Legenda Orasului Bucureşti [PDF]

Zitiervorschau

Legenda orasului Bucureşti Se poate spune că aşezările omeneşti din ţara noastră au fost întemeiate sau de ciobani sau de năvălitori. Ei au fost cei care, după nenumăratele lor peregrinări – unii cu turmele de oi, ceilalţi după jaf şi cotropiri – au dorit să se aşeze undeva, să prindă rădăcini, să se odihnească şi să rupă cu trecutul lor tumultos. Pare că ţara noastră a avut şi are încă destul loc pentru toţi.. Aşa s-a întâmplat şi atunci.. Era o vreme când în Muntenia şi Dobrogea (dar ce, parcă numai aici..) treceau încoace şi încolo cete de năvălitori de toate neamurile şi pustiau tot ce mai găseau în cale; şi nu găseau multe. Puţinii locuitori se învăţaseră şi pustiau ei înşişi, înaintea acelora, locul, ca să le zădărnicească lăcomia. Aşa se face că nu ne-au rămas multe dovezi de locuire din acele timpuri. Prin luncile Dâmboviţei făceau legea în vremea despre care povestim, tătarii cei cumpliţi.. Ciobanii noştri îşi vedeau de turmele lor când într-o parte, când în alta, după iarbă curată şi grasă. S-a întâmplat ca pe unul din ciobanii care era cu turmele cam prin partea unde este acum oraşul Bucureşti, să-l cheme Bucur. Avea oi multe; nici nu le ştia numărul. Oi albe, negre, brumării, de toate felurile. Şi turmele lui erau păzite cu câini voinici care nu se temeau nici de lupi, nici de urşi, nici de vulturi care, mai ales primăvara, coborau ca fulgerul în mijlocul turmelor şi înşfăcau mieii. Mai avea ciobanul Bucur vreo doisprezece măgari pentru purtat nevoile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de drum lung. Om cumsecade era ciobanul Bucur iar la târla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la tăbăcit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi musai trebuiau să fie zdraveni căci nu aveau de luptat numai cu animalele pădurilor ci şi cu cete prădalnice de oameni răi care mişunau în vremile acelea tulburi şi pline de primejdie. De multe ori tătarii s-au înfruptat din târlele lui Bucur şi de multe ori, din duşmănie şi prostie, au dat foc stânilor lui. Pe unul dintre ciobani l-au prins cu arcanul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor. Se vede însă că cetele tătarilor nu erau făcute din oameni care pradă de foame ci erau înnădiţi la rele. În iarnă le-a dat în minte să răpească şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Cu părul ca borangicul, cu ochii ca floarea de cicoare şi cu un trup mlădios de căprioară, Anca le dădea ghes neoamenilor. Au prins-o tot cu laţul când, singură la stână, torcea lână pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, sărmana, dar nu se putea pune cu o ceată de tătari sălbatici. Bucur s-a aprins de durere şi mânie. A încălecat în graba mare şi, împreună cu doi fârtaţi, au alergat zile şi nopţi în şir să-şi salveze fecioara.Nu i-au ajuns decât la o apă mare, numită Nistru. Cum era iarnă, apa era îngheţată. Văzându-se urmăriţi, tătarii s-au avântat să treacă râul cel mare pe gheaţă. Nu voiau să dea piept cu urmăritorii căci aveau pradă bogată şi nu voiau s-o piardă. Dar se vede treaba că gheaţa nu era prea groasă şi a-

nceput să pârâie, a crăpat şi tâlharii s-au înecat cu pradă cu tot. Au scăpat câţiva doar pentru că armăsarii lor ştiau să înoate. Bucur se temea că şi Anca s-a dus la fund fiindcă apa era tare rece. Dar mare i-a fost bucuria când i-a zărit căpşorul printre sloiuri şi fârtaţii mai tineri au sărit s-o ajute. S-au întors toţi la stâna de pe malul Dâmboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, au clădit şi o bisericuţă care se vede şi azi şi se cheamă chiar „Bisericuţa lui Bucur”. Cu anii, s-au aşezat aici tot mai mulţi români, greci, ruşi, turci.. Şi uiteaşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format o aşezare mare căreia oamenii i-au spus Bucureşti iar astăzi este capitala ţării.

Cetatea lui Bucur - Dumitru Almas

La temelia începuturilor multor fapte mai de seama, a multor cladiri mai mari, a multor sate ori oraşe mai frumoase sta o poveste. Aşa, de pilda, vreţi voi sa ştiţi de ce cel mai mare oraş al Romaniei, capitala ţarii, se numeşte Bucureşti? Cica, demult, demult, pe vremea aceea tulbure cand navaleau feluriţi oameni rai şi pradalnici, cum au fost tatarii, prin luncile Damboviţei, prin padurile şi poienile din acea parte a ţarii, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumarii. Avea de asemenea caini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urşi, nici de vulturii cei mari care, mai ales primavara, se repezeau din vazduh ca sageata, şi înhaţau în gheare mieii cei tineri şi jucauşi, şi le sfaşiau blaniţa moale cu clonţul lor ascuţit şi tare ca oţelul. Mai avea ciobanul Bucur şi vreo doisprezece magari, pentru purtat poverile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de alergatura la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar

la tîrla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la pregatit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi trebuia sa fie zdraveni, pentru ca nu numai de fiare trebuia sa apere turma, ci şi de cete pradalnice de oameni rai care, cum am spus, mişunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi şi pline de primejdie. De multe ori tatarii au furat oi, berbeci, miei şi magari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stanilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi caini, din cei mai credincioşi; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu laţul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor. Se vede însa ca acei oameni ai jafului se înnadisera la rele, pentru ca, în iarna, au rapit şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasa fata! Cu par ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mladios de caprioara. Tot cu laţul au prins-o cand, singura în stana, torcea lana pentru sumanele ciobanilor. S-a zbatut ea, cat a putut; dar raii s-au dovedit mai puternici. Afland de asemenea rapire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere şi de manie. A încalecat în graba mare şi, împreuna cu înca doi fartaţi, a galopat în urma tatarilor. Şi au galopat, au galopat, zile şi nopţi în şir. Nu i-au ajuns decat la o apa mare, numita Nistru. Cum era iarna, apa îngheţase. Simţindu-se urmariţi, tatarii s-au avantat sa treaca raul cel mare pe gheaţa, ca pe pod. Dar se vede ca gheaţa nu era prea groasa ca, iaca, a parait, s-a crapat şi acei tatari, huştiuluc! în bulboana adanca, aşa cum se aflau: cu cai şi cu prada cu tot. Unii au scapat pentru ca armasarii lor ştiau sa înoate; alţii s-au înecat. Anca ştia sa înoate, iar parintele sau, Bucur, şi fartaţii lui au sarit s-o ajute a ieşi dintre sloiurile de gheaţa. Aşa s-au întors, toţi patru la stana de pe malul Damboviţei. Aici, pe un damb, şi-au cladit o casa mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevarat zid de cetate. Apoi, cand Anca s-a maritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţa, care se vede şi azi, şi se cheama chiar „Biserica lui Bucur”. Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi romani. Iaca aşa, în jurul casei lui Bucur, dupa sute şi sute de ani, s-a format un oraş, caruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitala a Romaniei.

Bucureştiul a fost întemeiat de un cioban vrâncean Publicat de Administrator 11/02/2010 06:25:00

Bisericuţa lui Bucur Ciobanul din Bucureşti, situată între Piaţa Unirii şi Pasajul Mărăşeşti, pe Strada Radu Vodă

Legendarul Bucur, intemeietorul Bucurestiului, este nimeni altul decit un vrincean care a copilarit si a trait o parte a vietii sale in Muntii Vrancei. Cu secole in urma, ciobanul a pastorit nestingherit o bucata buna a judetului nostru (scrie Monitorul de Vrancea), pe Valea Rimnicului, mai precis zona dintre comunele Vintileasca si Bisoca din judetul Buzau. Marturie a trecerii lui Bucur pe aceste meleaguri pline de istorie si legenda o constituie o bucata de stinca denumita Masa lui Bucur. Cintarind sute de tone, piatra este asezata pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese. Legenda ciobanului care a pus bazele capitalei de astazi s-a transmis prin viu grai, din generatie in generatie. Masa lui Bucur a dainuit de secole si sta si astazi neclintita. Localnicii de pe Valea Rimnicului stiu de la batrini ca inca de mic, Bucur statea pe stinca din virful muntelui, iar mai tirziu, de acolo supraveghea meleagurile unde isi pastea oile. *** Batrinii povesteau ca Bucur a furat-o pe Musa, in timp ce aceasta punea cartofi in pamint. Bucur a venit in fuga calului a inhatat fata si a zbughit-o cu ea. A plecat cu fata din Muntii Vrancei si asa a ajuns pe Valea Dimbovitei, unde a pus piatra de temelie a orasului Bucuresti *** De la Masa lui Bucur mai sus, pe deal, este o comoara. Comorile se spune in popor ca la zile de sarbatoare joaca, adica se vede o flacara ca si cum ar fi foc. Daca cineva ar avea un detector de metale, cu siguranta ar fi gasita" *** Documentar realizat de Jurnalul Naţional despre Bisericuţa lui Bucur Ciobanul, între legendă şi prezent, unul dintre simbolurile Capitalei, situată între Piaţa Unirii şi Pasajul Mărăşeşti, pe Strada Radu Vodă, la numărul 33

Ciobanul Bucur, vrinceanul care a intemeiat Bucurestiul Legendarul Bucur, intemeietorul Bucurestiului, este nimeni altul decit un vrincean care a copilarit si a trait o parte a vietii sale in Muntii Vrancei. Cu secole in urma, ciobanul a pastorit nestingherit o bucata buna a judetului nostru, pe Valea Rimnicului, mai precis zona dintre comunele Vintileasca si Bisoca din judetul Buzau. Marturie a trecerii lui Bucur pe aceste meleaguri pline de istorie si legenda o constituie o bucata de stinca denumita Masa lui Bucur. Cintarind sute de tone, piatra este asezata pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese. Legenda ciobanului care a pus bazele capitalei de astazi s-a transmis prin viu grai, din generatie in generatie. Masa lui Bucur a dainuit de secole si sta si astazi neclintita. Localnicii de pe Valea Rimnicului stiu de la batrini ca inca de mic, Bucur statea pe stinca din virful muntelui, iar mai tirziu, de acolo supraveghea meleagurile unde isi pastea oile. Cei care au pastrat cu sfintenie povestea celui dintii cioban, intemeietorul Bucurestiului, sint oamenii din satul Plesi, comuna Bisoca. Satenii care sint in jur de 800 de suflete si care traiesc in satucul aflat cel mai aproape de virful Piatra Penii sint mindri de inaintasul lor. Chiar daca cei care isi mai aduc aminte de vechea poveste sint doar batrinii, o fac cu toata dragostea si povestesc de parca Bucur ar fi fost strabunicul lor. Desi la prima impresie, gindul te duce la faptul ca locul apartine administrativ de judetul Buzau, virful unde este Masa lui Bucur tine de Muntii Vrancei. Tot localnicii povestesc cum ca, pe virful Piatra Penii, unde se afla Masa lui Bucur, erau, in vechime, foarte multe cuiburi de soimi. Acestia aduceau la pui, ca prada, pasari si porumbei de munte. Din cauza numarului mare de pasari care erau pradate de soimi, virful muntelui era numai pene de pasari. „Cei mai batrini ne-au spus ca a fost un cioban care avea stinile aici, in aceasta zona. Acest Bucur a fost un baci, avea multe oi si multi oameni lucrau la el. A stat aici mult timp, pina cind a intrat in conflict cu un alt mocan bogat, pe nume Giurgiu. Acest cioban Giurgiu avea stapinire pe muntii dinspre Nereju de astazi. El a avut o fata pe care o chema Musa. Batrinii povesteau ca Bucur s-a dus intr-o zi si i-a furat-o pe Musa, in timp ce aceasta punea cartofi in pamint. Bucur a venit in fuga calului a inhatat fata si a zbughit-o cu ea“, povesteste Tudor Grama, un localnic din satul Plesi, adaugind ca marturie a evenimentelor intimplate cu secole in urma stau denumirile de astazi ale unor virfuri de munti de pe aceste meleaguri. „De minie, Giurgiu a aruncat cu sapa dupa Bucur. Unde s-a infipt sapa, dealul acela poarta si azi numele de Sapa Musii. Nu l-a mai prins Giurgiu pe Bucur... De atunci a inceput scandalul intre cei doi. Bucur, de teama lui Giurgiu, ca il avea dusman in preajma mereu, care de fapt devenise socrul lui, s-a hotarit sa-si mute turmele de oi in alta parte. A plecat din Muntii Vrancei si asa a ajuns pe Valea Dimbovitei, unde a pus piatra de temelie a orasului Bucuresti“, a mai adaugat Tudor Grama. Masa lui Bucur - masa dacica

Se stie dintotdeauna ca masa traditionala a romanilor este rotunda si se sprijina pe trei picioare. Masa lui Bucur respecta aceasta traditie, singura exceptie fiind ca nu pastreaza o forma rotunda bine definita. „Masa lui Bucur se sprijina pe trei picioare, asemenea mesei dacice. Asa o stim, de cind ne stim noi. Ca si dovada istorica, sus, pe masa, este o iscalitura pe numele Constantin Buzdugan de la 1840, dar despre care nu stim nimic. Este sapat cu dalta, sau cu spitul de la baltag“, mai spune Tudor Grama. Legendele legate de acest loc nu se opresc la plecarea lui Bucur cu oile in lunca Dimbovitei. Mai tirziu, haiducii care faceau legea pe acele plaiuri s-au folosit de Masa lui Bucur ca loc de vietuire. Dat fiind faptul ca este situata in cel mai inalt virf, se putea observa tot ce misca pina la cimpie. Undeva, mai sus, pe culmea virfului de munte, se spune chiar ca exista o comoara a haiducilor pe care au ingropat-o inainte sa fie prinsi de potera. „Acolo jos, intre picioarele mesei lui Bucur este o grota, noi ii spuneam . Bunica mea, Balasa Trif, care a murit pe la 90 de ani in 1975, mi-a spus ca fiind copila a fost cu animalele in zona respectiva. Atunci nu era padure ci doar poieni. S-a dus la Masa si a gasit paturi improvizate din cetina de brad, arme si bani din aur. Toate acestea erau ale haiducilor care se aciuiasera aici. De la Masa lui Bucur mai sus, pe deal, este o comoara. Comorile se spune in popor ca la zile de sarbatoare joaca, adica se vede o flacara ca si cum ar fi foc. Daca cineva ar avea un detector de metale, cu siguranta ar fi gasita“, a mai spus Tudor Grama. Din cauza drumurilor destul de proaste, putini sint cei care se incumeta sa viziteze, astazi, singurul monument care atesta trecerea prin Vrancea a legendarului cioban Bucur. Şi noua ne-a fost greu sa ajungem, insa am avut doua calauze, oameni ai locului, respectiv pe Sorin Pantelimon, profesor de istorie si pe Marian Apostu, ambii din Jitia si care au cunoscut traseul pina in virful muntilor. „Curiosii vin sa viziteze Masa lui Bucur, insa din cauza drumului extrem de prost renunta la idee. Atit din partea Buzaului cit si din partea Vrancei, soselele sint greu accesibile. Drumul este un pic mai bun iarna, cind pamintul este inghetat si e zapada de jos, insa trebuie sa ai o masina puternica. Cea mai sigura varianta, unde ai ce vedea este din Vintileasca pe drumul forestier, se coboara in piriul Purcelu apoi se urca in satul Plesi, dupa care sus, in virf, la masa“, a explicat Tudor Grama.

Istoria confirma existenta lui Bucur in Muntii Vrancei

La rindul sau, Sorin Pantelimon, din comuna Jitia, profesor de istorie la Şcoala Vintileasca, spune ca stie de povestea Mesei lui Bucur. Mai mult decit atit, atras de legendele pe care le povesteau oamenii locului, Sorin Pantelimon a facut sapaturi din punct de vedere istoric, pentru a vedea cum stau cu adevarat lucrurile. Puse cap la cap, informatiile culese de acesta dau o greutate si mai mare legendarului Bucur care a trait multi ani in Muntii Vrancei, in zona dintre comunele Vintileasca si Bisoca. „Bucur este ciobanul care a intemeiat orasul Bucuresti. Este

cunoscuta legenda cum ca tatarii au furat-o pe Anca, fata lui Bucur. Putem vorbi despre tatari pe teritoriul romanesc dupa anul 1241, dupa ce au navalit in zona noastra. Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca o putem localiza intre secolele XIII- XIV, sfirsitul anilor 1290, inceputul anului 1410-1420. Ca si vechime in timp, Bucur este un roman care a trait, practic, in perioada de inceput a constituirii statelor romanesti. Este adevarat ca in aceasta perioada, cei care detineu turme de oi obisnuiau sa-si pasca turmele pe timp de vara in munti. Este foarte posibil ca si Bucur sa fi plecat toamna din aceasta zona, catre lunca Dunarii. În acest fel a ajuns in lunca Dimbovitei, in zona unde astazi se afla Bucurestiul“, spune Sorin Pantelimon. Profesorul de istorie adauga ca Ţinuturile Vrancei, si in special Valea Rimnicului, sint incarcate de istorie si legenda, care din pacate nu sint cunoscute de publicului larg. „Legenda ciobanului Bucur care pleaca cu oile din Muntii Vrancei si se stabileste pe Valea Dimbovitei pare a fi cit se poate de reala din punct de vedere istoric. Nu degeaba a ramas in istoria orala a oamenilor acestor locuri faptul ca Masa aceasta ce poarta numele lui Bucur, ar dainui aici de pe vremea lui. Tocmai din acest motiv ii poarta numele. Din punct de vedere istoric, putem spune ca intemeietorul Bucurestiului a plecat din acesti munti. Bucurestenii ar trebui sa vina sa vada locurile de unde a plecat cel care a intemeiat asezarea denumita capitala Romaniei de azi“, a mai spus Sorin Pantelimon. Aurel Şelaru www.monitorulvn.ro

Bisericuţa lui Bucur Ciobanul, între legendă şi prezent

Astăzi, sufocată de clădirile din jur, situată între Piaţa Unirii şi Pasajul Mărăşeşti, pe Strada Radu Vodă, la numărul 33, îşi poartă cu demnitate venerabila vârstă, mai ales că lucrările de consolidare şi restaurare începute acum doi ani aproape s-au încheiat Unul dintre simbolurile Capitalei este Biserica lui Bucur "atât de cântată, de vizitată şi discutată, de când învăţaţii începură să studieze isvoarele istoriei Bucureştilor", un remarcabil exemplu de

arhitectură din sudul ţării. Forma deosebită şi modul de construcţie fac ca aceasta să nu se încadreze în nici un tipar, fiind unicat. Simina Stan "LEAGĂNUL CETĂŢII" Legenda spune că ar fi fost ridicată în lemn de ciobanul Bucur şi zidită din cărămidă în anul 1416 de Mircea cel Bătrân. Datarea ei este însă un subiect controversat, istoricii considerând că este cu 300 de ani mai nouă decât spune tradiţia. "Este o născocire a scriitorului Alexandru Pelimon în cartea sa din 1858, «Istoria fondării Bucureştilor»", scria Emanoil Hagi Moscu. Atât colonelul Papazoglu, cât şi Ion Ionescu Gion afirmau că nu au găsit informaţii în arhive care să susţină afirmaţiile lui Alexandru Pelimon.

Legendele şi tradiţiile sunt frumoase, îşi au farmecul lor şi tocmai de aceea nu ar trebui demitizate, să acceptăm aşadar părerea lui Nicolae Iorga, care considera că: "Dacă legenda îi aşază locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimintir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii".

ARHITECTURA SECOLULUI XVIII Bisericuţa "mai mult înaltă decât scundă" vrăjeşte prin simplitatea ei. Decoraţia exterioară îmbină discret detalii orientale şi occidentale. Faţadele dinspre nord şi sud sunt decorate cu cinci firide, în care sunt aşezate trei ferestre, ce luminează pronaosul şi naosul. Uşa şi ferestrele înguste sunt decorate cu ancadramente din piatră sculptată cu elemente vegetale în relief, aplicate la începutul secolului XX, în urma restaurării realizate de Grigore Cerchez, arhitectul Casei Regale.

Accesul se face printr-un pridvor deschis, cu arcade în acoladă din lemn, tencuite, susţinute de şase stâlpi din lemn, asemănător cu prispele întâlnite şi la casele de târgoveţi din Bucureşti. În 1909-1910 au fost restaurate turla, bolta şi pridvorul, au fost adăugate ancadramentele din piatră sculptată la ferestre şi a fost montată uşa din stejar. Planul bisericii este unul obişnuit. Frumos proporţionată în interior, are un pronaos mic, despărţit de un naos la fel mic, prin arcade în acoladă din lemn, tencuite, susţinute de patru de stâlpi din lemn. Nu a fost vreodată pictată, pereţii văruiţi sunt decoraţi cu icoane pe sticlă sau pe lemn, înnegrite de timp, donate de credincioşi în 1938. Catapeteasma bogat ornamentată a fost terminată la 8 februarie 1705, fiind pictată de un anume Ioan. Nu s-a păstrat mobilierul original. Stranele actuale, ingenios realizate şi montate, sunt din 1975. Edificiul de cult are acoperişul din şindrilă cu o turlă, cu patru ferestre şi o cupolă în formă de ciupercă.

LUCRĂRI COMPLEXE Lăcaşul de cult a trecut prin mai multe reparaţii, consolidări şi restaurări, printre care: reparaţiile din 1860, realizate de Gaetano Burelli, cele din 1909-1910, când arhitectul Grigore Cerchez s-a ocupat de supravegherea lucrărilor şi ultimele reparaţii dintre 1931 şi 1938. În anul 2006, MCC a aprobat începerea operaţiilor de consolidare şi restaurare. TAB Construct a fost singura dintre cele şapte firme ce au cumpărat caietul de sarcini, care ulterior a şi făcut o ofertă. În 2007 a început un amplu proces de consolidare şi restaurare. "Întrucât colina de aproape 7 metri înălţime se putea prăbuşi spre răsărit, s-a impus consolidarea ei prin efectuarea a 160 de foraje, în care au fost turnaţi 150 de piloni de beton armat, restul forajelor fiind umplute cu pietre pentru drenarea apelor pluviale. Pilonii, dispuşi în grupuri de câte 16, din zece în zece metri, pe toată întinderea colinei. Au fost legaţi în partea lor superioară, la -90 cm, printr-o centură din beton", spune părintele paroh Bărbulescu.

"Consolidarea bisericii a fost necesară întrucât zidurile laterale s-au îndepărtat în partea lor superioară şi au crăpat din cauza greutăţii turlei. S-a consolidat edificiul de cult prin efectuarea a 16 foraje verticale, turnarea a cinci centuri orizontale de beton armat, prin reţeseri de cărămizi, injectarea crăpăturilor, subzidiri şi prin refacerea turlei pe structură metalică. Prin acoperirea bisericii cu şiţă, aşezată peste o plasă care să absoarbe umezeala, prin restaurarea uşii din stejar sculptat de la intrare, a stâlpilor din interior, dar mai ales a catapetesmei, s-a încercat readucerea la înfăţişarea pe care a avut-o în vechime. S-a încercat păstrarea stâlpilor pridvorului, dar nu a fost posibil. Aceştia au fost înlocuiţi cu unii din lemn merbau, care are caracter distinctiv şi durabil", afirmă părintele Bărbulescu.

Printre specialiştii care s-au ocupat de consolidarea şi restaurarea acestui monument trebuie amintiţi în special arhitectul Şerban Popescu Dolj, inginerul Brotea, pictorul restaurator Dorin Handrea, arheologii Sergiu şi Raluca Iosipescu.

FINANŢARE Fondurile alocate de Primăria Capitalei pentru biserica lui Bucur au fost de "1 milion de lei", afirmă preotul paroh. "Între 2007 şi 2008, consolidarea a costat 450.000 de lei, iar restaurarea catapetasmei, 500.000 de lei, Primăria Sectorului 4 a alocat 123.000 de lei pentru consolidarea zidurilor pe latura de vest şi de nord, şi a promis fonduri pentru porţiunea zidului dinspre Dâmboviţa. Secretariatul de Stat pentru Culte a subvenţionat lucrările cu 200.000 de lei, Primăria Capitalei urmând să aloce fonduri pentru restaurarea ancadramentelor ferestrelor şi a lespezilor dinspre splai. ÎN PERICOL În 1987, o dată cu avansarea lucrărilor uriaşului şantier al Centrului Civic, venise rândul şi Bisericii lui Bucur, situată în apropierea Splaiului Dâmboviţei. Micuţă şi şubredă, a rămas neatinsă, pe acelaşi loc, deşi întrerupea construirea într-un front continuu a unui bloc de zece etaje, care închidea perspectiva. Fotografiile de epocă şi cele realizate în timpul lucrărilor de consolidare şi restaurare provin din arhiva preotului paroh al Bisericii Bucur.

Izvorul si Masa lui Bucur Izvorul lui Bucur Face parte din cele zece izvoare de apa minerala descoperite la Meledic in judetul Buzau. Locul de unde izvoraste se numeste Dealul Lui Bucur. Se spune ca un baci avea mai multe oi pazite de un tanar pe nume Bucur. Singurul prieten ce-l insotea si-i aduna oile ratacite era un caine ciobanesc. Intr-o seara s-a asezat linistit langa izvorul ce curgea din rapa Rosie, a baut putina apa, iar apoi a scos fluierul de la brau si a inceput sa cante. Deodata au aparut doua fete cu cofite aurite pe cap pentru a lua apa. Ele i-au spus ca sunt zanele izvorului si i-au promis indeplinirea unei dorinte. Bucur a vrut doar putere. Dupa risipirea zanelor asemenea vaporilor de apa, tanarul s-a indreptat spre stana, unde era asteptat cu toiegele pentru intarzierea sa. Cu multa forta si dibacie a reusit sa se apere, iar din acel moment norocul i-a suras prin turmele numeroase de oi si tinuturile impanzite, construindu-si case. Locul asezarii poarta numele de Bucuresti, insa izvorul istoric se afla in comuna Manzalesti din judetul Buzau. “Bucur” in limba veche inseamna cioban, calator cu turma spre locul de iernat, trecator. Locul de intalnire al ciobanilor era reprezentat de “Bucura”, iar cel mai prielnic loc pentru astfel de reuniuni ale turmelor a fost considerata Campia Munteniei. Acest spatiu mioritic era bogat in pasuni, ape, paduri si cu o clima blanda. Prezenta lui Bucur in legenda nu poate fi considerata intamplatoare, ea fiind pe deplin justificata. Judetul Buzau este renumit pentru istorie si legenda, fiecare nume de rau isi are explicatia sa, cunoscuta de localnici, fiind transmisa de la mare la mic prin viu grai. Masa lui Bucur Conform legendei, Bucur a fost un baci ce avea multe oi si care, intr-o zi, a intrat in conflict cu un alt cioban bogat, pe nume Giurgiu, ce avea stapanire pe muntii dinspre Nereju de astazi, pentru ca o furase pe fata acestuia, pe nume Musa; de manie, Giurgiu a aruncat cu sapa dupa Bucur, iar locul unde s-a infipt sapa, un deal, poarta si azi numele de Sapa Musii; Bucur, de teama lui Giurgiu, ca il avea dusman in preajma mereu, s-a hotarat sa-si mute turmele de oi in alta parte si a plecat din Muntii Vrancei, pe Valea Dambovitei, unde a pus piatra de temelie a orasului Bucuresti; Se spune ca in zona ar exista o comoara a haiducilor aciuiti aici, pe care acestia au ingropat-o inainte sa fie prinsi de potera.