstanţele specifice aduse în situaţia terapeutică de problematica sa. O structură clară este mult mai importantă în fazele timpurii ale procesului terapeutic; ea încurajează pacientul să vorbească despre problemele sale şi-l conduce către înţelegerea nevoii de terapie, îl motivează într-o manieră colaborativă. Este util ca atât terapeutul cât şi pacientul să facă o evaluare iniţială care poate preciza problematica pe care o aduce în procesul terapeutic clientul, modalităţile, tehnicile, procedurile care vor fi aplicate, soluţiile care vor fi găsite şi scopul general al procesului terapeutic. Terapeutul să împărtăşească clientului gradul său de responsabilitate şi el să înţeleagă că este o parte activă în procesul terapeutic şi nicidecum primitor, consumator sau participant pasiv. Încă din stadiile iniţiale ale procesului terapeutic pacientul trebuie să fie conştient că are rolul său activ şi trebuie să devină un participant activ la procesul terapeutic. Experienţa pacientului în terapie. Ce aşteptări are pacientul atunci când se adresează terapiei? responsabilităţile sale în acest proces? Este terapia doar pentru cei care au tulburări psihice? Pot beneficia de terapie şi persoane relativ echilibrate şi sănătoase? Există trăsături, stadii, etape comune în procesul terapeutic care se aplică unei largi diversităţi de pacienţi şi clienţi? Cei mai mulţi clienţi împărtăşesc un anumit grad de suferinţă, durere sau cel puţin nemulţumire. Există o mare discrepanţă între cum ar dori să fie şi cum sunt în realitate. Unii iniţiază procesul terapeutic deoarece speră să fie vindecaţi de un simptom specific sau un anumit grup de simptome, îşi doresc să scape de migrenă, să nu mai fie victimele unor atacuri de panică, să piardă în greutate sau să iasă din depresie. De asemenea, unii manifestă conflicte între simţăminte şi reacţii, se pot confrunta cu complexe de inferioritate sau pot fi prost informaţi, să-şi dorească cultivarea unor aptitudini şi capacităţi. Mulţi se adresează pentru rezolvarea unor conflicte de natură maritală. Din ce în ce mai mult, oamenii vin la terapie frământaţi de probleme existenţiale, acuzele lor sunt mai puţin definite, dar, au de a face cu experienţe cum ar fi senzaţia de vid, de goliciune, lipsa de sens şi semnificaţie a vieţii, plictiseală, relaţii deteriorate generatoare de conflict şi supărare, lipsa unor drepturi, pierderea sensului propriului eu. Aşteptările iniţiale ale pacienţilor sunt acelea de a primi asistenţă din partea unui expert şi rezultate imediate. Ei au mari speranţe iniţiale pentru schimbări majore cu efort mic. Pe măsură ce procesul terapeutic progresează, descoperă că trebuie să fie activi în acest proces, trebuie să-şi selecteze 134

propriile ţeluri şi obiective şi să lucreze asupra lor, atât în timpul sesiunii, cât şi între sesiuni, în viaţa de fiecare zi. Gândind asupra unei presiuni a integrării în practica terapeutică şi de consiliere, luaţi în considerare caracteristicile fiecărui client care vă solicită ajutorul. Unii dintre aceştia beneficiază de recunoaşterea şi exprimarea simţămintelor perturbatoare, în timp ce alţii au nevoie să-şi examineze propriile gânduri, idei şi convingeri. Unii au nevoie de schimbarea comportamentului , în timp ce alţii vor beneficia de discutarea propriilor relaţii cu persoane semnificative din viaţa lor. În hotărârea intervenţiei, necesară şi utilă, luaţi în calcul fundamentul cultural, etnic şi socio-economic al pacientului. Mai mult decât concentraţi-vă asupra a ceea ce procesul de consiliere poate să schimbe în pacienţii aflaţi în stadii diferite. Deşi unii clienţii, simt nevoia iniţial să fie ascultaţi şi să găsească cadrul securizat în care să-şi poată permite exprimarea unor simţăminte profunde, ei pot beneficia mai târziu de examinarea modelelor de gândire care au contribuit la suferinţa psihică. În procesul terapeutic este esenţial ca pacientul să facă trecerea dela ceea ce a învăţat despre el însuşi în procesul terapeutic, la acţiuni concrete. Acesta este un moment crucial în terapie. Degeaba dobândeşte insight, culege informaţii, este convins că există segmente, atitudini, modele eronate în propria existenţă, dacă nu este dispus să se schimbe, să treacă la acţiuni practice, să exerseze aceste noi modele de acţiune, astfel încât modificările, schimbarea să se producă în viaţa sa şi ajungă la rezultate concrete. Având în vedere că mulţi iau procesul terapeutic ca pe un panaceu, gata format, ca pe un comprimat miraculos care să fie înghiţit şi să le rezolve peste noapte toate problemele, această trecere la acţiune concretă după dobândirea înţelegerii şi a convingerii a ceea ce trebuie schimbat, rămâne un prag crucial şi pacientul trebuie pregătit pentru acest moment, motivat şi însoţit în eforturile pe care le presupune schimbarea şi lucrul cu sine însuşi. Relaţia terapeutică Cele mai multe abordări terapeutice sunt de acord că relaţia terapeutică dintre consilier şi clientul său este covârşitoare. Punctele de vedere ale terapiei existenţiale centrate pe persoană, gestalt terapiei, sunt bazate pe relaţia personală care are un rol determinant în tratament şi în rezultatele acestuia. Celelalte abordări cum ar fi rational-emotive-behavior-Therapy (REBT), terapia cognitiv-comportamentală şi cea comportamentală propriu-zisă, nu ignoră relaţia, dar îi oferă o importanţă mai puţin centrală. Procesul terapeutic este o problemă personală care implică o relaţie personală şi dovezile indică faptul că onestitatea, sinceritatea, acceptarea, înţelegerea şi spontaneitatea sunt ingrediente fundamentale ale rezultatelor durabile şi de succes. Gradul terapeutului de înţelegere, grijă, disponibilitate, capacitatea sa de a fi de folos, autenticitatea, originalitatea sa, sunt factori care influenţează această relaţie. Lazarus descrie caracteristicile pe care le consideră trăsături definitorii ale unui terapeut de succes: un respect autentic faţă de oameni, o atitudine pozitivă şi nonjudicativă, un simţ al umorului dezvoltat, căldură, autenticitate, bunăvoinţa de a recunoaşte şi a dezvălui propriile greşeli. Lazarus vede în relaţia dintre terapeut şi pacient terenul care-l capacitează pe terapeut să înrădăcineze tehnicile terapeutice. Relaţia terapeutică caldă, suportivă, care manifestă disponibilitate şi grijă este necesară pentru remedierea convingerilor eronate a pacientului şi a comportamentelor maladaptative. Pentru a realiza aceste schimbări, terapia eficientă reclamă ca terapeuţii să-şi înveţe clienţii, pacienţii să dobândească o sumă de abilităţi de a face faţă, pe care ei le pot utiliza în rezolvarea problemelor. De asemenea, pacienţii, clienţii pot contribui la această relaţie cu o sumă de variabile valoroase şi necesare cum ar fi motivaţie, cooperare, interes, preocupare şi aşteptări active.76 Aşa cum am văzut, în dezvoltarea perspectivei terapeutice personale trebuie să acordăm atenţie congruenţei, potrivirii dintre pacient şi consilier. Aceasta nu înseamnă ca terapeutul să-şi modifice personalitatea pentru a se potrivi aşteptărilor fiecărui client. Este important însă, să fii tu însuţi autentic pentru a satisface o relaţie autentică, cu pacientul. Este un fapt că nu vom reuşi să lucrăm eficient cu 135

fiecare client, să avem succes în fiecare caz, deoarece rezultatele nu sunt determinate doar de cunoştinţele şi competenţa noastră tehnică. Unii pacienţi răspund mai bine altor terapeuţi care au un alt tip de personalitate şi un alt stil terapeutic, diferit de al nostru. Astfel este recomandabilă sensibilitatea în evaluare şi diagnoză. Să înţelegi exact ceea ce aşteaptă pacientul să faci: o apreciere judicioasă în legătură cu indicaţiile tipului şi procesului terapeutic pe care îl iniţiezi, dacă este util sau nu pacientului. Nu trebuie neapărat să ne asemănăm cu pacienţii şi nu trebuie neapărat să experimentăm acelaşi tip de probleme, pentru a fi eficienţi faţă de ei. Este important să fii capabil să le înţelegi lumea, cadrul lor şi să-i respecţi. Problema corespondenţei dintre terapeut şi client are implicaţii foarte serioase şi interesante în perspectiva terapiei multiculturale. Dacă avem rezerve sau carenţe pentru o anumită clasă de pacienţi deşi n-ar trebui să fie aşa, fie datorită convingerilor lor religioase, apartenenţei etnice, statutului socioeconomic, sau anumite complexe, indisponibilităţi, este bine să ne centrăm asupra categoriilor de pacienţi asupra cărora simţim că eficienţa noastră este maximă şi să solicităm consultul, să ne declinăm competenţa şi responsabilitatea, ori de câte ori, în mod onest, constatăm că suntem depăşiţi sau, pur şi simplu, nu suntem potriviţi pentru această categorie de pacienţi sau de afecţiune. Mulţi oameni pregetă să vină la consiliere. Nu este uşor pentru nimeni să admită că are nevoie de ajutor. Unele persoane sunt terifiate de consiliere sau le este teamă de ceea ce ar putea fi întrebaţi. Alţii au probleme deoarece sunt prea jenaţi ori li se pare prea greu să discute aspecte intime, profunde, ale vieţii personale şi se simt neconfortabil.77 Uneori, creştinii se tem sau simt că n-ar trebui să fie copleşiţi de probleme, astfel încât să aibă nevoie de consiliere, percepând aceasta ca o dovadă a eşecului spiritual. Un consilier capabil este conştient aceste simţăminte de nesiguranţă şi încearcă să ajute consiliatul să se relaxeze şi să depăşească problemele inerente începutului. Stabilirea unui climat terapeutic78 în care consiliatul se simte confortabil, fără întreruperi sau distrageri ale atenţiei, contribuie la aceasta. Acest loc poate fi un cabinet sau un centru de consiliere, dar asistarea şi slujirea efectivă poate avea loc aproape oriunde. Pentru unii, un colţ liniştit într-un restaurant sau în natură, poate să fie mai puţin ameninţător decât un cabinet formal de consiliere. Mult mai importantă decât localizarea este relaţia dintre consilier şi consiliat. 79 Mulţi consilieri sunt de acord că relaţia terapeutică este inima sau miezul procesului de consiliere. Cum poate fi edificată această relaţie terapeutică? O cercetare cu o durată de patru ani într-o clinică cu o diversitate de tipuri de consilieri, a constatat că relaţia terapeutică se dezvoltă şi starea pacienţilor se îmbunătăţeşte, atunci când terapeuţii manifestă nivele înalte de căldură, autenticitate şi înţelegere empatică cu acurateţe. Când aceste calităţi ale consilierului lipseau, pacienţii se agravau. Este important să fii sensibil şi să utilizezi cea mai adecvată tehnică pe care o stăpâneşti şi o ai la îndemână pentru a face consiliatul să se simtă mai bine, dar miezul procesului de consiliere pare să fie relaţia terapeutică dintre consilier şi consiliat şi caracteristicile personale ale consilierului.80 În procesul de strângere a materialului pentru diagnoză se dezvoltă relaţia dintre psihoterapeut şi pacient. natura acestei relaţii? Va promova ea procesul terapeutic, sau îl va face să regreseze şi îl va distruge? Putem dezvolta o relaţie terapeutică cu pacientul din faţa noastră? Deseori s-a vorbit despre alianţa terapeutică. O relaţie terapeutică este o relaţie de lucru în care terapia progresează. Ea face parte din capacitatea psihoterapeutului de a comunica preocupare, înţelegere şi competenţă faţă de pacient. Din partea pacientului aceasta constă din bunăvoinţa şi abilitatea de a manifesta cooperare în procesul terapeutic, capacitate de autoanaliză şi de înţelegere. Relaţia terapeutică nu se dezvoltă printr-o anumită procedură. Pe parcursul timpului, a sesiunilor succesive, aceasta se dezvoltă, devine din ce în ce mai strânsă şi eficientă. Încă de la prima sesiune se poate stabili dacă au fost puse bazele relaţiei terapeutice sau constituie un eşec. Eşecul psihoterapeutului de a înţelege persoana din faţa sa, de a comunica înţelegere, inabilitatea de a-l asculta, de a sesiza mesajele nonverbale ca şi cele verbale, incapacitatea de a proceda deschis cu rezistenţele acestuia, sunt motivele care pot conduce la eşecul stabilirii unei relaţii terapeutice. 136

Din partea pacientului, primul obstacol în relaţia terapeutică este rezistenţa faţă de terapie, motive pentru care pacientul caută să evite relaţia terapeutică, teama de a se explora, tendinţa de a blama pe alţii pentru problemele sale, tendinţa de a-şi juca rolul faţă de probleme, decât să le investigheze în profunzime, negarea acestora. Toate acestea sunt cauze interne şi pot constitui obstacole în stabilirea relaţiei terapeutice. Ele tind să fie aduse pe parcursul procesului, iar terapeutul trebuie să ştie să abordeze rezistenţele. Acestea pot fi chiar indicatoare ale suferinţei şi un terapeut competent poate să exploateze versantul pozitiv al acestora. Pot fi utilizate atât în diagnoză, cât şi ca potenţialităţi ale pacientului de a-şi soluţiona problema, care pe această cale poate fi conştientizată. Aşa cum am văzut deja, un psihoterapeut creştin are mijloace speciale de diagnoză şi evaluare a pacientului prin ideile şi atitudinile sale religioase, valorile spirituale ale acestuia. De asemenea, pacientul va evalua atitudinile religioase ale terapeutului, în lumina propriilor sale dorinţe. N-ar trebui să se ajungă la dezacorduri deschise şi trebuie să înţelegem că procesul şi relaţia terapeutică nu sunt nici locul nici timpul de a rezolva controverse teologice, ci terapeutul trebuie să manifeste înţelegere faţă de convingerile religioase ale pacientului, indiferent care ar fi acestea. Dacă pacientul caută o relaţie de dependenţă prin intermediul religiei, pastorul poate alege să accepte aceasta, dar cu preţul distrugerii procesului terapeutic, sau să se ocupe de această tendinţă ca o rezistenţă care să-i determine înţelegere mai profundă şi dezvoltare către autonomie şi bizuire pe sine însuşi. În procesul de diagnoză şi evaluare, psihoterapeutul trebuie să estimeze modul în care pacientul îşi utilizează propria religie pentru atingerea unor obietive sănătoase sau patologice. O atitudine antireligioasă nu constituie în mod necesar o indicaţie împotriva psihoterapiei de orientare creştină. Ea poate constitui un aspect al problemei care trebuie explorat şi adesea pot fi găsite şi experienţe nefericite în istoria pacientului resurse de dezvoltare. Aceasta poate contribui la vindecare, dacă consiliatul constată că psihoterapeutul este mult mai interesat în înţelegerea lui şi a atitudinilor sale religioase decât în schimbarea acestora sau a atitudinii, a convingerilor sale teologice şi a practicilor sale. Aceste aspecte comunică o atitudine fundamentală faţă de credinţa religioasă: un respect şi o acceptare a persoanei, o preocupare pentru a-l ajuta să-şi învingă temerile. La momentul oportun, pe parcursul întâlnirilor de diagnoză şi evaluare, psihoterapeutul trebuie să informeze pacientul asupra concluziilor şi recomandărilor sale. Acestea trebuie făcute într-un limbaj accesibil pacientului. Dacă psihoterapeutul face un diagnostic clinic acesta trebuie să fie utilizat pentru propria înţelegere şi pentru schema de lucru, dar nu va fi comunicat pacientului. Unii profesionişti se protejează prin etichete şi doresc un diagnostic, dar nu există nici un motiv să etichetăm pe cineva, ci trebuie ca pacientul să se înţeleagă pe sine şi să fie capabil de autoexplorare. Totuşi, este important atât pentru psihoterapeut, cât şi pentru pacient să conlucreze în legătură cu tentativele sale de a-şi rezolva problemele, maniera în care a făcut-o şi de ce a eşuat, să reducă sau să înlăture simţămintele de vinovăţie nevrotică, să clarifice de ce este necesară terapia. Va trebui să lucreze cu simţământul fals de independenţă, de zădărnicie. “De ce n-am fost în stare”, ar putea să spună pacientul, “să-mi rezolv singur problemele?”, iar terapeutul să-l ajute să înţeleagă rolul procesului terapeutic, cum poate să-l realizeze şi de ce este necesar. Aceasta nu trebuie să fie o predică lungă, o lectură, ci trebuie să fie spus foarte pe scurt şi în expresii netehnice. Deseori, vom întâmpina o rezistenţă puternică de intrare în procesul terapeutic. Alte ori, pacientul este pregătit să accepte asistenţa terapeutică şi ia o decizie favorabilă stabilirii relaţiei terapeutice fără rezistenţă şi în mod rapid. Cu această ocazie trebuie stabilite procedurile în mod clar. Frecvenţa şi timpul întâlnirilor, plata, felul în care aceasta se va face, cadrul terapeutic, toate aceste condiţii formale, fără să fie stabilite cu rigiditate, sunt totuşi necesare pentru a proteja procesul terapeutic ca şi persoana terapeutului şi a crea atmosfera necesară instituirii acestui act sacral. Totuşi, pacientul va trebui să aibă libertatea de a se exprima liber, de a-şi aduce orice fel de problemă în procesul terapeutic şi trebuie să ne asigurăm de cooperarea sa totală. 137

Datele din anamneză nu sunt un obiectiv prin ele însele. Sunt doar informaţii care trebuie utilizate pentru a stabili o relaţie terapeutică empatică, pentru a înţelege dinamica interioară a persoanei, pentru beneficiul terapeutic al persoanei, îndeplinind scopul pentru adunate. Înţelegerea acestui proces poate fi exprimată în diferite moduri, fie psihologic, fie religios, spiritual. Datele adunate în legătură cu persoana pacientului nu sunt necesare doar pentru a satisface curiozitatea ştiinţifică a terapeutului, nici nu pot constitui, în mod vulgar, subiect de bârfă, ci dimpotrivă sunt utilizate numai în procesul terapeutic şi în favoarea pacientului. Relaţia terapeutică este primul şi cel mai important pas în a ajuta persoana să se înţeleagă. Din partea terapeutului aceasta presupune o atitudine umilă autentică şi îi permite să stabilească şi să consolideze această relaţie în care manifestă empatie, încredere reciprocă şi colaborare autentică. În dimensiunea creştină a relaţiilor terapeutice, Dumnezeu este permanent prezent, prin Duhul Său Cel Sfânt şi asistă pe cei doi, atât pe terapeut cât şi pe pacient, în dezvoltarea acestui proces, în care terapia este efectuată, dar vindecarea este dăruită.81 Relaţia de lucru, relaţia dintre terapeutul creştin şi pacient este un ingredient necesar în orice tip de slujire creştină: pastorală, de asistenţă socială sau medicală, dar este de importanţă crucială în psihoterapia de tip creştin. Ea este baza procesului, interacţiunii şi constituie maniera în care dinamicile şi conţinutul sunt utilizate. Importanţa ei a condus la o subliniere aproape exclusivă, cu excluderea nefericită a altor aspecte. Aceasta a avut ca rezultat evitarea procesului în sine al conţinutului şi tinde să plaseze o supraimportanţă asupra simţămintelor conştiente. Astfel, persoana este împinsă către evitarea a ceea ce se află în spatele simţămintelor şi reduce valoarea terapeutică a experienţei. Această subliniere nu ne va conduce însă la minimalizarea funcţiei centrale a relaţiei terapeutice. Ne-am ocupat deja de anumite aspecte teologice ale relaţiei de tip creştin, chiar psihoterapeutic creştin. Pot exista dezacorduri considerabile asupra unor aspecte, deoarece înţelegerea terapeutică a relaţiei creştine în psihoterapie sau a relaţiei pastorale, depinde de poziţia teologică a interpretului, de culoarea sa confesională. Aşa cum am indicat anterior, fundamentele biblice pentru slujirea creştină în terapeutică şi vinde extrem de generoase. Orice relaţie psihoterapeutică autentică trebuie să aibă caracteristicile fundamentale terapeutice şi vindecătoare. Aceste virtuţi sunt necesare pentru că orice fiinţă umană căzută în păcat este într-un fel sau altul rănită, se află în suferinţă. Orice tip de slujire creştină va trebui să contribuie la refacerea integrităţii şi completitudinii persoanei. Psihoterapeutul creştin este antrenat în mod esenţial în procesul terapiei, astfel încât să pună bazele unei relaţii terapeutice eficiente, să conţină ingredientele fundamentale specifice slujirii creştine şi fundamentele teologice ale acesteia. Pentru orice tip de slujire creştină, relaţia stabilită este fundamentală. Multe erori sau eşecuri se datorează incapacităţii de a stabili o relaţie lucrativă. Aceste aspecte se pot datora unor factori care ţin de terapeut, de pacient, sau de ambii. Adesea aceste aspecte sunt “rezolvate” fie prin blamarea celuilalt, fie prin generarea unor conflicte, fără ca fiecare parte să-şi investigheze partea de responsabilitate şi contribuţie şi să încerce să se corecteze. Relaţia lucrativă este foarte importantă la nivelul slujirii creştine, dar este rezultatul unor atitudini conştiente şi a înţelegerii fiecărui versant. Este o relaţie realistă şi reală faţă către faţă, persoană către persoană, cu simţămintele autentice şi răspunsuri sau reacţii adecvate din partea celuilalt. În terapie şi adesea în slujirea de tip creştin se stabileşte o relaţie în care simţăminte inconştiente, infantile, distorsionate predomină, indiferent dacă sunt de natură afectivă, ce ţin de mânie, supărare sau de vinovăţie. Aceasta, în termeni psihanalitici, se numeşte tranfer. Transferul, constituie în esenţa sa, actualizarea simţămintelor şi atitudinilor faţă de relaţii precedente, având un model general asemănător, în relaţia prezentă, de lucru. Ne vom ocupa mai întâi de relaţia de lucru şi apoi cu relaţiile de tip tranferenţial, în psihoterapia de natură creştină. Relaţia terapeutică de lucru se bazează pe aspectele sănătoase ale pacientului care răspund aspectelor sănătoase ale psihoterapeutului. Cele mai sănătoase aspecte de ambele părţi se asociază în mod liber în relaţia terapeutică, în vederea depăşirii problemelor. Dar fiinţele umane sunt lipsite de 138

desăvârşire şi au probleme. Vom discuta mai departe atitudinile psihoterapeutului şi care dintre acestea pot fi eficiente în mod fundamental în relaţia terapeutică de lucru.82 În primul rând este necesar să fie adusă în această relaţie terapeutică de lucru o preocupare autentică şi respect pentru particularităţile individuale ale pacientului. Cele mai multe vieţi distorsionate merită încă respectul şi demnitatea care trebuiesc acordate oricărei fiinţe umane. Persoana şi problemele sale necesită acceptare. Fiind capabil să înţelegi suferinţa unei persoane să fii interesat în învăţarea felului în care ai putea contribui la asistarea şi alinarea, însănătoşirea sa, este un simţământ comun al calităţii umane al psihoterapeutului. Înaintea lui Dumnezeu, fiecare stăm şi avem aceleaşi trebuinţe fundamentale. Mat. 25,34-45. Persoanele rănite, aflate într-o suferinţă care poate fi alinată prin intervenţie umană, trebuie să beneficieze de tentativa psihoterapeutică. Aceasta înseamnă că obiectivul fundamental în ajutarea pacientului este acela de a găsi modalităţile de vindecare, de înlăturare sau reducere a conflictului, de încurajare a persoanei ca să-şi găsească modalităţile de creştere şi împlinire. În această sarcină, psihoterapeutul creştin va fi preocupat să permită forţelor vindecătoare lăuntrice ale pacientului să devină operaţionale. Aceste forţe, aceste puteri vindecătoare, includ încrederea, dragostea, puterea de judecată, bunăvoinţa, potenţialul de a lua hotărâri personale şi care, în mare parte, sunt coincidente cu roadele Duhului Sfânt din 1 Tes 5. Vindecarea nu poate să aibă loc prin supunerea pacientului unei autorităţi externe, cum ar fi biserica, persoane eclesiastice, psihoterapeutul, sau unor principii abstracte teologice sau moraliste. Etica creştină fundamentală presupune dragostea care nu răneşte semenul, ci mai degrabă caută să facă ceva bun pentru el. Oamenii sunt bolnavi din cauză că dezvoltarea unei experienţe mature a dragostei a fost blocată. Psihoterapeutul creştin este dedicat în a asista pacienţii să câştige înţelegere, insight, experienţa lor, astfel încât să-i facă să ia decizii responsabile, atât în prezent, cât şi în viitorul vieţii lor. O relaţie cu un psihoterapeut care a adoptat şi păstrează aceste atitudini va ajuta pacientul să dezvolte un simţământ al valorii personale, ca fiinţă umană. 1. Problema centrală a psihoterapeutului creştin în relaţia sa terapeutică este identitatea sa, ca persoană şi psihoterapeut. Încrederea este o calitate de bază în relaţia de lucru, în relaţia terapeutică. Psihoterapeutul a cărui identitate conţine elemente de neîncredere şi dubiu, va constata că îi este foarte dificil să stabilească o relaţie de lucru bazată pe încredere. Fără ca cineva să se simtă în siguranţă şi deschis faţă de sine şi faţă de psihoterapeut, nimic terapeutic nu se poate produce. S-ar putea ca pacientul să se întoarcă de mai multe ori pentru mai multe sesiuni, dar nu va fi capabil să lucreze asupra problemelor cu care se confruntă. Psihoterapeutul confuz în legătură cu propria identitate va reacţiona cu anxietate, va deveni dogmatic şi moralist, sau va manifesta nesiguranţă. El trebuie să se simtă încrezător şi puternic, având ca bază a acestei tării, încrederea şi relaţia cu Dumnezeu. Dacă simte slăbiciune şi lipsă de încredere, le va transmite în relaţia terapeutică care va deveni ineficientă. Încercarea de a stabili punţi relaţionale cu pacientul, structurate într-o manieră preconcepută, plină de prejudecăţi, conform unor abstracţiuni teologice sau psihologice, este o manieră de a exprima nesiguranţa şi până la urmă lipsa de competenţă şi maturitate spirituală. Orice abstracţiune şi orice generalizare nu este adecvată şi nu poate să ţină seama în mod real de individul concret pacientul din faţa psihoterapeutului şi problemele sale, suferinţa sa. De asemenea, psihoterapeutul poate să arate inadecvat, incomod şi incapabil să facă faţă situaţiei pe care pacientul o aduce în discuţie şi pentru care are nevoie de terapie, asistenţă. Dacă acesta este un simţământ onest, trebuie să fie adus în discuţie, să fie pus pe tapet cu francheţe fiind solicitat consultul altui specialist. Învâţând să se încreadă în forţele integratoare ale dragostei şi vindecării, psihoterapeutul creştin inspiră în mod tăcut o astfel de încredere încă de la prima întâlnire. Aceasta are de-a face mai mult cu felul cum vorbeşte decât cu ceea ce spune, cu maniera şi felul său de a se comporta şi de a transmite preocupare faţă de pacient, decât cu diplomele sau creditele sale, cu un simţământ profund de siguranţă în propria sa omenitate, decât orice pretenţie verbală de competenţă sau profesionalism. Un adevărat profesionist viu al credinţei este aspectul cel mai de dorit. 139

2. Autonomia este o altă calitate a relaţiei de lucru în raport cu identitatea psihoterapeutului creştin şi cu abilitatea pacientului de a-l accepta. Autonomia, ca şi încrederea, este o condiţie a unei existenţe sănătoase. În măsura în care psihoterapeutul nu şi-a dezvoltat autonomia, va tinde s-o blocheze şi în ceilalţi. Opusul autonomiei este un control autoritar. Acesta poate fi raţionalizat ca fiind spre binele sau în interesul pacientului. Unele persoane sunt atât de bolnave, încât simt nevoia de a fi controlate de altcineva. Pe de altă parte, există persoane dependente care caută ajutor la psihoterapeut sau un alt slujitor creştin, pastor, asistent social, medic creştin, deoarece simt că în felul acesta le sunt gratificate trebuinţele de dependenţă. Nu se realizează nici o soluţionare a conflictului şi nici nu se poate realiza o dezvoltare şi maturizare psihologică sau spirituală în acest proces. Nevoia de dependenţă poate să fie problema centrală care trebuie rezolvată. Treptat se dezvoltă autonomia şi bizuirea naturală pe forţele proprii, un proces lent, dar care trebuie să înceapă încă de la prima întrevedere, pe parcursul anamnezei, permiţând pacientului să decidă dacă va continua sau nu procesul terapeutic şi dacă va vrea să pună şi acest aspect pe tapetul terapeutic. În relaţia terapeutică pacientul trebuie să devină autonom, astfel încât să aibă impact decisiv asupra propriei vieţi. Psihoterapeutul trebuie să aibă capacitatea interioară de a oferi o relaţie de tip autonom. Aceasta depinde de gradul său de autonomie. Dacă face acest lucru într-o manieră care aduce în relaţia terapeutică propriile sale trebuinţe de dependenţă sau de răzvrătire, procesul terapeutic este zădărnicit. Trebuie să subliniem că nu purtăm o discuţie abstractă, nu vorbim de principii teoretice, ci de un proces real între două persoane concrete. Fiecare dintre cele două persoane trebuie să-şi ia propria măsură de responsabilitate, să şi-o asume pentru tot ceea ce se întâmplă în procesul terapeutic, încă de la început. Dacă nu se poate face aceasta, trebuie discutate motivele care blochează această atitudine. Pentru unele persoane acest proces de asumare este unul lung în care rezistenţele sunt prezente şi trebuie lucrat cu ele. Procesul terapeutic şi relaţia teraputică trebuie văzute ca un prototip de relaţie sănătoasă care va trebui apoi transpusă în viaţa de fiecare zi, în existenţa şi lumea reală. 3. O altă calitate a relaţiei de lucru este reciprocitatea. În mod fundamental, aceasta este o relaţie în care psihoterapeutul şi pacientul se acceptă pe ei înşişi şi unul pe altul ca parteneri într-o colaborare unită. Aceasta presupune stabilirea unei atmosfere de lucru, a unei echipe. Psihoterapeutul nu va da niciodată impresia că este conducătorul, şeful. În orice caz, atitudinea sănătoasă a psihoterapeutului este aceea de a rămâne cu o jumătate de pas în spatele pacientului, lăsându-l să preia conducerea şi să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce aduce în procesul terapeutic într-o manieră desemnată ca să-i crească starea de sănătate şi manifestarea ca persoană. Psihoterapeutul remarcă ceea ce pacientul aduce şi dă răspunsuri terapeutice conform competenţei şi cunoştinţelor sale, dar în replică, este privilegiul pacientului de a respinge unele răspunsuri, fără ca psihoterapeutul să argumenteze. “Probabil mai târziu va înţelege şi va accepta ceea ce i-am spus, poate că mai târziu psihoterapeutul va descoperi că era şi de ce era greşit.” În orice caz, psihoterapeutul va oferi un astfel de privilegiu şi dreptul pacientului, încât acesta să se simtă pe deplin liber să facă afirmaţii şi să participe la procesul terapeutic. Dacă procedează corect sub aspect terapeutic, ambii vor avea experienţe care le conferă satisfacţie şi vor ajunge concomitent la aceleaşi concluzii. Aceasta arată că sunt emoţional împreună, nu numai intelectual sau raţional. Relaţia de lucru, terapeutică, poate să sufere schimbări, să se dezvolte, maturizeze şi, de asemenea, poate şi trebuie să aibă profiluri diferite de la un pacient la altul. La început, de obicei există o dependenţă faţă de psihoterapeut, care crează o atmosferă în care pacientul poate să-şi facă partea, oferindu-i-se încurajare când se simte dificil sau jenat, să aibă parte de confruntări, de clarificări şi interpretări, atunci când acestea sunt necesare. Relaţia terapeutică ajută pacientul să lucreze într-o manieră deschisă şi sănătoasă cu sine însuşi şi cu propriile conflicte. Pe măsură ce procesul progresează, dependenţa faţă de psihoterapeut descreşte şi persoana începe să preia iniţiativa, înţelege partea sa şi se achită de ea cu succes, în felul acesta crescându -i încrederea şi 140

progresând sub aspectul vindecării. Învaţă să se observe şi să comunice cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Îşi dă seama că dependenţa de psihoterapeut este redusă progresiv şi treptat câştigă în autonomie. Acest proces de creştere, maturizare, este marcat prin creşterea tăriei şi slujirii în mod real, ca atribute ale stării de sănătate. Când se ajunge la deplină maturizare, atunci psihoterapeutul trebuie să fie suficient de înţelept încât să se apropie de încheierea procesului terapeutic şi să-i permită fostului pacient să-şi ia destinele în propriile sale mâini. Pacientul aduce în relaţia terapeutică:83 1. Suferinţa asupra căreia trebuie să se lucreze. 2. Se aduce pe sine ca persoană şi terapeutul trebuie să accepte lucrul acesta şi să ştie să lucreze cu acest tip de personalitate unică, fiecare caz în parte fiind unic. Aceasta înseamnă că împreună cu suferinţa, cu rănile sale, îşi aduce anxietăţile, defensele, obiceiurile de a răspunde faţă de alţii, de a se comporta, pattern-urile sale. 3. Pacientul aduce şi un grad oarecare de răspuns pozitiv faţă de acceptarea pe care o manifestă psihoterapeutul, fără prea multă anxietate legată de aceasta. 4. Bunăvoinţa de a lucra pentru a dobândi înţelegere de sine şi insight şi de a accepta procesul terapeutic. Persoanele care caută să definească sau să controleze procesul terapeutic vor face astfel încât să-şi protejeze propriile defense şi nu va avea loc nici un fel de schimbare. 5. Încredere şi capacitatea de a face cel puţin o minimă dedicare, angajare faţă de psihoterapeut şi procesul psihoterapeutic. 6. Autonomie şi responsabilitate, cel puţin atât cât sunt necesare ca procesul să poată începe 7. Potenţialul şi resursele de a deveni o persoană matură, uimitoare, capabilă să ia decizii, hotărâri, calităţile native, care n-au fost încă alterate de procesul patologic. El îşi va aduce însă cu sine şi limitele, şi psihoterapeutul trebuie să le accepte, cu speranţa că lucrul cu acestea va face ca potenţialităţile sale să fie activate, astfel încât, în ansamblu, să existe o atitudine de încredere optimistă. Transferul. Ne vom ocupa acum de relaţia de tip tranferenţial. Pe scurt ea înseamnă înlocuirea simţămintelor, atitudinilor şi răspunsurilor din relaţiile precedente şi experienţele trecute, aduse în relaţia terapeutică. Această înlocuire poate fi puternică sau slabă, pozitivă sau negativă, ambivalentă, conţinând ambele calităţi. Un exemplu de transfer este situaţia în care pacientul are simţămintele faţă de terapeut ca acelea pe care le-a manifestat toată viaţa faţă de unul din părinţii săi. Transferul unor simţăminte de felul acesta este un proces inconştient şi modifică relaţia prezentă de la persoană la persoană, în aşa manieră, încât poate produce confuzie. Acestea pot fi simţăminte de insatisfacţie, de dragoste sau de mânie faţă de un părinte din copilărie, astfel încât sunt părtaşe anumitor trăsături infantile şi sunt expresia unei nevoi puternice pentru gratificaţii imediate. Această credinţă poate fi raţionalizată cu grijă. Pacientul simte că dragostea sa este o modalitate de îndreptăţire de sine, că este îndreptăţită, merită această gratificaţie şi devine mânios dacă este frustrat. Un alt mod de transfer poate să apară în maniera obişnuită a pacientului de a răspunde. De exemplu, o persoană obişnuită să fie pasivă va răspunde pasiv faţă de psihoterapeut, o persoană dominantă va face tentativa de a-l domina. Un pacient dispus la concesii şi este de acord cu orice, va adopta o astfel de atitudine. Unul grevat de complexul culpabilizării nevrotice va dori să-şi descarce sacul vinovăţiei la nesfârşit, dacă i se permite lucrul acesta. Psihoterapeutul familiarizat cu aceste posibilităţi variate de structură caracterială nu va fi tulburat emoţional faţă de persoanele care încearcă să stabilească acest tip de relaţie transferenţială, ci le va înţelege cu competenţă profesională şi va şti să le facă faţă. Transferul poate fi văzut ca un avantaj din punctul de vedere al relaţiilor interpersonale sau al relaţiilor obiectuale. Psihoterapeutul va avea o relaţie şi o atitudine de întâmpinare faţă de pacientul care caută în mod constant să-l utilizeze pentru propriile scopuri. El ar putea fi o persoană servilă sau care încearcă să-şi controleze semenii apelând la simpatia lor, prin agresivitate sau printr-o altă formă de joc de rol. Psihoterapeutul trebuie să fie conştient de ceea ce încearcă pacientul să facă şi cum să răspundă fiecărei categorii. 141

Atitudinile transferenţiale aduc trecutul în prezentul relaţiilor. De aceea vor trebui aduse în prezent, să fie transformate în hic et nunc, aici şi acum. Înţelegând ce se întâmplă pe parcursul anamnezei, transferul îl va ajuta pe psihoterapeut să facă faţă şi să procedeze în mod terapeutic cu procesul care are loc, o ocazie de a-i oferi insight pacientului asupra manierei în care relaţionează cu ceilalţi. De exemplu, dacă un om de afaceri îi spune psihoterapeutului cât de importante şi puternice sunt afacerile sale, cât de puternic şi eficient este, cum dă altora ordine şi ceilalţi îl ascultă – îi spune în mod inconştient psihoterapeutului că mai curând sau mai târziu va încerca să-i dea ordine şi lui. De asemenea, îi spune psihoterapeutului, în mod indirect, ce este dificil şi problematic în relaţia sa maritală şi de ce soţia sau copiii săi sunt neascultători şi răzvrătiţi. La nivel mai profund, el spune terapeutului ceva despre relaţia cu părinţii şi atitudinea persoanelor cu care se identifica în copilărie. Aceste ultime informaţii nu sunt încă necesare şi pertinente în momentul terapeutic actual. Cele mai importante aspecte din prezent sunt elementele transferenţiale care operează şi cum influenţează ele procesul terapeutic blocându-l, perturbându-l, dacă nu deturnându-l sau determinându-l să evolueze în mod inadecvat. Un principiu util pentru psihoterapeut este să înţeleagă tot ce aduce persoana pe parcursul anamnezei şi în ce măsură acest lucru are într-un fel sau altul caracter transferenţial. Trecutul există în prezent şi va determina răspunsurile viitoare dacă influenţa sa nu este modificată. Este important pentru terapeut să înţeleagă că relaţia transferenţială poate apare în relaţiile obişnuite care nu sunt relaţii terapeutice. Într-adevăr pastorul, medicul sau asistentul social creştin poate să aibă relaţii interioare într-o comunitate creştină cu actualul pacient. Aceste relaţii pot să aibă un oarecare trecut, o istorie; un potenţial pacient poate să manifeste transferul şi înlocuirea sentimentelor de încredere, afective sau diferite categorii de resentimente premergătoare relaţiei terapeutice. Dacă simţămintele sunt pozitive şi dacă nu sunt excesiv de puternice sau rigide, atunci nu constituie o problemă pentru terapie. Dacă însă sunt simţăminte negative aduse în transfer, atunci pot apărea probleme. De obicei pastorii sunt ţinte ideale pentru relaţiile de tip transferenţial de natură afectivă, sexuală sau simţăminte de mânie pentru persoanele frustrate. Atitudinea profesională a terapeutului nu trebuie neglijată, pentru a lua în considerare transferul de tip înlocuire în cadrul unei comunităţi creştine. Prin aceasta înţelegem că dincolo de propria persoană, un pastor sau alt slujitor creştin simbolizează şi conţine în slujba sa nenumărate semnificaţii. Însuşi pastorul are simţământul al investirii sale simbolice ca fiind importantă şi comunică lucrul acesta altora. Ceea ce reprezintă slujba sa, faptul de a fi întărit prin binecuvântare, îi conferă autoritate, de a predica, sluji, de a fi lider în comunitate – simbolic numită familie creştină, şi lucrul acesta nu trebuie subestimat sau negat. Slujitorul lui Dumnezeu este, într-o oarecare măsură un reprezentant, omul lui Dumnezeu, iar masa credincioşilor înţelege natura slujirii sale eclesiastice. Există riscul ca, fiind într-o asemenea poziţie, slujitorul lui Dumnezeu să devină dogmatic sau autoritar, să manifeste simţăminte pozitive faţă de persoanele dependente, care au nevoie nesănătoasă de autoritate, să aibă simţăminte de mânie faţă de cei ce sunt încă într-o răzvrătire adolescentină sau să ignore, să nedreptăţească persoanele care dezvoltă simţăminte sănătoase faţă de figura care exprimă autoritate reală, obiectivă şi măsurată. S-ar putea fi înclinaţi spre căldură sentimentală în exprimarea propriei dragoste, preocupări sau acceptări faţă de alţii şi să găsească ataşamente extrem de puternice faţă de acei care au nevoie de astfel de relaţie. În ultimii ani, mulţi pastori au manifestat tendinţa de a-şi subestima semnificaţiile simbolice, datorită aspectelor negative pe care o societate seculară le manifestă, în timp ce aspectele pozitive nu au fost apreciate. Rezultatul acestei subestimări sau pierderi de prestigiu, este că mulţi laici au pierdut sentimentul profund al siguranţei şi trăiniciei religioase. Pe de altă parte, alţi slujitori creştini, pastori au un concept foarte înalt asupra semnificaţiei lor simbolice. Un adevărat slujitor creştin, mai ales un pastor, nu va privi niciodată oricare din activităţile sale specifice, ca separate de el însuşi şi de semnificaţia sa simbolică, ca slujitor al lui Dumnezeu. Problema relaţiilor transferenţiale în cadrul unei comunităţi creştine este aceea că foarte dificil le poţi face faţă. Pastorul nu trebuie doar să aibă cunoştinţă de existenţa lor, dar în procesul terapeutic, 142

atunci când încearcă să facă psihoterapie creştină, trebuie să fie disponibil pentru interpretarea şi discutarea acestor aspecte. De obicei relaţiile de tip transferenţial sunt însoţite de simţăminte foarte puternice. Slujitorul creştin are de partea sa puterea simbolurilor religioase pentru a face o interpretare corectă, constantă, atât a lui însuşi, a poziţiei în care se află, a simbolurilor şi obiectelor de devoţiune religioasă, astfel încât persoanele care participă în mod profund şi sincer la împărtăşirea cu diversele mijloace ale harului să aibă parte de o maturizare spirituală şi astfel tendinţele lor transferenţiale din copilărie sau din trecut să se îndrepte către relaţii de tip matur. Din nefericire pentru cei într-o suferinţă avansată sau au o personalitate prea rigidă, nu pot să aibă parte de dezvoltare psihologică şi maturizare spirituală în serviciile spirituale sau religioase, ci au nevoie de asistenţă terapeutică în cabinetul de psihoterapie creştină. La mulţi dintre pacienţii care au o oarecare disponibilitate şi libertate pentru dezvoltare, procesul este accelerat prin terapie. Psihoterapeutul creştin este de mare folos celor care se simt frustraţi în viaţa spirituală sau religioasă, sau incapabili să spargă anumite cercuri vicioase ale comportamentului lor transferenţial. Psihoterapeutul va trebui însă, să parcurgă un studiu aprofundat al relaţiilor de tip transferenţial, să le înţeleagă şi astfel să fie util celor ce au probleme. Să enumeri toate posibilele relaţii pozitive sau negative care pot fi experimentate în slujirea creştină, în genere, sau pastorală în mod special, în mod complet inconştient din partea ambelor părţi, dar nu din partea unor observatori avizaţi, ar necesita un lucru temeinic, de lungă durată, asupra maturizării personalităţii şi dinamicii intrapsihice. Ne putem rezuma la cele mai frecvente tipuri, cu riscul repetării. O situaţie comună, în parte stimulată de atitudinea pastorului şi, în parte de semnificaţia simbolică a poziţiei sale, sunt fanteziile infantile de omnipotenţă. Dezvoltarea fanteziilor de omnipotenţă în copilăria timpurie şi înlocuirea lor, prin intermediul părinţilor, către pastor şi apoi către Dumnezeu, nu este rară. În această dispoziţie o persoană se aşteaptă ca pastorul sau Dumnezeu să realizeze printr-un act magic ceea ce ar putea să-i aducă izbăvire şi uşurare faţă de problemele sale. El ar vrea o vindecare miraculoasă care să nu reclame nici un efort. Această tentativă de scurt circuitare este însoţită subiacent de dorinţa persoanei de a controla pe oricine, inclusiv pe Dumnezeu şi este introdusă prin uşa apelului la simpatie. Psihoterapeutul poate să asiste în acest proces şi să fie de folos numai dacă motivaţia sa este onestă şi nu defensivă, dacă se îndreaptă către integrarea de sine, în sensul semnificaţiei simbolice, a idealului nou-testamental. Un alt fenomen de transfer în religie ar trebui menţionat. Este acela că Dumnezeu este adesea utilizat ca un obiect de transfer sau de înlocuire. Simţămintele de dependenţă infantilă de exemplu, pot fi clasate sau transferate asupra lui Dumnezeu şi astfel ne aşteptăm ca Dumnezeu să facă tot felul de lucruri în favoarea noastră sau în locul nostru. Dacă ne analizăm simţămintele şi atitudinile pe care le exprimăm în rugăciunile noastre, vom găsi elemente de dependenţă infantilă. Dependenţa copilărească este aşteptată de Dumnezeu din partea noastră, dar în condiţiile în care ne facem partea, ceea ce este responsabilitatea noastră asumată. Ori dacă manifestăm o dependenţă infantilă şi avem impresia că Dumnezeu nu răspunde dorinţelor noastre infantile, atunci simţămintele noastre se transformă în mânie şi resentiment faţă de Dumnezeu. Este posibil ca să avem imaginea lui Dumnezeu ca fiind aceea a unui tată indulgent, mai degrabă decât unul care aşteaptă ca să ne asumăm responsabilităţi. Examinarea ideilor teologice va arăta cum le utilizăm şi cum raţionalizăm unele transferuri care iau naştere chiar în relaţia noastră cu Dumnezeu. Putem să stabilim o relaţie matură spiritual cu Dumnezeu sau dimpotrivă putem dori să rămânem la o relaţie infantilă de dependenţă şi suprasolicitare a unor acţiuni magice. În psihoterapie suntem preocupaţi mai degrabă de procesele de viaţă revelate în utilizarea ideilor religioase mai mult decât de conţinutul propriu-zis al acestor idei. Slujirea noastră faţă de ceilalţi înseamnă schimbarea a ceva în interiorul nostru, ceea ce va sluji progresului către maturizare psihologică şi spirituală, către starea de completitudine, atât a noastră cât şi a celorlalţi. Psihoterapia de factură creştină poate fi promovată de o persoană sănătoasă pentru semeni, 143

aflată în slujba şi în procesul de slujire al celorlalţi, permiţându-le să lucreze în mod onest şi autonom cu propria lor condiţie. Consilierea de susţinere şi suport Transformările sociale din ultimele decenii, cum ar fi migrarea, industrializarea, urbanizarea, au condus la dispariţia micilor colectivităţi rurale structurate în care oamenii comunicau, se cunoşteau şi se susţineau unii pe alţii atunci când traversau evenimente sau perioade dificile din viaţă, făcând ca activitatea de susţinere şi consiliere să cadă în mare măsură asupra personalului ecleziastic. Teoriile şi practicile psihoterapeutice fac o distincţie între metodele aşa-numite analitice, personale sau de esenţă psihodinamică, şi metodele suportive sau de susţinere. Cele din a doua categorie au menirea de a susţine, de a motiva, de a stabiliza, călăuzi, persoanele confruntate cu probleme. Metodele psihodinamice sau inside orientate se concentreză asupra factorilor profunzi, inconştienţi, aparţinând experienţelor din perioadele timpurii ale vieţii, care au influenţat structurarea personalităţii şi dezvoltarea unor mecanisme defensive proprii care influenţează maniera de a face faţă problemelor şi relaţiile curente. În contrast, consilierea suportivă ajută persoanele în primul rând să câştige tărie şi perspectivă, utilizându-şi propriile resurse psihologice şi de relaţie – care oricum sunt limitate – în mod eficient, pentru a face faţă situaţiilor de viaţă în mod creativ. Metodele suportive sau de susţinere se concentreză asupra problemelor de aici şi acum – hic et nunc, în vieţuire, ajutând pe consiliat să accepte această manieră orientată asupra realităţii şi să-şi întărească astfel capacitatea de a face faţă în mod constructiv viitorului. Astfel de metode caută să ajute persoanele să evite modelele de comportament prin care îşi fac rău lor înşişi sau rănesc pe ceilalţi, ajutându-i să-şi sporească trebuinţele reciproce de satisfacţie în relaţii. Personalitatea acestora se dezvoltă în mod treptat pe parcursul consilierii suportive, ca rezultat al creşterii eficienţei consiliatului în a face faţă propriilor probleme şi datorită îmbunătăţirii relaţiilor acestora. În ambele metode, relaţia terapeutică, strânsă, puternică, empatică, dintre consilier şi consiliat, este de importanţă majoră. Ea este fundamentul succesului într-o astfel de consiliere. Astfel de relaţie, bazată pe încredere, crează un cadru securizat în care consiliatul poate să lucreze cu simţămintele sale reprimate, ameninţătoare, cu fanteziile şi amintirile sale profunde blocate care îi provoacă durere. Astfel, consilierea suportivă devine un instrument de prim ordin al schimbării. Fără ca distincţia dintre cele două metode să constea într-o dihotomie rigidă, să reţinem că aceasta constă în principal în diferenţa dintre obiectivele fundamentale pe care le urmăreşte fiecare dintre cele două tipuri de consiliere. Metode de consiliere suportivă sau de susţinere. Psihiatrul Franz Alexander descrie 5 proceduri utilizate în psihoterapia suportivă, instrumente utile şi în consilierea creştină:84 1. Gratificarea trebuinţelor de dependenţă. Consilierul care oferă suport este o figură parentală binevoitoare pentru consiliat. Există multe forme de gratificare a sentimentelor, de dependenţă, incluzând mângâierea, susţinerea, hrănirea afectivă sau fizică, călăuzirea, protecţia, instruirea, inspirarea. Aceste gratificaţii ale simţămintelor de dependenţă, le comunică persoanelor care trec prin necazuri şi tulburări, grija şi protecţia. 2. Catharsis-ul emoţional. Aşa cum sublinia Rogers, acceptarea simţămintelor persoanelor împovărate este una din metodele cele mai suportive pe care consilierul poate să le îndeplinească, oferindu-i consiliatului posibilitatea să-şi descarce simţămintele. Într-o relaţie plină de înţelegere îi permite acestuia să dreneze, să evacueze toate otrăvurile care i-au rănit spiritul, îl ajută să-şi aline anxietăţile paralizante care îl blocau şi inhibau utilizarea propriei judecăţi şi aptitudinile de a-şi rezolva problemele. Simţământul că o altă fiinţă umană ştie şi este plină de compasiune şi grijă în legătură cu propriile dureri sufleteşti, le oferă persoanelor aflate în dificultate tăria de a face faţă problemelor cu care se confruntă. 3. Revederea obiectivă a situaţiei stresante. Relaţia suportivă permite, de asemenea, persoanelor aflate în dificultate să câştige o anumită obiectivitate în legătură cu propria problemă, având astfel o perspectivă mai largă şi explorând alternative viabile. Această obiectivitate îi ajută să ia decizii înţelepte în legătură cu ceea ce ar putea să facă. 144

4. Susţinerea propriilor mijloace defensive. Din punct de vedere metodologic, acest mod de susţinere este opus celui de confruntare, descoperire şi probare a defenselor. În perioadele de criză acută, în pierderile majore, în accidente, consiliaţii pot dezvolta mijloace defensive necesare până parcurg intensitatea şi acuitatea copleşitoare, devastatoare a crizei, la represia propriei vinovăţii sau proiecţia asupra altora şi această manieră defensivă de a uşura suferinţa trebuie încurajată până când, odată cu trecerea timpului, cel aflat în dificultate dobândeşte din ce în ce mai multă obiectivitate, evită un comportament autodistructiv ispăşitor şi poate să facă faţă propriei responsabilităţi şi vinovăţii într-o manieră mult mai constructivă. 5. Schimbarea situaţiilor de viaţă. Consilierul poate de asemenea, să-l ajute pe consiliat să facă schimbări, iar dacă acestea nu sunt posibile, să-l ajute să modifice cadrul sau circumstanţele pe care le traversează. Acesta este mai degrabă un ajutor practic al consilierii decât unul psihoterapeutic. Clinebell mai adaugă la lista lui Alexander şi alte metode de consiliere suportivă, şi anume, 6. Încurajarea acţiunilor potrivite atunci când consiliatul este paralizat datorită simţămintelor de anxietate, defensă, eşec, pericol ori pierderi tragice. Este util să se prescrie consiliatului anumite activităţi care îl pot păstra în funcţiune şi îl pot distrage de la activităţi lăuntrice devastatoare şi distructive. Astfel, un studiu recomandat sau biblioterapia, poate fi un exemplu. 7. Utilizarea resurselor spirituale: rugăciunea, studiul Scripturii, literatura devoţională, comuniunea, părtăşiei, toate sunt resurse de susţinere extrem de valoroase în consilierea creştină. Ele trebuiesc utilizate conform necesităţilor fiecărui caz în parte. Distincţia între alegerea unei consilieri de susţinere sau analitice. Ceea ce decide în abordarea diferită a celor două metode de consiliere este tăria eului consiliatului. Cei care au un eu personal slab, rigid sau defectuos nu vor răspunde la metodele psihanalitice, ci mai degrabă la cele suportive. Eul, în termenii analizei tranzacţionale, este ramura executivă a personalităţii. Funcţiile sale constau în integrarea vieţii lăuntrice şi în capacitatea de a face faţă vieţii de relaţie exterioare. Capacităţile sale includ raţionarea, soluţionarea problemelor, reflexia, imaginaţia şi activităţile motorii, cum sunt vorbirea şi deplasarea. De asemenea, eul include simţământul propriei identităţi şi valori. Persoanele cu un eu dezvoltat sunt, în general, ferme şi dau răspunsuri pozitive la cele două întrebări capitale: cine sunt eu şi care este valoarea mea? În termenii analizei tranzacţionale, acestea sunt persoanele în care adultul este capabil să călăuzească şi să direcţioneze copilul sau părintele intern. Caracteristicile unui eu slab sunt:85 1. Incapacitatea de a face faţă responsabilităţilor de om matur şi de a aborda relaţiile cotidiene în mod constructiv. În esenţă, astfel de persoane sunt incapabile să-şi menţină o slujbă sau să stabilească relaţii constructive. Pe de altă parte, cei care au relaţii constante şi activităţi, profesiuni bine conturate, dovedesc că au tăria interioară, un eu bine constituit. 2. Incapacitatea de a face faţă frustrărilor şi de a-şi controla impulsurile. Persoanele cu un eu slab cedează impulsurilor primordiale şi au o foarte slabă toleranţă la frustrare, nefiind capabile să amâne gratificarea în interesul unor obiective de lungă durată. 3. Un grad mic al capacităţii de a-şi organiza viaţa, de a face planuri de perspectivă realiste, de a învăţa din propria experienţă. Persoanele cu un eu slab suferă şi trec prin dificultăţi economice cronice, fac greşeli în mod repetat şi, în general, sunt dezorganizate. 4. Dependenţă cronică pronunţată. Ei tind să stabilească relaţii parazitare cu toţi cei din preajma lor, să cerşească grijă şi susţinere. 5. Distorsiuni de percepţie. Acestea provin datorită presiunilor interioare şi conflictelor. Acurateţea cu care consiliatul apreciază pe consilier este un index al tăriei sale personale. Dacă, de pildă, vede în consilier un judecător atotputernic sau un protector magic, asta este un semn de slăbiciune a eului personal. Dacă sub imperiul unor dificultăţi majore, al unui stres, consiliatul are tendinţa de a regresa către forme severe de negare a realităţii, aceasta este un semn de eroare în funcţionarea eului. 6. Rigiditatea personală. Rigiditatea sau fixismul pot fi manifestate în domenii teologice sau politice. Persoanele care păstreză în mod obsesiv o idee sau o atitudine ce frizează extremismul sau 145

fanatismul pot utiliza astfel de mecanisme represive pentru a-şi menţine în oarecare ordine haosul interior. Efortul de a modifica convingerile unor astfel de persoane este de multe ori inutil. Oamenii cultivă defensele eului pentru că au nevoie de ele. 86 Defensele funcţionează în mod automat şi inconştient pentru a proteja pe oameni faţă de ameninţările insuportabile la adresa imaginii sau stimei de sine venite din partea societăţii, a relaţiilor interpersonale, sau dimpotrivă, din surse interioare intrapsihice. În cazul unor persoane relativ echilibrate şi sănătoase, defensele operează cu oarecare flexibilitate. De pildă, un student care a căzut la examen, deseori îşi protejează valoarea intelectuală proprie, utilizând raţionalizarea: „asta s-a întâmplat pentru că sunt un tip sociabil, de lume, şi nu sunt un şoarece de bibliotecă.” Sau proiecţia: „profesorul ăsta este un cap pătrat şi pică pe toată lumea la examen”, sau negarea: „nici nu e important examenul ăsta pentru a fi luat.” Dar pe măsură ce imaginea şi stima de sine sunt recuperate, persoanele devin conştiente de propria contribuţie la eşecul personal şi iau măsuri potrivite, remediind situaţia. Prin contrast, persoanele cu un eu slab, utilizează mecanismele defensive în mod inflexibil, rigid, limitându-şi în mod drastic capacitatea unor schimbări creative, a înţelegerii de sine şi a soluţionării problemei în mod util. Scopul consilierii unor astfel de persoane este de a le oferi suport şi stimă în experienţele negative, pentru a le uşura propriile trebuinţe de defensă şi a diminua proiecţia sau negarea realităţii. 7. Incapacitatea de a beneficia de consiliere analitică foarte frecventă în consilierea persoanelor din clasa mijlocie. Unii oamenii sunt lipsiţi de capacitatea de a se angaja în analiza de lungă durată care poate conduce la înţelegere de sine şi la modificarea atitudinilor fundamentale. De asemenea, capacitatea lor de a-şi ordona viaţa, de a-şi controla impulsurile şi de a învăţa din experienţă este limitată şi viciată de lipsa de înţelegere a vieţii şi a propriei personalităţi. Aceste deficienţe pot apărea şi în cazul altor categorii de pacienţi şi pot fi cauzate, de tulburări interioare, de stres sau de circumstanţe exterioare. În genere, tulburările de personalitate, şi anxio-depresive, de intensitate nevrotică, pot manifesta astfel de incapacităţi datorită, pe de o parte trăsăturilor personalităţii morbide, iar pe de altă parte, în cazul nevrozelor simţămintelor acute şi intense de vinovăţie şi anxietate. Tulburările de personalitate au o tărie patologică a eului, în sensul agresivităţii, pe când persoanele nevrotice au o vunerabilitate psihopatologică care le produce simptome dureroase, inclusiv epuizarea datorită propriei ineficienţe. Concentrându-se asupra unor simţăminte de vinovăţie imaginară, nevrotice, tăria lor este consumată, epuizată, fără eficienţă. Atunci când sunt consiliaţi şi li se dezvăluie astfel de derapaje, pot săşi revină. De asemenea, tăria eului personal este deosebit de slăbită în cazul unor intoxicaţii cronice şi a adicţiilor, a dependenţelor din cazul alcoolicilor şi celor ce se droghează. Psihoticii cu personalităţi defectuale, tulburările depresive cronice şi alte afecţiuni cu suferinţe psihosomatice au, de asemenea, probleme de tărie a eului personal. Societatea contribuie la proliferarea slăbiciunii eului, datorită dezorganizării familiale, instabilităţii comunitare, confuziei valorilor şi extremei mobilităţi a societăţii moderne, a stresului, tranziţiilor de tot felul şi influenţei depersonalizatoare a industrializării, tehnologizării şi urbanizării. Tipuri de consiliere suportivă sau de susţinere. Există cel puţin 4 tipuri majore de consiliere, şi anume: în criză, a aşa-numită la marginea prăpastiei, de susţinere şi pentru dezvoltare şi creştere. Consilierea în situaţii de criză constituie una din ocaziile majore ale consilierii creştine şi va fi tratată într-un capitol separat. Consilierea stopgap sau la marginea prăpastiei este adresată celor cu tulburări psihice majore care au tendinţa de a dezvolta o psihoză şi însoţiţi până la deferirea unui serviciu specializat de psihiatrie. Consilierea de susţinere utilizează metodele suportive periodic, într-o relaţie de susţinere şi grijă pe care consilierul o practică cu anumite tipuri de consiliaţi până când ajung să funcţioneze la nivelul optim propriu. Astfel, cei care se confruntă cu dificultăţi, neschimbabile ale vieţii sau oameni în vârstă, 146

bolnavii cronici, au nevoie de susţinere periodică din partea consilierului. Trebuie spus că în astfel de situaţii consilierul nu trebuie să se bizuie numai pe şedinţele de consiliere de cabinet, ci trebuie să adopte o atitudine proactivă, constituind o adevărată reţea comunitară de susţinere, în care eficienţa poate fi mult sporită. Un exemplu este experienţa alcoolicilor anonimi. În cadrul acesteia, însă, este practicată consilierea şi pentru dezvoltare sau creştere. Propriu-zis, numim dezvoltare sau creştere moral-spirituală şi psihologică, acel proces prin care consiliatul dobândeşte capacitatea de a soluţiona problemele şi situaţiile din viaţă în mod constructiv şi creativ, din ce în ce mai eficientă. Riscuri şi efecte secundare în consilierea suportivă. Consilierea de susţinere sau suportivă este ca un dispozitiv ortopedic care trebuie utilizat doar temporar. Există pericolul ca relaţia suportivă să întreţină starea de dependenţă şi să blocheze dezvoltarea sănătoasă ulterioară a consiliatului. Pentru a evita acest risc, consilierul nu trebuie să facă niciodată partea care revine consiliatului. În mod treptat, consilierul trebuie să-l implice din ce în ce mai activ în exercitarea propriei personalităţi pentru a rezolva situaţiile sale psihologice relaţionale sau de viaţă. Pentru a combate tendinţa la dependenţă, consilierul creştin poate adopta una din următoarele metode: a) să fie conştient şi să reziste faţă de orice trebuinţă nevrotică manifestă. b) să spună nu atunci când este necesar şi potrivit, c) să distribuie dependenţa către grupurile suportive ale membrilor laici, ceea ce poate constitui un mediu social sănătos mai aproape de viaţa reală. Tehnici şi metode în consiliere şi psihoterapie Locul tehnicilor în evaluare, diagnostic şi terapie. Extragerea tehnicilor din orientări diferite. Aşa cum am menţionat nu este necesar să fim restrictivi şi să aplicăm doar câteva tehnici din orientarea care ni se pare cea mai potrivită sub aspectul concepţiei şi filosofiei terapeutice. Dimpotrivă, am putea să încorporăm o gamă largă de proceduri în stilul terapeutic. Într-adevăr, ar fi plictisitor, monoton, să foloseşti una sau două note, una sau două game sau numai un anumit stil muzical, în loc să foloseşti toate cele patru, şase sau opt octave ale claviaturii unui pian sau al unei orgi. În timp, reflectarea simţămintelor şi simpla ascultare terapeutică a mesajelor verbale şi nonverbale ale pacientului sunt foarte potrivite, dar a te limita doar la aceste proceduri este o atitudine contraproductivă. Deseori, este în beneficiul pacientului să-l confrunţi cu propria evaziune, fugă de realitate sau cu paternul de gândire ilogică, dar nu trebuie să ne concentrăm doar asupra acestui comportament; este o restricţie inutilă pentru calitatea de terapeut. Uneori trebuie să fii interpretativ, alteori trebuie să inviţi pacientul să-şi interpreteze propriile semnificaţii ale comportamentului său. Uneori este potrivit să fii directiv şi structurat, iar alteori trebuie să laşi lucrurile să curgă, fără să impui o anumită direcţie sau structurare. Depinde mult de scopul terapeutului, de situaţia în sine, de personalitatea şi stilul acestuia, de calităţile pacientului, cât şi de problemele selectate pentru intervenţie, încât orice proces terapeutic este unic în felul său. Beuttler se întreba: Ce activităţi terapeutice sunt cele mai potrivite pentru un anumit tip de problemă, pentru care terapeut şi pentru ce client, indiferent de modelul pe care l-ai ales şi cu care te identifici, în stilul terapeutic. Trebuie să decizi ce tehnici, ce proceduri sau intervenţii vei utiliza, când vei face lucrul acesta şi pentru care clienţi. Unele au indicaţie clară şi sunt potrivite, pe când altele sunt absolut inutile într-un caz, dar pot fi extrem de necesare şi să aibă o indicaţie absolut necesară în alt caz.87 Ar fi o greşeală să gândim eficienţa unui terapeut prin prisma eficienţei unei singure tehnici sau unui set de tehnici. Unii terapeuţi ar putea să devină specialişti în tehnicile confruntaţionale. Ei îşi dezvoltă un stil de relaţie cu pacienţii care constă în provocare pentru a le creşte anxietatea şi chiar simţăminte de mânie pe care le cer să le exprime şi se concentrează asupra tehnicilor de procedură în a face faţă mâniei. Aceşti terapeuţi extrag un simţământ de putere, devenind specialişti în confruntare. Pentru un set diferit de motive, alţi terapeuţi îşi limitează tehnicile la reflectare şi clarificare. Probabil că le este teamă să se implice mai mult în viaţa clienţilor, să fie mai mult decât empatici şi suportivi. Acesta este un nivel necesar, dar într-o terapie eficientă, trebuie depăşit. Ei nu fac decât să 147

reflecte, fiindcă nu au capacitatea de a-şi asuma riscul, de a se implica mai mult. Cunoscând bine orientările terapeutice şi concepţiile lor filozofice, cu avantajele şi limitele, cu tehnicile şi procedurile aplicate, vom realiza că o terapie eficientă implică o combinare adecvată şi eficientă a tehnicilor terapeutice cognitive, afective şi comportamentale. O astfel de combinare este necesară pentru a ajuta clienţii să gândească asupra concepţiilor şi convingerilor, presupunerilor şi prejudecăţilor lor, să experimenteze la nivel afectiv simţămintele, conflictele şi frământările lor şi în mod real să treacă, după ce au dobândit insight-ul necesar, la programe de acţiune pentru a-şi însuşi modalităţi de comportament mai bune şi eficiente în viaţa de fiecare zi. Tehnici de bază în consiliere. În multe aspecte, consilierul şi consiliatul devin prieteni care lucrează împreună pentru rezolvarea unor probleme. Ceea ce este diferit de discuţiile întâmplătoare dintre prieteni – relaţia terapeutică este caracterizată de un scop clar, ceea ce îl ajută pe consiliat. Trebuinţele consilierului sunt împlinite oriunde în altă parte, dar nu în cabinetul de consiliere, el nu depinde de consiliat pentru dragoste, afirmare sau ajutor, sprijin. Consilierul pune deoparte propriile sale conflicte, caută să devină conştient de trebuinţele consiliatului şi comunică înţelegere şi bunăvoinţa de a fi de folos.88 Nu există formule simple pentru a rezuma cum poate fi oferit sprijinul şi ajutorul în consiliere. Procesul de susţinere şi suport poate fi complicat şi nu este uşor să rezumi în câteva paragrafe complexitatea acestei probleme.Totuşi, câteva tehnici de bază sunt utilizate în cele mai multe situaţii şi procese de consiliere:89 1. Atenţia. Consilierul trebuie să ofere o atenţie neîmpărţită consiliatului. Aceasta poate fi realizată prin: a. Contactul ocular sau al privirii; priveşte fără să fixezi, într-un mod care manifestă preocupare şi înţelegere. b. Postură, adoptată într-o manieră mai degrabă relaxată decât tensionată şi care implică simpatie şi atenţie faţă de consiliat. c. Gestica. Trebuie să fie naturală, nu excesivă şi care distrage. Consilierul ar trebui să fie curtenitor, amabil şi puternic motivat pentru înţelegere. Uneori, în consiliere trebuie să recunoşti propriile stări sau simţăminte de oboseală, nerăbdare, preocupare cu alte probleme, nelinişte care te pot îndepărta de procesul de consiliere şi îţi pot distrage atenţia. Consilierii şi toate profesiunile care presupun slujirea şi asistarea celor aflaţi în nevoie, implică sensibilitate, expresie autentică a grijii şi disponibilităţii de a ajuta, vigilenţa, faţă de ceea ce consiliatul încearcă să comunice. 2. Ascultarea. Aceasta implică mai mult decât notarea cu jumătate de ureche a cuvintelor care provin de la cealaltă persoană. Ascultarea eficientă este un proces activ. Ea implică:       

Să fii capabil să laşi deoparte propriile conflicte, supoziţii, concepţii şi preocupări şi să te concentrezi pe ceea ce îţi comunică consiliatul; Evită expresiile verbale şi non-verbale de dezaprobare şi judecare asupra a ceea ce este spus, chiar în condiţiile în care conţinutul este jignitor sau ofensiv, Utilizează atât ochii cât şi urechile pentru a detecta mesajele care vin din tonul vocii, mimică, gestică, postură şi alte aspecte non-verbale. Receptarea, nu doar a ceea ce spune consiliatul, ci mai ales a ceea ce lasă deoparte sau trece sub tăcere. Aşteptarea cu răbdare pe parcursul perioadelor de linişte sau atunci când lacrimile curg, ca cel asistat să dobândească suficient curaj, să se adune pentru a-şi împărtăşi simţămintele dureroase, pentru a-şi clarifica sau a-şi pune laolaltă gândurile în perioadele de tulburare şi necaz. Priveşte spre consiliat în timp ce vorbeşte, fără să-l fixezi insistent, nici să laşi ochii să-ţi rătăcească indiferenţi sau distraşi pe obiectele din încăpere. Realizează că poţi accepta consiliatul, deşi nu trebuie neapărat să consimţi sau să aprobi acţiunile, valorile sau convingerile acestuia. Isus a acceptat femeia prinsă în adulter, deşi nu a aprobat niciodată comportamentul său. Poate fi de folos dacă încerci să te imaginezi tu însuţi în situaţia consiliatului şi să încerci să vezi lucrurile din punctul său de vedere.

148

Este uşor să ignori aceste aspecte, să-ţi laşi mintea să-ţi rătăcească, în special atunci când consiliatul cade în anecdotic, sau când se repetă, este plictisitor, sau să aluneci uşor într-o conversaţie excesivă, într-o verbalizare inflaţionistă şi în oferirea de sfaturi care, de cele mai multe ori, sunt neavenite. Ori de câte ori se întâmplă lucrul acesta, consiliatul se simte neînţeles, şi nu-şi va exprima rănile sau problemele în mod onest sau va trece peste detalii şi nu le va împărtăşi. Consilierii care vorbesc prea mult, care încearcă să dea sfaturi “bune”, sunt rareori ascultaţi şi mai rar, se dă curs acestor sfaturi. În astfel de situaţii consiliaţii se simt neînţeleşi. Prin contrast ascultarea activă este maniera cea mai potrivită de a spune consiliatului: “sunt în mod real interesat de tine şi în mod sincer doresc să-ţi fiu de folos”. Atunci când nu ascultăm şi încercăm să consiliem prin conversaţie, ne exprimăm propria noastră insecuritate şi incapacitate de a face faţă situaţiilor ameninţătoare, vagi, confuziei sau unor subiecte cu potenţial emoţional crescut. 3. Răspunsul. Nu trebuie să presupunem că, consilierul nu face decât să asculte şi nimic altceva. Isus a fost un bun ascultător; amintiţi-vă de perechea de ucenici în drumul spre Emaus: a manifestat atitudinea Sa de suport, de susţinere şi a furnizat ajutor care era caracterizat şi prin acţiune şi răspunsuri verbale specifice. a. Conducerea sau orientarea – directivitatea (leading), este capacitatea prin care consilierul în mod amabil direcţionează sau orientează conversaţia cu întrebări ajutătoare care ţintesc spre esenţa fenomenelor. “Ce s-a întâmplat după aceea, spune-mi dumneata” – înţelegi prin aceasta că sunt chestiuni scurte care pot să stimuleze discuţia în direcţia care ne poate furniza informaţii utile. b. Reflectarea este modalitatea prin care permitem consiliatului să înţeleagă că suntem împreună cu el, că suntem capabili să înţelegem cum se simte sau ce gândeşte. “Probabil că te simţi…” sau “presupun că aceasta este deosebit de frustrant”, sau “ar trebui să fie destul de distractiv”, reflectă că suntem alături şi înţelegem pe măsură ce consilierea se derulează. Nu exercita reflectarea după fiecare propoziţie. Fă lucrul acesta periodic şi atunci când simţi că este potrivit. Nu încerca să repeţi ca un papagal, cuvânt cu cuvânt, ceea ce spune consiliatul. S-ar putea să-l plictisească. Încearcă să rezişti la tendinţa de a repeta aceleaşi cuvinte sau expresii stereotipe. Un rezumat periodic scurt asupra a ceea ce a fost spus, o sinteză, poate fi cel mai potrivit mod de a reflecta şi de a stimula explorarea mai profundă a consiliatului. Consilierul poate să rezume simţăminte, “asta trebuie că te-a rănit” sau tema generală a ceea ce a fost spus. ‚Toate acestea par să însemne că ai un simţământ general de neîmplinire sau de eşec...’ Ori de câte ori faci un comentariu, oferă-i consiliatului timpul şi ocazia de a-ţi oferi feed- back, de a-ţi răspunde la ceea ce ai spus. El poate să-ţi confirme sau să-ţi infirme presupunerea şi înţelegerea ta, făcând astfel corecţia necesară. c. Întrebările. Dacă sunt adresate cu competenţă şi pricepere, pot să aducă o mare cantitate de informaţie utilă în procesul consilierii. Cele mai bune întrebări sunt acelea care solicită cel puţin una sau două propoziţii ca răspuns, sau cele cu caracter deschis. De pildă: “vorbeşte-mi despre mariajul tău”, sau “ ce tip de evenimente sau ce aspecte din viaţa ta te fac nefericit”, mai degrabă decât întrebări al căror răspuns constă doar într-un cuvânt, întrebări de tip închis: “eşti căsătorit?”, “eşti nefericit?”, “ vârsta ta?”. Începătorii tind să pună multe întrebări. Prea multe întrebări au tendinţa de a fragmenta comunicarea; studenţii sunt instruiţi să pună cât mai puţine întrebări. De asemenea, trebuie evitate întrebările care încep cu “de ce”. Ele nu obţin ca răspuns decât scuze şi justificări şi tind să sune ca o atitudine de judecată sau stimulează discuţii intelectuale care reţin consiliatul să se centreze pe simţămintele sau rănile sale reale. d. Confruntarea nu este acelaşi lucru cu atacul sau condamnarea vicioasă. Atunci când confruntăm prezentăm ideile pe care consiliatul nu le sesizează altfel. Consiliatul poate fi confruntat cu păcatul său, cu eşecurile, inconsecvenţele, scuzele, atitudinile dăunătoare şi comportamentul defensiv. Confruntarea realizată cel mai bine este administrată într-o manieră iubitoare, amabilă şi lipsită de o atitudine de judecată şi prejudecată. Uneori consiliatul răspunde la confruntare cu mărturisire şi cu o experienţă semnificativă a iertării. Adeseori, însă, confruntarea poate să nască rezistenţă, vinovăţie, rănire sau mânie. 149

Este important să permitem consiliatului să răspundă verbal confruntării. Oferă-i timp să discute modalităţi alternative de comportament. Unii creştini au sugerat că, consilierea şi confruntarea sunt termeni sinonimi. Dar această atitudine nu are suport psihologic şi nici biblic. Confruntarea este importantă şi uneori o parte dificilă a consilierii, dar nu este singurul instrument eficient care poate fi utilizat în ajutorarea oamenilor. e. Informarea implică oferirea unor fapte oamenilor care au nevoie de ea. Nu oferi prea multă informaţie într-o singură sesiune. Fii clar şi aminteşte-ţi că atunci când oamenii sunt răniţi sau se află în criză, răspund cel mai bine la informaţia relevantă pentru preocupările şi trebuinţele lor imediate. Acest tip de informare este larg acceptată în procesul de consiliere. Oferirea de sfaturi – sfătuirea este controversată. Sfătuitorii sunt lipsiţi de cunoştinţele necesare situaţiei pentru a oferi un sfat competent, iar sfatul lor încurajează consiliatul să devină dependent, iar dacă sfatul oferit se dovedeşte a fi ineficient, consilierul se va simţi mai târziu responsabil pentru orientarea către o direcţie greşită. Ori de câte ori ţi se cere sfatul sau eşti înclinat s-oferi un sfat, fii sigur că eşti foarte bine informat în legătură cu situaţia respectivă. Ai suficientă informaţie şi competenţă pentru a oferi un sfat competent, sau mai degrabă îl trimiţi pe consiliat către o altă sursă? Apoi întreabă-te pe tine însuţi care ar putea fi rezultatele, consecinţele acestui sfat? Ar putea determina pe consiliat să devină mai dependent? Poţi să faci faţă sentimentelor care ar putea să nască dacă sfatul tău este respins sau se dovedeşte a fi rău? Ori de câte ori oferi un sfat, dă -l sub forma unei sugestii tentative. Oferă consiliatului timp să reacţioneze sau să aprecieze sfatul tău, pentru a avea un feed-back şi urmăreşte mai târziu să vezi în ce măsură sfatul s-a dovedit de folos. f. Interpretarea implică explicarea consiliatului în ce constau comportamentele sau alte evenimente şi semnificaţia lor. Aceasta este o aptitudine care presupune competenţe tehnice mai înalte şi are un mare potenţial de a capacita consiliatul să se vadă pe el şi situaţia sa mult mai clar. Interpretarea poate fi dăunătoare dacă este introdusă înainte ca pacientul să poată să administreze emoţional acest material, sau dacă este greşită. Dacă începi să vezi explicaţii posibile pentru problemele şi acţiunile celeilalte persoane, întreabă-te dacă într-adevăr consiliatul este pregătit intelectual şi emoţional ca să facă faţă acestui insight. Transmite-l în termenii cei mai simpli şi prezintă-ţi interpretarea într-o manieră tentativă sau sugestivă. “Ar putea lucrul acesta să însemne că…” sau “am putea să înţelegem că…” şi dă-i timp consiliatului să răspundă. Pe măsură ce discutaţi interpretarea, consiliatul va dezvolta un insight din ce în ce mai accentuat, mai important şi va fi capabil să exploreze cursul viitor al acţiunilor. g. Suport şi încurajare sunt alte părţi importante în procesul de consiliere, în special la început, când oamenii sunt copleşiţi de poveri, nevoi şi conflicte. Ei pot beneficia de stabilitatea şi atitudinea suportiva a unei persoane empatice care îi arată acceptare şi îi oferă reasigurare. Suportul include călăuzirea consiliatului să-şi evalueze propriile sale resurse psihologice şi spirituale, să-l încurajeze la acţiune şi să-l ajute în problemele şi eşecurile care ar putea să rezulte din acţiunile sale. 4. Învăţarea. Aceste tehnici sunt forme specializate de educaţie psihologică. Consilierul este un educator, unul care instruieşte prin exemplu şi prin călăuzirea consiliatului, astfel încât acesta învaţă prin experienţă să facă faţă problemelor vieţii. Ca şi alte forme mai puţin personale de educaţie, consilierea este mult mai afectivă atunci când discuţia este foarte concretă şi specifică nu vagă, atunci când se concentrează asupra unor situaţii concrete. Un instrument puternic de învăţare este răspunsul, cu aplicabilitate imediată. Aceasta implică capacitatea consilierului şi consiliatului de a discuta deschis şi direct ce se întâmplă aici şi acum în relaţia terapeutică. Astfel de afirmaţii şi subiecte abordate onest şi deschis, concentrate pe probleme, exprimă progresul procesului terapeutic de consiliere. Ele conduc la o înţelegere mai profundă a ideilor, simţămintelor, atitudinilor, comportamentelor şi edifică relaţia terapeutică interpersonală. Această înţelegere este un aspect educaţional important al consilierii. 5. Filtrarea. Un consilier bun nu este un sceptic, neîncrezător faţă de orice spune consiliatul, dar trebuie să-şi amintească cu înţelepciune că, consiliatul nu spune întotdeauna întreaga poveste şi nu tot ce spune, doreşte în mod real sau sunt trebuinţele sale reale. Uneori consiliatul prezintă în mod deliberat o imagine distorsionată, lăsând deoparte aspecte jenante sau detalii care l-ar putea incrimina. 150

Consiliatul nu reuşeşte să-şi vadă problemele dintr-o perspectivă mai largă. El vine pentru ajutor ţintit pe o problemă, dar pregetă să vadă că există în spatele acestei probleme altele mai profunde. Pe măsură ce procesul consilierii avansează, încearcă să selectezi mental între expresiile consiliatului. Ce doreşte în mod real? Ce îşi doreşte în mod real în procesul consilierii? Există alte probleme diferite de cea prezentată? Uneori oamenii vorbesc despre probleme, dar sunt puţin motivaţi pentru schimbare, dar caută simpatie, atenţie, catharsis, punctul de vedere al unei alte persoane, sau doresc să scape de unele situaţii neplăcute. Pe măsură ce asculţi şi reuşeşti să întrezăreşti aceste motive subiacente, vei realiza că ele nu sunt recunoscute de către consiliat. Pe măsură ce procesul consilierii progresează, la un moment dat consilierul va dori să discute despre aceste aspecte în consiliere. Nu trebuie să inventeze chestiuni noi sau să forţeze consiliatul să ia în considerare subiecte pe care nu doreşte să le discute, dar activitatea de consiliere va fi mai eficientă dacă vei învăţa să asculţi cu sensibilitate şi vei încerca să nu accepţi totul ca având valoare egală, ci cu discernământ, vei stabili o ierarhie a importanţei problemelor prezentate. În această situaţie consilierul are nevoie de înţelepciune şi discernământ. Aceste calităţi nu pot fi dobândite decât prin experienţă, dar creştinul ştie că sensibilitatea şi capacitatea de a consilia poate fi dobândită prin rugăciune, cerând înţelegere, călăuzire şi o percepţie veritabilă oferită de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Evitarea întreruperii premature a consilierii. Unii consiliaţi tind să întrerupă prematur consilierea, deşi se află într-un proces constructiv de asistare şi au şansa de a progresa şi a realiza o consiliere efectivă, suficientă. Iată câteva modalităţi de reducere a acestei retrageri premature: Experienţa consiliatului în legătură cu căldura, înţelegerea şi acceptarea consilierului este fundamentală. În plus întreruperea poate fi redusă astfel: 1. Exprimă interes activ în lucrul cu persoana pentru rezolvarea problemei sale personale. 2. Explică cum câteva sesiuni de consiliere sunt necesare în continuare, pentru demersul procesual al consilierii. 3. Exprimă motivele pentru care speranţa este realistă şi în ce măsură consilierea poate să reducă suferinţa consiliatului şi să-i crească satisfacţia – viziunea optimistă asupra rezultatelor . 4. Este important s-oferim consiliatului ceva definit în decursul primelor trei sesiuni; astfel aceasta ar putea consta în rezumatul situaţiei, aşa cum o vede consilierul, o carte pentru a o citi, nişte teme pentru acasă, ceva la care să reflecteze sau pe care să facă. 5. Către finalul fiecărei sesiuni consilierul ar trebui să întrebe “Cum te simţi în legătură cu discuţia noastră din această oră?” Dacă consiliatul se simte dezamăgit, şi nu are posibilitatea să exprime aceste simţăminte, ar putea să-şi exprime aceste simţăminte prin întreruperea consilierii. 6. Dacă nne aflam în apropierea procesului de încheiere a consilierii, aceasta trebuie discutată deschis. Această discuţie poate ajuta la prevenirea terminării premature şi abrupte. 7. Dacă aşteptările iniţiale ale consiliatului în legătură cu consilierea sunt în mod flagrant nerealiste, atunci vor fi corectate în mod amabil şi treptat mai degrabă decât abrupt. 8. Negocierea unui contract clar, inclusiv a unui acord de a veni la un număr specificat de întâlniri, va reduce sfarsitul prematur. Ştiind exact numărul de sesiuni, consiliatul va fi încurajat să lucreze pe parcursul tuturor acestora, până la finalizarea problemelor sale. Publicitarea disponibilităţii pentru consiliere. O problemă relativ controversată este aceea a publicitării disponibilităţii şi capacităţii de a acorda consiliere sau psihoterapie. Este oarecum unanim acceptat că publicitatea profesională nu se face prin canale mass-media, de largă circulaţie sau de circulaţie universală, ci dobândeşte un spaţiu rezervat în literatura de specialitate sau în literatura confesională. Totuşi, având în vedere dificultăţile cu care se confruntă cineva care are nevoie de asistare, consiliere sau psihoterapie, trebuiesc găsite modalităţi acceptabile sub aspect etic şi deontologic, pentru a realiza o publicitare decentă. Astfel în comunitate, într-o colectivitate creştină, pastorul, asistentul social sau slujitorii principali pot transmite fie printr-o scrisoare deschisă, fie printr-un anunţ la avizier, o declaraţie care ar putea să 151

aibă următorul conţinut: “Fiecare dintre noi suntem confruntaţi uneori cu probleme, dificultăţi în viaţa de fiecare zi. Putem beneficia de discuţia cu o persoană pregătită în consiliere.Vă stă la dispoziţie un consilier de orientare creştină care va discuta aspectele cu care sunteti confruntaţi, fiind siguri de discreţie şi confidenţialitate, fie că este vorba de probleme cu caracter personal, probleme familiale, dificultăţi în luarea unor decizii, traversarea unor crize, dificultăţi spirituale sau nevoia de orice alt tip de ajutor specializat. Să fii confruntat cu probleme şi să beneficiezi de ajutor profesional este un semn de tărie! Consilierea include direcţii şi fundamente spirituale şi este o parte normală a activităţii oricărui slujitor creştin. Puteţi stabili o întâlnire fie prin intermediul telefonului, (urmează numărul), fie la cutia “De vorbă cu pastorul”, sau adresa, telefonul asistentului social, consilierului au psihoterapeutului, pentru a stabili timpul şi locul întâlnirii.” În consiliere, atunci când aceasta are loc într-un cadru formal, este bine să alegem un loc retras, liniştit, în care telefonul să nu sune, să nu fim întrerupţi prin bătăi în uşă; eventual un mic anunţ va fi prins pe partea exterioară a intrării: “Nu deranjaţi, vă rugăm; suntem în sesiune, se lucrează, etc.!” Este bine să stabilim un program fix al sesiunilor de consiliere şi să definim de la început, momentul iniţial şi momentul final al fiecărei întâlniri. În situaţia în care consilierea trebuie acordată de urgenţă şi în mod neaşteptat, atunci consilierul va stabili de la început durata pentru disponibil, astfel încât întâlnirea să aibă nişte limite rezonabile, timp în care situaţia va fi abordată şi rezolvată pentru etapa prezentă. Utilizarea mijloacelor adjuvante, de înregistrare audio, video, constituie un suport bun de lucru, atât pentru consilier, cât şi pentru consiliat, în diferite etape ale procesului. Activitatea consilierului trebuie să fie înregistrată şi acest lucru poate fi realizat în mai multe feluri. Poate exista un registru de consiliere, un fişier cu fişe personale ale consiliaţilor (acesta va fi asigurat, pentru păstrarea discreţiei şi a secretului profesional). Cu acordul explicit al consiliatului, pot fi făcute înregistrări audio sau chiar video. Pentru rememorarea anumitor nuanţe şi detalii ale fiecărui caz, de asemenea, pentru supervizarea necesară consilierului, astfel de înregistrări sunt extrem de necesare. Revederea acestor înregistrări scrise, audio sau video cu reflectarea sistematică între sesiuni, planificarea şi proiectarea anumitor tactici şi strategii de abordare, vor creşte foarte mult eficienţa în consiliere şi psihoterapie. După câteva sesiuni, înregistrările sunt de mare ajutor în a deveni conştient de procesul care se dezvoltă într-o relaţie particulară. De asemenea, pot fi sesizate anumite greşeli, anumite puncte nodale esenţiale în evoluţia consiliatului şi în procesul consilierii. De asemenea, în eventualitatea solicitării unui consult interdisciplinar, şi în momentul în care consiliatul se reîntoarce la consilier după o absenţă mai mult sau mai puţin îndelungată, înregistrările sunt utile pentru a rememora particularităţile cazului. Toate înregistrările trebuie asigurate în privinţa confidenţialităţii, şi vor fi păstrate într-un sertar încuiat, într-un birou de păstrat fişe, casete care se află sub cheie şi la care nu are acces decât consilierul. Fişa personală este alcătuită după modelul fişei medicale de consultaţie, cuprinzând în prima secţiune datele personale, numele şi prenumele putând fi înlocuit printr-un cod, astfel asigurându-se încă o dată confidenţialitatea datelor, şi apoi mai multe secţiuni cu: prezentarea problemelor, planul de intervenţie, eventualele consulturi interdisciplinare. După fiecare sesiune de consiliere se face un scurt rezumat al dezvoltărilor semnificative care au fost adăugate. Este recomandabil, dacă se iau notiţe scrise, să se facă lucrul acesta cu cât mai mare discreţie, fără să se piardă contactul vizual cu consiliatul, sau cel mai bine se pot face câteva notări după ce sesiunea de consiliere s-a încheiat. Pentru orice operaţie de înregistrare, trebuie obţinut acordul consiliatului, explicându-i-se raţiunea acestei acţiuni şi faptul că consilierul revine asupra informaţiilor, sau chiar împreună pot să revadă anumite etape pentru a înţelege mai bine sensul consilierii şi aspectele câştigate, evoluţia specifică a cazului. Telefonul consilierului. Este un instrument extrem de util care câştigă timp şi efort. El trebuie utilizat pentru stabilirea unui prim contact, a primei sesiuni, pentru rezolvarea unor situaţii de urgenţă, dar nu va înlocui contactele personale, strict necesare în consiliere. De asemenea, consiliaţii nu vor abuza de acest instrument, existând un program de apelare pus la vedere. 152

Principiile abordării holistice în consiliere  Vor fi incluse toate dimensiunile completitudinii, ale integralităţii fiiinţei umane în obiectivele consilierii legate de o anumită persoană.  Consilierul va deveni pe cât posibil conştient, încă din fazele iniţiale de toate resursele potenţiale şi capacităţile consiliatului şi le va sublinia ori de câte ori se iveşte ocazia.  Va remarca toate elementele de patologie, suferinţe şi păcat, toate aspectele care blochează, distorsionează dezvoltarea consiliatului.  Va utiliza în mod echilibrat în procesul asistării şi dezvoltării consiliatului, atât procedee de îngrijire, asistare, cât şi cele de confruntare, de-a lungul întregului proces de consiliere. De asemenea,  În procesul creşterii către completitudine şi de-a lungul întregii relaţii terapeutice, acest obiectiv al creşterii, dezvoltării şi integralităţii, va fi utilizat ca o ţintă, ca o provocare, ori de câte ori este necesar.  Toate problemele consiliatului vor fi abordate în perspectiva tramei relaţiilor sale interpersonale în contextul mai larg al microgrupului şi societăţii, depăşind abordarea individualistă sau individuală şi recunoscând ponderea semnificativă a statutului, rolurilor sociale şi abordarea contextuală a tuturor problemelor de viaţă ale consiliatului. Optimizarea transculturală a consilierii. Ca şi teoriile şi modelele psihoterapeutice şi consilierea creştină a fost organizată după conceptele, metodele şi modelele de vindecare imaginate pentru clasa de mijloc a consiliaţilor. În practica de zi cu zi, un consilier poate constata că atunci când consiliaţii nu ţin de această clasă de mijloc care are venituri şi o pregătire medie, ci aparţin unor categorii defavorizate, în sensul unei slabe pregătiri sau unor categorii sărăcite, aşa cum este structurată majoritatea populaţiei din România, o dificultate majoră apare în sensul că oamenii nu sunt capabili să pătrundă în profunzimea simţămintelor, trăirilor lor, să participe la o analiză eficientă şi restructurantă a propriei personalităţi. Ei sunt copleşiţi de probleme extrem de presante, urgente şi concrete, dorind rezolvarea lor imediată. Ar putea obţine această rezolvare imediată, superficială şi de scurtă durată, dar trebuie instruiţi să participe cu răbdare în procesul terapeutic pentru a dobândi un sens mai profund al mecanismelor sufleteşti al simţămintelor şi rădăcinilor atitudinilor şi comportamentelor. În timp ce rolul consilierii este acela de a restructura modelele atitudinilor şi comportamentelor eronate, care au rădăcini în fundamentele educaţionale şi formative ale consiliaţilor, aceştia de obicei doresc mai degrabă o relaţie, „o pilă”, să găsească un loc de muncă, suport material şi alte asemenea avantaje. În această situaţie consilierul trebuie să fie suficient de înţelept să nu utilizeze poziţia sa privilegiată şi de autoritate, manipulând consiliaţii, dând sfaturi coercitive sau luând decizii în locul lor. Rolul consilierii este de a instrumenta şi capacita pe consiliaţi pentru a-şi clarifica propriile situaţii şi probleme, pentru a vedea exact ceea ce este eronat şi care le sunt resursele, pentru a decide ei înşişi, în ultimă instanţă, în legătură cu propriile probleme, cu propriile dificultăţi de personalitate şi cu propriile decizii pe care trebuie să le ia în mod responsabil şi matur. Se constată că într-un astfel de mediu, in care se gasesc consiliaţi defavorizaţi, aparţinând păturilor sărace, lipsite de pregătire intelectuală şi culturală, terapeuţii sau consilierii care abordează problematica acestora mai degrabă de pe poziţia asistentului social sau a liderului spiritual, sunt mult mai eficienţi şi activitatea lor este încunată de succes. Aceştia părăsesc cabinetul de consiliere sau psihoterapie şi intră în relaţie cu consiliaţii sau pacienţii lor în mod informal, la locul de muncă, în familie sau chiar în întâlniri pe stradă, devenind astfel foarte curând, în conştiinţa acestora, membri ai comunităţii celor pe care îi susţin şi consiliază. Oamenii săraci, dezavantajaţi, acceptă mult mai rapid intervenţii directe în situaţii de criză, nefiind pregătiţi să psihologizeze sau să filosofeze prea mult în legătură cu situaţiile presante cu care se confruntă. Se pare că la această categorie de consiliaţi, consilierea trebuie să fie centrată în stadiile 153

iniţiale, mai mult pe susţinere şi călăuzire, urmând ca pe parcursul procesului, un proces de această dată, consumându-se în cadrul social al colectivităţii, să apară şi fenomenele terapeutice şi de vindecare. În cadrul consilierii, un aspect important sunt tendinţele culturale care pot trăda anumite preconcepţii sau prejudecăţi de tip masculin, rasiale, etnice, denominaţionale sau religioase. Cu siguranţă că principiile fundamentale, biblice şi creştine ale consilierului rămân piloni fundamentali în consilierea creştina, însă anumite norme şi standarde culturale care n-au nimic de-a face cu valorile universale ale lui Dumnezeu, ci sunt doar ataşamente culturale, pot să constituie obstacole majore în înţelegerea şi utilitatea consilierului faţă de consiliaţi. De cele mai multe ori nici nu ne dăm seama cât de condiţionaţi cultural suntem. Avem o adevărată obstinaţie în a ne transmite mai degrabă valorile culturale decât cele pur evanghelice şi de misiune. Cu siguranţă că dincolo de dezavantajele sale, comunicarea globală şi relaţiile transculturale schimbă în mod fundamental situaţia, transformând vechile bariere culturale în punţi care stimulează stabilirea de noi relaţii. Consultul interdisciplinar şi deferirea către alte competenţe Consilierul creştin, membru al unei comunităţi religioase, are de obicei o poziţie strategică foarte asemănătoare cu un centru de triere, de triaj. Deseori el nu are timpul necesar şi nici competenţa necesară să rezolve toate problemele care i se adresează. De aceea, una din competenţele sale este tocmai aceasta, sa cunoască sursele cele mai bune, căile cele mai competente de a soluţiona variatele probleme cu care se confruntă şi care i se adresează. De fapt consilierul creştin se găseşte ca o punte între sistemele sociale de susţinere şi suport informal, şi cele ale clasei profesioniştilor, care acordă suport şi terapie şi susţinere într-o manieră mult mai specializată şi profesionalizată. Ar fi o eroare din partea consilierului să considere că trimiterea pentru consult sau soluţionare la un alt specialist este un semn de eşec sau incompetenţă. Chiar şi cei mai competenţi şi mai specializaţi oameni apelează în mod frecvent la consult interdisciplinar, ori de câte ori afecţiunea sau particularităţile cazului o impun. Aceasta nu este o dovadă de slăbiciune, ci de flexibilitate şi de competenţă.90 Soluţionarea problemelor complexe puse în contextul societăţii moderne, presupune colaborarea unei echipe de specialişti. Categoriile de persoane care trebuie deferite unui consult sau terapiei la altă sursă sunt cei care:91 1. pot fi ajutaţi mult mai eficient de către alt specialist. 2. au probleme pentru a căror natură există resurse specializate în societate. 3. după 3 până la 5 sesiuni de consiliere creştină nu indică nici o îmbunătăţire. 4. a căror nevoi, trebuinţe sau probleme depăşesc cu mult timpul disponibil sau pregătirea consilierului creştin. 5. au nevoi financiare cronice, de obicei acestea sunt cazuri ţintă ale asistenţei sociale. 6. au nevoie de asistenţă medicală sau de instituţionalizare într-un spital de bolnavi cronici. 7. au nevoie de psihoterapie intensivă. 8. pentru care consilierul are dubii în legătură cu natura problemei lor. 9. au o depresie profundă sau tentative suicidare. 10. au reacţii negative sau atracţie faţă de consilier, fie că este vorba de transfer, sau contratransfer, anxietate, ostilitate, cât şi ataşamentul de o parte sau alta a versantului, sunt extrem de contraproductive pentru procesul consilierii şi al terapeuticii. Consilierul va trebui să păstreze o sumă de relaţii permanente cu sistemele de asistenţă socială, cu anumiţi medici, eventual creştini, cu centrele capabile s-ofere asistenţă specializată. Astfel un medic va fi solicitat pentru aspecte de sănătate biologică, probleme psihosomatice, depresie, tendinţe suicidare, alcoolism, adicţie, probleme de menopauză, handicap fizic, boli cronice sau terminale, probleme de disfuncţie sexuală grave, aspecte geriatrice, tulburări de dispoziţie sau afective, anxietate generalizată cu atacuri de panică. 154

Înainte de a consulta un eventual specialist, trebuie să fie obţinut consimţământul consiliatului sau al pacientului. Iată câteva semne de tulburare psihică majoră, situaţie în necesar consultul psihiatric: a) persoana crede, fără să existe un fundament real, că alţii încearcă să-l rănească, să-l violeze sau să-l influenţeze într-o manieră ciudată. b) au iluzia grandorii în legătură cu ei înşişi. c) au apărut modificări abrupte în comportamentul lor obişnuit. d) prezintă producţii psihopatologice – halucinaţii şi delir. e) au o atitudine rigidă, idei bizare şi temeri care nu pot fi influenţate în mod raţional sau logic. f) au gânduri obsesive. g) sunt dezorientaţi în timp, în spaţiu şi faţă de propria identitate. h) sunt sever deprimaţi, până la stuport sau la o atitudine agresivă. i) sunt autişti, au tendinţa de a se retrage în propria lume pierzându-şi interesul faţă de activităţile normale. Care sunt sursele de consult şi deferire, trimitere a consiliatului, a pacientului? John Mixon cu o bogată experienţă în asistenţă socială, declară: „Cele mai importante două aspecte ale unei bune trimiteri sunt: 1. cunoaşterea surselor, programului, funcţiilor, a politicii interioare etc., şi 2. utilizarea unei consilieri sănătoase, metodice în interpretarea acestor resurse şi în posibilitatea de a oferi ajutor celui care se aşteaptă să-l primească.” Consilierul creştin trebuie să se pregătească în vederea unui consult şi trimiteri eficiente. Astfel aceasta implică două tipuri de activităţi: 1. dobândirea unei baze de date în legătură cu toate resursele comunitare şi sociale. Pentru aceasta există anuare, Pagini Aurii, etc., şi 2. stabilirea unor relaţii permanente cu agenţii sociale şi societăţi de profesionişti în terapeutică şi asistenţă. Cum decurge o trimitere la consult sau terapeutică eficientă? Iată câteva recomandări: 1. creaţi atmosfera pentru această aşteptare, trebuinţă, care trebuie conştientizată consiliatului. 2. menţionaţi posibilitatea unui consult sau unei trimiteri încă din stadiile timpurii ale relaţiei de consiliere, explicând că în situaţia în care apar aspecte care trebuie să se bucure de asistenţă specializată acest ajutor va fi necesar. 3. începeţi din momentul, locul şi situaţia în care persoana îşi percepe problema şi tipul de trebuinţe de care are nevoie. 4. consiliaţi percepţia proprie asupra problemei şi soluţiilor disponibile, astfel încât consiliatului să-i devină evident că îi este necesară trimiterea. 5. ajutaţi-l pe consiliat să-şi rezolve rezistenţa emoţională faţă de alte tipuri de ajutor sau constând în persoane sau agenţii care au fost, sunt sau vor fi recomandate. 6. interpretează natura generală a ajutorului pe care persoana trebuie să se aştepte să-l primească în relaţie cu propriul simţământ de nevoie. 7. stabiliţi un raport, o relaţie suficient de puternică cu persoana pentru a dezvolta o punte pe care poate să meargă consiliatul către cealaltă sursă de ajutor. 8. dacă se îndoieşte şi este încă nehotărât, consiliaţi-l şi ajutaţi-l să încerce alternativa, să dobândească hotărârea de a face acest pas. 9. permiteţi-i consiliatului să înţeleagă că opţiunea pentru consult sau trimitere nu înseamnă ruperea relaţiei terapeutice şi că imediat ce problema sa specifică a fost rezolvată, va beneficia în continuare de susţinerea şi suportul dumneavoastră. Evaluarea eficienţei în consiliere şi psihoterapie. Abia în decada a şasea şi a şaptea au început cercetările privind procesul psihoterapeutic şi rezultatele sale. Scopul central era acela de a dobândi o înţelegere mai clară a ceea ce constituie schimbările terapeutice şi cum se realizează, astfel încât să fie abordate şi dezvoltate cele mai eficiente metode de consiliere şi psihoterapie. O dată cu dezvoltarea fondurilor şi a programelor publice pentru sănătate mintală, în a doua parte a secolului XX, au fost utilizate din ce în ce mai mult şi s-au dezvoltat cercetările privind eficienţa terapeutică, încercând să răspundă la următoarea întrebare fundamentală: Ce valoare are psihoterapia pentru persoană şi societate? 155

Terapeuţii sunt confruntaţi cu această provocare a eficienţei lor. Într-o eră în care eficienţa buna administrare a oricăror investiţii financiare, de efort, de timp, este foarte important ca orice activitate umană, mai ales cea într-un domeniu sensibil ca cel al sănătăţii şi funcţionării optime a fiinţei umane, să se dovedească a fi eficientă. Este, însă extrem de dificil să măsori eficienţa într-un domeniu atât de complex ca cel al subiectivităţii umane. În genere, s-au obţinut rezultate ceva mai obiective şi concrete în domeniul comportamental. Au continuat să fie ridicate întrebări de tipul: realizează terapia o diferenţă semnificativă, oamenii care au participat într-un program, proces terapeutic, se simt mai bine, funcţionează mai optim decât fără acesta, poate să fie terapia utilă într-adevăr, sau dimpotrivă, presupune şi anumite riscuri şi poate deveni în alte cazuri dăunătoare? O dificultate în plus este că multitudinea de curente terapeutice şi sisteme aplicate presupun şi evaluări, după criterii diferite ale rezultatelor şi eficienţei. Mai mult decât atât, clienţii înşişi sunt implicaţi în eficienţa rezultatului terapeutic şi sarcina, aşa cum am văzut nu cade numai pe umerii terapeutului. Dacă clienţii, pacienţii aleg să se angajeze în activităţi autodistructive, acest comportament va contracara efectele pozitive. Mai mult decât atât, efectele pot fi influenţate de evenimente neaşteptate şi necontrolate care vin din partea mediului şi pot să distrugă sau să contracareze eficienţa dobândită pe parcursul psihoterapiei. Aşa cum arăta Garfield în 1992, variabilele fundamentale care influenţează cercetarea în domeniul eficienţei terapeutice sunt extrem de dificil de evaluat şi controlat. Suntem încă în situaţia de a lupta cu aproximaţii.92 Este clar că evaluarea obiectivă a procesului terapeutic nu este deloc simplă. Studii aprofundate şi care au dobândit un consens unanim au demonstrat prin anii 1980, că procesul psihoterapeutic este mai eficient decât în lipsa terapiei. Smith şi colegii săi au făcut o metaanaliză a rezultatelor psihoterapiei din literatură şi au ajuns la concluzia că aceasta are o eficienţă înaltă.93 În pofida acestui suport general al valorii procesului psihoterapeutic există şi date din literatură care susţin că multe concepte, proceduri şi alte abordări terapeutice, au rezultate dezamăgitoare. În orice caz, cercetările în ansamblu au constatat că există diferenţe mici în eficienţa terapeutică a diferitelor orientări şi că, încercând să stabilească o ierarhizare a factorilor care contribuie la eficienţa terapeutică, se pare că doar 15% din aceasta se datorează efectiv tehnicilor, procedurilor şi unei anumite orientări, în timp ce procentul cel mai însemnat se datorează calităţilor terapeutului, acelea de căldură, înţelegere, acceptare, disponibilitate pentru relaţia terapeutică, iar celelalte procente care rămân sunt acoperite fie de revenirea spontană, fie de vindecarea dată de trecerea timpului, schimbarea perspectivei pacientului, influenţe din partea grupului de persoane semnificative, a împrejurărilor, ş.a. În 1992, Lambert face un studiu asupra unei largi variabilităţi de tehnici aplicată de practicienii integrativi şi găseşte că este extrem de dificil să evaluezi eficienţa a unor abordări eclectice. El enumeră următoarele motive pentru care o evaluare precisă a eficienţei psihoterapiei este dificilă.94 Un număr substanţial de foşti pacienţi îşi îmbunătăţesc echilibrul şi starea psihică fără psihoterapie formală. Aceasta presupune că terapeuţii eclectici ar trebui să extragă orice împrejurare sau eveniment cu virtuţi terapeutice din mediul pacientului şi să-l folosească în procesul terapeutic. În genere, procesul psihoterapeutic este benefic si eficient. Luând în considerare orientările terapeutice, fiecare conţine propriile sale tehnici şi nu există argumente care să dovedească superioritatea unei şcoli, tehnici sau proceduri asupra altora, fiecare are domeniul său specific de aplicabilitate, fiecare constituie o abordare dintr-o anumită perspectivă. Variaţi factori afectivi, sociali, interpersonali comuni diferitelor orientări terapeutice sunt responsabili pentru un grad substanţial de optimizare constatată la clienţi. Aceştia includ: - factorii suport şi anume: căldura, respectul, empatia, acceptarea terapeutului, gradul în care acesta oferă feed-back şi alţi factori asociaţi cu o relaţie terapeutică pozitivă; - factori de învăţare, insight, învăţarea cognitivă şi autoacceptarea; - factori de acţiune practică, activă a pacienţilor, aşteptarea îmbunătăţirii, capacitatea de a face faţă temerilor, testarea realităţii, modelarea, practica şi lucrul efectiv cu simptomele. Cercetătorii sugerează că 156

toţi aceşti factori comuni pot să fie mai importanţi decât anumite tehnici specifice se facilitare a unor schimbări pozitive în viaţa clienţilor şi pacienţilor. Tehnicile specifice pot fi selectate ca fiind adecvate unor probleme specifice pe baza eficienţei lor. Acesta oferă un cadru pentru a evalua direcţia şi rezultatele terapeutice. Deseori a fost ridicată această întrebare generală: Este într-adevăr psihoterapia şi consilierea eficientă? La o astfel de întrebare cu caracter global este dificil să răspundem semnificativ. Garfield argumentează că, întrebarea privind eficienta psihoterapiei, este prost pusă şi va primi răspunsuri proaste. El atrage atenţia că psihoterapia, în ansamblul , nu este clar definită, nu este un proces uniform; din această cauză nu există nici un fundament obiectiv pentru a răspunde la această întrebare. Vandenboss ajunge la concluzia că rezultatul cercetării privind eficienţa terapeutică pare să ţină de domeniul trecutului. El presupune că în viitor cercetările se vor concentra asupra explorării diferitelor avantaje şi, respectiv dezavantaje ale strategiilor terapeutice alternative pentru pacienţi cu diferite probleme psihologice şi comportamentale. Aceste cercetări se vor concentra asupra costului relativ, al perioadei de timp pentru o schimbare eficientă şi efectivă, asupra naturii şi amplorii acestei schimbări. Orice formă ar lua cercetările în domeniul psihoterapiei vor juca un rol din ce în ce mai important în determinarea viitorului procesului psihoterapeutic.95 Recomandări privind îmbunătăţirea, optimizarea acestei cercetări globale sunt furnizate de Paul, încă din 1967 prin următoarele întrebări: Ce tratament, de către cine, este cel mai eficient pentru această persoană cu aceste probleme specifice şi aflată sub care set de circumstanţe? Este clar că o precizie din ce în ce mai mare şi o specificitate, este necesară în acest tip de cercetări. Astfel problema eficienţei psihoterapiei trebuie să fie divizată pe tipuri de terapie şi pe anumite tehnici, aşa încât rezultatele să fie cât mai precise. Mai mult decât atât, practicienii care aderă la acelaşi tip de abordare, la aceleaşi tehnici o fac în modalităţi diferite şi toate acestea trebuie studiate în parte. Rezultatele depind, de asemenea, de tipul de client şi de problemele pe care acesta le pune la un anumit moment dat. Aşa cum am văzut, în însuşirea unui stil integrativ în psihoterapie, este important să ne întrebăm care teorii furnizează o bază pentru înţelegerea dimensiunilor cognitive, ce putem spune despre aspectele afective şi cum vom aborda dimensiunile comportamentale. Cele mai multe dintre orientările terapeutice de astăzi se concentrează asupra uneia sau alteia dintre aceste experienţe ale dimensiunii umane. De aceea atitudinea terapeutică integrativă pare să fie cea mai adecvată. Aceasta presupune studiu asiduu, capacitate de selecţie şi experienţă practică. Fără să dobândim o cunoaştere temeinică, în profunzime şi cu acurateţe a acestor orientări şi teorii nu putem să formulăm o sinteză autentică. Simplu spus, nu putem să integrăm ceea ce nu cunoaştem, aşa cum afirma Norcross şi Newman încă din 1992. Concluzia centrală este aceea că trebuie să rămânem deschişi faţă de orice teorie, să continuăm să ne perfecţionăm şi să ne aprofundăm cunoştinţele, să înţelegem cum conceptele cheie ale fiecărei abordări se potrivesc cu personalitatea terapeutului şi cu problematica clientului. Atunci când vom reuşi să modelăm un stil terapeutic personalizat, acesta trebuie să fie bazat pe cele mai bune caracteristici ale câtorva teorii şi acest nu trebuie să fie un proces gata făcut sau finalizat, ci necesită o optimizare continuă. De asemenea, din perspectiva creştină toate aceste fundamente teoretice sau tehnice şi practice vor fi raportate la valorile creştine, la voinţa lui Dumnezeu. Dincolo de luarea în considerare a propriei personalităţi, trebuie să ne gândim la conceptele şi tehnicile cele mai eficiente pentru categoria de clienţi asupra cărora lucrăm sau asupra unui pacient specific. Aceasta presupune cunoştinţe, artă, abilitate şi experienţa de a determina care tehnică este cea mai potrivită pentru un anumit tip particular de problema. De asemenea, presupune arta de a şti când şi cum să utilizezi o intervenţie terapeutică anume. Deşi reflectarea asupra propriilor noastre preferinţe este importantă, aceasta trebuie să fie totuşi în consens cu rezultatele apreciate obiectiv şi echilibrat ale dovezilor ştiinţifice neutre şi care au aplicabilitate generală. Dezvoltarea unei maniere personale de abordare în practica psihoterapeută şi de consiliere nu presupune faptul că orice merge. Într-adevăr în această eră a administrării eficiente şi a raportului dintre cost şi eficienţă precis, preferinţele noastre personale pot să nu fie întotdeauna 157

determinate doar de consideraţii subiective, ci trebuie să ţină seama şi de alte circumstanţe care însă nu pot fi conjuncturale, ci trebuie dovedite temeinic sub aspect ştiinţific şi uneori chiar administrativ şi economic. În practica psihoterapeută a unor pacienţi cu probleme, unele tehnici specifice şi-au demonstrat eficienţa. Terapia comportamentală, terapia cognitivă, terapia interpersonală şi terapia psihodinamică pe termen scurt a dovedit în mod repetat succesul în tratarea depresiei. Deşi nu putem sugera adoptarea unei anumite teorii care nu se potriveşte cu un tip de personalitate, considerentele deontologice ale practicii terapeutice presupun însuşirea celor mai eficiente proceduri adaptate unui anumit tip de client sau de problemă. Noi trebuie să ne confruntăm activ cu următoarele întrebări: În ce împrejurări este potrivit sau etic să înlocuiesc un tratament dovedit ştiinţific cu un tratament pe care îl prefer personal? Care sunt consideraţiile care mă pot determina să aplic preferinţele personale sau să utilizez dovezile ştiinţifice? În această privinţă este util să aplici propria pricepere, experienţă şi înţelegere câştigată în decursul practicii şi din parcurgerea literaturii. Mai mult decât atât, trebuie să cântărim asupra orientărilor şi teoriilor care par să aibă cea mai mare aplicabilitate practică şi care ne ajută să înţelegem situaţia prezentă de viaţă cu care se confruntă pacientul. Trebuie să luăm în consideraţie schimbările pe em interesaţi să le facem şi care abordări ar putea să dovedească utilă modificarea anumitor tipuri de gândire specifică, simţăminte şi paternuri comportamentale. O ocazie bună de a revizui tot ce am învăţat din capacitatea noastră de a stabili relaţii eficiente cu ceilalţi oameni. Este important să punem în balanţă trăsăturile personale, atât cele de folos în procesul terapeutic, cât şi cele care împiedică dezvoltarea unei relaţii terapeutice şi de lucru cu pacienţii noştri. Unele întrebări pe care ar trebui să ni le punem sunt: Ce am învăţat din propriile trebuinţe personale şi cum par să funcţioneze în relaţia terapeutică? Ce ştiu în legătură cu propriile valori şi atitudini, convingeri şi cum pot fi puse în slujba pacientului sau cum pot acestea să constituie un obstacol în eficienţa relaţiei terapeutice şi a rezultatelor procesului terapeutic? Ce paşi trebuie să fac pentru a-mi creşte şansele de a deveni un terapeut mai eficient? După ce am parcurs aceşti paşi semnificativi privind profilul nostru personal şi stilul terapeutic este important să vedem experienţele şi ce am învăţat din procesul terapeutic şi de consiliere. Poate fi utilă identificarea unei teorii particulare pe care s-o adoptăm ca fundament de bază în stabilirea propriei perspective în teoria şi practica consilierii. Cu siguranţă că pentru psihoterapeutul şi consilierul creştin, singura concepţie şi filosofie care poate constitui fundamentul oricăror abordări subiacente sau supraiacente este concepţia şi filosofia creştină. În acest proces de selectare, asimilare şi decizie asupra stilului terapeutic trebuie să înţelegem : 1. Presupunerile şi preconcepţiile noastre subiacente; 2. Concepţiile majore; 3. Obiectivele terapeutice; 4. Relaţia terapeutică şi 5. Tehnicile şi procedurile pentru care optăm. Fiecare din orientările terapeutice are şi contribuţii majore, dar şi limite fundamentale. Scrutarea viitorului. În mod tradiţional, consilierea a fost împărţită în trei domenii: terapeutică, preventivă şi educativă. Consilierea terapeutică implică ajutorarea oamenilor care au de-a face cu probleme existenţiale ale vieţii. Consilierea preventivă caută să stopeze agravarea problemelor şi previne apariţia altora. Consilierea educativă implică consiliere în transmiterea principiilor sănătăţii mentale la grupuri şi colectivităţi cât mai largi. Este imposibil de estimat procentajul în care un consilier creştin este implicat în fiecare din aceste domenii, dar consilierea terapeutică constituie procentajul major care umple timpul şi consuma energia consilierului. Şi totuşi sub aspect creştin şi social, activitatea preventivă şi educativă este de reală importanţă, chiar dacă rezultatele nu se văd imediat. Cu câţiva ani în urmă un comitet al Asociaţiei Psihologice Americane a recomandat aceste trei tipuri de consiliere şi a spus că importanţa lor ar trebui să fie schimbată, şi anume punând cel mai mare accent pe consiliere educaţională, apoi prevenţie şi în ultimul rând pe consilierea terapeutică de reabilitare şi recuperare. 158

Consilierea creştină este o sarcină dificilă, dar deosebit de promiţătoare şi fructuoasă. Ea implică dezvoltarea unor trăsături de personalitate terapeutice, însuşirea unor abilităţi, sensibilitate faţă de oameni şi înţelegerea procesului consilierii, o stare de vigilenţă faţă de pericole, o însuşire în profunzime a adevărurilor Sfintei Scripturi sensibilitate şi o atitudine de supunere faţă de călăuzirea Duhului Sfânt. Consilierea poate fi discutată şi abordată într-o carte, dar nu poate fi învăţată numai din cărţi. Pentru a deveni un consilier creştin bun, trebuie să ne consacrăm lui Hristos, trebuie să parcurgem o perioadă de instruire practică, cu supervizare şi călăuzirea unui consilier experimentat şi să exersăm noi înşine ajutorarea oamenilor cu probleme.

159

6. Procesualitate terapeutică psihodinamică Psihoterapia de esenţă creştină ca orice psihoterapie trebuie văzută din perspectiva relaţiei, a procesului şi a conţinutului.96 În trecut s-a pus un mare accent asupra conţinutului. Recent sublinierea a fost mutată asupra procesului, asupra a ceea ce are loc în cadrul persoanei, înlăuntrul terapeutului, interacţiunile dinamice şi tranzacţiile dintre terapeut şi pacient. Psihoterapia este o intervenţie în procesul vieţii unei persoane cu scopul de a rezolva conflictele lăuntrice şi de a promova dezvoltarea şi creşterea acesteia. Experienţa fixaţiei este centrală în acest concept. Acesta conţine ideea că un conflict emoţional blochează procesul normal de dezvoltare al personalităţii şi într-un fel sau altul distorsionează acest proces al maturării şi adaptării. Procesul terapeutic este frecvent confundat cu alte experienţe care promovează creşterea. Experienţa dragostei autentice în familie sau a unei acceptări profunde în cadrul comunităţii, al bisericii poate stimula creşterea personală în domeniile fără un conflict sever. O analogie poate fi făcută cu clădirile au linii arhitecturale moderne şi armonioase pe trei din feţele lor, dar cea de-a patra este distorsionată şi slabă, arătând o urâţenie, o sluţenie teribilă. Este frecventă observaţia prin care un student, arată semnele unui conflict interior care îi grevează dezvoltarea purtand sechelele experienţelor din familie, in profesie, în relaţiile sale si care sunt ignorate. Totuşi, după zece sau cincisprezece ani de slujire, acest punct slab al personalităţi se dezvoltă şi se manifestă ca o depresie, un comportament nevrotic sau handicap sever. Procesul de convertire religioasă a fost utilizat ca o tentativă de a rezolva conflictul. Observaţiile au arătat că dificultăţile sau sechelele de origine psihică nu pot fi rezolvate doar printr-o soluţie de natură spirituală. Conflictul va ieşi la iveală în alte zone şi se va manifesta surprinzător când te aştepţi mai puţin. Unii se străduiesc o viaţă întreagă să-şi rezolve conflictele interne şi defensele, promovând aspecte pozitive în relaţiile interumane sau în psihoterapie. Utilizăm expresia conţinut pentru a indica faptele şi interpretările intelectuale ale acestora care sunt parte din procesul comunicaţional. “Mama este o femeie minunată” este un conţinut. Dacă terapeutul răspunde: “Ce ai găsit minunat la ea?” acesta este tot conţinut. Dincolo de vorbe, terapeutul poate detecta o atitudine defensivă. Pacientul poate simti nevoia de a-şi idealiza mama, de a se apăra împotriva mâniei faţă de ea. Acesta este proces deja. În acelaşi timp, o persoană poate avea trebuinţa să se apere de simţăminte de mânie pe care le are faţă de terapeut spunând, “Sunteţi într-adevăr cel mai bun”. În genere, multe complimente de felul acesta sunt adresate pastorilor, medicilor sau asistenţilor sociali. Ei încurajează astfel de complimente. Acesta este un proces. În spatele tuturor comunicărilor cu conţinut verbal, procesul vieţii face şi determină caracterul persoanei, al terapeutului şi interacţiunea dintre ei îşi găseşte expresia. În mare măsură aceste aspecte pot fi inconştiente pacientului, dar terapeutul trebuie să fie conştient de ele şi trebuie să il ajute să devină conştient. Sarcina terapeutului este aceea de a simţi încotro se îndreaptă schimburile dintre el ca terapeut şi persoana pacientului, să ştie momentul în care să intervină în legătură cu ceea ce se întâmplă. Procesul are de-a face cu o interacţiune imediată sau tranzacţia dintre pacient şi psihoterapeut şi este o cale cu două sensuri. Terapeutul trebuie să se întrebe tot timpul ce se întâmplă în interiorul persoanei, în interiorul lui însuşi şi între ei, ce procese se află în spatele comunicării interpersonale. Un alt mod de a spune lucrul acesta este acela de a-i focaliza atenţia asupra a ceea ce se întâmplă acum în cabinetul terapeutic. Poate că persoana vorbeşte despre relaţiile sale cu mama când era copil, dar ce se află în spatele acestei relatări? Este o tentativă seriosă de a înţelege această relaţie şi cum răspundea el acesteia? Îşi blamează mama pentru mizeria în care se găseşte sau caută să evite responsabilitatea? În faptul că vorbeşte despre mama sa este doar un subterfugiu de a scăpa uşor şi face lucrul acesta pentru a evita un material mult mai dureros? Spune el terapeutului aceasta deoarece vede în el o altfel de mamă? Ce se întâmplă când terapeutul aduce în discuţie situaţia prezentă şi îl întreabă în ce măsură relaţia lui cu mama are de-a face cu problemele prezente? Încearcă persoana să evite lucrul acesta prin intelectualizare, prin schimbarea subiectului, prin ignorarea întrebării sau prin alt subterfugiu? Caracterul răspunsului 160

pacientului se manifestă aici, acum şi el este un factor determinant în procesul terapeutic. Multe alte ilustraţii de acest fel pot fi oferite. Aspectul cel mai important este al conţinutului care se află în spatele comunicării verbale, ca proces ce are loc şi care îşi exprimă dinamica manifestând şi punând în evidenţă problemele şi simptomele pentru care persoana caută terapia. Dacă sunt înţelese de către terapeut şi descoperite cu abilitate, toate aceste evenimente dezvăluie procesele fundamentale ale vieţii, interacţiunile şi tranzacţiile, conflictele, simţămintele şi defensele care crează problemele pentru care pacientul se adresează psihoterapiei. Aceasta trebuie să fie punctul de focalizare al psihoterapeutului şi răspunsul său terapeutic. Credibilitatea psihoterapeutului. Venind prima dată în contact, în relaţie, fie că lucrul acesta are loc în cabinet, în comunitate, la spital, la telefon sau oriunde în altă parte, chestiunea iniţială este capacitatea psihoterapeutului de a comunica că este o persoană de încredere şi capacitatea persoanei de a răspunde cu suficientă încredere faţă de procesul terapeutic care trebuie stabilit. Lipsa unei încrederi autentice, de o parte sau de alta, conduce la blocarea procesului de dezvoltare sau la manipulare care e desemnată să prezerve un simţământ de pseudosecuritate. E ca şi cum persoana ar spune: “dacă pot să te controlez, nu trebuie să mă tem de tine”. Într-un astfel de proces, de tip de relaţie, nu va exista nici-o terapie. Terapeutul, pastorul, medicul, asistentul social, poate dezvolta nenumărate contacte şi relaţii în care poate fi dezvoltată încrederea sau neîncrederea. Maniera în care relaţionează cu oamenii în timp de criză, necazuri şi tulburări, atitudinea sa de la amvon, felul în care conduce situaţii administrative, contactele întâmplătoare, pot să inspire un simţământ de încredere care consolidează relaţia terapeutică pe o bază excelentă. Pe de altă parte, şi reciproca poate fi valabilă. Această situaţie poate fi o sursă de anxietate sau de ocazii creative pentru psihoterapeut. Rolul, prestigiul, statutul social al terapeutului poate să dezvolte o bază minimă de încredere confirmată de relaţia reală sau dimpotrivă. Pacienţii cu personalităţi diferite, unii sensibili, senzitivi, suspicioşi, alţii încrezători. Unii tind către naivitate, dar şi superficialitate infantilă, alţii manifestă maturitate şi responsabilitate. Încrederea înseamnă că persoana se simte asigurată în relaţie, crede că nu va fi rănită, aşa cum i s-a întâmplat cu alte persoane în trecut şi este gata şi capabilă să lucreze în cadrul acestei relaţii terapeutice. Pentru psihoterapeut credibilitatea înseamnă că este capabil să fie autentic în cadrul acestei relaţii, să pună valorile terapeutice, profesionale şi spirituale în relaţia cu această persoană şi că în procesele fundamentale ale vieţii este de încredere, acordând în acelaşi timp un grad de libertate acelor dimensiuni ale vieţii pe care pacientul le determină. Fără o măsură de credinţă nu poate exista psihoterapie creştină. Comunicarea terapeutică va inspira încredere în el ca persoană. Aceasta include, atât procesul, cât şi conţinutul comunicării. În prima sesiune sau porţiunea iniţială a procesului terapeutic, trebuie discutate aspectele de încredere în mod deschis. Pentru unele persoane este foarte dificil să exercite încrederea în procesul şi în persoana terapeutului, deoarece nu au fost capabili să înveţe încrederea în primele experienţe ale copilăriei, având trăiri frustrante. Alţii exercită încrederea fără nici o problemă şi nici măcar nu este necesar să fie adusă în discuţie. În orice caz, aspectul încrederii este acela care prelungeşte cel mai mult procesul terapeutic. De asemenea, motivaţia pentru terapie trebuie explorată în prima sesiune. Întrebarea este: ce îl face pe pacient să vină la acest terapeut şi în acest moment? Modalitatea de a găsi răspunsul: este simplu să întrebi şi să asculţi cu atenţie nuanţele răspunsului. Este cumva răspunsul dorinţa de dependenţă magică faţă de terapeut, de autoritatea şi caracterul său de expert? Acest aspect nu cere o discuţie lungă din partea terapeutului. O clarificare mai elaborată o cere chestiunea intelectualizării şi ocazia de a-şi clădi defensele legate de aceste aspecte. Procesul terapeutic autentic va avea de-a face cu motivaţiile sale reale, nu cu explicaţiile pe care le dă. Legământul contractual. În Sfânta Scriptură conceptul de legământ are rezonanţe profunde. Sigur că în relaţia terapeutică acesta se referă la aspectele juridice, legale ale calităţii relaţiei dintre 161

terapeut şi pacient, drepturile şi obligaţiile fiecăruia, aşa cum le înţeleg cei doi şi cum pot fi stabilite de comun acord. În cadrul acestui proces, terapeutul trebuie să clarifice competenţele sale şi aşteptările din partea pacientului, să afirme clar ce este pregătit s-ofere şi ceea ce nu poate să facă. Toate lucrurile acestea trebuie precizate pentru a evita neînţelegerile. Va trebui stabilită durata întâlnirii, responsabilităţile pacientului. În nici o împrejurare psihoterapeutul nu trebuie să promită vindecarea sau soluţionarea problemei pacientului, altfel acesta poate să fie frustrat la un moment dat şi să pretindă că nu şi-a îndeplinit promisiunea. În cadrul discuţiei contractuale, nu vor fi ridicate chestiuni conexe şi nici nu va fi descris procesul terapeutic în detaliu. Trebuie totuşi adusă suficientă clarificare şi, fără să vinzi o descriere a terapiei, trebuie mai degrabă să inspiri încredere, astfel încât să-şi împărtăşească problemele şi dificultăţile. Un alt motiv pentru necesară o înţelegere clară este că relaţia odată stabilită este dificil de schimbat. De pildă, dacă terapeutul face greşeala să gratifice trebuinţele de dependenţă ale pacientului de la prima întâlnire prin sfaturi şi sugestii, acesta va insista să fie gratificat în acest sens şi va dezvolta în continuare dependenţă. Dacă dimpotrivă, descoperă că poate să controleze procesul terapeutic încă de la primul interviu, va insista în continuare să pretindă control şi procesul terapeutic va fi compromis. Dacă de la prima sesiune terapeutul îi va permite să depăşească un interval, durata stabilită a şedinţei, pacientul va avea tendinţa să facă lucrul acesta şi mai târziu. Un contract clar şi ferm, este contractul pe baza căruia terapia poate progresa. Aceasta se aplică atât terapeutului cât şi pacientului. De pildă pacientul are dreptul la întâlniri la o anumită dată, la o anumită oră şi într-un anumit loc. Dacă nu poţi oferi aceste precizări şi să le respecţi, atunci mai bine nu te angajezi în procesul terapeutic. În situaţia în care devine necesară schimbarea unei anumite date sau a unui anumit ritm în terapie, aceasta trebuie stabilit de comun acord între ambele părţi. Nerespectarea contractului poate să fie o formă de rezistenţă din partea terapeutului sau mai frecvent din partea pacientului. În esenţă, aranjamentul contractual este unul în termeni de timp, loc, plată, dacă există o formă de plată, pe baza aşteptărilor şi responsabilităţilor ambelor părţi. După prima sesiune sau cel târziu după a doua, pacientul va avea un simţământ clar asupra a ceea ce i se cere, sau dacă a obţinut oarecare alinare a suferinţei sale. Autoobservarea, autodezvăluirea este fundamentală, pentru că numai în felul acesta devine conştient în mod progresiv de felul în care poate să facă faţă simţămintelor şi cum să relaţioneze cu ceilalţi. Orice tendinţă şi de a aborda pe ceilalţi sugerând că sunt responsabili pentru condiţia sa, este nefructuoasă şi va fi interpretată ca rezistenţă. Trebuie ajutat să-şi accepte responsabilitatea pentru propria condiţie şi simţăminte. Va fi amabil ghidat înapoi către sine într-o manieră care să-l încurajeze să vorbească despre motivaţii şi defense. Autoobservarea sau introspecţia şi comunicarea gândurilor şi simţămintelor este un proces dificil deoarece persoana poate să nu dorească să se cunoască sau să fie cunoscut de către altul. Să fii cunoscut sau să ştii să te cunoşti, înseamnă să fii confruntat cu o decizie in legatura cu ce nu trebuie să faci cu tine însuţi. Poate apărea o atitudine ambivalentă în acest sens, dorind să spună câte ceva, şi totuşi reţinându-se pe de altă parte. În acest proces este necesar să fie asistat şi ajutat să-şi cunoască simţămintele, să-şi clarifice această ambivalenţă. El doreşte pe de o parte să fie descătuşat de tensiunile şi suferinţa lăuntrică, dar se teme să vorbească despre sine şi să devină vulnerabil. Empatia – să aduci acest aspect timpuriu în procesul terapeutic – trebuie mai degrabă demonstrat decât discutat. Prin atitudinea şi maniera sa, terapeutul va demonstra persoanei preocuparea de a-i acorda înţelegere, a-i soluţiona conflictele şi a-l ajuta în procesul vindecării. Nu există nici un substitut pentru a fi autentic în această privinţă. Aceasta presupune cunoasterea persoanei mai mult decât în termeni psihologici sau teologici, mai mult decât a şti ceva despre el, mai mult decât cunoştinţă, înseamnă o modalitate directă de cunoaştere, o deplină acceptare şi afirmarea celuilalt ca personalitate distinctă. Empatia este capacitatea de a simţi ceea ce simte celălalt în timp ce îţi menţii obiectivitatea şi chiar eşti conştient de propriile simţăminte, fiind centrat pe cel din faţa ta. Aceasta presupune deschidere şi sensibilitate faţă de ceilalţi, capacitatea de a fi conştient de felul cum se simt, de ceea ce au nevoie, să 162

intri în pielea sau în pantofii (galoşii, şoşonii) – cum spun anglo-saxonii – celuilalt, capacitatea de a înţelege cum se simte în prezenţa altcuiva. Simţămintele terapeutului pot fi de contratransfer şi acestea vor fi discutate. În orice caz, el trebuie să ştie suficient de multe despre sine pentru a cunoaşte originea simţămintelor sale ca terapeut. Procesul tranzacţional în terapie nu înseamnă satisfacerea simţămintelor, ci înseamnă şi răspunsul terapeutic la aceste simţăminte. Aceasta presupune sensibilitate şi un proces care trebuie să aibă loc în spatele comunicării verbale aparente. Psihoterapeutul creştin are la îndemână un prototip scripturistic despre acest tip de sensibilitate. El se găseşte în fragmentele din Psalmi, cum sunt cele din Ps. 139 unde Dumnezeu este descris ca fiind foarte apropiat şi intim, având o cunoştinţă directă şi înţelegând omul, prezenţa sa, nu cu scopul de a crea vinovăţie sau de a pedepsi, ci pentru a oferi răscumpărare. De asemenea, marele poem al dragostei din 1Cor. 13, în care Pavel, sub inspiraţie divină, vorbeşte despre experienţa în care cunoştinţa şi înţelegerea parţială din prezent va deveni o cunoaştere deplină şi autoînţelegere, aşa cum suntem si vom fi pe deplin înţeleşi. Aceasta este cunoaşterea empatică şi această autoînţelegere ajută persoana să fie conştientă de resursele sale lăuntrice care nu pot fi puse în valoare şi făcute disponibile decât în procesul terapeutic. Există o mare diferenţă între conţinutul verbal al comunicării religioase şi procesele subiacente ale experienţei religioase. Sistematizarea datelor anamnestice Criterii diagnostice psihodinamice. Aşa cum am arătat, anamneza trebuie să decurgă într-o atmosferă terapeutică şi răscumpărătoare, nu în una critică de judecată sau într-o atmosferă lipsită de preocupare. Rămâne sarcina de a evalua şi de a organiza materialul adunat. Ne vom ocupa mai departe de criteriile după care putem face această sistematizare a materialului în folosul diagnozei şi evaluării. Procesul asupra cărora va trebui să ne concentrăm sunt relaţia individului cu sine însuşi şi cu mediul său imediat.97 Testarea realităţii. Cele mai multe discuţii privind procesele eului stabilesc faptul că testarea realităţii este una din funcţiile sale primordiale. Acesta se referă de obicei la procesul prin care o persoană relaţionează cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare, maniera în care o face, mai bine sau mai rău. Eul psihologic are funcţia de a evalua mediul extern, astfel încât persoana să găsească satisfacţia trebuinţelor sale lăuntrice, într-o manieră adaptativă faţă de ocaziile, solicitările şi interdicţiile mediului. Mediul extern include mediul natural şi cel social, semenii, cultura, cu tot ceea ce produce: satisfacţie, frustrare, amânare, etc. ca şi lumea naturală. În genere, oamenii tind să neglijeze relaţiile interdependente dintre ei şi mediul natural. Psihoterapeutul va fi conştient şi de un alt nivel al semnificaţiei expresiei realitate. El va fi preocupat de conceptul realităţii ultime, adică relaţia pe verticală, cu Dumnezeu. Pentru o persoană religioasă, există o realitate de deasupra şi de dincolo mediului imediat, o realitate a dragostei şi a Legii, care pune anumite condiţii şi , de asemenea, o sursă de har susţinător. Credinţa religioasă este o mărturie a relaţiei dintre Realitatea ultimă, mediul extern şi lumea lăuntrică a individului. Aceste relaţii pot fi o sursă de tensiune pronunţată, dar pot fi şi o sursă de tărie şi pace. Avem de-a face cu înţelegerea sau insight-ul a ceea ce poate fi cunoscut numai prin credinţă şi care nu poate constitui subiectul unor verificări ştiinţifice. Cei care insistă că realitatea este constituită doar din acele aspecte subiect de verificare ştiinţifică, tind să nege validitatea preocupărilor faţă de realităţile ultime. Această problemă nu trebuie să constituie o barieră practică pentru psihoterapia creştină. Primul pas în testarea realităţii indiferent de nivel, este propria percepţie a realităţii, şi această percepţie trebuie să aibă aceeaşi calitate la ambele nivele. Percepţia nu este controlată de realitatea percepută. Personalitatea celui care percepe, simţămintele, atitudinile, modelele de răspuns, defensele, calităţile personale fundamentale, cum ar fi dependenţa de mediu sau răzvrătirea împotriva sa, au o influenţă puternică asupra calităţii percepţiei. Aceasta este expresia capacităţii organismului de a 163

funcţiona ca un întreg şi a capacităţii eului de a căuta să-şi menţină procesul de integrare şi completitudine. Maniera în care persoana eşuează să realizeze lucrul acesta, conduce la procese patologice, la boală. Aceasta va fi relevat în interpretări asupra realităţii pe care psihoterapeutul va trebui să le recunoască ca fiind distorsiuni. Persoanele deprimate vor avea o viziune pesimistă asupra realităţii. Persoanele paranoide vor vedea realitatea ca ameninţătoare. Persoanele naive vor vedea realitatea ca fiind confuză şi vor dori să se retragă. În toate acestea, funcţionarea ca un întreg, oferă punctul de vedere util asupra chestiunii dacă religia, utilizată în procesul de diagnostic, poate să reveleze percepţia persoanei asupra lui însuşi, asupra realităţii imediate şi asupra realităţii ultime. Întotdeauna există o relaţie între condiţia lăuntrică a persoanei şi percepţia asupra lumii exterioare. Concentrarea asupra concepţiei despre lume şi existenţă este controlată din interior. Relaţia dintre factorii de personalitate şi calitatea percepţiei realităţii poate fi o problemă pentru psihoterapeutul creştin. Percepţia asupra realităţii poate fi distorsionată de experienţele trecutului, de tendinţe personale şi de obiective de viitor. De asemenea, el poate utiliza fie teologia, fie psihologia, pentru a-şi reîntări propriile percepţii într-un mod intelectualist. Acestea îl pot conduce la o interpretare eronată sau îl fac incapabil să înţeleagă cum percepe realitatea pacientul. Aceasta este problema contratransferului şi unii terapeuţi încearcă să rezolve această problemă acţionând sau pretinzând că o fac ca şi cum şi-ar nega propriile percepţii şi ar lucra în cadrul perceptiv al pacientului. Dar aceasta nu este decât o autoînşelare, risc care priveşte şi pacientul. Aceasta nu poate avea drept rezultat decât un alt tip de contratrasfer dăunător fiecăruia dintre cei doi poli, psihoterapeut şi pacient. Problemele legate de interpretare vor fi discutate mai târziu, dar într-o manieră competentă, terapeutul trebuie să confrunte adesea persoana pacientului cu ceea ce este, evident, o distorsiune a realităţii. Din punctul de vedere al unui psihoterapeut creştin, mai ales al unui pastor, aceasta poate să se extindă asupra realităţii religioase, şi aceasta este o problemă specială în psihoterapia de orientare creştină. Orice tip de psihoterapie creştină reclamă un nivel substanţial de sănătate a terapeutului, spirituală, psihologică, socială şi, în genere, la toate nivelele de funcţionare a fiinţei umane. Testarea realităţii poate fi considerată, în termenii experienţei cotidiene – cum înţelege persoana gratificaţiile oferite de mediul imediat, le acceptă sau se teme de ele? Cum percepe simţămintele de interdicţie sau restricţie din partea mediului, ocaziile de creştere pe care acesta i le oferă? Îşi neagă experienţele de dezvoltare şi creştere? O persoană poate să se plângă că nu este iubit de familie; a testat el acest aspect al propriei realităţi şi aceasta este concluzia la care crede că a ajuns? Este posibil să se teamă de dragoste, de oferirea şi primirea dragostei. O defensă comună legată de teama de dragoste, este să-i percepi, pe semenii tăi, pe cei foarte apropiaţi, ca nefiind iubitori faţă de tine, în timp ce aceştia trăiesc şi simt în mod real. Un altul poate să simtă că restricţiile societăţii sunt complet nedrepte şi că îl împing pe către tulburări serioase, când de fapt el nu este subiectul nici unei constrângeri mai importante decât cele la supuşi şi ceilalţi, o experienţă denaturată subiectiv, din partea sa. Cineva ar putea crede că realitatea nu este decât un sân gras la care este chemat să sugă, să fie răsfăţat şi să se îndoape, să-şi permită să-l abandoneze în orice moment. Cunoştinţe solide de psihopatologie îl vor ajuta pe psihoterapeut să stabileasca tipurile de percepţie distorsionată ce reies din simţămintele şi defensele pacientului îl vor ajuta să le sesizeze atunci când se manifestă şi cum pot fi abordate terapeutic. Aceste aspecte sunt valabile şi atunci când persoana nu manifestă distorsiuni psihopatologice grosolane, şi sunt doar tendinţe aflate oarecum la graniţa realităţii. Lumea lăuntrică a unei persoane este o parte din realitatea sa. Cum îşi evaluează pacientul simţămintele, gândurile, impulsurile, dorinţele? În cazul în care doreşte ceva, poate să şi dobândească, sau dimpotrivă, ceea ce îşi doreşte neagă? Este capabil să negocieze până la un anumit punct şi să accepte 164

compromisuri, nu asupra principiilor, ci asupra situaţiilor complexe din viaţă? Cum îşi rezolvă dilemele? Îşi supraestimează expresiile de mânie sau se teme de pulsiunile agresive şi exprimarea deschisă? O parte din testarea realităţii implică semnificaţiile şi valorile pe care şi le însuşeşte şi, în măsura în care le trăieşte în practică, aceasta include un anumit nivel de înţelegere de sine, ca şi conştiinţă a propriilor procese psihice şi a relaţiei dintre sine şi lumea sa. Utilizarea limbajului, de asemenea, este o modalitate de percepţie şi evaluare a realităţilor psihice ale pacientului ca şi viziunea sa despre lume, ceea ce este revelat şi ceea ce este ascuns de către pacient. Aceasta înseamnă că pentru diagnoza psihoterapeutică există trei aspecte ale realităţii care trebuiesc examinate:98 1. Conceptul pacientului asupra realităţilor ultime şi felul cum funcţionează acesta în viaţa sa 2. Realitatea privind lumea exterioară, obiectivă, a mediului natural şi social 3. Propria sa lume lăuntrică, subiectivă, sinele, eul sau spiritul său. Religia a fost întotdeauna preocupată de cultivarea trăirii şi a vieţii lăuntrice. Psihologia transpersonală şi a unificării are tendinţa de a unifica în mod spiritualist realităţile lăuntrice cu realităţile ultime, transcedentale, ceea ce este o gravă eroare care neagă obiectivitatea existenţei reale şi personale a unui Dumnezeu ca şi Creator, Susţinător şi Mântuitor. Din partea pacientului, o anume subliniere a aspectelor intelectuale ale religiei tinde să neglijeze sau să nege simţămintele şi luptele lăuntrice ale acestuia. Uneori este adevărat reversul: există în cultura seculară persoane care acordă o mare importanţă simţămintelor şi intimităţii, pentru a nega atât realităţile ultime, cât şi realităţile lumii exterioare. Una dintre cele mai dificile probleme ale omului modern este aceea de a menţine simţământul completitudinii, integralităţii în toate aspectele vieţii, acordând o importanţă echilibrată, corectă şi experimentând o relaţie integrală a tuturor acestora. Deoarece psihoterapia creştină are de-a face cu persoana în integralitatea ei, diagnoza şi evaluarea pentru această experienţă, trebuie să înţeleagă persoana în totalitatea sa, să integreze toate datele elementare sau particulare dobândite pe parcursul anamnezei. Mai mult, psihoterapia creştină trebuie să-l ajute pe pacient să facă faţă problemelor lăuntrice şi spirituale. Din acest motiv, extindem conceptul de testare a realităţii. Psihoterapia creştină este preocupată să ajute persoana să se dezvolte, să-şi dezvolte credinţa, speranţa şi dragostea, nu doar un tip de adaptare la realitatea externă, care poate fi o conformitate sau o adaptare câştigată cu preţul sacrificiului integrităţii lăuntrice, a creşterii şi creativităţii. Mulţi psihoterapeuţi seculari se străduiesc să atingă astfel de obiective, încât diferenţe majore pot exista în metodologia şi formularea diferitelor şcoli. Sub aspectul psihoterapiei creştine, va trebui să aplicăm regula biblică: “după roadele lor îi veţi cunoaşte” Mat. 7,16-20. Modalitatea în care un pacient îşi utilizează religia în economia psihică este o parte importantă a înţelegerii capacităţii sale de testare a realităţii. De pildă, un tânăr pretindea că trăieşte sub har, şi psihoterapeutul a devenit suspicios la această subliniere supralicitantă. Făcând investigaţii terapeutice, anamnestice, a constatat că tânărul practica, sub diferite forme, tulburări de orientare sexuală, insistând în continuare că trăieşte sub un “har ieftin” (Bonhoefer), în sensul uman şi peiorativ al expresiei. El utiliza religia ca o manieră de a distorsiona percepţia asupra tulburărilor de orientare sexuală, parte din realitatea sa. Capacitatea de a-şi evalua comportamentul era extrem de precară, în termenii experienţei religioase de fiecare zi. Eul său era aservit impulsurilor fireşti. Alţii pot utiliza religia într-o manieră opusă, ca mijloc de raţionalizare a unei vinovăţii exagerate şi autopedepsire, departe de realitate şi excesivă. Un alt pacient poate utiliza religia pentru a-şi justifica controlul asupra familiei, dincolo de orice atitudine rezonabilă, şi solicitată de situaţia în sine. Este frecvent modul în care oamenii utilizează religia ca să-şi exprime impulsurile de omnipotenţă sau dorinţele magice şi care nu sunt decât forme de distorsiune a spiritualităţii şi religiozităţii cuiva. Ei pot avea concepte naive despre Dumnezeu prin care încearcă să întreţină o 165

personalitate imatură, evitând o evaluare realistă şi chemarea lui Dumnezeu de a se dezvolta şi maturiza spiritual. Pe de altă parte, nenumărate persoane utilizează religia ca mijloc de testare a propriilor atitudini, comportamente, şi de a-şi evalua relaţiile cu semenii sau cu mediul, în mod onest. Cei care reuşesc să progreseze către o atitudine matură vor utiliza religia ca suport în acest sens. Alţii vor găsi stimulare pentru dezvoltare, creştere şi maturizare în religie, în timp ce motivaţia pentru reforme sociale poate să sporească din defense nesănătoase în alţii. Adevăratul profet cu virtuţi sociale şi spirituale, este o persoană care utilizează atât capacităţile lăuntrice cât şi cele spirituale, religioase, pentru a se sensibiliza faţă de trebuinţele umane, a înţelege condiţiile pe care le reclamă procesul schimbării avand curajul să adopte aceste măsuri necesare. Psihoterapeutul creştin va căuta evidenţele unor aspecte şi procese sănătoase, ca şi modalitatea creativă de a utiliza religia. El va trebui să nu uite niciodată că există persoane care testează şi resping multe din valorile mediului lor, nu din cauză că sunt bolnavi, ci pentru că acceptă valorile ultime şi universale. Oamenii care au convingeri religioase sănătoase, reuşesc de obicei, să utilizeze acest sistem de valori pentru a-şi pune viaţa în ordine şi a trăi cu adevărat restructurarea şi armonizarea cu ei înşişi, cu mediul şi cu Dumnezeu. Persoanele autentic religioase pot să utilizeze dedicarea lor faţă de valorile ultime şi universale ca mijloace prin care fac faţă realităţii de fiecare zi şi care să-i conducă într-o comuniune cu realitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, mergând zilnic cu El, ca Enoh. Şi pot realiza lucrul acesta parcurgând experienţe triste, frustrante, suferinţă şi chiar moarte. Este dificil de înţeles pentru cei care nu au experimentat acest tip de relaţie şi de realitate, cum pot aceştia să ajungă la o astfel de performanţă spirituală. Am vorbit despre mândrie ca despre o categorie foarte importantă din schema tradiţională a diagnosticului psihoterapeutic. Mândria este un eşec în testarea realităţii, în testarea privind propria persoană, propria lume şi valorile ultime. Este un fel de inversiune a realităţii. Este expresia narcisismului şi omnipotenţei. În experienţa socială şi clinică, poate să se manifeste ca o persoană care îşi exaltă propriul eu şi înţelege orice aspect al realităţii ca fiind ceva asupra căruia are dreptul să-l controleze. Psihoterapeutul creştin va constata că mulţi oameni suferă din cauza mândriei, de depresie, că se degradează, îşi exaltă poziţia ca fiind cei mai mari păcătoşi. Există multe forme de manifestare a mândriei care apar incluzând şi alte păcate capitale. Mândria determină victima să creadă că nu are nevoie de schimbare şi respinge orice ajutor care ar putea s-o conducă către sănătate şi salvare. Nu poate să se încreadă suficient în altcineva, să se pună în situaţia de a fi ajutat sau salvat printr-o relaţie terapeutică şi mântuitoare. Mândria psihoterapeutului poate, de asemenea, să conducă la simţăminte de supraîncredere în sine, că poate să ajute pe oricine, că este omnipotent, să nege faptul că are limite şi că el însuşi se confruntă cu probleme dificile, sau dimpotrivă, se manifestă arbitrar şi dictatorial. Răspunsul religios la problema mândriei este un fel de golire de sine. Aceasta este modestia, umilinţa autentică, baza pentru adevărata evaluare a realităţii la toate nivelele, acompaniată de un autentic sacrificiu de sine. Numai o încredere şi o consacrare profundă poate să conducă către acest ideal. Terapeutul nu poate să ceară acest lucru din partea altor persoane, ci va constata că cei care realizează acest nivel înalt de împlinire sunt foarte rari. Fără o măsură reală a umilinţei din partea terapeutului însuşi, nu va fi decât un robot mecanic, sau mândria sa ar putea fi distructivă şi pentru ceilalţi. Adevăratul lider religios cu virtuţi psihoterapeutice, va fi unul care-şi va ajuta semenii să-şi descopere propria durere şi mândrie, le va dezvălui imaginea unei persoane de care au nevoie şi care poate să se constituie într-un sprijin, într-un suport în lupta cu păcatul.

166

Impulsurile şi controlul. Un alt aspect al funcţionării eului, important în evaluarea şi diagnosticul psihoterapeutic creştin, este maniera în care persoana face faţă impulsurilor şi simţămintelor sale vitale. Conceptul biblic asupra spiritualităţii include şi elementele de putere, impulsuri, instincte, alegere a scopurilor sau valorilor. Dorinţele şi aspiraţiile sunt motive care reprezintă puterea şi aspectele dinamice din spatele unui comportament virtuos, sau dimpotrivă, a păcatelor capitale sau fatale. Ele reprezintă un factor major în producerea tulburărilor psihice, emoţionale, de orice tip. De asemenea, pot fi o resursă puternică pentru viaţă creativă, aşa cum sunt definite de Ap. Pavel ca roade ale Spiritului, în Gal. 5,22.23 O chestiune centrală este ce a controlului sau direcţiei. Pentru cei descrişi în Noul Testament ca fiind posedaţi de demoni, sunt persoane care au pierdut controlul, în opinia lui Wise. Aici se află resursele puterii şi protecţiei din afara individului, în forţe exterioare. Psihologia modernă încearcă să aducă aceste forţe în interiorul persoanei şi vede în aceste probleme ca fiind conflictualitatea forţelor din lăuntrul său. Această idee nu este străină de gândirea biblică. Conflictul dintre Lege şi Evanghelie, în Noul Testament şi în teologia creştină, este o proiecţie a conflictului din interiorul lumii psihice, lăuntrice a omului. Aceasta nu ar trebui luată ca bază pentru negarea dimensiunilor transcendente sau ultime ale acestui conflict. Proiecţiile umane sunt o modalitate majoră prin care aceştia încearcă să-şi înţeleagă lumea interioară şi externă. Chestiunea reală este natura şi scopul acestor proiecţii, dacă această realitate este o cercetare pentru înţelegere sau un mijloc de evadare, de negare, ca expresie a unor procese patologice. Structurile şi procesele psihice trebuie înţelese ca unele create de Dumnezeu în interiorul omului, dar care au fost zădărnicite prin căderea în păcat. Alianţa terapeutică spirituală, este facilitată de instrumentul uman, dar trebuie în mod esenţial, fundamentată pe verticală, ca o relaţie terapeutică şi de comuniune cu Dumnezeu. Văzut nu doar ca realitate lăuntrică, conform holismului spiritualist sau panteist, de esenţă orientală, ci ca o relaţie cu un Dumnezeu personal, manifestat în mod triunic, în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt care pune la dispoziţia omului aflat în dificultate instrumentele spirituale ale răscumpărării şi mântuirii. Din punct de vedere clinic, psihoterapeutic creştin, pacientul poate să se confrunte cu problema controlului în cele două extreme ale sale, fie supracontrol, fie o atitudine laxă de libertinism, ca şi o confuzie între cele două. Scrupulozitatea excesivă a comportamentelor presupuse moral-religioase este o chestiune cu care psihoterapeutul se confruntă frecvent. Persoane intens inhibate, pline de simţăminte de vinovăţie şi anxietate asupra dorinţelor lor, pot să apeleze la psihoterapeut pentru ajutor şi pentru a găsi oarecare alinare. Adesea oamenii vin pentru conflicte maritale atunci când sunt supracontrolaţi şi inhibaţi, nefiind în stare să-şi exprime dragostea, ca parte a unei relaţii sănătoase cu partenerul de viaţă. Alteori, psihoterapeutul se confruntă cu persoane care au o puternică mândrie şi încredere în sine, nefiind decât o reacţie faţă de vinovăţie şi anxietate. Persoanele supracontrolate sunt acelea care doresc să-si controleze semenii, şi adoptă această atitudine în familie, în Biserică şi oriunde altundeva, încercând să-i controleze pe ceilalţi şi să-şi justifice atitudinea printr-o responsabilitate asumată. Acesta poate să fie si motivul adaptarii profesiilor care presupun ajutorul, sprijinul, susţinerea, cum sunt cele medicale, de asistenţă socială sau psihoterapie. Persoanele subcontrolate au frecvent probleme care îi aduc în cabinetul psihoterapeutului creştin. Aceste persoane sunt cele care dezvoltă adicţii, impulsuri incontrolabile şi iresponsabile. Poate fi foarte dificil să distingi între un element compulsiv şi nevoia de a-şi satisface dorinţele în mod imediat sau periodic. Sunt foarte egoiste, egocentrate, orientate spre plăceri, seductive, capabile de a relaţiona, a vorbi despre ele şi despre alţii la nesfârşit, de a-şi justifica propriul comportament. Acesta este acceptabil în perspectiva propriului lor eu, dar trebuie ajutate să realizeze că această atitudine este un obstacol în progresul terapeutic. Impulsurile fireşti îşi pot găsi expresia în domenii ca sexomania, supraalimentaţia, bulimia, , consumul de alcool, droguri, jocuri electronice sau de cărţi, furtul şi altele, cum ar fi câştigarea banilor în mod necinstit sau jecmănirea altora. Nu au nici un sentiment de vinovăţie legat de propriul 167

comportament. Sunt, în genere iresponsabili, nu realizează suferinţele pe care le generează, nu se gândesc la consecinţele propriilor acţiuni, nu au scrupule morale, fiind adepţii iertării facile. Psihoterapeutul va trebui să fie în gardă şi să recunoască astfel de tulburări de personalitate. Comportamentul lor impuslsiv poate să fie generat de sentimentul de deprivare sau rănire a stimei de sine, generată timpuriu în copilărie. Adesea resimt această tulburare ca o depresie şi încearcă să-şi compenseze suferinţa prin comportament antisocial. De obicei, au fost suprastimulaţi şi apoi frustraţi în trebuintele fundamentale de către o persoană semnificativă din copilăria lor. Fiecare cultură are propriile metode de a-şi învăţa membrii să-şi controleze impulsurile privind dragostea, sexul şi mânia. De asemenea, sunt stabilite modalităţi acceptabile şi mijloace de exprimare a acestora, într-o manieră care să permită exprimarea toleranţei sau a compromisului dezaprobator. În cultura occidentală, persoanele supracontrolate sunt de obicei reci, indivizi neiubitori, uneori capabili să se angajeze în relaţii sexuale, dar numai pentru propria lor plăcere, fără să aibă o preocupare autentică faţă de partener. De asemenea, cei conduşi de impulsuri sunt capabili de dragoste, dar aceasta este una egocentrică, răneşte pe celălalt şi are efecte distructive. Controlul inadecvat al mâniei, crează probleme de adaptare în individ şi un comportament distructiv faţă de ceilalţi. Mânia, agresiunea şi ostilitatea sunt printre problemele cruciale din multe domenii ale societăţii noastre. Elemente variate din cultura noastră constituie modalităţi de aprobare sau dezaprobare, atât asupra controlului, cât şi a lipsei de control. Uneori, mesajele oferite de către Biserică pe această temă sunt contradictorii, aşa încât oamenii sunt învăţaţi să iubească într-un sens spiritual, dar să evite exprimarea afecţiunii fizice. Oamenii pot să iubească ca fiinţe întregi, sau nu pot să iubească deloc. Simţămintele de teamă şi vinovăţie sunt acelea care cer exercitarea controlului. Nevoia de plăcere este cea care reclamă satisfacţii impulsive. Libertatea spiritului uman, în perspectiva credinţei creştine, necesită spontaneitatea căldurii, tandreţe şi intimitate, într-un context apropiat, cel al căsătoriei şi al unui legământ, a unei dedicări care recunoaşte personalitatea completă, în semen. În realizarea unei diagnoze şi evaluări psihoterapeutice creştine asupra problemei controlului, unii înţeleg exercitarea controlului sau lipsa acestuia, în relaţie cu procesul de dezvoltare, aşa cum a fost descris de Erikson. El plasează perioada esenţială în învăţarea controlului în al doilea stadiu de dezvoltare a eului şi caracterizează conflictul fundamental aici ca fiind unul dintre autonomie pe de o parte, ruşinea şi îndoiala de sin,e pe de altă parte. Succesul sau eşecul, depinde de nivelul de încredere sau neîncredere experimentat în primul stadiu al copilăriei. Autonomia nu poate fi dezvoltată pe baza anxietăţii sau a neîncrederii. În al doilea stadiu, ruşinea sau dubiul sunt experimentate prin cei responsabili să înveţe copilul cum să-şi controleze funcţiile corporale. În acest stadiu, autonomia, capacitatea copilului de a învăţa să-şi regleze manifestările de dragoste faţă de mamă şi dorinţa de a-şi emula părinţii, măsura, proporţia fiecăruia dintre aceste simţăminte este învăţată. Atunci când dubiul sau ruşinea predomină asupra libertăţii de a-şi regla eul în contextul unui cadru care asigură securitate, problemele psihologice ale controlului au toate şansele să apară în viaţa adultă. Acesta pare să fie un factor major în dezvoltarea mai târzie a patologiei obsesiv-compulsive. Problemele controlului apar de asemenea, în stadiul următor, atunci când conflictele fundamentale sunt descrise ca unele între iniţiativă şi vinovăţie, implicând dragostea şi sexualitatea. Acesta este stadiul creşterii conştienţei sexualităţii, a delimitării emoţionale clare între genurile masculin şi feminin, cu identificarea potrivită a atracţiei faţă de părintele de sex opus, şi într-o oarecare măsură a competitivităţii faţă de părintele de acelaşi sex. Multe dintre simţămintele şi atitudinile care mai târziu vor conduce la împlinire sau la probleme serioase în relaţia maritală încep aici, deşi unele dintre ele au fost introduse de către stadiile mai timpurii. Persoanele care îşi convertesc simţămintele dureroase în simptome fizice, vor avea probleme de dezvoltare în acest stadiu. Relaţiile obiectuale. Dezvoltarea personalităţii este în relaţie vitală cu experienţa primirii satisfacţiei din lumea externă pentru nevoile emoţionale. La nivel primitiv, nevoia de hrană şi experienţa 168

de a fi hrănit, este prototipul nevoilor fiziologice aflate la nivel fizic elementar şi urmate de nivele supraiacente, cu o spiritualitate progresivă. Acele persoane sau lucruri prin care trebuinţele fundamentale sunt satisfăcute, sunt numite obiecte ale tendinţei şi impulsului pentru satisfacţie. Ele pot include alte persoane şi obiecte neînsufleţite ca locuinţa, instituţia, profesiunea, ideile importante şi hobby-urile. Relaţia sănătoasă cu obiectele în copilărie este primordială, fiind o problemă de primire a satisfacţiei. În viaţa adultă, relaţia obiectuală sănătoasă reclamă abilitatea de a oferi ca şi aceea de a primi satisfacţii. De exemplu, părinţii sunt adesea solicitaţi s-ofere mai mult decât primesc din partea unui copil. În acelaşi timp au nevoie de o relaţie satisfăcătoare în care oferta şi primirea satisfacţiei are loc între ei ca părinţi, parteneri. Începutul relaţiei obiectuale se află în copilărie. Dependenţa şi neajutorarea copilului faţă de persoana care îl îngrijeşte, faţă de mamă în mod specific este fundamentală. Trebuinţele copilului sunt acelea de apropiere, căldură, securitate şi siguranţă, care trebuie gratificate împreună cu trebuinţele sale de hrană. În copilăria timpurie există o lipsă de diferenţiere între propriul eu şi ceilalţi. Apoi apare conştienţa eului personal şi diferenţierea celorlalţi. Copilul simte deja aspectele pozitive şi negative sau caracterul amestecat, de mixtură al lumii. El dezvoltă simţăminte legate de aspectele pozitive ale propriului eu, când se simte bine şi aspectele negative, când se simte rău, faţă de mama bună şi faţă de manifestările rele, frustrante ale persoanei pe care o identifică cu mama, pe baza calităţii relaţiilor care există deja, împreună cu propriile sale fantezii. Fiecare stadiu al dezvoltării îşi aduce contribuţia în procesul relaţiilor obiectuale. Modelele de căutare, ofertă sau incapacitate de a cere şi primi, devin bine stabilite şi persistă în viaţa adultă. Dacă acestea devin patologice, este sarcina psihoterapeutului să ajute persoana să le modifice. Din aceste motive, diagnoza în termenii relaţiilor cu obiectele, este un important pas în începerea procesului. Nevoia de a primi satisfacţii pentru trebuinţele emoţionale, nu este niciodată depăşită. Dacă intensitatea acestor trebuinţe nu este modificată, sau capacitatea de a oferi şi a primi nu este dezvoltată, persoana rămâne într-un stadiu infantil. Termenul de narcisism este utilizat pentru a descrie acest aspect. Este un nivel de dragoste de sine care îi utilizează pe ceilalţi pentru propria gratificaţie. Există persoane care au învăţat să-i supună şi să-i solicite pe ceilalţi în asemenea măsură, încât aceştia au devenit parteneri de bună voie într-o relaţie regresată infantil. Seminţele propriei autodistrugeri sunt conţinute în acest tip de relaţie care apare frecvent în terapia maritală. Relaţia obiectuală sănătoasă in fiecare stadiu este reciprocă. De exemplu, o mamă poate să simtă o intensă satisfacţie atunci când copilul zâmbeşte, şi-i răspunde cu o creştere a căldurii afective. Când astfel de relaţii sunt neglijate sau supraimpuse, creşterea copilului poate fi distorsionată şi ne putem aştepta la relaţii similare, distorsionate în viaţa adultă. Relaţiile nesănătoase pot fi reciproce, dar satisfac trebuinţe imature, ca cele de dominanţă, dependenţă, sau sadomasochism. Variabilitatea calităţii relaţiei este diferită la fiecare stadiu de dezvoltare. Psihoterapeutul creştin trebuie să cunoască atât aspectele patologice, cât şi cele sănătoase ale relaţiilor interpersonale. De asemenea, trebuie să fie sensibil la maniera în care persoana asistată utilizezază obiectele sau permite ca el însuşi să fie utilizat de acestea. Un mod ilustrativ de relaţie obiectuală pe care trebuie s-o avem tot timpul în minte este nevoia de a controla, de a fi controlat, sau de a relaţiona normal cu semenii, fără să cauţi să-i controlezi sau să fii controlat. Tendinţa de a sexualiza toate relaţiile cu sexul opus, ori de a-şi reprima sexualitatea şi de a căuta doar relaţii de tip platonic, ca si utilizarea sexualităţii într-o manieră satisfăcătoare reciprocă în condiţiile potrivite, sunt alte tipuri şi exemple de relaţii obiectuale. Pot exista persoane care îi folosesc pe alţii ca să le confere un sens al identităţii pe care nu au reuşit să-l realizeze în ei înşişi, sau care operează pe baza trebuinţei de a se răzvrăti împotriva celorlalţi, decât să lucreze într-o manieră operaţională, optimă cu conflictul, astfel încât acesta să devină o sursă reciprocă de satisfacţie în relaţie. Alţii caută un simţământ de pseudointimitate pentru a-şi compensa teama de intimitate reală. Acestea sunt numai câteva din posibilele manifestări ale relaţiilor de tip obiectual. 169

În relaţia obiectuală, sănătoasă de tip adult există reciprocitate în satisfacerea trebuinţelor. Aceasta înseamnă s-oferi şi să primeşti, o acceptare a responsabilităţii şi preocupării pentru ceilalţi, o recunoaştere a individualităţii semenilor şi capacitatea de a avea simţăminte pozitive adecvate faţă de ceilalţi. Îşi permit să aibă propria identitate. Realizarea unei identităţi solide este necesară pentru a experimenta relaţii satisfăcătoare în mod reciproc cu ceilalţi semeni. Capacitatea de a deveni o persoană matură înseamnă depăşirea modalităţilor de relaţionare infantile. Obstacolul constă în adoptarea unor modalităţi infantile care oferă anumite satisfacţii, unor persoane care cred că ar fi pierdute dacă s-ar schimba. Aceştia nu pot să-şi imagineze cum ar arăta fără ele şi aceasta îi sperie, au nevoie de modele de adulţi sănătoşi care să le ofere imaginea a ceea ce o persoană poate fi înainte ca să-şi realizeze o astfel de ţintă sau obiectiv. Situaţia de criză apare atunci când o persoană semnificativă sau un obiect este pierdut. Severitatea crizei poate fi o indicaţie a patologiei relaţiei. Există, de asemenea, diferenţe normale în intensitatea reacţiei. Moartea unui părinte în vârstă, deşi dificilă, nu este atât de dificilă ca pierderea unui copil. Consilierul creştin este familiarizat cu toate aceste circumstanţe, dar ar putea să nu înţeleagă procesele psihologice din spatele lor. O cale de a înţelege este aceea de a ajuta persoana să se exploreze într-o manieră detaliată şi să înţeleagă natura relaţiei emoţionale cu cel pe care l-a pierdut. Uneori teama de respingere este suficientă pentru a declanşa o reacţie defensivă ca depresia. Adesea, istoria pacientului va arăta că există pierderi recente care contribuie la situaţia psihopatologică prezentă. Reacţiile faţă de necazuri, nenorociri, pot fi amânate timp de ani de zile. Pentru unii, deprivarea implicată într-un divorţ sau pierderea profesiei, somajul, pot să însemne crize deosebit de severe. Psihoterapia în perioada de jale sau de doliu, include lucrul asupra stărilor de şoc, de necaz, si supărare intensă. Noile adaptări necesare datorită pierderilor trebuie făcute pe parcursul acestui proces de lucru în situaţia de criză şi necaz. Dacă nu se realizeză succesul, atunci va rezulta o tulburare în relaţiile interpersonale. Acestea pot predispune la pierderea obiectului de relaţie, datorită poverii pe care acest tip de rlatie o presupune. O femeie a cărei relaţie cu soţul este în mare măsură o proiecţie a simţămintelor ambivalente faţă de tatăl său, va plasa o povară emoţională asupra soţului ei. El nu va şti niciodată la ce să se aştepte din partea ei şi unele din reacţiile ei vor fi în mare măsură contradictorii. O persoană ale cărei relaţii sunt caracterizate de dependenţă intensă poate face soţul să se simtă plictisit de solicitările acesteia. Cineva care proiectează asupra lui însuşi imaginea altuia, o căutare inconştientă de a se iubi pe sine prin intermediul celuilalt, poate crea uneori tensiuni deosebit de severe. Persoanele implicate în relaţii simbiotice, fuzionale, în care fiecare îşi gratifică simţămintele profunde prin intermediul celuilalt, de asemenea, sunt modele imature de adaptare şi defensă faţă de celălalt, vor găsi că relaţia este în mod potenţial ameninţătoare datorită posibilităţii schimbării simţămintelor. Celălalt se va simţi rănit, abandonat şi va izbucni în mânie, ceea ce va face dificilă găsirea unui obiect substitut. Relaţiile obiectuale ambivalente conţin seminţe ale disoluţiei. Persoanele care au avut conflicte severe cu părinţii în copilărie şi care au o imagine puternică a ceea ce înseamnă părinţi buni şi părinţi răi, ar putea să înlocuiască aceste simţăminte, să le plaseze asupra altora, asupra soţului de exemplu. În timp ce vor face tentative infantile, de a dobândi sau de a oferi acest tip de dragoste infantilă, mai târziu vor răspunde cu ostilitate sau vor provoca ostilitate în celălalt, cu scopul de a-şi demonstra că este bun sau rău. Soţia unui alcoolic adesea intră în acest model de comportament. Motivaţia pentru aceste provocări este inconştientă. Uneori relaţiile obiectuale sunt fundamentate pe experienţe nesatisfăcătoare în care o persoană caută gratificaţia propriilor trebuinţe prin intermediul celuilalt. O mamă incapabilă din cauza propriilor anxietăţi să accepte relaţii de tip adult cu soţul său, va căuta să-şi trăiască o viaţă satisfăcătoare prin intermediul copilului. Este imposibil pentru copil, însă, să gratifice toate trebuinţele unei mame. O astfel de relaţie forţează copilul să intre într-o relaţie de tip dependent sau de răzvrătire. În ambele cazuri trebuinţele mamei nu vor fi satisfăcute şi, astfel va creşte mânia atât în copil cât şi în tată, respectiv soţ. 170

Întotdeauna oamenii au un anumit tip de relaţie obiectuală cu propriul corp. Uneori aceasta este numită imaginea corporală. Putem nega importanţa realistă a organismului nostru, supraevalua, sau putem exprima dragoste de sine într-o manieră autodistructivă. Unii se ascund în spatele organismului aşa cum fac obezii. Adesea femeile sucombă sub presiunea reclamelor de cosmetice în a-şi împodobi propriile corpuri. Alţii resping această atitudine şi devin extrem de inatractivi. Unele persoane au o atitudine ambivalentă faţă de îmbrăcămintea proprie, într-o manieră care pe de o parte face un apel seductiv către sexul opus, iar în momentul în care persoanele răspund la această provocare, devin mânioase şi resping orice avans. Utilizarea corpurilor noastre ca o sursă de satisfacţie pentru trebuinţe are numeroase riscuri prin boală sau traumatisme ale organismului nostru, putem deveni slabi sau deformaţi. Un copil infirmizat de o suferinţă poate să sufere datorită unei dezvoltări precare a eului şi asta înseamnă că va avea un simţământ profund de inferioritate şi dependenţă. O femeie care şi-a pierdut sânul printr-o intervenţie chirurgicală experimentează o traumă emoţională deosebită. Un om foarte mândru de el însuşi, de forţa şi puterea sa fizică, poate să simtă o pierdere profundă şi să devină deprimat pe măsură ce vârsta îi răpeşte această tărie. Unii oameni sunt deprimaţi şi atunci când părul începe să le încărunţească sau când apar primele riduri. Organismul, corpul nostru ca obiect poate suferi multe schimbări şi pierderi care solicită din partea eului o serie de adaptări continue. O evaluare a relaţiilor obiectuale este o parte foarte importantă a terapiei. Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă diferenţa între a-i ajuta pe oameni să devină conştienţi de propriile lor relaţii şi de a-şi ajuta să-şi schimbe aceste relaţii. Mai târziu poate fi mult mai dificil. Conştienţa calităţii acestor relaţii nu este suficientă pentru a-şi ajuta pe oameni să-şi modifice comportamentul atunci când un astfel de comportament este fundamentat pe experienţe intense din copilărie. Unii au introdus recent metode psihoterapeutice care pot ajuta doar la conştientizarea acestor relaţii. În mod frecvent astfel de tratament nu aduce un beneficiu real, ci poate chiar să dăuneze individului. În timp ce conştientizarea acestor relaţii este o parte esenţială a procesului terapeutic, trebuie să fie urmată de conştienţa şi modalitatea de lucru cu experienţele timpurii, astfel încât acest tip de relaţii infantile să fie depăşite, nu să se rămână în stadiul acela de suferinţă şi conflictualitate. Maniera în care pacientul răspunde psihoterapeutului şi de asemenea, relaţia terapeutică generală în procesul de evaluare va furniza anumite chei pentru înţelegerea acestui comportament. Psihoterapeutul îşi va folosi capacitatea de judecată şi evaluare pentru a stabili dacă relaţia terapeută este afectată de acest tip de relaţii patologice. Anumite discuţii sunt obligatorii în procesul terapeutic. Mai există şi un alt aspect. S-ar putea ca psihoterapeutul să fie conştient de calitatea relaţiilor pe care le imprimă şi le formează cu ceilalţi, cu anumite persoane care vin să-i caute sprijinul, ajutorul. Ce tip de relaţii îi sunt mai facile sau mai dificile lui? petele oarbe, trebuinţele terapeutului, pentru intimitate sau distanţe, nevoia lui de a provoca sau de a evita ostilitatea, anxietatea sau vinovăţia în ceilalţi, trebuinţa sa de satisfacţie emoţională şi alte trebuinţe vor interfera atât cu procesul de evaluare, cât şi cu procesul terapeutic propriu-zis. Multe din ele, dacă nu sunt rezolvate pot constitui un handicap sever în relaţia terapeutică propriu-zisă, ca şi în relaţia profesională mai largă pastorală, medicală sau de asistent social. O libertate sănătoasă de a aborda deschis şi cu tact relaţiile obiectuale în cadrul procesului de evaluare, diagnoză şi terapie este o necesitate pentru psihoterapeut. Psihoterapeutul fie prea agresiv sau prea inhibat va dăuna procesului terapeutic şi poate să dăuneze chiar şi echilibrului persoanei care solicită adevărul. Tactul necesar faţă de o anumită persoană sau sugestii care consideră că sunt necesare atât pentru interacţiunile sale cât şi ale persoanei cu alţii vor fi urmate de explorări mai profunde şi asta va fi de un mare ajutor. Uneori un anumit impas terapeutic va apare deoarece psihoterapeutul nu reuşeşte să ia iniţiativa necesară de a identifica natura interrelaţiilor sau nu reuşeşte să interpretreze în mod corect un anumit comportament, ori îl înţelege greşit. Nevoia psihoterapeutului de a fi conştient de propriile sale relaţii, ca şi de relaţiile celuilalt, a persoanei asistate, a pacientului, mai îmbracă un aspect esenţial şi anume faţă de obiectele de natură 171

spirituală, religioasă. Pentru anumiţi psihoterapeuţi creştini, în special pentru pastori, acestea reprezintă obiecte de devoţiune mai degrabă, decât mijloace prin care oamenii sunt slujiţi. De asemenea, pentru conştiinţa unui pastor poate să apară teama de relaţii personale prea apropiate, să se protejeze de alţii prin suplinirea naturii profesiiilor eclesiaste sau a organizaţiilor din care fac parte. Pe de altă parte, membrii unei comunităţi pot utiliza biserica în acelaşi mod. Ei pot, de asemenea, să investească mult timp în activităţi de biserică, evitând astfel relaţiile foarte apropiate în interiorul familiei sau chiar a bisericii. Pastorul poate să încurajeze acest tip de devoţiune fără să realizeze semnificaţiile sale profunde. Psihoterapeutul creştin trebuie să fie preocupat faţă de relaţiile persoanei, faţă de astfel de obiecte spirituale sau religioase, cum sunt Dumnezeu, Domnul Hristos, crezurile religioase şi Biblia. Semnificaţiile acestor obiecte poate să fie stimulatoare în procesul terapeutic sau în grupuri de studiu. Ce tip de relaţie este dorită cu un anumit obiect? Ce nevoi caută persoana să-şi împlinească în acest mod? Sunt aceste trebuinţe în mod real satisfăcute sau există un sentiment de frustrare? Cât de realiste sunt astfel de nevoi şi speranţa că vor fi satisfăcute, sau sunt doar nişte fantezii? Au fost aceste obiecte satisfăcătoare la nivele timpurii ale dezvoltării, dar şi-au pierdut sensul azi? locul unor defense ca proiecţia, identificarea şi înlocuirea în relaţiile cu obiectele religioase? Există ceva în legătură cu aceste relaţii care crează vinovăţie sau dimpotrivă alină acest simţământ? În relaţia cu obiectele religioase, persoana adoptă o atitudine matură sau imatură? Aceste relaţii promovează, interferă sau exclud relaţiile interumane reale? Devoţiunea persoanei faţă de obiectele religioase o transformă într-o fiinţă umană mai bună, capabilă să manifeste mai multă dragoste şi căldură faţă de alţii? Este capabilă să producă în ea roadele Spiritului din Gal. 5,22? Parabolele Domnului Hristos conţin multe descrieri, atât ale relaţiilor obiectuale creative cât şi distructive. Pe parcursul anamnezei, psihoterapeutul va trebui să se informeze, astfel încât să fie capabil să evalueze toate aceste aspecte ale relaţiei persoanei cu obiectele semnificativ religioase. Dimensiunea temporală. Un alt aspect al diagnozei şi evaluării în psihoterapie este cel al timpului. Există trei dimensiuni temporale: trecut, prezent şi viitor. Psihoterapeutul de orientare existenţială utilizează aceste categorii şi acelaşi lucru face şi psihanaliza. Pentru un terapeut de tipul analitic al eului cum este Erikson, toate aceste trei aspecte sunt foarte importante. Unii terapeuţi tind să sublinieze importanţa unor aspecte de tip hic et nunc sau aici şi acum şi să respingă mai mult sau mai puţin, atât trecutul, cât şi viitorul. Diagnosticul sau evaluarea psihoterapeutică caută să înţeleagă întreaga persoană în mediul său complet cu sublinierea sau accentuarea funcţionării proceselor eului conştient, trebuie să ia în calcul experienţele precedente ale persoanei. Aceasta înseamnă o oarecare atenţie oferită istoric ca parte a acestui proces de evaluare. Istoria este un proces al experienţei individuale în interiorul grupurilor cum sunt familia, în interiorul căreia există multe tranzacţii care schimbă atât individul cât şi grupul. Istoria este fundamentată pe procesele biologice, psihologice şi sociale şi scopul ei principal ar trebui să fie dezvoltarea individului prin asimilarea valorilor şi spiritului grupului. Această dezvoltare individuală este adesea distorsionată de grupul care dăunează procesului şi relaţiilor. Într-adevăr, în afară de distorsiunile care produc tulburări psihologice de care ne ocupăm în cadrul procesului psihoterapeutic sau în alte forme de terapie, psihoterapia trebuie de asemenea, să evalueze unde, când şi cum a început individul să se dezvolte, prin ce a trebuit să treacă şi cum a răspuns el tuturor evenimentelor care i le-a oferit istoria dezvoltării sale. Din punct de vedere individual, sunt implicate două tipuri de procese în forţa cu care experienţele istoriei sale au influenţat dezvoltarea personală. Unul se referă la dezvoltarea unor patternuri care au caracter de recurenţă şi perpetuare, patternuri şi atitudini, şi care conduc la formarea personalităţii, celălalt este procesul memoriei. Este uşor să suprasimplificăm chestiunea dezvoltării personalităţii şi există multe aspecte pe care nici nu reuşim să le înţelegem şi nici să le cunoştem. O teorie esenţială în privinţa aceasta asigură o bună 172

psihoterapie, dar trebuie să fim suficient de flexibili ca să ne schimbăm punctul de vedere oferit de noile date ale cunoaşterii. Studii aprofundate în acest domeniu sunt esenţiale pentru psihoterapeut şi chiar pentru asistent sau pastor în general. Punctul pe care vrem să-l subliniem aici este că un anumit determinism influenţează dezvoltarea personalităţii, fie spre o stare de echilibru şi sănătate, fie spre distorsiune şi boală. Nu este adevărat doar că ceea ce seamănă omul aceea va şi secera. Este la fel de adevărat că ceea ce seamănă în copilărie, poate chiar înainte de sarcină, dar cu siguranţă în mica copilărie ca şi după aceea, de asemenea, va ajunge să recolteze. Condiţiile nevrotice sau psihotice nu vor înflori decât în adolescenţă sau mult timp după aceea, dar ele îşi au originea în procese care încep în copilăria timpurie. În timp ce copilul nu are decât cinci sau şase ani, aceste procese sunt clădite în personalitatea copilului, cu o rigiditate care le face dificilă, dacă nu imposibilă schimbarea lor. Ideea că atitudinile şi patternurile personalităţii formează o structură care poată să se transmită provoacă anxietate multor persoane care nu reuşesc să înţeleagă că acest mecanism operează în acelaşi fel în dezvoltarea unei persoane sănătoase şi puternice ca şi în sensul generării proceselor patologice. Adesea această anxietate conduce la reafirmarea principiului libertăţii în interiorul credinţei creştine a respingerii proceselor cauzale. Acesta este un tip de răspuns greşit. Realmente avem de-a face cu două feţe ale unei condiţii paradoxale în interiorul psihismului uman. Multe patternuri ale personalităţii se dezvoltă prin procese deterministe, cauzale. În această situaţie, organismul are posibilitatea să aleagă factorul determinant. Este capacitatea de a-şi determina propriile sale răspunsuri, care constituie cadrul său de autonomie şi libertate. El are funcţii autonome sau de autodeterminare. Acestea sunt funcţiile eului, în sens psihologic şi nu religios. Această autonomie poate fi exercitată: 1. pentru a descoperi influenţele experienţelor trecutului asupra comportamentului prezent 2. pentru a evalua influenţele în termenii consecinţelor pentru prezent şi pentru relaţiile viitoare 3. pentru a decide ce să reţină şi la ce să renunţe. Cu cât este mai nesănătoa s-o persoană, cu atât ea este mai determinată mai mult de influenţele externe. Un adult sănătos atinge un înalt nivel de autonomie. El este fundamentat pe libertatea de a-şi controla simţămintele şi răspunsurile şi astfel a învăţat să-şi determine răspunsuri proprii. Cele mai multe forme de psihoterapie pornesc de la premisa că persoanei i-a rămas suficientă autonomie pe care s-o aducă în procesul de asistare pentru a coopera în stadiile iniţiale şi a se deplasa în sensul terapeutic, pentru a-şi creşte această autonomie. Această creştere a autonomiei trebuie să fie unul din obiectivele psihoterapiei creştine. Un motiv pentru care unii terapeuţi reacţionează împotriva oricărei sublinieri a istoriei individului este acela că au descoperit că aceasta este folosită pentru a relaţiona şi de aici pentru a justifica condiţia prezentă. „Eu sunt ceea ce părinţii au făcut din mine, aşa că nu este nimic de făcut în legătură cu asta”, dar aceasta indică necesitatea de a ne ocupa de defensa împotriva schimbării, decât de a avea un motiv să negăm puterea istoriei. A fi alienat, înstrăinat de istoria cuiva, a simţi că ai tăiat rădăcinile sau legăturile cu trecutul sau a nega proceselor psihice, afirmând că numai procesele biologice vitale au un istoric care a fost experimentat, este ca şi cum ai tăia rădăcinile identităţii personale. Identităţile care par să izvorască din prezent, fără rădăcini în trecut, sunt umbrite şi distorsionate. Ele nu pot conduce la o împlinire reală, ci doar la suferinţă şi regresie. Astfel de persoane sunt ca arborii scufundaţi în apă, din care nu se văd decât câteva frunze. Ei par dezintegraţi. Oricare ar fi procesul istoric pe care l-a parcurs o persoană, până când a devenit tânăr sau adult, o maturizare sănătoasă necesită să fie înţeleasă şi acceptată, atât în aspectele ei consolidatoare, cât şi în cele care produc slăbiciuni. Deoarece tăriile pot fi împlinite şi crescute, iar ceea ce este slăbit poate fi abandonat şi înfrânt. Tradiţia religioasă prin care o persoană a devenit, este o parte din istoria lui completă. De asemenea, este necesar să înţelegem, să acceptăm şi s-o facem să producă, să aducă roade. Persoana care neagă şi se răzvrăteşte împotriva oricărui aspect al istoriei sale, care refuză s-o identifice în termeni cât se poate de clari, are probleme de identitate, în aceeaşi măsură cu persoanele care încearcă să rodeze 173

anumite forme şi practici din trecutul său. În orice asimilare a experienţelor noastre istorico-culturale, există un anumit spirit şi anumite valori importante nu doar în formele şi practicile lor exterioare. Procesul psihologic care ne leagă de trecutul nostru este memoria. Memoria este un proces al eului şi o modalitate în care poate fi utilizată sau distorsionată, este o indicaţie a tăriei eului. Amintirile cele mai timpurii ale persoanei sunt de obicei semnificative în măsura în care ele indică ceva despre o anumită relaţie obiectuală. Calitatea şi dinamica memoriei reflectă stilul de viaţă şi răspunsul emoţional al persoanei. Deseori ne amintim ceea ce dorim să ne amintim şi uităm ceea ce dorim să uităm sau distorsionăm memoria cu fanteziile noastre, aşa cum ne-ar plăcea să fi avut loc. O persoană care plonjează în amintirile copilăriei cu multe detalii care n-au nici o valoare emoţională, evident că-şi reprimă simţămintele puternice şi îşi izolează intelectul de aceste afecte şi simţăminte. Persoana care nu-şi poate aminti anumite perioade din viaţă, de exemplu nu are amintiri înainte de opt ani, ori care-şi blochează amintirile între şase şi zece ani, face lucrul acesta lucrul acesta inconştient, evitând ceva dureros. Persoana care îşi aminteşte că are experienţe dureroase, cărora le acordă o semnificaţie sau o valoare mai importantă decât ar trebui, utilizează aceste aspecte pentru a reprima amintiri dureroase. Aceasta este cunoscut în literatura psihoterapeutică ca ecranul memoriilor, deoarece acest material este transpus, este proiectat şi un proces important, ca şi datele din material sunt importante. Persoana care nu-şi poate aminti nimic bun sau suficient de bun despre trecutul său, ci doar experienţe care-i crează mânie, poate avea nevoie să nege dragostea de părinţii săi, pentru a-şi justifica mânia faţă de ei. O persoană care îşi permite să devină obsedată în legătură cu anumite amintiri care îi fac plăcere, poate să facă lucrul acesta pentru că-i determină durere, dincolo de semnificaţia reală, şi utilizează acest dispozitiv pentru a se pedepsi, datorită unei vinovăţii în legătură cu ceva de care nu doreşte să-şi amintească. Tipul de memorie semnificativ în procesul terapeutic nu se referă doar la amintiri intelectuale. Este mai degrabă o reexperimentare în care persoana retrăieşte anumite experienţe prin ceea ce se întâmplă acum. Trecutul devine prezent în conştiinţă. Unele persoane au tăria de a face lucrul acesta timpuriu în procesul terapeutic, în timp ce altora le ia mult timp şi trebuie să parcurgă un proces gradual. Fără să excludem alte dimensiuni temporale, în evaluarea psihoterapeutică trebuie să ţinem seamă de modalităţile în care persoana îşi atribuie şi asimilează propriul trecut, calitatea personajelor şi figurilor importante din trecut pe care le-a introiectat, încorporat în sine însăşi, tipul de răspunsuri pe care le-a învăţat şi pe care încă le adoptă, conţinutul amintirilor sale şi modul în care le utilizează. Evaluarea are scopul de a stabili relaţia trecutului cu problemele prezente, cu tipul de relaţii şi experienţe şi acum decizând asupra căror nevoi trebuie lucrat în cadrul procesului terapeutic şi ce metode şi procedee trebuiesc utilizate, sarcina terapeutică propriu-zisă. Acum vom reveni asupra consideraţiei dimensiunilor temporale ale evaluării psihoterapeutice prezente. Întrebarea este: cum asamblează clientul toate acestea, ce îi place cel mai mult acum, cum se vede pe sine însuşi, ce doreşte de la terapeut în prezent şi de ce a venit acum pentru ajutor la acest terapeut, de ce l-a ales pe acesta. Religia şi psihoterapia creştină sunt preocupate cu persoana în integralitatea ei. Multe persoane gândesc religia şi sunt preocupate de cadrul religios într-o înţelegere extrem de limitată. Religia se preocupă de standarde etice, de un set de crezuri, de dragostea faţă de aproapele, etc., deci au imagini foarte vagi despre valorile religioase. De fapt este foarte puţin din toate acestea, şi ceva mult mai semnificant. Religia în sensul biblic este preocupată cu întreaga completitudine a vieţii, nu doar cu omul şi lăuntrul său în relaţie cu lumea şi cu Dumnezeu. Adevărul este că nimic nu este străin de credinţa biblică, de aceea psihoterapeutul creştin trebuie să ia în considerare absolut toate aspectele persoanei. Capacitatea de a face lucrul acesta cere să te informezi, adeseori să alcătuieşti o echipă disciplinară terapeutică, astfel încât să ai date despre toate aspectele fiinţei umane. Aceste informaţii sunt obţinute cu permisiunea persoanei. Această solicitare de permisiune crează o încredere între pacient şi psihoterapeut. Fără să minimalizăm importanţa proceselor tranzacţionale, există pericolul de a cădea într174

o capcană. Falsitatea începe atunci când utilizăm o cauză şi efect suprasimplificate sau concepte simpliste în legătură cu un anumit proces. De pildă, putem suprasimplifica un client care are un anumit handicap, o anumită sechelă. Aceasta determină anumite perturbări, dar este mult mai important să ştim în ce a constat experienţa sa, simţămintele şi atitudinile faţă de sine însuşi şi faţă de alţii, cum a integrat această experienţă şi cum îi răspunde. Realitatea asupra căreia psihoterapeutul trebuie să se concentreze nu este cea a unei sechele exterioare, ci asupra procesului intrapsihic care s-a dezvoltat ca reacţie a ceea ce se întâmplă în exterior. Într-o căsnicie pot apărea multe simţăminte dureroase, recriminări, dar indiferent ce se întâmplă, răspunsurile noastre sunt, în mare măsură determinate de procesele intrapsihice, incluzând amintirile, iar o abordare integrală a întregii personalităţi, presupune ca în cadrul procesului terapeutic întreaga persoană să-şi asume responsabilitatea pentru toate acestea. Un alt aspect în diagnoza şi evaluarea psihoterapeutică este că experienţele de orice fel din lumea exterioară sunt traduse în lumea intrapsihică în termeni de gratificaţie şi frustrare. Se dezvoltă un conflict înlăuntrul persoanei dacă gratificaţia este excesivă, frustrarea prea severă şi lipsită de compensaţie. Supragratificaţia nevoii de dragoste poate produce vinovăţie şi anxietate, ca şi subgratificarea. Unele persoane doresc multă dragoste, dar le este teamă de ea şi de faptul că vor stabili o relaţie în care nu vor primi această dragoste. De aceea pot să blameze pe celălalt că nu sunt iubiţi, în acelaşi timp simţindu-se uşuraţi că nu trebuie să facă faţă temerii faţă de gratificaţie. În evaluarea psihoterapeutică, maniera în care materialul din lumea exterioară este luat şi translat, tradus în gratificaţie şi frustrare, în plăcere sau conflict, în bine şi rău, este foarte semnificativ şi important. Întrebările care trebuiesc puse şi evidenţierea modalităţii în care persoana face faţă conflictelor sale lăuntrice, ce procese defensive foloseşte, cum face faţă problemelor sale, cum imaginează şi percepe lumea în care se mişcă şi ce face cu ceea ce crede că are la dispoziţie. Iată de ce toate aceste aspecte trebuie să fie estimate în maniera în care persoana îşi pune întreaga viaţă împreună. Conflictul nevrotic este o disturbare a motivaţiilor fundamentale ale organimului faţă de integralitate. Anxietatea este un indicator al conflictului, dar nu conflictul însuşi. Este important să estimăm nivelul de anxietate pentru a evalua intensitatea conflictului. Există şi alte chestiuni asupra vieţii lăuntrice a persoanei şi modalităţi în care el o integrează. Unul din acesta este natura reveriilor sale, care pot fi puse în valoare prin întrebări directe. Refuzul de a le revela şi de a vorbi despre acestea, are de asemenea, semnificaţie diagnostică. Este rezultatul lipsei de încredere în terapeut sau este rezultatul ueni sensibilităţi extreme şi incapacităţii de a vorbi despre aceasta? Tipul de romane sau filme care îi plac persoanei este de asemenea, legat de fantezia vieţii sale. De asemenea, ce gândeşte despre el însuşi şi cum se simte în legătură cu propria persoană nu trebuie neglijat, congruenţa sau conflictul în simţămintele asupra propriei persoane vor trebui noate. Felul în care clientul şi-a rezolvat problemele de identitate, este el capabil să-şi accepte natura sa biologică ca o parte a propriei identităţi? Dacă este femeie, îşi acceptă sau îşi respinge propria feminitate? Dacă este bărbat, îşi acceptă propria masculinitate? Comportamentul unei persoane pe parcursul anamnezei, interviului va fi notat şi va fi inclus în această evaluare. Maniera în care persoana ia decizii, în special decizii asupra terapiei este importantă. Persoana care ia iniţiativa şi indică ce doreşte din partea terapeutului, ce fel de ajutor îi este necesar, este o persoană mai puternică decât una care doreşte ca terapeutul să ia decizii în legătură cu ea. Înainte de a deveni subiect terapeutic, multe persoane trebuie să-şi schimbe atitudinea de la ceea ce relatează că „iată ce mi s-a întâmplat mie, iată ce mi se întâmplă”, să accepte reponsabilitatea că au făcut ceva prin care au condus la astfel de consecinţe negative. Un pacient dezamăgit sau care nu mai are speranţă, care spune „niciodată nu se va mai întâmpla nimic”, înseamnă că nu are încredere în procesul terapeutic, în persoana terapeutului sau nu doreşte ca să se întâmple nici unul din aceste lucruri. Este atât de speriat, încât îşi avertizează terapeutul că nu va lăsa nimic să se întâmple. Credinţa religioasă şi experienţa umană este orientată către viitor. Calitatea acestei orientări presupune speranţă nu teamă, iertare şi împăcare, nu vinovăţie. Aceste speranţe şi temeri pot să-şi 175

găsească diferite formulări simbolice. Persoanele deprimate nu au speranţă şi vor formula diversele lor convingeri religioase sub forma mâniei lui Dumnezeu care le va exprima această experienţă. Alte persoane îşi exprimă speranţa în mod fantastic. Acest tip de persoană nu va căuta niciodată ajutorul terapeutului. Persoanele deprimate vor veni deoarece caută alinarea durerii. Alte persoane au speranţe realiste de a-şi rezolva conflictele dureroase şi de a găsi oarecare satisfacţie. Speranţa reală se naşte şi creşte pe parcursul experienţei în găsită suficientă satisfacţie astăzi şi care dă asigurare pentru satisfacţia de viitor, de mâine. Astfel, speranţa devine un ingredient în evaluarea psihoterapeutică. Adevărata speranţă este fundamentată pe convingerea că trebuinţele realiste trebuiesc satisfăcute, că schimbarea este posibilă şi de dorit. O speranţă fantezistă este fundamentată pe dorinţe imature, netemperate printr-o înţelegere şi acceptare a realităţilor, atât a celor imediate cât şi a celor ultime. Natura speranţelor clientului, a pacientului, este o indicaţie a naturii terapiei pe care o caută, când şi cum trebuie să înceapă această terapie. Speranţa reală nu neagă aspectele destructive ale vieţii. În viaţă, ca şi în terapie, self-destructivitatea este adesea o problemă crucială. Sarcina terapeutului constă în a ajuta clientul să renunţe la dorinţele sale infantile şi să accepte obiective şi valori mult mai realiste. Persoanele a căror speranţă se agaţăîn fantezie şi fantastic neagă elementele distructive din experienţa lor şi doresc răspunsuri magice. Speranţa care nu ţine seama de realităţi şi nu se ocupă în mod realist cu elementele adverse şi distructive din experienţa umană nu este o speranţă autentică. Felul în care o persoană poate să facă faţă mâniei, ostilităţii, furiei şi distructivităţii, este vitală pentru o evaluare reală, pentru terapie. Speranţa este o atitudine esenţială şi din partea psihoterapeutului. Persoana va simţi orice simţământ de neajutorare şi de lipsă de speranţă din partea terapeutului, de asemenea, orice speranţă falsă sau superficială. Speranţa fundamentată realist nu trebuie neapărat comunicată verbal sau nonverbal, ci în procesul terapeutic, felul în care acesta este structurat, obiectivele fixate, identificarea şi promovarea resurselor latente din pacient, îl face să devină optimist şi-i stimulează speranţa. Există doi poli ai spertanţei realist-fundamentată. Unul este cel de lungă durată al posibilităţilor ultime, iar celălalt este speranţa pasului următor, speranţa imediată. Orice obiectiv distant este realizat numai prin paşi scurţi, de exemplu restructurarea personalităţii este un obiectiv de lungă durată, dacă într-adevăr este o posibilitate. Ajutarea unei persoane să se dezvolte, să-şi înlăture blocajele emoţionale pentru a se dezvolta mai realist, implică paşi imediaţi. Dacă psihoterapeutul stabileşte aceste obiective într-o manieră rigidă, va bloca persoana. Este mai bine să aibă obiectivele în minte, dar aceste obiective trebuie dezvăluite treptat pacientului, pe măsură ce acesta are deja succes în modificarea, în înţelegerea şi restructurarea sa în cadrul procesului terapeutic. Obiectivele nerealiste sunt expresia dinamicii lăuntrice şi ale dificultăţii de schematizare a procesului terapeutic. Uneori poate să apară un impas deoarece terapeutul însuşi este blocat într-un conflict privind obiectivele tratamentului şi în mod inconştient este calat pe obiective nonterapeutice. De aceea speranţa trebuie să fie tradusă în obiective care ţin seamă în mod deplin de dinamica intrapsihică a persoanei, de tăria şi amploarea defenselor sale, de zone în care adaptarea este o problemă, şi în felul acesta vor fi stabiliţi paşi reali către o adaptare mai satisfăcătoare. Rezistenţele vor fi văzute ca aspecte în care persoana este în completă armonie cu obiectivele stabilite şi va trebui să le facem faţă, să ne ocupăm de ele pe măsură ce răsar. De exemplu, un depresiv poate dori să-şi învingă depresia, dar poate nu doreşte să renunţe la scopurile inconştiente de a-şi controla propria familie, pentru care depresia este utilizată. Speranţa trebuie să fie realistă şi în privinţa racordării la simţământul timpului psihologic – cât timp însemană viitorul? Desigur nimeni nu ştie. Timpul necesar persoanei pentru a creşte şi a se schimba variază şi depinde de tipurile de schimbare prevăzute. Poate terapeutul să arate răbdare şi înţelegere? Atunci va genera speranţă. Sub presiunea timpului, poate să se străduiască prea tare şi să distrugă procesul terapeutic, sau poate să piardă timpul, să-l risipească, pentru că nu recunoaşte şi nu ştie să facă faţă unui impas, nu se poate concentra asupra dificultăţilor care au apărut. Există o linie foarte lină în a te 176

mişca prea repede sau a bate pasul pe loc. Este sarcina terapeutului de a trasa această linie specifică fiecărui caz în parte. Iată de ce nu vor fi stabiliate încă din prima şedinţă cu exactitate numărul sesiunilor şi întâlnirilor pentru că aceasta poate să trezească false speranţe sau dimpotrivă rezistenţe în pacient. În cazul unor probleme mai grave putem solicita consultaţia la un alt specialist, dacă problema ţine de altă specialitate. În concluzie, prezentul şi viitorul, dimensiuni temporale, implică modalitatea în care pacientul îşi pune viaţa sa împreună, tipul de viaţă lăuntrică pe care şi l-a dezvoltat, tipurile sale de speranţe, aşteptări, obiectivele pe care şi le trasează în viitor. Dimensiunea temporală nu este doar o problemă de deviaţie sau de calendar, ci este o problemă a calităţii şi semnificaţiilor care durează, calităţi care au fost experimentate în trecut, în prezent şi se speră că vor fi experimentate în viitor. Acest aspect dă simţământul de integralitate persoanei şi îi conferă un simţământ mai puternic asupra identităţii. În unele privinţe el se simte asigurat, în altele el se simte ameninţat. Procesul terapeutic trebuie să-l echilibreze, să-i permită să-şi restructureze obiective şi speranţe realiste pentru dezvoltarea de la stadii imature şi distorsionate către unele mature şi echilibrate. Identificarea defenselor ca şi a rezistenţelor face parte din acest proces. Autonomia. Una din resursele interne este capacitatea autonomă de a utiliza sinele în procesul terapeutic. O întrebare care apare frecvent în primele sesiuni ale procesului terapeutic este: “Despre ce doreşti să-ţi vorbesc?” Aceasta arată că pacientul are obiceiul de a-şi supune autonomia faţă de ceilalţi, dorind să urmeze acest model în procesul terapeutic. Dacă se întâmplă aşa ceva, nici un fel de vindecare nu va avea loc. O anumită măsură de autonomie internă, numit grad al acestei autonomii este un potenţial oferit de Dumnezeu, un mijloc al harului şi poate fi dezvoltat numai dacă este utilizat. Deseori, pentru pacienţi este o luptă dificilă să înveţe să-şi utilizeze propriul potenţial, sinele în mod autonom în cadrul procesului terapeutic şi lucrul acesta trebuie învăţat, depăşind obstacole şi inhibiţii, până când pacientul îşi descoperă conflictele nevrotice, se înţelege pe sine însuşi şi gradul său de libertate creşte în sensul dezvoltării. Acceptarea şi afirmarea de către terapeut crează condiţii ca toate defensele şi rezistenţele să diminue treptat în cadrul relaţiei terapeutice, dar acestea pot fi încă utilizate de către pacient, deoarece el răspunde la imaginile, personajele, experienţele şi modelele de comportament din trecutul său, devenite repetitive şi introiectate, iar în procesul terapeutic, proiectate asupra terapeutului. Aceasta poate să fie de folos terapeutului pentru că descoperă mecanismele pacientului, însă trebuie experimentate de pacient, care să devină conştient de ele. Procesul terapeutic propriu-zis poate fi descris ca un proces prin care pacientul poate fi ajutat să experimenteze aspectele sale înstrăinate şi reprimate, apoi mecanismele şi procesele prin care acestea sunt din nou aduse într-o stare de funcţionare optimă a sinelui. Un simţământ de alienare nu este niciodată alinat şi vindecat într-o situaţie vidă, ci numai printr-un anumit tip de experienţă care trebuie să fie descrisă. Verbalizarea, simbolizarea şi autenticitatea. Un caracter central în procesul terapeutic îl are comunicarea de către pacient a ceea ce el trăieşte, simte, gândeşte. Comunicarea verbală constă în capacitatea de a formula experienţa cuiva într-un discurs care are capacitatea de a distinge pe om de celelalte animale şi esenţială pentru conştientizare şi înţelegere. Comunicarea are loc, de asemenea, şi în alte moduri, nonverbale, cum sunt postura, expresia facială, mişcările, timbrul vocal, tonul, maniera de a vorbi, mai repede sau mai lent, începuturile false, întreruperile şi tăcerile. De asemenea, terapeutul comunică atât prin cuvinte cât şi prin comportament. Dacă este plictisit, ostil, frustrat, are o atitudine critic-judicativă, de nerăbdare, indiferenţă sau, dimpotrivă, capacitatea sa de înţelegere, răbdare, amabilitate, de fermitate, are un simţământ al propriei identităţi, toate acestea sunt comunicate de-a lungul ideilor pe care el le prezintă. Nu va putea fi niciodată subliniat îndeajuns faptul că procesul comunicării, în cadrul procesului terapeutic, este o autostradă cu două sensuri şi că nu poate fi complet până ce nu este recepţionat, înţeles şi până ce nu este adresat răspunsul într-o manieră terapeutică de către psihoterapeut. Aceasta nu 177

înseamnă că trebuie să răspundă verbal la tot ceea ce spune persoana. Poate să permită pacientului să-i vorbească un timp considerabil fără să-l întrerupă sau fără să-i dea nici o replică. Într-adevăr, dacă terapeutul se teme să întrerupă pacientul sau dacă îl întrerupe intempestiv în mod repetat, atunci ar trebui să se întrebe ce se întâmplă cu el şi de ce procedează aşa. Pe de altă parte maniera în care terapeutul ascultă, este un proces de comunicare terapeutic sau antiterapeutic. Terapeutul foarte pasiv, tăcut, poate să comunice indiferenţa sau teama de pacient, în timp ce cel foarte comunicativ, prea volubil, poate să comunice nevoia de a ţine persoana la distanţă, poate chiar din cauza anxietăţii pe care o resimte. Orice persoană poate să transmită comunicări verbale sau nonverbale şi poate să primească răspunsuri în aceeaşi manieră. Sarcina terapeutului este aceea de a pătrunde, de a sparge ciclul comunicării nesănătoase sau nevrotice, să păstreze procesul unei comunicări care să conducă la înţelegere şi dezvoltare, creştere. Aceasta înseamnă că ascultarea terapeutului ajută la înţelegerea semnificaţiilor subiacente ale discursului pacientului. De pildă, o pacientă poate să vorbească despre dorinţa sa de linişte şi pace în cămin, dar în tonul vocii sale, ca şi în expresia mimicii sale indică multă anxietate şi conflict. Această parte a sinelui lăuntric a persoanei este partea pe care doreşte s-o evite vorbind despre linişte şi pace. De asemenea, ea doreşte în mod inconştient să comunice terapeutului că ar dori ca această linişte şi pace să nu-i fie perturbată nici în cadrul interviului terapeutic. Nu doreşte ca terapeutul s-o deranjeze, s-o tulbure cumva. Ca regulă, orice comportament pe care o persoană îl aduce în cadrul procesului terapeutic, are semnificaţii subiacente pentru procesul terapeutic. Uneori concentrarea atenţiei trebuie să aibă loc asupra tonului vocii, de pildă, mai mult decât asupra conţinutului cuvintelor. De asemenea, terapeutul trebuie să fie foarte atent să-şi citească propriile simţăminte şi idei din cuvintele pacientului. El trebuie să fie suficient de liber faţă de trebuinţele sale de a proiecta ceea ce acesta evită. Aceasta înseamnă că psihoterapeutul trebuie să se asculte pe el însuşi, să-şi surprindă simţămintele, defensele, fanteziile şi motivele lui însuşi pe care le reflectă răspunsurile sale personale. Fiind conştient de toate acestea, se află în gardă împotriva exprimării lor, dar lucrul acesta nu are nici o garanţie şi relevanţă terapeutică. Trebuie să se asculte, să-şi înţeleagă rsăpunsurile, şi să fie stimulat sau provocat de către persoană, să înţeleagă dacă acestea sunt stimulate sau provocate de către persoana din faţa lui sau dacă provin din lăuntrul lui însuşi, dacă-i aparţin. El poate avea trebuinţa de a-i proteja pe alţii, de a-i controla, sau de a se apăra pe sine însuşi, de a fi autoritativ, de a se retrage. Fiecare terapeut, chiar în aspectele generale ale activităţii, dacă este pastor, în activitatea pastorală, trebuie să aibă o profundă înţelegere a lui însuşi, a trebuinţelor şi tendinţelor care se manifestă. În ultimii ani a existat o reacţie împotriva verbalizării psihoterapiei în forma sa propoziţională şi s-a insistat asupra tehnicilor care încurajează comportamentul care rezultă din expresia simţămintelor. Aceasta a făcut ca în unele tehnici terapeutice să se ajungă la atingeri terapeutice, unele practicate chiar la bazine şi piscine. Uneori este necesar într-adevăr de a dărâma defensele şi de a încuraja persoana să-şi exprime emoţiile intense sub forma unui comportament. S-a reţinut că nici o înţelegere nu poate realiza schimbarea, ci este necesară exprimarea. Dar aceasta pare să fie numai o formă de manifestare, de acţionare a expresiei emoţionale, care derivă dintr-un conflict comportamental, cu scopul de a evita înţelegerea, insight-ul şi rezoluţia sau soluţionarea. Credem că conştienţa poate fi exprimată şi într-un discurs verbal care poate fi o parte esenţială a psihoterapiei. Experimentarea unor simţăminte intense într-o manieră dezorganizată, incoerentă, poate să rezulte din căderea defenselor şi poate fi periculoasă pentru pacient. O tentativă grijulie de a înţelege trebuinţele celuilalt trebuie să fie îndeplinită. Pe de altă parte, intelectualizarea ca defensă, este ineficientă. Terapeutul trebuie să respecte defensele persoanei. Defensele nu vor fi atacate sau dărâmate până ce pacientul însuşi nu-şi înţelege trebuinţele şi de ce le manifestă. Apoi va renunţa el însuşi la ele şi va aşeza altceva mai valoros în locul lor. Motivul pentru subliniată comunicarea verbală este acela de a înţelege natura vieţii. Orice trebuinţă vitală şi orice structură se exprimă pe sine în funcţiile sale. Cuvintele şi formulările sunt modalitatea umană de a-şi crea structura sinelui care încorporează forţele şi funcţiile intangibile ale vieţii 178

intrapsihice. Utilizarea structurilor verbale este în strânsă relaţie cu dezvoltarea şi utilizarea propriului eu. Prin intermediul stadiilor de cercetare de sine, de explorare a sinelui în psihoterapie până la soluţionarea conflictului şi la luarea deciziilor, formulările verbale joacă un rol central. Reprimarea sau minimalizarea locului şi structurii în interrelaţia dintre conştient şi procesele inconştiente au semnificaţii importante asupra întregii persoane înstrăinată, ca şi faţă de celelalte aspecte parte integrantă din sine. Structurile şi funcţiile sunt două părţi ale aceluiaşi proces. Există un paradox în natura comunicărilor verbale, a formulărilor propoziţionale sau simbolice. Funcţia lor este aceea de a promova insight-ul, înţelegerea de sine lăuntrică dar, de asemenea, pot fi utilizate pentru amânarea sau jenarea acestui insight. Lucrul acesta este adevărat pentru orice altă structură. Ea poate deveni împietrită şi fixată cu scopul evitării şi disocierii. Apoi organismul este blocat în funcţionarea sa. Procesul calcificării arterelor şi structurii oaselor din organism este o ilustrare a lăuntrului vieţii psihice, învăluită în întuneric prin convingeri păstrate într-o manieră rigidă şi defensivă. O astfel de rigiditate şi apărare, defensă este o condiţie reală a funcţionării eului, o reflectare a condiţiei lăuntrice a cuiva. Regresia necontrolată, în care funcţiile eului sunt în mod temporal abandonate diferă de regresia aflată în slujba eului şi rezultatele sale. Spontaneitatea cu care eul participă prin observare, înţelegere şi sintetizare, se direcţionează către integralitate. Utilizarea simbolurilor verbale în acest proces contribuie la întărirea eului. Verbalizarea este o funcţie a eului care trebuie să fie utilizată în procesul de vindecare. Aceasta împreună cu simbolizarea constă în capacitatea care distinge omul de animale şi trebuie utilizată pentru o deplină realizare. În mod obişnuit, verbalizarea din psihoterapie începe la un nivel descriptiv şi apoi se aprofundează către niveluri ale insight-ului şi semnificaţiilor mai profunde. Aceasta este evaluarea, sublinierea asupra a ceea ‚ce’ şi ‚cum’ este experimentat înaintea lui ‚de ce’. Mulţi psihoterapeuţi tind să împingă către de ce-uri, către etiologie, către cauzalitate, înainte ca ei sau pacientul însuşi să ştie cu ce au de-a face şi cum vor lucra asupra acestuia. Întrebarea şi chestiunea lui ce şi cum a experienţei este o importantă bază pentru înţelegere, pentru insight. Dar ştiind cum se simte cineva, pentru a realiza lucrul acesta, trebuie să fii onest şi să examinezi în mod dechis pentru a descoperi ‚de ce’ cineva simte şi face un anumit lucru sau ia o anumită hotărâre de a se reţine sau de a renunţa la astfel de simţăminte. Procesul simbolic conduce la sănătate în acelaşi mod în psihoterapie ca şi în viaţă. El implică, în primul rând, o tentativă constantă de a lărgi semnificaţiile simbolului cuiva, într-o manieră acompaniată prin dezvoltarea sinelui. Dezvoltarea sinelui şi extinderea semnificaţiei simbolurilor sunt cele două feţe ale aceluiaşi proces, care au loc în mod simultan. Acesta este motivul pentru care argumentarea care ar putea să apară iniţial este inutilă. Ele nu pot merge decât împreună şi nu pot implica decât întreaga persoană, gândirea, simţămintele, şi luptele acesteia. Un al doilea aspect esenţial al vindecării este acela al autenticităţii formulării simbolice care trebuie verificată şi reverificată tot timpul. Semnificaţia unui simbol poate fi schimbată atunci când este descoperită ca fiind inadecvată sau greşită. Adesea în biserică sau în cadrul sistemului nostru educaţional, persoanele pot accepta formulări simbolice inautentice, care nu corespund experienţelor proprii. În alte cazuri simboluri autentice pot fi respinse, sau simboluri inadecvate pot fi utilizate pentru a ascunde experienţe autentice. Ambivalenţa poate deveni o problemă. Multe persoane religioase acceptă rapid cuvântul iubire ca un simbol autentic, dar resping expresia mânie, ca ceva rău, ca şi cum n-ar face parte din propria lor experienţă. Ambivalenţa dragoste- mânie îi face, atunci când trăiesc lucrul acesta, să devină extrem de anxioşi. Trebuinţele alienate de mânie pot fi aduse în interior şi făcute o parte a eului, a sinelui firesc, fără anxietate. În felul acesta mânia va deveni un simbol autentic al propriei lor experienţe, iar eul va creşte într-o manieră constructivă de a face faţă sentimentelor de mânie şi în felul acesta semnificaţia lor este extinsă. Va rezulta o întărire a sănătăţii şi a completitudinii. Atunci când procesul verbalizării este utilizat pentru a ascunde semnificaţia sau când este izolat de simţăminte sau simţămintele sunt reprimate, atunci are loc un proces nesănătos. În acest domeniu procesul terapeutic ajută la aducerea graduală a conştienţei, manierei în care verbalizarea este utilizată în 179

mod defensiv, inautentic şi distorsionat. Pe măsură ce creşte conştienţa şi se produce o expansiune a semnificaţiei simbolurilor, în mod simultan se dezvoltă şi se întăreşte şi sinele. Un motiv pentru care simbolurile religioase tradiţionale şi-au pierdut semnificanţa pentru multe persoane este datorită faptului că semnificaţiile neexprimate sunt atât de incongruente cu semnficaţiile crezului lor. Verbalizarea şi simbolizarea conţine o componentă culturală. Prima consecinţă este că multe din cuvinte şi expresii utilizate ca un fond comun pot avea semnificaţii extrem de diferite pentru diverse persoane. Acest lucru se întâmplă şi cu limbajul religios. Sarcina terapeutului este să fie conştient de propriile semnificaţii şi să evite proiectarea acestora asupra situaţiei terapeutice sau a pacientului. El trebuie să aibă şi să ajungă la o înţelegere profundă a semnificaţiilor pacientului în termenii cadrului său cultural şi religios. Comunicarea autentică în legătură cu sinele lăuntric şi luptele, conflictele care au loc acolo presupun reflectare şi meditaţie. Aceasta exprimă un simţământ al creşterii contactului cu sine însuşi în special ca parte a eului care a fost alienat. În căutarea adevărului despre sine, adevărul înţeles ca un proces dinamic al vieţii şi nu doar ca o propoziţie, aspectele inacceptabile ale luptei cu sine însuşi, provin din inconştient, deşi adesea sunt deghizate şi distorsionate ca formă. Este sarcina terapeutului de a ajuta persoana să parcurgă şi să înţeleagă aceste disimulări şi să descopere ce se află în spatele lor. Se dă o luptă şi defensele împiedică şi blochează procesele vitale care trebuie să se nască. Pacientul va fi instruit şi ajutat să se reflecte pe sine însuşi, experienţele sale, aşa cum îi vin în minte. Terapeutul va interpreta comunicarea şi va ajuta să pătrundă în spatele simbolurilor şi înţelegerii acestora, ajungând la procesul creşterii şi semnificaţiei şi dezvoltării sinelui. Aceasta înseamnă ca pacientul să descopere în însuşi ceea ce fusese respins, să reia în posesie şi să utilizeze. Ca rezultat al acestui proces terapeutic, persoana dobândeşte un simţământ mai profund al propriei umanităţi, o nouă capacitate de a se apropia şi de a intra într-o relaţie autentică cu ceilalţi, într-o manieră potrivită, putând manifesta mai multă simpatie faţă de ceilalţi, pe baza unui simţământ de identificare. Capacitatea de a fi una şi în armonie cu sine însuşi, ajută pe ceilalţi să se identifice cu semenii săi. Terapia ca proces religios. Acest proces reflectiv, meditativ şi revelator de sine este în mod esenţial un proces spiritual, unul religios. Este esenţa rugăciunii autentice şi a experienţei mistice. Psihanaliza necesită prezenţa şi activitatea potrivită a unui terapeut plin de înţelegere pentru a ajuta persoana să lucreze şi să-şi depăşească defensele şi distorsiunile. În expresie religioasă, este necesar un confesor, un consilier. Experienţa rugăciunii în inimă şi calităţile experienţei mistice, atunci când acestea sunt o căutare autentică a adevărului, este procesul prin care eul alienat, înstrăinat de sine însuşi se regăseşte şi se dezvoltă, se întăreşte, reunind ceea ce fusese cândva separat. Rugăciunea este adesea ineficientă pentru că are de-a face cu condiţii nevrotice, datorită înstrăinării, defenselor şi distorsiunilor care reclamă prezenţa unei alte fiinţe umane ce demonstrează profunda sa înţelegere şi acceptare faţă de persoană, în timp ce o ajută să-şi dezvăluie distorsiunile. Un terapeut mai puţin avizat în aspectele spirituale ar putea să întrebe unde este Dumnezeu în acest proces, exprimându-şi lipsa de înţelegere a proceselor spirituale şi religioase. Acest lucru se întâmplă pentru că nu este înţeles caracterul transcendent şi imanent al lui Dumnezeu. Dumnezeu poate să pătrundă în mod providenţial prin Duhul Său cel Sfânt, Persoana cu putere vindecătoare. Există un simţământ puternic de dependenţă în acest concept. Dumnezeu este, prin Duhul Său cel Sfânt, deja prezent în orice proces de cercetare de sine şi dezvăluire, de cercetare a adevărului despre sine însuşi, şi în orice proces de creştere şi maturizare spirituală, prin intermediul credinţei care lucrează prin dragoste. Pe măsură ce o fiinţă umană devine conştienă de tăria sa lăuntrică, înţelege că utilizează resurse care nu sunt omeneşti, au fost create de Dumenzeu şi de aceea pot fi găsite în structurile sale lăuntrice. Aceste structuri au fost, de asemenea, răscumpărate şi astfel fiinţa umană nu se prăbuşeşte sub povara vinovăţiei, ci are cale deschisă către harul lui Dumnezeu vindecător. Sarcina psihoterapeutului creştin este de a conduce pe cel aflat în suferinţă să redescopere resursele divine de vindecare. Psihoterapeutul va înţelege că tocmai această participare profundă, 180

lăuntrică la experienţe vitale, are o profundă semnificaţie religioasă şi că trebuie comunicată această semnificaţie într-un moment şi manieră plină de tact şi potrivită chiar pacientului. S-ar putea ca psihoterapeutul secular să nu împărtăşească această responsabilitate, şi aceasta pentru că are alte convingeri de natură spirituală sau religioasă, sau pur şi simplu ignoră aceste dimensiuni. Selectarea datelor şi stabilirea obiectivelor. Pe parcursul procesului terapeutic, anumute lucruri se repetă, devin redundante. Vor fi reţinute şi ne vom concentra asupra rezistenţelor, interpretărilor, şi în fine finalizarea procesului terapeutic. Îndeplinirea clauzelor contractuale şi creşterea calităţii vieţii este dependentă de stabilirea cu claritate a obiectivelor, atât în mintea terapeutului, ca şi capacitatea lui de a ajuta pacientul să progreseze către aceste obiective. În gândirea procesului terapeutic, psihoterapeutul trebuie să realizeze nivelul dezvoltării la care conflictul patologic a apărut, să identifice fixarea sau blocajul în acest proces de dezvoltare şi maturizare şi să înţeleagă că acela este punctul din care trebuie să înceapă procesul terapeutic. Simţămintele pe care pacientul le exprimă şi capacitatea de a-şi exprima aceste simţăminte sunt indicative în acest sens. Cu alte cuvinte, simţămintele sunt simptomatice pentru conflicte şi va trebui să le abordăm într-o lumină în care ele să pună diagnosticul problemei, a dificultăţii în sine. Pe de altă parte, această chestiune implică şi modalitatea în care pacientul răspunde şi reflectă conflictul său, felul în care îl utilizează şi ce permite conflictelor să facă cu el. Aceasta înseamnă că există anumite obiective pentru terapeut, în termenii dinamicii psihice. Acest aspect este foarte important. Deja am menţionat cele mai multe din aceste obiective, pe care le vom relua aici. Unul dintre ele este capacitatea persoanei de a-şi asuma responsabilitatea pentru sine însuşi şi aceasta împotriva dependenţei faţă de ceilalţi. Terapia implică dezvoltarea responsabilităţii, indiferent de conţinutul conflictului, dar aceasta va fi cu mult mai dificilă dacă conflictul este mai sever, mai grav, sau dacă a avut loc în primii doi sau trei ani ai vieţii, decât dacă a survenit mai târziu. În acelaşi fel, autonomia a fost menţionată ca obiectiv. Aceasta are de-a face cu responsabilitatea, dar de asemenea, cu relaţia pacientului faţă de figurile autoritative din existenţa sa. Un alt obiectiv poate fi exprimat în termenii de a ajuta persoana să se elibereze de barierele sau conflictele care au survenit în existenţa sa, privind încrederea, dragostea şi faţă de agresivitate sau faţă de aspecte ale sexualităţii. Unele persoane au nevoie să facă faţă şi să-şi administreze impulsurile, în timp ce altele au nevoie de ajutor pentru a-şi modifica o conştiinţă prea puternică, prea rigidă. Toţi vor avea nevoie de acel ajutor care presupune calitatea funcţionării eului, necesară pentru o mai înaltă calitate de vieţuire matură. O ilustraţie despre cum toate acestea trebuie să intervină, ca procesualitate în situaţia unui pacient, o poate furniza cazul unei paciente care a venit la terapeut cu o conştienţă intensă a anxietăţii şi cu un număr de simptome fizice dureroase despre care medicii au conchis că nu au o cauză organică. În mod conştient ea simţea că anxietatea sa este o reacţie la tentativa de dominare a tatălui său care tindea s-o controleze, deşi avea deja treizeci de ani, era căsătorită şi avea copii. Îşi înţelegea anxietatea ca un răspuns la tentativa acestuia de a o controla, manifestată uneori într-o manieră extrem de crudă. Ea rezista şi orice efort o ajuta să vadă că mânia sa era în acelaşi timp o defensă împotriva simţămintelor sale de dragoste faţă de tatăl său şi pentru care se simţea foarte vinovată. A căutat alte persoane care ar fi putut cumva să-l convingă pe tată să renunţe la atitudinea sa dominantă. Astfel chestiunea responsabilităţii sale pentru rezolvarea problemei apăruse foarte timpuriu, pe parcursul terapiei. Simţea nevoia ca alţii să ia decizii pentru ea, aşa cum tatăl său făcuse de fiecare dată în copilărie, dar era necesar să înveţe să ia aceste decizii pentru sine însăşi. De-a lungul întregii copilării a menţinut o rezistenţă pasivă faţă de tatăl său, dar acum învăţase că agresivitatea îi este necesară pentru protecţie. A câştigat tăria de a rezista controlului tatălui său, chiar în condiţiile în care trebuia să-l sfideze. Deşi a rezistat la orice tentativă de a-şi administra aspectele de dragoste filială în relaţia cu tatăl său, dragostea şi afecţiunea sa pentru familie creştea şi adaptarea sexuală faţă de soţul său s-a îmbunătăţit evident. A dobândit înţelegerea că orice formă de anxietate era un răspuns la nevoia de a-şi controla tatăl pentru propria sa protecţie. A câştigat tăria de a renunţa la dorinţa de a-şi controla tatăl, ca fiind nerealistă 181

şi inutilă şi a câştigat încredere în ea însăşi, nemaiavând nevoie să-l înfrângă, ci doar să decidă cum să răspundă la tentativele sale de dominare. Multor conflicte profunde din copilărie nu li s-a făcut faţă în termenii conţinutului lor. Lucrul cu ea s-a centrat ajutând-o să înţeleagă natura răspunsurilor sale în situaţia imediată şi cum trebuie să-şi schimbe aceste răspunsuri. Terapeutului trebuie să-i foarte clare obiectivele sale legate de calitatea eului pacientului şi cum poate să-i îmbunătăţească acesteia viaţa, existenţa sa. Catharsis-ul emoţional. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra catharsis-ului emoţional ca un instrument în psihoterapia creştină. Unele persoane vin la terapeut în grade diferite de tulburare emoţională şi au nevoie de ocazia de a-şi exprima şi a-şi ventila simţămintele către un ascultător. Trebuie făcută o distincţie între tulburarea emoţională datorată unei situaţii reale, prezente, obiective, aşa cum este o pierdere gravă în familie, un necaz, o nenorocire, şi una care îşi are baza, fundamentul, chiar în conflictele emoţionale şi în structura de caracter a pacientului. Multe persoane obsesive sau isterice, de exemplu, au o satisfacţie deosebită să-şi etaleze viaţa interioară oricui ar dori să i-o asculte. De obicei vorbesc fără să spună nimic, ci doar ventilând un material simptomatic. O discuţie doar la acest nivel nu are decât efecte paleative, lipsite de fond. Din când în când un simţământ de frustrare apare, care nu poate conduce la nici un rezultat definitiv. Pentru terapie condiţiile în care apar simţăminte puternice se datorează unor conflicte emoţionale subiacente, conflicte care trebuie aduse în conştient şi înţelese în profunzimea lor. Cauza tensiunii poate fi prelucrată în felul acesta. Uneori tulburarea emoţională este atât de puternică, încât o stare de catharsis este necesară înainte ca să se poată lucra în mod real cu conflictele subiacente. Catharsis-ul, prin el însuşi, nu aduce decât o alinare temporară. Unele persoane vin la psihoterapeut datorită unor condiţii paranoide de diferite intensităţi. Doresc să vorbească despre alte persoane care le tratează în mod nedrept, sunt suspicioase, manifestă ură faţă de membrii familiei lor, faţă de vecini, faţă de angajaţi, faţă de superiori şi faţă de oricine. Aceştia vor rezista eforturilor de a privi în ei înşişi, de a vedea cauza şi sursa reală a acestor anxietăţi şi mânii şi nu pot decât să le proiecteze asupra celorlalţi, blamându-i şi evitându-şi astfel responsabilitatea faţă de simţămintele proprii. Acest tip de clienţi este deosebit de cronofag. Expresia simţămintelor este simptomatică şi nu conduce la rezolvarea conflictului şi nici la creştere, la noi modalităţi de a face faţă problemelor şi de a trăi şi nu oferă satisfacţie. Există o situaţie paradoxală aici: lucrul cu conflictele subiacente şi cu simţămintele implicate în ele, este un obiectiv necesar, dar exprimarea simţămintelor doar simptomatică şi parte din sistemul defensiv eronat al pacientului, nu conduce la schimbare sau la maturizare. Psihoterapeutul trebuie să evalueze tăria simţămintelor în relaţie cu capacitatea de a le controla. Uneori expresia unor simţăminte puternice este indicaţia unei slăbiri a controlului şi a unei regresiuni care s-a petrecut în pacient. Decompensarea este o expresie tehnică. În această situaţie, anxietatea terapeutului poate să grăbească procesul deteriorativ. Persoana trebuie să simtă tăria terapeutului, să împrumute ceva din această tărie şi din maniera în care poate să facă faţă situaţiilor problematice şi se poate controla. Facilitarea catharsis-ului. Următoarele abordări tind să faciliteze catharsis-ul:99 1. Evitaţi să puneţi întrebări de natură informaţională, dincolo de cele absolut necesare pentru a obţine fapte esenţiale. Prea multe întrebări de natură raţională, informaţională, tind să extragă persoana, s-o îndepărteze de simţăminte. 2. Puneţi întrebări în legătură cu simţămintele. “Cum te simţi atunci când cutare sau cutare persoană te-a ignorat?” 3. Răspundeţi cu simţăminte mai degradă decât cu conţinut intelectual. Reflectaţi simţămintele, utilizaţi cuvinte care exprimă simţăminte. 4. Încercaţi să vegheaţi şi să deschideţi uşile care conduc către nivelul simţămintelor în comunicare. Acestea includ cuvinte care exprimă simţăminte, emoţia exprimată în tonul vocii, mimica facială sau postura, protestele repetate, contradicţii de sine, indicând conflicte interioare, discuţii despre 182

relaţiile care ar trebui să satisfacă trebuinţele fundamentale ca cele privindu-i pe părinţi, soţ sau copii, răspunsuri la aceste aspecte conduc către nivele profunde ale simţămintelor. 5. Fiţi în mod special receptivi la simţămintele negative. De cele mai multe ori acestea sunt în mod repetat reprimate şi sunt cele mai necesare pentru a aduce lumina soarelui în cura psihologică printr-o relaţie de acceptare. 6. Evitaţi interpretările premature în legătură cu motivaţia pentru care simţămintele şi funcţiile persoanei eşuează. 7. Evitaţi, de asemenea, sfaturile premature. Ambele aceste tentative sunt adevărate capcane pe care le oferă un consilier neexperimentat şi nesigur, care nu suportă presiunea şi anxietatea simţămintelor puse în discuţie, care încearcă să preia controlul pentru a-i diminua anxietatea. Atât interpretările cât şi sfaturile tind să blocheze curgerea terapeutică a simţămintelor. Este important să fim conştienţi că după o sesiune în care consiliatul a dat drumul simţămintelor dureroase şi a împărtăşit aspecte intime ale problemelor sale, acesta se va simţi jenat să mai vină la întâlnire data viitoare. Doar o atitudine profesională a consilierului va putea ajuta consiliatul să depăşească aceste obstacole. Anxietatea terapeutului devine adesea o bază prin care acesta poate s-ofere sfaturi proaste şi neavenite. O resursă tradiţională pentru mulţi terapeuţi în perioadele de anxietate reciprocă este aceea de a se ruga cu pacientul. Atunci când rugăciunea este utilizată în acest mod, o situaţie devine de obicei semnificativă prin implicaţiile de solicitare a unei puteri din afară care s-ofere ajutor şi susţinere unei persoane neajutorate, dar subliniind neajutorarea fiinţei umane şi nevoia de dependenţă de o putere exterioară unui pacient aflat într-o astfel de condiţie, este în mod esenţial, o regresie către neajutorarea din copilărie, îi provoacă o debilitare unuia care deja este slăbit şi are un eu care se simte ameninţat. De aceea terapeutul creştin va trebui să fie sensibil şi atent la lucrul acesta, va trebui să susţină în conştiinţa pacientului faptul că Dumnezeu prin creaţie a pus anumite structuri care pot să-i confere tărie şi rezistenţă în faţa dificultăţilor şi problemelor. Este greşit să cerem lui Dumnezeu să facă ceea ce ne-a încredinţat nouă. Cu siguranţă Îl putem ruga să ne asiste, dar structurile şi posibilităţile care ne sunt puse la dispoziţie trebuie utilizate. Pacientul poate fi debilitat mai mult prin oferirea unor sfaturi nerealiste, sau printr-o manieră în care pacientul este făcut dependent faţă de terapeut, pentru a rezolva diversele situaţii din viaţa sa. Credinţa terapeutului în lucrarea lui Dumnezeu, cu caracter creator şi răscumpărător, îi va oferi acel tip de speranţă şi credinţă în resursele lăuntrice ale fiecărui copil al lui Dumnezeu de a face faţă conflictelor intense şi de a găsi resursele pe care să le mobilizeze şi să le utilizeze. Foarte mulţi oameni caută mai degrabă dependenţa aceea infantilă, copilărească, dar există un moment când atât psihologic cât şi spiritual, trebuie să creştem de la starea de copil la cea de om matur din discursul paulin. Pe de altă parte, rugăciunea poate să fie o resursă internă atât pentru terapeut cât şi pentru pacient, dacă nu este îndeplinită doar într-o manieră formală. Rugăciunea este o dorinţă lăuntrică, profundă, parte a fiecărei fiinţe umane, de a comunica cu Creatorul, cu Susţinătorul şi Răscumpărătorul ei, care ne- a furnizat această cale de comunicare şi care ne permite accesul la resursele cerului. Evaluarea dorinţelor infantile în lumina unor obiective mature şi a unei consideraţii realiste a situaţiei, renunţarea la satisfacţii facile de dragul unor satisfacţii şi împliniri mai profunde, este o parte a procesului unei rugăciuni autentice. O astfel de rugăciune trebuie să fie o luptă continuă care să înceapă de la un nivel inferior profund, şi să meargă către nivelele superioare ale conştiinţei. Poate să aibă loc şi fără să fie verbalizată, ca parte integrantă a procesului terapeutic. Ea conduce la acel tip de relaţie care dezvoltă tăria lăuntrică şi maturizarea spirituală. Tragedia multor vieţi este că rugăciunea este utilizată deseori în mod netransformat ca o dorinţă de gratificare. Gândirea populară înţelege lucrul acesta şi o exprimă prin expresia abruptă “dă Doamne” sau “să dea Domnul”, dar deseori această expresie este superficială. Terapia poate să aibă loc numai datorită faptului că pacientul este în stare să-şi exprime dorinţele, să devină conştient de ele, să le evalueze consecinţele şi să găsească, deseori prin intermediul unei lupte şi a unei dureri, transformarea de la dorinţe infantile şi uneori distructive, către o motivaţie care poate conferi o calitate mai înaltă vieţii. 183

Aceasta este rugăciunea în sensul său cel mai profund. Aceasta înseamnă să dobândeşti motivaţie, tărie pentru a modifica unele aspecte ale realităţii externe, decât să te conformezi ei. Există momente când terapeutul trebuie să limiteze exprimarea unor emoţii intense şi necontrolate. Un mod de a face lucrul acesta este să schimbe subiectul, altul este să întrebe pacientul ce speră că va câştiga dintr-o astfel de expresie necontrolată a emoţiei. Terapeutul va avea simţământul şi conştienţa că emoţia este un răspuns la o situaţie reală, atunci când persoana este deplin conştientă de ceea ce trăieşte, cum ar fi o nenorocire subită sau este datorată unui conflict nevrotic lăuntric. El va trebui să evalueze, să simtă dacă este o exprimare autentică a unor simţăminte puternice aflate sub controlul şi în slujba psihismului, a sinelui şi eului pacientului, sau dacă aceste simţăminte reflectă doar slăbiciunea şi lipsa de control a eului, care necesită susţinere din partea terapeutului ca să-i stabilească nişte limite şi să le frâneze. În prima situaţie pacientul va realiza contextul în care simţămintele sunt exprimate şi se va lupta să le facă faţă. În cea de-a doua situaţie va fi copleşit de simţăminte şi va fi incapabil să le facă faţă în mod constructiv, ceea ce rezultă fiind o regresie nesănătoasă. Catharsis-ul emoţional poate ajuta o persoană să-şi reducă senzaţia de tensiune lăuntrică şi să-i devină astfel mai uşor şi simplu să facă faţă problemei reale. Poate să-l ajute să-şi descopere simţămintele şi procesele care au loc în subconştientul său, să le prelucreze şi să dobândească tăria, să-şi înţeleagă defensele şi rezistenţele şi să prevină prăbuşirea. Terapeutul creştin trebuie să evalueze cu atenţie tehnicile psihoterapeutice de astăzi, care produc trăiri emoţionale intense, exprimate artificial şi prematur şi care pot fi dăunătoare. Materialul emoţional profund trebuie adus la suprafaţă numai atunci când persoana se simte suficient de puternică pentru a face lucrul acesta în mod autonom, şi atunci când relaţia cu terapeutul este atât de puternică şi bazată pe încredere, pe acceptare, pe empatie, încât pacientul poate să fie susţinut şi sprijinit de această relaţie cu terapeutul. Mai mult, catharsis-ul nu este suficient doar pentru a produce uşurare temporară pacientului, ci pentru că psihoterapetul creştin ajută pacientul să înţeleagă calitatea, semnificaţia şi motivaţia experienţei sale emoţionale. Rezistenţa. Rezistenţa apare de timpuriu în terapie. Persoana doreşte ajutor, dar din diferite motive ridică obstacole pe calea explorării şi înţelegerii sale. Acest lucru poate fi făcut conştient sau inconştient. Ideea rezistenţei nu este nouă pentru psihoterapeut. Orice terapeut cu experienţă, orice medic, asistent social, orice pastor, ştie că fiecare persoană care pretinde că doreşte să se schimbe continuă în acelaşi timp modelele vechi învăţate, după care trăia până în prezent. Lucrul acesta îl experimentăm fiecare, cu noi înşine. De asemenea, există dovezi scripturistice în acest sens. Există două fraze diferite utilizate strâns legat de ideile moderne ale psihodinamicii. Acestea sunt pe de o parte cerbicia, tăria de cerbicie, din Fapte 7,51, Ier.7,26; 19,15 şi împietrirea inimii din Marcu 6,52; 8,7-14, Ioan 12,40, ca şi alte numeroase fragmente din Vechiul Testament. Rezistenţa este o atitudine care se află în strânsă legătură cu capacitatea fundamentală a minţii de a explora şi înţelege natura problemei. Cu alte cuvinte, cu insight-ul. Rezistenţa protejează mecanismele de defensă, de apărare patologică. Într-un incident relatat în Marcu 8,14-17 Isus spunea ucenicilor: “De ce spuneţi că nu aveţi pâine? Nu înţelegeţi încă sau nu percepeţi, sunt inimile voatre împietrite, aveţi ochi ca să nu vedeţi şi urechi ca să nu auziţi, să nu înţelegeţi, sau nu vă amintiţi?” În Faptele 7,51 Pavel le spune ascultătorilor că sunt tari de cerbice şi că întotdeaua fac rezistenţă faţă de Duhul lui Dumnezeu. Rezistenţa faţă de Spiritul Sfânt este în mod obişnuit interpretată ca întoarcere împotriva luminii, respingerea înţelegerii, a adevărului sau a insight-ului. Atunci când trebuie să lucreze cu rezistenţele, psihoterapeutul creştin se află pe o bază spirituală, religioasă solidă. Există anumite tipuri comune de comportament care apar pe orice listă a rezistenţelor. Una dintre acestea implică comunicarea. Unele persoane oferă o avalanşă de cuvinte cu o rapiditate şi cu o continuitate tumultoasă, care previne psihoterapeutul să facă orice fel de comentarii. Aceste persoane se 184

ţin departe de ei înşişi şi de asemenea, ţin terapeutul departe de ei. Alţii obişnuiesc să păstreze tăcerea. Tăcerea este necesară pentru a înţelege, poate fi datorată unuia sau mai multor motive. Dar o tăcere ostilă, încăpăţânată, este o tăcere determinată de rezistenţă. Pacientul poate avea multe lucruri în minte pe care nu doreşte să le dezvăluie, poate să-şi reprime simţămintele, astfel încât mintea sa pare să fie o coală albă de hârtie. Terapeutul, la rândul lui, poate fi sedus de propria sa anxietate de a face faţă tăcerii şi să vorbească prea mult, sau să înceapă să-i predice, pentru ca să facă să se întâmple ceva, care însă, este departe de procesul terapeutic. Una din recomandările făcute pacienţilor la începutul procesului psihoterapeutic este să vorbească liber, să spună tot ce le vine în minte. Este aşa-numitul procedeu al asociaţiei libere, în timp ce terapeutul devine conştient că persoana face o selecţie şi o aranjare, o clasificare a lucrurilor, că reţine unele aspecte pe care nu doreşte să le dezvăluie. Falsele începuturi sunt evident o dovadă a acestui aspect. Clientul va începe o propoziţie, apoi se opreşte brusc, se întoarce înapoi, începe o altă propoziţie, iar se întoarce, iar începe – acest procedeu reclamă atenţie sporită din partea terapeutului; probabil că se îndreaptă către un subiect pe care nu doreşte să-l dezvăluie. Rezistenţele care utilizează procesul comunicării subliniază faptul că multe persoane nu doresc să fie cunoscute nici de ei, nici de altcineva. O persoană poate să spună: “cel mai teribil lucru care l-am făcut vreodată este să vorbesc despre aceasta”, sau altcineva poate să pună o barieră: “lucrul acesta este ceva despre care niciodată, absolut niciodată nu aş vrea să vorbesc, este un tabu”. Alţii pot începe cu o noţiune generală, abstractă, despre care încep să vorbească, în timp ce nu dezvăluie nimic despre ei înşişi. Din nou trebuie subliniată diferenţa dintre comunicare ca şi conţinut, şi comunicare ca proces. Un psihoterapeut experimentat nu se va concentra doar asupra conţinutului comunicării, ci va reuşi să se concentreze şi asupra procesului comunicării. Felul cum utilizăm procesul comunicării este la fel de important ca şi cel al clientului. Putem indica în mod indirect interesul pentru unul din stadiile sau din fazele vieţii sale. Ne va furniza materialul asupra acelui stadiu, dar va evita adevăratele probleme cu care s-a confrunatt şi care reflectă perturbările care-i produc suferinţă. De aceea procesul comunicării trebuie să fie la fel de atent contorizat, atât în privinţa defenselor cât şi a rezistenţelor pe care le dezvăluie, astfel încât să devină o experienţă semnificativă. O altă formă de rezistenţă este numită externalizare. Ea constă în plasarea greşelilor undeva în afara propriului eu, propriei persoane. Aceasta se întâlneşte frecvent în terapia maritală; partenerul greşeşte sau rudele acestuia. Încă de la începutul procesului terapeutic, pacientul trebuie readus în sfera preocupărilor şi să se concentreze asupra părţii sale de contribuţie şi responsabilitate şi nu asupra celorlalţi, ceea ce i se întâmplă lui, simţămintele sale, ceea ce face el ca să stimuleze sau să provoace comportamente de o anumită manieră, sau simţămintele, atitudinile din partea tovarăşului de viaţă. Dacă terapeutul se va lăsa sedus sau deturnat către direcţia pe care o sugerează pacientul conform patternurilor sale eronate, atunci nu se va realiza nici un proces terapeutic. Psihoterapeutul trebuie să înţeleagă, să distingă esenţa problemei conflictuale care apare, fie intrapsihic, în pacient, fie în sfera relaţiilor acestora. Altfel terapeutul nu face decât să-i susţină defensele, să i le confirme, şi nu-l ajută, ci mai degrabă îl întăreşte în propriile soluţii eronate, patologice. Lucrul cu rezistenţele presupune cunoaşterea modalităţilor fundamentale de defense şi structura caracterului din partea terapeutului. El trebuie să aibă capacitatea de a vedea şi de a recunoaşte comportamentul şi ce semnifică acesta. Dacă un pacient subliniază sau manifestă un mare respect sau afecţiune pentru altă persoană, ca de pildă un părinte, atunci terapeutul trebuie să încerce să înţeleagă mânia sau resentimentele faţă de acea persoană. Pe de altă parte, o expresie prea puternică a mâniei poate fi o defensă şi o rezistenţă împotriva unui conflict profund ca acela al dorinţei de dependenţă faţă de acea persoană. Comportamentul seductiv este tentativă de a distrage terapeutul de la problema reală, cum ar fi dezvăluirea nevoii infantile de a fi iubit. Terapeutul creştin va fi atent la utilizarea diferitelor idei religioase ca şi comportament de rezistenţă. O persoană poate să facă rezistenţă faţă de recunoaşterea resentimentelor sau a mâniei faţă de un părinte, citând porunca a V-a, “cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Dar terapeutul va vedea defensa în 185

aceasta şi ar putea spune: “Da, dar nu ne cinstim părinţii dacă nu devenim oneşti şi realişti faţă de simţămintele pe care le avem faţă de ei.” Aceasta este o replică de tip terapeutic, care poate pătrunde în profunzimea situaţiei conflictuale. Un alt pacient poate să aibă valorile sale spirituale şi religioase manifestate printr-o conştiinţă foarte rigidă, puternică şi legalistă, din cauză că este preocupat faţă de simţămintele de vinovăţie şi atitudinea legalistă îi slujeşte ca să lase nelucrată atitudinea faţă de adevărata sa problemă. Persoanele care afirmă în mod repetat că numai Dumnezeu poate să-i ajute, nu exprimă adevărate simţăminte de credinţă şi de speranţă, ci dimpotrivă simţămintele de neajutorare pe care terapeutul trebuie să le schimbe cu tact şi fermitate, ajutându-l să le focalizeze asupra structurilor, funcţiilor şi puterii pe care Dumnezeu a pus-o înlăuntrul său, de a face faţă problemelor şi de a fi responsabil pentru gândurile, simţămintele, deciziile şi faptele sale. Lucrul acesta trebuie adus în mod deschis în discuţie, iar pacientul trebuie să se pronunţe şi să ia hotărâri responsabile Pacienţii care insistă asupra eşecurilor şi care spun că “aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu”, că “Dumnezeu îmi controlează fiecare respiraţie”, trebuie să înţeleagă cum aceste idei le servesc doar pentru rezistenţă sau sunt un obstacol în calea soluţionării problemelor în mod onest şi realist, ca nişte probleme absolut reale şi care pot fi soluţionate chiar şi la nivel uman. Deseori pacienţii manifestă o religiozitate formală, excesivă, tocmai pentru a-şi ascunde slăbiciunea şi neputinţa. O atitudine moralistă din partea terapeutului creştin, o condamnare a persoanei pentru rezistenţele sale va fi mai degrabă dăunătoare decât terapeutică. Psihoterapeutul creştin trebuie să înveţe să vorbească astfel încât să transmită preocuparea şi tentativa de a ajuta prin înţelegere şi prin înlăturarea blocajelor din calea progresului terapeutic, psihologic şi spiritual. Este în natura celor mai multe rezistenţe şi defense de natură spirituală sau religioasă să fie mandatate şi creditate de către pacient cu o mare acceptabilitate, fiind utilizate ca nişte valori intangibile. Dar acest lucru este similar şi pentru alte tipuri de comportament. De pildă, o persoană nesinceră faţă de valorile sale morale, cu un comportament sexual care gratifică dorinţa de plăcere şi-l consideră acceptabil, cu condiţia să nu fie prins, să nu suporte consecinţele morale, sociale şi spirituale. Unii consideră că ieşirile de mânie şi exploziile de furie sunt acceptabile şi justificabile. În mod tehnic, aceste atitudini contradictorii faţă de rezistenţe, sunt cunoscute ca egosintonice sau egodistonice. Dacă procesul terapeutic trebuie să progreseze, atitudinea egosintonică sau acceptarea rezistenţelor trebuie să fie făcută egodistonică sau inacceptabilă. În limbaj teologic aceasta înseamnă că persoana care nu se simte vinovată în legătură cu comportamentul său, trebuie să fie adusă în situaţia să simtă în mod realist vinovăţia, înainte de a dori să se schimbe. Vinovăţia la care ne referim aici, naşte din realizarea că un anumit comportament este dăunător, atât lui însuşi, cât şi celorlalţi, şi faptul că îl simte acceptabil nu este o scuză pentru perpetuare. În astfel de situaţii proclamarea adevărului spiritual, convingerea de păcat, confruntarea pacientului cu propria atitudine, face din păcat o problemă egodistonică. Uneori rezultatul este o masivă respingere de sine care poate fi alinată doar prin asigurarea acceptării lui Dumnezeu. Astfel, situaţia este rezolvată mai degrabă simbolic decât realist, şi procesul va deveni repetitiv. O altă formă de rezistenţă este comportamentul făţiş desemnat să protejeze eul împotriva durerii şi să evite insight-ul, înţelegerea de sine. Acesta este în mod obişnuit numit “joc de rol” sau “a se face că…” spus mai pe româneşte. Uneori termenul englezesc acting in este utilizat pentru un comportament similar în timpul sesiunii terapeutice, iar acting out pentru comportamentul în afara acestei sesiuni. Oricare ar fi forma sa, comportamentul deschis care apare pe parcursul relaţiei terapeutice este utilizat cu tentativa de a bloca terapeutul în încercarea de a ajuta pacientul să câştige înţelegere, insight asupra conflictelor sale dureroase. De asemenea, poate fi utilizat împotriva terapeutului. Acting out sau jocul de rol, sau a proceda ca şi cum, sau a se face că, intră în rol, teatralismul, pe parcursul sesiunii terapeutice poate să ia multe forme. Unul din acestea este comportamentul deschis seductiv. Persoana preferă unele satisfacţii directe ale trebuinţelor frustrate din copilărie, decât să lucreze în mod deschis şi să câştige înţelegerea asupra acestor trebuinţe într-un mod care să faciliteze schimbarea. 186

Uneori, o persoană poate să se simtă ameninţată de abordarea terapeutului a unor subiecte dureroase. Ridicarea constantă a întrebării asupra procesului terapeutic în sine, poate fi o modalitate de a evita scopul terapiei. Încercarea persistentă de a schimba timpul întâlnirilor, de a amâna întâlnirile, apelul telefonic după o sesiune şi afirmarea că se simte mai rău, mai prost, că materialul dureros care a fost readus în procesul terapeutic a avut efecte dăunătoare, sunt toate măsuri evidente, dovezi care încearcă să facă plăcere sau să aducă satisfacţie imediată, decât să lucreze în mod eficient asupra chestiunii. Neglijarea de a plăti consultaţiile, vorbind despre experienţele sale, mai degrabă în mod fals, despre dureri imaginare, şi apoi afirmarea sau punerea unor întrebări cu un aer superior: “Ei, ce poţi să-mi spui în legătură cu aceasta?” Pe scurt, orice fel de comportament care caută să blocheze procesul terapeutic este un comportament de tip acting out din partea pacientului, care îşi manifestă astfel rezistenţa. Alte exemple de joc de rol sunt: un pacient manifestă simptome tipice de infarct miocardic într-o situaţie conflictuală din familie, încercând să pară victimă, apoi când este dus la spital şi cardiologul îi spune, după EKG şi consult, “nu e nici o problemă cu inima ta”, el se simte rănit, umilit şi scandalizat de atitudinea medicului. Sau un alt caz, în care un bărbat care îşi loveşte soţia şi începe o terapie maritală, adoptă pe parcursul procesului terapeutic, o atitudine de autoîncredere în sine grandilocventă care spune că “niciodată nu se va mai întâmpla lucrul acesta”, sau un alcoolic, ‚niciodată nu voi mai bea’, toate acestea sunt ‚joc de rol’ care exprimă rezistenţa faţă de schimbare în cadrul procesului psihoterapeutic. Trebuie notat totuşi că rezistenţa are şi aspectele sale sănătoase, utile în procesul psihoterapeutic. Sesizarea modului de rezistenţă atrage atenţia asupra procesului patologic în sine, a mecanismului psihopatogenic nodal. Dar are multe aspecte nesănătoase. O persoană care nu manifestă nici un fel de rezistenţă, este o persoană cu funcţiile eului distruse, dărâmate şi care, din această cauză, se află la dispoziţia propriilor impulsuri. Acesta este un tip de proces psihotic. Pe de altă parte, o rezistenţă prea puternică şi rigidă, face terapia imposibilă. Dărâmarea rezistenţelor prea rapid, prin confruntări forţate sau prin presiuni, poate pune individul la dispoziţia sau la cheremul impulsurilor primitive, înainte ca să fi clădit suficientă tărie de a le face faţă în mod constructiv. Uneori tăria vine din relaţia terapeutică cu psihoterapeutul şi aceasta necesită timp suficient de lung pentru ca să aibă loc. Unii terapeuţi consideră că orice rezistenţă este de fapt un transfer. Aceasta presupune un concept foarte larg asupra transferului şi ar însemna să reţinem că orice este adus în timpul sesiunii terapeutice este utilizat ca un răspuns învăţat anterior şi că orice relaţie cu experienţa anterioară a pacientului este un mod obişnuit al acestuia de a răspunde. Rezistenţa reprezintă utilizarea defenselor în prezent, pe când transferul îşi concentrează atenţia asupra momentului istoric din viaţa pacientului, când a utilizat pentru prima dată această manieră de rezistenţă. Ambele perspective sunt aspecte esenţiale ale procesului terapeutic. Este necesar să ne concentrăm asupra a ceea ce se întâmplă în fiecare stadiu al terapiei între pacient şi psihoterapeut şi să procedăm în mod constructiv atât cu aspectele resurse, sănătoase cât şi cu cele eronate, patologice ale pacientului. Utilizarea rezistenţei în procesul psihoterapeutic:100 1. Aceasta trebuie recunoscută de către terapeut. Aceasta presupune cunoştinţe asupra defenselor psihologice, şi o sensibilitate din partea terapeutului ca să ştie încotro se îndreaptă. Fără această recunoaştere rezistenţele pot fi ignorate sau pot fi luate ca o problemă reală decât una simptomatică. Concentrarea terapiei ar trebui să rămână asupra a ceea ce persoana în mod real experimentează, să-i înţelegem fanteziile care-i motivează comportamentul şi rădăcinile experienţelor sale precedente ca şi consecinţele lor. 2. Rezistenţa ar trebui să indice maniera şi sincronizarea pe care terapeutul simte că trebuie s-o folosească cu pacientul dat. Mai târziu confruntarea devine o necesitate pentru cei mai mulţi terapeuţi. Confruntarea este necesară, dar trebuie să fie realistă, să aibă acurateţe şi pertinenţă cu situaţia dată. Nu trebuie să fie prilejul manifestării mâniei sau contratransferului din partea terapeutului. Atenţia îndreptată asupra procesualităţii care are loc între pacient şi terapeut include concentrarea asupra comportamentului actual real, consecinţele sale reale şi întrebările: ce le determină, de unde vin, cauza lor? Foarte timpuriu 187

în terapie, probabil că persoana nu va fi capabilă să lucreze cu aceste chestiuni, dar s-ar putea să se simtă blocată cu simţămintele reale sau cu fantezii. 3. Clarificarea. Persoana poate să aibă nevoie de oarecare ajutor în înţelegerea a ceea ce se întâmplă şi semnificaţia acestui proces. Toate comentariile din partea terapeutului trebuie să fie foarte scurte şi exprimate în limbaj comun. Disertaţiile lungi nu vor fi niciodată permise, ele invită la defensă. O persoană trebuie să fie încurajată să vorbească despre propriile sale experienţe şi simţăminte care aduc clarificare pentru propria înţelegere. Acesta este cel mai bun mod de a proceda. 4. Asistarea persoanei să-şi descopere aspectele ascunse ale motivaţiei sale, dezvăluirea. Aceasta este adevărata contribuţie a terapiei. Ajutând persoana să descopere ceea ce face şi cum se comportă în termenii rezistenţei, va putea să schimbe comportamentul pe parcursul sesiunii, dar fără o profundă înţelegere a motivelor şi fanteziilor care se află în spatele acestor comportamente, schimbarea nu va fi permanentă. Iată de ce multe din tehnici şi procedurile psihoterapeutice sunt slabe şi nu produc schimbări permanente, pentru că nu se produce acest insight, această înţelegere a ceea ce se află dincolo de comportamentul eronat patologic. 5. Hic et nunc: solicitarea repetată a atenţiei asupra situaţiei de către pacient. O indicaţie a tăriei psihice a pacientului, a eului său, este promptitudinea sau încetineala cu care persoana renunţă la comportamentul de rezistenţă pe parcursul interviului. El are nevoie de ajutor ca să înţelegă că terapia implică lucrul cu aceste gânduri lăuntrice, simţăminte, aşteptări şi speranţe, şi că trebuie înlăturate toate barierele şi obstacolele, toate rezistenţele şi defensele care stau în calea acestui proces, aceasta fiind cea mai bună cale de a obţine recuperarea şi vindecarea. Terapeutul va trebui să manifeste răbdare şi trebuie să aducă la suprafaţă luptele pe care pacientul le experimentează în frământările sale lăuntrice cu sine însuşi, să-i ofere încurajarea în termenii rezultatelor, ca beneficiu care urmează. În acest mod rezistenţa şi motivele sale sunt înlăturate. Sub aspect teologic psihoterapeutul creştin ştie că o persoană este dispusă să facă schimbări superficiale destul de rapid, progresul real vine numai după o luptă treptată cu obstacolele lăuntrice în cadrul relaţiei răscumpărătoare. Acesta este cunoscut ca ciclul creşterii în har, şi terapia trebuie să fie un mod de mediere a acestei răscumpărări prin har a pacientului. Interpretarea. Ca şi alte aspecte ale psihoterapiei creştine, interpretarea este o competenţă naturală a pastorului. El este obişnuit să facă interpretări teologice (hermeneutică), este deosebit de competent în interpretările pe care le face pe parcursul dezvoltării unui subiect în predică (omiletică), însă interpretarea în procesul terapeutic este de altă natură. Dacă interpretarea teologică sau omiletică are caracter general, în cabinetul de terapie are un caracter mult mai personal şi particular. O facilitate, capacitatea aceasta hermeneutică şi exegetică de interpretare care poate să fie până la un punct facilitatorie pentru psihoterapeutul creştin, poate deveni un defect dacă are tendinţa să devină moralist sau să înceapă să predice pacientului. Scopul interpretării în terapie este tocmai acela de a facilita procesul terapeutic. În primele stadii trebuie să se concentreze asupra blocajelor sau rezistenţelor procesului, iar mai târziu să încerce să înlăture defensele, modalităţile de apărare ale pacientului. Regula de aur este întotdeauna să fii conştient de ceea ce se întâmplă acum şi aici, s-observi materialul adus în cadrul procesului şi în mod treptat să dobâneşti o înţelegere a motivelor, a mobilurilor profunde din spatele a ceea ce se întâmplă. Interpretarea va trebui să fie exprimată într-un limbaj concret al experienţei, decât într-unul psihologic sau al generalizărilor teologice. Ea trebuie să ajute persoana să-şi înţeleagă experienţele şi pe sine însuşi, să aibă de-a face cu procesele eului, ale psihismului ca: percepţia şi testarea realităţii, natura tăriei şi slăbiciunii asupra controlului, defensele utilizate împotriva conflictului şi anxietatea, calitatea relaţiilor personale şi cu ceilalţi, consecinţele comportamentului său. Interpretarea oferă funcţiile psihice ale terapeutului, inclusiv cunoaşterea şi înţelegerea sa, pentru uzul şi utilizarea în folosul pacientului. În felul acesta, sinele, eul, psihismul pacientului este ajutat, să se înţeleagă, să se clarifice şi să se restructureze. 188

Un alt mod de a înţelege interpretarea este să vezi şi să faci conexiuni între experienţele pe care persoana, pacientul este incapabil să le facă. Defensele crează pete oarbe, aşa-numitele blind spots şi acestea trebuie să fie clarificate. Interpretarea poate să înalţe, să arunce punţi peste prăpăstiile sau golurile de înţelegere, să ajute persoana să înţeleagă variatele aspecte ale experienţei sale care par separate, dar într-o relaţie reală. Acestea conferă semnificaţie acestor experienţe care până acum nu fuseseră înţelese. Într-un anumit sens interpretarea este profetică. Interpretarea diferă, însă, de intelectualizare, deoarece încearcă să ajute persoana să devină mai deschisă faţă de propriile simţăminte interioare decât să devină defensivă. Defensele unei persoane trebuie respectate întotdeauna, în timp ce psihoterapeutul caută să ajute persoana să lucreze cu simţămintele subiacente, în aşa fel încât să nu mai fie necesare defensele care nu sunt decât o manieră artificială, opacă de a face faţă problemelor. Unii terapeuţi utilizează prea puţine interpretări, adoptând o atitudine pasivă, fiind conştienţi de lipsa de cunoştinţe psihologice sau fiindcă încearcă să utilizeze metode noninterpretative. Persoana poate să se simtă pierdută, fără călăuzire adecvată, în frământările şi luptele sale şi simte că psihoterapeutul nu-l poate ajuta. Alţi psihoterapeuţi pot să facă prea multe interpretări. În loc s-ofere minimum de asistenţă eului, dau o maximă asistenţă, oferă totul de-a gata şi în felul acesta nu este activată capacitatea de recuperare proprie, ci dimpotrivă este stimulată dependenţa, astfel încât o dezvoltare şi maturizare sănătoasă este blocată. Interpretările trebuie să fie făcute cu grijă, nici prea multe nici prea puţine, cu parcimonie şi trebuie adecvate atitudinii şi trebuinţelor pacientului cu care avem de-a face. Interpretările nu trebuie argumentate sau forţate niciodată. Dacă persoana le respinge, trebuie retrase şi reconsiderate de către terapeut. Poate că sunt greşite, poate că sincronizarea nu e cea mai potrivită, poate că trebuiau oferite într-o altă manieră şi din cauza aceasta sunt discutabile pentru pacient. Pe termen lung, interpretările pe care le face individul însuşi, sunt mai utile decât cele oferite din afară. Evident că motivaţia, nivelul de încredere în sine, capacitatea de a fi curios cu sine însuşi, de a se observa şi de a raporta celuilalt ceea ce observă, sunt mijloace importante, elemente hotărâtoare în procesul pe care pacientul trebuie să-l înveţe pentru a se interpreta. Foarte puţini oameni, dacă există dintre aceştia, pot să-şi depăşească petele oarbe sau blind spot-urile din propria conştiinţă. Interpretarea poate acoperi trei domenii generale ale experienţei sau în termenii structurii personalităţii, de la suprafaţă către profunzime:101 A. Nivelul experienţelor conştiente. Acele domenii ale vieţii în care cineva este conştient că este nefericit sau nesatisfăcut, deşi nu este conştient de motivele pentru care a eşuat să facă adaptări mai satisfăcătoare. Ca regulă generală, materialul conştient va trebui repetat înaintea celui inconştient. Va trebui să întărim încrederea persoanei în terapeut, dacă conexiunile făcute în materialul conştient pe care nu l-a cunoscut anterior sunt interpretate corect. La începutul sesiunii pot fi ridicate întrebări legate de materialul conştient pe care persoana nu este gata încă să-i facă faţă. B. Nivelul dinamicii intrapsihice. Atunci când terapeutul depăşeşte ideea că persoana pare să fie solicitantă în relaţiile sale, chestiunea care se pune este aceea a semnificaţiilor acestora, ce simţăminte se află în spatele acestora şi cum operează în viaţa pacientului, şi asta este ceea ce numim dinamică intrapsihică. Rezistenţele, simţămintele, defensele, şi alte funcţii variate ale eului, ale psihismului, sunt parte ale dinamicii intrapsihice. Unele persoane sunt gata să se cufunde în acest domeniu încă de la început. Altele sunt mult mai reţinute şi le ia mult timp pentru a ajunge la acest moment terapeutic şi la înţelegerea sa. Ele preferă să dea răspunsuri scurte, uscate, seci, şi nu doresc explorarea profundă. Cu persoanele dificile trebuie să punem pe tapet modul în care comportamentul lor are consecinţe, acestea, cum este motivat şi ce poate fi făcut pentru a fi schimbat. În orice caz, în timp ce pentru unii comportamentul este simplu, poate fi tratat în manieră la vedere, conştientă, superficială, pentru alţii este necesară pătrunderea în profunzime în analiza motivelor inconştiente, a simţămintelor, a rezistenţelor, transferurilor care au loc acolo. Problema se complică şi mai mult atunci când anumite rezistenţe sau contratransferuri au loc în însuşi psihismul terapeutului şi atunci procesul terapeutic aflat la acest nivel mai profund este dificil şi complex. El trebuie clarificat în relaţia terapeutică, cei doi devin coparteneri, însă cel mai bine îşi cunoaşte istoria şi mecanismele intime, pacientul care va fi asistat, în timp ce 189

terapeutul are o înţelegere generală a acestor mecanisme. Aplicaţia trebuie să fie insight-ul şi înţelegerea pacientului. C. Nivelul etiologiei comportamentului, al întrebării “de ce?” Şi acest al treilea nivel al interpretării pătrunde mult mai profund în simţăminte, origini, defense, şi este miezul conflictelor şi fanteziilor persoanei. Acest proces este unul lent, pe care mulţi psihoterapeuţi nici nu ajung să-l atingă. Aici psihogeneza simptomelor devine cel mai important aspect. Maniera în care caracterul unei persoane şi simptomatologia a fost structurată încă din copilărie, calitatea relaţiilor importante cu persoane semnificative din timpul copilăriei timpurii, maniera în care această persoană aduce experienţele trecutului în relaţiile sale prezente şi cum acestea influenţează tipul de relaţie, sunt motive care trebuie explorate cu atenţie şi minuţiozitate. Amploarea în care psihoterapeutul reuşeşte să descurce iţele la acest nivel, depinde de pregătirea sa şi de nevoile fundamentale ale pacientului. S-a scris mult în ultimii ani despre valoarea insight-ului. Pentru a fi eficient, insight-ul sau înţelegerea de sine trebuie să aibă calitatea aceea de a fi comprehensiv. O persoană care a avut şi poate avea o anumită înţelegere sau insight asupra originilor comportamentului său, poate rămâne în continuare rezistentă şi să nu utilizeze această înţelegere, pentru că nu-i vede aplicabilitatea în prezent. Sau un alt pacient poate să-şi exploreze în mare măsură detaliile ostilităţii sale faţă de un părinte, dar aceasta nu o ajută să-şi exploreze în mod eficient simţămintele de dragoste faţă de aceeaşi persoană. O altă persoană poate să fie confuză în legătură cu intelectualizarea şi să-şi reţină simţămintele care-i crează probleme. Sau altul poate avea o atitudine pasivă faţă de sine şi faţă de viaţă, aşteptându-se ca lucrurile să se schimbe fără nici un efort din partea sa. Psihoterapeutul ar putea să dea impresia nepotrivită că terapia a făcut progrese, că s-au produs schimbări, în timp ce persoana constată că această restructurare şi aceste schimbări nu s-au produs şi că nu a făcut progrese. Testarea insight-ului poate fi realizată numai prin felul în care pacientul utilizează această înţelegere în viaţa de fiecare zi, şi acest lucru nu este greu de explorat şi de evidenţiat. Dacă simptomele au fost înfrânte, înlăturate, relaţiile îmbunătăţite, viaţa emoţională este satisfăcătoare, funcţionarea psihică este mai eficientă, în termenii adaptărilor zilnice, atunci rezultatele pozitive au fost deja realizate. Aceasta presupune o anumită vigilenţă din partea psihoterapeutului, care să înţeleagă aspectele variate ale persoanei, fără să sublinieze doar un aspect sau celălalt. O formă de rezistenţă este aceea de a accentua doar ceea ce psihoterapeutul este interesat să schimbe ca specialist şi să neglijeze celelalte aspecte care pot fi vitale pentru pacient. Aceasta este o formă de calusare (calusul osos după o fractură) şi rezultatul este blocajul într-un punct mort. Ar trebui subliniat că există o experienţă reciprocă a insight-ului. Interpretarea poate servi în maniera cea mai bună pentru scopul terapeutic, atunci când persoana este ajutată să-şi recupereze funcţiile pierdute sau reprimate ale psihismului său. Astfel, o persoană a cărei agresivitate a fost reprimată prin relaţia cu un adult încă din copilărie, va redescoperi această parte a sinelui său real într-o manieră care îl face disponibil pentru adaptările cotidiene din prezent. Unele abordări care vor sublinia simţămintele şi vor minimaliza înţelegerea, s-ar putea să-l facă conştient de aceste aspecte reprimate, prin tehnici care-l ajută să-şi demonteze defensele. Fără o înţelegere a forţelor defensive şi de represie, ca şi a impulsului natural către agresivitate, şi fără examinarea situaţiei sale din prezent, imediate, care să-i permită să-şi exprime agresivitatea într-o manieră constructivă şi nu într-una patologică, ar putea să-şi creeze mari probleme pentru viitor. Terapia implică întreaga persoană în situaţia sa de viaţă prezentă, şi nu doar o parte aşa cum o înţelegem în psihologia analitică. O parte din materialul oferit pentru observaţie este comportamentul pacientului în cabinetul de consultaţie. Atunci când acesta devine o problemă de interpretare, este şi o problemă de judecată. Ceea ce noi gândim despre aceste tipuri sau maniere de comportament, felul în care persoana stă pe scaun sau îşi schimbă scaunul, sau distanţa la care se aşează faţă de terapeut sunt semnificative. Dacă pacientul este o femeie, se comportă seductiv sau foarte reţinut şi reprimat? Clarificarea problemelor prezente poate fi o parte importantă a interpretării la nivel conştient pentru început. Psihoterapeutul va gândi în mod constant despre semnificaţiile mai profunde ale 190

materialului conştient, dar trebuie să fie sigur că materialul în sine însuşi este înţeles. Orice interpretare făcută cunoscută pacientului nu va avea rolul de a demonstra cunoştinţele psihoterapeutlui, ci acela de a ajuta pacientului în procesul terapeutic. Reguli de exprimare a rezultatelor interpretării:102 1. Nici o interpretare nu va fi bazată pe presupuneri. Psihoterapeutul va trebuie să aibă o experienţă suficient de matură şi cunoştinţe solide care vin în sprijinul acestor interpretări. Aceasta înseamnă că nu vor fi făcute interpretări frecvente. Este mai bine să facem mai puţine interpretări, dar foarte bune şi pertinente, decât multe, dar eronate. Sincronizarea sau momentul oportun când trebuie adresată interpretarea este foarte importantă. 2. Interpretările vor fi făcute întotdeauna într-o manieră tentativă, permiţând pacientului ocazia de a confirma sau nega, după cum consideră de cuviinţă sau cum simte. Deseori o interpretare poate fi pusă pe tapet sub forma unei întrebări pe care pacientul o confirmă prin răspunsul său şi este extrem de utilă. Pacientul trebuie să aibă simţământul că lucrează asupra situaţiei, doar cu asistenţa terapeutului şi nu invers. Aceasta face foarte eficient lucrul cu defensele. Nu doreşte ca altcineva să ştie mai mult decât ştie el însuşi despre sine. 3. Interpretările vor fi emise în propoziţii scurte. Orice peroraţie lungă reflectă confuzie din partea terapetului sau dorinţa de a-şi etala cunoştinţele sau de a convinge, constrânge persoana. Toate acestea stimulează defensele. Limbajul nu va folosi abstracţii teologice sau psihologice, ci va fi un limbaj al experienţei comune. Vor fi utilizaţi termeni din limbajul pacientului. El va fi ales în maniera care are impact emoţional asupra acestuia. De asemenea, va fi unul figurativ, concret, care îi va trezi acestuia mecanisme psihologice eficiente. Anumite fragmente biblice care trezesc reflecţie şi sentimente pot fi utilizate cu succes în astfel de ocazii. 4. O interpretare nu trebuie să devalorizeze pacientul, să-l pună în inferioritate. Persoana celui asistat are nevoie să fie apreciată, imaginea de sine să fie protejată şi elementele pozitive din luptele şi defensele sale să fie recunoscute. Orice defensă serveşte unor scopuri pozitive, dar în acelaşi timp negative. Ce ar fi acest pacient fără defensele sale? El ar fi foarte probabil o persoană deteriorată şi înfrântă. Există o artă în a arăta aprecierea noastră faţă de luptele şi scopurile conştiente sau inconştiente ale pacientului, arătând în acelaşi timp consecinţele dăunătoare ale practicilor sale. Bunăvoinţa sa de a lupta împotriva anxietăţii este admirabilă, dar foloseşte nişte metode greşite. Ori nevoia de a-şi controla mânia îi serveşte ca scop. El ar putea să înţeleagă de unde şi din ce cauză vine această mânie şi preţul pe care îl plăteşte ca s-o poată controla. Trebuie să presupunem că pacientul face lucrul cel mai bun pe care îl poate face la un moment dat ca să-şi protejeze trăinicia psihică. Psihoterapeutul ar trebui să se alinieze la acea tărie şi numai după ce a înţeles strategiile şi tehnicile sale, să caute să le optimizeze şi să le îmbunătăţească. Psihoterapeutul trebuie să-şi examinze cu atenţie orice tendinţă de a devaloriza pacientul, aspect numit reducţionism – când valorile din alte domenii sunt reduse doar la mecanisme psihologice sau alte concepte care tind să devalorizeze fiinţa umană în ansamblul ei. Uneori pacientul reacţionează împotriva unor interpretări în utilizată, de pildă, expresia sex în locul cuvântului iubire. Sexualitatea, ca şi capacitate de dragoste ar putea fi mai uşor acceptată în această expresie. Clarificarea şi confruntarea. Uneori în procesul terapiei interpretarea trebuie să fie precedată de clarificare şi confruntare. Clarificarea constă în tentativa de a explica chestiunile şi simţămintele. Este tentativa de a face comunicarea mai clară, chiar utilizând întrebări pentru a înţelege sensul, semnificaţia cu care pacientul utilizează o anumită expresie sau un cuvânt. Uneori comunicarea, afirmaţiile sunt confuze şi pacientul pare să spună în acelaşi timp două lucruri diferite. El poate să exprime ambivalenţă sau nu, dar pentru psihoterapeut trebuie să fie foarte clar conţinutul real al comunicării. Dacă terapeutul are tendinţa de a acţiona pe baza unei înţelegeri greşite, atunci va demola încrederea în competenţa şi persoana sa şi va fi contraproductiv pentru relaţia terapeutică. Uneori pacientul poate să determine o astfel de confuzie în mod inconştient ca formă de rezistenţă. 191

Confruntarea este ceva diferit. Este interesant că acest cuvânt vine în limbajul terapeutic, deşi conotaţia sa implică ostilitate şi agresivitate, comune pe câmpul de luptă. Procesul terapeutic poate dezvălui atitudini greşite ale terapeutului. Când terapeutul utilizează confruntarea ca un lucru gata făcut şi profită de examinare doar pentru a-şi contratransfera propriile simţăminte, ea nu are nici un efect terapeutic, ci este o manieră legalistă de a-l pune în inferioritate pe celălalt. În altă situaţie este bine ca ostilitatea să fie manifestată atunci când este cazul. Dacă terapeutul se teme să confrunte persoana, înseamnă că are o problemă reciprocă, inversul celor precedente – îi este teamă de propria agresivitate, sau se teme să piardă aprecierea, stima pacientului. Unele abordări terapeutice încurajează confruntarea, dacă nu este expresia deschisă a mâniei din partea terapeutului. Aceste abordări ignoră sau nu înţeleg semnificaţia procesului lăuntric al pacientului, în special defensele sau alte procese ale eului acestuia. Sau poate terapeutul îşi păstrează sau îşi concentrează atenţia asupra simţămintelor sau a sensurilor şi a semnificaţiilor conştiente ale simptomului, dar nu ia în considerare semnificaţiile mai profunde, inconştiente. Pe de altă parte oamenii religioşi care adoptă confruntarea consecventă, atât asupra pacienţilor cât şi asupra lor înşişi, de obicei constată că aceasta le roade în propriile procese psihice lăuntrice şi de aceea le utilizează şi în cazul celorlalţi în modul lor de slujire. Atunci când este onestă, confruntarea amabilă dar fermă, poate să aducă pacientul în situaţia de a lucra cu caracterul evaziv, cu rezistenţele şi trebuie să ne întrebăm: este ea de dorit? Atunci când persoana pare să aibă nevoie de încurajare faţă de observaţiile pe care le face, faţă de sine şi când îşi explorează propriile simptome, nu trebuie confruntată în mod dur. O persoană obsesivă, de exemplu, care oscilează la nesfârşit între motivaţiile şi consecinţele actelor sale, este clar că manifestă o atitudine de rezistenţă, de evaziune faţă de trebuinţele sale fundamentale, şi trebuie să i se atragă atenţia. Atunci când cineva introduce confuzii, trece de la un subiect la altul, vorbeşte tot timpul, dar despre alţii, căutând să se ţină tot timpul departe de sine însuşi, trebuie să fie adusă cu picioarele pe pământ şi atunci este utilizată confruntarea. Punerea pacientului faţă în faţă cu propriul comportament sau atitudini ar trebui făcută într-o manieră fermă, dar amabilă, şi este necesar un grad de interpretare a acestui comportament sau atitudini, pentru a-l face pe pacient să înţeleagă în ce măsură greşeşte. De asemenea, confruntarea va trebui să urmărească cursul conversaţiei şi să vină ca un lucru de la sine înţeles. Fără să blocheze, să distragă sau să controleze pacientul, un terapeut sensibil va şti exact momentul în care, cu tact, va lansa şi va utiliza confruntările şi interpretările care pot să deschidă insight-ul pacientului. Este un semn de relaţie de lucru autentică atunci când pacientul acceptă aspectele confruntaţionale şi spune: “da, într-adevăr, aşa stau lucrurile” şi recunoaşte eroarea în care se află. Regresia. Există un alt fenomen în viaţa umană care joacă un rol important în terapie. Fenomenul este cunsocut sub numele de regresie. Pentru mulţi acesta te duce cu gândul la mecanismele de apărare, defensive, dar regresia este mai mult decât atât. Ea este asociată în mod strâns cu mişcarea opusă a vieţii, şi anume creşterea, dezvoltarea sau progresia. Aceste două concepte tind să descrie mişcarea forţei vitale fără ca să cădem în vitalism, de la cele dintâi stadii ale dezvoltării până la ultimele, sau dimpotrivă reversul acestui parcurs, deci este un termen care ia în considerare psihologia stadiilor dezvoltării fiinţei umane. Nu doar mişcarea sau deplasarea, dinamica este importantă, ci contextul în care această mişcare are loc. Regresia poate fi utilizată ca un mecanism defensiv. Aceasta apare în fiecare dintre noi într-un grad mai mare sau mai mic, atunci când sub influenţa oboselii, bolii sau a unui conflict emoţional intens, dorim să renunţăm, să abandonăm, să fim mângâiaţi, răsfăţaţi, nutriţi, ca un copilaş. Uzul excesiv al alcoolului este o formă de regresie, mai bine-zis utilizarea oricărei substanţe ca un mijloc de evadare este un exemplu de regresie. Unii psihologi, psihoterapeuţi consideră că, chiar schizofrenia cu halucinaţiile şi delirurile sale mai mult sau mai puţin nesistematizate sunt o regresie la stări infantile timpurii prin simboluri verbale. Toate simptomele nevrotice au în ele un element de regresie. În viziune analitică, comportamentul care exprimă conflictul dintre impulsuri şi tendinţele represive, de la un stadiu timpuriu al vieţii, are 192

tendinţa de a precipita simptome nevrotice. Este un comportament regresiv din partea unor persoane, care vin la psihoterapeut de exemplu, după ce în mod brusc au comis un act de infidelitate conjugală, care pretind dreptul la libertate şi fericire şi care par să fi regresat la modele anterioare de comportament. Regresia este un fenomen extrem de frecvent în cele mai multe conflicte maritale, deşi nu toate infidelităţile se datorează regresiei. Orice comportament ar trebui înţeles în contextul său. Comportamentul cel mai puternic acceptat de pacient şi care totuşi aparţine unei categorii diferite de normele acceptabile ale unui comportament adult, trebuie catalogat ca fiind regresiv. Deseori manifestarea acestora ca simptomatice, se constată după ce dorinţele infantile au fost ţinute multă vreme sub un control rigid, iar acum deodată sunt eliberate. Ba mai mult, pacientul le consideră ca expresie a propriului self. Aceasta este o regresie autentică. Societatea are şi ea forme acceptate de regresie temporară. De pildă, obiceiul bărbaţilor de a trece pe la bufet la sfârşitul programului de lucru şi a sta câteva zeci de minute, până la câteva ore în jurul unei halbe de bere, este o formă de regresie. Toate petrecerile şi toate tipurile de celebrări în care inhibiţiile sunt date la o parte, au de asemenea, o semnificaţie regresivă. Şi unele manifestări religioase false, de tip idolatru, cu ritualurile lor, sunt tot forme regresive, în care supapele de siguranţă ale formelor regresive sunt degajate pentru a restabili un echilibru precar înlăuntrul persoanei. Ceea ce este important însă, cu regresiile acestea acceptate social, este că ele au o natură temporară şi sunt acceptate de către grup. Ar trebui recunoscut că nici o fiinţă umană nu este suficient de puternică pentru a-şi adapta lumea şi pe sine însuşi la aceasta, astfel încât întreaga calitate a vieţii să fie consecventă şi satisfăcătoare. Tensiunile care răzbat, care se nasc din viaţa cotidiană, cu em confruntaţi fiecare dintre noi şi cărora trebuie să le facem faţă, tensiunile lăuntrice care nasc în interiorul vieţii psihice, toate acestea nasc torsiuni rezolvate într-o formă regresivă ce constituie antecamera patologicului. Cu cât mai mare este tensiunea creată de problemă, cu atât mai precară este adaptarea la ordinea lumii exterioare. Pe de altă parte, unele persoane îşi găsesc calităţi nebănuite şi chiar în situaţii de criză utilizează propriile tensiuni într-o manieră extrem de constructivă şi adecvată. Orice proces regresiv are anumite aspecte, anumite subprocese psihologice. Capacitatea pacientului de a testa realitatea este mai slabă într-o măsură mai mare sau mai mică. Procesul primar al gândirii în care dorinţele, simţămintele puternice şi fanteziile predomină, au tendinţa de a controla comportamentul. Capacitatea critică este scăzută, sistemul de valori se estompează, este restructurat. Funcţiile eului, acelea de a controla viaţa psihică subiacentă, sunt preluate de impulsuri şi fantezii. Uneori aceasta ajunge să se confunde cu un discurs necontrolat, care în limbaj psihopatologic poate fi definit ca delir, sau pacientul trăieşte izbucniri de furie, de mânie care devin intolerabile pentru ceilalţi. Cea mai bună manieră este de a conduce conversaţia astfel încât pacientul să fie atras către realitate şi să încerce să gândească în termenii cauzelor şi ale consecinţelor comportamentului său. Una din funcţiile eului este aceea de a percepe pericolul din partea mediului şi să acţioneze în acord cu datele acestea pentru a se proteja, dar în regresie această abilitate este slăbită sau este abandonată. Uneori regresia poate să implice întreaga personalitate aşa cum se întâmplă în psihoză, alteori implică doar o parte a personalităţii, iar restul funcţionează normal. Astfel, putem vorbi de mai multe forme de regresie induse de nevoia de a afla alinare faţă de anxietatea intensă şi de situaţii conflictuale. De asemenea, putem indica regresia ca impuls opus faţă de creştere, dezvoltare şi maturizare. Există multe aspecte psihologice care nu sunt înţelese în legătură cu mişcarea între aceste două direcţii. Religia a fost cunoscută de multă vreme şi utilizată ca principiu de creştere şi maturizare. Dar religia autentică nu exclude replierile strategice doar un mecanism de înţelegere cu scopul unei avansări mai eficiente. Isus spunea lui Nicodim, în Ioan 3, că orice om trebuie să se nască din nou, iar Nicodim era confuz. Alteori Isus Hristos le-a spus ucenicilor şi ascultătorilor săi că trebuie să devină ca nişte copilaşi, altfel nu vor intra în împărăţia Sa. Cu alte cuvinte, erau invitaţi să facă un pas înapoi la un stadiu premergător atunci când vor dori să se înalţe, să avanseze, folosind această repliere ca pe o trambulină pentru un avânt ulterior. Nici ucenicii nu au putut îndura tensiunea din Ghetsemani, astfel încât au 193

regresat într-un somn care nu era natural, firesc, ci era un mecanism regresiv de protecţie. Experienţa Sfântului Pavel pe drumul spre Damasc are, în concepţia unor psihologi, multe elemente regresive, dar interesant este, că ulterior ea presupune o dezvoltare extraordinară. Replierile la o formă standard a activităţii au loc în cele mai multe religii sub forma liturgică sau meditaţia este practicată profund şi ea înseamnă o regresie la valorile fundamentale. De asemenea, experienţele mistice pot conţine unele aspecte regresive cu scopul reorganizării şi reintegrării propriei persoane. Reîntoarcerea înapoi la momentul nodal în care aspectele vitale sau psihologice au încetat să se mai dezvolte este o mişcare strategică, un principiu valid şi din punct de vedere psihologic. Explicaţia dezvoltării unor aşa-numite “bisericuţe”, grupuri mici, într-o comunitate, poate să fie o formă de manifestare a experienţei regresive în contextul unor grupuri suport care poate fi utilizată constructiv. Un psihoterapeut preocupat de ideea scopului şi utilităţii regresiei a fost Jung. El a făcut din regresie şi progresie un aspect fundamental al teoriei sale privind pshodinamica umană. A definit progresia ca un avans zilnic al procesului de adaptare psihologică, preferând caracterul gradual unei progresii rapide în salturi. E nevoia de a atinge o atitudine fundamentală care să inducă adaptarea şi apoi să facă din această atitudine un mod gradual de adecvare reală. Deseori se spune că atitudinea ar trebui să fie permanentă, dar sunt necesare de fiecare dată noi aplicaţii şi adaptări fiindcă cerinţele mediului şi ale vieţii intrapsihice solicită schimbare. Jung vedea regresia ca un moment în care conştiinţa face faţă proceselor inconştiente. Unele din ideile sale sunt congruente cu psihologia eului sau egopsihologia. Eul nu are doar probleme de adaptare la lumea externă, ci prin mecanisme regresive este chemat să adopte unele adaptări faţă de lumea lăuntrică. Acest aspect este unul central în psihoterapia de natură creştină, lumea lăuntrică cu valorile şi semnificaţiile sale fiind de mare importanţă. Progresia şi regresia au loc în cadrul psihismului unei persoane ca nişte procese naturale. Pentru creştere trebuie să facem faţă nevoii de adaptare faţă de lumea noastră, dar regresia aduce necesitatea adaptării la lumea lăuntrică. Nu putem scăpa de nici unul din aceste procese. Adaptarea în fiecare din cele două direcţii este deseori o problemă simultană. Aceasta este în legătură strânsă cu înţelegerea biblică a împărăţiei lui Dumnezeu, care trebuie să fie înlăuntrul nostru (Luca 17), dar trebuie, de asemenea, să fie translată în lumea exterioară. Neînţelegerea acestui punct are ca rezultat conflictul dintre propunerile pe care le face terapia şi realitatea socială sau acţiunea socială externă. Unii autori interpretează şi creaţia artistică ca o formă de regresie. Dezvoltarea şi schimbarea. Psihoterapia creştină ar trebui văzută ca o preocupare pentru dezvoltarea creativităţii pacienţilor. Aceasta înseamnă că psihoterapeutul s-ar putea aştepta la anumite aspecte regresive, dar va încerca să ajute persoana să utilizeze aceste regresii ca bază pentru o dezvoltare psihică ulterioară mai profundă. Aceasta înseamnă să ajuţi pacientul să-şi clarifice intenţiile de a creşte şi a se dezvolta, să-şi înţeleagă rezistenţele, motivele pentru care se produc acestea, să-şi stabilească obiectivele, acelea care necesită integrarea vieţii sale psihice cu lumea exterioară, cu exigenţele sale, inclusiv sistemul său de valori morale, spirituale şi religioase, ca ultimă concepţie asupra vieţii şi lumii. Aceasta include o viziune realistă a propriului său potenţial şi limite, ocazia de a se dezvolta în lumea reală. Unul din obiectivele de lucru şi luptă ale terapeutului sunt experienţele pacientului care reclamă renunţarea la narcisismul şi egoismul său, la nevoile narcisice de a manipula şi a-i utiliza pe ceilalţi. El trebuie să descopere locul acestor atitudini eronate, dăunătoare, patologice, trebuie să găsească modalităţi de a ajunge la o satisfacţie mai profundă a propriilor trebuinţe, învăţând să-i ajute pe ceilalţi prin experienţe care vor conferi o satisfacţie mult mai profundă. Acesta nu trebuie să încerce nici să-i mai controleze pe alţii şi nici să permită altora ca să-l controleze pe el însuşi. Aceasta este una din semnificaţiile autentice ale încrederii şi iubirii în termenii maturităţii psihologice ca şi a înţelegerii religioase profunde. Progresia şi recreerea eului, a sinelui, necesită mai mult decât o motivare legată de intenţiile şi obiectivele cuiva. În acest caz, tendinţele de dependenţă, atât ale pacientului, cât şi ale terapeutului, sunt supuse unui test, astfel încât este reiterată atitudinea lui Nicodim din Ioan 3 în faţa Mântuitorului. Deseori, pacientul poate apela la un sistem religios verbal în care pare să 194

se conformeze psihoterapeutului creştin, dar de fapt, el refuză şi rezistă să lucreze în mod autentic asupra problemelor reale. Este făcută o confuzie între structură şi funcţie, între simbol şi realitate. Creaţia şi recreaţia, dezvoltarea şi maturizarea necesită ca o constantă, revenirea la punctul bazal al impulsurilor, dorinţelor şi tendinţelor vieţii, la sursa puterii reale şi la descoperirea simbolurilor care exprimă în mod simultan atât forţele lăuntrice cât şi valorile realiste ale lumii exterioare. Lucrul acesta este îmbinat în mod strălucit de simbolurile religioase, atunci când sunt utilizate cu scopul dobândirii insight-ului şi a unor expresii creative. Atunci când nu sunt utilizate în mod creativ, ele promovează obiective ale regresiei nesănătoase, patologice. Simbolurile religioase pot fi resurse din care fiecare pacient sau persoană poate să aleagă. El poate face tentativa de a-şi crea propriile simboluri, de a se retrage în lumea simbolurilor sale private, fără nici o relaţie cu lumea reală şi cultura, devenind astfel psihotic. Sarcina unui individ creativ este de a utiliza simbolurile din cultura şi religia sa, ca o expresie a integrării sale semnificative şi autentice şi nu doar a utilizării unor forme goale, dominante în cultura noastră şi care conduc de cele mai multe ori la regresie. Ar trebui recunoscut că descriem tipul de schimbare din viaţa umană pe care religia caută şi încearcă să-l producă, dar atât de puţin înţeles. În acelaşi fel psihologia, pe care psihoterapia modernă se bazează, nu au o înţelegere completă a fenomenelor şi proceselor lor lăuntrice. Schimbarea de la neîncredere la încredere a fost numită miracolul credinţei. Credinţa psihoterapeutului, dacă este autentică, originală, joacă un rol destul de restrâns, redus. Există un element răscumpărător în suferinţă, în acceptată şi o înţelegere parţială. Dincolo de acest insight de natură religioasă, s-a spus că factorii care operează sunt dincolo de orice control, atât în persoana terapeutului, cât şi a pacientului, dar sunt disponibile pentru scopul bun cu care pot fi folosite. Aici intervine Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu şi are loc miracolul recreării şi dezvoltării fiinţei umane căzute în păcat. Atunci când structurile simbolice de natură religioasă sunt utilizate pentru a câştiga înţelegere, insight-ul psihologic asupra sinelui şi asupra valorilor autentice din viaţă şi existenţă, folosesc scopului dezvoltării şi restructurării persoanei, atunci procesul psihoterapeutic îşi atinge împlinirea. Există cunoaştere, metodologie în această privinţă, dar există şi aspecte misterioase. Atunci când psihoterapia creştină este eficientă, ea conduce la dezvoltare şi schimbare. Nu există terapie fără schimbare. Problema este că, deseori, pacienţii se adresează terapeutului sau chiar religiei cu dorinţa ca altcineva să facă schimbarea pentru ei: terapeutul, procesul în sine, dar nu ei înşişi. Oamenii au tendinţa de a se agăţa de intervenţii miraculoase, instantanee. Cu siguranţă că au loc şi schimbări de felul acesta, însă acestea presupun un proces ulterior de asimilare, adaptare la situaţia reală. Schimbările au loc deseori într-o manieră naturală, sunt un proces laborios, cer efort din partea noastră şi deseori generează durere, tulburare şi luptă. Dumnezeu a plasat în noi potenţial, disponibilitate pentru schimbare. Este datoria noastră să ne asumăm responsabilitatea şi să începem să facem primul pas în acest sens. Procesualitate etiopatogenică psihospirituală Fără o înţelegere clară în legătură cu rădăcinile care determină apariţia unor tulburări psihice, consilierea poate deveni doar o conversaţie caldă, prietenoasă, plină de bune intenţii. În spatele unei aparenţe relaxate şi a unei încrederi plină de speranţe afişate, în mintea multor consilieri răzbate întrebarea plină de frământări: “Cum aş putea să-i fiu de folos, ce ar trebui să spun şi să fac în acest moment?” Dacă consilierul a citit recent una din lucrările lui Carl Rogers, va adopta o atitudine caldă, de tipul “te înţeleg”, sperând că, clientul va fi convins de lucrul acesta. Dacă cea mai recentă lucrare citită este cea lui Adams, modalitatea sa de tratare va fi de felul “ceea ce faci tu, felul cum te comporţi, este un păcat. Trebuie să te schimbi şi să te pocăieşti. Iată, aceasta este Scriptura, citeşte-o şi ea îţi va fi de folos!” Consilierii, pastorii şi psiho-terapeuţii au tendinţa de a se bizui pe câteva tehnici de a pune în aplicare două sau trei principii fundamentale, dar fără o clară înţelegere a mecanismelor pe care trebuie să le pună în joc, a cauzelor care determină tulburările şi dezechilibrul psihic, ei nu vor putea fi cu adevărat eficienţi. Trebuie să avem un model, o concepţie clară asupra comportamentului uman. Dacă consilierul 195

are o concepţie aplicabilă asupra modalităţii în care oamenii dezvoltă simptome şi tulburări psihice, atunci el va înţelege mai uşor pacientul şi va încerca în mod raţional să rezolve problemele, în concordanţă cu o strategie sistemică şi inteligentă. Într-o oarecare măsură, orice fiinţă umană va rămâne totdeauna un mister. Cine poate să înţeleagă pe deplin creaţia unui Dumnezeu infinit? În orice caz, un model clar, bun, care să explice modalităţile fundamentale de reacţie a fiinţei umane ne pot conduce la stabilirea cheilor de soluţionare a dificultăţilor pacienţilor în efortul de consiliere. Schema este relativ simplă. Cel dintâi concept al modelului este trebuinţa sau nevoia fundamentală.103 Deoarece oamenii sunt în acelaşi timp fiinţe biologice, dar şi fiinţe dotate cu personalitate, ei au în acelaşi timp trebuinţe fizice şi trebuinţe psihice, sufleteşti sau personale. Trebuinţele fizice sau biologice constau în tot ceea ce asigură supravieţuirea: alimentaţie, îmbrăcăminte, adăpost, etc. Trebuinţele personale sau psihice constau în tot ceea ce asigură calitatea noastră de persoană: semnificanţă, siguranţă, ca bază a valorii personale. Trebuie să avem asigurate scopul, ţelul în viaţă şi dragostea, pentru ca să rămânem, să supravieţuim ca persoane. Foarte mulţi oameni se află într-un proces real de dispariţie ca fiinţe, ca persoane, şi nu-şi înţeleg problemele, dificultăţile, mizeria în care se zbat. Atâta timp cât întreţin convingerea că mai mulţi bani, faimă, prestigiu, sex, călătorii, ar putea să le asigure semnificanţă şi siguranţă, continuă să se zbată. Totuşi, în această înverşunare, sunt copleşiţi de disperare şi insatisfacţie. Atunci când clachează psihic, atunci când devin bizari sau psihotici, atunci când au idei sau tentative suicidare, atunci când încearcă săşi aline durerea prin eforturi iraţionale cum ar fi distracţiile, alcoolul, drogurile, pornografia, înregistrează în mod real un eşec existenţial. Când însă, o persoană ajunge să cunoască adevărul că adevărata sa semnificaţie şi siguranţă se află în Hristos şi, atunci când începe să trăiască acest adevăr în mod raţional, responsabil şi supus, va deveni o fiinţă umană completă, integrală, vie, vibrantă. Indiferent cât de dificile ar fi circumstanţele, viaţa merită să fie trăită. Ea este plină de sens. Există raţiuni pentru a merge înainte. Împreună cu Dumnezeu omul se realizează pe sine, se dezvoltă armonios, se maturizează în închinare şi în slujirea semenilor. Psihologii fac o distincţie importantă între nevoi sau trebuinţe primordiale şi secundare. Trebuinţele personale, primordiale, sunt semnificanţa şi siguranţa. Trebuinţele secundare, numite uneori şi trebuinţe de achiziţie, sunt acele lucruri din viaţă care se constituie în mijloace prin împlinite nevoile noastre primordiale. Skiner a definit tehnic trebuinţa, întăritorul secundar, un stimul care şi-a dobândit proprietăţile de întărire prin servicii anterioare faţă de un anumit stimul. Cel mai potrivit şi evident exemplu de stimul discriminativ care a devenit o trebuinţă sunt banii. O bucată de hârtie, un bilet de bancă nu poate fi folosit ca să astâmpere foamea sau setea sau orice altă trebuinţă. Totuşi, în mod convenţional le acordăm valoare şi prin intermediul lor putem dobândi acele bunuri care ne satisfac trebuinţele fundamentale. Învăţăm că avem nevoie de bani. Consilierii trebuie să înţeleagă în mod clar diferenţa între trebuinţe personale primordiale şi cele dobândite sau învăţate cultural. Deseori pacienţii pretind că au nevoie de aprobare din pareta celorlalţi, dar acest lucru nu este adevărat. Nevoia lor primordială este trebuinţa de siguranţă, de securitate. Ei au învăţat în mod fals că simţământul de siguranţă, de securitate, depinde de aprobarea celorlalţi. Un părinte sever, puternic, poate să copleşească pe copilul său cu cerinţa care îl determină pe acesta să-şi petreacă întreaga sa viaţă încercând să placă oamenilor, pentru ca să se bucure de părtăşie asociată cu aprobarea mamei, dar dacă această persoană ar putea să vadă că nevoia sa reală este nu de aprobare, ci de siguranţă, ar putea să-şi reconsidere modalităţile de a-şi împlini această trebuinţă. Cheia este recunoaşterea că nu are nevoie de aprobare, ci are nevoie de siguranţă. Aprobarea este o nevoie secundară, pe când siguranţa este o nevoie primordială. Oamenii nu vor înceta niciodată să aibă trebuinţe de semnificanţă şi siguranţă. Dar noi putem să spunem “stop!” trebuinţei de a ne împlini şi a ne satisface nevoile primordiale de semnificanţă şi 196

securitate pe anumite căi secundare, dacă aceste modalităţi: 1. ne crează probleme şi 2. dacă există o cale liberă, lipsită de probleme de a ne împlini aceste nevoi primordiale în mod direct. Consilierul trebuie să diferenţieze între nevoi şi dorinţe. Avem trebuinţă de semnificanţă şi securitate pentru a persevera într-un mod de viaţă credincios, dar putem să dorim, să tânjim în mod incorect după aprobare, bani, faimă, recunoaştere, promovare, o căsătorie fericită, un mod de a arăta diferit şi îmbunătăţit, un nas mai mic, o personalitate mai atractivă, o figură mai arătoasă, succes în afaceri, o maşină mai scumpă şi mai mare, copii buni, prieteni, eficienţă în slujire ş.a.m.d. Aş putea să doresc toate aceste lucruri cu pasiune până la punctul în care absenţa lor îmi provoacă o durere legitimă, dar nu păcătoasă, care nu depăşeşte proporţiile. Dar nu am nevoie de nici unul dintre ele pentru ca să mă întregească, pentru ca să pot trăi conform Scripturii. Pot să trăiesc o viaţă pe deplin semnificativă şi să mă realizez pe deplin ca persoană fără să-mi satisfac dorinţele, deşi viaţa mea poate să fie grevată de anumite nemulţumiri. Apostolul Pavel este un exemplu elocvent. Dar nu numai apostolul, nici unul dintre noi nu trebuie să-şi împlinească neapărat toate dorinţele pentru a putea fi eficient pentru Hristos şi pentru ca să-şi satisfacă trebuinţele fundamentale, pentru ca să se realizeze ca personalitate integrală. Aşadar, trebuinţele sunt nevoi fundamentale şi nu dorinţele noastre subiective. Al doilea concept al acestui model este motivaţia. În mod simplu spus, motivaţia este ceea ce ne conduce, ceea ce ne îndeamnă, ceea ce ne dă puterea, forţa de a ne împlini trebuinţele. Este ceea ce pe moment mă împinge să fac ceva pentru a deveni semnificativ şi pentru a mă bucura de securitate. Ca fiinţe căzute în păcat noi experimentăm o nevoie imperioasă de a deveni semnificativi şi de a fi în siguranţă. Suntem gata să ne cheltuim o cantitate impresionantă de energie personală în efortul de a ne satisface aceste trebuinţe. Numim această dispoziţie compulsivă de a ne împlini nevoile drept motivaţie. Considerată în sine, motivaţia este oarecum o forţă nediferenţiată. Sunt gata să fac ceva, să mă mişc, să lucrez din greu pentru a deveni o persoană de valoare. Dar ce fac eu ca să realizez aceasta? În ce direcţie am ales să mă îndrept? Ce mă motivează să fac lucrul ăsta? Ce a devenit important pentru mine? În ce scop îmi cheltui energia mea motivaţională? Răspunsul la aceste întrebări este pe cât de important, pe atât de simplu. Direcţia în motivat să mă îndrept este efortul de a-mi împlini propriile nevoi şi aceasta nu depinde nici de nevoi, nici de energia motivaţională, ci mai degrabă de ceea ce gândesc sau cred că îmi va împlini aceste nevoi. Nevoile, trebuinţele sunt prezente şi eu doresc în mod imperios să mi le împlinesc. Aşa că sunt motivat să fac tot ceea ce cred sau sunt convins că îmi va conferi semnificanţă şi securitate. Copiii traversează un număr de stadii în dezvoltarea lor. În fiecare din aceste stadii, copilul este motivat să găsească un anumit mod de a-şi împlini trebuinţele sale personale. La un moment dat, el adoptă o anumită strategie care pare să fie eficientă. Probabil constată că ceilalţi oameni privesc lucrul acesta ca fiind important. Dacă tatăl continuă să-i vorbească despre împlinirea ca sportiv, ca atlet, copilul va decide că o realizare, o performanţă în acest domeniu este o cale către semnificanţă. Dacă mama vociferează şi este plină de resentimente faţă de tatăl, dar continuă să lucreze ca o sclavă pregătind masa, dereticând casa, spălând rufele, atunci fata va învăţa că siguranţa ar putea să vină din căsătorie, dar lucrul acesta se întâmplă rareori. Ca adult, ea ar putea decide să evite dezamăgirea inevitabilă, rămânând necăsătorită. Sau se va căsători, dar va adopta imediat o poziţie ofensivă pentru a se proteja de suferinţe pe care le anticipează. Ori de câte ori va vedea ceva negativ la soţul său, în mod automat şi inconştient, va interpreta acest lucru ca o respingere aşteptată şi va răspunde cu un atac. Acest model preformat de comportament, această prejudecată inconştientă este cu siguranţă o sursă de nenumărate înţelegeri şi conflicte, un obstacol în calea fericirii relaţiei ei maritale. Ea încearcă în mod disperat să evite suferinţa lipsei de siguranţă. Rădăcina problemei constă într-un set de presupuneri greşite în legătură cu siguranţa, pe care le-a învăţat din copilărie. Deşi mama este responsabilă pentru atitudinea sa eronată, pentru comportamentul său greşit, schimbarea într-o creştină plină de încredere şi siguranţă nu se va putea dezvolta decât învăţând un nou set de premise. Deşi întregul mecanism prin care un copil îşi selectează în devenirea sa strategiile pentru a dobândi valoare personală sunt încă neclare şi complexe, pare rezonabil să sugerăm că ceea ce îl 197

influenţează în mod hotărâtor este modelul de viaţă pe care îl reprezintă părinţii săi în mod consecvent. Prov.22,6 ne spune să-l învăţăm pe copil calea pe care mai târziu n-o va părăsi. Expresia ebraică este aceea de antrenare şi conţine în sine ideea gestului prin care o mamă trezeşte instinctul de supt al nou-născutului, atingându-i buzele cu degetul. Este dezvăluit aici un mecanism de creare a unor reflexe fundamentale iniţiatoare către o activitate naturală reflexă. Copiii sunt motivaţi în mod natural ca să-şi împlinească propriile lor trebuinţe fundamentale. Profesiunea părinţilor le crează reflexul fundamental asupra modului în care vor deveni. Trebuie să creăm în copiii noştri dorinţa de a privi către Dumnezeu pentru satisfacţia, pentru împlinirea lor personală, cât şi pentru împlinirea trebuinţelor lor fizice, fundamentale. Nu trebuie să facem greşeli. Copiii noştri vor reproduce mai mult sau mai puţin eforturile noastre de a dobândi semnificanţă şi siguranţă. Dacă credem în mod eronat că banii sau realizarea conduc către semnificanţă, şi că complimentele şi îmbrăcămintea atractivă vor conferi siguranţă şi vom fi iubiţi prin aceste mijloace, atunci acest lucru îl vor învăţa şi copiii mai mult sau mai puţin conştient. Indiferent câte predici le vom ţine în legătură cu bucuria cunoaşterii lui Isus, copiii noştri vor învţa să depindă de ceea ce noi înşine depindem în mod real şi considerăm ca oferindu-ne satisfacţie în viaţă. Indiferent câte învăţături, predici, altare familiale şi devoţiuni, călătorii la biserică şi participări la serviciile divine, mesajul pe care ei îl vor înregistra este acela care provine din propriul nostru exemplu, din viaţa noastră şi nu din cuvintele noastre. Copiii vor învăţa că trebuinţele lor trebuiesc satisfăcute, împlinite, pentru ca să atingă acelaşi scop, aceleaşi ţeluri pentru care părinţii lor se luptă. Astăzi tinerii recunosc din ce în ce mai mult că scopurile, obiectivele pentru care părinţii şi-au consacrat viaţa, existenţa lor, cum ar fi banii, prestigiul, o profesiune onorabilă, nu aduc adevărata satisfacţie. Munca din greu, de dragul muncii, ca o valoare în sine, este găunoasă. Scopurile cărora ne-am dedicat sunt în realitate artificiale şi nu au satisfacţii. Nu conferă ceea ce oamenii au nevoie cu disperare, adevărata semnificanţă, ca scop al vieţii şi adevărată siguranţă, ca un simţământ real că eşti iubit. Până la o anumită vârstă copiii acceptă în mod implicit ideologia, concepţiile părinţilor. Dar generaţiile de astăzi, concepţia modernă şi postmodernistă încurajează tinerii să-şi pună întrebări. Lucrul acesta nu este rău. În adolescenţă, se desolidarizează de ambiţiile şi obiectivele propriilor părinţi, sesizând în mod corect inutilitatea lor. Din nefericire, înlătură o eroare pentru alta şi se dedică în experienţe mistice, iraţionale, sau strategii eronate de dobândire a satisfacţiei: droguri, libertinaj sexual, ocultism, aventură şi orice altceva de felul acesta. Suprema preocupare de astăzi pare să fie găsirea a ceva care să te facă să te simţi bine. Biserica lui Isus Hristos trebuie să ridice stindardul adevăratei semnificanţe şi siguranţe provenind dintr-o devoţiune şi o încredere totală, lipsită de compromis în adevărul Scripturii care să conţină conţinutul practic al vieţii noastre şi care să fie exprimat prin dragoste necondiţională. Dacă oamenii nu găsesc răspunsuri raţionale şi legitime la cele mai profunde trebuinţe ale lor, pe care numai creştinismul le poate oferi, vor deveni nişte păpuşi mecanice conformându-se aşteptărilor unei societăţi în care valorile comerciale au înlocuit valorile existenţiale, sau dimpotrivă, se vor abandona în întunericul oribil al disperării complete care pare să afirme că nu există nici o semnificaţie, nu există dragoste, nu mai există nimic. Vor deveni nişte creaturi bizare, dezadaptate, care vor eşua în mizerie sau suicid. Să ne mai mirăm că păcatele părinţilor se regăsesc în copii? ‚...Care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam’ Ex. 34,7. Având în vedere alternativa în care copiii învaţă din exemplul părinţilor, noţiuni false despre cum pot să găsească semnificanţă şi siguranţă, să mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri care ne-au transmis prin viaţa lor adevăratul sistem de valori şi criterii în evaluarea şi interpretarea existenţei, sistem de valori care provine din Cuvântul lui Dumnezeu, care ne determină să ne încredem în Domnul şi să trăim conform standardelor Sale, să ajungem la statura Sa de caracter şi morală. Aceasta ne va conduce către adevăratele fundamente ale unei vieţi fericite şi eficiente. 198

De aceea, o adevărată provocare pentru părinţi este să trăiască astfel încât să depindă în mod real de Domnul pentru semnificanţă şi siguranţă. În acest fel, copiii vor dezvolta o strategie prin care să-şi împlinească propriile lor trebuinţe. Lumea, în primă instanţă, părinţii lor, firea pământească, rezistenţa lor înnăscută, de fiinţe căzute în păcat, faţă de căutarea lui Dumnezeu şi cel rău încântat să le ofere orice pare să promită o satisfacţie, dar care nu include ascultarea şi încrederea în Dumnezeu, toate acestea se vor combina pentru a învăţa pe copil un sistem fals de presupuneri în legătură cu modalitatea în care pot să-şi împlinească propriile trebuinţe. ‚După cum este scris: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este ca un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă’ Rom.3,10-13. În mod normal, oamenii dezvoltă idei generale în legătură cu modalitatea prin care pot să-şi împlinească cele două trebuinţe fundamentale. Astfel cineva poate să spună: ‚aş putea deveni semnificativ dacă am bani, dacă ajung la performanţă, dacă nu fac niciodată nici o greşeală, dacă sunt un lucrător perseverent şi competent, dacă copiii mei se realizează, dacă am dobândit recunoaştere din partea celor apropiaţi, dacă lucrez în cercuri influente. Sau, mă pot considera în siguranţă dacă am un soţ sau o soţie iubitoare, dacă nu sunt criticat niciodată, presupunere care stă la baza perfecţionismului, dacă sunt perfect nu pot fi criticat, dacă toată lumea mă acceptă, dacă nimic nu mă ameninţă, nu mă respinge. Atunci când copiii se închid în aceste presupuneri fundamentale greşite, motivaţia lor dobândeşte o anumită direcţie. Anumite obiective şi ţeluri sunt stabilite, apoi încep să se angajeze în comportamente desemnate să atingă scopurile pe care şi le-au propus, scopuri care provin din presupunerile celor determinate. Putem înţelege cum apar tulburările psihice. Comportamentul orientat către un obiectiv, către un ţel, poate fi inteligent, realist şi sensibil, sau dimpotrivă, poate fi ignorant, nerealist şi complet ineficient. Scopul, de aceea, în acest caz, nu va fi atins, şi persoana se va simţi ameninţată. Trebuinţele sale fundamentale vor rămâne neîmplinite. Astfel poate să devină anxioasă sau plină de resentimente. De exemplu, dacă o soţie consideră că trebuinţa sa fundamentală de siguranţă depinde de dragostea pe care o nutreşte soţul său, ea va încerca să atingă acest scop câştigând dragostea bărbatului ei. Este posibil, însă, ca să nu ştie exact ceea ce trebuie să facă în acest scop. S-ar putea ca să-l ajute în afaceri sau să-şi asume o mare parte din sarcinile familiale, dar să-şi neglijeze ţinuta, să lase de dorit în privinţa eleganţei, curăţeniei personale, asupra căldurii cu care îl întâmpină când va veni acasă şi în felul acesta apar, totuşi, probleme în această căsnicie. Soţul pare să manifeste răceală faţă de ea, scopul nu este atins. Când consultă un consilier este rănită, plină de amărăciune, se plânge de soţ lipsit de afecţiune, distant şi trebuie făcută să înţeleagă în ce constă greşeala ei. Comportamentul ei orientat către atingerea scopului este ignorant şi ineficient. Aşa că, aleargă la librărie şi îşi cumpără câteva cărţi şi despre cum poate să devină o femeie completă, provocatoare, un adevărat partener sexual, să-şi îmbunătăţeacă feminitatea. În încercarea de a câştiga dragoste, învaţă să gătească mâncăruri deosebite, îşi cultivă corpul prin gimnastică şi fitness, poartă lenjerie sexy, se îmbracă cât mai provocator, etc. Totuşi, revenind, putem spune că nici un bărbat nu ar avea nici o obiecţie atunci când soţia sa adoptă aceste tactici. Cu siguranţă că îi fac plăcere. Totuşi, există două probleme reale atunci când în cadrul acestei abordări cineva caută doar să schimbe comportamentul iraţional orientat către un scop, în eforturi mai inteligente şi mai eficiente în atingerea aceluiaşi obiectiv sau ţel. 1. Obiectivul recâştigării dragostei soţului său poate să fie un mod absolut de neatins, indiferent cât de disperat încearcă soţia să realizeze acest lucru, şi atunci, ce ar putea să facă? Sau care va fi rezultatul? Mai devreme sau mai târziu ea va recădea în acelaşi sentiment profund de insecuritate şi neîmplinire a iubirii până ce soţul se schimbă sau până ce îşi găseşte un alt bărbat care s-o iubească. Al 2-lea aspect foarte important este că motivaţia fundamentală a acestei soţii este de tip egocentric, încât ceea ce doreşte şi învaţă ea este cum să fie o femeie eficientă şi cum să-şi manipuleze 199

mai eficient soţul pentru ca să-i împlinească propriile sale trebuinţe. O soţie cu trebuinţele neîmplinite operează dintr-o perspectivă a motivaţiei deficitare. Este în centrul lumii sale, încercând să-şi umple golul sufletesc, oferă pentru ca să primească. În realitate nu face nimic mai mult decât să-şi folosească soţul pentru a-şi împlini propriile trebuinţe, nevoi. Căminul creştin este diferit. Domnul îndeplineşte trebuinţele fundamentale ale fiecărui soţ. Amândoi sunt împliniţi, şi operează din perspectiva motivaţiei expresive. Comportamentul lor unul faţă de celălalt este determinat de scopul de a se ajuta unul pe celălalt pentru a deveni tot mai apropiaţi faţă de Hristos. Soţia poate să facă toate lucrurile scrise în cărţi, dar motivaţia ei este acum diferită. Doreşte să-l vadă pe soţul ei mai aproape de Hristos. Faptul că el o iubeşte, este crema, frişca de pe prăjitură. Deşi crema este dulce şi face prăjitura mai apetisantă, nu acesta este elementul fundamental, central. Chiar dacă soţul n-o iubeşte, ea îşi păstrează simţământul de siguranţă şi doreşte să-l slujească aşa cum Dumnezeu îi cere s-o facă, atât timp cât continuă să asculte în supunere de acesta, rugându-se lui Dumnezeu ca să folosească comportamentul său pentru a-l apropia mai mult de Dumnezeu. Problemele care apar atunci când este cultivat comportamentul orientat către un scop, sunt acelea că oamenii se pot îndrepta către acest scop mai mult sau mai puţin eficient. Consilierea care ajută o persoană să-şi atingă scopul pe care şi-l propune, pornind de la premisa eronată că acesta îi va aduce adevărata împlinire şi satisfacţie de sine, poate fi zadarnic. Dacă un client poate fi ajutat să dezvolte strategii mai eficiente în acest sens, el va atinge o oarecare măsură de împlinire şi satisfacţie. Dar dacă ne amintim că adevărata împlinire nu poate fi realizată decât în Hristos, singurul care poate conferi adevărata împlinire şi satisfacţie a trebuinţelor umane fundamentale, şi dacă obiectivele pe care şi le fixează clientul sunt determinate de presupuneri eronate în obţinerea semnificanţei şi siguranţei, clientul care îşi va atinge scopul propus nu va fi cu adevărat satisfăcut, trebuinţele sale vor rămâne neîmplinite şi va fi mereu motivat să reia ciclul din nou pentru a-şi atinge noi obiective. El va fi toată viaţa în căutarea unor obiective imaginare care ar putea să-i dea adevărata împlinire şi satisfacţie. În acest sens, să ne amintim afirmaţia inspirată de Dumnezeu lui Ieremia, din cap. 2,13: “Pentru ce alergaţi la fântâni sau cisterne crăpate, pentru ce m-aţi uitat pe Mine, Dumnezeul vostru, adevărata fântână cu apă vie?” Domnul nostru i-a spus samaritencei că oamenii care se bizuie pe orice altă sursă de împlinire decât Hristos Însuşi, nu vor fi niciodată săturaţi. Ciclul căutării apei vii devine o perpetuă şi obositoare muncă care nu oferă niciodată satisfacţii adevărate. Ce dramatică este această căutare a oamenilor de a-şi încorpora şi adjudeca diferitele obiective temporare pe care şi le propun! Acestea pot consta în prestigiu, într-o profesie, aducătoare de bogăţie şi bani, case mari, maşini scumpe, şi totuşi oamenii se simt neîmpliniţi. Ei simt că în mod esenţial şi profund continuă să le lipsească ceva. Bunurile comerciale nu reuşesc să le confere adevărata satisfacţie. Au nevoie de valori existenţiale, valori conferite de Creatorul lor, care să le ofere adevărata semnificanţă şi siguranţă. Aleargă, depun eforturi istovitoare pentru a-şi procura bunuri, dar indiferent dacă şi le pot permite sau nu, şi cei care ajung să le aibă, şi cei care jinduiesc în continuare după ele, rămân la fel de nesatisfăcuţi. Niciodată, în afara unei relaţii de comuniune autentice cu Hristos, nu vor putea fi satisfăcuţi. Îşi stabilesc nişte obiective în legătură cu presupunerile lor nebiblice asupra modului în care pot să le fie împlinite trebuinţele fundamentale. Prin muncă îndârjită, prin proiecte bine gândite, sau printr-un noroc chior, ar putea să-şi atingă aceste scopuri. Au bani, copii drăguţi, se bucură de sănătate, au o profesie prestigioasă, au tot ceea ce îşi doresc şi valorizează, se bucură de o adevărată măsură de prosperitate şi fericire. Aceşti oameni nu consultă consilieri sau psihoterapeuţi. Nu au nevoie nici măcar de Dumnezeu în propria lor viaţă şi existenţă. Par să se simtă foarte bine şi insistenţa că nevoile lor cele mai profunde rămân, totuşi, neîmplinite, cad adesea în nişte urechi surde. Problema lor este faptul că atunci când totul în viaţă decurge după modul în care şi-au imaginat-o şi şi-au proiectat-o, se simt bine. Viaţa pe care au ales s-o ducă le conferă într-adevăr o satisfacţie temporară. Este dificil să-i convingi că la sfârşitul acestei existenţe se vor confrunta, totuşi cu suferinţe şi, în cele din urmă cu moartea pentru veşnicie, iar dincolo de ea nu au nici un fel de speranţă, nici o semnificanţă, şi nici dragoste sau siguranţă. 200

Există, de asemenea, oameni, care atunci când îşi ating scopurile, sunt aduşi, totuşi, faţă în faţă cu realitatea crudă că, chiar împlinirea visurilor nu-i satisface cu adevărat. Un exemplu în acest sens ar putea fi Marlyn Monroe, care avea tot ce şi-ar putea dori o fată. Arăta extraordinar, avea o figură bine proporţionată, drăgălaşă, era curtată de cei mai străluciţi bărbaţi, avea faimă, bani, şi totuşi în cele din urmă s-a sinucis. De ce? În mod aparent aspirase şi ajunsese să aibă tot ce şi-ar fi putut dori cineva. Şi totuşi a ajuns la disperare. Iată ce spunea în unul din episoadele sale depresive: “Mi-am atins toate ţelurile şi totuşi acestea nu mă satisfac, mă simt goală. Viaţa nu merită să fie trăită. Nimic altceva nu mai poate fi încercat. Am încercat totul, dar nu e nimic care să-mi aline durerea profundă din interiorul meu. Moartea mi se pare singura soluţie, singura alinare.” Etiopatogeneză moral-spirituală. Să presupunem că un pacient vi se adresează şi se plânge de o afecţiune psiho-somatică, un simptom, de pildă durere de cap sau ameţeală, un nod în gât, lipsă de aer şi lista ar putea continua. Ce-i veţi sugera? Cineva ar putea să spună – consultă un medic sau mergi la un psihoterapeut, sau să-i sugereze soluţii spiritualiste şi paranormale, sau să-l întrebe dacă are un hobby şi aşa mai departe. În orice caz, dacă ar fi să ne gândim la modelul medical de abordare, înainte de terapie medicul încearcă să stabilească un diagnsotic, iar stabilirea diagnosticului înseamnă să înţelegi cauza care generează şi menţine problema. Elementul cheie din spatele celor mai multe simptome, este un obstacol care se interpune şi blochează atingerea obiectivelor sau ţelurilor alese de persoana în cauză. Dacă un obstacol blochează sau înfrânge comportamentul nostru orientat către un ţel, către un obiectiv, apare ameninţarea unor dezvoltări de tip nevrotic. Dar dacă obiectivele sunt bazate pe presupuneri nebiblice, aşa cum spuneam anterior, chiar atingerea lor nu oferă decât o satisfacţie parţială şi, după împlinirea lor, deseori apare sentimentul de zădărnicie şi chiar de disperare. Altă dată obstacolul efectiv în atingerea acestor obiective nu poate fi înfrânt, nu poate fi înlăturat. De pildă nu pot să-l determin pe şeful meu să mă aprecieze, nu-mi pot determina tovarăşul de viaţă să mă iubească, indiferent cât de mult m-am străduit, indiferent ce am făcut, totul este zadarnic. Cele mai multe din aceste obstacole din viaţa reală rămân neclintite în ciuda celor mai multe eforturi şi atunci oamenii rămân frustraţi. Cele trei categorii care pot conduce la insatisfacţie, zădărnicie şi eşec, depresie, ar putea fi:104 1. obiective de neatins 2. circumstanţe exterioare 3. teama de eşec. Dacă cineva este confruntat cu un obstacol pe calea devenirii sale, în sensul atingerii ţelului pe care şi l-a propus cu disperare, experimentează frustrarea. Contextul emoţional pe care îl presupune frustrarea depinde de natura obstacolului cu care cineva se confruntă. Dacă obiectivul pe care persoana şi-l propune este de neatins, 1. în cele mai multe cazuri emoţia primordială generată este sentimentul de vinovăţie sau de neajutorare, de devalorizare. Dacă persoana crede că acest scop este realizabil, chiar dacă în realitate nu este, dar că unele circumstanţe externe îi sunt defavorabile şi îi blochează calea către atingerea sa, 2. sentimentele, emoţiile dezvoltate în mod tipic sunt de tipul resentimentelor. Iar dacă blocajul nu este nici un ţel nerealizabil şi nici nu sunt circumstanţe externe, defavorabile, dar există această teamă paralizantă de eşec, 3. atunci persoana dezvoltă în mod obişnuit anxietate. Cele trei aspecte de tulburare emoţională aflate în spatele celor mai multe dintre dificultăţile noastre personale sunt vinovăţia, anxietatea şi resentimentul. Pentru a înţelege mai bine fiecare din aceste modalităţi de geneză frustrării, le vom discuta şi analiza pe rând. I. Scopuri, ţeluri de neatins, intangibile. Anumite scopuri, obiective pe care oamenii şi le propun nu pot fi atinse pur şi simpu, indiferent cât de puternic s-ar strădui. Unii oameni consideră ca presupunere fundamentală, că nu pot să se simtă bine decât într-un singur fel, şi anume dacă pot evita orice fel de critică. De pildă, o doamnă de vârstă mijlocie, care avusese o experienţă traumatică cu propria sa mamă, fiind întotdeauna comparată nefavorabil cu sora sa, şi această administrare constantă de critică a 201

determinat în copil un sindrom de indigestie de cauză emoţională, psihică. Femeia a ajuns să creadă că simţămintele bune despre ea însăşi, sentimentul de siguranţă, de securitate, depind în mod absolut de faptul ca niciodată să nu fie criticată. Pentru ca să evite orice fel de critică, ea înţelegea să trăiască în mod perfecţionist, dar obiectivul ei, perfecţiunea, este un obiectiv intangibil, de neatins. S-a căsătorit cu un bărbat care o accepta şi o iubea cu adevărat, dar din când ea făcea greşeli. Putea să fiarbă ouăle prea tari, să uite să spele rufele la timp, sau să cheltuie prea mult din bugetul familiei. Ori de câte ori soţul îi adresa în mod aluziv observaţii amabile şi constructive, se simţea ameninţată. Nu putea să-şi blameze soţul pentru aceasta, pentru că, în mod evident era atât de amabil şi suportiv şi atunci considera că greşeala îi aparţine în întregime. În consecinţă a început să se urască, să-şi adreseze invective şi în felul acesta să atingă o stare de disperare, de anxietate şi depresie. Orice fel de suport, de încurajare i-ar fi fost adresate nu-i erau de nici un folos, ba dimpotrivă, preocuparea iubitoare avea rezultate opuse. Oricât de amabil ar fi fost cineva, se simţea atacată, îşi adresa reproşuri pentru că nu reuşise să atingă perfecţiunea. Psihologii vor sesiza că în afară de sentimentul de vinovăţie generat de teama de respingere, avem aici de-a face cu o considerabilă cantitate de mânie împotriva mediului său imediat, în mod deosebit faţă de soţul său, cerând perfecţiunea. Deşi resentimentele pot fi primordiale, putem fi înclinaţi să considerăm că şi vinovăţia este un sentiment predominant autoimpus de standarde de neatins, prin care o persoană se autoevaluează. Dacă clientul acceptă să-şi asume responsabilitatea de a nu putea atinge ţeluri de neatins, atunci se simte lipsit de valoare. Adesea aceste simţăminte sunt exprimate în propoziţii care denotă ura faţă de sine, disperarea, dezgustul faţă de propria persoană şi o pierdere a motivaţiei de a încerca. II. Circumstanţe exterioare. Pacienţii consideră că ar putea să-şi atingă ţelurile şi obiectivele dacă nu ar fi blocaţi din exterior. Emoţia predominentă, generată de o astfel de situaţie, este resentimentul. Un exemplu, poporul Israel a dezvoltat frecvent astfel de trăiri. Ori de câte ori era confruntat cu circumstanţe şi împrejurări nefavorabile, începeau să murmure împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Resentimentele manifestate de ei împotriva evenimentelor neplăcute, au mers până acolo încât a zecea oară, atunci când iscoadele Canaanului s-au întors cu rezultatele, erau gata să-l lapideze pe Moise, adesându-i acestuia invective şi reproşuri pentru toate problemele lor. Psihologii au dezbătut îndelung această ipoteză sau teorie a frustrării-agresiunii. Ea afirmă că agresiunea este răspunsul inevitabil faţă de un agent frustrant. Dacă cineva încearcă să-şi atingă un scop, dar o altă persoană i se interpune şi îi zădărniceşte eforturile, atunci cel blocat dezvoltă mânie. Comportamentul israeliţilor ilustrează această idee. Această teorie poate fi înţeleasă mai bine astfel: Când cineva consideră că ţelul său ar putea fi atins dacă nu ar interveni un blocaj de o anumită natură pentru care el nu se simte responsabil, atunci dezvoltă sentimente agresive faţă de obstacolul respectiv. Dacă obstacolul frustrant nu este constituit de o circumstanţă externă, ci dimpotrivă ţelul este de neatins sau subiectul este paralizat de teama de eşec, frustrarea nu va genera neapărat mânie şi agresivitate, ci mai degrabă va degenera în vinovăţie şi anxietate. O femeie între două vârste consultând terapeutul pentru o migrenă intensă, solicita spitalizare de circa trei ani. Psihiatrul se gândea la posibile cauze organice cerebrale şi a încercat tot felul de medicamente pentru a-i alina suferinţa. Ea apelase de nenumărate ori la farmacist. Încă de la primele interviuri anamnestice, s-a constatat că nutrea o mânie împotriva mamei care intervenise în viaţa sa, împotriva soţului, presupunerea sa fundamentală fiind că, pentru a-şi asigura siguranţa, familia trebuia s-o accepte şi s-o susţină în orice face. Ori de câte ori cei apropiaţi deveneau un obstacol în atingerea scopului ei, de a avea susţinere, dezvolta o mânie, supărare, amărăciune intensă faţă de ei, dar era incapabilă s-o exprime din cauza temerilor de respingere. Ea continua să încerce să-i schimbe, atât pe mamă, cât şi pe soţ, pentru ca să-i fie împlinită trebuinţa de siguranţă şi de dragoste. Comportamentul orientat către acest obiectiv era total ineficient. Fundamentul suferinţei sale psiho-somatice era acest resentiment neexprimat. Ea încălca principiul biblic de a nu lăsa să apună soarele asupra mâniei sale, Efes.4,26. Tratamentul nu a constat într-o serie de predici pentru ca să se comporte biblic, ci mai degrabă a implicat explorarea şi înţelegerea presupunerilor sale eronate, până când acestea 202

au fost abandonate. Pe măsură ce a învăţat că dragostea lui Dumnezeu era suficientă pentru a-i împlini trebuinţele fundamentale, a renunţat la credinţa nepotrivită că ar trebui să-şi schimbe soţul sau mama pentru ca nevoile sale de siguranţă să fie împlinite. În acel moment, migrena s-a ameliorat considerabil până la dispariţie. III. Teama de eşec. Deseori oamenii sunt blocaţi şi nu reuşesc să-şi îndeplinească rolurile de soţ, tată, etc., şi ca atare renunţă şi-şi abandonează responsabilităţile. Ţelul pe care îl au în faţă este rezonabil şi cu totul de atins. Calea nu le este blocată de nici o interferenţă. Dar atunci când cineva se teme că nu va reuşi să atingă ţelul propus, începe să se zbată, s-oscileze într-o indecizie anxioasă. Un soţ, de pildă, doreşte să se bucure de o relaţie maritală reuşită. El crede că acest lucru este posibil. Soţia sa este binevoitoare şi cooperantă. Şi totuşi el ezită suspendat în această stare de indecizie împietrită. De ce? Se teme ca nu cumva să facă vreo greşeală, ca cele mai bune eforturi ale sale să fie sub standard, şi aşa că nu mai face nimic. Premisa după care operează este foarte simplă. Dacă încerci şi greşeşti, trebuie să-ţi admiţi eşecul şi este de neconceput să accepţi aşa ceva. Dacă nu vei încerca niciodată vei evita eşecul. Dar dacă nu încerci niciodată, eşecul este garantat şi astfel cea mai proastă opţiune continuă să fie aleasă. Continuă să nu întreprindă nimic pentru a nu fi silit să se confrunte cu propriul eşec. Să vedem cum aceste trei forme de frustrare pot să conducă la probleme psihice mai complexe. Putem considera vinovăţia, anxietatea şi resentimentul ca experienţe prenevrotice. Tulburarea de tip nevrotic patentă apare atunci când o persoană dezvoltă un simptom destinat să evite o insultă mai gravă la adresa propriei valori de sau imagini de sine. Obiectivul prenevrotic este de a înfrânge obstacolul şi de a atinge cele mai dorite ţeluri, de a schimba partenerul, de a trăi o viaţă perfectă, de a face câţi mai mulţi bani. El va încerca să-şi evalueze eficienţa comportamentului orientat spre ţel şi va adopta noi strategii care îi promit să depăşească barierele sau obstacolele în atingerea acestui ţel. Deşi un astfel de răspuns la frustrare indică flexibilitate sănătoasă, totuşi poate anunţa o tulburare nevrotică, atunci când oamenii se străduie din răsputeri să-şi atingă ţelurile nebiblice care niciodată nu le vor oferi adevărata satisfacţie. Cheia maturităţii constă în alegerea unor ţeluri şi obiective specifice şi corespunzătoare creştinismului în cunoaşterea de Dumnezeu. Experienţa nevrotică este diferită de cea prenevrotică. Nevroticii nu mai încearcă să-şi înfrângă obstacolul cu confruntaţi. Obiectivul, în tulburările nevrotice, este siguranţa. De-a lungul timpului nevroticul a încercat în mod repeat să atingă ţelurile care credea că sunt esenţiale pentru dobândirea semnificanţei şi siguranţei. Dacă există o istorie îndelungată de eşecuri succesive sau dacă ajunge la constatarea că nu există nici o modalitate de a înfrânge obstacolele, atunci persoana frustrată îşi schimbă strategia şi se îndreaptă pe calea care conduce către nevroză. În loc să urmărească atingerea scopului, consideră că va putea să dobândească valorizarea de sine şi va încerca acest lucru îndreptându-şi eforturile spre protejarea imaginii de sine, atâta cât a mai rămas din ea. Va renunţa la luptă şi, pentru ca să-şi prezerve valoarea de sine, va adopta o atitudine care permite acest lucru. “Nu încerca mai mult, pentru că vei avea parte de mai multă frustrare.” În cazuri extreme, dispare chiar simţământul valorii de sine şi persoana se retrage într-o lume imaginară, psihotică. Se separă complet de această lume care nu generează decât durere. În esenţă, un psihotic spune: “Nu am parte decât de durere şi m-am săturat! Mă voi retrage într-o lume mai sigură, cea a irealităţii.” Cei mai mulţi oameni trăiesc într-un stadiu prenevrotic. Ei sunt plini de ură faţă de lumea care-i înconjoară, de resentimente sau se simt incapabili şi nutresc sentimente de vinovăţie, sau trăiesc cu un nor de tensiune şi teamă, anxietate. Ei continuă să încerce, să trudească zilnic în aceeaşi rutină. Creştinismul este o renunţare la trudă şi povară. Mat.11,28-29: ”Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi!” Este o experienţă prin care creştinii autentici pot să găsească instrumentele necesare de a face faţă frustrărilor şi insatisfacţiilor, pot să se bucure de odihnă reală. În acelaşi timp, pretinşii creştini ar putea să se întrebe, dacă experienţa lor nu este autentică şi nici comuniunea cu Dumnezeu, ce fel de satisfacţie le oferă, de fapt, religia, dacă se confruntă zi de zi cu aceleaşi nefericiri, cu aceleşi frustrări? 203

Ascunse în spatele acestor vieţi mizerabile şi bogate în insatisfacţii zac presupuneri greşite care conduc în cele din urmă la una din cele trei tipuri de tulburări emoţionale. Personalitatea umană nu a fost destinată să aibă de-a face cu vinovăţie, anxietate sau resentimente. Fie că obstacolele vor conduce la eforturi comportamentale reînnoite şi ţelul, obiectivul eronat va oferi o satisfacţie temporară, fie în cazul eşecului, va fi înregistrată o cădere psihică. Geneza tulburărilor nevrotice sau a căderii psihice poate fi trasată uşor. La un momnet dat după ce sentimentul de frustrare este suficient de intens sau dăinuie suficient de mult timp, persoana va înceta să încerce să depăşească obstacolul. Va fi nevoită să caute o existenţă mai sigură, departe de frustrări dureroase care nu-ţi dau niciodată satisfacţie şi nu conferă simţământul valorii personale. Deseori, stimulii precipitanţi sau trigerii simptomelor nevrotice pot să fie nesemnificativi. Un copil care nu face ceea ce i se spune e un impediment minor şi frustrarea care a stat până atunci ascunsă erupe într-o dorinţă disperată de a găsi siguranţă, de a îndepărta durerea de a fi respins sau de a fi confruntat cu eşecul. Această cădere în starea nevrotică ar putea fi asemuită cu obiceiul cuiva de a se cufunda într-o baie caldă pentru a se relaxa şi a se linişti. Diferenţa dintre comportamentul normal şi nevroză este că un om normal care se bucură de o baie fierbinte se ridică în cele din urmă şi se întoarce în lumea reală a responsabilităţilor. Nevroticul, însă, va dori să rămână cufundat toată viaţa. Lupta aceasta pentru siguranţă poate să includă oricare din simptomele şi tulburările de tip nevrotic: fobii, disfuncţii sexuale, tulburare obsesiv-compulsivă, ticuri, etc. Un exemplu ar putea fi sugestiv: Un pacient se teme să mai traverseze poduri. Anamneza indică faptul că pe drumul spre locul de muncă el trece peste un pod. Ştiind că simptomele sunt desemnate să atingă ţelul unei pseudosiguranţe, consilierul va putea să-şi dea seama că ceea ce pacientul trăieşte este o teamă în legătură cu o ameninţare faţă de valoarea personală, valoarea de sine, în implicată profesia sa, şi această ameninţare este în mod iraţional exprimată prin simptom pentru a fi evitată. Continuând să pui întrebări cu această ipoteză în minte, vei constata că, de pildă, pacientul a fost promovat la locul de muncă şi se simte incapabil pentru noua poziţie. Scopul pe care şi-l dorea pentru a obţine semnificanţă era succesul în afaceri. Obstacolul este teama de eşec. Frustrarea a luat forma anxietăţii. Până în acest moment clientul fusese prenevrotic. Cum ar putea să-şi rezolve problema admiţându-şi propriile temeri? Probabil că va trebui să se bucure de suportul prietenilor şi să abordeze sarcinile profesionale mai realist. În mod ideal, ar trebui să-şi schimbe presupunerea că semnificanţa, ca trebuinţă fundamentală, poate fi realizată prin succesul sau eşecul profesional şi să adopte punctul de vedere al lui Dumnezeu, şi anume că, Mântuitorul îi determină valoarea personală. Dacă această convingere este întărită, va avea puterea să-şi accepte responsabilităţile. Iar dacă în stadiul prenevrotic, va evolua către tulburarea nevrotică, în efortul de a se simţi în siguranţă faţă de posibila pierdere a semnificanţei prin eşec profesional, în mod inconştient, dar oarecum lucrativ faţă de scopul pe care şi-l propune, va dezvolta această teamă de a traversa poduri. Ca rezultat al acestei fobii patologice, respinge problemele profesionale şi adoptă o cale mai uşoară, o poziţie mai sigură, rămânând de cealaltă parte a podului. Începe să se plângă de această teamă, iraţională, nebună, care l-ar putea conduce la pierderea profesiei, dar – şi acesta este punctul cel mai important – tocmai acesta este obiectivul său, aceasta şi urmăreşte să facă. Teama sa nu este nebunie, ci este o autoprotecţie inutilă, o protecţie complet nenecesară pentru cineva care înţelege fundamentul biblic al semnificanţei şi securităţii, siguranţei. Nu toate simptomele slujesc scopului de a atinge siguranţa. Simptome psihosomatice pot fi rezultatul biologic direct al unor stări emoţionale nesănătoase. Problemele emoţionale legate de anxietate, resentiment şi vinovăţie pot fi corelate fiziologic şi, de-a lungul timpului, pot genera probleme organice reale ca ulcere, migrene sau afecţiuni dermatologice. Este adevărat că aceste emoţii negative pot avea efecte directe asupra anumitor comportamente ca funcţia sexuală. Disfuncţia orgasmică sau impotenţa, de exemplu, nu sunt reprezentate întotdeauna de efortul de a atinge siguranţa, ci pot fi rezultate fiziologice ale mâniei, vinovăţiei, sau simţămintelor de supărare. În cele mai multe cazuri, aceste simptome au o semnificaţie funcţională de tip nevrotic. Altfel spus, sunt desemnate de pacient fie să depăşească 204

obstacolul în stadiul prenevrotic, sau cel mai adesea, să-l ajute să evite o cantitate mai mare de frustrare, asigurându-i o pseudosiguranţă prin abandonarea confruntării cu obstacolul, stadiul nevrotic. Personalitate şi spiritualitate, comunicare şi limbaj Proces Lumea de azi, chiar şi lumea creştină, începe să înţeleagă importanţa comunicării, dar multe comentarii legate de procesul comunicării sunt străine, vide de comunicarea însăşi. Să vorbeşti despre comunicare poate fi uneori, un mod de a nu comunica nimic. Există o profundă realitate în experienţa comunicării sau a lipsei acesteia. Într-un anumit sens, orice comportament, orice simptom este un semn de comunicare, este o formă de limbaj care trebuie citită şi înţeleasă de cei capabili să facă lucrul acesta. În cabinetul medical sau psihoterapeutic de consiliere, limbajul corporal, gestica, tonul vocii, maniera în care pacientul comunică ceva care pare să fie diferit sau străin de propria lui experienţă actuală, este mult mai semnificativ decât cuvintele propriu-zise. Mimica, gestica, sunt modalităţi de a se exprima pe sine însăşi ale unei fiinţe umane, un fel de limbaj artistic care exprimă persoana în ansamblul ei. Deseori comunicarea non-verbală poate fi expresia unui conflict, a unei suferinţe sau a unei boli, sau dimpotrivă poate fi expresia armoniei, a completitudinii. Atât procesul suferinţei, al bolii, cât şi al sănătăţii, poate fi exprimat folosind acelaşi vehicul, acelaşi limbaj şi chiar aceeaşi propoziţie sau act. Profunda ambivalenţă dintre destructivitate şi creativitate îşi găseşte expresia deplină, dar deseori disimulată în toate formele de limbaj. Comunicare: intrapsihism – conştiinţă – lumea exterioară. Comunicarea are loc în două magistrale: una dintre acestea este între lumea lăuntrică, intrapsihică a persoanei şi conştiinţa propriului eu, iar alta este între eu şi mediul său înconjurător, în special cu alte persoane şi culturi – comunicarea dintre eu şi propriul psihism, ca şi comunicarea cu lumea exterioară.105 Între propriul eu şi lumea interioară, unele mesaje sunt sub formă clară, iar altele distorsionate sau deghizate. Impulsurile către comportamentul sexual sau către dragoste, către mânie pot fi recepţionate în conştiinţă. Eul, sinele poate să le accepte şi să le permită exprimarea, sau pot fi respinse şi trimise înapoi mesaje de reprimare, control, anxietate şi vinovăţie. Astfel, un sens al completitudinii poate fi comunicat, sau un sens al alienării din partea sinelui. Psihanaliza a elaborat asupra acestei conversaţii şi conflicte între sine şi aspectele profunde ale persoanei şi a dat posibilitatea lucrului asupra mecanismelor implicate, ocupându-se de expresia înstrăinării pacientului. În timp ce are loc conversaţia, sinele este angajat într-o comunicare care priveşte în principal lumea exterioară. O parte din această comunicare constă în mesaje asupra a ceea ce poţi sau nu poţi să faci, ceea ce este aprobat sau dezaprobat de grup. Cineva poate să comunice altora o parte din trebuinţele sale, din nevoia sa de dragoste, de exemplu. Aceste comunicări au în ele posibilitatea unor frustrări şi conflicte sau a unei satisfacţii. Asfel self-ul, eul, stă ca o instanţă între două lumi şi încearcă să rezolve conflictele din ambele direcţii, încercând să menţină completitudinea care să implice ambele dimensiuni, să negocieze relaţia dintre cele două lumi şi astfel să rămână coerent şi integru. Limbaj relevant, disimulant. Orice tip de limbaj în comuni o sabie cu două tăişuri. Scopul său este de a comunica, de a revela, şi prin acest proces de a procura o bază, un fundament pentru simţământul de comunicare, comunitate şi comuniune. Pe de altă parte, limbajul poate fi folosit ca un mijloc de a ascunde, de evaziune şi de înşelăciune, un mijloc de a nu comunica. De pildă durerea de cap poate avea tendinţa de a ascunde o tendinţă de ostilitate. O lucrare de artă ca şi simbolurile din vis, poate ascunde un conflict dintre dorinţe şi temeri. Actele rituale pot să disimuleze şi să exprime o profundă anxietate. Cuvintele sunt instrumentul unor maniere foarte diferite şi variate de utilizări înşelătoare. Astfel, mijloacele care ar trebui să exprime adevărul, sunt făcute în viaţa oamenilor căzuţi în păcat şi înstrăinaţi să comunice falsitatea şi, mijloacele care ar trebui să comunice un sens al comuniunii, al comunităţii, ajung să comunice, de fapt, un simţământ de înstrăinare. 205

Adevărul viu care există în fiecare dintre noi, constă în acele procese şi relaţii prin care abilităţile, calităţile şi posibilităţile inerente în natura persoanei sunt împlinite. Adevărul este expresia spiritului sau a sinelui. Funcţiile limbajului simbolic religios. Limbajul religios verbal, ritual sau artistic are aceleaşi funcţii, plus unele dimensiuni care trebuie adăugate. Prin limbajul religios individul poate fi în relaţie cu tradiţia sa culturală, astfel că devine conştient de rădăcinile sale de provenienţă. Pentru el această comunitate prezentă îi dă sentimentul că aparţine cuiva şi-i dă o speranţă pentru viitor, astfel încât are un simţământ al comunităţii care va deveni şi în parte. Esenţa tradiţiei religioase constă în spiritul ei, nu în forme. Atunci când experienţa religioasă este fundamentată pe adevărul viu, devine un proces constant de înfrângere a înstrăinării, alienării şi conflictului. Această sarcină nu este niciodată încheiată în mod definitiv. În experienţa comunicării religioase aceasta se produce nu între om şi el însuşi, ci între om şi ceilalţi şi de asemenea, între om şi Dumnezeu. Limbajul şi adevărul religios este un proces prin care noi ne mişcăm continuu către comuniune şi reunificare cu Creatorul nostru, Sursa şi susţinătorul vieţii, cu Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Omul vede în toate aceste realităţi pe Dumnezeul său. Când acest proces eşuează rezultă idolatrie şi înstrăinare. Limbajul sau simbolismul religios este expresiv şi de aceea are funcţia de formulare a insight-ului sau a interpretării semnificaţiilor experienţelor interioare, lăuntrice. El caută să exprime adevărul ca derivat din procesele intuitive profunde. Este limbajul credinţei, o fereastră prin care lumina poate să treacă în ambele direcţii. Limbajul religios poate fi în contradicţie cu limbajul şi simbolurile prin care manipulăm mediul sau cu limbajul şi simbolurile prin care exprimăm experienţele la nivelul senzorial. Limbajul religios are de-a face cu aspectele intangibile ale experienţei. El caută să dovedească necunoscutul, caută să penetreze dincolo de experienţele exterioare, pentru a descoperi legile şi relaţiile care conferă semnificaţie vieţii. Simbolurile religioase sunt modalităţi prin care cele mai profunde aspecte ale conştiinţei sau dorinţele inconştiente, aspiraţiile, conflictele, suferinţele şi speranţele inconştiente ale omului pot fi exprimate. Profunzimea luptei faţă de care religia este preocupată este lupta dintre viaţă şi moarte. Există multe alte nivele de luptă mai puţin grea sau superficială derivate din lupta dintre viaţă şi moarte şi acestea pot s-obţină diverse aspecte şi culori care ţin de situaţia sau cadrul cultural. Unul dintre conflictele de acest fel are loc în zona sexului, altul în relaţiile dintre grupuri variate în interiorul unei culturi, un altul este conflictul dintre apartenenţă şi înstrăinare. Dacă simbolurile religioase sunt utilizate pentru a câştiga insight, înţelegere asupra acestor lupte şi pentru a găsi unele răspunsuri care pot fi traduse în relaţiile actuale, atunci trebuie să existe o asociere vie între aceste simboluri şi realitatea sau relaţia simbolizată. Când această asociere este distrusă, realitatea este evitată sau reprimată şi atenţia se concentrează asupra simbolului însuşi. Simbolul devine în felul acesta o realitate – condiţie descrisă în Biblie ca idolatrie. În aceaste condiţii simbolurile religioase sunt subiecte de manipulare prin care se manifestă toate mecanismele defensive pe care le descriu psihologii. Dar cine îşi poate menţine tăria de a cerceta adevărul în orice moment? Cine are tăria de a se confrunta cu propria realitate lăuntrică, cu toate aceste impulsuri deviante, anxietăţi şi vinovăţii? Cine are puterea să-şi examineze în mod continuu relaţiile şi să descopere când şi în ce fel el este evitant? Împotriva cui se răzvrăteşte şi de ce nu este capabil să menţină o relaţie deschisă, de încredere cu toţi oamenii, în orice moment? Să-ţi pui astfel de întrebări este esenţial pentru a ajunge să-ţi oferi un răspuns.106 Avem de-a face aici cu ceea ce teologii au numit păcatul originar sau experienţa înstrăinării. Psihologii (Freud) l-au numit instinctul morţii, dar indiferent cum se numeşte, procesul acesta care ne produce suferinţă, care ne îmbolnăveşte şi ne înstrăinează, îşi are sediul în fiecare dintre noi şi în cultura noastră. El există în cultura şi civilizaţia umană fiindcă există în fiecare fiinţă umană. Este mult mai uşor să exprimăm în relaţiile de grup ceea ce este mai rău, decât ceea ce este mai bun în noi. 206

Aceste procese au loc în fiecare persoană care consultă un terapeut sau un consilier. Ele se află, de asemenea, în terapeutul însuşi, în consilier. Ele îşi găsesc expresia în limbajul religios şi sunt capabile să citească acest limbaj. De asemenea, ele îşi găsesc expresia în toate activităţile umane. Să condamni activitatea religioasă din cauza acestui fapt, ar însemna o gravă eroare de înţelegere a calităţii naturii umane. Orice activitate umană poate fi contaminată de păcat şi suferinţă şi acest risc de a fi distorsionat este cel mai înalt pentru modul de viaţă de tip religios. Defense: Negare şi Reprimare. Nu putem elabora o teorie a simbolismului religios în acest spaţiu, de aceea ne vom ocupa doar cu două tipuri de procese care vor deveni familiare pentru psihoterapeutul creştin. Multe persoane se adresează acestuia cu simţământul că religia lor şi-a pierdut semnificaţia şi că simbolurile religioase, care erau odată puternice pentru ei, sunt acum lipsite de semnificaţie şi putere. Ei au pierdut ceea ce se cheamă adevărul viu despre ei înşişi şi despre propria lor existenţă. Intuitiv, simt că problema lor are o dimensiune religioasă şi se adresează terapeutului creştin pentru ajutor. Este un simţământ comun astăzi, în lumea modernă şi cea a postmodernismului, că limbajul religios şi-a pierdut semnificaţia. Unele persoane caută sens şi semnificaţie ca şi cum ar căuta un cuvânt în dicţionar, dar nu-l găsesc, nu realizează că această pierdere a semnificaţiei naşte din faptul că au provocat o ruptură în cadrul celor mai profunde dorinţe, aspiraţii şi speranţe, faţă de realitatea religioasă care îşi găseşte expresia în ritualurile, simbolurile şi tradiţia de care aparţin. Ei şi-au pierdut rădăcinile, motivaţiile pentru propria lor existenţă. Cea mai completă expresie a acestui proces este ilustrată de mişcarea, aşa-numită, a morţii lui Dumnezeu. Aceşti teologi sunt reprezentativi pentru mulţi oameni care au experimentat această disociere lăuntrică. Un student deprimat a afirmat după ce a ascultat unul din prozeliţii teoriei morţii lui Dumnezeu: “Dumnezeu nu este mort, eu sunt mort şi tocmai am realizat lucrul acesta!” Ar trebui să adăugăm remarca că acest insight a marcat începutul unei noi vieţi pentru el. Mecanismul negării care a fost ilustrat în experienţa acestui student, este un aspect comun al vieţii religioase din zilele noastre. Negarea constă în refuzul de a recunoaşte unele aspecte dureroase şi neplăcute ale realităţii exterioare. Ea este utilizată frecvent de către copii, atunci când resping realitatea existenţei lor în mic, sau existenţei mai largi a lumii adultului şi se joacă ca şi cum ar avea un caracter şi trăsături puternice. Astfel, prin fantezie sau acţiune, pretind că sunt altceva decât sunt în realitate şi în felul acesta îşi neagă propriul mod de a fi. Atât copiii cât şi adulţii înţeleg aspectul de joc al acestui comportament, dar cu toate acestea şi adulţii îl joacă. În felul acesta se ajunge însă, la un moment dat, în situaţia în care copilulului i se cere să renunţe la această negare şi să accepte realitatea. El nu este şeful indian care conduce o armată, ci e doar un copil mic căreia mama îi cere să meargă la culcare, probabil împotriva voinţei sale. Oamenii trebuie să înveţe că negarea realităţii neplăcute din lumea externă poate fi realizată numai în fantezie şi acţiune, dar ea nu poate fi decât un joc şi nu este lucrativă pe plan îndelungat. Dependenţa. Pentru mulţi adulţi religia este o parte foarte acceptabilă a realităţilor externe, cât timp le satisface anumite trebuinţe narcisice cum ar fi dependenţa, dar atunci când religia pretinde şi anumite cerinţe, devine neplăcută. Evanghelia dragostei sună foarte bine doar până ce este predicată Legea. Aceste cerinţe şi obligaţii ale religiei schimbă simţământul de omnipotenţă în multe persoane. Cerinţele de înaltă spiritualitate şi etică ale religiei creative sunt mai mult decât pot accepta. În acest fel ajung să utilizeze defense împotriva unei astfel de realităţi. Astfel de persoane îşi vor fundamenta religiozitatea pe propriile trebuinţe narcisice, dar vor nega natura celorlalte aspecte ale personalităţii lor. Religia lor le va oferi mai puţin ajutor în timp de criză, în timp ce-i va păstra într-un stadiu imatur, în loc să promoveze creşterea lor personală. O astfel de negare a aspectelor externe ale realităţii îşi are contrapartea, replica anterioară. Atunci când negarea îşi face loc, anumite simţăminte sunt reprimate. Negarea solicitărilor şi cerinţelor credinţei religioase constă în reprimarea unor simţăminte ca încrederea, dragostea de sine şi simţământul 207

responsabilităţii. Ea poate conduce de asemenea, la reprimarea unei agresivităţi sănătoase şi inhibă în mod destul de serios utilizarea aspectelor creative ale persoanei. Psihoterapeuţii seculari remarcă faptul că pacienţii nu vorbesc despre propria religie sau fac lucrul acesta cu mare dificultate. Pacienţii care în mod natural ar putea să aibă reţineri, sunt dispuşi să vorbească despre viaţa lor sexuală mult mai uşor decât despre religia lor. Aceasta este o parte a negării şi reprimării dimensiunii religioase a experienţei lor şi a simţămintelor legate de aceasta. Atitudinea terapeutului, mai ales a celui care are fundamente şi orientare creştină sănătoasă, este aceea de a încuraja consiliatul să se deschidă faţă de dimensiunile spirituale şi să le comunice. Utilizarea limbajului religios de către o persoană sub stress poate să fie o formă de confesiune a credinţei sau nu este decât o manevră defensivă. În aceste condiţii utilizarea defenselor este de obicei regulă. Dezvoltarea simbolurilor religioase. Negarea n-ar trebui confundată cu creşterea personală. Creşterea reclamă o constantă expansiune a semnificaţiei simbolurilor religioase şi anume dezvoltarea periodică a unor simboluri sau formulări noi. Negarea şi reprimarea blochează această creştere. Ca toate defensele, acestea tind să fie nişte obstacole împotriva adevărului viu din interiorul persoanei şi blochează procesul de integrare la acest nivel. Dacă semnificaţia lui Dumnezeu la vârsta de şase ani şi la cea de şasezeci de ani rămâne la acelaşi nivel, înseamnă că nu a avut loc nici un proces de creştere, ci mai degrabă putem vorbi de o stabilitate, dar cu caracter rigid. Astfel, un adult care utilizează simbolurile religioase într-o manieră copilărească, infantilă, manifestă un nivel infantil al dezvoltării sale personale. Expansiunea şi dezvoltarea semnificaţiei simbolurilor religioase este opusă negării. Trăim într-o perioadă în care simbolurile psihologice au semnificaţii profunde pentru multe persoane şi este normal să fie aşa. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă simbolurile psihologice singure servesc trebuinţelor fiinţei integrale aşa cum o fac simbolurile religioase atunci când sunt utilizate în manieră corectă. Există un nivel al semnificaţiei şi valorilor în experienţa umană care nu poate fi exprimată doar la nivelul simbolurilor psihologice. Aspectele religioase care implică procese patologice pot fi formulate în simboluri psihologice, aşa cum a arătat Freud. Pe de altă parte, multe din greşelile pe care le fac psihologii astăzi, ţin de atitudinea lor faţă de aspectele religioase. Psihologii umanişti au tendinţa de a adopta o interpretare cvasireligioasă golită de dimensiunea esenţială a ceea ce este transcendent religiei, credinţei religioase, îndepărtându-se de spiritul acesteia. Psihologia umanistă este uneori prea uşor asimilată de consilieri şi psihoterapeuţi creştini ca un mod de a înţelege omul care pare să se potrivească cu cadrul credinţei lor religioase. Atenţie, însă, la diferenţe. Punctul de vedere rămâne umanist. Este o componentă importantă a rolului psihoterapeutului creştin de a utiliza dimensiunea religioasă şi simbolurile prin care persoana, clientul le formulează, cu scopul de a-l asista. Din acest motiv, psihoterapeutul creştin trebuie să fie foarte bine pregătit în procesele dinamice care se află în spatele şi în profunzimea formării şi exprimării simbolurilor. Riscul psihoterapeutului creştin este acela de a deveni o victimă a defenselor clientului sau ale lui însuşi. Înainte de a abandona tema reprimării şi negării ar trebui să ne ocupăm mai îndeaproape cu o temă conexă. Este necesar un anumit tip de negare utilă creşterii şi sănătăţii psihice şi spirituale a pacientului. În gândirea religioasă şi limbajul religios aceasta a fost numită în mod frecvent negare sau tăgăduire de sine. Oricare ar fi semnficaţia acestui termen, ea depinde de definiţia expresiei self sau eu sau sine. Pentru psihologi self-ul este un aspect esenţial al persoanei şi nu poate fi negat. El trebuie doar să se dezvolte şi să fie utilizat creativ. Dar sub aspect religios expresia eu înseamnă fire pământească, egoism, vanitate, mândrie, idolatrie de sine. Expresia religioasă mult mai adecvată a tăgăduirii sau negării de sine este aceea de sacrificiu. Sacrificiul constă în oferirea a ceva substanţial pentru un scop mai înalt. În creşterea personalităţii este necesar să renunţăm la simţămintele infantile, la ideile şi comportamentele fireşti pentru a dezvolta un mod mult mai matur de a trăi. Atunci când am devenit maturi am îndepărtat lucrurile copilăreşti. Aceasta este o declaraţie normativă pentru creştere şi dezvoltare spirituală în teologia paulină. 1Cor 13. Freud 208

vorbea despre renunţare. Este acelaşi principiu al sacrificiului din religie, s-oferi ceva mai puţin şi de mai mică însemnătate sau de proastă calitate pentru un bine mult mai mare, unul fundamental. Renunţarea sau sacrificiul este adesea predicată cu aceste conotaţii negative, care pe mulţi oameni îi revoltă. În psihoterapia creştină descoperim că atunci când persoanele găsesc satisfacţii mature, sunt gata să renunţe la plăcerile copilăreşti. Sfânta Scriptură afirmă despre Domnul Isus în Evr 12,2 că pentru bucuria care-i era pusă înainte, a îndurat crucea. În utilizarea expresiei negare trebuie făcută distincţia dintre negare ca proces defensiv, patologic şi negarea ca renunţare la ceva mai puţin valoros şi important, pentru a dobândi, sau de dragul unei valori mai mari, a schimba identitatea infantilă cu una matură. Mat.16,24-28. Simbolurile religioase şi procesele intelectuale. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra simbolurilor religioase în relaţie cu procesul intelectual. Nu va fi o discuţie privind aspectele cogniţiei. Mai degrabă ne vom concentra asupra proceselor intelectuale, utilizarea simbolurilor şi formulărilor religioase sub aspect sănătos sau patologic. Procesul formării imaginilor şi ideilor, al formulării acestor idei în mod verbal astfel încât să poată fi comunicate şi evaluate este o abilitate unică a fiinţei umane. Acest proces distinge omul faţă de toate celelalte vieţuitoare. Capacitatea de a gândi, de a evalua ideile în relaţie una cu alta, de a pune ideile într-o formă logică şi sistematică, este o parte esnţială din ceea ce dă semnificaţie unei persoane. Simbolurile religioase şi ideile adiacente devin un fel de grâne la moara funcţiilor intelectuale normale. Produsul final al acestei activităţi în religie, este cunoscut ca teologie. Este interesant că teologia a fost cunoscută cândva ca regina ştiinţelor, un titlu menit să indice că posedă o anumită calitate sau funcţie autoritativă. Capacitatea de a pune ideile referitoare la lumea exterioară într-o formă logică este comparativ uşoară în comparaţie cu posibilitatea de a aranja aceste idei în legătură cu lumea lăuntrică a omului. Există un sens în care teologia este o ştiinţă ca mod de cunoaştere, dar nu este o ştiinţă în sensul modern al ştiinţelor naturale sau al ştiiinţelor comportamentale. Este un mod de cunoaştere despre viaţa lăuntrică a omului în particular, ca viaţă în relaţie cu Dumnezeu. Dar nu poate exista o relaţie cu Dumnezeu făcând abstracţie de eul personal, de sine şi de ceilalţi. Există o dimensiune internă a cunoaşterii teologice împlinită în scopul său de împlinire şi răscumpărare, ea conferind structură şi semnficaţie pentru universul care trăieşte sinele şi eul nostru. Sarcina teologiei este să extindă şi să testeze semnificaţia simbolurilor religioase şi făcând astfel, să dezvolte conştiinţa sau conştienţa persoanei în dimensiunile sale religioase. Dar din nou avem de-a face cu un paradox. Pentru a creşte şi a te dezvolta sănătos trebuie să dezvolţi semnificaţia simbolurilor; ca să faci lucrul acesta devine periculos, pentru că poţi să subliniezi prea mult simbolurile şi formulările sale, dar realitatea lăuntrică să fie pierdută. Asta înseamnă că relaţia vie intrinsecă dintre semnificaţie şi simbol este din nou distrusă. Simbolurile devin incapabile să promoveze creşterea şi dezvoltarea conştiinţei sau completitudinii. Astfel simbolul devine o realitate împreună cu trebuinţa fundamentală derivată din simţăminte reprimate, din defense şi dorinţa de a menţine sistemul simbolic în sine. Aceasta conduce la dogmatism, la jocuri verbale teologice şi este una din manifestările tendinţei umane către păcat, suferinţă şi boală. În termeni psihologici procesul pe care-l descriem se numeşte intelectualizare. În limbajul religios intelectualizarea este o formă de idolatrie, o formă elevată, verbală de reprezentare a realităţii, dar care nu este decât o închinare la un fals Dumnezeu, idolatrie. Acesta înseamnă, din punct de vedere psihologic, că actul plasării unei asemenea importanţe asupra formulării verbale, conduce la pierderea semnificaţiei afective a experienţei. Astfel, putem vorbi despre faptul că suntem înstrăinaţi de Dumnezeu, fără ca să mai intrăm efectiv în contact cu simţămintele reale ale acestei înstrăinări. Putem vorbi despre faptul că suntem păcătoşi, fără să mai avem conştienţa simţământului acestui păcat. Elaborarea unui sistem religios poate să devină astfel o formă de invadare şi să hrănească procesul mai degrabă al îmbolnăvirii decât al unei însănătoşiri. 209

semnificaţia psihoterapiei creştine în acest sens? Pentru un student în teologie nepregătit teologic, ea poate să devină o adevărată problemă. Prin studiile teologice o persoană poate să dezvolte şi să-şi rafineze procesele intelectuale, ca o defensă care rezistă în a-l confrunta şi a-l ajuta să renunţe la această modalitate defensivă de folosire a noţiunilor, simbolurilor şi limbajului religios şi să înţeleagă semnificaţia afectivă a formulărilor sale simbolice. În acelaşi fel poate fi adevărat că o persoană poate să înveţe formulările psihologice. Procesul terapiei este acela al extinderii conştienţei, a creşterii conştienţei realităţii interioare şi exterioare şi a modului în care cineva poate să aibă de-a face cu aceste realităţi. Aceasta înseamnă că perceperea realităţilor ce se află în spatele cuvintelor folosite constă în substanţa adevărată a fiinţei umane, capacitatea ei de a avea calităţile de persoană şi de a stabili relaţii. Sarcina consilierului creştin, a psihoterapeutului nu este s-ofere persoanei cuvinte religioase, ci să-l ajute să descopere ce se află în spatele cuvintelor şi a adevărului pe care ele îl reprezintă . Acest adevăr nu are de-a face doar cu procese ale suferinţei şi bolii, ci are de-a face cu multe simboluri ale patologiei, dar şi cu obiectivele şi procesele împlinirii naturii psihologice şi spirituale ale cuiva. Intelectualizarea poate fi o problemă şi pentru psihoterapeutul creştin însuşi. O chestiune în acest domeniu este relaţia dintre teologie şi terapie – cum putem înţelege procesul terapeutic din punctul de vedere teologic? Aceasta necesită utilizarea conceptelor teologice într-o manieră care să aibă de-a face cu procese vii, mai degrabă decât cu condiţii statice. De asemenea, reclamă o aptitudine disciplinată din partea psihoterapeutului de a fi mai degrabă preocupat de realitatea lăuntrică, decât cu modul în care aceasta este formulată. Ea poate deveni o înţelegere profundă a dimensiunii spirituale a vieţii fără o teologie foarte înalt dezvoltată şi sofisticată. În timp ce în noi trebuinţa de înţelegere teologică a procesului terapeutic trebuie să fie recunoscută, orice judecată finală a procesului trebuie făcut pe bazele meritelor şi eficienţei sale. Adevărata înţelegere teologică trebuie distinsă de jocul de cuvinte teologic utilizat într-o variată manieră defensivă. Psihoterapeutul creştin trebuie să reziste influenţelor care l-ar putea conduce să utilizeze relaţia terapeutică pentru a promova un anumit sistem teologic particular. Din nefericire, învăţarea unui sistem teologic sau manipularea simbolurilor teologice nu schimbă procesele lăuntrice. În aceste condiţii o astfel de practică poate creşte anxietatea, de exemplu atunci când accentuăm prea mult asupra ideii păcatului, atunci când o persoană este deja copleşită de povara vinovăţiei reale sau nevrotice. În orice caz, cuvintele, expresiile teologice sunt şi ar trebui utilizate ca nişte expresii terapeutice şi care să promoveze procesul vindecării. Acesta este şi rolul lor. Chiar dacă este necesară o oarecare educaţie terapeutică, aceasta trebuie făcută în afara procesului terapeutic şi de către altă persoană decât terapeutul însuşi, altfel pot deveni contraproductivă. Psihoterapeutul creştin poate avea de-a face cu experienţa învăţării, dezvăţării şi reînvăţării teologiei în cadrul procesului terapeutic. În cele mai multe cursuri şi seminarii teologice, teologia este predată ca un mod obiectiv de gândire în termenii unor doctrine şi idei. Profesorul de teologie poate să se plângă că găseşte ideile unui profesor de psihoterapie creştină sau teologică prea subiective, astfel că insistă asupra aspectelor obiective ale gândirii teologice. Acestea pot să fie motivele că se creează o oarecare tensiune. Preocuparea noastră este efectul asupra terapeutului. Atunci când un student încearcă să se specializeze în psihologia pastorală sau în domeniul clinic, se confruntă cu un nou set de întrebări şi probleme. Chestiunea nu se pune asupra obiectivităţii gândirii religioase, ci constă în ceea ce teologia are de spus în legătură cu preocuparea privind experienţa unei persoane specifice sau cum înţelegem experienţa unei persoane din punct de vedere teologic. De asemenea, se pune problema semnificaţiilor personale asupra ideilor religioase. Studentul poate să se găsească într-un conflict atât de sever, încât acesta să depăşească semnificaţia unei experienţe educaţionale şi să fie necesară o anumită hotărâre, schimbare de atitudine, în acest sens. Atunci când un student învaţă că auto - manipularea sau a altora prin concepte teologice, nu are un rol salvator şi nici terapeutic, reacţionează adesea, demonetizând sau devalorizând oarecum teologia. Avem de-a face cu 210

valori practice care apelează cu putere valori care au o semnificaţie mult mai puternică decât valorile teologice. Acesta este fundamentul pentru aşa-numitul tip de criticism, că mişcarea psihoterapeutică pastorală şi-a pierdut legăturile sale teologice. Este ceea ce Wise consideră necesar şi numeşte dezvăţare. Reînvăţarea de către psihoterapeutul creştin a teologiei poate fi un proces lung şi dureros. Aceasta nu înseamnă în mod primordial o învăţare a unor sisteme şi idei aşa cum sunt prezentate în clasă de către un profesor sau într-o carte. Ea necesită şi reclamă din partea terapeutului dezvoltare, creştere, maturizare a vieţii sale emoţionale şi spirituale, o acumulare a unor insight-uri şi înţelegeri în procesul vieţii şi relaţiilor şi formularea acestor insight-uri în procese teologice. Acesta este un proces care implică întregul om, nu doar intelectul său. Procesul educaţiei teologice poate fi dezvoltat astfel încât experienţa învăţării, dezvăţării şi reînvăţării să nu apară atât de abrupt şi într-o manieră atât de radicală. Trecerea poate să fie facilitată şi uşurată prin măsuri înţelepte. Problema fundamentală constă în natura gândirii teologice şi în relaţia sa cu experienţa umană. A trecut de mult ziua când discutam despre semnificaţia obiectivă şi subiectivă a aspectelor experienţei şi felul în care ele sunt fixate ca şi condiţii. Relaţia dintre individ şi lumea sa, dintre organismul viu şi mediul său ne spune că nimeni nu poate să stabilească unde se termină graniţele propriului organism şi fiinţe şi unde începe mediul. Postmodernismul a creat conceptul antropic (contopirea subiectiv obiectivă), dar teologia răsăriteană vorbea de mult de un proces teantric (contopirea omului în Dumnezeu – In 15, teologia paulină). Relaţia este atât de complexă, atât de strânsă, încât putem spune că atât organismul cât şi mediul ajung să stabilească o relaţie unitară. Ele sunt doar două aspecte ale unui proces viu, total, expresia vieţii spirituale. Geniul limbajului religios viu constă în aceea că are de-a face cu nivelul spiritual, cu semnificaţiile şi valorile a ceea ce din punct de vedere fizic şi chimic, ca procese au loc la nivel biologic. Aceasta înseamnă că există un proces prin care lumea internă şi externă a omului devine una. Simbolurile religioase vii sunt şi se constituie ca mijloace de expresie a lumii lăuntrice intangibile a omului prin obiecte şi evenimente, simboluri luate din lumea externă. Procesul prin care se realizează lucrul acesta este analogia. Procesele şi evenimentele din lumea exterioară a omului devin semnificative în formularea şi înţelegerea proceselor şi experienţelor lumii lăuntrice. Astfel aspectele exterioare şi interioare sunt unificate într-un întreg viabil sau ele continuă să existe în conflict. Aspectele raţionale ale omului par să reclame sistematizarea şi evaluarea simbolurilor religioase vii. Aceasta este sarcina teologiei şi este o sarcină legitimă. Sub presiunea de evadare şi ascundere a realităţilor lăuntrice, la supuse vieţile umane, gândirea teologică poate să fie atât de dominată de solicitările gândirii laice, încât elementele dinamice ale vieţii persoanei sunt reprimate aproape complet. Acest mod de a utiliza teologia conduce la o ruptură în interiorul persoanei, prin care devine scindată. Insistenţa asupra realităţii, asupra obiectivităţii în detrimentul subiectivităţii, are ca rezultat ignorarea sau neglijarea dimensiunilor lăuntrice ale persoanei. De asemenea, mult din aşa-numita obiectivitate este în mod real o subiectivitate nerecunoscută, adică nu este decât o proiecţie a aspectelor subiective. Pe de altă parte, individul care caută să evite în totalitate utilizarea proceselor raţionale atunci când are de-a face cu simboluri religioase, va regresa într-un aşa tip de teologie mai degrabă o expresie a dorinţelor sale infantile. Acesta este aspectul de care în mod corect teologii se tem că ar putea să facă terapeuţii creştini psihoterapeuţi. Psihoterapeutul creştin trebuie să edifice un pod asupra acestei prăpastii într-o manieră dinamică şi funcţională. Aceasta presupune procesul de reînvăţare a teologiei. Consilierul creştin, psihoterapeutul trebuie să înveţe să utilizeze ideile religioase ale pacienţilor ca mijloace de descoperire a proceselor lor lăuntrice şi să reveleze relaţia persoanei cu el însuşi şi cu lumea sa. În felul acesta va înţelege că în fiecare dintre ideile religioase ale persoanei există o logică a sa însăşi, o logică atât a ideilor cât şi a persoanei, ceea ce dictează logica, rezultatul dorinţelor, simţămintelor şi frustrărilor cărora persoana trebuie să le facă faţă. S-ar putea ca aceasta să nu aibă exactitatea logicii matematice, dar ea există acolo, este o logică inerentă proceselor dinamice. Nu este o logică care caută să controleze sau să nege aceste procese exterioare, aşa-numite obiective sau logice. Ea este o logică prin 211

care atât patologia şi păcatul, cât şi experimentarea vindecării şi împlinirii poate fi exprimată în mod simultan. Psihoterapeutul creştin învaţă să înţeleagă şi să utilizeze acest tip de teologie dinamică. El comunică preocuparea pentru ideile religioase ale persoanei şi în felul acesta va găsi multe ilustraţii ale acestui proces. De pildă o pacientă avea simţăminte de protecţie, dragoste, ataşament atunci când i se vorbea despre Isus, însă se trezeau în sufletul ei simţăminte de mânie, respingere, ură atunci când i se vorbea despre Dumnezeu. Sarcina psihoterapeutului este să analizeze lăuntrul acestei persoane, să vadă care a fost relaţia ei cu părinţii, ce traumă a lăsat sechele în sufletul ei şi natura acestui proces ambivalent faţă de valorile şi persoanele dumnezeirii, încercând să găsească motivul, realitatea problemei şi soluţia care ar putea să conducă la unificarea simţămintelor pozitive şi rezolvarea conflictului lăuntric. Simbolurile religioase şi semnificaţiile personale. Ideea că simbolurile religioase au o semnificaţie personală profundă ca şi o semnificaţie culturală şi metafizică n-ar trebui să surprindă pe nimeni dintre cei care cunosc Biblia în mod profund. Pentru că în Biblie citim că Dumnezeu, care locuieşte în locuri înalte şi sfinte este, de asemenea, cu cel cu sufletul umil şi cu inima zdrobită. Is.57,15 Într-adevăr există dovezi în Biblie că bunul Dumnezeu poate locui în fiecare inimă, dar uneori această experienţă este una de conflict intens. Astfel noi citim în Ier. 31,33, “acesta este noul legământ pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul. Voi lua din voi inima de piatră şi vă voi pune o inimă de carne. Voi scrie Legea Mea în inima lor.” Atunci când ne întoarcem la Noul Testament, vom vedea preocuparea Domnului Isus faţă de lăuntrul oamenilor, ca o ultimă dimensiune a vieţii – El ştia ce este în om, spune Ioan 2,25. De asemenea, El afirma că din prisosul inimii vorbeşte gura, Mat.12,34. În parabola fiului risipitor, vedem un tânăr lucrând cu propriile sale chestiuni lăuntrice asupra vieţii, venindu-şi în fire şi întorcându-se acasă. Luca 15,11-32 În mod clar ceea ce este implicat în acest caz constă în rezolvarea, soluţionarea conflictelor interioare asupra propriei identităţi care precede rezoluţia asupra conflictului în alte dimensiuni. În Predica de pe Munte Isus a punctat anumite idei şi expresii privind motivaţia lăuntrică în relaţie cu standardele ce privesc semnificaţiile şi comportamentul în domeniul religios. Consilierul şi psihoterapeutul creştin aflat pe o bază solidă în înţelegerea simbolurilor religioase va realiza cele două dimensiuni ale vieţii. Pe măsură ce el îşi înţelege semnificaţiile lăuntrice ale simbolurilor religioase, el va găsi o mare incongruenţă şi distorsiune între acele semnificaţii şi semnificaţiile teologice acceptate, universal valabile. Dacă caută să înţeleagă persoana, el va descoperi că există motive în experienţa umană pentru această condiţie, la fel cum există motive în natura fiecărui om. Dacă teologul afirmă că această incongruenţă este datorată păcatului originar, terapeutul va fi de acord cu el. Ideea păcatului originar stabileşte că există imperfecţiuni şi ambivalenţe în natura omului căzut în păcat, dar psihoterapeutul doreşte să descopere modalităţile efective prin care aceste imperfecţiuni lucrează în experienţa vieţii de fiecare zi, începând din primii ani ai copilăriei evoluţiei unei persoane, unui pacient. Încercarea de a ajuta persoana să înţeleagă relaţia vitală dintre simţămintele, procesele intuitive şi relaţiile interumane la fel de bine ca şi relaţia cu Dumnezeu, este una dintre sarcinile psihoterapeutului. În procesul acesta el poate să lucreze în direcţie dublă: fie de la simbol către experienţă, sau de la experienţă către simbol, important este însă, să le unifice în viaţa clientului, să le aducă într-o stare de armonie, de congruenţă şi conflictul să fie eliminat. O discuţie completă asupra tuturor proceselor lăuntrice care pot fi exprimate în simboluri religioase ar reclama o reevaluare şi revedere cuprinzătoare a dezvoltării personalităţii, atât sănătoase cât şi condiţii patologice, combinate cu o înţelegere a interacţiunii reciproce dintre individ şi cultura sa. Pentru a generaliza am putea să spunem că semnificaţiile religioase se dezvoltă în parte în relaţiile familiale timpurii, experienţa încrederii care se dezvoltă mai târziu în credinţa religioasă începe în copilărie, astfel încât alte simţăminte, atitudini şi valori încep să prindă contur. Pe măsură ce copilul se dezvoltă îşi însuşeşte experienţa ruşinii în legătură cu corpul său, care devine o ruşine legată de el însuşi ca persoană. De aici pot să se nască anumite dubii care îi paralizează 212

capacitatea de decizie şi acţiune în viaţa adultă, el poate deveni un adevărat Toma necredinciosul din cauză că nu-şi poate accepta crezurile sau formulările teologice, dar această incapacitate de încredere şi de dedicare a sa, de luare a unei decizii, este în realitate o problemă psihoterapeutică. Are nevoie de o experienţă prin care să înveţe să-şi exercite autonomia şi astfel să poată să utilizeze semnificaţiile simbolurilor sale religioase aşa cum le înţelege şi cum le exprimă el în mod unic. Astfel utilizarea contextului simbolurilor religioase într-o anumită manieră poate deveni uneori extrem de dubioasă şi în felul acesta ea poate să conducă către temele centrale ale existenţei. Această abordare a dezvoltării fiinţei umane poate fi urmată şi la etapele ulterioare până la vârsta senectuţii, pentru că la fiecare stadiu al vieţii există experienţe care au un potenţial al naturii lor religioase. Identificarea conflictului în adolescenţă este între acestea. Într-o perspectivă diferită, experienţele necazurilor, tulburărilor şi ale pierderilor, ale anxietăţii, vinovăţiei şi urii, caracteristicile şi modurile obişnuite de a răspunde în relaţiile umane, simţământul de împlinire sau insatisfacţie în viaţă, toate îşi găsesc expresie amplă în ideile religioase. Tendinţa faţă de pasivitate, agresiune, dependenţă, răzvrătire şi retragere, nevoia de a răni pe ceilalţi, de a fi rănit de ei sau de a te răni tu însuţi, pierderea iubirii, teama de dragoste, vinovăţia în legătură cu dragostea sau teama de a nu fi iubit, profunda preocupare înlăuntrul persoanei de a fi iubit sau de a avea dragoste, îşi găseşte expresia deplină în religie. Experienţa de autodevalorizare şi vinovăţie care tinde să copleşească pe cineva sau dimpotrivă, apartenenţa către mândrie şi egocentrism, teama de a pierde controlul sau de a fi controlat, de asemenea, nevoia de a controla pe alţii sunt exemple comune. Nu ar trebui să pierdem din vedere nici modalităţile prin care experienţele sexuale şi religioase sunt în relaţie, fie în mod deschis, fie în forme deghizate. Există modulaţii profund analoage între valorile religioase şi sexualitatea umană. O înţelegere religioasă a naturii omului trebuie să includă şi sexualitatea cu aspectele ei creative, dar şi cu posibilităţile distructive. Pe scurt, orice proces şi experienţă care poate să aibă loc într-o persoană vie cu întregul ei organism, întreaga fiinţă, cadrul ei cultural, îşi poate găsi expresia în simbolurile religioase, fie din direcţia descoperirii înţelegerii şi a stabilirii unor obiective creative şi potrivite, fie în termenii unei suferinţe sau înstrăinări, devieri. Tendinţele curative sau salvatoare din fiinţele umane tind către integrare şi completitudine şi ele îşi găsesc cea mai completă formă de expresie în religie. Aceasta, datorită faptului că religia este acea activitate lăsată omului, care are de-a face cu ultimul său destin, faţă de care natura sa şi destinul său finit, este doar o parte. În sublinierea ambivalenţei naturii umane noi încercăm să subliniem şi să întărim faptul că există întotdeauna o parte pozitivă constructivă în fiecare conflict, chiar şi atunci când aparent nu există un conflict. Conflictul crează întotdeauna posibilitatea creşterii, dezvoltării şi a optimizării relaţiilor, sau dimpotrivă poate conduce la o regresie nesănătoasă, la frustrare şi nefericire. Erickson a dezvoltat acest principiu prin conceptul său de conflict nuclear sau criză în variatele stadii ale dezvoltării fiinţei umane. Oricum am conceptualiza, psihoterapeutul creştin ar trebui să fie alert faţă de tendinţele pozitive, creative din fiecare persoană şi ar trebui să-l încurajeze fără să exercite o presiune nepotrivită. De exemplu, dacă o persoană zice pastorului sau terapeutului: “iată, nu pot să am încredere în tine şi nici nu pot să mă încred în nimeni.” El ar putea să dea următoarea replică: “dar ştii că eu am nevoie să cred în tine? Fii, te rog, pentru mine, o persoană în care pot să am încredere! Dă-mi posibilitatea să mă încred în tine!” A dori să-ţi pui încrederea în cineva este o parte a fiinţei umane. Psihoterapeutul creştin trebuie să înveţe cum să comunice de pe versantul pozitiv al conflictului uman, ca şi de pe cel negativ, în maniera potrivită pentru fiecare caz în parte. Aceste modalităţi de abordare vor diferi de la persoană la persoană, de la caz la caz, cu obiectivul propus, dar ţelul tuturor remarcilor sale va fi acela de a dezvolta procesul curativ al înţelegerii şi creşterii. El se va afla întotdeauna la dispoziţia pacientului, clientului din faţa sa. Simbolurile religioase şi aspectele psihodinamice. Cineva a spus că dacă ne dorim să cunoaştem ceva despre o persoană ar trebui să-l întrebăm pe el. Acesta poate să sune ca suprasimplificat, în special în viziunea modernă a cuiva care a fost antrenat în ultimele cercetări privind cunoaşterea 213

psihologică. Cu siguranţă că o anumită capacitate şi viziune poate fi însuşită din toate aceste cercetări, abordări, dar din fericire noi putem într-adevăr să învăţăm mult de la o persoană doar întrebând-o, numai că acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare, pentru că să pui o întrebare, să ştii să întrebi, aceasta ascunde o procesualitate complexă, intenţia şi capacitatea de a asculta răspunsurile, de a le auzi cu acurateţe şi de a le îngloba într-o înţelegere o combinaţie de empatie şi cunoaştere în legătură cu acea persoană. Ceea ce putem spune este că prin simbolurile religioase avem posibilitatea, accesul la semnificaţiile profunde care trebuiesc cunoscute şi înţelese. Într-adevăr o persoană nu poate fi înţeleasă cu adevărat în profunzimile sale şi nu-i putem înţelege semnificaţia a ceea ce spune, în mod superficial. Adevărata şi originala înţelegere nu este ca şi cum am citi doar remarcile întâmplătoare ale cuiva. Aceasta este numai o abordare superficială şi nu se are în vedere persoana în ansamblul ei. Adevărata şi originala înţelegere implică intrarea în aspectele emoţionale şi voliţionale ale comunicării în aceeaşi măsură ca şi în cele raţionale. Procesul schimbării Pentru a dezvolta o strategie a consilierii, trebuie să hotărâm exact ce încercăm să schimbăm. Încercăm să schimbăm doar modul cum clientul se simte, sau pur şi simplu încercăm să eliminăm simptomele? Terapeutul de factură behavioristă Eysenck pretinde că simptomul este întreaga problemă. Eliminând simptomele, problema este rezolvată. Ori, cele mai multe tehnici comportamentaliste sunt desemnate să realizeze exact acest lucru, să modifice comportamentul simptomatic. Ne-am putea întreba dacă n-ar trebui să încercăm să-l ajutăm să se comporte mai responsabil? Este consilierea doar o problemă de stabilire a unui set de comportamente biblice, creştine, şi insistenţa ca pacientul să se conformeze acestora? Ce încercăm noi să schimbăm? Răspunsul la această întrebare depinde de răspunsul la o altă problemă. Care sperăm că va fi rezultatul în schimbările pe care le producem? Cu alte cuvinte, obiectivul nostru fundamental, scopul nostru ultim sau suprem? Scopul unui consilier creştin diferă în mod radical de scopul sau obiectivul unui consilier secular. Consilierii de factură seculară care au o concepţie umanistă privesc simţământul de bine sau buna dispoziţie a persoanei ca supremă. Fără criterii sau standarde obiective, pentru a defini ce este în esenţă buna dispoziţie sau bunăstarea, consilierul îşi poate permite doar ca să afle de la pacient sau de la client propria sa definiţie în legătură cu ceea îi aduce bună dispoziţie sau îl face fericit. Scopul fundamental, ţelul suprem pentru consilierul secular este să-şi ajute pacientul să se simtă bine. Desigur, mulţi psihoterapeuţi folosesc un limbaj academic, sofisticat pentru a-şi exprima ţelurile, dar în ultimă instanţă acestea se reduc la acelaşi aspect unic. Orice îl face pe client să se simtă bine, este obiectivul comun al celor mai multe terapii de factură umanistă. Terapeuţii seculari afirmă că acesta este efortul şi ţinta lor, să realizeze în client, pe orice cale, această stare de bine şi de fericire. Totuşi, Scriptura ne reaminteşte prin înţeleptul din vechime, în Prov.14,12: “Multe căi pot părea bune omului, dar în cele din urmă se constată că duc la moarte.” Consilierii creştini doresc, de asemenea, bunăstarea pacienţilor lor, dar consideră că bunăstarea şi fericirea autentică a unei persoane depinde de relaţia sa cu Dumnezeu şi în Hristos Isus. Există principii şi standarde obiective. Un creştin nu poate să consimtă să ajute clientul să se simtă bine într-un fel care contrazice standardele lui Dumnezeu. S-ar putea ca în cele din urmă sau astăzi, în mod subiectiv, un anumit pacient sau pacientă să considere că divorţând, va fi mult mai fericit, se va simţi mult mai bine, dar convingerile creştine ne determină să ştim sigur că ceea ce pare astăzi corect şi pare să aducă fericire şi satisfacţie, în fapt se reduce la o creştere a tensiunilor, la multă suferinţă, sentimentul de pierdere şi devalorizare şi, chiar dacă conflictul s-ar putea realiza prin separare, situaţia este nerezolvată şi, din perspectiva lui Dumnezeu, o recăsătorire înseamnă încălcarea poruncii a şaptea care va conduce la suferinţă în această viaţă şi pe acest pământ, şi dacă nu există o pocăinţă, o revenire, la pierderea vieţii veşnice. Consilierul creştin se află în poziţia unică de a transmite oamenilor să trăiască într-un mod în care s-ar putea ca anumite aspecte ale vieţii să fie mai puţin plăcute şi fericite. O pacientă afirma recent înainte de a veni aici, “Eram implicată în tot felul de relaţii şi jocuri sexuale şi efectiv mă simţeam bine, era 214

distractiv. Totuşi, la un moment dat m-am hotărât să mă consacru lui Hristos şi această schimbare a devenit o luptă teribilă cu propriile mele tendinţe fireşti. Viaţa lumească era mai uşoară şi mai fericită decât viaţa de creştin.“ Dar, a adăugat imediat după aceea: “Cu nici un chip n-aş vrea să mă întorc acolo! Am gustat realitatea acelui tip de viaţă. Pentru prima dată mă simt cu adevărat vie, simt că există un sens, o semnificaţie în viaţa mea. Am reuşit să mă adun. Desigur, uneori tendinţele fireşti mă consumă, îmi crează probleme, dar sunt convinsă că merită, deoarece de când am devenit creştină sunt într-adevăr o persoană.” Dacă ne este clar că schimbările pe care vrem să le introducem vor apropia pacientul de Dumnezu, indiferent dacă simţămintele imediate sunt pozitive sau negative, atunci putem aplica o tactică şi o strategie în schimbarea pe care dorim s-o producem. Vom lua în considerare fiecare etapă a modelului pentru a vedea dacă poate fi schimbat şi dacă schimbarea aceasta va conduce către obiectivul de a ne conforma chipului lui Hristos. Să începem cu trebuinţele personale. Nevoia cuiva de a se simţi valoros prin experimentarea semnificanţei şi a siguranţei, este o parte inalienabilă a personalităţii umane. Nu putem schimba nimic aici. Motivaţia, ca o pulsiune generalizată către împlinirea trebuinţelor personale, este de asemenea o parte necesară, normală, a personalităţii. Noi tânjim să avem trebuinţele împlinite şi suntem gata să cheltuim o cantitate considerabilă de energie pentru a atinge acest scop. În acest caz, devine evident că schimbarea critică care poate fi realizată în consilierea unei persoane constă în modificarea presupunerilor sale fundamentale, al treilea element al acestui model. Orice problemă poate fi evitată pe deplin dacă presupunerile fundamentale sunt conforme cu adevărul revelat. O persoană cu adevărat bine adaptată este cel care depinde doar de Dumnezeu. În acest cadru se simte semnificant şi asigurat. Disperarea, frustrarea, resentimentele, anxietatea, vinovăţia, simţământul de goliciune, pustiire, toată gama de simptome nevrotice, tot acest cortegiu de probleme pot fi regăsite în presupunerile greşite în legătură cu modalitatea în care am putea să ne împlinim trebuinţele personale fundamentale. Problema fundamentală a oamenilor de astăzi este că şi-au înlocuit dependenţa. Noi depindem de orice altceva, mai puţin de Dumnezeu, în împlinirea trebuinţelor noastre fundamentale. În acest caz, ce încercăm să schimbăm? Modalitatea în care gândeşte o persoană în legătură cu dependenţele sale, constă în convingerile sale în legătură cu ce îl face să se simtă cu adevărat valoros. Trebuie să ne schimbăm mentalitatea, concepţiile de viaţă.107 Transformarea depinde de reînnoirea minţii noastre, nu a simţămintelor, nu a comportamentelor, nu a circumstanţelor prin care trecem, ci a minţii noastre. Rogers reface, modifică simţămintele, Glasser reînnoieşte comportamentul, Skinner modifică circumstanţele, Hristos reînnoieşte mentalitatea, concepţia. Mulţi consilieri neglijează această cheie a adevăratei transformări creştine şi încercă să schimbe orice altceva. Nu încearcă să schimbe comportamentul orientat către scop, de la unul iraţional şi păcătos, către unul rezonabil şi biblic. Cu siguranţă creştinii sunt interesaţi într-un comportament raţional, rezonabil, dar numai prin realizarea unei concepţii corecte ca bază, ca fundament. Comportamentul corect, fără o concepţie sau o gândire corectă, produce doar un efort împovărător, o corvoadă ca modalitate de ascultare mecanică, care nu oferă nici o satisfacţie şi nu duce la modificarea profundă a personalităţii, la schimbarea, la renaşterea unui om nou. Comportamentul corect izvorând dintr-o concepţie corectă, poate deveni un fapt fericit care produce bucurie, o ascultare naturală de Dumnezeu care ne-a creat persoane integrale, în acelaşi timp semnificative şi asigurate. Chiar dacă comportamentul corect ajunge să împlinească obiective pe care şi le propune pacientul, dacă acest obiectiv nu este creştin, cum ar putea fi promovată maturitatea creştină? Dacă o femeie consideră că întreaga raţiune de a fi depinde de dragostea soţului, oricât de eficient ar fi comportamentul soţiei în a o ajuta să-şi atingă acest scop, să dobândească mai multă atenţie din partea soţului, ea nu va adăuga nici un milimetru la înălţimea, la statura sa spirituală. 215

Consilierea biblică creştină va trebui să înveţe mai întâi că Hristos este adevărata noastră raţiune de a trăi, aceasta însemnând o concepţie corectă, o gândire corectă şi abia în al doilea timp va ajuta pe această femeie să devină o soţie mai bună, adică să realizeze un comportament corect. Nu în mod primordial, pentru a câştiga dragostea, atenţia soţului, ci mai degrabă pentru a fi plăcută înaintea lui Dumnezeu şi a sluji, a fi într-o relaţie creştină cu soţul ei, adevăratul obiectiv, obiectivul corect. Faptul că soţul o iubeşte ca răsplată este un motiv de laudă la adresa lui Dumnezeu. Ea se va bucura de dragoste în mod complet şi plenar. Dacă soţul nu-i reflectă simţămintele, nu-i arată dragoste, ea rămâne, totuşi, o persoană integrală, completă, o femeie care se bucură de semnificanţă şi siguranţă, de dragoste, capabilă să trăiască împreună cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Unii consilieri încearcă să schimbe ţelul, obiectivul. Pentru a schimba în mod semnificativ un obiectiv, un ţel, aceasta presupune ca persoasna respectivă, pacientul, să-şi scbimbe modul de gândire, concepţia. De curând am spus unei paciente că probabil obiectivul, ţelul său, este unul de neatins. De pildă, în educaţia copilului, stabilise anumite obiective. Ar fi putut să stabilească nişte obiective care să-l determine pe copil să se simtă responsabil. Dar dacă obiectivul unui pacient conţine un element, oricare ar fi acesta, care nu depinde în totalitate de interiorul, de psihicul pacientului, care nu se află sub controlul său, ci depinde de o altă fiinţă, acesta nu este un obiectiv tangibil. Atingerea unui astfel de obiectiv prin impunerea altuia, a propriei concepţii, a propriei conştiinţe, să fii conştiinţă pentru altul, nu este un ţel în armonie cu principiile biblice. Înainte însă, ca să-şi poată schimba acest obiectiv, trebuie să-şi schimbe propria concepţie, propria modalitate de a gândi. De la propoziţia “Trebuie să-l determin să se comporte corect pentru a mă simţi o persoană valoroasă”, la afirmaţia, “Sunt o persoană de valoare, în măsura în un copil responsabil al lui Dumnezeu.” Cu siguranţă, îmi doresc ca fiul meu să se comporte corect, doresc să-i fac o educaţie corectă, însă înţeleg să fac lucrul acesta într-o manieră biblică, creştină. Dacă copilul nu răspunde la eforturile mele, asta mă va întrista, îmi voi reevalua procedurile de educaţie pentru a fi sigură că ele sunt biblice, dar în nici un caz sentimentul meu de valoare personală, imaginea mea de sine, nu va fi ameninţată din cauză că dorinţa mea în acest sens nu este satisfăcută. Trebuinţele mele fundamentale rămân neatinse pentru că sunt furnizate de Dumnezeu. Ele nu depind de alte persoane, de alţi oameni, ci doar de Dumnezeu. Pe măsură ce concepţia, gândirea se schimbă, cu siguranţă că şi obiectivele vor fi schimbate, pentru că obiectivele noastre depind de presupunerile noastre fundamentale în legătură cu felul, cu modalitatea în împlinite aceste trebuinţe. Când gândirea noastră este corectă şi când înţelegem că trebuinţele noastre fundamentale de semnificanţă şi siguranţă, dragoste, sunt împlinite numai în relaţia cu Hristos, atunci ne aflăm în situaţia de a stabili întotdeauna obiective corecte şi realizabile. În orice situaţie obiectivul fundamental este ascultarea faţă de Dumnezeu în Hristos. Probabil că aceasta implică responsabilitatea de a-ţi împlini anumite obligaţii faţă de familie, faţă de profesiune, faţă de societate, poţi să primeşti complimente, felicitări, să fii apreciat, dar ele sosesc ca o gratificare adăugată. Nu sunt trebuinţe fundamentale. Nici jignirile, atitudinile refractare, respingerea care provoacă o durere legitimă, nu constituie o ameninţare personală. Orice comportament care încearcă să câştige gratificaţie din partea altor persoane pentru a te simţi semnificativ sau asigurat, este un comportament manipulativ. Nu este calea normală, prevăzută de Dumnezeu pentru a ne corecta propria imagine de sine. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chemaţi să ne raportăm doar la această imagine, iar relaţia cu semenii noştri este una de părtăşie, de armonie, iar nu de dependenţă. Dependenţa trebuie realizată prin închinare şi slujire doar faţă de Dumnezeu. Ori de câte ori o persoană îşi stabileşte anumite ţeluri sau obiective pe care doreşte să le realizeze prin eforturi responsabile, fără ca acestea să poată fi garantate deoarece depind de alte persoane, deci, obiective de neatins, va ajunge să experimenteze anxietate fundamentală. Dacă vom reprezenta printr-un cerc limitele prin care putem realiza ceea ce ne-am propus, obiective prin măsuri şi eforturi care ţin de noi înşine, atunci aceste obiective trebuie să se afle în interiorul acestui cerc, deci sunt realizabile în mod 216

realist şi concret. Dacă, însă, aceste scopuri sunt în afara cercului care reprezintă limitele umane, atunci devin intangibile şi rezultatul va fi anxietate fundamentală. Nu trebuie să existe nici un fel de teamă că un anumit ţel, obiectiv, n-ar putea fi atins. El depinde doar de bunăvoinţa de a face eforturi în acest sens. Dar trebuie să fim atenţi unde aşezăm acest ţel. Este în interiorul posibilităţilor umane, sau este în afara lui, depinde de alţi factori decât cei personali? Dacă obiectivul este intangibil, este exterior, oricât de puternice şi de intense ar fi eforturile noastre, ele nu garantează atingerea scopului. E posibil ca în unele situaţii să le atingem în mod temporar, de pildă cineva să ne acorde un pic mai multă atenţie, să ne zâmbească, să-şi exprime dragostea faţă de noi, dar aceasta nu va ameliora simţămintele de anxietate profundă fundamentală, decât temporar şi parţial. Tot timpul această foame profundă aşezată asupra omului şi nu asupra lui Dumnezeu va rămâne nesatisfăcută. Când ne comportăm iresponsabil, nu atingem ţelurile şi scopurile, dar rezultatul nu este anxietatea, ci mai degrabă un sentiment de vinovăţie care nu este nevrotic, este vinovăţie obiectivă, pentru că nu am făcut ceea ce trebuie. Tratamentul în acest caz este îndemnul: încearcă să-ţi modifici comportamentul şi să trăieşti în mod responsabil. Ţelurile, obiectivele tale, sunt consecvente cu o gândire corectă. Eşti asigurat şi semnificativ în Hristos. El doreşte să ai o relaţie de dragoste autentică cu soţia, să te joci cu copiii, să te bucuri de părtăşia pritenilor, să ai satisfacţia muncii de fiecare zi; aceste obiective sunt tangibile şi sunt corecte pentru un creştin. Pune-le în aplicare! În limbajul move over, mişcă-te către, atinge, realizează chiar mai mult decât linia ascultării. Ceea ce Dumnezeu aşteaptă, pentru că El ne-a oferit deja tot ce avem nevoie pentru a trăi responsabil. Experimentarea vinovăţiei este uneori punctul central în efortul consilierului în legătură cu lucrurile care trebuie schimbate la pacient. Vinovăţia este o emoţie complexă care nu poate fi întotdeauna alinată doar prin simplu apel la iertarea Domnului Hristos. Atunci când este vorba de o vinovăţie obiectivă, rezultat al unor fapte reale, al unui comportament real, această alinare, această uşurare se produce în mod corect, este vorba de o vinovăţie morală. Însă atunci când pacientul, datorită simţămintelor sale depresive pe care le-a dezvoltat, trăieşte un simţământ de falsă vinovăţie şi când această vinovăţie este rezultatul eşecului de a atinge nişte obiective intangibile, de neatins, atunci acest simţământ de vinovăţie nu poate fi alinat doar prin solicitarea iertării lui Dumnezeu, ci trebuie să se producă odată cu iertarea, o schimbare a concepţiei care să producă o schimbare a obiectivelor, din unele intangibile în unele rezonabile. Alteori consilierii au de-a face în mod direct cu resentimentele. Ei spun: “Exprimă-ţi mânia!” Poate ar fi mai bine să-şi ajute pacientul să identifice circumstanţele care îl blochează în atingerea unor scopuri rezonabile. În acest caz, pacientul va fi asistat, fie pentru a schimba, fie pentru a accepta obstacolul. Uneori nici una din aceste abordări nu rezolvă problema. Frecvent adevărata problemă este o concepţie greşită care conduce la un scop greşit. Un soţ care consideră că are nevoie de o promovare profesională pentru a deveni semnificant, este trecut cu vederea, cu siguranţă că va nutri resentimente faţă de companie. Dacă se străduieşte din răsputeri, se dă cu capul de pereţi, nutreşte resentimente ascunse faţă de cei de la locul de muncă, dar toate aceste resentimente sunt rezultatul unei dependenţe înlocuite. El are o concepţie greşită în legătură cu modul în care poate fi satisfăcută nevoia sa de semnificanţă. Mânia este un păcat, deoarece este o reacţie determinată de resentiment la faptul că cineva pune în pericol trebuinţele noastre personale fundamentale. Dar dacă mânia este o reacţie faţă de un comportament moral greşit al altcuiva, atunci ea este îndreptăţită şi este un produs spiritual. Există două reacţii greşite faţă de mânie, aşa cum arată Adams. Poţi să porţi povara acestei mânii şi s-o îngropi în tăcere, sub forma unei ranchiuni inconştiente, Efes.4,26 – Pavel ne spune să nu lăsăm ca soarele să apună peste mânia noastră – şi exprimarea ei într-o manieră necontrolată, agresivă – Prov.29,11 spune că nebunul îşi promovează spiritul nebuniei sale. Efes.5,18 ne reaminteşte să nu ne îmbătăm de vin, ci să fim plini de Duhul lui Dumnezeu. A ne abandona într-o tiradă violentă, este o modalitate iresponasbilă de a manifesta emoţiile şi comportamentul. Trebuie să fim plini de Spiritul lui Dumnezeu. 217

Putem utiliza această energie a mâniei ca motivator pentru a realiza tot ce putem în direcţia cerută de Dumnezeu. Atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie care ne revoltă şi produce indignare, în situaţiile familiale, atunci când relaţiile tind să degenereze în conflict şi mânie, o soluţie este să reexprimăm cu onestitate ceea ce simţim, dar să încercăm să vedem cauza, să încercăm să găsim soluţii rezonabile, să folosim comunicarea şi negocierea pentru a dezamorsa situaţia conflictuală şi a reduce resentimentele şi mânia. A încerca să-l schimbi pe celălalt după propriul tău chip, să-i impui un anumit comportament, poate fi un scop intangibil, nerezonabil şi care va conduce doar la anxietate. Dacă obiectivul tău este ascultarea, acesta este tangibil şi ruga ta către Dumnezeu va trebui să fie aceea de a ajunge la o înţelegere, în concepţia celuilalt. Anxietatea este uneori factorul pe care terapeuţii încearcă să-l schimbe. Tranchilizantele şi anxioliticele sau terapia comportamentală, în mod deosebit desensibilizarea sistematică, sunt două modalităţi directe în tratarea anxietăţii. Cu siguranţă că pot fi utilizate ambele metode. Deseori într-o fobie specifică sau în tulburările de dinamică sexuală datorită anxietăţii, acestea pot fi eficiente. Dar un consilier creştin va dori să promoveze adevărata maturitate creştină şi nu se va opri doar la un tratament paleativ. El va încerca să stabilească obstacolul din calea obiectivului sau ţelului determinat de o concepţie eronată care a condus la această anxietate – presupunerea că altceva decât Dumnezeu şi ceea ce El a ales să ne furnizeze ca necesar, ar putea să împlinească trebuinţele noastre personale fundamentale. Simptomele nevrotice cu care noi avem de-a face în mod direct, de asemenea, pot fi abordate prin tehnici behavioriste, comportamentaliste, dar un consilier creştin va încerca să vadă dacă clientul nu poate fi ajutat să se simtă în siguranţă. În acest sens va trebui să reia, să urmărească raţionamentul obiectivului care în concepţia pacientului i-ar putea conferi siguranţă şi va vedea dacă acesta este rezonabil şi dacă este determinat de o presupunere incorectă. Disperarea sau sentimentul goliciunii personale ar putea fi tratată cu încurajare, suport, relaţie interpersonală, dar creştinul va implica schimbarea în concepţiile, presupunerile greşite ale pacientului în legătură cu modul în care poate să-şi împlinească trebuinţele fundamentale. Probabil că va trebui să lucreze îndelung şi repetat în atingerea scopului fundamental al consilierii. Schimbarea mentalităţii, a gândirii pacientului nu este un lucru uşor, nu se realizează cât ai bate din palme, peste noapte. Ce încercăm noi să schimbăm, de fapt, este convingerea că ceea ce avem trebuinţă în mod fundamental nu sunt lucruri periferice, bunuri comerciale, ci primul lucru de care avem nevoie este Dumnezeu şi ceea ce El doreşte să ne furnizeze pentru a ne împlini trebuinţele personale de semnificanţă şi siguranţă. Când o convingere, în măsura în eronată şi îndepărtată şi de acest model, este schimbată, pacientul începe să acţioneze asupra şi în concordanţă cu noile sale convingeri biblice creştine şi începe să progreseze pe calea atingerii scopului de ascultare şi maturitate spirituală, ceea ce duce implicit la soluţionarea problemelor sale psihice.

218

7. Modele psihoterapeutice relaţia dintre orientarea pastorală şi modelul adoptat de pastor, modelul psihoterapeutic? Expresia model este o parte din jargonul curent al terapeuţilor. În cadrul disciplinelor psihoterapeutice, medicale, psihologice, al asistenţei sociale, al teologiei, multe modele se află în competiţie, s-au dezvoltat şi fiecare dintre aceste modele are susţinătorii şi detractorii săi. În istoria psihoterapiei şi istoria religiei acestea au mult în comun în termenii dezvoltării unor grupuri sectare şi dizidente. Ce este un model? Un model nu este decât un mod, un fel de adoptare a unui pattern cu anumite trăsături specifice şi o anumită activitate care provin din acest mod de gândire. Este un mod de lucru, bazat pe un set de presupuneri care devine un ghid. Este, de asemenea, un standard al excelenţei, un model prezintă expres acţiuni specifice considerate necesare. În modelul medical diagnosticul precede totdeauna tratamentul. Multe modele psihoterapeutice utilizează elemente ale modelelor medicale. În unele abordări pastorale şi psihologice, diagnosticul nu este neapărat necesar. În alte modele, un înalt grad de autonomie este acordată persoanei consiliatului, în altele persoana este direcţionată în mod strâns. Interpretarea este utilizată extensiv în unele modele, în altele este discreditată. Unele modele subliniază simţămintele sau emoţionalitatea, altele sunt constituite ca o abordare mult mai raţionalistă, altele insistă asupra simţămintelor din spatele experienţelor şi proceselor. Unele utilizează în mod predominant trecutul, altele prezentul, altele se centrează asupra dimensiunilor viitorului. Unele modele insistă asupra tehnicilor, până la detaliu, altele consideră metodele şi tehnicile puţin importante. Unele modele sunt incongruente cu identitatea şi orientarea pastorală. Altele dimpotrivă se calchiază foarte bine cu spiritul creştin. Deseori asistenţii sociali creştini şi pastorii simt că trebuie să ia ce este bun din fiecare şi să aibă o orientare eclectică, dar aceasta poate conduce la o situaţie confuză pentru ceilalţi. Un pastor cu o identitate religioasă puternică va găsi multe lucruri constructive în domeniul ştiinţei psihologice şi al psihoterapiei, pe care poate să le accepte fără să-şi sacrifice orientarea spirituală şi religioasă. Pe de altă parte, există o diferenţă între utilizarea anumitor idei şi metode din ştiinţă şi înlocuirea orientării religioase cu credinţa în ştiinţă. Terapeuţii seculari par să înţeleagă lucrul acesta mai bine decât mulţi pastori sau creştini. Ei se miră cum de un pastor sau un creştin poate fi interesat de punctul lor de vedere antiteologic, anticreştin, ateu. 108 Uneori se nasc întrebări din neînţelegerea orientării teologice. Alteori rezultă conştienţa unei profunde incongruenţe a punctelor de vedere şi a concepţiilor asupra omului. Aceste contradicţii şi incongruenţe dintre diferitele modele seculare, ştiinţifice şi cele religioase, spirituale, creştine, pot fi înlăturate dacă este înţeles caracterul integral al fiinţei umane aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă orice teorie ştiinţifică şi ipoteză umană sunt aşezate şi verificate pe fundamentul solid al descoperirii voinţei lui Dumnezeu. Modelul cognitiv-spiritual al lui Crabb Am oferit deja un model explicativ în legătură cu dezvoltarea tulburărilor psihice şi a simptomatologiei psihopatologice, conform înţelegerii lui Crabb. Am identificat elementele care ar putea fi schimbate şi am sugerat elementul vital, esenţial, care trebuie schimbat pentru a realiza o consiliere autentică şi efectivă şi că acest lucru constă în schimbarea convingerilor persoanei în legătură cu nevoile fundamentale care trebuiesc îndeplinite pentru a deveni semnificant şi asigurat. Utilizând această concepţie asupra consilierii ca un fel de set mental, ca un fel de grilă în care să evaluăm şi să ne percepem pacienţii, dorim în continuare s-oferim un model simplificat despre ceea ce consilierul trebuie să facă pe parcursul şedinţelor de consiliere. Această abordare este doar una principială, largă, fără să ne oprim asupra detaliilor. Uneori vor trebui abordate şi alte aspecte despre felul cum se face evaluarea şi interviul, despre felul cum sunt tratate rezistenţele şi transferul, dar acum ne referim la o strategie cuprinzătoare a întregului proces de consiliere. Modele confruntaţionale: noutetic. În abordarea generală a procesului de consiliere, Adams a devenit arhicunoscut datorită metodei sale confruntaţionale. În insistenţa modelului său pe care îl consideră singurul model biblic, argumentează că expresia grecească noutheto care include ideea unei confruntări verbale, directive şi instructive, este conceptul central al consilierii creştine. Ne-am referit 219

deja la Col.1,28 ‚Pe El îl propovăduim şi sfătuim, învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus’, unde Pavel afirmă confruntarea noutetică a oamenilor în efortul de a promova maturizartea lor spirituală. Deşi putem fi de acord cu Adams, până la un anumit punct, că maturitatea creştină este obiectivul central al consilierii creştine, totuşi nu putem considera că doar strategia confruntării şi a îndemnului, a predicii, sunt modalităţile efective şi universale de a rezolva toate problemele pacienţilor care solicită consilierea. Există situaţii în care o confruntare fermă şi puternică este corectă şi necesară, dar există alte tipuri de pacienţi sau de probleme în care suportul amabil, încurajarea, ascultarea cu preocupare şi înţelegere, explorarea dinamicii psihice, lăuntrice, reflectarea, clarificarea şi acceptarea simţămintelor sunt de dorit. Aceasta înseamnă mult mai mult decât confruntare şi exortaţie sau îndemn, predicare. Modelul confruntaţional nu este suficient de larg pentru a acoperi toate ingredientele unei consilieri creştine eficiente. Pavel utiliza confruntarea noutetică în legătură cu tesalonicenii, pentru a se adresa doar celor care acţionau în mod dezordonat, oamenilor care erau încăpăţânaţi în rezistenţa lor faţă de cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu şi nu-şi înţelegeau responsabilităţile. În acelaşi timp, el îi sfătuia pe tesaloniceni să mângâie pe cei care erau descurajaţi, fricoşi sau se simţeau ameninţaţi. Expresia grecească pentru mângâiere este parakaleo care înseamnă literar, să vorbeşti de aproape, să fii apropiat, să comunici eficient, exprimând suport emoţional şi dragoste, fără reproş şi confruntare. A confrunta în mod sever şi dur, pe cineva care se simte ameninţat, fricos, care s-a descurajat, ar fi o abordare crudă şi dăunătoare. Apostolul Pavel sfătuia şi proceda astfel, fiind foarte apropiat şi suportiv faţă de cei care erau slabi. Ideea este că oamenii au nevoie de susţinere şi timp să împrumute, în slăbiciunile lor din tăria celorlalţi în anumite ocazii. Încurajarea biblică inspirată de a ne purta unii altora poverile, susţine ideea că, credincioşii dintr-o anumită comunitate trebuie să cultive părtăşia şi o relaţie de interdependenţă care includ mângâierea, încurajarea susţinătoare, asistarea efectivă şi multe alte comportamente de întrajutorare creştină. Consilierea include, de asemenea, mai mult decât confruntare, şi uneori este indicată evitarea reproşului şi confruntării. Carter sugerează că expresia grecească parakaleo ca şi derivatul său, paraklesis, oferă un model mai adecvat pentru consiliere decât noutheto dintr-o perspectivă biblică. El arată că în timp ce în noutheto şi semnificaţia sa apare doar de 13 ori în Noul Testament, parakaleo sau una din formele sale de traducere, apare de 29 de ori ca mângâiere, de 27 de ori ca îmbărbătare, de 14 ori ca şi consolare şi de 43 de ori ca îndemn sau implorare. De asemenea, paraklesis apare în lista darurilor cu care Biserica a fost înzestrată, în Rom.12,8 ‚Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiescă cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie’. Vine spune că parakaleo înseamnă să te aşezi de partea cuiva, să-l susţii, să fii de partea sa. Aceasta înseamnă să fii dispus să faci un efort deosebit pentru a-l mângâia, a-l încuraja, a-l ajuta, a-l îndemna. Conceptul de a te situa de partea cuiva în moduri variate, depinzând de problemele cu care acesta se confruntă, pare să fie un model mai potrivit de consiliere şi care reflectă cu deosebită acurateţe îndrumările biblice inspirate de Dumnezeu în această privinţă. Acest model pare să fie mult mai potrivit decât abordarea simplistă a confruntării şi reproşului. Desigur, în consiliere pot exista ocazii deosebite şi pentru confruntare, însă în abordarea consilierii creştine, pe primul loc nu trebuie să se afle confruntarea, ci mai degrabă situarea de partea pacientului sau clientului pentru a-l ajuta. În efortul de a-l înţelege, de a-l susţine, trebuie selectate cele mai bune modalităţi pentru a-l consilia, confruntarea, dacă este necesară, fiind situată între cele finale. Deoarece în consiliere se include o largă diversitate de atitudini, tehnici, metode şi comportamente, nu trebuie să înţelegem modelul descris în continuare ca unul mecanic, în care punem o întrebare, primim un răspuns, şi procedăm în consecinţă. Departe de aceasta, consilierea este o relaţie; relaţia presupune interacţiune, şi este deosebit de variabilă în funcţie de temperamente, de probleme, de personalităţi, de oamenii implicaţi în ea. Faţă de cineva putem adopta o atitudine profesională, în timp ce faţă de alţii trebuie să fim relaxaţi sau să avem o dispoziţie prietenoasă. Pe cineva poţi să-l înveţi în mod directiv, în timp ce faţă de alţii trebuie să adopţi o 220

atitudine de explorare. După ce am făcut o evaluare corectă a persoanei, a problematicii existente, vom aborda o atitudine care încurajează în mod subtil şi conduce la o schimbare de concepţie, convingere şi comportament, în ultimă instanţă. Deşi consilierea include diverse seturi de operaţii, o schemă rigidă nu poate să fie decât orientativă. Consilierul trebuie să aibă experienţă, să aibă înţelegere largă a teoriilor în psihoterapie şi consiliere şi în ultimă instanţă să fie creativ, adaptat cazului care se află în faţa sa în acel moment. Cei mai mulţi consiliaţi încep sesiunea iniţială fie prin discutarea simţămintelor lor, de pildă, “mă simt deprimat” sau a circumstanţelor externe, “căsătoria mea nu merge deloc”, sau a unor probleme de comportament, “ori de câte ori mă confrunt cu ceva nou, sunt terifiat şi mă simt depăşit.” Obiectivul iniţial al consilierului este să puncteze problema emoţională existentă. Dacă pacientul începe să-şi împărtăşească simţămintele, adoptă o atitudine de reflectare, de încurajare a exprimării acestora, de înţelegere prin clarificarea lor, încearcă să identifici dacă simţămintele dominante constau în anxietate, resentiment, vinovăţie, disperare, sau acel simţământ vag de goliciune, de lipsă de sens. De asemenea, să vezi care din cele cinci emoţii includ cele trei probleme emoţionale fundamentale şi celelalte simţăminte tulburătoare pe care pacientul le experimentează. Orice fel de tulburare emoţională poate fi redusă în ultimă instanţă la aceste simţăminte fundamentale care au fost descrise. Dacă pacientul începe să discute problemele sale circumstanţiale, ce ţin de împrejurările pe care le traversează, întreabă-l cum se simte în legătură cu aceste împrejurări. Obiectivul este să identifici ce simţăminte problematice par să fie primordiale. De exemplu, dacă constaţi că, pacientul se confruntă cu resentimente profunde, încearcă să identifici blocajul care îl împiedică în atingerea obiectivului său. Apoi încearcă să defineşti acest obiectiv, apoi examinează comportamentul său orientat către un scop şi eventual încearcă să vezi presupunerile fundamentale care au condus la debutul tulburărilor care fac parte din tabloul clinic prezent. Dacă problema prezentată este un simptom sau un set de tulburări comportamentale, încearcă să identifici simţămintele care preced sau acompaniază acest simptom. Este important să parcurgi domeniile majore ale vieţii împreună cu pacientul, analizând problemele sale emoţionale. O simplă întrebare, ca de pildă “Spune-mi ceva despre mariajul, despre căsătoria ta”, poate conduce către o exprimare clară a resentimentelor. Domeniile care trebuie să fie acoperite de întrebările iniţiale includ profesia, familia, căsătoria, copiii, părinţii, relaţiile conjugale, activitatea sexuală, religia, domeniile legate de activitatea în comunitate, activitatea religioasă, educaţie, şi apoi bani, venituri. Pentru fiecare domeniu, simţămintele sunt acelea care trebuiesc identificate. De aceea, primul stadiu al consilierii ar putea fi definit ca identificarea tulburărilor emoţionale sau a simţămintelor. Roger considera consilierea ca fiind în primul rând cu domeniul afectivităţii şi că acesta nu ar trebui niciodată abandonat. Odată ce clientul, pacientul, le exprimă, le înţelege şi acceptă aceste experienţe emoţionale profunde, va reuşi să aibă o înţelegere conjugată a lor, iar simptomele vor dispărea. Această concentrare iniţială asupra aspectelor afective şi emoţionale este foarte importantă şi ajută consilierul să se îndrepte către rădăcina problemelor. Odată ce problemele emoţionale sunt identificate, consilierul trebuie să meargă mai departe în evaluarea comportamentelor orientate către scop. Întrebarea este, ce îl face pe pacient să se comporte într-o anumită manieră atunci când este confruntat cu un obstacol care-i crează smţăminte sau emoţii negative. Adams subliniază în mod constructiv că, consilierul ar trebui să întrebe: “Ce faci, cum te comporţi”, mai degrabă decât “Cum te simţi?” Un om aflat la vârstă mijlocie sau între două vârste, vorbea despre atacurile sale acute de panică. El spunea că primul atac a apărut în timp ce completa un formular pentru promovarea profesională. Când pacientul se referă la un anumit simţământ, la o stare emoţională, ne amintim imediat faptul că stadiul întâi se ocupă tocmai de această identificare a emoţiilor fundamentale şi în acelaşi timp vom progresa imediat, încercând să înţelegem comportamentul orientat către scop şi dorind vindecarea. Acest simţământ este legat de blocajul pe calea atingerii scopului pacientului. Analiza interioară, întrebările ulterioare susţin ipoteza că atacurile de panică apăreau ori de câte ori se punea problema unei promovări profesionale. Este o problemă simplă să identifici faptul că un 221

obiectiv ca succesul financiar şi presupunerea subsecventă că semnificanţa depinde de bani sau prestigiu, de realizare profesională, erau prezumţiile eronate ale acestui pacient. Deseori, analiza nu este, însă, atât de evidentă, dar în consecvenţă cu cercetarea comportamentului orientat către scop, ori de cât ori o ameninţare conduce la o anumită tulburare emoţională, trebuie să acordăm întreaga atenţie identificării modelului, paternului său de comportament relevant. O soţie îşi exprima resentimentele faţă de soţul său, deci sentimente negative. Resentimentele erau declanşate ori de câte ori el glumea în legătură cu modul cum arată ea. În unele zile a încercat, a făcut eforturi să fie atractivă, deci un comportament raţional, orientat către acest scop: să câştige acceptarea sa, acesta era scopul. El, însă, era insensibil şi se distra făcând diverse glume sau luând în râs unele mici defecte în felul în care arăta. În mod treptat, ea s-a lăsat târâtă în tentativa iraţională de a-l determina să spună: “Te iubesc indiferent dacă arăţi bine sau nu”. Şi acesta era un comportament iraţional sau îndreptat către un scop iraţional, intangibil, imposibil de atins. Cu siguranţă că este de prevăzut reacţia negativă a soţului. Cum era de prevăzut, ea a început să dezvolte profunde resentimente din cauza obstacolului frustrant în a-şi atinge un scop care depindea de circumstanţe externe, şi anume de soţul său. Lăsându-se târâtă de resentimentele faţă de soţul său, a încercat un subterfugiu nevrotic către siguranţă şi acesta consta în următoarea strategie: dacă voi deveni posomorâtă, abătută şi neîngrijită, şi în felul acesta soţul meu va încerca să mă respingă, cred că dacă în acel moment îmi voi îmbunătăţi look-ul, aparenţa, felul cum arăt, voi recâştiga acceptarea sa. Această analiză începe cu identificarea resentimentelor sale, apoi identifică şi stabileşte comportamentul său orientat către un scop zadarnic. Astfel, stadiul doi al consilierii constă în identificarea comportamentului sau problemei orientate către scop. Glasser, Mowrer, Szasz în domeniul secular şi Adams în domeniul creştin, îşi concentrează eforturile lor asupra schimbării comportamentului. În mod deosebit, Adams compară modelul sau paternul comportamental, ceea ce am putea denumi comportamentul orientat spre scop, cu înţelegerea sa asupra modelelor de comportament biblice, şi apoi recomandă clientului schimbarea. Deoarece el pare să considere că, comportamentul corect, ascultarea de ceea ce Dumnezeu porunceşte, este ingredientul cheie, unic pentru creştere spirituală, şi antidotul pentru orice fel de cauză neorganică a unor probleme psihice personale, atunci abordarea sa este să confrunte clientul cu comportamentul său greşit şi să-i recomande schimbarea pe baza autorităţii Scripturii. Aşa cum am stabilit deja, noi considerăm că ascultarea este absolut necesară pentru o viaţă de creştin cu adevărat eficientă, dar dacă ne amintim de scopul stabilit, acel over goal, el nu este nimic altceva decât ascultare, supunere. Consilierii confruntaţionali de tip noutetic oferă un material excelent în legătură cu modalitatea de atingere a acestui ţel, dar ignoră sau neglijează lăuntrul, interiorul, determinantul subiectiv al comportamentului persoanei. Pentru un om cea mai importantă parte este interiorul persoanei, stilul său de presupuneri şi maniera, criteriile de evaluare a situaţiilor de viaţă, bazate pe presupunerile sale. De aceea, credem că după stadiul doi al consilierii, ar trebui să ne îndreptăm către interiorul pacientului pentru a explora sistemul de atitudini şi convingeri ale acestuia. Doar identificarea premiselor fundamentale greşite ale pacientului care conduc la tulburări psihice, nu este foarte dificilă. După ce au fost definite simţămintele negative pe care le trăieşte acesta, după ce am stabilit obiectivul său greşit spre care se îndreaptă în mod obişnuit şi acesta a devenit evident, atunci când cunoaştem acest obiectiv, acest ţel al pacientului, atunci putem să specificăm presupunerile sale fundamentale. Dacă, de pildă, pacientul este gata să sacrifice orice, timp, sănătate, familie, pentru a câştiga promovare profesională, atunci este clar că, convingerile sale, semnificanţa sa depinde doar de prestigiu, de recunoaştere sau poate de bani. Pe măsură ce consilierul sugerează diferite presupuneri posibile, responsabile pentru obiectivele pe care şi le-a selectat, clientul va confirma prespunerile consilierului, spunând ceva de felul, “Da, cred că în felul acesta gândesc.” În general este înţelept pentru consilier să nu facă presupuneri directe, ci, dimpotrivă, să conducă discuţia prin aluzii şi sugestii indirecte, ceea ce va conduce la diminuarea rezistenţei pacientului şi la răspunsuri de felul: “Într-adevăr, mă simt cam în acest fel”, sau “Probabil că aşa e, nu sunt sigur, dar pare 222

să fie, e posibil.” Desigur, o capacitate sporită de experienţă şi de cunoaştere profesională a consilierului va conduce la identificarea acestor presupuneri cu acurateţe, chiar dacă pacientul nu îţi oferă mai mult decât nişte indicii vagi. Tehnica dezvoltată de Alfred Adler şi definită tehnica amintirilor timpurii, este adesea de ajutor în punctarea presupunerilor fundamentale. În acest procedeu simplu poţi să-l întrebi pe pacient: “Spune-mi, cea mai timpurie amintire care îţi vine în minte, un incident în care ai fost implicat şi care ar putea să înceapă: ‚într-o zi, eu…’ şi încearcă să termini această propoziţie, deoarece creierul stochează fiecare eveniment într-o bancă formidabilă a memoriei. Există efectiv mii, sute de mii de evenimente, din care clientul va selecta unul singur. Această tehnică este bazată pe concepţia că oamenii îşi vor reaminti un eveniment care are o semnificaţie specială în structura lor psihologică şi în problematica lor psihopatologică. Un eveniment este semnificativ în măsura în relevant faţă de trebuinţele personale. De aceea, evenimentul pe care o persoană şi-l reaminteşte va conţine anumite aspecte relevante în legătură cu convingerile sale privind valoarea personală. Detaliile acestei amintiri, sugerează, de asemenea, strategiile fundamentale pe care persoana în cauză le-a adoptat pentru a-şi atinge scopul valorizării personale. Să ilustrăm: De pildă unui bărbat între două vârste i se cere să menţioneze cea mai timpurie amintire care îi vine în minte, şi el începe prin a spune următoarele: “Îmi amintesc că atunci când eram copil, de patru sau cinci ani, tata a venit acasă beat, ceea ce nu era cu totul neobişnuit. Mi-a spus că a fost concediat şi mama a început să-l certe şi să ţipe, “Nu ai fost, nu eşti şi nici nu vei fi niciodată bun de nimic!” Consilierul: “Cum te-ai simţit atunci?” Pacientul: “M-am simţit mânios, înspăimântat de toate aceste lucruri. Dar îmi amintesc că i-am spus mamei că tata era bun şi că va dobândi un loc de muncă, ne va plăti facturile, taxele, dar adevărul e că nu a făcut niciodată lucrul acesta.” Atunci când a ajuns la viaţa adultă, această persoană a stabilit un patern de a-şi schimba locurile de muncă foarte frecvent. La primul semn că lucrurile nu merg bine, dezvolta o reacţie de anxietate acută, care îl determinau să ia măsuri pentru a evita eşecul potenţial. Cea mai timpurie amintire a sa conţine explicaţia pentru acest comportament al său. El îşi aminteşte cuvintele mamei sale prin care a învăţat că semnificaţia sau valoarea personală a cuiva depinde în totalitate de succesul său profesional. Prin exemplul tatălui său era învăţat să se teamă de consecinţele îngrozitoare ale eşecului. Comportamentul său orientat spre scop a fost blocat pe calea obiectivului de a obţine succes profesional, de teama faţă de un eşec posibil. Emoţia rezultantă, [explicată în cap 7], care s-a dezvoltat a fost anxietatea. Pot presupune că anxietatea era un instrument de protecţie faţă de ceea ce se temea, lipsa de semnificanţă. Simptomul său central, anxietatea sa, era utilă şi de aceea ea era reîntărită de fiecare dată. Eforturile directe de a reduce această anxietate, ca desensibilizarea sistematică sau medicaţia, sau îndemnul de a se încrede în Dumnezeu n-ar fi rezolvat problema sa crucială - convingerea sa eronată în legătură cu semnificanţa. Tehnica amintirii timpurii a fost de folos în determinarea problemelor sale de premise eronate. Astfel încât stadiul trei al consilierii constă în identificarea concepţiilor sau a premiselor eronate, a problemelor de gândire. Odată ce aceste presupuneri au fost identificate, abia atunci începe lucrarea cu adevărat importantă şi dificilă. Următorul scop este să aducem pacientul la convingerea că ceva din concepţia, din gândirea sa este greşit, şi să prezentăm în mod perseverent şi persuasiv modalitatea biblică indicată de inspiraţie, revelată de Dumnezeu, în legătură cu împlinirea trebuinţelor personale. Şi în această etapă există şi apar probleme. Atunci când am reuşit să ajungem la o înţelegere a acestei probleme simple şi evidente, dar fundamentale, că trebuinţele personale ale oricărei fiinţe umane sunt pe deplin împlinite de către Dumnezeu şi ceea ce El a ales să ne furnizeze în această existenţă, în viaţa noastră pe acest pământ. Dacă vom împărtăşi în mod naiv şi entuziast această înţelegere cu pacienţii, vom constata că nu au percepţia imediată a ceea ce dorim să le spunem. Atunci când o soţie vine şi ţi se plânge că soţul ei este rece, ese insensibil, şi că probabil este implicat într-o relaţie adulterină, încearcă să-i spui: “Ştii ceva, nici nu-i nevoie să te iubească soţul. Singura ta nevoie de siguranţă poate fi complet împlinită de relaţia ta cu Hristos!” În acel moment am 223

putea să fim deosebit de contrariaţi şi necăjiţi de izbucnirea de apatie cu care găselniţa noastră este întâmpinată. “Da e frumos, e drăguţ, dar vreau ca soţul meu să mă iubească!” Confruntaţi cu acest scepticism incredibil, cu un căscat plictisit, cu un acord pasiv sau cu insistenţa de a aborda totuşi, probleme mai importante, cu siguranţă că toate acestea conduc la confruntarea jenantă cu acest fel de abordare naivă. Problema fundamentală este că presupunerile şi premisele eronate sunt profund ancorate în concepţia umană, în sufletul omenesc, şi de aceea nu este deloc uşor să realizezi o nouă modalitate de gândire. Psihologii sociali au scris volume în legătură cu subiectul atitudinilor. Ce este atitudinea? Cum se dezvoltă atitudinile? Sunt atitudinile în mod primordial afective sau cognitive? Pentru scopul prezentării noastre, am putea să rezumăm opinia celor mai mulţi psihologi în definirea atitudinii ca fiind o credinţă sau presupunere adoptată în mod ferm şi hotărât, care în mod uzual este învăţată într-un climat emoţional şi de aceea este încărcată cu componente afective deosebit de puternice. Cu alte cuvinte, premisele fundamentale ale unei persoane că are nevoie de succes financiar pentru a deveni semnificativă, sunt mai mult decât o opinie academică, o informaţie oarecare care poate fi modificată doar prin a evidenţia caracterul său contradictoriu şi iraţional sau printr-o instrucţie, printr-un îndemn autoritativ. În limbaj comun, o atitudine este ceea ce o persoană crede cu adevărat. Deoarece premisele convingerilor sale sunt colorate emoţional, au rădăcini profunde în afectivitatea fiinţei umane, sunt necesare mijloace de consiliere profunde, mai mult decât identificarea acestor premise greşite şi afirmarea alternativelor biblice. Să identificăm câteva sugestii relevante pentru schimbarea concepţiilor eronate şi obţinerea unei concepţii, unui mod de gândire corect:109 1. Identificaţi în ce context a fost învăţată premisa greşită. Când un pacient vede că un set particular de împrejurări este responsabil pentru ceea ce a învăţat şi a devenit, în convingerea, concepţia sa, atunci convingerile sale devin mai puţin rigide. El devine capabil să vadă sursele care au condus la aceste convingeri şi să-şi dea seama că ele nu sunt infailibile. Discuţia legată de corectitudinea acestor convingeri este mai uşoară atunci când consilierul stabileşte când, cum şi în ce împrejurări pacientul a învăţat aceste lucruri pe care le consideră autentice, adevărate. 2. Încurajaţi exprimarea emoţiilor care însoţesc convingerile. În loc să discutăm presupunerile în legătură cu valoarea personală într-o manieră clinică, impersonală, consilierul ar trebui să asculte simţămintele asociate cu această presupunere. Când un pacient afirmă: “Vreau ca să mă trateze mai bine, vreau să mă simt iubit”, emoţia însoţitoare poate să fie resentimentul: ‚N-a făcut-o niciodată’, sau ‚N-o va face niciodată’, sau vinovăţia ‚Cu ce-am greşit de nimeni nu mă iubeşte?’ Un consilier sensibil va reflecta întreaga gamă de emoţii care reies din presupunerile fundamentale ale clientului şi acesta le va pune pe tapet, le va aduce în discuţie. Atunci când pacientul se simte înţeles, el se relaxează şi devine mai puţin defensiv, luând în considerare şi punând în discuţie validitatea convingerilor sale sau a modului său de gândire. 3. Fii suportiv faţă de consiliat atunci când ia în considerare schimbarea presupunerilor sale. Să renunţi la o presupunere îndelung respectată, îndrăgită şi practicată, este un proces resimţit ca o ameninţare faţă de eu- l personal, faţă de sine. Pacientul ştie că dacă va fi de acord cu gândirea corectă, următorul pas va fi să se întoarcă la situaţiile care în trecut erau atât de dureroase. Rezistenţa dezvoltată în acest moment este adesea de înţeles, este o teamă de a părăsi pseudosiguranţa iraţională pe care o adoptase. Consilierul trebuie în acest moment s-ofere încurajare, să fie suportiv. Unii terapeuţi vorbesc despre împrumutul de personalitate, sau de tărie personală. Pavel vorbeşte, de asemenea, despre susţinerea celor slabi, în 1 Tes.5,14 ‚ Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători cu toţi’. 4. Învaţă pacientul să-şi ocupe mintea, gândirea, concepţia sa, după tehnica înregistrării pe casetă. Deseori trebuie să sugerăm pacienţilor ca să-şi privească mintea ca un casetofon, ca o casetă, ca o bandă magnetică. Crabb le cerea să-şi înregistreze trei până la cinci fişe cu premisele, cu presupunerile lor 224

greşite şi pe o altă fişă, pe un alt card, presupunerile biblice corecte aflate în contrast cu primele. Trebuie să poarte aceste fişe, tot timpul asupra lor. Ori de câte ori se simt tulburaţi de sentimente de vinovăţie, resentimente sau anxietate, le-am cerut să citească îndelung cardul, şi să aleagă, să înlocuiască premisele vechi cu afirmaţiile biblice creştine. Trebuie să admitem că la prima vedere tehnica pare să fie mecanică, dar este o tehnică iniţială, didactică, care promovează ascultarea pe care o stabileşte apostolul Pavel în Fil.4,8 ‚Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este derpt, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească’. Deseori sesiunea de consiliere include o discuţie în legătură cu modalitatea în care pacientul a realizat acest pas al ştergerii şi înregistrării noilor premise. După ce pacientul a încercat să reţină noua concepţie, noua modalitate de a gândi, şi în cele din urmă a ajuns să recunoască eroarea din vechile sale presupuneri sau premise, stadiul al 4-lea este completat. De dragul identificării şi etichetării acestui stadiu, am putea să-l numim schimbarea premiselor sau poate mai bine, clarificarea concepţiei biblice. 5. Consacrare asigurată de dorinţa de a acţiona pe baza acestor presupuneri, acestor premise nou învăţate. Punând înregistrea noilor premise, sau luând notă de noile premise, nu este o acţiune suficientă. Clientul trebuie adus la hotărârea, la convingerea de a acţiona în mod consecvent cu conţinutul acestora. Acest pas este deosebit de critic, este dificil, deoarece concepţia corectă, nouă, este fragilă; în cel mai bun caz comportamentul nu va decurge automat din aceste concepţii noi. Este necesară perseverenţa, urmărirea sa neabătută, hotărâtă, indiferent de dificultăţile cu care pacientul se confruntă. Pacientul trebuie să spună: “OK, sunt de acord că acest nou mod de gândire, această nouă concepţie este biblică, chiar dacă nu simt, aleg să cred şi mă consacru şi îmi dau votul în mod ferm ca să acţionez în mod consecvent în conformitate cu noul set de premise, chiar dacă nu simt în acest moment că realizarea acestui comportament este necesară.” Foarte mulţi oameni tind să amâne sau să întrerupă efortul chiar în această etapă. În momentul în care le spunem ce trebuie să facă în mod consecvent cu noua concepţie, fie că simt acest lucru sau nu, spun: “Bine, dar, dacă nu simt lucrul acesta, asta este ipocrizie! Nu este semnificativ pentru mine, nu pretind că trebuie să fac aşa.” Această atitudine este complet incorectă. Multe din comportamentele lor contrazic simţămintele lor, dar trebuie ca simţămintele noastre subiective să fie criteriul major al unui comportament creştin? Desigur, trăim într-o eră a subiectivităţii – postmodernismul. “Fii tu însuţi, fă ceea ce simţi că e bine, tot ce trebuie e să devin eu însumi”, dar este o astfel de concepţie biblică, cu adevărat? Mare parte din concepţiile aşa-zis creştine au devenit în ultima vreme antropocentrice. Trebuie să ne întoarcem către concepţia creştină, hristo- şi teocentrică care ne învaţă să facem ceea ce Dumnezeu ne cere, fie că simţim sau nu nevoia de aceasta. Cu siguranţă că deseori simţim nevoia să sărim peste programul de muncă. Poate astăzi n-aş vrea să mă duc la serviciu. Dar dacă mă gândesc la lucrul acesta, chiar dacă simt în mod egoist sau pasiv că ar trebui să chiulesc, n-o fac şi, în ultimă instanţă merg la serviciu, aceasta este datoria mea. Ce conduce, ce controlează comportamentul meu în ultimă instanţă? Cum simt, sau ce gândesc? Nu simt întotedauna nevoia să-l ascult pe Dumnezeu. Deseori simţămintele mele sunt fireşti, păcătoase. Totuşi, aminindu-ne de Rom.7, ceea ce ştiu că este adevărat, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine, faptul că îi aparţin, că El este Domnul vieţii mele, iată ce ar trebui să controleze viaţa mea, comportamentul meu. Nu ceea ce simt, ci ceea ce ştiu că este adevărat, aceea trebuie să fac. Consilierul nu poate depăşi această etapă, până ce pacientul nu se consacră în mod complet, să se comporte în mod consecvent cu ceeea ce a devenit noua sa concepţie faţă de viaţă, indiferent cum se simte. Schimbările majore pe care le adoptă vor determina tulburări, este o stare de criză, el nu se va simţi confortabil, dar trebuie să acţioneze prin credinţă aşa cum îi cere Dumnezeu, oarecum prin credinţă. Transformarea, această trecere de la starea firească la cea de persoană renăscută, presupune în mod frecvent chinurile naşterii, ale facerii. În acest moment, mărturisirea păcatului pare să fie cea mai potrivită. Nu numai comportamentul greşit, comportamentul manipulativ al unui soţ, păcate sexuale, izbucnirile de mânie, comportamentul de compromis în afaceri, ar trebui să fie mărturisite, dar de 225

asemenea, şi emoţiile greşite, ranchiuna faţă de cineva, resentimentele, invidia, şi ca şi concepţiile greşite, convingerea că Dumnezeu nu este adecvat pentru a împlini propriile nevoi, toate acestea trebuiesc analizate şi mărturisite înaintea lui Dumnezeu împreună cu solicitarea unei schimbări radicale, autentice, care poate fi realizată, în ultimă instanţă, în profunzime, doar cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu şi prin harul Său. Unei soţii i s-a cerut să facă o listă cu toate lucrurile pentru care nutrea resentimente faţă de soţul său. Premisele sale greşite erau că are nevoie să fie iubită de soţ pentru ca să se simtă în siguranţă. De -a lungul anilor, multe manifestări de insensibilitate, răceală şi slăbiciune i-au provocat resentimente. I s-a sugerat să parcurgă lista, alegând în faţa lui Dumnezeu să accepte fiecare punct care îi genera înainte resentimente, s-oprească acest val, aceste efluvii de resentimente, pentru ceea ce ar trebui să fie şi pentru ceea ce n-ar trebui să fie soţul ei. A fost instruită să ajungă la cunoaşterea şi să mărturisească păcatul în legătură cu resentimentele nutrite. Când a realizat acest lucru, s-a consacrat faţă de convingerea că soţul ei nu trebuie să schimbe nimic din comportamentul său pentru ca să se simtă cu adevărat semnificativă şi asigurată. Atunci când s-a consacrat acestui comportament pe baza noilor premise, stadiul al 5-lea a fost completat. Acest stadiu ar putea fi numit consacrarea asigurării. 6. Vom stabili ce va face pacientul în mod diferit acum, că gândirea, concepţia sa s-a schimbat. Bărbatul care îşi schimba în mod frecvent locul de muncă, tocmai îşi părăsise locul de muncă actual atunci când a venit la consiliere. Înarmat cu noua concepţie, cu noua gândire în legătură cu semnificanţa, cu faptul că aceasta nu depinde de succesul profesional, ci mai degrabă de urmarea responsabilă a călăuzirii lui Dumnezeu, el s-a consacrat lui Dumnezeu, chiar dacă acest lucru a însemnat în primă instanţă o creştere a anxietăţii şi s-a hotărât să rămână la locul actual de muncă. A început să gândească în mod diferit, dar s-a consacrat practicării adevărului, a acţionat în mod diferit, indiferent de simţămintele pe care le resimţea, şi a reuşit în urma experimentării succesului să-şi depăşească anxietatea. Înţelegerile dobândite în stadiul 3 şi 4 nu pot deveni în mod efectiv o parte a persoanei până când aceasta nu începe să acţioneze pe baza lor. Creşterea creştină poate fi definită în mod tehnic, sau poate chiar un pic mecanic, ca procesul prin care înţelegerea lăuntrică cu conştiinţa mentalităţii se infiltrează prin capacitatea reflectivă mentală, în care presupunerile fundamentale sunt reţinute în mod profund. Progresul rezultat de la atingerea sau evaluarea adevărului până la un profund acord cu acest adevăr, depinde în ultimă instanţă de traducerea în experienţă practică în mod consecvent cu acest adevăr. Ioan 17,7: ‚Dacă cineva va trăi în conformitate cu acest adevăr, va ajunge să verifice acest adevăr în viaţa sa de fiecare zi.’ Pavel subliniază ideea celor doi paşi progresivi prin care cineva poate să dobândească o cunoştinţă a adevărului, atunci când îl îndeamnă pe Timotei să continue să persevereze în lucrurile pe care le-a învăţat, pasul întâi, şi a devenit sigur de el, în pasul al doilea. Învăţăm multe adevăruri despre cum să devenim profunzi, consecvenţi şi să ne convingem experimental de aceste realităţi. Isus ne-a promis că va fi cunoscut în mod deplin, personal, în măsura în care oricine cunoaşte învăţăturile Sale Îl şi ascultă. Ioan 14,21: ‚Dacă cineva cunoaşte poruncile Mele şi le păstrează, acela Mă iubeşte. Şi în cele în care mă iubeşte, va fi iubit şi de Tatăl Meu, iar Eu şi Tatăl Meu îl vom iubi şi vom locui împreună cu el, sau ne vom manifesta faţă de el.’ Ceea ce pare să afirme adevărul inspirat este că, atunci când dobândim adevărul în mod conştient, cu segmentul conştient al minţii noastre, în mod încăpăţânat, firesc, punem oarecum la îndoială acurateţea sa. Dar atunci când acţionăm conform cu acesta, adică îl ascultăm, îl iubim, abia atunci prin relaţie cu el ajungem la cunoaşterea devărului ca o realitate vitală, vibrantă, verificată în propria noastră viaţă şi experienţă. Isus Hristos adevărul ni se va face cunoscut în mod personal şi într-o plinătate mereu crescândă, pe măsură ce continuăm să ne comportăm în mod consecvent cu adevărul în care credem. Practica adevărului ne duce la o dezvluire mai profundă şi mai largă a acestui adevăr, de la domeniul abstracţiei şi presupunerilor mecanice, către domeniul convingerilor profunde şi ale certitudinii autentice. Aşa cum spuneam, atunci când ne schimbăm premisele, presupunerile eronate cu premisele autentice ale revelaţiei inspirate şi când, în funcţie de aceste premise ne schimbăm comportamentul, în 226

primă instanţă avem sentimentul unei transformări nesincere, mecanice, ipocrite, dar aceste simţăminte sunt rezistenţe controlate de firea păcătoasă. Însă, în consecvenţă cu convingerile venite prin Duhul lui Dumnezeu, prin harul Său, acţionăm absolut consecvent cu adevărul şi simţămintele noastre nu vor întârzia să se adapteze şi să se armonizeze, astfel încât convingeri, concepţii, comportament şi simţăminte vor fi aduse la acelaşi numitor armonios. De fapt ordinea în care schimbarea apare de fiecare dată, este în primul rând o minte reînnoită, faptele, apoi credinţa, convingerea, comportamentul conform cu ceea ce sugerează faptele reale, şi abia în ultimă instanţă simţămintele. Faptele devin în mod experenţial şi subiectiv reale. Este interesant să vedem cum psihologii seculari dezvoltă versiuni nespirituale ale acestui principiu. Fastinger a descris pe larg disonanţa cognitivă. El sugerează că atunci când două tipuri de cunoştinţe, convingeri sau evenimente sunt disonante sau în opoziţie una cu alta, atunci când una este reîntărită, prin comportament consecvent va deveni mai puternică. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului noi avem tendinţa de a crede mult mai profund acele premise sau presupuneri consecvente cu modul nostru de comportament. Mat. 6,33 ne învaţă că Dumnezeu ne va asigura toate trebuinţele noastre materiale, dacă căutăm mai întâi neprihănirea Sa. Doi creştini pot să stabilească faptul că sunt de acord cu acest text inspirat. Cinci ani mai târziu, cel care a acţionat în confirmitate cu afirmaţia biblică şi care s-a dedicat în mod regulat şi generos lucrării lui Dumnezeu, are o convingere profundă asupra acurateţei acestei afirmaţii, în timp ce celălalt care a făcut lucrul acesta doar din când în când şi cu mari rezerve, va pretinde în continuare că nu este chiar aşa de convins de adevărul celor spuse de Scriptură. Vindecarea îndoielii este realizată de ascultarea credincioasă. 6. Stadiul următor implică adoptarea, alinierea la comportamentele specifice, consecvente cu adevărul însuşit în stadiile 3 şi 4. Dacă o soţie vrea ca soţul său să înceteze să mai bea pentru ca să se simtă în siguranţă, nu-l va putea accepta niciodată în mod autentic atunci când continuă să bea. Dacă în gama trebuinţelor sale fundamentale, nu are nevoie ca el să înceteze să bea, ci tot ceea ce îi este necesar pentru propria sa siguranţă este Domnul şi ceea ce El îi oferă în propria sa existenţă, atunci va putea să-şi accepte pe soţul şi atunci când bea, chiar dacă îşi va exprima dezamăgirea şi profunda sa dorinţă ca acesta să se schimbe. Va continua să-şi exprime preocuparea în legătură cu obiceiul său de a bea, dar se va comporta în acelaşi timp amabil şi într-o manieră în care îi transmite acceptarea. Aşadar, am putea să intitulăm cel de-al şaselea stadiu ca fiind proiectarea şi îndeplinirea comportamentului conform standardelor biblice. 7. Identificarea dispariţiei simţămintelor legate de concepţiile fireşti, omeneşti, ce ţin de natura căzută în păcat şi prezenţa, instaurarea simţămintelor de natură spirituală. În stadiul iniţial, acestea pot fi simţăminte dureroase. Dezvoltarea unui simţământ al împăcării, al completitudinii, al mulţumirii şi al recunoştinţei, este o experienţă deosebit de încurajantă. Consilierul va trebui să sublinieze dovezile lucrării Duhului Sfânt în viaţa pacientului şi să-l asigure că schimbările, ca şi satisfacţiile obţinute sunt notabile. Mulţi creştini au ajuns să se simtă într-adevăr bine atunci când au devenit conştienţi că trăiesc în Hristos şi că experimentează deja un sentiment de frustrare atunci când se îndepărtează de această comuniune şi relaţie cu Hristos. Stadiul al 7-lea reflectă oarecum acest simţământ minunat al îmbunătăţirii adaptării, care urmează etapei definite în Biblie ca înnoirii minţii din stadiul 4 şi consacrării încrederii din stadiul 5 şi ascultării din stadiul 6. De aceea am putea să numim acest stadiu final identificarea simţămintelor călăuzite de Spiritul Sfânt. În diagramă, iată cele 7 stadii: 1. Identificarea simţămintelor negative ↓ 2. Identificarea erorilor de comportament

4. Identificarea simţămint. controlate de Duhul Sfânt ↑ 5. Planificarea şi realizarea comportamentului biblic 227

↓ ↑ 3. Identificarea erorilor de concepţie 6. Realizarea consacrării ↓ ↑ ↓ 7. Clarificarea concepţiei biblice ↓ ↑ → → → → → → → → ┘ Procesul psihoterapiei creştine în relaţie cu celelalte orientări ‘Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele’ Prov.20,5. Esenţa terapiei constă în a ajuta pe cineva să-şi descopere profunzimile propriei sale fiinţe şi să şi le exprime în simbolurile care au o semnificaţie vitală pentru sine. Limbajul religios viu are această virtute de a extrage şi exprima experienţele vitale cu care persoana se confruntă. Carroll Wise, Psihoterapia pastorală.110 Psihoterapia creştină este un proces de susţinere şi ajutorare de lungă durată care vine în sprijinul schimbărilor fundamentale pe care doreşte să le facă consiliatul în propria sa personalitate prin descoperirea şi prelucrarea simţămintelor ascunse, conflictelor intrapsihice şi reprimate, amintirilor din viaţa timpurie. Nu este neobişnuit ca în procesul consilierii creştine, consilierul să utilizeze metode psihoterapeutice pentru a capacita pe consiliat să schimbe aspecte fundamentale ale personalităţii şi comportamentului într-o manieră mai constructivă şi creativă. Caracterul unic al psihoterapiei de orientare creştină constă în aceea că ea schimbă în primul rând aspectele spirituale ale vieţii acestuia, valorile şi semnificaţiile, consacrările faţă de instanţe ultime, cu caracter esenţial şi central, producând cele mai profunde transformări şi care pătrunde mai adânc decât toate celelalte tipuri de psihoterapie. Psihoterapia creştină este un proces de vindecare care caută să ajute oamenii să înlăture blocajele, atât din interiorul lor înşişi, cât şi din cadrul relaţiilor lor. Ar trebui subliniat că profunzimea procesului consilierii este o problemă de grad. Insight-uri semnificative şi schimbări pot apare la toate nivelele consilierii. O înţelegere de sine nouă şi utilă poate să se realizeze şi pe parcursul unei crize, a aunei consilieri de scurtă durată, dar în genere cu cât este mai lungă perioada, cu atât este mai profund materialul care tinde să iasă la suprafaţă. Chiar metodele eficiente de abordare pe termen limitat a crizelor pot produce rezultate benefice de lungă durată. Aşa cum arată Carroll Wise, cuvântul psihoterapie are rădăcini profunde în tradiţia biblică. În Noul Testament expresia psiche care uneori este tradusă cu suflet, iar alteori înseamnă persoana vie în totalitatea, realitatea şi unitatea ei, nu este o dimensiune spirituală distinctă faţă de procesele şi aspectele mentale sau biologice ale persoanei. Terapie vine din grecescul terapeo care în Noul Testament este folosit cu sensul de a sluji şi de a vindeca. ‘Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi’ Mat.10,8 şi Luca 10,9: ‘...să vindecaţi pe bolnavii care vor fi acolo, şi să le ziceţi: „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi’. Psihoterapia creştină este unul din mijloacele pe care le presupune tradiţia noastră biblică, moştenirea noastră în domeniul vindecării şi a transformărilor profunde, folosind insight-uri şi metodele psihoterapeutice contemporane. Psihoterapia creştină este solicitantă atât în materie de timp cât şi energie afectivă, emoţională. De asemenea, ea solicită mult toate capacităţile consilierului, dar este şi profund gratificantă prin rezultatele obţinute atunci când este făcută secundum artem, prin investirea în profunzimea procesului de consiliere până la psihoterapie. Consilierul însă, trebuie să fie avizat că va consuma mult mai mult timp decât într-o consiliere propriu-zisă. Cinci izvoare ale psihoterapiilor contemporane Cei mai creativi şi eficienţi psihoterapeuţi, fie ei de orientare creştină sau seculară, au tendinţa de a dezvolta o metodă integrativă eclectică de psihoterapie care utilizează înţelegeri şi metode într-o varietate de abordări terapeutice. În ultimele decade marile şcoli psihoterapeutice s-au divizat în mare 228

măsură, apărând nenumărate alternative terapeutice, astfel încât in extremis, s-ar putea spune că există atâtea tipuri psihoterapeutice câţi psihoterapeuţi sunt. Totuşi, o încercare de sistematizare a direcţiilor principale este utilă.111 1. Terapii psihanalitice şi psihodinamice, orientate spre interior, spre înţelegerea de sine tradiţională, spre insight; mai sunt numite şi abisale sau de profunzime. Această direcţie provine din activitatea de pionierat în domeniul psihanalizei, generată de Sigmund Freud care a pus bazele şi a dezvoltat psihanaliza în mod genial. Asociat lui Freud, există şi aşa-numiţii ego-analişti sau analişti ai eului care, chiar dacă nu se suprapun pe psihanaliza clasică a lui Freud, au acceaşi atitudine terapeutică cu perspectivă uşor modificată, aşa cum sunt Alfred Adler, Otto Rank, Erich Fromm, Karen Horney, Harry Stack Sullivan şi Carl Rogers. 2. Terapii comportamentaliste, active în criză. Acest grupaj de terapii se aseamănă prin presupunerea împărtăşită că un proces de învăţare mal-adaptativă este rădăcina problemelor de viaţă şi comportament sau cognitive şi că prin aceleaşi metode poate fi realizată o schimbare rezonabilă. Diferit de terapiile psihanalitice sau psihodinamice, terapiile comportamentale consideră că simptomele dureroase care motivează oamenii să caute ajutor, sunt problemele reale care trebuiesc tratate mai degrabă decât manifestările din profunzime ale cauzelor ascunse. Scopul acestor terapii este să schimbe comportamentul de suprafaţă mal-adaptativ, sau în cazul terapiilor cognitive, comportamentul ascuns, gânduri, simţăminte, credinţe, fantezii. Acest curent include abordări comportamentaliste (behavioriste) variate, fie individuale aşa cum sunt cele reprezentate cândva de Joseph Wolpe, Skiner, terapii maritale comportamentale, David Knox, terapii cognitive – Albert Ellis, cu Rational Emotive Therapy, Aaron Beck, cu Cognitive Therapy şi Reality Therapy a lui William Glasser, consiliere în situaţii de criză, terapii sexuale, ale căror cercetări iniţiate de William Master şi Virginia Johnson au rămas clasice. 3. Terapii umanistice. Acest curent include o varietate de terapii non-analitice, a căror obiectiv explicit este acela de a ajuta oamenii să-şi realizeze potenţialul deplin, şi acestea sunt de obicei analiza tranzacţională şi terapia de tip gestalt. Ca şi terapia corporală reineriană, terapiile aparţinând acestui curent au îmbogăţit în mod deosebit câmpul terapeuţilor creştini, aducând numeroase metodologii de consiliere în ultimii cincisprezece ani şi în mod sigur vor continua să facă lucrul acesta şi în viitor. 4. Terapii relaţionale sistemice şi radicale. Acest curent include acele terapii care ajută la dezgheţarea şi utilizarea sistemelor sociale mai restrânse sau mai largi, astfel încât membrii lor să poată să trăiască cu o conştienţă mai liberă în mod mai constructiv. Printre aceste abordări variatele terapii de grup, inclusiv grupurile de consiliere de creştere şi dezvoltare, de autoajutorare maritale, familiale, ca şi terapiile de tip radical, cum sunt terapiile de tip feminist. Acest curent consideră că abordarea procesului terapeutic trebuie să se adreseze atât individului, cât şi relaţiilor sale, care deseori produc răniri şi sunt noi trepte, abordând rădăcinile sociale ale problemelor, cum sunt sexismul şi alte criterii de discriminare, nedreptate economică, rasismul şi opresiunea de clasă. Abordările sistemice, inclusiv cele organizaţionale, ajută la schimbarea structurilor vetuste şi opresive şi la crearea unui climat interpersonal funcţional. Consideră că întotdeauna o problemă are rădăcini în sistemul interrelaţional şi că întregul sistem este modificat atât de procesul patologic cât şi de cel terapeutic. 5. Terapii de creştere spirituală. Acest curent include variate terapii a căror viziune terapeutică spirituală şi de dezvoltare priveşte completitudinea spirituală ca miezul tuturor proceselor de vindecare şi creştere. Abordarea lui Karl Jung, terapia existenţialistă, psihosinteza, psihoterapia pastorală şi unele curente mai recente de terapie a unificării şi psihoterapie transpersonală, fac parte din acest curent. Aceste terapii oferă multe resurse relevante pentru activitatea spirituală şi consilierea creştină, reprezentând în acelaşi timp riscul unui derapaj spiritualist. Obiectivele psihoterapiei creştine Modalitatea în care obiectivele terapeutice sunt conceptualizate dobândesc variate forme, după maniera de abordare. Terapiile de tip insight caută să producă modificări intrapsihice şi să capaciteze persoanele să 229

funcţioneze deplin, după expresia lui Rogers. Iată câteva direcţii de schimbare, aşa cum sunt văzute de către aceste terapii. Persoanele sunt ajutate să-şi modifice personalitatea şi structurile psihice, să se restructureze în următoarele direcţii:112 1. Conştienţă de sine, capacitatea de a se asculta pe ei înşişi, propriile simţăminte şi experienţe. 2. Insight-ul. Profunda înţelegere a propriilor simţăminte şi relaţii, eliberarea lor de dominaţia experienţelor trecute în prezent, 3. Acordarea permisiunii terapeutului să se ocupe de aceste probleme şi de persoane ca atare ca unii persoane specializate, de valoare, având competenţa şi capacităţile necesare care-i poate ajuta să se perceapă pe ei înşişi în această manieră. 4. Abandonarea faţadelor sau măştilor protectoare care îi împiedică să-şi dezvăluie în mod autentic originalitatea şi umanitatea proprie, ca şi să experimenteze relaţii reciproce complete, depline. 5. Autonomie, autodirecţionare şi conducere, alegându-şi propriile obiective, încrezându-se în propria persoană, cu dimensiunile sale biologice, psihice, sociale, culturale şi moral-spirituale aşa cum au fost create de Dumnezeu, cu propriile conştiinţe, trebuinţe şi valori, 6. O creştere a acceptării de sine şi capacitatea de a-i accepta pe alţii mai deplin, 7. Capacitatea de a se exprima pe sine într-o manieră cât mai reală, 8. Schimbări constructive ale comportamentului, constând în a deveni mai conştient, mai congruent, mai autentic şi mai plin de viaţă. Pentru ca aceste schimbări să aibă loc în interiorul persoanelor, terapiile interpersonale adaugă aceste schimbări în domeniul relaţiilor. 9. Îmbogăţirea şi întărirea procesului de satisfacere a trebuinţelor fundamentale rezonabile şi soluţionarea conflictelor ca şi amendarea stilului de comunicare între persoane, 10. Capacitarea persoanelor pentru a stabili intimitate creativă şi interdependenţă, fără ca să-şi piardă identitatea şi autonomia în relaţii pline de grijă în care creşterea este reciprocă, iar libertatea interioară este stimulată. După o psihoterapie creştină extensivă, o femeie spunea: „Mă simt în sfârşit completă. Pentru prima dată în viaţa mea am acces la manifestarea deplină a propriilor simţăminte. Având acest acces, eu ştiu ce pot să fac cu aceste simţăminte. Înainte nu aveam de ales.” Ea a experimentat eliberarea de constrângerile experienţelor demodate, învechite, anterioare, de simţămintele şi relaţiile vieţii prezente sau trecute. Capacitatea ei de creştere şi dezvoltare a dobândit noi alternative, iar viaţa interioară şi relaţiile ei s-au îmbogăţit, spontaneitatea a devenit caracteristica proeminentă a simţămintelor şi comportamentului său. Ea a dobândit un simţământ puternic al identităţii sale unice, şi un simţământ progresiv de vitalitate. Abraham Maslow declară: „Oamenii capabili de self-actualizare au o capacitate miraculoasă de a aprecia iarăşi şi iarăşi, de a fi receptivi, de a rămâne uimiţi şi miraţi în faţa miracolului vieţii, de a se bucura de bunurile fundamentale ale vieţii şi existenţei, de a se bucura de fiecare moment trăit aici şi acum, de a-şi însuşi şi de a trăi în mod autentic bucuriile simple ale vieţii, ale existenţei, şi de a relaţiona în mod sincer, onest şi autentic cu ceilalţi semeni ai lor.”113 O persoană este viabilă, vie sub aspect psihologic şi spiritual în măsura în conştientă şi în care intră în relaţii cu multiplele sale faţete ale personalităţii şi ale vieţii lăuntrice şi de asemenea cu ceilalţi semeni, cu natura şi cu Dumnezeu. Conştienţa de sine este calea prin care se dobândeşte o vitalitate şi o viabilitate mai mare. Pe această cale orice persoană depăşeşte cunoaşterea simplă, ajungând la a fi şi la a accepta propriul său eu autentic. Obiectivul distinctiv şi ultim al oricărei psihoterapii de orientare creştină este acela de a atinge o relaţie mai deschisă, mai iubitoare şi mai strânsă cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Augustin nota: “O, Doamne, ajută-mă să mă cunosc pe mine însumi, pentru ca în felul acesta să mă ajuţi să te cunosc pe Tine!” Psihoterapia creştină are obiective în domeniul vindecării, înstrăinării profunde lăuntrice cât şi interpersonale, şi cultivarea potenţialităţilor de dezvoltare în toate cele şase dimensiuni ale completitudinii umane (Clinebell). 230

Ea caută să ajute pe oameni să se dezvolte până la statura plinătăţii lui Isus Hristos, atât de deplin descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Vitalitatea sa, afirmarea de sine, libertatea lăuntrică şi dragostea profundă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni devine în mod minunat contagioasă, capacitându-i pe cei cu care intră în relaţie să devină mai întregi. Psihoterapia creştină eficientă reduce conflictele interioare şi eliberează energiile sufleteşti pentru a fi utilizate în mod constructiv în procesul vieţii autentice. Ea îl face pe om mai sensibil atât la dinamica vieţii lăuntrice intrapsihice, cât şi faţă de relaţiile sale. Psihoterapia creştină poate ajuta oamenii să devină mai conştienţi de aspiraţiile lor profunde, să aibă relaţii mai semnificative cu propriile lor profunzimi, cu alţi oameni şi cu Dumnezeu. De importanţă egală este că îi ajută să dezvolte abilităţi pentru a intra în relaţie într-o manieră care produce dezvoltare reciprocă. Psihoterapia creştină poate elibera fiinţele umane, ajutându-i să înveţe cum să trăiască mai deplin, să relaţioneze mai constructiv şi să facă faţă problemelor inevitabile şi pierderilor într-o manieră mai creativă. Ea îi poate împuternici să iniţieze schimbările necesare în propriile lor vieţi şi în colectivităţile de care aparţin. Iată câteva aspecte prin care analiza tranzacţională este importantă pentru consilierea creştină.114 1. Procură modalităţi proaspete de înţelegere a dinamicii şi relaţiei şi comport. individual ca şi a relaţiilor interpersonale dintre soţ şi soţie, părinte şi copil, pastor şi membru al Bisericii, consilier şi consiliat. 2. Foloseşte termeni netehnici, la un nivel simplu, care poate fi înţeles de către consiliat, şi nu are un caracter ameninţător, ca jaloanele psihoterapeutice de altă natură. Ea are un caracter optimist, mobilizator, şi este uşor de înţeles, astfel încât mobilizează pe cei mai mulţi oameni. 3. Procură mijloace rapide de întrerupere a unor interacţiuni inadecvate de tip părinte-copil. Conceptele sale eficiente sunt uşor de înţeles şi aplicat. 4. Procură instrumente prin care adultul din consiliat poate să coopereze cu adultul din consilier pe parcursul intervalului dintre sesiuni. 5. Încurajează efortul conştient de a deveni mai vigilent faţă de starea eului şi de jocurile psihologice practicate. Acest efort tinde să întărească adultul din noi prin exerciţiu. 6. Procură o modalitate de a descoperi în ce măsură experienţele vieţii timpurii continuă să ne influenţeze relaţiile curente. 7. Se integrează în mod flexibil cu alte terapii, ca de pildă cele de sorginte gestaltistă. Alte şcoli psihoterapeutice utile. Gestaltterapia imaginată şi pusă la punct de Frederick Perls este una dintre cele mai inovative terapii contemporane. Filosofia ei fundamentală este nonanalitică, holistică, existenţialistă şi centrată pe creştere. Ea este utilă în mod deosebit în susţinerea, suportul persoanelor de a-şi creşte propria conştiinţă, de a-şi aprofunda relaţiile cu ei înşişi şi cu ceilalţi semeni ai lor, afirmându-şi propria identitate şi pretinzând drepturile, efectanţa şi puterea ca personalităţi distincte. În gestaltterapie creşterea este înţeleasă ca provenind din doi poli interdependenţi: creşterea conştienţei şi contactului cu integralitatea cerebralităţii şi organismului propriu, ca şi creşterea conştienţei şi contactului cu alţi oameni şi cu lumea înconjurătoare. Creşterea acestei conştienţe este în acelaşi timp mijlocul şi obiectivul dezvoltării. Multe insight-uri provenind din gestaltterapie pot fi utilizate de persoane pentru a-i ajuta să-şi îndepărteze blocajele de dezvoltare şi să-şi tranforme aptitudini suportive în dezvoltare printr-o experienţă religioasă. Psihosinteza dezvoltată de psihiatrul italian Roberto Asagioli este de asemenea, o valoroasă resursă de înţelegere şi o metodă pentru psihoterapia creştină. Atunci când Asagioli a încercat să traseze o distincţie între psihanaliză şi abordarea sa, el a folosit următoarea metaforă: într-una din scrisorile sale Freud spunea: “Eu sunt interesat numai în fundamentul, în subsolul sau pivniţa edificiului uman. Noi încercăm să edificăm unul elevator care să permită persoanei să-şi acceseze fiecare nivel al propriei sale personalităţi. 231

În ultimă instanţă, să fii preocupat numai de pivniţă şi subsol este ceva foarte limitat. Noi dorim să ne deschidem, să ne înălţăm până la nivelul teraselor clădirii, acolo unde te poţi expune la soare sau de unde poţi privi stelele. Preocuparea noastră este sinteza tuturor zonelor personalităţii.” Aceasta înseamnă că psihosinteza este holistică, globală şi inclusivă. Ea insistă asupra importanţei, semnificaţiilor, insistă asupra celor mai înalte valori, pledează pentru o viaţă spirituală, în aceeaşi măsură ca asupra trebuinţelor biologice sau sociale. Psihosinteza vede dezvoltarea din perspoectiva a trei nivele de creştere. Primul este nivelul sintezei personale care ajută la sinteza variatelor zone ale subpersonalităţii aflate în conflict, conflictul din jurul conştientului sinelui sau eului. Al doilea nivel este numit cel al sintezei spirituale care ajută la integrarea întregii persoane în jurul unui eu mai cuprinzător, ajutând omul în privinţa capacităţilor aşa-numite supraconştiente sau moral-spirituale, ceea ce priveşte pe om, potenţialităţile sale privind semnificaţii, valori, dragoste, altruism, ştiinţă, estetică şi creativitate spirituală. Şi în fine, al treilea nivel este cel al sintezei transpersonale, care ajută omul să intre într-o relaţie de comuniune armonioasă cu semenii săi, cu întreaga familie umană şi mai ales cu Creatorul, cu Dumnezeul său personal care îl susţine şi poate să-l salveze. În timp ce consilierea creştină face eforturi să găsească tot ceea ce este pozitiv în diferitele şcoli psihoterapeutice seculare, având grijă să se delimiteze de tendinţele materialiste sau de cele spiritualiste sau panteiste, ea are propriile resurse terapeutice care se bazează pe cultura , cadrul şi tradiţia ideo-creştină aşa cum se găseşte în Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, utilizând metaforele, istorisirile şi imaginile biblice ca şi alte resurse religioase, facilitând integralitatea centrată pe Duhul Sfânt al lui Dumenzeu. Această bogăţie de resurse cuprinde totalitatea experienţelor şi aspiraţiilor fiinţelor umane în armonizare şi dezvoltare spirituală. Pentru a utiliza în mod practic aceste resurse, putem începe cu o întrebare simplă care deschide consiliatului posibilitatea de a pătrunde prin intermediul valorilor spirituale în propriul psihic, şi anume imaginea, povestirea sau parabola ta favorită din Biblie, sau evenimentul, aspectul care îţi este cel mai neplăcut. Răspunzând la această întrebare, consiliatul începe să-şi dezvăluie propriul sistem de valori, atitudinile, blocajele, situaţiile conflictuale. Reflectând asupra caracterului unic al consilierii creştine, John Patton declara: “ O parte importantă a chemării consilierului creştin este să reamintească consiliatului şi comunităţii, să atragă atenţia şi să pună în valoare dimensiunile religioase ale vieţii, care înseamnă mai mult decât sănătate sau alinare a unor simptome. Scopul consilierii creştine nu este niciodată doar optimizarea unor funcţii afectate de boală sau suferinţă, ci funcţionarea în vederea unui scop mai înalt, în vederea consacrării şi a dobândirii unui sens şi semnificaţii îmbogăţite a vieţii şi existenţei. Consilierul creştin nu este doar un practician de sănătate, în situaţia în care ajung să înţeleagă sănătatea la dimensiunile sale holiste integratoare. El are rod în stabilirea unei identităţi complete ca şi a unei funcţionări complete a persoanei, a fiinţei umane, care rezultă din această înţelegere spirituală. Consilierul creştin oferă o mărturie unică în favoarea semnificaţiei creştine şi a consacrărilor faţă de relevanţa activităţii de vindecare biologică, psihică şi spirituală.”115 În 1913 atunci când reacţiile negative la descoperirile lui Freud atinseseră apogeul, Henri Bergson scria: “Să explorezi cele mai sacre profunzimi ale inconştientului poate să devină principala sarcină a psihologiei în secolul care tocmai a început. Nu există nici o îndoială că descoperiri uimitoare aşteaptă în acest domeniu la fel de importante ca şi descoperirile în domeniul ştiinţelor naturale din secolul precedent, al XIX-lea.” Este un privilegiu pentru Biserică, pentru oamenii aflaţi în suferinţă şi pentru progresul artei psihoterapeutice ca unii slujitori s-obţină, să atingă pregătirea şi performanţa în acest domeniu permiţând astfel ca să participe la astfel de descoperiri. Un pastor elveţian foarte implicat în lucrarea lui Dumnezeu faţă de semeni, pe nume Oskar Pfister scria, protestând asupra păcatului omisiuniii faţă de psihologie în teologia de astăzi. În 1909 el a început să corespondeze cu Freud şi la scurtă vreme după aceea a început să-şi exprime punctele sale de vedere protestante în legătură cu psihanaliza şi psihoterapia. El a dezvoltat 232

o relaţie de prietenie cu Freud, care l-a ajutat pe marele psihanalist să înţeleagă mai bine anumite aspecte ale spiritualităţii cu care el toată viaţa a avut dificultăţi. Scriind despre acest pastor Freud declara: “Acest om minunat care a venit să mă vadă într-o zi, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, un om care m-a ajutat să depăşesc dificultăţile credinţei, el care îşi înţelege menirea spirituală de a întâmpina şi a alina trebuinţele fiecăruia pe care îl slujeşte. Prin atitudinea ta tu ai ai reuşit să mă sprijini, să mă ajuţi şi să-mi faci bine chiar şi mie”. Chiar dacă prietenia şi relaţia dintre cei doi a continuat de-a lungul întregii lui vieţi, Oskar Pfister nu s-a grăbit să accepte toate ideile lui Freud. După ce Freud a scris Viitorul unei iluzii, în care se exprimă caustic la adresa religiei, aşa cum o înţelegea el, Oscar Fister îi scrie: “Rămâne astfel între noi o mare diferenţă. Eu practic analiza în interiorul unui plan al vieţii pe care dumneata îl vezi în mod indulgent ca o servitute a chemării mele, în timp ce eu privesc această filosofie de viaţă nu numai ca un ajutor puternic terapeutic în cazul celor mai mulţi oameni, dar de asemenea, ca o consecinţă logică a filosofiei de dincolo de naturalism şi pozitivism şi fundamentată pe igiena morală şi socială şi este în acord cu natura umanităţii şi lumii”.116 Psihoterapeuţii creştini pot să facă şi în zilele noastre ceea ce a realizat Fister atât de bine în circumstanţe extrem de dificile, anume să reunească cele trei izvoare ale vindecării, resursele verificate în timp ale moştenirii noastre religioase, înţelegerea iluminată a psihologiilor de profunzime analitice, dinamice sau cum au mai fost numite abisale, şi din disciplinele psihoterapeutice de ultimă generaţie deosebit de eficiente şi competente, pătrunzând din ce în ce mai adânc în infrastructura psihică umană şi în cea relaţională. Psihoterapeutul creştin, consilierul creştin, se află în situaţia de a ajuta la dezvoltarea unei sinteze creative între aceste resurse şi izvoare terapeutice, punând jaloanele unei noi abordări terapeutice care facilitează comuniunea cu Dumnezeu şi părtăşia prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Datorită profunzimii şi a bogăţiei moştenirilor spirituale, consilierii creştini pot deveni nişte vindecători autentici deosebit de eficienţi şi capabili să realizeze o armonie şi dezvoltare moral-spirituală a consiliaţilor lor. Dezvoltarea deplină a acestor daruri spirituale preţioase prin specializare în consiliere şi terapie este una din provocările cele mai entuziasmante din ultima perioadă şi din viitorul apropiat.

233

8. Psihoterapeutul Dacă practicienii posedă înalte şi largi cunoştinţe teoretice şi practice, totuşi sunt lipsiţi de calităţile umane privind compasiunea, grija, credinţă temeinică, onestitate, autenticitate şi sensibilitate, ei rămân doar tehnicieni. Ori tehnicienii nu pot să realizeze schimbări şi un proces autentic de vindecare în viaţa clienţilor lor. Pare esenţial ca în procesul terapeutic, consilierul şi consiliatul să-şi exploreze propriile valori, atitudini şi convingeri în profunzime, astfel că lucrând, ei să-şi crească propria conştiinţă. Procesul psihoterapeutic este văzut de Corey ca un angajament între două persoane implicate în procesul schimbării pe care-l presupune aventura terapeutică. Poate că cea mai importantă şi semnificativă caracteristică a unui terapeut eficient este calitatea prezenţei.117 Terapeutul trebuie să rămână binevoitor şi deschis propriei creşteri şi lupte, frământări din viaţa lor, dacă doresc ca şi clienţii să creadă în ei şi în procesul terapeutic. Dacă în calitate de consilieri noi sperăm să promovăm creşterea şi schimbarea în consiliaţii noştri, atunci noi trebuie să fim binevoitori să promovăm creşterea în propria noastră viaţă. Cea mai puternică sursă de a ne influenţa pacienţii este direcţia pozitivă din exemplul nostru de viaţă, respectiv cine suntem şi cum ne luptăm să ne realizăm propriul potenţial. În calitate de terapeuţi, noi slujim ca modele pentru pacienţii noştri. Dacă modelăm un comportament incongruent, o activitate cu risc scăzut şi înşelăm, rămânând ascunşi şi vagi, ne putem aştepta ca şi clienţii noştri să imite această atitudine şi comportament. Dacă vom modela autenticitate prin angajare într-o autodezvăluire potrivită, şi clienţii vor avea tendinţa de a fi oneşti cu noi în relaţia terapeutică. Clienţii pot să devină mai mult sau mai puţin din tot ceea ce ei pot deveni. Prezenţa vie şi echilibrul psihologic al consilierului este caracteristica fundamentală care determină rezultatul în consiliere. Caracteristicile terapeutice personale ale consilierului 1. Consilierul eficient are o identitate.118 Ei ştiu cine sunt, ce sunt capabili să devină, ce doresc de la viaţă şi ce este esenţial. Deşi au un simţământ clar al priorităţilor personale, sunt gata să-şi reexamineze valorile şi ţelurile. Ei nu reprezintă doar reflexia a ceea ce alţii aşteaptă sau doresc de la ei, ci se luptă să trăiască după propriile lor standarde interioare ale conştiinţei lor. 2. Respectă şi apreciază, au un respect şi apreciere faţă de ei înşişi, pot s-ofere ajutor şi dragoste care provine din simţământul propriei valori şi tării. Sunt capabili să ceară şi să primească din partea altora şi nu se izolează faţă de alţii într-o falsă demonstraţie de tărie. 3. Sunt capabili să recunoască şi să accepte propria lor putere. Se simt adecvaţi cu alţii şi permit altora să se simtă puternici faţă de ei. Ei nu fac eforturi de a-i diminua pe ceilalţi pentru a simţi un simţământ relativ de putere. Ei îşi folosesc puterea şi exemplifică, modelează utilizarea ei sănătoasă în favoarea clienţilor dar evită să abuzeze de aceasta. 4. Sunt deschişi faţă de schimbare. În loc să se mulţumească cu puţin, ei se extind şi devin mai mult. Ei manifestă bunăvoinţa şi curajul de a-şi abandona siguranţa celor cunoscute dacă nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce au dobândit. 5. Îşi dezvoltă conştienţa de sine şi a celorlalţi. Realizează că dacă au o conştienţă limitată, au în acelaşi timp şi o libertate limitată. În schimb, în loc să investească energie în comportament defensiv desemnat să le blocheze experienţele, ei se concentrează asupra sarcinilor real orientate sau orientate spre realitate. 6. Sunt binevoitori şi capabili să tolereze ambiguitatea. Mulţi dintre noi au o slabă disponibilitate de a face faţă lipsei de claritate. Din cauză că creşterea depinde de abandonarea a ceea ce este familiar şi intrarea într-un teritoriu necunoscut, oamenii dedicaţi pentru dezvoltare personală sunt binevoitori să accepte un oarecare grad de ambiguitate în viaţa lor. Deşi îşi edifică o personalitate puternică, deşi dezvoltă mai multă încredere în sine, ceea ce reprezintă încredere în procesele lor intuitive şi judecăţile lor, au bunăvoinţa de a experimenta un nou comportament. În acest proces descoperă că sunt vrednici de încredere şi valoroşi. 234

7. Îşi dezvoltă un stil personal de consiliere şi psihoterapie. Aceasta este expresia concepţiei şi filosofiei lor asupra vieţii şi este rezultatul propriei experienţe. Deşi pot să împrumute în mod absolut liber idei şi tehnici de la mulţi alţi terapeuţi, nu fac lucrul acesta mecanic, imitând doar stilul altora, ci o fac într-o manieră personală. 8. Pot experimenta şi cunoaşte lumea clientului, totuşi empatia lor este nonposesivă. Sunt conştienţi de propriile lupte şi dureri şi au un cadru de referinţă pentru identificarea cu celălalt în timp ce nu-şi pierd propria identitate şi nici nu se supraidentifică cu ceilalţi. 9. Se simt vii, iar alegerile lor sunt orientate către viaţă şi existenţă. Ei sunt dedicaţi unui mod de a trăi deplin şi îmbelşugat conform Ioan 10,10, mai degrabă decât să-şi limiteze propria experienţă. Nu permit evenimentelor să-i modeleze, ci păstrează controlul asupra lor şi îşi iau viaţa în propriile mâini. 10. Sunt autentici, sinceri şi oneşti. Nu pretind că sunt ceea ce nu sunt, dar încearcă tot timpul să fie ceea ce gândesc şi simt. Sunt binevoitori să se dezvăluie în mod adecvat faţă de persoane semnificative şi selectate. Nu se baricadează în spatele măştilor, defenselor, rolurilor sterile şi faţadelor. 11. Au simţul umorului. Sunt capabili să vadă evenimentele vieţii în perspectivă. Ei nu uită să râdă, în special de propriile slăbiciuni şi contradicţii. Simţământul umorului îi capacitează să-şi pună problemele şi imperfecţiunile într-o perspectivă adecvată. 12. Fac greşeli şi sunt binevoitori să le admită. Deşi nu sunt supraîmpovăraţi şi copleşiţi de vinovăţie, ei ştiu cum ar trebui să acţioneze şi învaţă din greşeli. Nu trec cu vederea propriile erori, dar nu se simt copleşiţi şi nu le ruminează la nesfârşit. 13. Trăiesc în prezent, în genere. Ei nu rămân blocaţi în capcanele şi sechelele trecutului, dar nici nu trăiesc într-un viitor iluzoriu. Sunt capabili să experimenteze acum şi aici prezentul cu ceilalţi. Pot să fie împreună cu semenii lor, atât la bucurie cât şi la necaz şi sunt deschişi faţă de propriile experienţe emoţionale. 14. Apreciază influenţa culturii. Sunt conştienţi de modalităţile în care propria cultură îi afectează şi au respect faţă de diversitatea de valori pe care o manifestă celelalte culturi. Sunt sensibili faţă de unicitatea şi specificitatea care face diferenţele dintre clase, rase şi genuri. 15. Sunt capabili să se reinventeze continuu. Ei pot să-şi revitalizeze şi să-şi recreeze relaţiile semnificative. Iau decizii în legătură cu modalităţile de schimbare pe care trebuie să le adopte şi depun eforturi pentru a deveni persoanele care îşi doresc. 16. Fac alegeri care le modelează viaţa. Ei sunt conştienţi de deciziile precedente, timpurii pe care le-au luat în legătură cu ei înşişi, cu ceilalţi şi cu lumea. Nu sunt victime ale acestei hotărâri, sunt gata să şi le revizuiască dacă este necesar. Datorită faptului că ei traversează un proces continuu de autoevaluare, nu se limitează la autodefiniţii definitive. 17. Au un interes sincer în bunăstarea şi binele celorlalţi. Această preocupare este bazată pe respect, grijă, încredere şi o valorizare reală a acestora. Ea implică că sunt binevoitori să-i provoace pe oameni persoane semnificative din viaţa lor şi în acelaşi timp să rămână deschişi pentru creştere. 18. Sunt profund implicaţi în profesiunea lor şi extrag semnificaţii din ea. Ei pot accepta rezultatele şi răsplata care provine din profesia, din activitatea lor şi pot admite propriile trebuinţe personale, pot să se simtă gratificaţi prin ele. Totuşi, ei nu sunt sclavi ai propriilor activităţi şi nu depind de muncă în mod exclusiv pentru a trăi o viaţă împlinită. Ei au şi alte interese care le dau un simţământ al scopului şi împlinirii. 19. Sunt capabili să menţină graniţe sănătoase. Deşi se luptă să trăiască pe deplin în prezent pentru pacienţii şi clienţi lor, ei nu-şi duc problemele acestora în timpul liber şi de relaxare. Ştiu cum să spună nu, ceea ce le permite să păstreze o viaţă echilibrată. Sunt vigilenţi şi sesizează imediat semnele de epuizare şi îşi păstrează un bun echilibru şi grijă faţă de ei înşişi. Eficienţa unui terapeut nu implică epuizare în favoarea altora. Aceasta ar zădărnici propria eficienţă. Cu siguranţă că acest portret al caracteristicilor unui terapeut pare monumental şi nerealist. Vom ajunge noi să îndeplinim toate aceste condiţii? Cu siguranţă, nu pe toate. Dar putem să ne înscriem într-un proces continuu care tinde către acest ideal. 235

Supervizarea Procesul de supervizare nu trebuie văzut ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru optimizarea calităţilor şi performanţelor terapeutice. Supervizarea poate fi un mijloc, o ocazie pentru explorare de sine şi poate fi instrumentală în procesul de instruire a terapeutului pentru a-şi evalua propriile motivaţii şi scopuri profesionale. Examinându-ne valorile, trebuinţele, atitudinile şi experienţele, noi putem să devenim conştienţi de ceea ce obţinem prin ajutorarea celorlalţi. Este important de ce dorim să intervenim în viaţa altora, astfel încât să evităm prăbuşirea şi capcana dăruirii continue de sine cu rezultatul unei satisfacţii precare din eforturile noastre. De obicei începătorii, studenţii au un sentiment profund de neajutorare şi de inadecvare faţă de această chemare, faţă de această profesiune complexă, dar nu trebuie să hotărască în mod pripit în legătură cu asta. Pe măsură ce cunoştinţele şi experienţa, practica şi abilităţile li se dezvoltă, vor descoperi noi resurse în înţelegerea şi capacitatea de a-i sluji pe oameni. Calitatea de terapeut ne forţează să ne confruntăm cu blocajele neexplorate din existenţa noastră privind singurătatea, puterea, moartea, sexualitatea, părinţii şi aşa mai departe. Aceasta nu înseamnă neapărat că trebuie să fim liberi de orice conflict şi de orice problemă pentru a putea consilia pe ceilalţi. Dar trebuie să devenim conştienţi de toate aceste conflicte şi cum ne afectează calitatea de terapeut. Dacă de pildă suntem afectaţi şi nu am rezolvat problemele legate de mânie sau de vinovăţie în noi înşine, există şansa ca atunci când avem de-a face cu astfel de simţăminte în viaţa pacienţilor, clienţilor noştri, vom încerca să le diluăm, vom face contratransfer şi anxietatea noastră va creşte sau vom încerca sobţinem alinare pe seama clientului.119 Cum am putea noi să încurajăm pe clienţi să-şi exprime aceste simţăminte când noi înşine intenţionăm să le negăm şi să le ascundem faţă de noi şi faţă de ceilalţi? Dacă noi înşine nu ne-am rezolvat propriile anxietăţi, depresii, fobii, compulsiuni, acestea tind să ne copleşească în procesul terapeutic sau ne limitează eficienţa. Trebuie să le acceptăm, ele trebuie explorate în profunzime şi aduse la suprafaţă. Este un proces dureros, dar care trebuie acceptat cu seninătate, conştienţă şi trebuie rezolvat. Desigur, ne-am dori să fim nişte terapeuţi eficienţi şi rezultatele să fie rapide şi spectaculoase, dar lucrul acesta nu se întâmplă în mod frecvent. Deseori, descoperirea defenselor, blocajelor şi îndepărtarea acestora este un proces dureros. Clientul, pacientul poate să nu se simtă mai bine. Ci, dimpotrivă, să fie mai onest, mai autentic şi mai deschis faţă de propriile slăbiciuni, vulnerabilităţi şi dificultăţi cu care se confruntă în viaţă. Dorinţa de eficienţă şi de succes poate să fie doar o dorinţă proprie, personală, ceea ce nu are de-a face nimic cu eficienţa autentică în procesul terapeutic. Iată de ce supervizarea, terapia personală poate să aibă un caracter instrumental în vindecarea vindecătorului, care, aşa cum spunea Henri Nouwen, este şi el însuşi rănit şi folosea pentru aceasta imaginea de simbol şi model a Mântuitorului. Dacă nu suntem dispuşi să ne acceptăm slăbiciunile şi să lucrăm asupra lor, noi nu vom putea să conducem nici pe clienţii şi pacienţii noştri mai profund decât am făcut-o cu noi înşine. Supervizarea este extrem de necesară în analiza şi recunoaşterea atât a fenomenelor de transfer, cât şi, mai important, cele transferenţiale ale terapeutului. Dacă consilierul, terapeutul nu este conştient de propriile conflicte, nevoi şi dificultăţi, poate folosi terapia mai mult în propria sa favoare, pentru scopul său personal decât să se pună la dispoziţia pacienţilor săi. Şi aceasta poate deveni o problemă deontologică şi de etică profesională. Un terapeut inconştient de propriile dificultăţi şi probleme poate fi târât de valul sentimentelor pacientului către o direcţie nonterapeutică. Toate acestea pot fi rezolvate în procesul propriei terapii şi în sesiunile de supervizare. Orice tânăr terapeut sau consilier ar trebui să-şi pună următoarele întrebări de autoevaluare:120 - de ce doresc eu să urmez o profesiune de suport şi susţinere, - propriile mele trebuinţe şi motive, - ce răsplată voi primi sau urmăresc să primesc din activitatea de terapeut, - cum pot să diferenţiez între satisfacţia trebuinţelor clientului şi satisfacţia propriilor mele trebuinţe, - unele din problemele mele pe care încerc să mi le rezolv, 236

- în ce măsură problemele mele îmi afectează activitatea de terapeut, valorile mele, unde îşi au originea şi cum îmi afectează stilul de consiliere, - sunt gata să-mi asum riscurile, sunt binevoitor să fac ceea ce îi încurajez pe pacienţii mei să facă, - unele modalităţi prin care evit să-mi folosesc aptitudinile, forţele şi cum aş putea să-mi realizez şi actualizez întregul potenţial, - ce mă reţine să fiu mai deschis, onest şi real decât pot fi, - cum se simt şi cum experimentează ceilalţi prezenţa mea, ce impact am asupra celorlalţi? În genere, terapeuţii manifestă o mare rezervă şi chiar rezistenţă faţă de terapia personală şi supervizare. Unii argumentează că aceasta ar putea fi influenţa modelului medical, al suferinţei şi bolii, ceea ce pare să fie degradant pentru un terapeut. Dar analogia este inacceptabilă. Niciodată un terapeut nu va putea nutri speranţa să deschidă uşile sufletului clienţilor sau pacienţilor săi, pe care nu a fost dispus să şi le deschidă pentru el însuşi. Dacă ne temem să facem faţă propriilor probleme, cum putem ajuta pe ceilalţi să privească în propria lor existenţă şi viaţă? Dacă noi avem o viziune limitată, cum putem ajuta pe clienţii şi pacienţii noştri să-şi extindă viziunea asupra a ceea ce ar putea deveni? Unii practicieni se văd pe ei înşişi ca fiind dincolo de utilizarea personală în terapeutica pe care o oferă alţii, de implicarea personală, şi aceasta ne face să ne întrebăm dacă ei cred cu adevărat în terapie ca agent de schimbare. Este necesar să ne acceptăm vulnerabilităţile şi slăbiciunile. Nimeni nu este desăvârşit. Noi nu putem avea un control desăvârşit asupra propriei noastre vieţi şi existenţe. Şi terapeuţii pot să cadă victime unor suferinţe grave, unor boli terminale sau morţii. Dacă nu acceptăm terapia şi supervizarea care nu este nicidecum un semn de slăbiciune, nu vom fi niciodată competenţi pentru a realiza în profunzime un adevărat sens al terapiei. Sistemul de valori al consilierului Este extrem de important să ne facem o evaluare a sistemului de valori şi priorităţi, să înţelegem de unde şi cum le-am dobândit şi raportul nostru personal cu acestea. Consilierea şi terapia nu este o formă de îndoctrinare care încearcă să convingă şi să determine pe clienţi să acţioneze sau să se simtă într-un anumit mod care ar fi considerat standard sau corect. Din nefericire, foarte mulţi consilieri şi terapeuţi bine intenţionaţi sunt suprazeloşi în ajutorarea oamenilor, pentru a se simţi bine, a-i întări oarecum. Ei fac lucrul acesta în virtutea convingerii că au o mare înţelepciune în a furniza răspunsuri pentru problemele clientului, dar consilierea nu este sinonimă cu predicarea şi învăţarea. Chestiunea esenţială este gradul în care valorile consilierului ar trebui să intre în relaţia şi procesul terapeutic. În calitate de terapeuţi, mai ales din perspectivă seculară, adesea suntem învăţaţi să nu implicăm propriile noastre valori în procesul terapeutic şi nici să nu lăsăm să se înţeleagă acestea. Totuşi, trebuie să fim conştienţi de faptul că pur şi simplu nu putem să fim neutri sau indiferenţi faţă de sistemul de valori. Orice intervenţie terapeutică este bazată pe un anumit sistem de valori. Deşi sistemul nostru de valori ne va influenţa stilul, procedeele, orientarea şi direcţia terapeutică, totuşi noi trebuie să ne păstrăm un simţământ al obiectivităţii. Iată întrebările, problemele pe care trebuie să ni le punem în legătură cu rolul valorilor în psihoterapie şi consiliere:121 1. Este de dorit pentru consilieri ca să-şi reţină judecăţile de valoare în legătură cu alegerile clientului? Este posibil pentru terapeuţi să emită judecăţi de valoare numai asupra evenimentelor care le afectează propria viaţă personală şi să nu emită nici un fel de judecată asupra clienţilor? 2. Este posibil pentru consilier să fie în dezacord cu sistemul de valori al pacientului sau clientului şi totuşi să-l accepte ca persoană? 3. Poate să rămână un consilier neutru şi totuşi să provoace un proces de schimbare şi să provoace clientul să facă o evaluare onestă a comportamentului său şi a ceea ce doreşte? Există o diferenţă între a fi neutru şi obiectiv? 237

4. Cum poate un practician să-şi reţină propriul sens al valorii şi să rămână autentic cu el însuşi şi în acelaşi timp să permită clienţilor ca în libertate să-şi selecteze propriul sistem de valori şi comportamente care diferă în mod radical de ale sale? 5. diferenţa esenţială dintre consilierii care în mod onest îşi expun propriile valori fundamentale atunci când este potrivit şi se cuvine şi cei care în mod subtil încearcă să-i ghideze pe clienţi să accepte valori care lor li se par bune şi potrivite? 6. Este posibil să separăm discuţia asupra valorilor de procesul terapeutic în sine? 7. cel mai bun curs al acţiunii pe care trebuie să ni-l însuşim atunci când devenim conştienţi că există un conflict ascuţit asupra valorilor cu anumiţi clienţi? 8. Poate fi vreodată justificabil din partea terapeutului să-şi impună propriile valori clienţilor sau pacienţilor săi? Ce putem spune de acele situaţii în care, terapeutul, pe bună dreptate este convins că valorile clienţilor îi vor conduce la comportamente autodistructive? De fapt, rolul terapeutului este acela de a crea un climat în care clienţii îşi pot examina propriile simţăminte, gânduri şi acţiuni şi eventual pot să identifice soluţiile cele mai bune pentru ei înşişi. Rolul nostru este să-i asistăm pe aceştia să găsească răspunsuri cele mai congruente cu propriul lor sistem de valori. Ceea ce pare să fie important este ca să fii conştient tot timpul de natura propriilor valori şi cum convingerile şi standardele proprii operează în intervenţiile pe care le faci în procesul de consiliere şi terapeutic. Funcţia noastră ca terapeuţi nu constă în a-i persuada sau a-i convinge pe clienţi să-şi însuşească un curs al acţiunii dictat de noi sau impus, ci să-şi evalueze propriul comportament, propriile simţăminte, propriile convingeri şi concepţii şi să determine în ce măsură le sunt utile, de folos sau în ce măsură sunt eronate. În acest proces, desigur le putem prezenta alternative şi ei pot să aleagă modalităţi de gândire şi acţiune mai aproape de propriile obiective şi ţeluri. În tot acest proces de provocare a pacienţilor, noi trebuie să manifestăm un respect deplin faţă de dreptul lor de a decide pentru care valori, în care direcţie, în ce cadrul vor hotărî să trăiască. Deseori, pacienţii, clienţii noştri vin tocmai într-o stare de confuzie a valorilor şi ceea ce aşteaptă de la procesul de consiliere este tocmai clarificarea acestora. Ori noi nu putem să ne reţinem şi să spunem: Acesta este un teren interzis. Eu nu am dreptul să te ajut în privinţa aceasta. Dimpotrivă, din perspectiva creştină a psihoterapiei şi consilierii, noi ca fiinţe umane ne raportăm la adevărul divin absolut şi practicăm o terapie hristo şi teocentrică în care omul este valorizat, iar antropocentrismul nu este decât secundar, subsecvent. În esenţă, însuşi procesul de consiliere implică faptul că pacientul, clientul este confruntat în mod sistematic şi clarificator, într-un cadru securizant şi susţinut de o relaţie terapeutică cu propriile probleme, încearcă să găsească propriile soluţii, bazate pe propriul sistem de valori. Este esenţial ca terapeutul să nu scurtcircuiteze această explorare a pacientului sau clientului. Jensen şi Bergin, în 1988 au luat în considerare un număr de 10 valori fundamentale importante pentru profesioniştii din domeniul sănătăţii psihice şi moral-spirituale. Aceste zece tipuri de valori contribuie la echilibru şi sănătate mentală. Acestea sunt:122 1. O percepţie competentă şi o expresie a simţămintelor. 2. Simţământul că eşti un agent liber şi responsabil. 3. Dezvoltarea strategiilor de control al stressului. 4. Autoconştienţă şi creştere, dezvoltare. 5. Consacrare, dedicare faţă de relaţia maritală, familie şi celelalte relaţii. 6. Autoîntreţinere şi fitness, exerciţiu fizic. 7. Orientat către scopuri şi obiective semnificative. 8. Iertare. 9. Împlinire sexuală regulată. 10. Spiritualitate, religiozitate. 238

Acest studiu pleacă de la premisa şi implică faptul că sistemul de valori al practicienilor este parte integrală a teoriei şi practicilor terapeutice şi nu este de acord cu faptul că terapeuţii ar trebui să fie neutri faţă de sistemul de valori. În ultimă instanţă, orice filosofie a consilierii provine dintr-o filosofie asupra vieţii. Ea trebuie declarată în mod onest, şi de cele mai multe ori clientul, consiliatul o acceptă ca fiind adecvată şi astfel procesul terapeutic poate continua în elementele sale tehnice. Concepţia terapeuţilor, ca şi a clienţilor asupra a ceea ce este sănătos şi optim, sub aspect funcţional, reflectă propriul sistem de valori. Dar terapeuţii sensibili şi care acordă o importanţă mare aspectelor deontologice vor respecta autodeterminarea clienţilor şi pacienţilor lor şi îi vor lăsa pe aceştia să decidă dacă vor continua să trăiască în sistemul propriu de valori sau dacă găsesc de cuviinţă să şi-l schimbe pentru unul mai eficient. Alternativele, premisele, consecinţele trebuiesc clarificate. În nici un caz terapeutul nu-şi poate permite să devină manipulator, să adopte rolul unei fiinţe parentale, un substitut şi să încerce să-i ofere clientului un sistem de valori gata făcut, care de multe ori are doar un caracter personal şi nici măcar nu reprezintă cele mai bune intenţii ale lui Dumnezeu sau creştine. În orice caz noi încercăm să ne autoînşelăm când pornim de la presupunerea şi încercăm să ne convingem că propriile noastre experienţe şi sistemul nostru de valori nu au de-a face cu relaţia terapeutică şi că nu influenţează procesul de luare a deciziilor şi comportamentul acestuia. Este esenţial ca noi să ne clarificăm poziţiile şi să le afirmăm cu claritate fără încercări de manipulare. De fapt, încă de la început, procesul terapeutic, etapa de evaluare trebuie să înceapă cu explorarea aşteptărilor şi obiectivelor clientului. Deseori, aceştia au idei vagi în legătură cu ceea ce ei aşteaptă de la procesul terapeutic. Ori, tocmai această discuţie îi ajută să-şi clarifice, să-şi găsească soluţii la probleme. De obicei ei doresc să nu mai aibă un comportament abraziv şi care produce suferinţe celor din jur sau doresc să-i schimbe pe ceilalţi, doresc să trăiască fără anxietate, să scape de depresie, să fie diferit şi să se schimbe astfel încât persoanele semnificative din viaţa lor să-i accepte. În unele cazuri, clienţii, pacienţii nu au nici un fel de obiectiv. Ei se află acolo doar din cauză că au fost trimişi, că li se cere acest lucru şi tot ce îşi doresc este să fie lăsaţi în pace. Cum procedezi în astfel de situaţii? Poate fi vorba de adolescenţi trimişi de părinţii lor sau de oameni certaţi cu legea cărora autoritatea le cere să parcurgă procesul terapeutic. În aceste condiţii, putem pune întrebări directe. Ce aştepţi de la procesul terapeutic? De ce eşti aici? Ce îţi doreşti? Cu ce speri să pleci de aici? Ce crezi că ţiar fi cel mai necesar şi ar fi cel mai eficient în cazul tău? Ce aştepţi din partea ta în situaţia de viaţă pe care o traversezi? Ce-ţi doreşti cel mai mult să schimbi la tine? Deseori, formulările lor sunt foarte vagi şi generale. Poate fi frustrant să auzi: ceea ce îmi doresc este să mă înţeleg mai mult, aş vrea să fiu fericit. Dar un consilier priceput şi cu experienţă poate să traducă şi să conducă clientul, pacientul de la aceste dorinţe globale şi difuze către unele mult mai focalizate. Ce te reţine să te simţi fericit? Ce faci pentru ca să te înţelegi pe tine în acest moment? Ce ţi-ar face să înţelegi despre tine pe care în momentul acesta nu-l înţelegi? Ceea ce trebuie să reţinem este că stabilirea obiectivelor este inevitabilă pentru că altfel nu putem adopta o direcţie productivă în procesul de consiliere. Consilierul şi consiliatul trebuie să-şi pună în acord modalităţile de lucru iar obiectivele lor trebuie să fie compatibile. Dar mai important decât aceasta este esenţial pentru terapeut să fie capabil de înţelegere, respect şi să lucreze în cadrul oferit de lumea şi conştiinţa pacientului, nu să-l forţeze să se potrivească reţelei sau schemei sale de valori. În privinţa sistemului de valori pot fi două poziţii radicale extreme: pe de o parte ca terapeutul, consilierul să considere că are un sistem de valori infailibil şi să-l impună clienţilor, pacienţilor în mod rigid, iar pe de altă parte să creadă că activitatea sa terapeutică este absolut neutră de orice abordare valorică şi că procesul terapeutic nu traversează decât o sumă de tehnici şi proceduri neutre sub aspect valoric. În procesul terapeutic trebuie să permitem pacienţilor, clienţilor noştri să aprecieze ei înşişi sistemul de valori şi să facă alegerea care li se pare cea mai potrivită. Ar fi o dovadă de aroganţă să credem că noi ştim deja ceea ce este mai bine pentru toţi ceilalţi şi să le cerem oamenilor să se conformeze unor standarde pe care doar noi le considerăm acceptabile.123 239

Consilierea este un proces în care într-adevăr, clienţilor li se cere să-şi evalueze în mod onest propriile valori şi să decidă ei înşişi cum vor trebui să şi le modifice, atât valorile cât şi comportamentul.124 În cazul psihoterapeutului şi consilierului creştin, centrat pe valorile religioase creştine, etica ne cere ca noi să ne informăm potenţialii clienţi şi pacienţi asupra valorilor care ne influenţează activitate. Prin această declaraţie de dezvăluire în care ne descriem filozofia, clienţii şi pacienţii noştri ştiu la ceea ce se pot aştepta, ei au dreptul la aceasta şi este numai de dorit ca această perspectivă să fie adoptată înainte de a se implica propriu-zis în procesul terapeutic.125 Nu se sugerează aici că consilierul sau terapeutul ar trebui să renunţe la propriul sistem de valori, ci doar că el trebuie să rămână el însuşi cu sistemul său de valori în mod autentic. Cu siguranţă că nu ni se cere şi nici nu ni se impune să lucrăm cu toţi pacienţii şi cu toţi clienţii. Pot exista incompatibilităţi inclusiv în sistemul de valori ca şi în celelalte domenii: psihologic, etc. Dar atunci când aceste incompatibilităţi apar, trebuie să ne păstrăm neutralitatea şi obiectivitatea şi să cerem consultul şi eventual să referim clientul către alt terapeut de cea mai bună calitate şi cel mai potrivit pentru interesele acestuia.126 Aspecte de culturalitate. Trăim într-o lume extrem de mobilă în care oameni de diferite origini, etnii, rase, categorii socio-profesionale, nivele economice şi pregătire intelectuală alcătuiesc un mixaj din care facem şi noi parte. Iată câteva recomandări practice privind fundamentul multicultural şi modul cum trebuie să abordăm pe pacienţii noştri din această perspectivă:127 1. Încearcă să înţelegi cum nivelul, fundamentul tău cultural îţi influenţează gândirea şi comportamentul. Ce paşi specifici poţi să întreprinzi pentru a-ţi lărgi baza de înţelegere a propriei culturi cât şi a celorlalte. 2. Identifică-ţi presupunerile fundamentale şi în special modul în care ele se aplică diversităţii în cultură, etnicitate, rasă, gen, clasă, religie, stil de viaţă şi gândeşte-te la modul în care aceste presupuneri, prezumţii şi prejudecăţi pot să-ţi afecteze practica de terapeut. 3. Unde şi cum ai obţinut cunoştinţele tale privind cultura? Sunt atitudinile pe care le-ai adoptat privind diversele culturi ale tale proprii şi au fost examinate cu atenţie? 4. Încearcă să dai atenţie, să înveţi, să remarci fundamentul comun care există între oameni aparţinând diverselor culturi şi care au un fundament cultural diferit. câteva din modalităţile prin care noi împărtăşim preocupări universale? 5. Realizează că nu este necesar să înveţi totul despre fundamentele culturale ale pacienţilor tăi înainte de a lucra cu ei. Permite-le să te înveţe tot ce este mai bine pentru a le fi de folos şi a le sluji. 6. Petrece-ţi timpul preparând clienţii pentru procesul consilierii. Învaţă cum să-şi utilizeze experienţa terapeutică pentru a face faţă provocărilor cu care ei sunt confruntaţi în viaţa de fiecare zi. 7. Recunoaşte importanţa capacităţii de a fi suplu şi flexibil în aplicarea metodelor pe care le foloseşti cu clienţii. Nu te simţi legat de o tehnică specifică dacă nu este potrivită pentru un anumit client. 8. Aminteşte-ţi că practica dintr-o perspectivă multiculturală poate să-ţi facă activitatea mult mai uşoară şi poate să te răsplătească cu rezultate remarcabile atât pentru tine ca consilier cât şi mai ales pentru pacient, pentru client. Este important să înţelegem că aceste condiţii cer timp, studiu, experienţă pentru a deveni un terapeut eficient multicultural. Competenţa multiculturală nu poate fi redusă doar la conştiinţă culturală şi sensibilitate, la un corp de cunoştinţe sau la un set specific de aptitudini sau abilităţi. Calitatea de expert multicultural presupune să ai suficientă deschidere şi profunzime în toate aceste domenii. Procesul de devenire şi maturizare terapeutică. Atunci când începem să ne însuşim teoria şi practica în consiliere şi psihoterapie, vom descoperi că dincolo de acest travaliu didactic, lucrul cel mai important pe care trebuie să-l realizăm este procesul de transformare a noastră înşine, să lucrăm cu propriile noastre experienţe de viaţă, valori şi caracteristicile profund umane. La început, toţi întrebăm dacă suntem adecvaţi pentru consiliere şi psihoterapie ca persoană. Ne întrebăm dacă putem să ne aducem pe noi înşine ca factori terapeutici în acest proces şi în această relaţie. 240

Primul lucru cu em confruntaţi sunt propriile noastre anxietăţi. Întâlnirea cu primul client ne găseşte într-o stare de ambivalenţă ideatică şi afectivă. Anxietatea creşte pe măsură ce noi ne punem întrebări de felul: Ce voi spune? Cum voi spune? Voi fi capabil să-i fiu de folos? Ce greşeli voi face? Se va mai întoarce vreodată acest client la mine? Şi dacă o va face, care va fi pasul următor? Un anumit nivel de anxietate demonstrează că noi suntem conştienţi de nesiguranţa viitorului pentru clienţii noştri şi în legătură cu capacităţile noastre reale de a fi împreună cu ei şi a le fi de folos. Deoarece psihoterapia şi consilierea este o problemă serioasă care poate avea un impact puternic asupra clienţilor noştri, putem accepta că un anumit nivel de anxietate este normal. În acelaşi timp însă, prea multă anxietate sau un anumit grad de indiferenţă şi neglijenţă sunt la fel de dăunătoare. Capacitatea de a recunoaşte şi de a face faţă acestor anxietăţi este opusă negărilor şi pretenţiilor de bravadă şi curaj. Faptul că noi avem dubii este perfect normal. Aceasta ne face conştienţi de existenţa lor şi ne oprim pentru a le face faţă. Un mod de a le face faţă este să le discuţi în mod deschis cu colegii sau cu un superviser. Posibilităţile care se deschid în acest mod sunt schimburi utile de experienţă şi câştigarea suportului din partea celorlalţi care probabil se confruntă cu aceleaşi preocupări, temeri şi anxietăţi. Autenticitate şi autodezvăluire. Deoarece, în mod tipic, la început suntem deosebit de anxioşi şi centraţi pe noi înşine, tindem să fim copleşiţi, prea preocupaţi de ceea ce spun cărţile, de reguli, de mecanismele de procedură. Terapeuţii lipsiţi de experienţă eşuează adesea să aprecieze valoarea inerentă de a fi ei înşişi în mod natural şi autentic. Pot exista două extreme. Pe de o parte, consilierul să se piardă într-un rol rigid, să se ascundă în spatele unei faţade profesionale, iar pe