Luceafarul [PDF]

Zitiervorschau

Luceafarul- Mihai Eminescu

Incadrare in curent Poemul Luceafarul a aparut in 1883, in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane ( omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca). Romantismul este un current literar ce apare la sfarsitul secolului al XVIII-lea si tine pana la jumatatea secolului al XIX-lea; se naste ca o reactie anticlasicista, ce respinge toate rigorile impuse de doua secole rationaliste( clasicimul si iluminismul. Poemul este romantic prin amestecul genurilor ( epic, liric si dramatic) si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantivce: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Luceafarul se incadreaza in specia literare a poemului, specie de interferenta a epicului cu liricul, de intindere relative mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric.Lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turna in schema epica a basmului si are elemente dramatice: secventele realizate prin dialog si dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se intalnesc in prima si a treia parte ( metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua combina specii lirice apparent incompatibile, idila- povestea de dragoste dubla si elegia, iar partea a patra a poemului contine elemente de meditatie, idila si pastel. In esenta , poemul este un monolog liric, dialogul accentuand inaltimea idelor care-I confera caraterul filozofic. TEMA Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul Luceafarul armonizeaza zborul spre primordial si originar pentru implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu aspect fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic. Iubirea se prezinta in diverse ipostaze sau tipare: terestra ( cuplul Catalin), cosmica( fata de imparat si Hyperion).Indragostitul e titan, demon sau geniu, iubita oscileaza intre Venere si Madona. O prima idee care sustine tema este legatura dintre planul cosmic si terestru: "Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l indreapta Langa fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta." Legatura se realizeaza prin intermediul ferestrei, singurul spatiu de comunicare intre cele doua lumi, terestra si cosmica, metafora intalnita atat in poemul filozofic "Scrisoarea I", cat si in alte poezii eminesciene. O alta idee care sustine tema poemului este opozitia dintre imaginea angelica a primei intrupari cu a doua, care este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata: „ O, este frumos, cum numai-n vis/ Un demon se arata” Aceste intrupari ilustreaza mitul Zburatorului, preluat de Eminescu din mitologia populara autohtona TITLU Titlul poemului se refera la motivul central al textului, Luceafarul, si sutine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Alegatoria inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de

metafore, personificari si simboluri.Titlul uneste doua mituri : unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul grecesc, al lui Hyperion( gr. Hyper-eon> „cel care merge pe deasupra”) , sugerand prin aceasta natura duala a personajului de tip romantic.

Incipitul Incipitul poemul se afla sub semnul basmului.Timpul este mitic: „ A fost odata ca-n poveste/ A fost ca niciodata”. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de factura populara „ o prea frumoasa fata”, scoate in evidenta unicitatea terestra.Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile: „ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele” propun o posibila dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimile astrale.

Relatii de opozitie si de simetrie Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si in ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru ( iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic ( calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Avand ca sursa filozofia lui Schopenhauer, opozitia tipic romantica dintre geniu si omul comun isi gaseste in poem o reprezentare in opozitia planurilor terestru si cosmic. In finalul poemului, Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, care se naste din constatarea ca relatia om-geniu este incompatibila. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii si, odata cu ea a indiferentei.Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta incapacitate: „ Ce-ti pasa tie, chip de lut, dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constata cu durere ca viata cotidiana a omului urmeaza o miscare circulara, orientata spre accidental si intamplator: „ traind in cercul vostru stramt norocul va petrece, ci eu in lumea mea ma simt nemuritor si rece.

Tablouri Primul tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită, specifică basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost odată ca-n poveşti, / a fost ca niciodată / Din rude mari, împărăteşti, / O prea frumoasă fată”. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific romantic. Izolarea şi singurătatea accentuează predispoziţia la reverie. În vis, frumoasa fată de împărat se îndrăgosteşte de Luceafăr, a cărui prezenţă o invocă printr-o formulă incantatorie: „Coboară-n jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează!” Invocaţia fetei are drept consecinţă întruparea astrului. Prima ipostază în care apare astrul în visul fetei este aceea angelică, sinteza contrariilor mare şi cer: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale”. Fetei i se oferă stăpânirea împărăţiei mării, dar ea refuză să-l urmeze. A doua invocaţie este urmată de întruparea în ipostaza demonică, sinteză a contrariilor soare şi noapte: „Pe negre viţele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare.” Fetei i se oferă stăpânirea cerului, dar oferta este refuzată şi de această dată, Luceafărului cerându-i-se întruparea în condiţia de pământean.

Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre doi pământeni – Cătălin şi Cătălina – fata de împărat dobândind acum un nume individualizator, care o apropie de condiţia umană. Ea îşi pierde unicitatea, devenind un dublu pământean al unui muritor banal, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii”. Idila se desfăşoară în termenii terestrului, cei doi alcătuiesc un cuplu compatibil, care aminteşte de lirica eminesciană de tinereţe. Tabloul al treilea asociază motivului călătoriei interstelare, ilustrată în zborul Luceafărului către Demiurg, motivul perisabilităţii fiinţei umane – „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”. Motive romantice dezvoltate în acest tablou sunt condiţia geniului, antiteza om comun / om superior ( preluată din filozofia lui Schopenhauer). Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Iubirea terestră, simbolizată prin cuplul Cătălin – Cătălina, se împlineşte într-un cadru romantic specific – „Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”. Luceafărul rămâne în sfera proprie, dincolo de mărginirea umană, care nu poate să-şi depăşească limitele şi nu se poate realiza în afara spaţiului propriu: „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Planului terestru i se asociază motivul teiului, simbolizând dragostea împlinită dintre Cătălina şi Cătălin, motivul codrului, motivul fortuna labilis ( soarta schimbătoare). Planului cosmic i se asociază motivul singurătăţii, statornicia care scapă determinărilor destinului uman, nemărginirea.

Opinia In opinia mea, Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. In primul rand, poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Zborul cosmic reprezinta motivul literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantate motive al timpului.Antiteza dintre omul comun si omul de geniu apare si in discursul Demiurgului: „ Ei doar au stele cu noroc si prigoniri de soarte, noi nu avem nici timp, nici loc, si nu cunoastem moarte. In al doilea rand, prin prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, in cadrul dialogului dintre Luceafar si fata de imparat, accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru pe masura: „ cununi de stele”.Profunziumea pasiunii si unicitatea iubirii traite in constituirea cuplului adamic il scot pe Catalin din ipostaza terestra:” Cu farmecul luminii reci gandirile strabate-mi, revarsa liniste de veci pe noaptea mea de patimi”. In concluzie, pentru ilustrarea conditiei de geniu, poemul Luceafarul- sinteza a operei poetice eminescine- armonizeaza teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale eternitatii/ mortii si ale temporalitatii/ vietii.De asemenea, exprimă ideea singurătăţii geniului incapabil să se încadreze într-o lume a sentimentelor specifice condiţiei umane limitate