Lucrare Licenta - Bilantul Contabil [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS CAPITOLUL I-

Prezentarea companiei TOYOTA

1.1.Date generale 1.2.Istoricul TOYOTA. 1.3.Obiectul de perspectivă si viitorul TOYOTA CAPITOLUL II Bilanţul contabil - Conţinut şi structură 2.1.Conţinutul bilanţului contabil 2.1.1.Definiri ale bilanţului contabil 2.1.2.Abordări privind bilanţul contabil 2.1.3.Structura elementelor de activ şi de pasiv 2.1.3.1.Definirea şi caracterizarea activelor 2.1.3.2.Definirea şi caracterizarea pasivelor externe şi interne 2.1.4.Evaluarea elementelor bilanţiere 2.1.4.1.Reevaluarea patrimoniului 2.2.Bilanţul contabil şi poziţia financiară a întreprinderii 2.3.Formatul bilanţului CAPITOLUL IIIAnaliza bilanţului contabil 3.1.Analiza statică a bilanţului contabil 3.1.1.Bilanţul financiar sau bilanţul lichiditate - exigibilitate 3.1.1.1.Construcţia bilanţului financiar 3.1.1.2.Analiza bilanţului financiar sau lichiditate – exigibilitate 3.1.1.3.Rolul şi limitele bilanţului financiar sau lichiditate – exigibilitate 3.1.2.Bilanţul funcţional 3.1.2.1.Construcţia bilanţului funcţional 3.1.2.2.Analiza bilanţului funcţional 3.1.2.3.Rolul şi limitele bilanţului funcţional 3.2.Analiza dinamică a bilanţului contabil 3.2.1.Tablourile bazate pe fluxuri de fonduri 3.2.2.Tablourile bazate pe fluxuri de trezorerie 3.3.Analiza bilanţului contabil prin intermediul ratelor 3.3.1.Ratele de structură ale bilanţului 3.3.1.1.Analiza ratelor de structură ale activului. 3.3.1.2.Analiza ratelor de structură ale pasivului 3.3.2.Ratele de gestiune ale bilanţului. 3.3.2.1.Ratele de gestiune generală a activului şi pasivului CAPITOLUL IV- Prezentarea şi analiza bilanţului contabil la SC LAND MOTORS SRL 4.1.Prezentarea bilanţului la SC LAND MOTORS SRL 4.2.Analiza bilanţului contabil la SC LAND MOTORS SRL 4.2.1.Analiza bilanţului SC LAND MOTORS SRL 4.2.2.Analiza bilanţului SC LAND MOTORS SRL prin intermediul ratelor de gestiune CAPITOLUL VConcluzii şi propuneri Bibliografie Anexe

1

Pag 2

2 4 6

6 6 6 8 8 13 17 22 23 24 31 31 32 32 34 39 40 40 42 47 48 49 50 52 52 53 56 58 59 61

61 61 61 66 67 69 69

CAPITOLUL I PREZENTAREA COMPANIEI TOYOTA 1.1.

DATE GENERALE

Compania TOYOTA este reprezentata in orasul nostru prin S.C Land Motors S.R.L care comercializeaza aceasta marca auto din anul 2003 in Baia Mare avand un mare succes pe piata de specialitate. Firma reprezentanta este o societate cu raspundere limitata cu trei actionari, fiind condusa de Adunarea Generala a Actionarilor din momentul infiintarii acesteia formata din cei trei asociatii. SC Land Motors SRL este condusa de un director general si trei directori cu responsabilitati privind diferite diferite activitati desfasurate: vanzari, service si financiar contabil. Numarul total al angajatilor este de 25 de persoane. Capitalul social al societatii este de 151.000 lei.

1.2. ISTORICUL TOYOTA Istoria Toyota este în egală măsură o poveste despre oameni şi despre o firmă. Există momente de inspiraţie, greşeli din care se învaţă şi succese care au stat la baza unor realizări. Aceste momente, în timp, sunt cele care au modelat Toyota de astăzi. Înţelegând istoria Toyota, veţi putea înţelege Toyota de astăzi. Cuvintele din limba japoneză folosite în acest modul vor face parte din limbajul nostru zilnic, astfel încât să nu pierdem semnificaţia trecutului nostru. Sakichi Toyoda: 1867-1926 Istoria Toyota începe la sfârşitul secolului 19 în Japonia, unde un tânăr dulgher cu aptitudini de inventator, Sakichi Toyoda, vede cum ţesături ieftine şi de înaltă calitate sunt importate în Japonia. Aceste importuri scot de pe piaţă ţesătorii locali, aşa cum e mama sa. Se hotărăşte să proiecteze propriul său război de ţesut automat pentru a concura importurile. În 1897 el patentează primul război de ţesut automat din Japonia. Războiul de ţesut automat măreşte producţia, dar când un fir se rupe, maşina continuă să producă ţesături cu defecte. Acest lucru înseamnă risipă şi costuri ridicate. Kaizen: 1867-1926 Sakichi foloseşte principiile Kaizen şi Jidoka la proiectele sale, iar în 1924 el patentează Războiul de Ţesut Automat Toyoda (tipul G). Acum, dacă un fir se rupe, maşina se opreşte automat pentru a împiedica fabricarea unei haine cu defecte Provocare: 1927-1938 Războiul de Ţesut Automat Toyoda are un succes atât de mare, încât în 1929 Sakichi vinde patentul unei firme britanice - Platt Brothers din Oldham - în schimbul a 100.000 lire. În 1910, într-o călătorie în America, Sakichi a aflat că Statele Unite produceau deja 100.000 de automobile pe an - era o piaţă în expansiune. Acest lucru l-a inspirat. S-a hotărât că banii de pe patentul asupra războiului de ţesut trebuie folosiţi pentru cercetări în domeniul producţiei de maşini. Îl provoacă pe fiul său - Kiichiro Toyoda - să fabrice un automobil japonez pentru piaţa de masă. 2

Genchi Genbutsu: 1927-1938 În 1929 Kiichiro călătoreşte în Statele Unite şi Europa pentru a observa singur producţia de maşini. Îşi dă seama că dacă firma sa îşi doreşte vreodată să recupereze decalajul, trebuie să studieze metodele de producţie în masă şi procesele de fabricaţie. Kiichiro înfiinţează apoi Departamentul Auto în cadrul Uzinei de Războaie de Ţesut Automate Toyoda, aşa încât împreună cu echipa sa poate studia construcţia de vehicule "în mod practic". Acesta este principiul Genchi Genbutsu. Dezasamblează maşini americane şi le asamblează la loc pentru a studia cum sunt făcute (inginerie inversă). În 1930 Sakichi Toyoda moare, lăsându-l pe Kiichiro să facă faţă singur provocării tatălui său. Viziunea lui Sakichi este realizată în 1935, când este produs un autoturism prototip - Modelul A1 (pe baza motorului unui Chevrolet şi a design-ului Chrysler). Acesta devine automobilul de serie Modelul AA şi este înfiinţată o reţea de dealeri pentru vânzarea pe piaţa japoneză. Toyoda devine Toyota: 1927-1938 Kiichiro hotărăşte să facă o schimbare mică, dar semnificativă, la numele firmei. În caracterele japoneze, TOYOTA, scris cu opt tuşe, arată mai bine decât TOYODA, scris cu zece tuşe. Este mai eficient, cu linii mai moderne, iar 8 este un număr norocos în Japonia.Astfel Toyoda devine Toyota. Just-in-time: 1927-1938 Prin 1937 Kiichiro îşi dă seama că pentru a supravieţui, Toyota trebuie să construiască mai multe maşini. Are nevoie de încă o fabrică şi pentru asta îi trebuie bani. Kiichiro vinde acţiuni la noua Toyota Motor Company Ltd. pentru a obţine suma necesară de 37 milioane yeni (echivalentul de 500.000€ astăzi). Îl roagă apoi pe vărul său Eiji să-l ajute să proiecteze noua fabrică în Koromo City, Japonia. Astfel, pentru a supravieţui ei trebuie să menţină costurile mici şi să eficientizeze la maximum fiecare proces. Îşi bazează noua operaţiune pe principiul JIT (just in time - exact la timp). Uzina este pusă la punct, astfel încât fluxul de lucru îşi urmează cursul logic şi uniform de la un proces la următorul, menţinându-se un nivel minim al stocurilor. Cei doi întreabă muncitorii din linia de producţie - "Se poate face asta mai bine, mai rapid, mai sigur...?" Dacă se poate, adoptă îmbunătăţirea respectivă. Invenţie şi inspiraţie: 1939-1954 În 1947 începe producţia de maşini de după război, dar Japonia se află într-o criză economică. Din acest motiv, Toyota întâmpină probleme financiare şi în cele din urmă se vede nevoită să reducă din personal. Kiichiro promisese că nu se vor pierde locuri de muncă şi se simte răspunzător. Din respect pentru angajaţi, el demisionează. Eiji, vărul lui Kiichiro, devine Directorul General al Toyota Manufacturing, iar Shotaro Kamiya devine Preşedintele noii societăţi independente Toyota Motor Sales Company Ltd. Aflaţi într-o vizită în SUA, Eiji şi directorul uzinei, Taiichi Ohno trăiesc un real moment de inspiraţie într-o brutărie de supermarket. Cumpărătorii iau produsele dorite de pe rafturi. Atunci, şi numai atunci, rafturile sunt umplute la loc. Ohno îşi dă seama că aceasta este cheia pentru organizarea producţiei la Toyota. Eiji şi Taiichi dezvoltă Sistemul de Producţie Toyota (TPS). Elementele Structurale ale TPS 1939-1954 În principiu, Sistemul de Producţie Toyota se referă la producţia în funcţie de cerere (din partea clienţilor), şi nu de previziuni. El elimină risipa, înţelegând că orice în afară de numărul 3

minim de echipamente, piese şi muncitori (timpul de lucru), care sunt absolut esenţiale pentru producţie, înseamnă surplus şi creşte costurile. Graţie TPS, Toyota nu numai că a supravieţuit în anii 1950, dar a şi cunoscut un succes global de atunci, prin fabricarea de produse de calitate superioară. În anii 1950 şi 1960, Toyota adoptă strategia de expansiune globală Filozofia Toyota cu privire la export se bazează pe trei teme esenţiale: - Furnizarea de automobile Toyota la cât mai multe persoane posibil - Credinţa că serviciile post-vânzare sunt cheia pentru dezvoltarea pe piaţă - Folosirea capacităţii Toyota de a dezvolta pieţe, mai degrabă decât parteneriate comerciale.

1.3.OBIECTUL DE PERSPECTIVĂ SI VIITORUL TOYOTA Cel mai bine vândut automobil din lume : 1955-1973 La începutul anilor 1960, Toyota vizitează din nou cu succes piaţa exporturilor din SUA cu modelul compact Toyota Corona. În 1968 modelul şi mai mic Toyota Corolla este lansat pe piaţa din SUA. Graţie preţului său mic şi a fiabilităţii mari, este accesibil şi popular în rândul viitoarei generaţiei de baby boomers şi se vinde bine. Toyota Corolla a devenit cel mai bine vândut automobil din lume când a depăşit vânzările totale la nivel mondial ale modelului Volkswagen Beetle. Accentul pe Europa: 1955-1973 În 1969 Toyota demonstrează angajamentul său pentru Europa deschizând la Bruxelles o reprezentanţă. Ca să demonstreze calitatea şi durabilitatea maşinilor sale, Toyota începe să concureze în sportul cu motor, iar în 1973 înfiinţează prima sa Echipă Europeană de Raliu. În următorii 20 de ani, echipa Toyota devine de trei ori campioană mondială la raliu. Producţia în Europa: 1974-1992 Dorind aşadar să producă automobile la nivel local, Toyota intenţionează să dezvolte o uzină de fabricaţie independentă în Europa. Marea Britanie constituie o propunere foarte atractivă - economia sa este sănătoasă, iar pentru atragerea investitorilor şi crearea de locuri de muncă este acordat sprijin financiar. Se construieşte o uzină de producţie foarte modernă la Burnaston, în Derbyshire, iar Toyota Motor Manufacturing UK îşi începe activitatea. În decembrie 1992 iese de pe linia de producţie primul automobil fabricat în Europa, o Carina E. Astăzi, Toyota construieşte toate modelele sale de bază din Europa la nivel local: Yaris în France, Corolla şi Avensis în Marea Britanie, Corolla Verso si Auris în Turcia si Aygo in Cehia. Se naşte Lexus: 1974-1992 În 1983, Consiliul de Administraţie al Toyota ia decizia să construiască o maşină de lux care să ajungă să fie una dintre cele mai bune din lume. Sunt garantate resurse nelimitate şi atenţia TPS pentru detaliu şi calitate superioară. Eiji Toyoda supervizează proiectul, a cărui dezvoltarea durează 7 ani. În 1990 modelele Lexus LS400 şi ES250 au cunoscut un succes instantaneu în SUA. Ele au devenit simboluri în industria auto şi niveluri de referinţă faţă de care sunt măsurate toate celelalte maşini de lux. Redesenarea siglei: 1974-1992 4

În spiritul Kaizen (îmbunătăţire continuă), Toyota îşi redesenează sigla. Ovalele întrepătrunse au trei semnificaţii: Reprezintă T de la "Toyota" Exprimă încrederea între inimile clienţilor şi automobilele produse De asemenea, simbolizează potenţialul viitor al Toyota pentru expansiune globală prin tehnologie avansată. Respect pentru mediu: 1993- Astăzi Toyota se implică în probleme de protecţia mediului motivată fiind de valorile sale intrinseci de respect pentru oameni şi îmbunătăţire continuă În 1992 este introdus oficial "Toyota Earth Charter", subliniind politicile şi strategiile Toyota de conservare a mediului. Una dintre cele mai noi şi mai mari provocări ale Toyota este construcţia de automobile prietenoase atât pentru oameni, cât şi pentru mediu. În 1997 este introdus modelul Prius, primul automobil de serie hibrid din lume. În 2002 vânzările Prius la nivel global ating 100.000 bucăţi, iar în 2005 a doua generaţie a modelului Prius primeşte distincţia Maşina Anului în Europa. Dezvoltarea mărcii: 1993-Astăzi În 1990 este produs în Japonia automobilul cu numărul o sută milioane. În acelaşi an, TMC (Toyota Motor Corporation) este cotată la bursele din New York şi Londra. În 2002 este produs în America de Nord automobilul cu numărul zece milioane. Astăzi, vânzările Toyota în Europa însumează în total aproape un milion de vehicule pe an, obiectivul pe termen lung fiind de 1,2 milioane vehicule în Europa până în 2010. Maşinile de cursă: 1993-Astăzi După ce a concurat cu succes mai bine de 20 de ani în Campionatele Mondiale de Raliu, în 2002, Toyota îşi face intrarea în Formula 1. La ora actuală Toyota, una din cele renumite mărci din lume, cheltuieşte cel mai mult pe publicitate dintre toţi constructorii de automobile. Toyota este cel mai mare exportator şi al doilea mare constructor de automobile din lume, cu peste 6,5 milioane vehicule produse anual la 58 uzine funcţionând în 26 de ţări, şi având 264.000 angajaţi în toată lumea. Trecut, prezent şi viitor Trecutul Toyota oferă inspiraţie şi exemplu. Prezentul Toyota asigură stabilitate şi putere. Pe aceste fundaţii îşi creează Toyota viziunea pentru viitor Strategia Toyota în Europa se sprijină pe 5 piloni: 1. Dezvoltarea reţelei - creşterea vânzărilor la fiecare distribuitor, maximizarea profitabilităţii şi transformarea unei tranzacţii simple într-o relaţie continuă pe viaţă cu clienţii. 2. Operaţiuni care au la bază cererea - ameliorarea continuă a eficienţei şi eficacităţii şi reducerea costurilor de distribuţie, îmbunătăţind în acelaşi timp serviciile pentru clienţi. 3. Produse dezirabile - concentrarea resurselor noastre pe dezvoltarea gamei de produse care vor sprijini cel mai bine dezvoltarea noastră viitoare. 4. Dezvoltarea mărcii - continuarea vânzărilor produselor noastre pentru că sunt atractive şi nu pentru că reprezintă cea mai bună soluţie la nivel local. 5. Satisfacţia completă a clientului - asigurarea unor servicii de Calitate Superioară pentru clienţi şi concentrarea pe loialitate şi recomandare. Progres continuu Ne îmbunătăţim permanent activitatea prezentând cele mai bune idei şi depunând toate eforturile. 5

Respect pentru oameni Noi credem că succesul afacerii noastre este datorat eforturilor individuale şi muncii în echipă.

CAPITOLUI II BILANŢUL CONTABIL-CONŢINUT ŞI STRUCTURĂ 2.1. CONŢINUTUL BILANŢULUI CONTABIL 2.1.1. DEFINIRI ALE BILANŢULUI CONTABIL Termenul de bilanţ provine de la cuvântul italienesc „bilancia” care are la bază latinescul „bi” şi „lanx”, adică „două talere”, simbolizând astfel o balanţă cu două talere. Valori de mărime egală stau faţă în faţă şi se egalează reciproc. Într-unul din talere apare valoarea activului, iar în celălalt valoarea pasivului. Noţiunea de bilanţ, utilizată în sens larg, generalizat, semnifică „un rezultat sintetic al activităţii desfăşurate într-o perioadă dată”. Bilanţul contabil este definit în diverse forme în literatura de specialitate de la noi din ţară,dintre care amintim: - Bilanţul este documentul contabil de sinteză, prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de lege (Conform O.M.F.P. nr.1.752/2005); - Este un procedeu al metodei contabilităţii prin care se reflectă principiul dublei reprezentări a averii, ca element al patrimoniului agenţilor economici; - Este o reprezentare a utilizărilor şi resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat; - Este o fotografiere la un moment dat a investiţiilor şi finanţării acestora, realizate de către o societate comercială; - Este un tablou reprezentativ al situaţiei patrimoniului la un moment dat; - Este un tablou al situaţiei patrimoniului care prezintă în unităţi monetare mărimea valorică a bunurilor economice, în corelaţie cu sursele lor de finanţare, precum şi cu rezultatul obţinut. Bunurile economice constituie activul bilanţului, iar sursele de finanţare, pasivul bilanţului. Ca instrument de lucru, bilanţul este documentul de sinteză cu ajutorul căruia pot fi prezentate sistematizat, într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile, activele şi pasivele patrimoniale. Bilanţul a pătruns în lumea teoriei şi practicii economice ca un model de sintetizare în expresie bănească, la un moment dat,a relaţiilor de echilibru dintre activele şi pasivele patrimoniale. Se apreciază că reflectarea echilibrului dintre activele şi pasivele patrimoniale este funcţia primordială a bilanţului contabil, chiar dacă în decursul timpului s-au conturat diverse alte funcţii ale acestuia şi s-au conceput diferite variante de modele bilanţiere care s-au cristalizat în diverse teorii ale bilanţului contabil.

6

2.1.2. ABORDĂRI PRIVIND BILANŢUL CONTABIL Abordările bilanţului în literatura de specialitate pot fi structurate în două categorii: a) Abordări ale bilanţului, centrate pe conceptul de patrimoniu; b) Abordări ale bilanţului de sorginte anglo-saxonă . a).Abordări centrate pe conceptul de patrimoniu Pornind de la accepţiunea patrimoniului definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând unui subiect de drept, precum şi totalitatea bunurilor la care acestea se referă, bilanţul, la rândul său poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere. Pe plan mondial s-au conturat în acest sens trei concepţii: a.1). Concepţia juridică; a.2). Concepţia economică; a.3). Concepţia juridică. a.1).Concepţia juridică a bilanţului Pleacă de la accepţiunea juridică a patrimoniului considerat a fi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unui titular de patrimoniu. Potrivit acestei concepţii, bilanţul recenzează în activ drepturile de proprietate şi drepturile de creanţă(bunuri reale şi creanţe), iar în pasiv, capitalurile proprii şi totalitatea datoriilor faţă de terţi(capital propriu şi datorii), elemente clasificate într-o ordine raţională. Concepţia juridică a bilanţului contabil poate fi reprezentată astfel:

-

Tabelul 2.1-Bilanţul potrivit concepţiei juridice ACTIV PASIV Obiecte de drepturi: Raporturi juridice de proprietate: Drepturi de proprietate(bunuri); - Capitaluri proprii(datorii faţă de Drepturi de creanţă(pe termen acţionari/asociaţi); lung,mediu şi scurt). - Datorii faţă de terţi(pe termen lung,mediu şi scurt).

a.2).Concepţia economică a bilanţului Se bazează pe faptul că contabilitatea nu are doar o latură tehnică, de înregistrare, de clasare şi de adunare, ci şi o latură economică, deoarece apreciază şi evaluează. Din punct de vedere economic, activul reprezintă formele concret-funcţionale de alocare şi utilizare a resurselor sau valorilor, în calitatea lor de condiţie materială a activităţii economicofinanciare a întreprinderii. Ca utilizări, bunurile devin mijloace de desfăşurare a activităţii, care sunt grupate, după destinaţie, în mijloace imobilizate şi mijloace circulante. Pasivul reflectă sursele de finanţare a utilizărilor, delimitându-se pentru fiecare categorie de utilizări sursa de finanţare. Într-o abordare economică, activul şi pasivul sunt considerate două mărimi valorice ale aceleaşi realităţi economice, respectiv ale capitalurilor de care dispune o entitate patrimonială. Capitalul este studiat astfel din punctul de vedere al modului în care bunurile economice se investesc, se întrebuinţează, se consumă şi se înlocuiesc şi al modului de procurare şi dobândire a acestor bunuri. Concepţia economică poate fi prezentată schematic astfel: 7

Tabelul 2.2-Bilanţul potrivit concepţiei economice ACTIV PASIV UTILIZĂRI(modul de RESURSE(modul de procurare,dobândire a investire,consum,înlocuire a capitalului): capitalului): - mijloace imobilizate; - finanţare mijloace imobilizate; - mijloace circulante. - finanţare mijloace circulante. a.3).Concepţia financiară a bilanţului Defineşte activul bilanţului ca un ansamblu de mijloace care pot fi utilizate pentru achitarea datoriilor la scadenţă, iar pasivul, ca totalitatea datoriilor grupate prin prisma termenelor la care trebuie achitate. Concepţia financiară este considerată cea mai actuală,mai modernă şi în viziunea căreia bilanţul contabil dă o idee asupra puterii financiare şi a creditului de care dispune un agent economic. Concepţia financiară poate fi prezentată schematic astfel: Tabelul 2.3-Bilanţul potrivit concepţiei financiare ACTIV PASIV Mijloace(active):durabile,realizabile,disponibile. Capitaluri permanente,temporare(datorii pe - în ordinea lichidităţii crescătoare sau termen scurt) descrescătoare. - în ordinea exigibilităţii crescătoare sau descrescătoare. b).Abordări de sorginte anglo-saxonă În viziunea anglo-saxonă, bilanţul este documentul de sinteză care prezintă situaţia financiară a întreprinderii, fiind excluse judecăţile patrimoniale, aspect evidenţiat, atât de importanţa acordată principiului prevalenţei economicului asupra juridicului, cât şi de modul de definire a elementelor care compun bilanţul, respectiv a activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, definiţii care exclud acceptarea abordării de tip patrimonial.

2.1.3. STRUCTURA ELEMENTELOR DE ACTIV SI DE PASIV 2.1.3.1. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA ACTIVELOR Potrivit O.M.F.P nr.1.752/2005 un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil. Pe baza acestei definiţii se pot face următoarele precizări: a) Beneficiile economice viitoare încorporate în active reprezintă potenţialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxuri de numerar şi echivalente de numerar către întreprindere. Acesta: 8

-

poate fi un potenţial productiv, care face parte din activitatea de exploatare a întreprinderii(utilaje, clădiri, stocuri pentru producţie etc.); - poate fi transformat în numerar sau echivalent al numerarului (prin vânzarea produselor finite,a mărfurilor etc. sau prin încasarea creanţelor). Echivalente de numerar sau investiţii(plasamente) foarte lichide, pe termen scurt care sunt rapid convertibile în numerar, cum sunt efectele comerciale de încasat; - poate contribui la reducerea ieşirilor de numerar (rezultatele cercetărilor ştiinţifice contribuie la reducerea consumurilor de resurse şi prin aceasta, la reducerea preţurilor pentru aprovizionări sau pentru remunerarea salariaţilor). Beneficiile economice viitoare pot rezulta în mai multe moduri, deoarece un activ poate fi: - utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producţia de bunuri destinate vânzării. Clienţii care acceptă aceste bunuri sau servicii vor achita contravaloarea lor, contribuind prin aceasta la intrarea de noi lichidităţi. Aceste lichidităţi oferă noi avantaje economice viitoare, deoarece ele permit întreprinderii să aibă controlul asupra resurselor; - schimbat cu alte active; - utilizat pentru stingerea unor datorii; - repartizat acţionarilor întreprinderii. b) În cazul activelor o pondere importantă o deţin activele care au o formă fizică, cum sunt, clădirile, utilajele, stocurile de materii prime, produse finite, mărfuri etc. Dar, existenţa formei fizice nu este esenţială pentru existenţa unui activ, deoarece pot contribui la avantaje economice viitoare şi activele necorporale, cum sunt brevetele, know-how, drepturile de autor etc., dacă acestea sunt deţinute şi controlate de către întreprindere. De asemenea,au vocaţia de a aduce avantaje economice viitoare şi fondul comercial, creanţele şi alte drepturi ale întreprinderii, cheltuieli care nu au fost încă decontate asupra rezultatelor, cum sunt cheltuielile de cercetare, cheltuieli constatate în avans etc. c) Majoritatea activelor sunt asociate unui drept legal (drept de proprietate şi de creanţă). Dreptul de proprietate nu este esenţial pentru existenţa unui activ. Astfel, o întreprindere controlează avantajele economice viitoare aduse de către un bun deţinut pe bază de contract de leasing (financiar). d) De regulă,activele sunt rezultatul unor tranzacţii sau evenimente trecute(au fost cumpărate sau produse în trecut). Dar, activele se pot obţine şi prin alte operaţiuni sau tranzacţii, cum sunt activele primite de la organismele internaţionale, guvern sau comunităţile locale, ca urmare a unor programe care sprijină dezvoltarea economică a unei zone sau a unei ramuri economice(mineritul sau alte activităţi). e) Ieşirile de numerar generează,de regulă, active, fără ca cele două fluxuri să coincidă. Pot avea loc ieşiri de numerar, fără ca ele să genereze beneficii economice viitoare(plata unor penalităţi, plata unor cheltuieli care nu sunt recunoscute în Bilanţ). f) Cadrul general (conceptual) dezvoltă conceptul de recunoaştere(încorporare) a activelor, datoriilor,cheltuielilor sau a veniturilor, fie în Bilanţ, fie în Contul de profit şi pierdere. Acest concept, care va fi prezentat mai jos, oferă un răspuns la întrebarea: Când o tranzacţie sau un eveniment se „stochează” în Bilanţ şi când se înregistrează ca o cheltuială sau ca un venit în Contul de profit şi pierdere?. În principiu, un activ este recunoscut în Bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unor beneficii economice viitoare şi activul respectiv poate fi evaluat în mod credibil. Reglementările contabile româneşti(O.M.F.P. nr.1.752/2005) structurează elementele de activ astfel: 9

A. Active imobilizate I. Imobilizări necorporale II. Imobilizări corporale III. Imobilizări financiare B. Active circulante I. Stocuri II. Creanţe III. Investiţii pe termen scurt IV. Casa şi conturi la bănci C. Cheltuieli în avans În continuare prezentăm o caracterizare sintetică a posturilor din activul bilanţului şi a elementelor care caracterizează aceste posturi, astfel: A. Active imobilizate:sunt acele bunuri şi valori care, având în vedere destinaţia lor,au vocaţia să rămână o perioadă îndelungată (de regulă, mai mare de un an) în întreprindere. Ele nu se consumă la prima utilizare, participând la desfăşurarea mai multor circuite economice. În cadrul imobilizărilor sunt cuprinse numai bunurile asupra cărora întreprinderea îşi exercită dreptul de proprietate juridică . Valoarea activelor imobilizate se recuperează, în general prin sistemul amortizărilor. Activul imobilizat cuprinde: 1.Imobilizările necorporale:se mai numesc şi imobilizări intangibile sau imateriale,deoarece îmbracă forma fizică a bunurilor materiale. În structura lor sunt incluse: 1.1. Cheltuielile de constituire:reprezintă o componentă a cheltuielilor de stabiliment(de organizare) care cuprinde:taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi de înmatriculare, la înfiinţarea societăţii, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate. 1.2. Cheltuielile de dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de aplicarea rezultatelor cercetării,în scopul realizării de produse sau servicii noi sau substanţial îmbunătăţite, înaintea stabilirii producţiei de serie sau utilizări. 1.3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale, drepturi şi alte active similare cuprind concesiunile, brevetele, licenţele, know-how-urile, mărcile comerciale şi alte drepturi de proprietate achiziţionate cu titlu oneros. 1.4. Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerţ ce nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activităţii firmei, cum sunt:clientela, vadul, debuşeele, reputaţia etc. Noţiunea de fond de comercial se apropie de cea de „diferenţă de achiziţie” care apare în contextul conturilor consolidate, cu ocazia operaţiilor de achiziţie de titluri. Fondul comercial se determină ca diferenţă între valoarea de aport sau costul de achiziţie a/al fondului de comerţ şi valoarea contabilă la data tranzacţiei, a părţii din activele nete achiziţionat. De regulă fondul de comerţ nu este supus amortizării, dar posibilitatea amortizării este atestată de existenţa unui cont de amortizare a fondului comercial, fără să fie specificate condiţiile în care acest proces se realizează. 1.5. Avansurile şi imobilizările corporale în curs de execuţie acestea din urmă reprezintă costul de producţie sau de achiziţie al imobilizărilor necorporale neterminate până la sfârşitul exerciţiului financiar. 2.Imobilizările corporale constituie substanţa unei întreprinderi,instrumentul său industrial sau comercial care determină capacitatea de producţie a cesteia, prezentându-se sub forma unor bunuri cu conţinut material. 10

Imobilizările corporale sunt active care: a. Sunt deţinute de întreprindere pentru a putea fi utilizate în producţia proprie de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; b. Sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an; c. Au valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. Imobilizările corporale cuprind: 2.1. Terenuri şi construcţii aceste cuprind: a. Suprafeţe terestre cu destinaţie economică dobândite de agenţii economici prin acte de vânzare-cumpărare sau sub formă de despăgubiri în cazul exproprierilor. Nu pot fi amortizate; b. Investiţiile efectuate cu amenajările, căile de acces, racordările clădirilor la sursele de energie, apă, gaze etc.(asimilate terenurilor numai dacă sunt rezultatul unor lucrări de investiţii). Pot fi amortizabile. 2.2. Instalaţii tehnice şi maşini 2.3. Alte instalaţii,utilaje mobilier 2.4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie: imobilizările corporale în curs de execuţie reprezintă investiţiile neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriză. 3.Imobilizările financiare sunt investiţii financiare făcute în alte societăţi comerciale sub forma: - achiziţiei de acţiuni şi obligaţiuni; - acordării de împrumuturi; - garanţiilor depuse la terţi. Cuprind şi acţiunile proprii deţinute de societăţile comerciale; Au scadenţa mai mare de un an. Sunt formate din: 3.1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate: reprezintă drepturile sub formă de acţiuni cu venit variabil deţinute de o întreprindere în capitalul altor unităţi patrimoniale,a căror deţinere pe o perioadă îndelungată este considerată utilă acesteia. 3.2. Împrumuturi acordate entităţilor afiliate 3.3. Interese de participare reprezintă drepturile în capitalul altor entităţi,reprezentate sau nu prin certificate, care, prin crearea unei legături durabile cu aceste entităţi,sunt destinate să contribuie la activităţile entităţii(conform O.M.F.P nr. 1.753/2005). Deţinerea unei părţi din capitalul unei alte entităţi se presupune că reprezintă un interes de participare, atunci când depăşeşte un procentaj de 20%(O.M.F.P nr.1.752/2005). 3.4. Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare. B. Active circulante: sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse, în majoritatea cazurilor,unei rotaţii rapide, în afara excepţiilor,cel mai adesea legate de particularităţile activităţii. În cadrul fiecărui ciclu trec din forma de active fizice în cea de creanţe şi apoi de disponibilităţi băneşti. Un activ este clasificat ca activ circulant atunci când: a. Este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării şi se aşteaptă a fi realizat în termen de 12 luni de la data întocmirii bilanţului; b. Este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare; c. Este reprezentat de numerar sau echivalente ale numerarului a căror utilizare nu este restricţionată. Echivalentul de numerar este reprezentat de investiţiile financiare pe 11

termen scurt, uşor convertibile în numerar şi a căror riscuri de schimb a valorii este nesemnificativ În structura activelor circulante se includ: 1.Stocurile: reprezintă acea parte a activelor circulante deţinute pentru a fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii, pentru a fi vândute pe parcursul desfăşurării normale a activităţii sau în curs de producţie în vederea vânzării,aflate le încheierea exerciţiului sub forma activelor fizice:materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, producţie neterminată, produse finite, semifabricate, mărfuri, ambalaje, alte stocuri. 1.1. a. b. a. b. 1.2.

1.3.

a. b. 1.4.

Materii prime şi materiale consumabile. Materiile prime se caracterizează prin: Constituie substanţa principală a produsului finit; Se regăseşte în forma iniţială sau transformată, total sau parţial în produsul în produsul finit. Materialele consumabile se caracterizează prin: Ajută la procesul de fabricaţie; De regulă nu se regăsesc în produsul finit . Producţia în curs de execuţie:reprezintă bunurile în curs de transformare care ocupă poziţie intermediară:fie între materie primă şi semifabricat, fie între semifabricat şi produs finit. Îşi măreşte valoarea treptat prin încorporarea în aceasta a noilor consumuri de materiale şi manoperă, până la transformarea sa în semifabricat sau produs finit. Produse finite şi mărfuri Produsele finite:sunt produsele care au parcurs toate fazele procesului de fabricaţie şi au fost depozitate, în vederea vânzării, sau au fost livrate direct clienţilor. Mărfurile sunt bunuri care: Sunt cumpărate de la terţi în vederea revânzării lor ca atare; Sunt fabricate în unitate şi trecute în magazinele proprii de vânzare cu amănuntul. Avansuri pentru cumpărări de stocuri.

2.Creanţele: sunt drepturi băneşti potenţiale pe termen scurt ale întreprinderii, ce decurg din relaţiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene, reprezentând contravaloarea, mărfurilor şi produselor vândute, a serviciilor prestate şi lucrărilor executate. 2.1. Creanţele comerciale sunt reprezentate de creanţele asupra terţilor izvorâte din raporturile comerciale cum sunt: a. Furnizori debitori, reprezintă drepturi de creanţă care rezultă din avansuri şi aconturi acordate furnizorilor. Aceste avansuri şi aconturi se acordă înainte ca datoria faţă de furnizori să existe; b. Clienţi, sunt creanţele rezultate din facturarea către terţi a bunurilor şi serviciilor livrate sau de livrat, urmând a se realiza (încasa) ulterior; c. Efectele de primit de la clienţi, sunt reprezentate de drepturile de creanţă asupra clienţilor care au acceptat să îşi onoreze obligaţiile pe baza unui credit cambial, urmând ca furnizorul să primească de la clienţi cambiile acceptate sau biletele la ordin; d. Clienţi-facturi de întocmit, reflectă valoarea bunurilor livrate, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate către clienţi, pentru care nu s-au întocmit facturi 2.2. Sume de încasat de la entităţile afiliate: sunt reprezentate de drepturile de creanţă, asupra altor unităţi din cadrul grupului, izvorâte din sume şi bunuri livrate, imobilizări cedate, dividende de încasat pentru investiţiile financiare pe termen scurt etc. 12

2.3. Sume de încasat de la entităţile de care compania este legată în virtutea intereselor de participare: sunt reprezentate de drepturile de creanţă rezultate de interesele de participare pe termen scurt cum sunt: sume virate unităţilor legate prin interese de participare, imobilizările financiare cedate acestor unităţi, dividende de încasat pentru investiţiile pe termen scurt etc. 2.4. Alte creanţe: cuprind creanţele întreprinderii rezultate din operaţiuni (decontări) cu: personalul, bugetul statului, bugetul asigurărilor şi protecţiei sociale, asociaţii în participaţie, diverşi debitori etc. De asemenea acest element include şi sumele în curs de clarificare, care la un moment dat nu pot fi înregistrate la alte posturi de activ sau pe cheltuieli, fiind necesare cercetări sau lămuriri suplimentare. 2.5. Capital subscris şi nevărsat: reflectă drepturile de creanţă asupra acţionarilor sau asociaţilor care au subscris să contribuie la majorarea capitalului social, urmând ca aportul lor să fie adus în societatea comercială. 3.Investiţii pe termen scurt, numite şi titluri de plasament sau valori de trezorerie, reprezintă valori financiare investite de întreprindere în vederea realizării unui câştig pe termen scurt şi cuprind: 3.1. Acţiuni deţinute la entităţile afiliate: sunt investiţii financiare pe termen scurt (plasamente) făcute la societăţi comerciale din cadrul grupului cu scopul obţineri unor venituri pe termen scurt. 3.2. Alte investiţii pe termen scurt. În această categorie sunt incluse: - acţiunile emise de alte societăţi, cumpărate în vederea obţinerii de venituri financiare pe termen scurt (cu scop speculativ); - obligaţiuni emise şi răscumpărate de societatea comercială,în vederea anulării; - obligaţiuni emise de alte societăţi cumpărate în vederea revânzării lor; - alte investiţii financiare(titluri de plasament şi creanţe asimilate) cumpărate. 4.Casa şi conturi la bănci: în cadrul acestui post bilanţier sunt incluse:disponibilităţile în lei şi în valută ale entităţii, păstrate în casierie şi în conturile de la bănci,acreditive, alte valori etc. astfel: - numerarul aflat în casieria unităţii; - disponibilităţile aflate în conturile de la bănci:în lei, în valută şi în curs de decontare; - alte valori cum ar fi:timbrele fiscale şi poştale, bilete de tratament şi odihnă, tichetele şi biletele de călătorie, tichetele de masă,bonurile valorice etc.; - sume puse la dispoziţia furnizorilor sub formă de acreditive; - avansurile de trezorerie etc. C. Cheltuieli în avans: se referă la sumele de bani achitate în perioada curentă, dar care se referă la servicii care privesc perioadele sau exerciţiile financiare următoare(chirii, abonamente, şi alte cheltuieli efectuate anticipat), acestea urmând a se include eşalonat în cheltuieli, în perioadele următoare cărora le sunt aferente.

2.1.3.2. DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA PASIVELOR EXTERNE ŞI INTERNE I. Caracterizarea generală a datoriilor(pasivele externe) Conform O.M.F.P nr.1.752/2005 o datorie reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii economice. 13

Pe baza definiţiei se pot face următoarele precizări: a. Caracteristica esenţială a unei datorii rezultă din faptul că este o obligaţie actuală ce rezultă din evenimente trecute. Majoritatea obligaţiilor reprezintă sume ce trebuie plătite: - pentru bunurile şi serviciile primite; - pentru creditele luate de la instituţiile specializate sau de la alte persoane fizice sau juridice(credit bancar,credit obligatar,alţi creditori); - pentru munca prestată(salarii şi alte drepturi ale personalului); - pentru stingerea datoriilor fiscale şi altor datorii legale; - pentru menţinerea bunelor relaţii de afaceri(sumele ce se aşteaptă a fi cheltuite pentru remedierea defecţiunilor la produsele vândute anterior); - din dorinţa întreprinderii de a avea un comportament de o manieră echitabilă(ecologizarea); - acoperirea reducerilor viitoare. Pe baza cumpărăturilor efectuate de către client în decursul anului(în trecut), întreprinderea poate înregistra obligaţia de a-i acorda o reducere de preţ(la sfârşitul anului). Nu se confundă obligaţiile actuale cu angajamentele viitoare. Decizia de a cumpăra un activ în viitor nu dă naştere la o obligaţie actuală. În mod normal, obligaţiile iau naştere după recepţionarea bunurilor sau lucrărilor efectuate. Unele obligaţii iau naştere după semnarea unui contract irevocabil de cumpărare de active, dacă acest contract prevede penalizări şi despăgubiri substanţiale care fac imposibilă rezilierea sau nerespectarea lui. b. Stingerea unei obligaţii actuale implică, de regulă, renunţarea de către întreprindere la anumite resurse care încorporează beneficii economice. Stingerea unei obligaţii prezente se poate face prin: - plata în numerar sau prin decontări bancare; - cedarea altor active; - prestarea de servicii; - înlocuirea obligaţiei respective cu o altă obligaţie; - renunţarea de către creditor la drepturile sale; - transformarea obligaţiei respective cu o altă obligaţie; - renunţarea de către creditor la drepturile sale(prescripţii, reduceri fiscale, reduceri comerciale, etc.); - transformarea obligaţiei în capital propriu. c. Majoritatea datoriilor sunt bine precizate ca şi cuantum şi scadenţă (exigibilitate). Există datorii care nu pot fi determinate decât pe baza unor estimări contabile. Astfel, în unele ţări se constituie provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, cum sunt provizioane pentru garanţii acordate clienţilor, provizioane pentru litigii, provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporale etc.. Un provizion este o obligaţie actuală, chiar dacă a fost stabilit printr-o estimare credibilă. O.M.F.P nr.1.752/2005 structurează obligaţiile unei întreprinderi astfel: A. Datorii pe termen scurt(sumele ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an) 1.1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni: Obligaţiile sunt contracte între emitent(debitor) şi cumpărător(creditor) care cuprind: - valoarea împrumutului acordat; - rata dobânzii(de regulă fixă); - scadenţa; - clauze de răscumpărare şi de restituire înainte de scadenţă; 14

- garanţii. Obligaţiunile sunt titluri de valoare deoarece pot fi tranzacţionate pe piaţa de capital. 1.2. Sume acordate instituţiilor de credit:sunt reprezentate de creditele bancare pe termen scurt. 1.3. Avansurile încasate în contul comenzilor: sunt reprezentate de avansurile încasate de la clienţi, în vederea livrării unor bunuri, prestării unor servicii sau executării unor lucrări. Aceste avansuri sau aconturi primite de la clienţi sunt reflectate în contul „clienţi-debitori” sub forma unei obligaţii. 1.4. Datorii comerciale-furnizori: sunt reprezentate de datoriile unei entităţi faţă de furnizorii săi pentru bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate către aceştia şi încă neplătite. 1.5. Efecte de comerţ de plătit:sunt reprezentate de obligaţiile de plată faţă de furnizori pe baza unor efecte comerciale cum sunt biletele la ordin, cambiile etc.. În schimbul bunurilor sau serviciilor primite, cumpărătorul remite furnizorului un efect comercial prin care se obligă să facă plata la o anumită dată în viitor 1.6. Sume datorate entităţilor afiliate:sunt reprezentate de datoriile entităţii faţă de alte persoane juridice care deţin participaţii în capitalul social al acesteia. Sunt denumite şi „credite subordonate”. Acest post bilanţier reflectă şi alte datorii rezultate în urma diferitelor tranzacţii între unităţile care aparţin aceluiaş grup, precum şi vărsămintele de efectuat pentru titlurile de participare achiziţionate. 1.7. Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare:reflectă datoriile entităţii către societăţile care deţin(în entitate) interese de participare. De asemenea reflectă alte datorii către societăţile care deţin interese de participare cum sunt vărsămintele de efectuat şi alte decontări care privesc interesele de participare 1.8. Alte datorii,inclusiv datoriile fiscale privind asigurările sociale:în cadrul acestui post bilanţier sunt incluse datoriile: - faţă de personal; - faţă de asigurările şi protecţia socială; - faţă de bugetul statului şi bugetele locale; - faţă de fondurile speciale; - faţă de alţi creditori; - faţă de alte unităţi din operaţiuni de participaţie; - faţă de acţionari sau asociaţi; - reprezentând vărsămintele de efectuat pentru investiţiile financiare pe termen scurt; - din operaţiuni în curs de clarificare; - reprezentând creditele bancare pe termen scurt(creditele de trezorerie). B. Datorii pe termen lung(sumele ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an). Acesta conţine aceleaşi posturi bilanţiere ca şi datoriile pe termen scurt cu precizarea de a fi exigibile în mai mult de 12 luni. C. Provizioane. Un provizion este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă. Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care: - o entitate are obligaţia curentă generată de un eveniment anterior; - este probabil ca o ieşire de resurse să fie necesară pentru a onora obligaţia respectivă; - poate fi realizată o estimare credibilă a valorii obligaţiei. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, nu va fi recunoscut un provizion. Trebuie revizuite la data fiecărui bilanţ şi ajustate pentru a reflecta cea mai bună estimare. 15

Provizioanele se constituie pentru elemente cum sunt: a. Litigii, amenzi şi penalităţi, despăgubiri, daune şi alte datorii incerte; b. Cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia acordată clienţilor; c. Acţiunile de restructurare; d. Pensii şi obligaţii similare; e. Impozite(potrivit O.M.F.P. nr.1.752/2005); f. Alte provizioane. 1.1. Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare 1.2. Provizioane pentru impozite:se constituie pentru sumele viitoare de plată datorate bugetului de stat,în condiţiile în care sumele respective nu apar reflectate ca datorie în relaţia cu statul(potrivit O.M.F.P. nr1.752/2005). 1.3. Alte provizioane D. Venituri în avans: reprezintă valorile ce asigură alocarea pentru fiecare exerciţiu financiar numai a veniturilor ce îi sunt proprii. Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări din creanţe aferente unor bunuri nelivrate, unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează veniturile exerciţiului. Subvenţiile pentru investiţii sunt surse de finanţare alocate de la bugetul de stat sau din alte surse nerambursabile, de care beneficiază o întreprindere, destinate achiziţionării sau producerii unor imobilizări, unor activităţi pe termen lung sau producerii unor cheltuieli cu investiţiile. Suma veniturilor în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru care se solicită avansuri sau se primesc subvenţii şi scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul,prin restituirea avansului respectiv sau prin virarea subvenţiilor la venituri. II. Caracterizarea generală a capitalului propriu(pasivele interne) Potrivit O.M.F.P nr.1.752/2005 capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale. După cum s-a arătat, în literatura de specialitate sunt expuse două abordări referitoare la capitalul propriu: 1. Reprezintă o estimare contabilă a valorii drepturilor de proprietate ale investitorilor (proprietarilor) în întreprindere. 2. Reprezintă datoria întreprinderii faţă de proprietari (situaţia netă) Capitalul propriu (interesul rezidual, situaţia netă) este subclasificat în Bilanţ astfel încât să satisfacă necesităţile de informare ale utilizatorilor situaţiilor financiare care doresc să cunoască modul de constituire şi de distribuţie a capitalului propriu. Această clasificare permite exercitarea controlului asupra resurselor de constituire a capitalului propriu şi asupra destinaţiilor date acestor elemente. Mărimea capitalului propriu din Bilanţ depinde de modul de evaluare a activelor şi datoriilor şi nu de valoarea de piaţă a acţiunilor unei întreprinderi. O.M.F.P. nr.1.752/2005 structurează capitalul propriu astfel: A. Capital şi rezerve I. Capital subscris II. Prime de capital III. Rezerve din reevaluare IV. Rezerve V. Profitul sau pierderea raportat(ă) VI. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar 16

A. Capital şi rezerve 1. Capital subscris 1.1. Capital subscris vărsat: reflectă partea de capital subscris care a fost pusă la dispoziţia societăţii comerciale. 1.2. Capital subscris vărsat: reflectă partea de capital care a fost subscrisă de către asociaţi sau acţionari, dar nu a fost pusă încă la dispoziţia societăţii. 2. Prime de capital: sunt generate de operaţiunile de creştere a capitalului prin noi aporturi, emisiuni de acţiuni sau prin fuziuni. Cuprind: a. Prime de emisiune. Apar în cazul emisiunilor de noi pachete de acţiuni, fiind reprezentate de diferenţa dintre preţul de emisiune mai mare şi valoarea nominală, mai mică; b. Primele de fuziune. Apar în cazul fuzionării societăţilor, operaţiune care presupune emisiunea de noi acţiuni. Sunt legate cu diferenţa dintre valoarea matematică a acţiunilor şi valoarea nominală a acestora; c. Primele de aport. Apar în cazul creşterii capitalului social prin aport în natură. Se determină după evaluarea acestui aport şi calculul numărului de acţiuni noi care trebuie emise ca diferenţă între valoarea matematică contabilă a acţiunilor şi valoarea lor nominală; d. Primele de conversie a acţiunilor în obligaţiuni. 3. Rezerve din reevaluare reprezintă plusurile de valoare create prin reevaluarea activelor imobilizate, ca diferenţă între valoarea actuală şi valoarea înregistrată a activului reevaluat (plusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale) care se transferă, potrivit legii, fie la capital social, fie la rezerve. Nu pot fi utilizate direct pentru acoperirea pierderilor şi nu pot face obiectul distribuirii de dividende. 4. Rezerve: sunt surse constituite din capitalizarea profitului, formate din: 4.1. Rezerve legale: constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege. 4.2. Rezerve statutare: constituite anual din profitul net, conform statului. 4.3. Alte rezerve: ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creşterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale, cu respectarea prevederilor legale. 5. Profitul sau pierderea reportat(ă):reprezintă acea parte din rezultatul exerciţiului precedent a cărei repartizare a fost amânată de AGA. Profitul din exerciţiile precedente urmează să fie repartizat pe destinaţii, iar pierderea urmează să fie acoperită din rezerve sau alte surse. 6. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar:reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale ale unei perioade şi se poate concretiza în: - profit, când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, cu semnul „+”; - pierdere, când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, cu semnul „-”.

2.1.4. EVALUAREA ELEMENTELOR BILANŢIERE Evaluarea este un procedeu al contabilităţii care constă din cuantificarea şi exprimarea valorică, în etalon bănesc a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale pentru a le reflecta în contabilitate. Contabilitatea foloseşte evaluarea, atât pentru înregistrarea operaţiilor curente, cât şi pentru centralizarea şi generalizarea informaţiilor contabile. Fără evaluare nu este posibilă realizarea contabilităţii întreprinderilor. Evaluarea constă în inventarierea elementelor patrimoniale exprimate cantitativ, cu elementele băneşti sub forma preţurilor, tarifelor sau costurilor. 17

Evaluarea ocupă un loc primordial în sistemul calităţii evidenţei contabile, această operaţiune bine făcută dă contur şi credibilitate întregii munci contabile, regăsindu-se în dimensiunea corectă a rezultatelor financiare. Pe parcursul desfăşurării activităţii economice în întreprindere, evaluarea elementelor patrimoniale se face în diferite momente ale desfăşurării activităţii economico-financiare,şi anume: a. la intrarea bunurilor în entitate; b. cu ocazia inventarierii; c. la încheierea exerciţiului financiar; d. la data ieşirii din entitate. 1.Evaluarea la data intrării în entitate Conform O.M.F.P.nr.1.752/2005 la data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabileşte astfel: a. la cost de achiziţie- pentru bunurile procurate cu titlu oneros. Costul de achiziţie al bunurilor cuprinde: preţul de cumpărare, taxele de import şi alte taxe(cu excepţia acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autorităţile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare şi alte cheltuieli care pot fi atribuite direct achiziţiei bunurilor respective. Reducerile comerciale acordate de furnizor nu fac parte din costul de achiziţie. b. la cost de producţie- pentru bunurile produse în entitate. Costul de producţie al unui bun cuprinde costul de achiziţie a materiilor prime şi materialelor consumabile, cheltuielile de producţie direct atribuibile bunului, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocată în mod raţional ca fiind legată de fabricaţia acestora. c. la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării- pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social. d. la valoarea justă pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit. Prin valoare justă se înţelege suma pentru care activul ar putea fi schimbat de bunăvoie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv. 2.Evaluarea cu ocazia inventarierii Cu ocazia efectuării inventarierilor periodice şi anuale, elementele patrimoniale se evaluează la valoarea de inventar, sau valoarea actuală de utilitate, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea tehnică a acestuia şi preţul pieţei, pentru creanţe se poate avea în vedere posibilitatea de încasare, respectiv pentru datorii posibilitatea de plată, într-un viitor apropiat. Cu ocazia inventarierii, valoarea contabilă calculată pe baza costurilor istorice se compară cu valoarea de utilitate stabilită la costurile actuale (costurile zilei), operaţiune din care pot rezulta plusuri şi minusuri care pot să aibă caracter latent sau probabil, deoarece bunurile respective nu au trecut total prin procesele întreprinderii, respectiv nu au fost procesate în total, nu au fost vândute şi încasate. Aceste diferenţe se soluţionează diferit, în funcţie de felul elementelor patrimoniale de activ, sau de pasiv, astfel: a. În cazul elementelor patrimoniale de activ: - diferenţele constatate în plus nu se înregistrează, activele menţinându-se în contabilitate la costul istoric; - diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi cea de intrare,reprezintă o depreciere care poate fi reversibilă sau ireversibilă.

18

Deprecierea reversibilă este specifică stocurilor,fiind determinată de oscilaţia preţurilor de piaţă sub influenţa fenomenelor conjuncturale, dar şi datorită deprecierii calitative a bunurilor ca urmare a influenţei unor factori diverşi Pentru aceste deprecieri, care nu sunt definitive, se constituie provizioane, iar activele rămân înregistrate în contabilitate la costuri istorice. Deprecierea ireversibilă a activelor este specifică imobilizărilor şi se datorează uzurii fizice sau morale ori ca urmare a influenţei altor cauze, însă într-o măsură mai mică este prezentă şi le influenţează şi pe celelalte active. Aceste diferenţe se înregistrează pe cheltuieli sub formă de amortizare, valoarea lor de intrare în contabilitate rămânând nemodificată,iar în cazul influenţelor reversibile se înregistrează ca provizioane, urmând a fi anulate total sau parţial în funcţie de amploarea acţiunilor manageriale de eliminare a deprecierilor. b. În cazul elementelor patrimoniale de pasiv: - diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi cea contabilă se înregistrează prin constituirea unui provizion; elementele patrimoniale de pasiv menţinându-se în contabilitate la costul istoric, egal cu valoarea de intrare; - diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea contabilă nu se înregistrează, elementele rămânând la costul istoric. 3.Evaluarea la încheierea exerciţiului La sfârşitul anului financiar, cu prilejul închiderii exerciţiului sau închiderii altor perioade de gestiune, trimestre sau semestre, se efectuează evaluarea prin bilanţ a elementelor patrimoniale la valoarea contabilă determinată cu ajutorul costurilor istorice, puse de acord cu rezultatele inventarierii. Valoarea de intrare contabilă,se compară cu valoarea stabilită pe baza inventarierii, astfel: a. Pentru elementele de activ: diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ, nu se înregistrează în contabilitate,aceste elemente menţinându-se la valoarea de intrare. Diferenţele constatate în minus, între valoarea de inventar şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare, atunci când deprecierea este reversibilă, aceste elemente menţinându-se, de asemenea, la valoarea lor de intrare(potrivit O.M.F.P. nr.1.752/2005). Prin valoare contabilă netă se înţelege valoarea de intrare, mai puţin amortizarea şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare, cumulate( conform O.M.F.P. nr.1.752/2005). b. Pentru elementele de activ de natura obligaţiilor, diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea de intrare,nu se înregistrează în contabilitate, aceste elemente menţinându-se la valoarea de intrare. Diferenţele constatate în plus, între valoarea stabilită la inventariere şi valoarea de intrare, a elementelor de pasiv de natura datoriilor se înregistrează în contabilitate, prin constituirea unui provizion, aceste elemente menţinându-se de asemenea la valoarea de intrare. În general, acest moment marchează două operaţiuni importante: - Punerea de acord a situaţiei faptice evaluată la costuri istorice,cu înregistrarea diferenţelor cantitative în evidenţa contabilă, evaluate la costuri istorice; - Respectând principiul prudenţei, se pune de acord valoarea contabilă stabilită la costurile istorice cu valoarea actuală de inventariere,prin efectuarea operaţiunilor specifice evaluării.

19

Pe această cale, valoarea contabilă,rectificată cu amortizarea şi provizioanele, oferă valoarea reală totală şi netă a elementelor patrimoniale, care se va reflecta în bilanţul contabil. - pentru active şi datorii valoarea bilanţieră este dată de valoarea istorică,corectată cu eventualele deprecieri de valoare(provizioane şi amortizări) conform IAS 36 „Deprecierea activelor”. Un activ este depreciat dacă valoarea rămasă este mai mare decât valoarea de utilitate recuperabilă. - Veniturile şi cheltuielile se evaluează la valoarea iniţială, sau pot prezenta în situaţiile financiare, o valoare actualizată la inflaţie diferită de valoarea iniţială. 4. Evaluarea la data ieşiri din entitate A) În cazul întreprinderilor care folosesc metoda inventarului permanent Bunurile ieşite din gestiunea unei întreprinderi pot să fie destinate vânzării sau consumului productiv; prin urmare trebuie evaluate şi scăzute din gestiune la valoarea lor de intrare, respectiv la costul istoric. În general, valoarea de intrare poate fi diferită, chiar dacă provine din aceeaşi sursă, de la o intrare la alta, cu atât mai mult dacă intrările se realizează din mai multe surse,ceea ce va crea dificultăţi la stabilirea valorii de intrare a bunurilor ieşite din gestiune, deoarece ordinea intrărilor poate fi diferită de cea a ieşirilor, situaţie în care se pune problema alegerii preţurilor unitare folosite în procesul de evaluare a ieşirilor. Prin Legea Contabilităţii sunt stabilite următoarele metode: 1.Metoda primei intrări, primei ieşiri „FIFO”(first input,first output), care constă în atribuirea costului de înregistrare a primei intrări, primei ieşiri, sau ieşirile din gestiune făcute în ordinea intrărilor. Dacă intrările se fac pe loturi mai mari, ieşirile se vor efectua la costurile de înregistrare aferente fiecărui lot până la epuizarea acestuia, după care se vor utiliza costurile de intrare a celui de al doilea lot şi aşa mai departe. Metoda are dezavantajul ca în perioadele de criză economică, costurile de înregistrare, având un trend pronunţat crescător,profitul înregistrat de întreprindere este mai mare decât cel real,ca urmare a deducerii unor cheltuieli mai mici decât valoarea bunurilor consumate la costurile actuale aferente perioadei, ceea ce va induce înregistrarea unei obligaţii de plată la impozit de profit mai mare şi alte influenţe negative asupra calităţii informaţiilor economice şi asupra imaginii fidele oferite de rezultatele financiare. 2.Metoda ultimei intrări, primei ieşiri „LIFO”(last input,first output),care constă în atribuirea costului de achiziţie aferent ultimei intrări în gestiune, pentru prima ieşire, urmând ca pe măsura lichidării loturilor să se atribuie costurile de înregistrare a loturilor următoare în ordine inversă. Prezintă acelaşi dezavantaj, cu deosebire că în prima perioadă influenţa asupra creşterii masei rezultatelor financiare este mai mică, această influenţă crescând pe măsura consumării în producţie a loturilor intrate anterior, costuri de înregistrare mai mici. 3.Metoda costului unitar mediu ponderat(CMP), care constă în calcularea costului mediu ponderat după fiecare operaţiune de intrare la structura variabilă a cantităţii existente pe diferitele loturi înregistrate la costuri diferite, după următoarea formulă:

Vsi  Vi CMP= Csi  Ci ,unde: CMP- cost mediu ponderat 20

Vsi- valoarea stocului iniţial Vi- valoarea intrata Csi- cantitate stoc iniţial Ci- cantitate intrată În general metoda prezintă acelaşi dezavantaj ca şi metodele precedente,cu deosebirea că influenţa asupra rezultatelor financiare este infimă raportată la timp. 4.Metoda costului standard care constă din stabilirea unui preţ unic de înregistrare,atât pentru intrări,cât şi pentru ieşiri, stabilit pe baza informaţiilor anterioare extrapolate în viitorul apropiat,ţinând seama de trendul evoluţiei preţurilor de achiziţie şi a costurilor de producţie, iar diferenţele se înregistrează separat, urmând a fi repartizate pe cheltuieli corespunzătoare valorii ieşirilor, determinate la costurile standard. Din punct de vedere al influenţei asupra rezultatelor financiare, dezavantajele sunt identice cu cele prezentate la metoda costului mediu ponderat, având avantajul faţă această metodă prin aceea că nu necesită un mare volum de calcule. Diferenţele de preţ între costurile standard şi costurile de intrare se înregistrează în conturi distincte în contabilitate. Repartizarea diferenţelor valorice rezultate din înmulţirea diferenţei de cost dintre costul de intrare şi costul standard se reprezintă conform următoarei relaţii matematice: Soldul iniţial al Diferenţelor de preţ

+

Diferenţele de preţ aferente intrărilor

K= Soldul iniţial al stocurilor + Valoarea înregistrărilor la la preţ de înregistrare preţ standard de standard înregistrare Valoare bunurilor ieşite calculate*K=Valoarea intrărilor la preţ de înregistrare Cu această sumă se micşorează conturile de diferenţe de preţ şi se majorează conturile de cheltuieli. !REMARCĂ: 1.Aplicarea preţului standard duce la aceleaşi rezultate obţinute prin metoda costului mediu ponderat, dacă se aplică la un singur produs 2.Când colectarea diferenţelor se face pe grupe de produse,la repartizarea diferenţelor pe cheltuieli se produc distorsiuni, datorită neconformităţii ieşirilor pe sortimente. Alegerea uneia din metodele de evaluare prezentate pentru contabilizarea ieşirilor din întreprindere se face în raport cu specificul activităţii şi politica economică promovată în activitatea de management. Alegerea trebuie să fie bine gândită, deoarece nu mai poate fi schimbată. În cazul în care obiectivele, legate de specificul activităţii, se hotărăşte schimbarea metodei, întreprinderea este obligată să cuantifice diferenţele şi să facă specificaţii în raportul de gestiune, anexă la bilanţ. B) În cazul întreprinderilor care folosesc inventarul intermitent Evaluarea bunurilor materiale de natura stocurilor se face pe baza situaţiei faptice constatate la inventariere la sfârşitul fiecărei luni sau perioade de gestiune. Valoarea ieşirilor este evaluată ca diferenţă între valoarea stocurilor iniţiale, plus valoarea intrărilor, minus valoarea stocurilor finale, determinate la preţurile zilei. 21

VE=(SI+VI)-SF, unde: VE – valoarea ieşirilor, VI – valoare intrărilor la cost de producţie sau de achiziţie. SI – valoarea stocului iniţial, SF – val. stocului final determinat la preţul zilei la data inventarierii

2.1.4.1. REEVALUAREA PATRIMONIULUI Conform O.M.F.P nr1.752/2005 în cazul reevaluării imobilizărilor corporale,acest lucru trebuie prezentat în note explicative, împreună cu elementele supuse reevaluării, metoda cu care s-au calculat valorile prezentate, precum şi elementul afectat din contul de profit şi pierdere. Reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanţului. Valoarea justă se determină pe baza unor evaluări efectuate, de regulă, de profesionişti în evaluare, membrii ai unui organism profesional în domeniu, recunoscut naţional şi internaţional. Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi. Dacă un activ imobilizat este reevaluat,toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate, cu excepţia situaţiei când nu există nici o piaţă activă pentru acel activ. Dacă un activ dintr-o grupă de active nu poate fi reevaluat din cauză că nu există nici o piaţă activă pentru acel activ, activul trebuie prezentat în bilanţ la cost, minus ajustările cumulate de valoare. O piaţă activă este o piaţă unde sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a. elementele comercializate sunt omogene; b. pot fi găsiţi în permanenţă cumpărători şi vânzători interesaţi; c. preţurile sunt cunoscute de cei interesaţi. Dacă valoarea justă a unei imobilizări corporale nu mai poate fi determinată prin referinţă la o piaţă activă, valoarea activului prezentat în bilanţ trebuie să fie valoarea sa reevaluată la data ultimei reevaluări, din care se scad ajustările cumulate de valoare. În cazul reevaluării imobilizărilor corporale, diferenţa dintre valoarea rezultată în urma reevaluării şi valoarea la cost istoric trebuie prezentată la rezerva din reevaluare, ca un sub element distinct în „Capital şi rezerve”. Tratamentul în scop fiscal al rezervei din reevaluare trebuie prezentat în notele explicative. Indiferent dacă valoarea rezervei a fost modificată sau nu în cursul exerciţiului, entităţile trebuie să prezinte în notele explicative următoarele informaţii: a. valoarea rezervei din reevaluare la începutul exerciţiului financiar; b. diferenţele din reevaluare transferate la rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar; c. sumele capitalizate sau transferate într-un alt mod din rezerva din reevaluare în cursul exerciţiului financiar, prezentându-se natura oricărui astfel de transfer, cu respectarea legislaţiei în vigoare; d. valoarea rezervei din reevaluare la sfârşitul exerciţiului financiar. Nici o parte din rezerva din reevaluare nu poate fi distribuită, direct sau indirect, cu excepţia cazului în care activul reevaluat a fost valorificat, situaţie în care surplusul din reevaluare reprezintă câştig efectiv realizat. 22

2.2. BILANŢUL ŞI POZIŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Pornind de la o interpretare simplă, bilanţul este documentul de sinteză care prezintă situaţia afacerilor unei întreprinderii la un moment dat. Studentul şi profesionistul contabil privesc tehnic bilanţul ca pe un moment culminant al unui proces complex şi lung de înregistrare, clasificare şi evaluare. Multă vreme, bilanţul şi contul de profit şi pierdere şi-au disputat întâietatea în materie de dominare a utilităţii situaţiilor financiare prezentate şi publicate de o întreprindere. Astăzi, în această dispută, intervine cu argumentele sale şi tabloul fluxurilor de trezorerie. Remarcăm într-o lucrare anterioară că, până în momentul în care în lumea capitalistă dezvoltată s-au manifestat puternicele pusee inflaţioniste şi prăbuşirea creditului, ale anilor 1970-1980, se părea că bilanţul contabil a pierdut războiul cu contul de profit,utilizatorii şi,în primul rând investitorii acordând o atenţie mai mare unei situaţii financiare a rezultatelor şi beneficiului pe acţiune. Se părea că în special investitorii începuseră să neglijeze utilitatea bilanţului şi a evoluţiei poziţiei financiare pe care acesta o reprezintă. Totuşi după deceniul inflaţionist întreţinut de crizele petroliere, economiştii şi cei ce gestionau afacerile au realizat că multe dintre variaţiile bruşte ale beneficiului pe acţiune ar fi putut să fie prevăzute dacă acestui document de sinteză i s-ar fi acordat atenţia pe care o merita. În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa întreprinderilor de a camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a cursurilor acţiunilor. Pentru un ochi avizat, disimularea informaţiilor reale ar fi fost depistată printr-o atenţie suplimentară acordată bilanţului. Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, deşi corect întocmit,este anunţul unor dificultăţi financiare, în timp ce unul care arată, de asemenea în mod corect, o poziţie financiară însănătoşită, este o stare precursoare ameliorării beneficiilor. Acordând bilanţului rolul pe care îl merită în setul de situaţii financiare,specialiştii au ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altceva decât consecinţa unor ipoteze filtrate prin intermediul acestui document de sinteză. Acceptat ca o situaţie financiară care redă capitalurile proprii prin diferenţă între active şi datorii, se consideră că bilanţul furnizează informaţii privind natura şi sumele investite în resursele(activele) întreprinderii,obligaţiile ei vizavi de creditori, precum şi partea proprietarilor în aceste resurse. Dincolo de rolul său în a completa informaţiile referitoare la compoziţia beneficiului, bilanţul contribuie şi la furnizarea bazei informaţionale privind: - calculul ratei de randament; - evaluarea structurii capitalului întreprinderii; - determinarea lichidităţii şi flexibilităţii întreprinderii. Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi-l asumă o întreprindere şi evaluarea mişcărilor viitoare ale trezoreriei. Pentru aceasta ea analizează pe baza bilanţului, lichiditatea şi flexibilitatea financiară cu care se confruntă întreprinderea. Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sau convertit în disponibilităţi, sau pentru ca o datorie să fie achitată. Pentru o întreprindere, se afirmă că în general cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment. Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare,în vederea modificării valorilor şi calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel încât să poată face faţă 23

nevoilor şi situaţiilor neprevăzute. Pentru o întreprindere, se afirmă că, în general, cu cât flexibilitatea ei financiară este mai mare, cu atât riscă mai puţin să dea faliment. Să semnalăm, de asemenea, că bilanţul nu prezintă valoarea întreprinderii, deoarece nu toate componentele sunt active şi pentru că toate metodele utilizate în evaluarea activelor sunt bazate, în mod normal, mai degrabă pe costuri istorice decât pe valori actuale de piaţă. Această afirmaţie este paradoxală dacă ţinem cont de faptul că, în urmă cu multe secole, bilanţul era considerat ca fiind o situaţie a averii(bogăţiei) întreprinderii(afacerii).

2.3. FORMATUL BILANŢULUI În practică sunt cunoscute două forme de prezentare a bilanţului: 1.Schema orizontală de bilanţ – reprezentată printr-o formă de tablou cu două părţi,în stânga activul şi în dreapta pasivul, impusă de necesitatea de abordare economică, în sensul că activul şi pasivul sunt două mărimi valorice ale aceleaşi realităţi economice, respectiv a mărimii capitalurilor de care dispune întreprinderea. Tot din punct de vedere economic, în bilanţ sunt prezentate capitalurile sub aspectul originii lor ca resurse, cât şi a modului lor de utilizare concretă. Această interpretare generează ecuaţia economică a bilanţului, numită egalitate bilanţieră: ACTIV=PASIV 2.Schema bilanţului vertical sau interpretarea juridică a bilanţului, îmbracă următoarea formă de prezentare sintetică: Anc=A-D,unde Anc – Activul net contabil A – Activul total şi D – Datorii În baza acestei relaţii, bilanţul se prezintă sub formă de listă verticală, în care sunt ordonate structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve şi alte componente ale structurii nete, scopul final fiind tocmai prezentarea detaliată a activului net contabil, care mai poartă denumirea de capital propriu sau patrimoniu economic net. În România, dacă până acuma s-a utilizat forma orizontală, în care elementele patrimoniale de activ erau ordonate după lichiditatea lor, iar elementele de pasiv după exigibilitatea lor, o dată cu armonizarea contabilităţii la Standardele Internaţionale de Contabilitate s-a adoptat utilizarea bilanţului în formă verticală. Potrivit O.M.F.P nr.1.752/2005 există anumite criterii cu privire la întocmirea situaţiilor financiare anuale şi anume: 1.Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele criterii, denumite criterii de mărime: - total active =3.650.000 euro; - cifra de afaceri netă =7.300.000 euro; - număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar =50.???????? întocmesc situaţii financiare care cuprind: - bilanţ; - cont de profit şi pierdere; - situaţia modificărilor capitalului propriu; - situaţia fluxurilor de trezorerie; - note explicative la situaţiile financiare anuale. 2.Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile de mărime prevăzute anterior, întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind: 24

- bilanţ prescurtat; - cont de profit şi pierdere; - note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, ele pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Pentru situaţiile financiare ale anului 2006, întocmite potrivit reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, încadrarea în criteriile de mărime prevăzute anterior se efectuează la sfârşitul exerciţiului financiar al anului 2006, pe baza indicatorilor determinaţi din situaţiile financiare ale anului 2005. Potrivit O.M.F.P. nr.1.752/2005 structura bilanţului, care se întocmeşte de către entităţii este următoarea:

BILANŢUL Judeţul............................................................. Entitate............................................................ Adresa:localitate............................................, sectorul..............., str. ................, nr. ............, bl. ......................., sc. ................., ap. ..........., Telefon .................................., fax ................, Număr din registrul comerţului.......................

Forma de proprietate ......................................... Activitatea preponderentă (denumire clasă CAEN) ................................... Cod clasă CAEN .............................................. Cod unic de înregistrare ...........................................................................

BILANŢ la data de ................ Sold la: Denumirea elementului

Nr. rd.

A

B

A. ACTIVE IMOBILIZATE I.IMOBILIZĂRI NECORPORALE 1.Cheltuieli de constituire (ct. 201 – 2801) 2.Cheltuieli de dezvoltare (ct. 203 – 2803 – 2903) 3.Concesiuni,brevete,licenţe,mărci comerciale,drepturi şi active similare şi alte imobilizări necorporale (ct. 205 + 208 – 2805 – 2808 – 2905 – 2908) 25

01 02 03

Începutul exerciţiului financiar

Sfârşitul exerciţiului financiar

1

2

4.Fond comercial (ct. 2071 – 2807 – 2907) 5.Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie(ct. 233 + 234 – 2933) TOTAL(rd. 01 la 05) II.IMOBILIZĂRI CORPORALE 1.Terenuri şi construcţii (ct. 211 + 212 – 2811 – 2812 – 2911 – 2912) 2.Instalaţii tehnice şi maşini (ct. 213 – 2813 – 2931) 3.Alte instalaţii,utilaje şi mobilier (ct. 214 – 2814 – 2914) 4.Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie(ct. 231 + 232 – 2931) TOTAL(rd. 07 la 10) III.IMOBILIZĂRI FINANCIARE 1.Acţiuni deţinute la entităţile afiliate (ct. 261 – 2961) 2.Împrumuturi acordate entităţilor afiliate (ct. 2671 + 2672 – 2964) 3.Interese de participare (ct. 263 – 2962) 4.Împrumuturi acordate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare (ct.2673 + 2674 – 2965) 5.Investiţii deţinute ca imobilizări (ct. 265 – 2963) 6.Alte împrumuturi (ct.2675* + 2676 + 2678* + 2966* - 2968*) TOTAL(rd. 12 la 17) B. ACTIVE IMOBILIZATE-TOTAL (rd. 06 + 11 + 18) ACTIVE CIRCULANTE I.STOCURI 1.Materii prime şi materiale consumabile (ct. 301 + 302 + 303 +/- 308 + 351 + 358 + 381 +/- 388 – 391 – 392 – 3951 – 3958 – 398) 2.Producţia în curs de execuţie (ct. 331 + 332 + 334 +/- 348* - 393 – 3941 – 3952) 3.Produse finite şi mărfuri (ct. 345 + 346 +/- 348* + 354 + 356 + 357 + 361 +/- 368 + 371 +/- 378 – 3945 – 3946 – 3953 – 3954 – 3956 – 3957 – 396 – 397 – 4428) 4.Avansuri pentru cumpărători de stocuri (ct. 4091) 26

04 05 06 07 08 09 10 11 12 13 14 15

16 17 18 19

20 21 22

23

TOTAL(rd. 20 la 23) II.CREANŢE (Sumele care urmează să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie prezentate separat pentru fiecare element.) 1.Creanţe comerciale (ct. 2675* + 2676* + 2678* + 2679* - 2968* + 4092 + 411 + 413 + 418 – 491) 2.Sume de încasat de la entităţile afiliate (ct. 451**- 495*) 3.Sume de încasat de la entităţile de care compania este legata în virtutea intereselor de participare (ct. 453 – 495*) 4.Alte creanţe (ct. 425 + 4282 + 431** + 437** + 4382 + 441* + 4424 + 4428** + 444** + 445 + 446** + 447** + 4428 + 4582 + 461 + 473** - 496 + 5187) 5.Capital subscris şi nevărsat (ct. 456 – 495*) TOTAL(rd. 25 la 29) III.INVESTIŢII PE TERMEN SCURT 1.Acţiuni deţinute la entităţile afiliate (ct. 501 – 591) 2.Alte investiţii pe termen scurt (ct. 505 + 506 + 508 – 595 – 596 – 598 + 5113 +5114) TOTAL(rd. 31 + 32) IV.CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI (ct. 5112 + 512 + 531 + 532 + 541 + 542) ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL (rd. 24 + 30 + 33 + 34) C. CHELTUIELI ÎN AVANS (ct. 471) CARE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ DE PÂNĂ LA UN AN 1.Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni,prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile (ct. 161 + 1681 – 169) 2.Sume datorate instituţiilor de credit (ct. 1621 + 1622 + 1624 + 1625 + 1627 + 1682 + 5191 + 5192 + 5198)

24

25 26 27

28

29 30 31 32 33 34 35 36

D. DATORII:SUMELE

27

37

38

3.Avansuri încasate în contul comenzilor (ct. 419) 4.Datorii comerciale – furnizori (ct. 401 + 404 + 408) 5.Efecte de comerţ de plătit (ct. 403 + 405) 6.Sume datorate entităţilor afiliate (ct. 1661 + 1685 + 2691 + 451***) 7.Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare (ct. 1663 + 1686 + 2692 + 453***) 8.Alte datorii,inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale (ct. 1623 + 1626 + 167 + 1687 + 2693 + 421 + 423 + 424 + 426 + 427 + 4281 + 431*** + 437*** + 4381 + 441*** + 4423 + 4428*** + 444*** + 446*** + 447*** + 4481 + 455 + 456*** + 457 + 4581 + 462 + 473*** + 509 + 5186 + 5193 + 5194 + 5195 + 5196 + 5197) TOTAL(rd. 37 la 44) E. ACTIVE CIRCULANTE NETE/DATORII CURENTE NETE (rd. 35 + 36 – 45 – 62) F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE (rd. 19 + 46 – 61) CARE TREBUIE G. DATORII:SUMELE PLĂTITE ÎNTR-O PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN 1.Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni,prezentându-se separat împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni convertibile (ct. 161 + 1681 – 169) 2.Sume datorate instituţiilor de credit (ct. 1621 + 1622 + 1624 + 1625 + 1627 + 1682 + 5191 + 5192 + 5198) 3.Avansuri încasate în contul comenzilor (ct. 419) 4.Datorii comerciale-furnizori (ct. 401 + 404 + 408) 5.Efecte de comerţ de plătit (ct. 403 + 405) 6.Sume datorate entităţilor afiliate (ct. 1661 + 1685 + 2691 + 452***) 7.Sume datorate entităţilor de care compania este legată în virtutea intereselor de participare (ct. 1663 + 1686 + 2692 + 453***) 28

39 40 41 42 43 44

45 46 47

48

49 50 51 52 53 54

8.Alte datorii,inclusiv datoriile fiscale şi datoriile privind asigurările sociale (ct. 1623 + 1626 + 167 + 1687 + 2693 + 421 + 423 + 424 + 426 + 427 + 4281 + 431*** + 437*** + 4381 + 441*** + 4423 + 4428*** + 444*** + 446*** + 447*** + 4481 + 455 + 456*** + 457 + 4581 + 462 + 473*** + 509 + 5186 + 5193 + 5194 + 5195 + 51 96 + 5197) TOTAL(rd. 48 la 55) H. PROVIZIOANE 1.Provizioane pentru pensii şi obligaţii similare (ct. 1515) 2.Provizioane pentru impozite (ct. 1516) 3.Alte provizioane (ct. 1511 + 1512 + 1513 + 1514 + 1518) TOTAL(rd. 57 la 59) I. VENITURI ÎN AVANS 1.Subvenţii pentru investiţii (ct. 131 + 132 + 133 + 134 + 138) 2.Venituri înregistrate în avans (ct. 472) TOTAL(rd. 61 + 62) J. CAPITAL ŞI REZERVE I.CAPITAL 1.Capital subscris vărsat (ct. 1012) 2.Capital subscris nevărsat (ct.1011) 3.Patrimoniul regiei (ct. 1015) TOTAL(rd. 64 la 66) II.PRIME DE CAPITAL (ct. 104) III.REZERVE DIN REEVALUARE (ct. 105) IV.REZERVE 1.Rezerve legale (ct. 1061) 2.Rezerve statutare sau contractuale (ct. 1063) 3.Rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare (ct. 1065) 4.Alte rezerve 29

55

56 57 58 59 60 61 62 63

64 65 66 67 68 69

70 71 72 73

(ct.1068) Acţiuni proprii (ct. 109) TOTAL(rd. 70 la 73 – 74) V.PROFITUL SAU SOLD C PIERDEREA SOLD D REPORTAT(Ă) (ct. 117) VI.PROFITUL SAU SOLD C PIERDEREA SOLD D EXERCIŢIULUI FINANCIAR (ct. 121) Repartizarea profitului (ct. 129) CAPITALURI PROPRII-TOTAL (rd. 67 + 68 + 69 + 75 + 76 + 77 + 78 + 79 + 80) Patrimoniul public (ct.1016) CAPITALURI-TOTAL(rd. 81 + 82)

ADMINISTRATOR, Numele şi prenumele...................................... Semnătura.......................................................

74 75 76 77 78 79

80 81 82 83

ÎNTOCMIT, Numele şi prenumele................................. Calitatea..................................................... Semnătura.................................................... Nr. de înregistrare în organismul profesional

Ştampila unităţii:

30

CAPITOLUL III ANALIZA BILANŢULUI CONTABIL 3.1.ANALIZA STATICĂ A BILANŢULUI CONTABIL Analiza statică, bogată în abordări, este o analiză tradiţională orientată spre solvabilitatea agentului economic, care poate fi considerată şi o analiză funcţională. Analiza statică tradiţională a fost completată cu două tipuri de analiză: - analiza previzională; - analiza retrospectivă. în vederea unei mai bune aprecieri a echilibrelor financiare, a cunoaşterii riscurilor şi a judecării performanţelor agentului economic. În cadrul analizei previzionale bilanţul contabil serveşte alegerii unei structuri de finanţare optime pentru un anumit agent economic şi gestiunii riscului de nelichiditate, care sunt evidenţiate în cadrul planurilor previzionale ce se întocmesc pe baza acestui document de sinteză. În cadru analizei retrospective: bilanţul contabil serveşte, în primul rând, analizei statice a solvabilităţii, a lichidităţii şi a riscului de faliment a agentului economic. Potrivit analizei statice bilanţul contabil este materialul sau sursa informaţională privilegiată pentru studiul structurii financiare a condiţiilor realizării echilibrului financiar şi a efectelor sale, în special în planul solvabilităţii. Echilibrul financiar, ca parte a echilibrului economic la nivel microeconomic,presupune corelaţii între sursele financiare necesare îndeplinirii obiectivelor şi posibilităţile de obţinere a lor. Echilibrul financiar înseamnă pentru un agent economic că este solvabil şi că dispune de capacitate de plată. Noţiunea de solvabilitate provine de la latinescul „solvere”, care înseamnă a plăti. Solvabilitatea se poate defini ca fiind capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile ajunse la scadenţă din surse financiare proprii sau prin vânzarea activelor disponibile. O altă definiţie a solvabilităţii ar consta în capacitatea unei persoane(juridice) de a-şi respecta angajamentele asupra ansamblului resurselor care constituie patrimoniul sau activul său. Solvabilitatea poate fi privită sub două aspecte, pe termen lung şi pe termen scurt: 1.Solvabilitatea pe termen lung: Presupune capacitatea întreprinderii de a face faţă pe termen lung tuturor datoriilor, indiferent de scadenţă, cu ajutorul activelor sale. Această definiţie se aseamănă cu celelalte date de alţi autori privind solvabilitatea în general. De aceea, în continuare, sub denumirea de solvabilitate vom înţelege solvabilitatea pe termen lung. 2.Solvabilitatea pe termen scurt: Mai poartă denumirea de lichiditate şi indică faptul că agentul economic dispune de resurse financiare pentru a face faţă datoriilor exigibile. O altă definiţie a lichidităţii vizează capacitatea de a onora rapid angajamentele financiare. Reversul solvabilităţii şi al lichidităţii îl reprezintă insolvabilitatea, respectiv nelichiditatea. Pentru a se cunoaşte dacă agentul economic este solvabil sau nu, dacă dispune de lichidităţi sau nu,se urmăreşte capacitatea de plată sau de neplată(faliment) al acestuia. Un agent economic are capacitate de plată dacă dispune de resurse financiare pentru a face faţă datoriilor sale atunci când vor deveni exigibile. Riscul de neplată sau capacitatea de plată se leagă 31

mai mult de noţiunea de lichiditate sau nelichiditate. Ambele vor influenţa solvabilitatea cu toate că lichiditatea şi solvabilitatea nu sunt sinonime,între ele existând o relaţie de la parte la întreg. În timp, s-au conturat mai multe concepţii privind analiza statică a bilanţului contabil. Acestea vizează construcţia unor bilanţuri financiare specifice şi anume:bilanţul financiar(lichiditateexigibilitate) şi bilanţul funcţional.

3.1.1.BILANŢUL FINANCIAR SAU BILANŢUL LICHIDITATEEXIGIBILITATE Noţiunea de „bilanţ financiar” sau „bilanţ lichiditate-exigibilitate” stă la baza analizei lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii. Bilanţul financiar răspunde în primul rând necesităţilor creditorilor agentului economic, interesaţi să afle dacă activele pot acoperi rapid datoriile exigibile. Pornind de la acest deziderat, prin lectură orizontală se urmăreşte ca resursele stabile să finanţeze cel puţin utilizările stabile, pentru ca restul activelor să poată acoperii datoriile exigibile. Având la bază bilanţul contabil în care elementele sunt structurate şi după criteriul destinaţiei (investiţii-exploatare-trezorerie), construcţia bilanţului financiar impune o nouă clasificare, aceasta fiind posibilă şi datorită informaţiilor din notele explicative. Bilanţul lichiditate-exigibilitate are ca suport concepţia financiară asupra bilanţului care, având la bază noţiunea de „finanţe” ca totalitatea mijloacelor băneşti aflate la dispoziţia unei întreprinderi, abordează conţinutul bilanţului ca o necesitate de cunoaştere a acestor finanţe, determinate de mijloacele pe care unitatea le posedă pentru a-şi achita datoriile faţă de terţi, în momentul în care acestea ajung la scadenţă.

3.1.1.1.CONSTRUCŢIA BILANŢULUI FINANCIAR Elaborarea acestui tip de bilanţ specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidităţii (mai mare sau mai mică de un an) şi a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an). Trecerea de la „bilanţ contabil” la „bilanţ financiar” necesită două tipuri de prelucrări: În primul rând, această trecere necesită o serie de prelucrări în vederea identificării, cât mai precise posibil, a utilizărilor şi resurselor semnificative de care dispune întreprinderea la data întocmirii bilanţului. Aceste prelucrării se referă la eliminarea elementelor considerate nonvalori; includerea în bilanţ a unor angajamente şi utilizări omise în bilanţul contabil din motive tehnice sau juridice, dar care influenţează activitatea întreprinderii; corectarea valorilor anumitor elemente ale bilanţului contabil, dacă este cazul. În al doilea rând,sunt necesare reclasări ale posturilor din bilanţ în vederea aplicării instrumentelor analizei financiare, obţinându-se un bilanţ de „mari mese” financiare: pentru activactive cu lichiditate mai mare de un an (activ imobilizat net) şi active cu lichiditate sub un an (activ circulant), iar pentru pasiv-pasive cu exigibilitate mai mare de un an (capitaluri permanente) şi pasive exigibilitate sub un an(datorii pe termen scurt). Pentru a obţine date pertinente fiind necesară prelucrarea mai multor bilanţuri contabile succesive, analişti financiari din România se confruntă, în prezent, cu problema prelucrării a două tipuri de bilanţ: formatul utilizat până în anul 2001 şi noul format de bilanţ întocmit de majoritatea întreprinderilor. Noul format de bilanţ necesită mai puţine prelucrări, având o structură mai apropiată de cea a unui bilanţ financiar decât vechiul bilanţ. 1.Tratarea posturilor de activ considerate nonvalori 32

Reprelucrarea posturilor de activ ale bilanţului presupune eliminarea nonvalorilor care reprezintă cheltuieli activate sau pierderi potenţiale, adică elemente înscrise în activul bilanţului deoarece corespund unei utilizări, mai precis unei utilizări de fonduri proprii deja constatate sau latente. Orice element de acest tip are sau va avea o incidenţă asupra rezultatului sau situaţiei nete. În termeni economici şi financiari, nonvalorile sunt lipsite de orice lichiditate, ele nu determină nici o intrare de fonduri viitoare, deoarece nu reprezintă decât active fictive, create pentru nevoile unei proceduri contabile. Din acest motiv analiza financiară, luând în considerare valorile care au o anumită realitate economică şi mai ales o anumită lichiditate, elimină activele fictive din activul bilanţului, diminuând, în contrapartidă, elemente din pasiv, situaţia netă. a. Imobilizările necorporale considerate nonvalori Unele componente ale imobilizărilor necorporale sunt considerate active fictive sau nonvalori. Acestea reprezintă cheltuieli activate în scopul oferirii unor facilităţi agentului economic prin posibilitatea repartizării lor pe mai multe exerciţii. Se consideră că nu au o valoare economică imediată, pentru că privesc viitorul. Prin urmare sunt eliminate din activul bilanţului reprelucrat, iar în contrapartidă se diminuează capitalurile proprii. Aceste elemente sunt: - Cheltuielile de constituire şi de cercetare-dezvoltare se elimină din activ deoarece nu reflectă nici o realitate economică şi sunt lipsite de lichiditate, fiind înscrise în activ pentru a permite eşalonarea incidenţei lor asupra rezultatului mai multor exerciţii, ţinând seama de faptul că aceste cheltuieli influenţează activitatea viitoare a întreprinderii. În contrapartidă, se diminuează cu aceeaşi sumă valoarea capitalurilor proprii, deoarece cheltuielile respective corespund deja unui consum(utilizări) de fonduri proprii, ce va fi imputat rezultatelor exerciţiilor viitoare. - Este considerat, de asemenea, lipsit de lichiditate fondul comercial bazat pe rentabilitatea viitoare a agentului economic, care ar dispărea dacă şi activitatea acestuia ar înceta. b. Decontările cu asociaţii privind capitalul care se referă la valoarea capitalului subscris şi nevărsat,considerate elemente de activ fictiv, se scad din activ, diminuându-se cu aceeaşi sumă capitalurile proprii. c. Cheltuieli înregistrate în avans(atât cele care se raportează direct la rezultatul exerciţiului următor, cât şi cele repartizate sistematic pe mai multe exerciţii viitoare), pentru că au fost constituite prin aplicarea principiului independenţei exerciţiului, care nu mai este funcţional în condiţiile în care analiza nu se raportează la exerciţiile viitoare, ci la prezent, care poate fi ultimul exerciţiu al activităţii agentului economic, se scad din activ şi se deduc din capitalurile proprii. 2.Integrarea utilizărilor şi a angajamentelor din afara bilanţului a. Luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing Leasingul permite întreprinderii să utilizeze imobilizări corporale în mod durabil,fără să avanseze valoarea de achiziţie a acestora; întreprinderea nefiind din punct de vedere juridic proprietarul acestora, ele nu apar în bilanţ. Într-o optică financiară,evaluarea componentelor aparatului de producţie utilizat de întreprindere ar trebui să includă valoarea elementelor achiziţionate în leasing. Acestea concură în mod permanent la desfăşurarea activităţii economice, în acelaşi mod ca elementele aflate în proprietatea întreprinderii. În consecinţă, tratarea leasingului trebuie să aibă în vedere optica analitică adoptată de analistul financiar. Dacă predomină optica lichidativă, nu este necesară luarea în considerare a bunurilor deţinute în leasing, în măsura în care acestea nu sunt transformabile în bani. Dacă totuşi se iau în 33

considerare, activele respective sunt incluse la imobilizări corporale la valoarea lor contabilă netă implicită, adică valoarea rămasă de achitat, majorându-se şi în pasiv împrumuturile pe termen mediu şi lung cu aceeaşi valoare. b. Luarea în considerare a efectelor scontate neajunse la scadenţă Efectele scontate neajunse la scadenţă reprezintă creanţe pe care întreprinderea le-a cedat băncii sale,înregistrând, în contrapartidă, o creştere a disponibilităţilor băneşti. Din punct de vedere financiar, efectele scontate neajunse la scadenţă corespund unui credit bancar efectiv obţinut de întreprindere. De asemenea, valoarea creditului comercial acordat de întreprindere clientelei sale include ansamblul creanţelor neajunse la scadenţă, fie că sunt gestionate de întreprindere fie că sunt scontate. Omiterea efectelor scontate neajunse la scadenţă din bilanţ determină, pe de o parte, reducerea creditelor comerciale acordate de întreprindere, iar pe de altă parte, a creditelor bancare obţinute de aceasta. Întocmirea bilanţului financiar necesită, deci,includerea efectelor scontate neajunse la scadenţă la creanţe în activ, în vederea reconstituirii valorii creditului comercial acordat de întreprindere şi care determină, pentru întreprindere, o nevoie de finanţare. Pe de altă parte, aceeaşi sumă trebuie adăugată la credite bancare pe termen scurt ce figurează în pasiv, deoarece băncile, acceptând să sconteze aceste efecte, au acordat un credit întreprinderii, contribuind la finanţarea acesteia. 3.Corectarea valorilor anumitor posturi din bilanţ Principiile de înregistrare ale contabilităţii impun distorsiuni între valoarea economică a anumitor posturi şi valoarea înregistrată în bilanţ. Metoda de bază reţinută pentru evaluarea elementelor înscrise în bilanţ este metoda costurilor istorice, fiind permise corecţii ale acestor valori înregistrate la un moment dat prin aplicarea anumitor proceduri contabile: practica amortismentelor, provizioanelor sau reevaluările. Dar aceste metode comportă anumite limite şi nu se aplică tuturor elementelor a căror valoare este susceptibilă să înregistreze astfel de distorsiuni. De aceea, este necesară o evaluare atentă a elementelor de active corporale, financiare şi a unor componente ale stocurilor. Pentru toate aceste elemente, valoarea lor din activ trebuie mărită sau diminuată cu plusvalorile, respectiv minusvalorile latente în contrapartidă majorând sau diminuând capitalurile proprii în pasiv. De asemenea, aceste reevaluări impun luarea în calcul a unei datorii fiscale latente determinată de creşterea sau scăderea valorii elementelor respective. 4.Reclasările posturilor din bilanţ Reclasarea elementelor bilanţului financiar constă în delimitarea, în funcţie de stricta lor lichiditate, în active şi pasive mai mari sau mai mici de un an.

3.1.1.2.ANALIZA BILANŢULUI FINANCIAR SAU LICHIDITATEEXIGIBILITATE Analiza bilanţului lichiditate-exigibilitate se realizează prin intermediul maselor bilanţiere care intervin în calculul celor trei indicatori de bază ai echilibrului financiar: fondul de rulment financiar, nevoia de fond de rulment şi trezoreria. Baza de pornire a acestei analize o constituie respectarea regulilor de principiu ale echilibrului financiar, potrivit cărora activele cu lichiditate peste un an trebuie finanţate din surse cu exigibilitate mai mare de un an(capitaluri permanente), iar activele cu lichiditate sub un an trebuie finanţate din surse cu exigibilitate sub un an(datorii pe termen scurt).

34

Tabelul 3.1-Bilanţul financiar ACTIV PASIV NIVELE (după gradul de lichiditate) (după gradul de exigibilitate) Active imobilizate nete(>1 an) Capitaluri permanente(>1) FR financiar Active circulante nete(0). Această situaţie reflectă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la realizarea echilibrului financiar pe termen scurt, capitalurile permanente asigurând finanţarea unei părţi a activelor circulante. 2.Cpm0). Întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate proteja parţial sau integral de efectele perturbării ciclului de încasări şi plăţi,activele circulante transformabile în lichidităţi în termen scurt asigurând nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, ci şi degajarea unor lichidităţi excedentare. 35

2.Ac=Dts(FRF=0). Activele pe termen scurt sunt finanţate strict pe seama datoriilor pe termen scurt. 3.Ac1 sau în sensul scăderii: NFRE11/3(>33%). Când în dinamică rafg prezintă o tendinţă de creştere, are loc creşterea autonomiei financiare globale a întreprinderii ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului resurselor, situaţie favorabilă mai ales dacă creşterea capitalurilor proprii de realizează pe seama creşterii rezultatului exerciţiului. Când rafg prezintă o tendinţă de scădere, are loc reducerea ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor. b.2.Rata autonomiei financiare la termen(r aft) este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent şi arată gradul de independenţă financiară a unităţii pe termen lung. Se poate calcula după relaţiile: Capital propriu (1) raft=

x 100 Capital permanent

Rata astfel calculată reflectă proporţia în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent; pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent, deci raft>50%. Capital propriu (2) raft=

x 100 Datorii pe termen mediu şi lung

În acest caz,rata arată măsura în care capitalurile proprii pot acoperi datoriile pe termen mediu şi lung. Pe baza acestei relaţii, autonomia financiară este asigurată când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu datoriile la termen, prin urmare raft(2)>100%. 57

Creşterea ratei autonomiei financiare la termen semnifică o situaţie favorabilă şi se datorează unui ritm mai mare de creştere a capitalurilor proprii în raport cu datoriile pe termen mediu şi lung sau creşterii capitalurilor proprii şi reducerii capitalurilor permanente. Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor împrumuturi pe termen mediu şi lung, cu condiţia ca întreprinderea să beneficieze de efectul de levier. c. Rata de îndatorare caracterizează dependenţa financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare şi poate fi calculată în mai multe moduri: c.1.Rata de îndatorare globală(rîg) măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanţare: Datorii totale rîg=

x 100 Pasiv total

Această rată trebuie să fie subunitară(