Ludwig Van Beethoven [PDF]

Zitiervorschau

Viata si opera lui Ludwig van Beethoven Ludwig van Beethoven (botezat pe 17 decembrie 1770 – 26 martie 1827) este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor. Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine flamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven (1712-1773), şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk fiind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru (director muzical). El a avut un fiu, Johann van Beethoven (17401792), care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere. Dintre cei şapte copii ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut de pragul copilăriei. Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali, precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă, Franz Rovantini (pentru vioară şi viola). Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus Mozart), a încercat să-şi exploateze fiul ca pe un adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778. În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să fie plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi încurajând studiile muzicale ale tânărului. Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru

tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn. În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orchestrei curţii.

Cariera vieneză Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când, mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, întrun set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a IIIa. Pe fondul zvonurilor de ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aflat că tatăl său a murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”. Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn, a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea, instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian al compoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în 1794 a lui Haydn la Londra ar fi putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori. Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten. Prin 1793, Beethoven şi-a câştigat reputaţia de improvizator în saloanele nobiliare. Totodată interpreta deseori la clavecin preludiile şi fugile lui J.S. Bach din Clavecinul bine temperat. De asemenea, prietenul său Nikolaus Simrock a început publicarea compoziţiilor sale, prima fiind, se pare, un set de variaţiuni. În 1794, Beethoven a petrecut mult timp compunând.

Maturitatea muzicală

Între 1798 şi 1802, Beethoven a abordat ceea ce el considera a reprezenta culmile compoziţiei muzicale: cvartetul de coarde şi simfonia. Cu primele şase cvartete de coarde (Opus 18), create între 1798-1800 (scrise la cererea prinţului Lobkowitz şi dedicate acestuia) şi cu publicarea lor în 1801, respectiv cu prima audiţie a primei şi a celei de a doua simfonii, din 1800 şi 1802, Beethoven şi-a câştigat o largă apreciere, fiind considerat unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei de tineri compozitori ai perioadei clasice de după Haydn şi Mozart. El a continuat să se aplece şi asupra altor forme muzicale, punctul de cotitură reprezentându-l sonatele pentru pian, precum bine-cunoscuta Patetica, Opus 13 (dedicată prinţului Lichnowsky), pe care Cooper o descrie ca ,,depăşind oricare dintre compozitiile sale anterioare prin tărie de caracter, profunzime emoţională, grad de originalitate, ingeniozitate şi manipulare de motive şi de tonalitate”. Beethoven şi-a completat în 1799 şi Septet-ul (Opus 20), una dintre cele mai cunoscute lucrări din timpul vieţii sale. Cu toate influenţele de netăgăduit ale lui Mozart şi Haydn, şi cu influenţele stilistice ale altor compozitori, cum ar fi Muzio Clementi, melodiile, evoluţia muzicală, apelul la modulaţii şi la texturi, specificul emoţional al partiturilor beethoveniene sunt departe de orice similitudine cu ei. Acest fapt a sporit impactul de care s-au bucurat lucrările publicate pentru prima dată. Până la sfârşitul anului 1800, Beethoven şi muzica lui se bucurau de mare cerere din partea protectorilor şi a editorilor. În luna mai 1799, Beethoven a dat lecţii de pian fiicelor contesei maghiare Anna Brunsvik. Între compozitor şi fiica mai mare, Josephine, s-a înfiripat o relaţie care a fost mereu subiectul unor speculaţii. La scurt timp, ea s-a căsătorit cu contele Josef Deym, Beethoven continuând să fie un oaspete constant în casa lor, fiind profesor şi cântând la petreceri. Josephine a păstrat o anumită distanţă în relaţia ei cu Beethoven până în 1804, când Deym a murit. Tânărul Carl Czerny a studiat de asemenea cu Beethoven între 1801-1803, devenind el însuşi un renumit profesor de muzică - Franz Liszt a fost unul dintre elevii săi – şi organizând la Viena, în 1812, prima audiţie a Concertului nr: 5 pentru pian (Imperialul). Relaţiile de afaceri ale lui Beethoven cu editorii au început să se îmbunătăţească în 1802, cănd fratele său, Carl, şi-a asumat un rol tot mai important. Pe lângă negocierea unor preţuri mai mari pentru lucrările recent compuse, Carl a început să vândă şi o parte din creaţiile beethoveniene anterioare nepublicate şi l-a încurajat pe fratele său (împotriva voinţei acestuia) să facă aranjamente şi transcrieri ale operelor sale populare pentru diverse alte combinaţii instrumentale.

Pierderea auzului În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă severă de tinitus, un ,,ţiuit“ în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor. Cauza surdităţii lui Beethoven este necunoscută, dar a fost frecvent atribuită sifilisului, intoxicaţiei cu plumb, tifosului exantematic, tulburărilor imunitare şi chiar obiceiului de a-şi scufunda capul în apă rece pentru a sta treaz. Explicaţia, pornind de la autopsia efectuată în acele vremuri, este că a avut o „ureche interioară dilatată”, care a dezvoltat leziuni de-a lungul timpului. Datorită nivelului ridicat de plumb găsit în eşantioanele firelor de

păr ale lui Beethoven, această ipoteză a fost intens analizata, dar surditatea asociată cu aceasta ia forme aproape imposibil de validat. De-a lungul timpului, pierderea auzului s-a înrăutăţit, existând chiar o poveste bine atestată referitoare la faptul că, nemaiauzind aproape deloc, la sfârşitul primei audiţii a Simfoniei a IX-a a trebuit să i se întoarcă privirea către sală pentru a vedea tumultoasele aplauze ale audienţei; neauzind nimic, a izbucnit în plâns. Pierderea auzului nu l-a împiedicat însă pe Beethoven să-şi continue activitatea componistică, dar susţinerea concertelor – ca sursă de venituri băneşti – era deosebit de dificilă. După o tentativă eşuată de a-şi interpreta în 1811 propriul Concert pentru pian nr. 5 (Imperialul), a cărui primă audiţie a fost organizată chiar de către fostul său elev Carl Czerny, nu a mai dirijat public niciodată. Beethoven a rămas complet surd în 1814. Urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii cincisprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie în scris. Caietele, ce conţin discuţii despre muzicá şi despre alte subiecte, reprezintă o sursă extrem de importantă pentru analizarea felului în care compozitorul simţea muzica şi a modului în care aceasta ar trebui să fie interpretată, respectiv pentru percepţia relaţiei sale cu arta. Din păcate, după moartea lui Beethoven, în tentativa de a zugrăvi o imagine idealizată a compozitorului, din 400 de caiete de conversaţie, 264 au fost distruse (şi altele au fost modificate) de către Anton Schindler.