Leac pentru sufletele vătămate 9738767830 [PDF]

Zitiervorschau

Leac pentru sufletele vătămate

David A. Seamands

Traducerea: Stilizarea: Corectura:

Ioana Mureșan Ancuța Oltean Viorica Giurgiu

Drepturile în limba engleză: ©1991,1981 by SP Publicâtions, Inc. ChariotVictor Publishing

4050 Lee Vance View Colorado Springs, Colorado 80918 SUA.

Titlul original în limba engleză: Healingfor Damaged Emotions by Da vid Seamands

Drepturile în limba română: ©2006 Editura DISCIPOLUL Cluj, România Toate citatele din Sfânta Scriptură, cu excepția locurilor precizate, sunt din versiunea Cornilescu, 1923. DISCIPOLUL

CP. 714 OP. 5

400800 Cluj-Napoca, România tel. 0264-420025; fax 0264-420104

www.discipolul.ro / [email protected] DISCIPOLUL este un imprint al S.C. LOGOS Editura S.R.L.

ISBN 973-87678-3-0

Lucrarea executată la Imprimeria „ARDEALUL” Cluj B-dul 21 Decembrie nr. 146 Cluj-Napoca Tel.: 413871; Fax: 413883 Comanda nr. 60006/2006

Cuprins

Cuvânt înainte 7

Prefață 8

1 Sentimente vătămate 13 2 Vină, har și strângerea datoriilor 35

3 Tămăduitorul rănit 51

4 Arma mortală a diavolului 63 5 Leac pentru subestimare — Partea întâi 77 6 Leac pentru subestimare — Partea a doua 91

7 Simptome ale perfecționismului 103 8 Procesul de vindecare a perfecționismului 119

9 Supraom sau tu însuți? 135 10 Mituri și adevăruri despre depresie 149

11 Tratarea depresiei 163 12 Ajutoare tămăduite 177

Cuvânt înainte Această carte și modul în care o văd folosită de Dumnezeu în viețile altora sunt, pentru mine, motive deosebite de bucurie.

Am venit la Hristos în urmă cu treizeci de ani și, de atunci încoace, sunt implicat în programe de evanghelizare și instruire pentru tineret. Lucrând cu oamenii, tineri și bătrâni, am constatat

că există multe suflete vătămate. In unele privințe creștinii par mai vulnerabili decât alți oameni. Dacă dumneavoastră înșivă nu aveți probleme de genul celor discutate aici, precis aveți prieteni care le au. Mă rog să citiți această carte cu sufletul deschis

înaintea lui Dumnezeu și totodată să o oferiți cadou și altora. Este o carte scrisă pentru oamenii din vremea noastră, pentru veacul căderilor psihice. Am convingerea că, aplicând cele scrise aici, mulți oameni pot evita tocmai o asemenea cădere. George Verwer coordonator internațional Opera ti oh Mobilisation

Prefață

Nu după multă vreme, în experiența mea de predicator, am descoperit că, prin slujirile obișnuite

ale bisericii, nu reușeam să ajut două grupuri de oameni. Problemele acestora nu erau rezolvate de predicarea Cuvântului, de devotamentul față de Hristos, de umplerea cu Duh, de rugăciune sau de participarea la Cina Domnului. Am observat că oamenii dintr-un grup mergeau înspre zădărnicie și pierderea credinței în puterea lui Dumnezeu. Cu toate că se rugau cu disperare, rugăciunile lor legate de problemele personale păreau a rămâne fără răspuns. Au încercat fiecare disciplină spirituală, însă fără vreun rezultat. Ascultând placa

veche și uzată a înfrângerilor pe care le-au suferit, acul rămânea blocat la aceleași tipare afective. Deși continuau să se roage, să dea zeciuială și să-și afirme

credința, se afundau tot mai mult în deziluzii și în disperare.

Pe oamenii din celălalt grup îi vedeam îndreptându-se spre ipocrizie. Acești oameni își reprimau sentimentele și negau că ar fi ceva în neregulă, deoarece „creștinii nu pot avea asemenea probleme”. In loc să-și înfrunte problemele, le spoiau

Prefață / 9

cu versete din Scriptură, cu termeni teologici și banalități nerealiste.

Problemele negate s-au retras în subconștient, pentru ca mai târziu să apară sub forma feluritelor boli, a excentricităților, a căsniciilor-foarte nefericite

și uneori să afecteze teribil sănătatea afectivă a copiilor. Pe când descopeream aceste lucruri, Dumnezeu mi-a arătat că slujirea obișnuită niciodată nu va ajuta

la rezolvarea unor probleme. Și a început să-mi deschidă inima înspre autocunoaștere și înspre noi adâncimi necunoscute ale dragostei tămăduitoare prin căsnicie, prin copiii și prin prietenii mei. Apoi Dumnezeu m-a călăuzit înspre o slujire pastorală mai extinsă, care să includă rugăciunea și preocuparea atentă pentru sufletele vătămate și amintirile nevindecate. în cei douăzeci de ani în care am predicat, am ținut prelegeri, am consiliat și am distribuit casete despre acest subiect, am primit mesaje de la mii de creștini care odinioară fuseseră învinși, dar au găsit eliberarea de blocajele afective și au trăit vindecarea de amintirile paralizante ale trecutului. în cartea de față îi veți cunoaște pe unii dintre

aceștia. Veți citi despre atitudini și sentimente care vă sunt familiare dumneavoastră ori vreunui prieten.

Orice asemănare cu realitatea este cu totul

intenționată. Toți oamenii din această carte trăiesc cu adevărat și și-au dat acordul pentru publicarea istoriei lor. Doar numele și locurile au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

io / Leac pentru sufletele vătămate

Orice asemănare cu viața dumneavoastră poate

părea coincidență, însă e, de asemenea, perfect intenționată: Căci majoritatea avem aceleași nevoi și aleanuri. Mă rog ca aceste capitole să ajute la ilustrarea

modurilor în care Dumnezeu vindecă sufletele

vătămate, transformă blocajele în împliniri și convertește creștinii suferinzi în ajutoare tămăduite. David A. Seamands Parohia metod ista Wilmore, Kentucky

El a luat asupra Lui infirmitățile noastre. Matei 8:17 nasb

tot astfel și Duhul ne ajută în infirmitățile noastre: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi... după voia lui Dumnezeu. Romani 8:26-27 kjv

Sentimente vătămate

ntr-o duminică seara a anului 1966 am ținut o

predică numită „Duhul Sfânt și vindecarea sentimentelor noastre vătămate”. Era întâia mea încercare în acest domeniu și eram convins că Dumnezeu îmi dăduse acest mesaj, altfel n-aș fi îndrăznit să-l predic. Ce am spus în acea seară despre

vindecarea sentimentelor vătămate și a amintirilor dureroase, astăzi nii mai este ceva deosebit. Foarte multe cărți discută lucrurile respective. Dar la acea oră era o noutate.

Când m-am ridicat să predic, m-am uitat în adunare și l-am zărit pe venerabilul dr. Smith. El fusese o figură importantă a copilăriei mele. Când eu și soția mea, Helen, am primit vestea numirii în actuala noastră parohie, câteva persoane mai în vârstă

ne-âu pus pe gânduri. Dr. Smith era una dintre ele, căci mă întrebam cum aș putea să-i predic vreodată. Predicile sale mă speriau foarte tare în copilărie și încă nu mă simțeam în apele mele, în prezența sa.

Când l-am văzut la adunare, în acea seară,

mi s-a tăiat respirația. Dar am continuat să predic mesajul pe care simțeam că mi l-a dat Dumnezeu.

14 / Leac pentru sufletele vătămate

După încheierea programului, urmat de un lim11 de rugăciune pentru mulți oameni care veni seni în față, la altar, dr. Smith a rămas așezat în bancă, Eram ocupat să mă rog cu oamenii de la altar, însă, totodată, mă rugam ca el să plece. Nu a făcut-o. In cele din urmă, a venit în față și, cu inimitabila sa voce

morocănoasă, mi-a spus: „David, am putea discuiți în biroul tău?” Toate amintirile m-au năpădit și înfricoșatul băiețel din mine l-a urmat pe bătrân. Stând în birou, m-am simțit, într-un fel, așa cum trebuie să se fl simțit Moise în fața focului și a fumului de pe Sinoi, Dar mă înșelasem tare — n-am luat în considerare

posibilitatea schimbării lui. Mi-1 întipărisem în minte într-un anumit fel și nu l-am lăsat să mai progreseze. Pe un ton foarte prietenos, dr. Smith mi-a spus: „David, n-am mai auzit o asemenea predică până acum; vreau să-ți spun ceva.” Ochii i s-au umezit. Timp de mulți ani fusese un evanghelist și predicator remarcabil, aducând mulți oameni la Hristos. Era într-adevăr un om deosebit. Dar, privind înapoi la lucrarea sa, mi-a spus: „Știi, a existat întotdeauna

un grup de oameni pe care nu i-am putut ajuta niciodată. Erau oameni sinceri. Cred că mulți erau credincioși plini de Duhul lui Dumnezeu. însă aveau probleme. Au venit cu ele la mine și am încercat să-i ajut. Dar oricât au citit din Scriptură, oricâte sfaturi ar fi primit și oricâte rugăciuni ar fi făcut, nimic nu părea să le aducă definitiv eliberare.”

Apoi a spus: „Mereu m-am simțit vinovat în slujirea mea, David. Dar cred că tu te apropii de o

Sentimente vătămate / 15

descoperire. Muncește, mai caută. Te rog, continuă nA predici, cred că răspunsul e ceea ce ai găsit tu.”

Când s-a ridicat să plece, pe când îi spuneam „Mulțumesc, doctore!”, ochii mei erau umezi. Dur, mai presus de toate, îmi spuneam în gând: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru confirmarea dată prin acest om drag.”

Problema In următorii cincisprezece ani, scrisorile și mărturiile altora, venite ca reacție la casetele cu predicile mele răspândite prin lume, mi-au confirmat convingerea

Că există un domeniu diferit de probleme care necesită o rugăciune aparte și un nivel mai profund

de vindecare realizată de Duhul Sfânt. Undeva,

între păcatele noastre, pe de o parte, și bolile noastre, pe de alta, se află ceva ce Scriptura numește „infirmități”.*

Putem explica asta printr-un exemplu din natură. Dacă veți vizita Vestul îndepărtat, veți ajunge la frumoasele păduri de sequoia uriași și cu lemn roșu. în majoritatea rezervațiilor, botaniștii vă pot arăta o secțiune transversală a unui copac uriaș tăiat de ei și vă vor atrage atenția asupra inelelor

copacului care relevă istoria acestuia, an după an. Un inel reprezintă un an cumplit de secetos. Altele sunt din ani cu multe ploi. lată un inel indicând lovitura unui trăsnet. Apoi câțiva ani de creștere normală. Acest inel arată că pădurea a fost * „neputințe” în Versiunea Cornilescu (n.ed.).

16 / Leac pentru sufletele vătămate

incendiată și copacul aproape distrus. Altul indică atacul sălbatic al unui parazit și boală. Toate acestea zac ascunse în inima copacului, reprezentând auto¬ biografia creșterii sale. La fel ni se întâmplă și nouă. Imediat sub scoarța protectoare, sub masca menită să ne ascundă și să ne apere, se află inelele vieții noastre.

Sunt cicatrice ale rănilor vechi, dureroase... de pe vremea când, în seara de Crăciun, un băiețel s-a

repezit pe scări în jos și a descoperit în ghete un pietroi murdar, pus acolo de cineva să-l pedepsească pentru vreo năzbâtie copilărească. Această rană l-a ros pe dinăuntru, provocându-i tot felul de dificultăți în relațiile cu alți oameni.

Și iată urma unei pete tragice care,

decolorându-se, a murdărit întreaga viață... căci, cu ani în urmă, un frate mai mare și-a dus surioara în spatele șurii sau în căpița de fân sau în pădure și i-a arătat misterele — vai, nu!! mizeriile sexului. Iar aici găsim apăsarea unei amintiri dureroase,

reprimate... fuga după un tată alcoolic care e pe cale s-o ucidă pe mama și apoi fuga de cuțitul de măcelar.' Asemenea răni au fost îngropate în durere

așa de multă vreme, încât cauzează suferință și mânie inexplicabile. Asemenea cicatrice nu sunt transformate prin convertirea noastră și harul sfințirii,

nici prin binefacerile obișnuite ale rugăciunii.

în inelele gândurilor și sentimentelor noastre urma rămâne, amintirile sunt prezente și sunt toate vii. Ele ne afectează direct și profund concepțiile, senti¬

mentele și relațiile..Ne afectează felul în care privim viața și pe Dumnezeu, pe alții și pe noi înșine.

Sentimente vătămate / 17

Noi, predicatorii, le-am creat adesea oamenilor Ideea greșită că nașterea din nou și „umplerea cu Duhul Sfânt” vor înlătura automat aceste blocaje

afective. Insă nu e adevărat. Deși este atât de Importantă și are consecințe eterne, întâlnirea cu Hristos nu reprezintă o scurtătură spre sănătatea afectivă. Nu e o vindecare rapidă a tulburărilor de personalitate. E necesar să înțelegem asta, înainte de orice altceva, pentru a avea înțelegere față de noi înșine și pentru a-L lăsa pe Duhul Sfânt să lucreze în noi aducând vindecarea rănilor și a confuziilor noastre. De asemenea, trebuie să înțelegem asta ca să nu-i judecăm pe alții prea aspru, ci să avem răbdare pentru comportamentul lor confuz și contradictoriu. Procedând astfel, vom fi feriți de a-i critica și de a-i

judeca, fără să avem dreptate, pe confrații noștri creștini. Nu sunt impostori, mincinoși sau ipocriți. Sunt oameni ca mine și ca tine, cu răni și condiționări

greșite care le afectează comportamentul actual.

înțelegerea faptului că mântuirea nu conferă

automat sănătate afectivă ne oferă un indiciu

important pentru înțelegerea doctrinei sfințirii. E imposibil să cunoști cu adevărat un ereștin numai pe baza comportamentului său. Nu-i așa că după roadele lor îi veți cunoaște? (Matei 7:16) Da, însă tot atât de adevărat e că după rădăcini îi veți înțelege și nu-i veți judeca. Să luăm

exemplul lui John, care poate părea un creștin mai spiritual și mai responsabil decât Bill. Dar, cunoscând rădăcinile lui John și pământul bun în care a crescut, Bill poate părea un sfânt în comparație cu el. Poate a

î8 / Leac pentru sufletele vătămate

progresat mult mai mult decât John în transformarea

după chipul lui Isus Hristos. Cât de greșit, cât de

necreștinesc poate fi să-i judeci superficial pe oameni!

Unii ar putea obiecta: „Ce faci? Cobori standardele? Negi puterea Duhului Sfânt de a ne vindeca blocajele? Sugerezi o ocolire a responsa¬ bilității, încât să putem da vina pe viață, ereditate,

părinți, profesori, iubiți sau tovarăși pentru înfrângerile și eșecurile noastre? Citându-1 pe Pavel: «Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul?»” (Romani 6:1).

Răspunsul meu ar fi cel dat de Pavel: „Nicidecum!” Ceea ce spun eu este că anumite aspecte din viața noastră necesită o vindecare aparte

adusă de Duhul Sfânt. Pentru că nu sunt supuse rugăciunii obișnuite, disciplinei și voinței, acestea cer o înțelegere deosebită, o dezvățare de condiționările greșite din trecut și o transformare ce implică o nouă învățare și condiționare prin înnoirea minții noastre.

Asta nu se întâmplă peste noapte, prin trăirea unei experiențe remarcabile.

Două extreme înțelegerea acestor lucruri ne va feri de două extreme. Unii creștini îl văd pe Diavol în tot ce mișcă. Fie-mi

îngăduit să adresez câteva cuvinte amabile, dar ferme, creștinilor convertiți de curând sau imaturi. De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte precaută

în a declara că o persoană e posedată de Diavol. Există posesiuni demonice. în numeroșii mei ani de slujire, de câteva ori am simțit că trebuie să folosesc

Sentimente vătămate 1 19

autoritatea Numelui lui Isus pentru a scoate afară ceea ce credeam că este un duh rău și am văzut oameni eliberați și vindecați.

Însă doar creștinii care manifestă o grijă deosebită pentru oameni, plini de Duh, maturi și având o viață de rugăciune ar trebui să încerce o exorcizare. Multe ore dintre cele petrecute în camera de consiliere s-au scurs în încercarea de a-i ajuta să-și refacă viața pe oameni grav aifectați și deziluzionați în urma încercărilor unor creștini imaturi de scoate din ei demoni imaginari.

Cealaltă extremă o constituie sindromul

răspunsului de-a gata, peste măsură de simplist, care spune: „Citește Biblia. Roagă-te. Trebuie să ai mai multă credință. Dacă ai fi sănătos spiritual, nu ai avea acest blocaj. N-ai avea depresii. N-ai avea compulsii sau tulburări sexuale.”

Dar oamenii care spun asemenea lucruri sunt foarte cruzi. Nu fac decât să-l apese și mai tare pe unul care suferă și luptă fără izbândă cu o problemă de sorginte afectivă. Acesta se simte deja vinovat pentru problema lui; când oamenii îl fac să se simtă și mai rău pentru că o are, îi dublează vina

și disperarea. '

Ați auzit, probabil, istoria omului care luase

o cursă aeriană de seară. Când a deschis cina preambalată care i-a fost servită, a găsit o gânganie uriașă pe salată. Ajuns acasă, i-a trimis președintelui respectivei companii aeriene o scrisoare de protest.

Peste câteva zile, a sosit răspunsul președintelui. Era o cerere de iertare de la început până la sfârșit. „E ceva neobișnuit, dar nu vă faceți probleme. Vă

20 1 Leac pentru sufletele vătămate

asigur că acel avion a fost integral dezinfectat. IV fapt, mobilierul și scaunele au fost desfăcute. Am

sancționat-o pe stewardesa care v-a servit cina respectivă și s-ar putea chiar să fie concediată. Luăm în discuție și varianta scoaterii din uz a respectivului aparat de zbor. Vă asigur că nu se va repeta. Și spor că veți continua să apelați la serviciile noastre.” Omul a fost profund impresionat de o asemenea

scrisoare, până când a observat ceva. Dintr-o greșeală, propria sa scrisoare se lipise de scrisoarea președintelui. Privind-o, a văzut pe margine o notă: „De răspuns cu scrisoarea tip gândac.”

La fel și noi, le răspundem adesea cu fra/.e stereotipe oamenilor cu probleme afective. Le oferim răspunsuri facile, simpliste, care le adâncesc disperarea și deziluzia.

Dovada Care sunt câteva dintre modurile în care se manifestă

vătămarea sufletelor noastre? Unul dintre cele mai obișnuite este simțământul profund de inutilitate

personală, un permanent sentiment de anxietate, nepotrivire și inferioritate, o tânguire internă care sună astfel: „Nu sunt bun de nimic. Niciodată nu voi fi cineva. Nimeni nu m-ar putea iubi vreodată. Tot ce fac e complet greșit.”

Ce se întâmplă cu un astfel de om când devine creștin? O parte din el crede în iubirea lui Dumnezeu, acceptă iertarea Lui și se simte împăcat o vreme. Apoi, din senin, totul se răzvrătește în el: „E o minciună!! Nu crede! Nu te ruga!! Acolo, sus, nu e nimeni să te audă. Nimănui nu-i pasă cu adevărat. Nimeni nu îți

Sentimente vătămate / 21

port te ușura anxietatea. Cum ar putea Dumnezeu să illbenscă pe cineva ca tine? Ești prea rău!” Ce s-a întâmplat? Vestea bună a Evangheliei n-a Ajuns până la șinele său vătămat, care și el are nevoie de evanghelizare. Rănile sale adânci trebuie atinse de balsamul Galaadului. Mai există și alt tip de oameni, caracterizat de

fpea ce voi numi, în lipsa unui termen adecvat, complexul perfecționist. Acesta e sentimentul care Npune: „Nu pot duce nimic la bun sfârșit. Nu pot face

nimic destul de bine. Nu mă pot mulțumi pe mine, po ceilalți, pe Dumnezeu.” Orice om din această Categorie bâjbâie mereu, se zbate, de obicei se simte vinovat, mânat de imperative interioare. „Ar trebui HA pot face asta. Ar trebui s-o pot face pe cealaltă. Trebuie să fiu un pic mai bun.” Și urcă mereu, dar nu ajunge niciodată. Ce se întâmplă cu acest tip de om când devine Creștin? în mod tragic, transferă perfecționismul său asupra relației cu Dumnezeu, pe care îl vede stând la capătul unei scări mari. își spune în sine: „Acum voi urca la Dumnezeu. Sunt copilul Lui și îmi doresc mai presus de orice să-L mulțumesc.”

Deci începe să urce, treaptă după treaptă,

muncind atât de mult, încât încheieturile îi

sângerează și tibiile îi sunt pline de zgârieturi. în cele din urmă, ajunge în vârf, descoperind că Dumnezeul

căutat a urcat și El trei trepte; deci se hotărăște să se străduiască mai mult. Se luptă să urce, dar, când ajunge sus, Dumnezeul lui a mai urcat trei trepte.

Cu câțiva ani în urmă, am primit un telefon de la soția unui predicator, bun prieten de-al meu,

22 / Leac pentru sufletele vătămate

cerându-mi să-i consiliez soțul care tocmai suferise

o cădere psihică. Mergând spre spital, a început să vorbească jdespre el. „Nu-1 înțeleg pe Bill. Pare

mânat ca un sclav de o forță interioară care nu-1 slăbește. Nu se poate liniști, nu are astâmpăr. Mereu se suprasolicită. Oamenii lui îl iubesc și ar face orice

pentru el, dar nu-i poate lăsa să facă nimic. De atâția ani o duce tot așa, și, până la urmă, a cedat complet.” Am început să-i fac- regulat vizite lui Bill și, după ce și-a reveni suficient pentru a putea sta de vorbă cu mine, mi-a povestit despre copilăria sa. Dorea foarte mult să-și mulțumească părinții. A încercat să câștige bunăvoința mamei sale ajutând-o

din când în când șă pună masa. Dar veșnica ei remarcă era; „Bill, n-ai așezat cuțitele cum trebuie.” Și le aranja ea. „Acum ai pus furculițele anapoda.”

Altă dată erau puse greșit farfuriile pentru salată.

Niciodată, nu o putea mulțumi. Nu-și putea mulțumi nici tatăl, oricât ar fi încercat. Și-a adus carnetul acasă cu 7 și 8. Tatăl l-a privit și a spus: „Bill, cred că, dacă ai încerca, ai putea lua numai 8 și 9.„'Așa că a învățat tot mai bine până ce, într-o

zi, în carnet avea doar 8 și 9. Tatăl i-a spus: „Știi ce, dacă ți-ai da mai mult silința, sunt sigur că ai lua numai 9 și 10.” A muncit și mai mult, deci, și după un semestru sau două avea, în sfârșit, numai 9 și 10. Era atât de fericit — acum mama și tata cu siguranță vor fi mulțumiți de el. A alergat acasă să le arate cât mai repede părinților carnetul. Tatăl s-a uitat la carnet și a spus: „Păi, îi știu eu pe profesorii ăștia. Dau numai note mari.”

Sentimente vătămate / 23

Devenind predicator, Bill a schimbat o mamă și un tată cu alte câteva sute: congregația a devenit o mulțime de părinți greu de mulțumit. Orice ar fi făcut, nu-i putea satisface. în cele din urmă, a cedat sub presiunea setei de aprobare și a încercării de a fi la înălțimea așteptărilor. Odată a fost intervievat un teolog foarte renumit care susținea că Dumnezeu a murit. Reporterul a întrebat: „Ce înțelegeți prin Dumnezeu?” „Dumnezeu? Pentru mine, Dumnezeu este acel glăscior lăuntric ce spune mereu: «Nu e destul de bine.»”

Nu ne-a spus multe despre Dumnezeu, dar ne-a spus suficient despre propria sa personalitate vătămată. Și eu cred că asemenea oameni bolnavi creează teologii bolnave. Vai, cum îi înfrânge pe oameni complexul perfecționist în viața creștină! Și cum pe unii chiar îi ține în afara împărăției lui Dumnezeu!

Un alt tip de sentiment vătămat este cel pe care îl numim hipersensibilitate. De regulă, omul hipersensibil a fost rănit adânc. A căutat dragoste, încurajare și afecțiune, dar, în loc de așa ceva, a găsit

tocmai opusul și poartă o rană în suflet. Câteodată vede lucruri pe care alții nu le văd și are tendința să simtă lucruri pe care alții nu le simt.

Mergeam într-o zi pe stradă și l-am văzut pe hipersensibilul Charlie venind spre mine. De obicei îi acordam foarte multă atenție, dar în acea dimineață eram foarte ocupat, așa că i-am spus doar: „Bună, Charlie. Ce mai faci?” și am trecut mai

departe. Când m-am întors la birou, mi-a telefonat

24 / Leac pentru sufletele vătămate

cineva din biserică și m-a întrebat: „Ești supărat pe Charlie?” „Charlie și mai cum?” „Păi, știi tu, Charlie Olson.”

„Nu, de ce? Tocmai l-am văzut pe stradă.” Și, brusc, mi-am dat seama că nu i-am acordat lui Charlie atenția pe care obișnuiam să i-o acord știindu-1 hipersensibil. Ați auzit de omul care era atât de sensibil, încât a renunțat să mai meargă la meciurile de rugby? Ori de câte ori jucătorii făceau o grămadă, el credea că vorbesc despre el.

Oamenii hipersensibili au nevoie de continuă aprobare. Niciodată nu e suficientă. Câteodată par foarte insensibili. Au fost răniți atât de adânc, încât, în loc să manifeste sensibilitate, se arată duri, aspri. Vor să se răzbune și îi rănesc pe ceilalți. Așa că, fără să-și dea seama, trăiesc stresându-i pe ceilalți, rănind și dominând. Folosesc banii, autoritatea, poziția socială,

sexul sau chiar predicile pentru a răni. Afectează aceste lucruri viața de creștin? Da, profund. Există apoi oameni plini de temeri. Poate cel mai mult se tem de eșec. Aceste persoane vătămate se tem atât de mult să nu piardă jocul vieții, încât au ales soluția cea mai simplă — să nu participe la joc; stau pe margine. Spun mai totdeauna câte ceva: „Nu-mi plac regulile.”; „Nu-mi pasă de arbitru.”; „Mingea nu e perfect rotundă.”; „Obiectivele urmărite nu sunt corecte.” îmi amintesc de o discuție, cu câțiva ani în urmă,

cu un agent de vânzări dintr-un parc de mașini la mâna a doua. Privind pe fereastră, am văzut un

Sentimente vătămate / 25

om care se plimba lovind pneurile mașinilor. De asemenea, ridica fiecare capotă și lovea barele de protecție. Vânzătorul a spus dezgustat: „Uită-te la tipul de acolo. E un dă-în-roți. Ei sunt otrava vieții noastre. Trec mereu pe aici, dar nu cumpără niciodată mașini, pentru că nu se pot hotărî. Uită-te la el. Dă cu piciorul în pneuri. Va spune că roțile nu sunt reglate. Va asculta motorul și te va întreba: «Auzi bătaia?».

Nimeni n-o aude, în afară de el. Mereu e ceva în neregulă. Se teme să aleagă; nu se poate hotărî, așa că mereu își găsește o scuză.” Viața e plină de indeciși, oameni care se tem de eșec, se tem să nu aleagă greșit. Ce se întâmplă când devin creștini? Credința e un mare risc; e foarte dificil să crezi. Deciziile îi răvășesc. Le vine greu să creadă. E dificil să le vorbească altora despre credința lor. E o adevărată traumă să se lase conduși de Duhul Sfânt și

să se abandoneze în mâna lui Dumnezeu. Disciplina e grea. Oamenii temători trăiesc pe seama lui dacă:

„Dacă s-ar întâmpla asta ori dacă s-ar întâmpla cealaltă, atunci aș fi mulțumit.” Dar cum un dacă nu vine niciodată singur, ei nu ajung niciodată la ceea ce și-ar dori. Oamenii temători sunt oameni învinși și nehotărâți. Domeniul, sexului e în întregime aclânc împletit

cu problemele discutate până acum, dar necesită o mențiune aparte. Când apostolul Pavel a scris prima sa Epistolă

către Corinteni, a abordat tot felul de probleme omenești, unele chiar greu de imaginat. A vorbit despre certuri, dezbinări, procese în justiție și diferite tipuri de anomalii sexuale, de la incest la

26 / Leac pentru sufletele vătămate

prostituție. A vorbit despre relațiile sexuale dinainte de căsătorie, din timpul căsătoriei și de după ea. A

scris despre văduvie, divorț, vegetarianism, beții la petreceri, vorbirea în limbi, moarte și funeralii, colecte și coordonarea unor dezbateri publice la care participă toți membrii bisericii.

însă și-a început scrisoarea spunând că nu dorește să știe între ei altceva decât „pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Aceasta înseamnă

că Evanghelia este cât se poate de practică și se ocupă de realitatea vieții noastre. O mare parte din scrisoarea lui Pavel discută probleme sexuale. Cum noi, oamenii moderni, am fost obișnuiți cu indisciplina, indecența și senzualitatea, trăim într-un Corint modern. în societatea noastră e foarte greu

pentru cineva să se maturizeze fără a suferi vreo vătămare a domeniului sexual din personalitatea sa.

Mă gândesc la o mulțime de oameni care mi s-au adresat, cerându-mi ajutorul. îmi amintesc de o domnișoară care m-a auzit vorbind în biserica ei și apoi a parcurs aproape 2.000 de kilometri ca să discute cu mine. îmi amintesc de un bărbat care a intrat în birou spunând că a înconjurat biserica de unsprezece ori până a îndrăznit să deschidă ușa. Ambele persoane erau creștini autentici și ambele se luptau cu problema homosexualității. îmi amintesc și de o domnișoară de la o universi¬

tate îndepărtată, unde am fost predicator misionar. Nici până astăzi nu știu cum arată, căci's-a așezat

cu spatele la mine și-și acoperea fața cu haina, stând într-un colț și suspinând. în cele din urmă, a

Sentimente vătămate / 27

spus: „Trebuie să spun cuiva despre asta, înainte să explodez.” Apoi, stând mai departe cu fața la colț, mi-a spus trista poveste pe care o auzim din ce în ce mai des în zilele noastre, despre un tată care o tratase nu ca pe o fiică, ci ca pe o soție. Mă gândesc la zeci și zeci de oameni care au fost hrăniți cu idei false și dăunătoare de către părinți și predicatori bine intenționați, dar ignoranți. Acum nu sunt pregătiți pentru căsătorie, nu pot fi soți și soții care să trăiască fără frică, vină și rușine. Vătămați? Da, profund vătămați.

Are Evanghelia un mesaj pentru aceste diverse tipuri de persoane vătămate afectiv? Căci, dacă nu

oferă leacul pentru toate, atunci mai bine ne-am închide bisericile, am renunța să ne jucăm de-a creștinismul și n-am mai propovădui „vestea cea bună”

Tratamente divine Are Dumnezeu soluții pentru noi? Da, are! Pavel le-a scris creștinilor romani despre Duhul Sfânt care ajută infirmităților noastre (Romani 8:26). Multe traduceri recente folosesc cuvântul neputințe, în loc de infirmități. Unul din sensurile cuvâptului ajută are

conotații medicale, sugerând contribuția unei sore la procesul de vindecare. Deci nu înseamnă doar a lua apărarea cuiva, sensul de bază al cuvântului, ci și că Duhul Sfânt devine partenerul și sprijinitorul nostru, care lucrează alături de noi, întru vindecarea noastră. Ce rol ne revine în tratarea sentimentelor noastre vătămate? La un capăt, Duhul Sfânt este, într-adevăr,

28 / Leac pentru sufletele vătămate

consilierul, psihiatrul nostru divin, care se ocupă de problema noastră. Insă la celălalt capăt suntem noi. Ce trebuie să facă fiecare parte în procesul de vindecare?

Acesta este scopul cărții de față și veți găsi multe

sugestii pe măsură ce înaintați în lectura ei. Dați-mi

voie să vă prezint deocamdată principiile biblice generale care trebuie urmate pe parcursul procesului de vindecare a sentimentelor vătămate. 1. Priviți-vă problema în față. Oricât de ascunse

v-ar fi sentimentele, confruntați-vă cu amintirea reprimată din copilărie cu o onestitate fără scrupule

și sub paza Domnului. Conștientizați-o pentru dumneavoastră înșivă și împărtășiți-o unei alte ființe umane. Unele probleme nu pot fi depășite până nu le împărtășim altora. „Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați:vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați” (Iacov 5:16). Unii oameni ratează vindecarea profundă pentru că le lipsește curajul de a vorbi despre problemele lor cu o altă persoană. 2. Acceptați-vă responsabilitatea legată de problema

afectivă. „Dar, veți spune, am fost obiectul păcatului. Am fost victimă. Nu știi prin ce am trecut.” Adevărat. Dar cum ați reacționat? Cum rămâne cu faptul că ați învățat să urâți, să aveți resentimente sau să vă refugiați într-o lume imaginară?

Ați putea spune: „Ai mei nu mi-au spus nimic despre sex; am crescut și am intrat în lumea asta rea inocent și ignorant, așa că am dat de belea.” Așa s-a întâmplat prima oară. Dar a doua sau a treia oară — a cui vină a fost? Viața e ca o țesătură complicată, țesută la război cu suveica. Ereditatea, mediul, tot ce

Sentimente vătămate / 29

ați trăit în copilărie, provocat de părinți, de profesori

sau de prietenii de joacă, toate dificultățile vieții — toate acestea se află de o parte a războiului de țesut și trec suveica spre dumneavoastră. Dar țineți

minte, dumneavoastră treceți suveica înapoi prin războiul de țesut. Și astfel, împreună cu răspunsurile

dumneavoastră, se împletește desertul în țesătura vieții pe care o duceți. Sunteți responsabil de faptele dumneavoastră. Nu veți găsi leac pentru sentimentele vătămate, cât timp îi veți învinovăți pe ceilalți și nu vă veți asuma responsabilitatea pentru ele. 3. întrebați-vă dacă vreți să fiți vindecat. Asta l-a

întrebat Isus pe bolnavul care stătuse întins timp de treizeci și opt de ani (Ioan 5:6). Vreți într-adevăr

să fiți vindecat sau vreți doar să vorbiți despre problema dumneavoastră? Vreți să vă folosiți de ea ca să câștigați simpatia celorlalți? V-o doriți ca pe o cârjă ca să puteți șchiopăta?

Șchiopul i-a spus lui Isus: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare. Până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.” Nu voia să scormonească în adâncul inimii șale pentru a descoperi dacă dorește într-adevăr să fie vindecat. Trăim într-o vreme pe care unii ț> numesc „era iresponsabilității”, când fiecare vrea să învinovățească pe altcineva, în loc să își asume responsabilitatea. Am lucrat multă vreme cu studenți și uneori mă întrebam

dacă, la terminarea studiilor, n-ar fi mai corect să-i considerăm specialiști în găsirea de alibiuri, decât licențiați în specialitatea aleasă. Intreabă-te: „Doresc

cu adevărat să fiu vindecat? Sunt dispus să-mi recunosc responsabilitatea în problema asta?”

30 / Leac pentru sufletele vătămate

4. lertați-i pe toți cei implicați în problema' dumneavoastră. Recunoașterea responsabilității și

iertarea celorlalți se presupun reciproc. Motivul pentru care unii nu pot ierta este că, dacă ar face-o, și-ar tăia craca de sub picioare și n-ar mai avea pe cine învinovăți. Recunoașterea responsabilității și iertarea sunt aproape una și aceeași acțiune: în unele

cazuri trebuie să faci cele două lucruri simultan. Isus a afirmat foarte limpede că vindecarea nu este posibilă în lipsa iertării autentice. 5. lertați-vă pe dumneavoastră înșivă. Atât de

mulți creștini spun: „Da, știu că Dumnezeu m-a

iertat, dar eu nu mă pot ierta pe mine însumi.” Această afirmație conține o contradicție în termeni. Cum poți crede că Dumnezeu te-a iertat și să nu te ierți pe tine însuți? Când Dumnezeu iartă, îngroapă

păcatele în marea iertării și a uitării Sale. Cum spune Corrie Ten Boom: „Atunci El pune un semn pe marginea apei pe care scrie: «Pescuitul interzis!»” Nu aveți voie să răscoliți în ceva iertat și uitat de Dumnezeu. El a iertat. Printr-un inexplicabil mister, omnisciența divină v-a uitat păcatele. Vă puteți ierta pe dumneavoastră înșivă.

6. Cereți-I Duhului Sfânt sa vă arate care este problema dumneavoastră și cum trebuie să vă rugați.

Pa vel a spus că adesea nu știm cum trebuie să ne rugăm. (Romani 8:26). Dar Duhul Sfânt se roagă în și prin noi, mijlocește pentru noi. Câteodată Duhul

Sfânt folosește temporar un asistent, întruchipat de un consilier uman, care ne poate ajuta să ne

depistăm problema. Altădată Duhul ne ajută prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu sau

Sentimente vătămate / 31

printr-un incident care ne conștientizează brusc de problema noastră. Căci e important să înțelegem adevărata problemă și să știm cum ar trebui să ne

rugăm. Iacov ne-a amintit că uneori nu primim, pentru că cerem rău (Iacov 4:3). Ajutorul unui consilier, ăl unui pastor sau al unui prieten s-ar putea dovedi vital în cazul tău; apoi, împreună cu respectiva persoană poți cere Duhului Sfânt să-ți descopere adevărata ta nevoie.

Vă amintiți povestea lui Henry Ford și a lui Charlie Steinmetz? Steinmetz era un pitic, urât și deformat, dar era un geniu în domeniul electricității.

A construit generatoarele pentru prima uzină a lui Henry Ford în Dearborn, Michigan. Intr-o zi, generatoarele s-au defectat și uzina și-a oprit activitatea. Mecanicii și electricienii obișnuiți care au fost chemați n-au putut repomi generatoarele,

încetarea activității însemna pierdere financiară. Atunci Ford l-a chemat pe Steinmetz. Geniul a venit, în aparență a pierdut doar vremea câteva ore, fâțâindu-se încoace și încolo, după care a acționat comutatorul care a pornit din nou uzina lui Ford.

Câteva zile mai târziu, Henry Ford a primit o factură de la Steinmetz în valoare de 10.000 de dolari.

Deși era foarte bogat, Ford a returnat factura cu o notă: „Charlie, nu cumva factura e prea încărcată pentru câteva ore de meșterit la motoare?” Steinmetz i-a înapoiat factura lui Ford. De data asta scria: „Pentru meșterit la motoare: 10 dolari. Pentru alegerea locului potrivit: 9.990 de dolari, în total: 10.000 de dolari.” Henry Ford a onorat factura.

32 / Leac pentru sufletele vătămate

Duhul Sfânt știe unde trebuie meșterit. Noi nu

știm pentru ce ar trebui să ne rugăm. Adesea nu primim, pentru că nu cerem ce trebuie. Pe măsură ce citiți aceste capitole, rugați-L pe Duhul Sfânt să vă

descopere ce trebuie să știți despre dumneavoastră

înșivă și âpoi să vă călăuzească în rugăciunile dumneavoastră.

De aceea, împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi... l-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-aveacu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el... Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, și a zis: „Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, și i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el, și-l strângea de gât, zicând:

„Plătește-mi ce-mi ești dator” și l-a aruncat în temniță, până va plăti datoria...

Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu

iartă din toată inima pe fratele său. Matei 18:23-25

lartă-ne nouă datoriile noastre, cum și noi iertăm pe ale datornicilor noștri. Matei 6:12 nasb

Vină, har și strângerea datoriilor

rin această parabolă, Isus ne-a prezentat color

și cu sunet stereo învățăturile Sale despre iertare. Parabola oferă numeroase indicii cu privire la vindecarea spirituală și afectivă. Nu ar trebui să fim surprinși. Isus a fost singurul Om normal și perfect sănătos care a trăit vreodată. Ni se spune că știa ce zace înlăuntrul omului. Deci ar trebui Să ne așteptăm ca adevărurile, învățăturile Sale să conțină

cele mai profunde adevăruri psihologice.

Parabola Când a decis regele să-și facă ordine în conturi, a observat că un rob îi datora fantastica sumă de zece milioane de dolari. Isus a vorbit în această parabolă despre o sumă de bani imposibil cfe plătit. Taxele

anuale din provinciile Iudeea, Idumeea, Samaria, Galileea și Pereea, puse laolaltă, ajungeau la 800.000

de dolari. Dar mărimea exagerată a datoriei este esențială. Datoria unei persoane față de Dumnezeu și față de ceilalți este atât de mare, încât n-ar putea fi plătită vreodată, la fel cum un slujitor care lucrează

pentru câțiva cenți pe zi n-ar putea vreodată

36 / Leac pentru sufletele vătămate

economisi suficient ca să-și plătească o datorie de zece milioane de dolari. Robul a căzut în genunchi și a implorat îndurare. Cerea o anumită îndurare, makrothumason. De fiecare

dată când e folosit acest cuvânt în Noul Testament, are sensul de „extensie în timp, amânare”. „Doamne, ai răbdare cu mine. Te rog amână-mă și-ți voi plăti totul. Mai dă-mi timp.”

Observăm că ideea robului despre iertare era diferită de cea a stăpânului. Cu bunătatea lui, stăpânul i-a iertat întreaga datorie și l-a eliberat. însă plecând, respectivul rob a văzut un alt rob care îi datora lui doar douăzeci de dolari. L-a prins de gât și i-a spus: „Plătește-mi datoria.” Față de tovarășul său de slujbă, care n-a putut să plătească, robul n-a avut pic de milă și l-a închis în închisoarea datornicilor până la recuperarea întregii sume. Atunci stăpânul i-a cerut explicații respectivului rob: „Eu te-am iertat de toată datoria și iată cum îți tratezi tu tovarășul.” Mâniat, l-a întemnițat până la plata întregii datorii. Ceea ce s-a întâmplat până aici e destul de rău, însă afirmația care urmează ne șochează: „Tatăl Meu ceresc va face la fel fiecăruia dintre voi care nu iartă din toată inima pe fratele său.”

O clipă, Isuse. Ce vrei să spui? Ce imagine a Tatălui ceresc e asta? E greșită traducerea? Nu, inferența e limpede. Față de cel neiertat și neiertător,

Dumnezeu va fi asemenea unui creditor aspru și neînduplecat. E o exagerare, la fel cum este exagerată suma

de bani? Sau este o referire la viața viitoare, la

Vină, har și strîngerea datoriilor / 37

pedepsirea păcătoșilor? Poate fi o trimitere la acel eveniment, însă nu trebuie să așteptăm viața de apoi pentru a vedea împlinirea cuvintelor lui Isus. Aici și acum, cel neiertat și neiertător e năpăstuit de vină și resentiment. Trăiește într-o închisoare unde e torturat de tot felul de tulburări psihice.

Obligații și datorii Parabola lui Isus desfășoară o imagine a relațiilor interumane. Lumea a fost creată ca să aibă parte de iertare, de har și de dragoste în toate aspectele vieții.

Această nevoie a fost pusă în structura întregii creații, în structura oamenilor. Se află în fiecare celulă

a corpurilor noastre, în fiecare relație interumană. Suntem făcuți ca să avem parte de har, de dragoste și de acceptare. Una dintre descrierile biblice ale păcatului este „încălcafe a legilor lui Dumnezeu”. Când încălcăm aceste legi se creează, într-un sens, o datorie față de ele. „A fi dator” înseamnă și a avea obligația. A spune „sunt dator să fac asta” sau „nu sunt dator să fac asta” e ca și cum ai spune „am această obligație față de Dumnezeu” sau „am această pbligație față de cineva”, să fac sau să nu fac ceva. Ce e adevărat în privința legilor lui Dumnezeu e valabil și în domeniul relațiilor interumane. Simțim că avem obligații și datorii unul față de altul. Adesea,

când păcătuim față de cineva, spunem „mă simt dator față de el” sau „simt că îmi datorează scuze” Când cineva e eliberat din închisoare, spunem că și-a plătit datoria față de societate.

38 / Leac pentru sufletele vătămate

Isus a pus conceptul în centrul rugăciunii noastre către Tatăl, când ne-a învățat să ne rugăm: „Iartă-ne

nouă datoriile noastre, cum și noi le iertăm pe ale datornicilor noștri” (Matei 6:12 nasb). Un pastor, un consilier sau oricine altcineva care lucrează cu oamenii știe că ideea de datorie a fost întipărită în personalitatea umană într-un mod fascinant. Există un simț al obligației, al datoriei, un mecanism datorită

căruia strângătorii de datorii se apucă de treabă. Căutăm să ne Ispășim greșelile, să ne plătim datoriile

sau să recuperăm datoria altuia față de noi. Dacă suntem mânioși pe noi înșine, spunem: „Trebuie să plătesc tot.” Sau, dacă suntem mânioși pe altcineva: „Trebuie să plătească.” întregul proces inexorabil este pus în mișcare în acest fel/simultan cu bulversarea personalității de către chinuitori. Ei sunt temnicerii

care acționează ca strângători de plăți în această îngrozitoare închisoare. Unii dintre noi își amintesc de linia defensivă a echipei Rams din Los Angeles, de acum câțiva ani. O jumătate de tonă de carne de om a îngropat, pur și simplu, echipa adversă. Au fost numiți Cei Patru 'înfricoșători. Isus spune că cei neiertați și neiertători cad pradă Celor Patru Chinuitori: vina,

resentimentele, zbaterea și anxietatea. Aceștia patru produc stres, conflicte și tot felul de probleme afective.

Comentând afirmația că până la 75% din cei spitalizați astăzi au boli fizice cauzate de probleme afective, dr. David Belgum spune că acești pacienți se pedepsesc prin bolile lor, că simptomele lor fizice

și căderile psihice pot fi involuntare mărturisiri

Vină, har și strîngerea datoriilor / 39

ale vinii (Giiilt: Where Psychology and Religion Meet, Prentice-Hall, p. 54).

Cauze ale problemelor afective

Cu mulți, ani în urmă, am fost nevoit să trag concluzia că cele două cauze majore ale celor mai multe probleme afective printre creștinii evanghelici sunt următoarele: refuzul de a primi, înțelege și trăi harul și iertarea necondiționate ale lui Dumnezeu; refuzul de a arăta altor oameni dragoste, iertare și har necondiționate. 1. Refuzul de a primi iertarea. Foarte mulți dintre noi sunt asemenea robului din parabolă. Pentru că a înțeles greșit oferta stăpânului, a cerut o amânare. Și ce s-a întâmplat? îndurător, stăpânul i-a dat mult mai mult decât a cerut, mai mult decât putea visa ori se putea ruga, l-a eliberat și l-a iertat de toată datoria.

Dar robul nu a auzit ce i-a spus stăpânul. A crezut că a primit ceea ce a cerut. Și ce a cerut el? Răbdare și amânare. „Doamne, te rog nu-mi cere datoria. Mai amână-mă puțin și te asigur că-ți voi plăti totul.” Credea, în mândria și nerecunoștința sa, că ar putea plăti zece milioane de” dolari dacă

ar avea mai mult timp. însă, milos, stăpânul i-a anulat întreaga datorie. Nu l-a păsuit. A șters totul cu buretele. A anulat datoria, l-a eliberat pe om de ea, l-a eliberat de amenințarea închisorii.

Bietului rob nu-i venea să creadă. Nu putea înțelege. Nu putea trăi eliberarea. Nu se putea bucura de ea. Credea că este încă dator și fusese numai păsuit cât să muncească și să economisească

pentru a putea plăti apoi ce datorează. Pentru că

40 / Leac pentru sufletele vătămate

nu înțelesese că datoria i-a fost anulată, chinuitorii — resentimentul, vina, zbaterea și anxietatea — îl torturau. Crezând că este încă dator, se gândea că trebuie să plătească, iar pentru asta trebuia să adune ce-i datorau alții.

Mulți dintre noi suntem la fel. Citim, auzim, credem o teologie corectă a harului. Dar nu trăim așa. Mental, acceptăm harul, dar nu și în sufletul și relațiile noastre. Nu rostim nici un alt cuvânt cu mai multă pietate. Pomenim harul în crezurile și în imnurile noastre. II considerăm o caracteristică a credinței creștine — suntem mântuiți numai prin

har, prin credință. Dar totul e la nivelul minții. Vestea cea bună a Evangheliei harului nu a ajuns până la nivelul sentimentelor noastre. N-a ajuns nici în relațiile interumane. Fluturăm definiția: „Harul e bunăvoința nemeritată a lui Dumnezeu.” Dar nu o simțim. Nu o trăim. Nu mergem până la capăt.

Harul nu e doar bunăvoința și îndurarea nemeritate ale lui Dumnezeu. Harul nu poate fi câștigat și nu poate fi plătit. Incapacitatea de a vedea, de a_ cunoaște și de a simți harul îi împinge pe mulți creștini la corvoada de a face, a obține, a se lupta. încearcă să scape de vina lor. Caută să-și ispășească greșelile și să-și plătească datoria. Citesc un capitol în plus din Biblie, își prelungesc timpul de rugăciune cu încă zece minute, iar apoi se duc, mânați de sentimentul vinovăției, să le vorbească altora despre Hristos. Ceea ce obțin este mântuirea prin cambie.* Mulți creștini sunt asemenea tânărului predicator care a venit odată la mine. Avea multe probleme în

Vină, har și strîngerea datoriilor / 41

relațiile cu oamenii, mai ales cu soția și cu familia

sa, Eu vorbisem deja cu soția lui; era o persoana deosebită — atrăgătoare, caldă, afectuoasă, iubitoare — și-l ajuta fără rezerve în slujirea lui. Dar el o critica încontinuu, făcând-o țap ispășitor. Tot ce făcea ea era greșit. Era sarcastic și pretențios, ferindu-se de avansurile ei, respirigându-i dragostea și afecțiunea, încet, dar sigur, a realizat ce se întâmpla: își distrugea căsnicia.

Apoi a remarcat că în lucrarea sa pastorală de

la sfârșit de săptămână îi rănea pe oameni prin predicile sale excesiv de dure și sentențioase. Așa ceva se poate întâmpla, după cum știți prea bine. El își descărca nefericirea pe cei din jur. Apoi, disperat, a venit să vorbească cu mine. La începutul discuției noastre, s-a împotmolit, ca orice om: a dat vina pe soția lui! însă, calmându-se, și-a dezgropat adevărata problemă.

Fiind în armată, în Coreea, a petrecut două săptămâni de permisie în Japonia. în timpul acelei

permisii, plimbându-se pe străzile din Tokio, simțindu-se pustiit, singur și fiindu-i dor de casă, a căzut în ispită și a mers de trei sau de patru ori la o

prostituată. ,

N-a putut niciodată să și-o ierte. A căutat iertarea

Domnului și, cu mintea, credea că a primit-o. Dar

vina îl marca încă și se ura pentru ce făcuse. Nu se ** Cambie — act, document prin care cel care-1 semnează se

obligă să plătească necondiționat, la un anumit termen și într-un anume loc, o sumă de bani (DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 129).

42 / Leac pentru sufletele vătămate

putea privi în oglindă. Nu mai vorbise cu nimeni despre asta și povara devenise insuportabilă.

Când s-a întors acasă și s-a căsătorit cu logodnica sa, care-i fusese credincioasă în tot acest timp, conflictul său afectiv a sporit, pentru că încă nu putea accepta iertarea totală. Nu se putea ierta pentru ce-și făcuse lui și ei, deci nu puțea accepta afecțiunea și dragostea oferite de ea din toată inima. Simțea că nu are dreptul să fie fericit. își spunea: „Nu am dreptul să mă bucur de soția mea. Nu am dreptul să mă bucur de viața mea. Trebuie să-mi plătesc datoria.” înfricoșătorii chinuitori îl munceau și el încerca

să se pedepsească, să sufere, să-și ispășească întreaga vină. Toți acei ani trăise într-o închisoare,

cu strângătorii de datorii făcându-și bine munca ce-1 omora pe el. Cum spunea A, W. Tozer, tânărul predicator trăise într-o „perpetuă ispășire a părerilor de rău”

Ce bucurie a fost să-l văd primind întreaga, neîngrădita iertare a lui Dumnezeu, apoi a soției lui și, poate cel mai important, a lui însuși. Era, bineînțeles, creștin. Credea în har și chiar predica despre el, dar nu acceptase niciodată în întregime iertarea lui Dumnezeu. încerca să-și onoreze cambia, încerca să facă singur ispășire pentru păcatele sale, cu predispoziția sa spre învinovățire.

Nu există iertare de la Dumnezeu, până nu-ți ierți fratele din inimă. Și mă întreb dacă nu cumva am gândit îngust, restrângând sensul cuvântului/rafe doar la altcineva. -Ce se întâmplă dacă tu ești fratele

sau sora care are nevoie de iertare, de propria-ți

Vină, har și strîngerea datoriilor / 43

iertare? Nu se referă cuvântul și la tine? Domnul spune să-ți ierți dușmanii. Dar dacă tu îți ești cel mai feroce dușman? Te exclude acest cuvânt pe tine? Acest militar predicator trebuia să înțeleagă că a-1 ierta pe celălalt însemna să se ierte și pe sine. Mânia

și resentimentul față de tine, refuzul de a te ierta ^ acestea sunt la fel de vătămătoare pentru tine, ca și pentru ceilalți. 2. Neputința de a dărui iertarea. Dacă nu acceptăm

să primim harul și iertarea lui Dumnezeu, nu.vom putea șă le arătăm altora dragoste, har și iertare necondiționate. Și asta duce la năruirea relațiilor noastre interumane. Duce la conflicte afective între noi și ceilalți. Cei neiertați sunt neiertători, și cei neiertători completează cercul vicios, întrucât nu pot fi iertați. Cât de tragică e această parabolă! Neînțelegând

că a fost iertat de tot, robul credea că trebuie să adune bani de la robii care îi erau lui datori, încât Șă-i poată plăti stăpânului o datorie — care fusese anulată. A mers acasă, și-a verificat registrul și a spus: „Trebuie să fac rost de toți banii, pentru că i-am

Spus stăpânului că-i voi plăti.” Și ce s-a întâmplat? L-a înșfăcat pe primul rob pe care l-a găsit, l-a apucat de gât șî i-a spus: „Plătește-mi ce îmi datorezi. Dă-mi cei douăzeci de dolari.”

Să ne gândim. Credea că a primit o prelungire pentru cambia sa. Nu vroia nici măcar să-i dea mai mult timp tovarășului său, ci îi spuse: „Plătește-mi pe

loc sau te voi arunca în închisoare.” Cum sărmanul nu avea banii, a fost închis. N-a fost o metodă prea bună de a menține sănătoase relațiile interumane.

44 / Leac pentru sufletele vătămate

Cercul vicios devine și mai vicios. Cei care nu sunt acceptați, nu acceptă. Cei care nu sunt iertați,

nu iartă. Cei care n-au primit îngăduință, sunt neîngăduitori. Iar rezultatul este conflicte afective și relații destrămate.

Gândiți-vă cum aplicați asta la ceilalți care contează în viața dumneavoastră: părinți, care v-au. rănit când creșteați; frați și surori, care v-au lăsat singur când aveți nevoie de ajutor, care v-au cicălit și v-au dezamăgit; un prieten, care v-a trădat; o iubită, care v-a respins; partenerul de căsnicie, care v-a promis

dragoste, cinste, mângâiere și atenție, însă, în loc de așa ceva, v-a sâcâit, v-a învinovățit ori v-a îndurerat. Toți vă datorează ceva, nu-i așa?

Vă datorează afecțiune, dragoste, siguranță și încurajare, dar, de vreme ce vă simțiți dator și

vinovat, plin de resentimente, nesigur, anxios, de vreme ce vă considerați neiertat și neacceptat, la rândul vostru nu iertați și nu acceptați. Nu ați

primit harul, deci cum l-ați putea arăta altora? Și, pentru că vă simțiți torturat, îi răniți pe alții. Trebuie să vă adunați motive de nemulțumire, să vă numărați rănile. Trebuie să-i determinați

pe cei care v-au greșit să-și plătească datoriile față de dumneavoastră. Sunteți un strângă tor de nemulțumiri.

Căsnicia unui datornic Mulți dintre cei căsătoriți sunt incapabili să-L lase pe Dumnezeu să facă pentru ei ceea ce numai Dumnezeu poate face. Astfel>-le cer altor oameni, partenerului de viață, să facă ceea ce nu pot face. Dacă se străduiesc,

Vină, har și strîngerea datoriilor 1 45

bărbații pot fi buni soți și femeile pot fi bune soții;

dar sunt niște dumnezei jalnici. Nu sunt făcuți pentru așa ceva. Și toate acele promisiuni frumoase pe care oamenii și le fac în ziua nunții — „Iți promit dragoste, atenție, prețuire, la bine și la rău” — toate

acestea sunt posibile doar când o inimă e pusă în paza dragostei, a harului și a îngrijirii lui Dumnezeu.

Numai un suflet iertat și binecuvântat poate ține asemenea promisiuni. Adesea prin acele minunate cuvinte se spune, de fapt: „Am o mulțime de nevoi groaznice ascunse și sunt pustiit pe dinăuntru, am datorii de plătit și îți voi da ție minunatul prilej să-mi Umpli Marele Canion și să ai grijă de mine. Nu-i așa că sunt o ființă minunată?” Psihologul Larry Crabb compară acest compor¬

tament eu cel al unui țânțar așezat pe spatele unui Câine. Pe țânțar nu-1 interesează deloc să aibă câinele

o viață bună; pur și simplu, nu se grăbește. Vedeți,

tragedia unor căsnicii e că ambii parteneri sunt strângători de datorii, iar căsnicia e ca doi țânțari, fără

nici un câine! Doi strângători și nimic de strâns.

Cu mulți ani în urmă, m-a vizitat un cuplu. Fuseseră căsătoriți timp de cincisprezece ani. Cincisprezece ani de ping-pong casnic. De fiecare

dată când el lovea, ea răspundea și invers. Un joc alternativ ofensiv și defensiv. Pe măsură ce discutam, a trebuit să înlăturăm, încet și dureros, niște învelișuri teologice pentru a descoperi rana, groaznica dezamăgire, durerea și realul resentiment pe care îl simțeau unul față de celălalt. Ea se măritase cu el pentru calitatea lui de conducător spiritual — el

fusese un VIP în facultate. Părea organizat, ferm și

46 / Leac pentru sufletele vătămate

muncitor — un tânăr care se îndrepta cu siguranță către Domnul.

Vă puteți imagina stupoarea ei când el s-a dovedit nehotărât și dezorganizat, leneș și delăsător.

Furioasă, ea, asemenea robului de demult, îl apuca de gât și îi spunea: „M-ai înșelat. îmi ești dator cu ceea ce așteptam de la tine când m-am căsătorit.” îl vedea ca pe un datornic. Timp de cincisprezece ani a repetat cuvintele ei cicălitoare: „Plătește-mi ce îmi datorezi, omule!” însă, vedeți, și el se însurase cu ea pentru fizicul ei plăcut, pentru curățenia și disciplina ei. Vă puteți imagina teribila lui dezamăgire când a descoperit că ea e înceată în ce privește treaba în casă, că-și neglijează părul, aspectul vestimentar și întreaga înfățișare. Simțea că l-a înșelat. „îmi ești datoare cu

toate acestea, pentru că mi le-ai promis pe când îți făceam curte; pentru că așa credeam că ești. Mi-ai făcut toate aceste promisiuni.” Astfel, oînșfăca el de gât, și, cu sarcasm și replici mușcătoare, îi spunea: „Plătește-mi ce îmi datorezi. Nu ți-ai plătit polița.”

Fiecare așteptase timp de cincisprezece ani ca celălalt să se schimbe. Vai, tragedia relațiilor interumane printre creștinii practicanți! Suntem strângători de datorii, strângători de nemulțumiri. De ce? Pentru că nu înțelegem că datoria ne-a fost anulată, că nu mai e valabilă. Deși Dumnezeu a anulat

cambia la Calvar, încă ne străduim din răsputeri să plătim.

Eram deja pe culoar, după ce am predicat la o conferință despre strângerea de datorii, când o mamă m-a ajuns din urmă. Mi-a spus: „Nu mi-am

Vină, har și strîngerea datoriilor / 47

dat seama. Asta le-am făcut copiilor mei timp de optsprezece ani — strângeam datorii, le ceream să plătească ceea ce îmi datorează, în loc să-i iubesc fără opreliști.” Și câte blocaje a cauzat asta!

Trei teste Acceptați să dați trei teste cu mine, pentru a vedea dacă trebuie să iertați pe cineva, inclusiv pe dumnea¬ voastră înșivă? 1. Mai întâi, testul resentimentului. Există cineva față de care aveți resentimente, pe care nu-1 slăbiți? Un părinte, frate, soră, iubită, partener de căsnicie,

prieten, coleg de muncă, cineva care v-a greșit în copilărie, vreun profesor sau cineva care v-a abuzat sexual când erați copil? 2. Testul responsabilității e mai complicat. Sună cam așa: „O, dacă Mary, Joe sau Pete, părinții mei, soția, copiii, viață, Dumnezeu — dacă îmi dădeau ce îmi datorau, azi n-aș fi în situația asta. N-aș avea

toate problemele astea de personalitate. Dacă îmi plăteau, puteam să-mi plătesc și eu datoriile față de stăpânul meu.” Multă vreme m-am făcut vinovat de a fi trecut

răspunderea asupra altcuiva. De fiecare dată când eșuam, cădeam sau ratam ceva, auzeam un liniștitor

glas interior spunându-mi: „Nu-ți face probleme, David. N-a fost vina ta. Totul ar fi fost bine pentru tine, dacă...

Iți asumi responsabilitatea pentru propriile greșeli și eșecuri sau există o placă ce spune mereu:

„Ei m-au făcut ceea ce sunt. El a făcut-o, ea a făcut-o!”? De multe ori, iertarea cuiva și asumarea

48 / Leac pentru sufletele vătămate

responsabilității față de propria persoană sunt două fețe ale aceleiași monede și se presupun reciproc. 3. Testul amintirii și al reacției e cu adevărat subtil.

Vi se întâmplă să reacționați față de cineva într-un anume fel,pentru că vă amintește de altcineva? Poate nu vă place cum îi pedepsește soțul dumneavoastră pe copii, căci vă amintește de tatăl dumneavoastră

care v-a pedepsit cu măsură îndoită. Asta naște conflicte. Nu vă place vecinul sau vă repeziți vreun coleg de muncă. De ce? Pentru că n-ați iertat complet pe altcineva. Și reacția dumneavoastră față de cei care vă amintesc de persoanele neiertate declanșează resentimente fa.ță de cei dintâi.

Ce să faceți cu datoriile Există o soluție biblică pentru rezolvarea tuturor acestor răni din trecut. Soluția lui Dumnezeu nu se oprește la iertare și anularea resentimentelor. Dumnezeu ia păcatele, eșecurile, rănile primite mai demult și le include în planurile pe care, în dragostea

Lui, le are pentru noi, transformându-le în binele nostru.

Cea mai bună ilustrare a acestui lucru este Crucea. în ea a adunat Dumnezeu ceea ce, din perspectivă omenească, era cea mai mare nedreptate

și tragedie întâmplată vreodată și a transformat-o

în cel mai sublim dar din toate timpurile: darul mântuirii.

Avem o ilustrare umană a aceluiași lucru în viața

lui Iosif, care a fost atât de nedreptățit de frații săi mai mari. Mai târziu, când ei s-au aruncat cu fața la pământ în fața guvernatorului Iosif, acesta nu a

Vină, har și strîngerca datoriilor / 49

fost preocupat de strângerea datoriilor, de mustrarea fraților săi. Nu l-a interesat strângerea datoriei. în loc de asta, știind că le va fi greu să se ierte, el le-a

spus: „Fiți fără teamă, căci Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume, să scape viața unui popor în mare număr” (Genesa 50:19-20). ’

Faceți parte dintr-o comunitate de creștini fără

datorii? în căsnicia dumneavoastră nu se strâng datorii? în familie? Fiecare biserică ar trebui să fie o societate fără datorii, în care să ne iubim unii pe alții, căci suntem iubiți; în care să ne acceptăm, căci suntem acceptați; în care să ne arătăm har unii altora,

deoarece ni s-a arătat har, deoarece am cunoscut bucuria de a-L vedea pe Stăpân rupând chitanța cu ce am cheltuit și nu am plătit. A fost anulată. A rupt-o. Nu mai adaugă nimic la ea, nu spune: „îți mai dau ceva timp s-o plătești.”

Și astfel, pentru că El ne-a eliberat, îi putem elibera și noi pe alții, punând astfel în mișcare harul

și dragostea. Apostolul Pavel a spus toate acestea în douăsprezece cuvinte: „Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții” (Romani 13:8).

în cuvintele lui Isus, „Fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10:8), rădăcina cuvântului dar e folosită de patru ori, astfel încât, redate textual, ar fi: „Darnic ați fost dăruiți, darnic să dăruiți.”

Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile — pe Isus, Fiul lui Dumnezeu — să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului', ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.

El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești,

aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era

Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice... Evrei 4:14-16; 5:7-9

Tămăduitorul rănit

acă ar fi să reformulăm textul din Evrei 4:15, într-o propoziție afirmativă, ar suna cam așa: „Căci avem un Mare Preot mișcat de simțământul

infirmităților noastre.” în Vechiul Testament, cuvântul infirmități e legat de jertfele oferite de preoți. Infirmitatea era în primul rând un cusur fizic, un defect. Era un defect sau o deformație la om sau la animal. Dacă un om era infirm, nu putea fi preot, chiar dacă făcea parte din familia preoțească

a lui Aaron. Infirmitatea îl împiedica să intre în prezența sfințeniei lui Dumnezeu (Levitic 21:16-24).

De asemenea, trebuia ca jertfele șă fie „fără pată, fără vreun cusur trupesc”. Multele referiri la Levitic evidențiază faptul că nici un animal tănit nu putea fi oferit ca jertfă. Atât jertfa, cât și cel care jertfea trebuia să fie fără cusur.

în Noul Testament, cuvântului infirmitate este folosit cu sensul figurat. Este o metaforă, o figură de stil. Cuvântul folosit în Noul Testament pentru infirmitate e antonimul cuvântului sthenos, care înseamnă „putință” Când puneți litera a în fața unui cuvânt, îl negați. Teismul este credința în

52 / Leac pentru sufletele vătămate

Dumnezeu; puneți litera a înaintea cuvântului și devine ateism, necredință. Dacă puneți a în fața lui sthenos, care înseamnă „putință”, obțineți cuvântul de bază pentru neputință, astenie, „lipsă de putere, slăbiciune, neputință, infirmitate” în Noul Testament, cuvântul este folosit arareori cu referire la domeniul fizic. Se referă mai degrabă la slăbiciunea mentală, morală și afectivă, la lipsa de putere. Infirmitățile ca atare nu sunt păcate, dar ne ruinează rezistența la ispită. în Noul Testament,

infirmitățile sunt însușiri umane care ne pot predispune sau împinge să păcătuim, uneori fără o alegere conștientă din partea noastră. Epistola către Evrei seamănă cu Leviticul mai mult decât orice altă carte din Noul Testament și

arată că sistemul de jertfe conturat în Levitic își găsește împlinirea în Isus Hristos, Marele nostru Preot. Această împlinire se aplică, de asemenea, și în ce privește infirmitățile preoților. Preotul Vechiului Testament avea infirmități pentru că făcea parte din mulțimea oamenilor obișnuiți. Prin urmare, aducând

jertfe, în timp ce jertfea pentru poporul său jertfea și pentru sine, spre a-și acoperi imperfecțiunile. Oricum, pentru că avea infirmități, putea înțelege infirmitățile poporului său și le trata cu mai multă blândețe. Putea fi mai înțelegător ca preot. Era și el supus neputințelor interne care ne predispun pe toți ispitelor și păcatului. Cel care le scria evreilor a aplicat această imagine Marelui nostru Preot și Mijlocitor, Domnului nostru Isus Hristos. Pentru că n-a păcătuit vreodată, pentru

că n-a cedat în fața ispitelor, spre deosebire de

Tămăduitorul rănit / 53

preotul Vechiului Testament, n-a trebuit să aducă o jertfă pentru Sine. Dar, de vreme ce a fost ispitit, de vreme ce a fost încercat la fiecare pas, precum suntem și noi, avem un Mare Preot care înțelege simțământul infirmităților noastre.

Dacă ar fi înțeles și numai faptul că suntem infirmi, și ar fi fost suficient. Dar am vești și mai bune pentru dumneavoastră. El a înțeles simțământul

infirmităților noastre — nu doar infirmitățile, nu

doar slăbiciunea, nu doar blocajele afective și .conflictele interne, ci și durerea provocată de ele. El înțelege frustrarea, anxietatea, depresia, rănile, sentimentul abandonării, al singurătății, al izolării și al respingerii. El, care are milă de infirmitățile noastre, experimentează toată gama îngrozitoare a sentimentelor inspirate de slăbiciunile și neputințele noastre. Care este dovada acestui lucru? De ce se folosește

scriitorul Epistolei către Evrei pentru a ne arăta că Isus înțelege cum ne simțim din pricina infirmităților

noastre? „în zilele Sale pământești”, în timp ce Isus era om, El „a adus rugăciuni și cereri” (Evrei 5:7).

Liniștit? O, nu. El „a adus rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:7-8).

Toate trimit la Ghetsimani, la patimi și la suferință, la crucea Domnului nostru, spunând parcă: „Iată, a experimentat totul. Știe ce înseamnă să strigi cu lacrimi. Știe ce înseamnă să te rogi lui Dumnezeu

cu suspine adânci. S-a luptat cu sentimente care

54 / Leac pentru sufletele vătămate

aproape L-au zdrobit. El știe. A trecut prin asta și simte alături de tine. El suferă împreună cu tine.” Dintre toate cuvintele pentru întrupare, cel mai bun titlu este Emanuel, „Dumnezeu este cu noi.” Dumnezeu se află alături, de noi în situația aceasta. Mai mult, Dumnezeu, trăind El însuși durerea, știe cum este să fii prins în ea și simte alături de noi. De aceea putem ieși în față, ne putem apropia cu încredere. Dumnezeu nu ne spune: „Puteți veni plini de vină” sau „Puteți veni rușinați” Nicidecum nu trebuie să simțiți: Ceva e în neregulă cu mine pentru că am această depresie. Nu sunt spiritual. Acestea sunt

vorbe crude pe care noi, creștinii, ni le aruncăm adesea unii altora, dar nu sunt biblice. Nu ne aflăm în prezența unui părinte nevrozat care vrea să audă numai lucruri bune de la copiii lui. Nu ne aflăm în prezența unui tată care spune: „Sst! n-ai voie să simți asta, e greșit. Nu plânge. Dacă mai plângi, îți dau eu, să ai de ce plânge.”

Ne îndreptăm înspre un Tată ceresc, care ne înțelege simțămintele și ne invită să i le împărtășim.

Deci ne putem apropia cu încredere de tronul harului, știind că vom căpăta îndurare și vom găsi har pentru a fi ajutați la vreme de nevoi. Ne putem

apropia când avem nevoie de iertare și când ne simțim vinovați pentru păcatele noastre. Și ne mai putem apropia când suntem chinuiți și tulburați de sentimentul neputințelor noastre.

Grădina Pentru a înțelegere I se cere Mântuitorului ca să fie Tămăduitorul nostru, trebuie să trăim alături

Tămăduitorul rănit / 55

de El patimile și suferința, așa cum sunt expuse în Evanghelii, în Psalmi și în Isaia. Veniți acum cu mine în Grădina Ghetsimani. Să descoperim ce I se cere Mântuitorului pentru a fi Emanuel, Dumnezeu este cu noi. Să-I ascultăm rugăciunile. Le puteți auzi ca și cum le-ați auzi pentru

prima dată? El „a început să Se întristeze și să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: «Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte»” (Matei 26:37-38).

O clipă, Isuse. Ce ai spus? „Sufletul Meu e cuprins de o întristare de moarte”? Vrei să spui că, în acel ceas nenorocit, ai trăit asemenea sentimente, asemenea emoții și așa o durere, încât ai vrut chiar să mori? Vrei să spui, Doamne, că înțelegi când sunt atât de tulburat, încât nu mai vreau să trăiesc? Citiți din nou Psalmul 22, unul dintre așa-numiții

Psalmi ai abandonării: „Am ajuns ca apa, care se scurge și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții” (v. 14-15). Un ditul este Psalmul 69: „Scapă-mă, Dumne¬ zeule, căci îmi amenință apele viața” (v. 1). „Mă afund

în noroi și nu mă pot ține; am căzut în prăpastie și dau apele peste mine” (v. 2). „Nu mai pot strigând, mi se usucă gâtlejul” (v. 3). „Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aștept mângâietor și nu găsesc nici unul” (v, 20).

„Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine?” (Matei 26:40) De trei ori Și-a implorat

56 / Leac pentru sufletele vătămate

prietenii, însă fără rezultat. în cele din urmă, „toți ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Matei 26:56).

Dacă v-ați luptat cu singurătatea teribilă sau cu goliciunea cronică, dacă ați experimentat cele mai teribile izbucniri ale depresiei, știți că în acele momente vă simțiți de parcă ați fi îngropat, că cel mai greu vă vine să vă rugați, căci nu simțiți prezența lui Dumnezeu. Vreau să vă asigur că El știe, înțelege, vă simte infirmitatea. Vă împărtășește toate

sentimentele, pentru că le-a trăit.

Procesul

Urmați-L la proces, unde a ascultat mărturii mincinoase. Ați fost vreodată acuzat pe nedrept? Ați simțit durerea provocată de o atare acuză? „Atunci

L-au scuipat în față, L-au bătut cu pumnii și L-au pălmuit” (Matei 26:67). „Oamenii care-L păzeau pe Isus îl batjocoreau și-L băteau” (Luca 22:63).

Adesea când consiliez oameni adânc răniți, furioși sau îndurerați, aceștia mă privesc cu un chip

de piatră, fără cea mai mică tresărire de emoție. Dar când pătrund mai adânc, întrebând: „Care este cea mai neplăcută amintire pe care o ai, cea care te îndurerează cel mai tare?”, survine o schimbare. La început numai o dâră^apoi ochii se umplu de lacrimi; curând obrajii sunt scăldați de lacrimi și chiar și oamenii puternici, inflexibili, sunt zguduiți de durere și mânie. „O, știu care este. îmi amintesc: atunci când tata m-a certat și m-a lovit peste cap; când m-a plesnit mama.” Nimic jiu e mai distructiv pentru o ființă umană decât o palmă. E atât de umilitor, de înjositor,

Tămăduitorul rănit / 57

de inuman. Distruge ceva fundamental în ființa noastră.

Dar Tămăduitorul nostru rănit înțelege. Știe ce înseamnă să fii lovit peste cap, să fii pălmuit. E mișcat de sentimentele provocate de acea rană. Simte problemele care te frământă. Vrea să vindece. Vrea să înțelegi că El nu e mâniat de sentimentele tale. El înțelege.

Crucea Să înaintăm până ajungem chiar lângă cruce. L-au batjocorit clătinând din cap și spunând: „Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce” (Matei 27:40) L-aU disprețuit, L-au pedepsit, L-au necinstit. Batjocura, neîncrederea, disprețul, pedeapsa, necinstirea — aceste cuvinte aduc în minte durerile și umilințele’ din perioada adolescenței. Cineva a spus că liceul e

adesea o experiență atât de traumatizantă, încât a scris o carte cu titlul Îs There Life After High School? [Există viață după liceu?].

Sunt uimit de suspinele și de amintirile dureroase ale adolescenței pe care oamenii maturi mi le împărtășesc. Sunetele pe care și le amintesc

oamenii cel mai adesea sunt cele batjocoritoare, cum ar fi „nâ-na-na”, sau porecle de genul „Istețu”',

„Burtică”, „Incurcă-lume” ori „Plin-de-coșuri” Ori au amintiri produse de ochelarii cu rame mari din plastic sau de suporturile urâte ale aparatelor dentare. Alegeți dumneavoastră. Cruzimea printre copii e un lucru obișnuit. Isus știe cum vă simțiți când sunteți respins

de un prieten, abandonat de o persoană iubită,

58 / Leac pentru sufletele vătămate

ridiculizat de mulțime. în cuvintele lui Isaia: „n-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care șă ne placă. Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:2-3). Da, era Om al durerii și obișnuit cu suferința. Dacă

ești cuprins de suferință, el o simte alături de tine. Pentru cel singuratic — văduvă sau văduv, divorțat — El înțelege ce înseamnă să fii singur, să simți că o

parte din tine ți-a fost pur și simplu smulsă. Studiile arată că cei doi mari factori producători de stres pentru corp, minte și sentimente simt moartea

partenerului de viață și divorțul. în unele cazuri, divorțul poate fi mai grav. Moartea partenerului de viață, deși dureroasă, poate fi o rană curată. Divorțul

lasă adesea o rană murdară, infectată, mustind de durere. Isus înțelege când un părinte singur încearcă să fie simultan soț și soție, mamă și tată. însă cunoaște El cel mai grav sentiment provocat de toate infirmitățile noastre — când nu putem nici măcar să ne mai rugăm? Când ne simțim abandonați,

părăsiți chiar și de Dumnezeu? Crezul apostolic spune: „S-a pogorât la Iad”. Când Isus era pe cruce, până și cerurile s-au tulburat, n-au fost prietenoase.

Au asurzit când viața se scurgea din El. A cerut ajutor în angoasa Lui din urmă, însă n-a primit nici

un răspuns. „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-Mi ajuți și fără să asculți plângerile Mele? Strig ziua, Dumnezeule, și nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22:1-2).

Tămăduitorul rănit / 59

Dumnezeu înțelege strigătul abandonării. El cunoaște Simțământul provocat ție infirmitățile noastre.

A spune, precum străvechile crezuri, că Hristos S-a pogorât la Iad înseamnă a spune că Isus Hristos a cunoscut fiece teamă, teroare și anxietate pe care tu și eu le putem trăi în cele mai groaznice momente

de respingere, abandonare și depresie. Deci nu există nici măcar un sentiment pe care să nu îl poată înțelege.

Nu e nevoie să ne apropiem vinovați sau

rușinați. Trebuie să ne apropiem cu îndrăzneală, cu încredere, știind că El nu doar simte alături de noi, ci vrea să ne vindece. Și nu ne-a abandonat, căci Duhul Sfânt ne ajută în neputințele noastre (Romani 8:26). Beneficiem de pe urma experienței umane a lui Isus Hristos prin prezența Duhului Sfânt, care ne va ajuta îh infirmitățile noastre, într-o participare bilaterală pentru vindecarea lor.

Intr-o zi, tânăra, frumoasa, vivacea și atletica Joni Eareckson s-a lovit de o piatră, când a sărit într-un lac. Rezultatul a fost paralizia. Acum pictează tablouri ținând pensula între dinți. Datorită cărților ei și filmului despre viața ei, mărturia îi este cunoscută peste tot în lume. Joni și-a dat seama cât de neajutorată era într-o

seară, când a implorat un prieten să îi dea niște pastile ca să se sinucidă. Refuzată, și-a spus: „Nu pot nici măcar muri fără ajutorul cuiva!” La început, viața îi era un iad. Durerea, mânia, amarul și pustiul

sufletesc o zguduiau. Deși nu putea simți durerea fizică, senzații dureroase îi sfredeleau nervii și-i străbăteau tot corpul. Acest chin a durat trei ani.

6o / Leac pentru sufletele vătămate

Apoi, într-o seară, o schimbare dramatică s-a petrecut în Joni, transformând-o în creștina frumoasă și radioasă care este acum, Prietena ei cea mai bună,

Cindy, stătea la căpătâiul ei, încercând din toate puterile să găsească un mijloc de a o încuraja. Trebuie să-i fi venit gândul de la Duhul Sfânt, căci deodată a izbucnit: „Joni, Isus știe cum te simți. Nu ești singura care a fost paralizată. Și El a fost paralizat.” Joni s-a holbat la ea: „Cindy, ce tot vorbești?” „E-adevărat, e-adevărat, Joni. Amintește-ți, a fost

țintuit pe cruce. Spatele Lui era tot plin de răni din cauza loviturilor primite, așa cum șe umple uneori de răni și spatele tău. O, trebuie că Și-a dorit așa de tare să Se miște, să-Și schimbe poziția, dar nu Se putea mișca. Joni, El știe cum te simți.”

A fost începutul. Joni nu se mai gândise la asta înainte. Fiul lui Dumnezeu a simțit senzațiile sfredelitoare care îi chinuiau trupul. Fiul lui Dumne¬ zeu cunoștea neajutorarea în care se zbătea ea. Mai târziu, Joni a spus: „Dumnezeu mi-a devenit

incredibil de apropiat. Văzusem ce schimbare a produs dragostea pe care mi-au arâtat-o prietenii și familia mea. Am început să simt că și Dumnezeu mă iubește” (Where Is Goă When It Hurts? [Unde se află Dumnezeu când ne doare?], Phillip Yancey, Zondervan, p. 118-119). în calitate de creștini, îi mulțumim adesea lui

Dumnezeu că Isus ne-a purtat păcatele în trupul Său, pe cruce. Trebuie să ne mai amintim ceva. în deplina Sa identificare cu umanitatea noastră, și mai ales pe cruce, El a luat asupra Sa toată gama simțămintelor noastre. Și a purtat simțămintele

Tămăduitorul rănit / 61

datorate neputințelor noastre, ca să nu le purtăm singuri.

Cei mai mulți dintre noi cunosc cuvintele cântecului religios tradițional „Valea singurătății”: A singurătății vale

Isus singur străbătu. Nimeni nu putea merge în locu-I, Singur, singur drumu-I fu. A singurătății vale Singur trebuie s-o treci. Nimeni nu poate merge în locu-ți, Singur, singur pe poteci.

însă am fost încântat să aflu că, de curând, Erna

Moorman i-a mai adăugat o strofă, care a adus cântecul mai aproape de mesajul Scripturii: A singurătății vale Singuri n-o mai înfruntăm; Domnul L-a trimis pe Fiul, Singuri, singuri nu luptăm! *

„N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi” (Evrei 4:15). Acefastă asigurare ne dă motive de speranță și de vindecare. Faptul că Dumnezeu nu numai că știe și îi pasă, ci și înțelege pe deplin, este cel mai terapeutic,factor în vindecarea sufletelor noastre vătămate.

Hymtisfor the Family of God, Paragon Associates, p. 217.

încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea

tăriei Lui. îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca sa puteți ținea piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor,

împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății cari sunt în locurile cerești... Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința. Efeseni 6:10-12,18

.. .ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câștig dela noi; căci nu suntem în neștiință despre planurile lui. 2 Corinteni 2:11

4 Arma mortală a diavolului

maginea biblică a diavolului e destul de diferită

de cea populară. In Biblie, el nu este creatură comică din desenele animate, cu coarne, coadă, furcă și îmbrăcat nostim în poale roșii. Diavolul este mai degrabă un adversar deștept, șiret și periculos (1 Petru 5:8).

Pentru că face parte din lumea spiritelor, diavolul vă știe slăbiciunile; vă înțelege neputințele și le folosește împotriva dumneavoastră. Biblia nu vorbește atât de puterea diavolului, cât de extrema lui subtilitate, șiretenie și înșelătorie. Folosește șiretlicuri și mijloace istețe, stratageme și planuri. Știe cum să

vă exploateze slăbiciunile în direcția descurajării, a dezamăgirii, a eșecului și-a abandonării vieții creștine. Se Vorbește despre el ca despre un leu care răcnește și caută pe cine să înghită (1 Petru 5:8). Pavel a scris despre duhurile rele ale întunericului împotriva cărora luptăm (Efeseni 6:12). In întuneric suntem atacați sau dezamăgiți cu ușurință.

Subestimarea Unele dintre cele mai puternice arme din arsenalul

64 / Leac pentru sufletele vătămate

diavolului sunt cele psihologice. Frica e una dintre

ele. îndoiala e alta. Urmează mânia, ostilitatea, îngrijorarea și, desigur, sentimentul vinovăției. Vina îndelungată e greu de înlăturat; pare să persiste chiar

și după ce creștinul cere iertare și acceptă harul iertării.

Un jenant sentiment de autocondamnare planează asupra multor creștini, ca smogul din Los Angeles. Sunt învinși de cea mai puternică armă psihologică folosită de diavol împotriva creștinilor. Această armă are efectul unui proiectil fatal. Numele ei? Subestimarea. Cea mai mare armă psihologică a diavolului e sentimentul de inferioritate, nepotrivire și subesti¬ mare. Acest sentiment îi stăpânește pe mulți creștini,

în ciuda minunatelor experiențe spirituale, în ciuda credinței lor și a cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu. Deși își înțeleg calitatea de fii și fiice ai

lui Dumnezeu, au mâinile legate, sunt cuprinși de un sentiment al inutilității.

Sunt patru căi prin care diavolul folosește cea mai devastatoare armă psihologică și afectivă din arsenalul său pentru a aduce înfrângerea și eșecul în viața dumneavoastră. 1. Subestimarea vă paralizează potențialul. Prin locurile pe unde am predicat, am văzut îngrozitorul

impact al sentimentului de inferioritate. Am fost martorul tragicei pierderi de potențial uman, al vieții diluate, al darurilor irosite, al pierderii unei veritabile comori de putere și posibilități. Și mi-a plâns sufletul.

Arma mortală a diavolului / 65

Știți că și Dumnezeu plânge din acest motiv? Nu

este atât mânios, cât îndurerat. Plânge paralizarea

potențialului dumneavoastră prin subestimare. Prețul e foarte mare, căci se pare că toți ne luptăm cu așa ceva. Foarte puțini oameni au depășit pe deplin

îndoielile care bântuie, dezamăgirile îngrozitoare în legătură cu cine sunt și ce pot fi ei. Subestimarea începe încă din leagăn, continuă în grădiniță și se înrăutățește în adolescență. La maturitate, pare să se transforme în marea ceață care-i învăluie pe mulți, zi de zi. Câteodată se ridică puțin, dar se lasă din nou, încercând să inunde, să înece. Din nefericire, este o plagă printre creștini. într-o casetă intitulată „Arsenalul psihologic al diavolului”, psihologul creștin Jim Dobson povestește despre un sondaj făcut pe un mare număr de femei. Majoritatea

erau căsătorite, sănătoase și fericite. Potrivit declarațiilor lor, aveau copii fericiți și securitate financiară. în test, dr. Dobson a înșirat zece cauze ale depresiei. Le^a cerut femeilor să le numeroteze în ordinea în care acestea le afectau viața. Iată lista pe care le-a dat-o: • absența iubirii romantice din căsnicie; • conflicte cu socri;

• subestimare; • probleme cu copiii;

• dificultăți financiare; • singurătate, izolare, plictiseală; • probleme sexuale în căsnicie; • probleme de sănătate; • oboseală și presiunea timpului;

• îmbătrânirea.

66 / Leac pentru sufletele vătămate

Femeile le-au ordonat în funcție de cantitatea de depresie produsă. Care a ieșit detașat înaintea celorlalte? Subestimarea: 50% dintre aceste creștine

au pus-o prima; 80% din ele au pus-o a doua sau a treia. înțelegeți cât potențial afectiv și spiritual se irosește? Aceste femei se luptau cu depresia provocată predominant de subestimare, al cărei sentiment le trăgea în jos.

Una dintre pildele spuse de Isus a fost cea a polilor. Omul cu un singur pol era imobilizat de frică și de sentimente de inadecvare. Pentru că se temea atâta de eșec, nu și-a investit banul, ci l-a îngropat și a încercat să-l protejeze. Viața lui era o proprietate înghețată — înghețată de frica de a fi respins de stăpân, frica de eșec, frica de a fi comparat cu ceilalți doi care își făceau investițiile, frica de a risca. A făcut ceea ce fac mulți oameni

care se subestimează: nimic. Și este exact ce vrea

diavolul pentru dumneavoastră ca și creștin — să fiți atât de înlănțuit, încât să zăceți înghețat, paralizat, mulțumindu-vă cu o slujbă și o viață mult sub potențialul dumneavoastră.

2. Subestimarea vă distruge visele. Ați auzit probabil vechea zicală: „Nevroticii sunt oameni care

construiesc castele în văzduh; psihopații sunt cei care se mută în ele; și psihiatrii sunt cei care strâng chiria!” Dar eu nu vorbesc despre visele cu ochii deschiși

ori despre fanteziile nerealiste. Nu putem trăi în visele noastre, nu putem trăi pe seama lor, dar trăim prin ele. Una din caracteristicile Cincizeci mii, așa

cum a fost profețită de loel și împlinită în cartea

Arma mortală a diavolului / 67

Faptele Apostolilor, este că, atunci când Duhul Sfânt Se revarsă, tinerii au vedenii și bătrânii au vise (2:17).

Duhul Sfânt ne ajută să avem vise îndrăznețe, să vedem ceea ce Dumnezeu vrea pentru noi, cu noi și mai ales prin noi. „Când nu este nici o descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu” (Proverbe 29:18). Da, dacă modul în care te vezi pe tine însuți este greșit, dacă te subestimezi, crezându-te inferior și neajutorat, te vei distruge singur. Visele tale vor fi nimicite și marele plan al lui Dumnezeu pentru tine nu se va împlini. Cea mai bună ilustrare a acestui lucru se află în Vechiul Testament, în Numeri, capitolele 13 și 14. Dumnezeu a avut o viziune pentru poporul Său, un vis frumos, îndrăzneț. Le-a implantat în inimi și în minți imaginea Pământului Făgăduinței, în care curge lapte și miere, un pământ pe care ei urmau să-l stăpânească.

Dumnezeu i-a adus la granița Pământului Făgăduinței, aproape de planul îndrăzneț pe care îl avea pentru ei. Moise și-a primit instrucțiunile de la Domnul și apoi a trimis un detașament de recunoaștere să exploreze Pământul/ Aceasta e prima atestare a CIA — Agenția de Informații din Canaan. Moise a trimis elita Israelului, cel mai bun om din fiecare seminție. Și a așteptat cu încredere ca realitățile din Canaan să confirme visele lui Dumnezeu și promisiunea Lui. Și, într-un fel, le-au confirmat, căci toți soldații au fost de acord: „E un pământ fantastic. Iată fructele — n-am mai văzut struguri și rodii ca acestea. Și mierea — e cea mai

68 / Leac pentru sufletele vătămate

dulce dintre cele pe care le-am gustat vreodată” (vezi Numeri 13:23). «Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.» Și au înnegrit înaintea copiilor lui Israel țara pe care o iscodiseră. Ei au zis: «Țara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o țară care mănâncă pe locuitorii ei, toți aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor: înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste (Numeri 13:31-33).

Nu prea poți avea o părere mai proastă despre tine decât să te vezi ca o lăcustă. Mesagerii au început să plângă și să se înspăimânte. Numai Caleb și Iosua

au avut altceva de spus. O, ei au fost de acord cu datele situației. Observațiile lor erau aceleași, dar, pentru că percepțiile au fost diferite, concluziile lor au fost diferite. De ce? Deoarece Caleb era însuflețit de

un alt duh (Numeri 14:24). Acesta este răspunsul. Caleb nu avea o teologie de vierme. El și Iosua nu se vedeau niște lăcuste. Ei au spus: „Bineînțeles că oamenii sunt mari, dar să nu ne temem de ei. Domnul este cu noi.”

îmi place argoul evreiesc folosit de Caleb și Iosua. „Pentru noi ei sunt ca pâinea! Și ce dacă sunt mari; putem să-i mâncăm de parcă ar fi pâine, putem

pentru că aceasta e voia lui Dumnezeu pentru noi. Este visul lui Dumnezeu și El își găsește plăcerea în împlinirea Iui în noi și prin noi. El ne va da și

împlinirea viselor, și pământul” (vezi Numeri 14:8-10).

Arma mortala a diavolului / 69

Marele vis al lui Dumnezeu, scopul pentru care i-a eliberat din robia Egiptului, a fost întârziat și amânat cu patruzeci de ani nenorociți, petrecuți în pustie. Planul lui Dumnezeu n-a fost un castel

nevrotic construit în văzduh; a fost o realitate — fructe și miere, pământ și cetăți — tot ce vroia Dumnezeu să le ofere, totul aflându-se aproape de ei. Visul era gata și Dumnezeu era pregătit, dar poporul

nu era, din pricina subestimării. „Parcă eram niște lăcuste/' Au uitat că sunt copiii lui Dumnezeu. Au uitat cine și ce erau.

Câtă nevoie avem de acest mesaj astăzi! Ascundem o mulțime de temeri ale noastre într-o subestimare sfințită într-un mod morbid. Acoperim cu pietate acest dispreț față de propria noastră persoană

spunându-i sfințire și răstignirea eului. E timpul să avem niște vise îndrăznețe. E vremea să ieșim în

lume cu mărturia noastră, în alt mod decât până acum. Ce ne reține? Frica de a fi criticați, teama de a risca, teama de tradiție, de anturaj. In subestimarea

noastră, distrugem planul lui Dumnezeu pentru noi ca și comunitate de credincioși — noi, care suntem propriul Său trup. Ce s-a întâmplat cu visul dumneavoastră? Unde e viziunea pe care Dumnezeu v-a pus-o înainte? Ce a distrus-o? Păcatele, încălcarea legii și proastele

obiceiuri? Mă îndoiesc. Probabil, visul v-a fost amânat ori distrus, pentru că diavolul v-a făcut să vă credeți o lăcustă sau un vierme. Drept rezultat, nu v-ați recunoscut niciodată întregul potențial de copil al lui Dumnezeu. Sunteți plin de temeri și îndoieli, inferioritate și nepotrivire.

70 / Leac pentru sufletele vătămate

Cât de departe credeți că ar fi ajuns William Carey, primul mare misionar protestant al Indiei, fără un vis? El a spus-o în următorul fel: „Așteaptă lucruri mari de la Dumnezeu, încearcă lucruri mari pentru Dumnezeu.” Acesta e tipul de vis divin distrus de subestimare. Lipsa credinței e adesea hrănită de subestimarea lucrurilor pe care Dumnezeu vrea să le facă prin dumneavoastră.

**

3. Subestimarea vă minează relațiile. Gânditi-vă

la relația dumneavoastră cu Dumnezeu. Dacă vă considerați inferiori și lipsiți de valoare, e firesc să credeți că Dumnezeu nu vă iubește și nu are grijă

de dumneavoastră. O asemenea gândire conduce adesea la acele interogații și resentimente care încep să vă mineze relația cu Dumnezeu. La urma urmei, nu e oare vina Lui că vă simțiți astfel? El v-a creat așa. Putea și, probabil, trebuia să o facă altfel. Dar nu a făcut-o. Probabil că, deși Se gândește la alții și

le oferă o mulțime de lucruri, nu este cu adevărat preocupat de dumneavoastră. Totul este bine pentru ei, dar nu și pentru dumneavoastră. Oricum, odată ce critici designul, nu mai e mult până la a avea resentimente față de Designer. Astfel se contaminează modul în care îl vedem pe Dum¬ nezeu, iar percepția modului în care vă tratează se deteriorează, distrugându-vă, în final, relația cu El.

Subestimarea vă afectează relațiile cu alți oameni. Diavolul folosește sentimentul sâcâitor de inferioritate și nepotrivire ca să vă izoleze. Căci modul cel mai obișnuit în care oamenii se tratează de sentimentele de inferioritate este să se frământe înăuntrul lor, să aibă cât mai puțin posibil contacte

Arma mortală a diavolului / 71

cu alți oameni și doar din când în când să arunce pe furiș o privire spre lume.

Hristos ne-a cerut să ne iubim aproapele cum

ne iubim pe noi înșine. Asta implică faptul că, pentru trăirea creștină și relațiile interpersonale ale creștinului, imaginea sănătoasă de sine este esențială.

Sunteți capabil să dăruiți ceva altora numai când aveți o părere potrivită și sănătoasă despre dumneavoastră. Când vă subestimați, deveniți peste măsură de preocupat de propria persoană și nu mai aveți nimic de dăruit altora.

Care sunt oamenii cu care ne înțelegem cel mai greu? Cei care nu sunt mulțumiți de propria persoană. Pentru că nu sunt mulțumiți de ei, nu sunt mulțumiți nici de alții și e greu să te înțelegi cu ei.

Subestimarea distruge relațiile interpersonale mai mult decât orice altceva. Dacă vă subestimați, le cereți altora să facă ce nu pot — să vă facă să vă simțiți potriviți și capabili — cu toate că sunteți convinși că sunteți nepotrivit

și neajutorat. Aceasta apasă prea greu asupra partenerului de viață, asupra copiilor, a prietenilor, a -vecinilor sau a bisericii. Puteți deveni suspicioși sau ostili, temători sau neajutorați. Dumnezeu vrea sa străluciți cu propria dumneavoastră frumusețe, să vă asumați rolul primit în a-I face grădina mai frumoasă. 4. Subestimarea vă sabotează slujirea creștină. Care este cel mai mare obstacol care-i împiedică pe membrii Trupului lui Hristos să funcționeze ca părți ale unui trup? Care este primul lucru pe care oamenii

72 / Leac pentru sufletele vătămate

îl spun, când le ceri să facă ceva pentru Trupul lui Hristos? • „Să vorbesc la Școala duminicală? Nu pot sta în fața unui public.” „Să mărturisesc la întâlnirea femeilor ori a bărbaților? O, nu pot așa ceva.”

• „Să bat din ușă-n ușă? M-ar speria de

moarte.” • „Să cânt în cor? De ce n-o întrebați pe Mary? Are o voce mult mai bună.” Noi, pastorii, suntem aproape înecați în torentul de subestimări care se revarsă asupra noastră prin

scuzele de a mi face lucrarea lui Dumnezeu. Nu mă refer la încercarea de a pune un om nepotrivit într-o anumită slujbă. Nu toată lumea poate face Orice. Există în biserică și oameni care spun: „Frate pastor, mi-e limba legată. Vorbitul în public nu mi

se potrivește, dar pot face altceva.” Oricine poate face ceva și poate dărui, prin darul primit, Trupului lui Hristos. Ați remarcat vreodată că Dumnezeu nu alege staruri să-I facă lucrarea? Verificați — începând cu Moise, care I se plângea lui Dumnezeu de bâlbâială lui, până la Marcu, băiatul mamei, care i-a abandonat pe Pavel și Bamaba. Pavel avea dreptate când spunea

că nu mulți dintre cei înțelepți, de neam ales și impresionanți sunt aleși. Se pare că Dumnezeu alege oameni cu lipsuri și infirmități, le trasează sarcini și

apoi le dă suficient har pentru a le putea îndeplini. Nu sunt mulți înțelepți, nu sunt mulți de neam ales, nu sunt mulți supraoameni printre cei chemați (1 Corinteni 1:26-31).

Arma mortală a diavolului / 73

Problema este eă subestimarea îl împiedică pe Dumnezeu să valorifice ocaziile extraordinare de a-Și arăta puterea și priceperea prin slăbiciunile dumneavoastră. Pavel a spus: „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu infirmitățile mele.” De ce? Pentru că astfel Dumnezeu își poate arăta întreaga Sa putere

(2 Corinteni 12:9-10, Phillips). Nimic nu sabotează mai mult slujirea creștină decât subestimarea ce îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze. Vă amintiți povestea despre ziua de târg dintr-un sat indian? Fiecare a venit cu ce avea de vândut. Un fermier a adus un stol întreg de prepelițe. Și legase o sfoară de piciorul fiecărei păsări. Celelalte capete ale sforilor erau legate de un inel pe un băț pus la mijloc. Și prepelițele se plimbau melancolic în cerc, în jurul bățului, precum catârii la o moară de sorg. Nimeni nu părea interesat să cumpere vreo prepeliță, până când a apărut un brahman cucernic. El credea în respectul hindus pentru viață și i-a fost milă de

bietele vietăți. Brahmanul a întrebat prețul unei prepelițe și apoi i-a spus negustorului: „Vreau să le cumpăr pe toate.” Negustorul era în culmea fericirii. După ce și-a primit banii, a fost surprins să-l audă pe brahman spunând: „Acum vreau să le eliberezi.” „Ce înseamnă asta, domnule?”

„M-ai auzit. Taie-le sforile de la picioare și eliberează-le. Dă-le drumul.” „Păi, în regulă, domnule. Dacă asta doriți.” Fermierul a tăiat cu cuțitul sforile de la picioarele

prepelițelor și le-a eliberat. Ce s-a întâmplat? Prepelițele au continuat să se învârtă în cerc. în cele

74 / Leac pentru sufletele vătămate

din urmă a trebuit să le alunge. Când au aterizat ceva mai încolo, și-au reluat marșul. Erau libere, dezlegate și totuși mergeau în cerc, de parcă ar fi fost încă legate. Vă recunoașteți în exemplul dat? Eliberat, iertat,

fiu sau fiică a lui Dumnezeu, membru al familiei Sale, crezându-vă încă un vierme sau o lăcustă?

Subestimarea este cea mai devastatoare armă psihologică a diavolului și vă poate face să umblați în cercurile vicioase ale fricii și inutilității.

Luați seama la neprețuita dragoste pe care Tatăl ne-a arătat-o, permițând să ne numim „copiii lui Dumnezeu” — și nu doar că ni se spune astfel, ci și suntem. Moștenirea noastră în Dumnezeu nu e doar o figură de stil — ne explică de ce nu ne va recunoaște

lumea, cum nu L-a recunoscut nici pe Hristos. O, copilașii mei iubiți (iertați bătrânului afecțiunea sa) v-ați gândit voi la asta? Ce vom fi, nu știm. Dar asta știm sigur, dacă acceptăm realitatea, că trebuie să fim asemenea Lui, pentru că ar trebui să-L vedem așa cum este El. 1 Ioan 3:1-2 Phillips

Leac pentru subestimare — Partea întâi

u mulți ani în urmă, dr. Maxwell Maltz, un chirurg renumit, a scris un best-seller, New Faces — New

Futures [Fețe noi — destine noi]. Cartea relatează povestea mai multor oameni cărora chirurgia plastică le-a deschis noi porți în viață. Tema cărții o constituie surprinzătoarele schimbări de personalitate care pot apărea când se schimbă înfățișarea unei persoane. Dar, odată cu trecerea anilor, dr. Maltz a descope¬ rit și altceva, nu din succesele, ci din eșecurile sale. A văzut pacienți care nu se schimbau nici chiar după

o operație estetică. Oameni care au fost făcuți nu doar acceptabili, ci într-adevăr frumoși, continuau să gândească și să se poarte ca rățușca cea urâtă. Primiseră fețe noi, dar continuau să-și poarte vechile personalități. Mai grav, când se uitau într-o oglindă, exclamau cu mânie, adresându-se doctorului: „Arăt

exact ca înainte. Nu ați schimbat nimic/' Asta în ciuda faptului că prietenii și familia abia îi mai recunoșteau. Deși fotografiile de dinainte și de după

operație erau foarte diferite, pacienții doctorului Maltz o țineau una și bună: „Nasul meu e același”, „Obrajii îmi arată la fel”, „Nu ați schimbat nimic.”

78 / Leac pentru sufletele vătămate

în 1960, dr. Maltz a mai scris un best-seller, Psycho-Cybernetics [Psihocibernetica]. încă încerca să

schimbe oamenii, dar nu corectându-le osatura, nici îndepărtând cicatricele, ci ajutându-i să-și schimbe imaginea despre ei înșiși. Dr. Maltz spune că e ca și cum fiecare personali¬ tate ar avea un chip. Acest chip afectiv al personalității

pare să fie adevărata cheie a schimbării. Dacă rămâne cu cicatrice sau deformat, urât și inferior, atunci respectiva persoană continuă să-și joace rolul,

indiferent de schimbarea imaginii exterioare. însă, dacă acest chip al personalității poate fi reconstruit,

dacă vechile cicatrice afective pot fi înlăturate, persoana poate fi transformată.

Fiecare dintre noi poate confirma acest lucru din experiența relațiilor cu ceilalți și cu noi înșine. E absolut uimitor felul în care imaginea despre noi înșine ne influențează acțiunile, atitudinile și mai ales relațiile cu ceilalți.

Iată exemplul lui Mărie. Soțul ei, Jim, credea că soția lui este frumoasă. Mi-a spus-o el înainte să discutăm de.spre problema lor. Când am văzut-o,

i-am dat dreptate. Lui Jim îi plăcea să se laude altora cu ea și nu obosea niciodată să-i spună, plin

de dragoste, cât este de frumoasă. îi plăcea să-i cumpere haine drăguțe, să-i facă mici cadouri, din dragoste, ca să o facă și mai atrăgătoare. Sigur, în sufletul ei, fiecare soție vrea asta de la soțul ei. însă, în cazul- lui Mărie, admirația soțului îi provoca probleme, pentru-că, uitându-se la sine, Mărie se vedea cu totul altfel decât o vedea Jim.

Leac pentru subestimare — Partea întîi / 79

„Spui asta doar ca să mă flatezi. Nici tu nu crezi ce spui”, replica ea. Jim se simțea rănit și frustrat. Cu cât căuta mai multe moduri de a o convinge pe Mărie că într-adevăr O considera frumoasă, cu atât prăpastia se adâncea.

„Știu cum arăt, spunea ea. Mă pot vedea îrt oglindă. Nu trebuie să inventezi nimic. De ce nu mă iubești pentru ceea ce Sunt?” Se învârteau în cerc.

Imaginea de sine a lui Mărie o împiedica să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru darul frumuseții.

O împiedica să vadă realitatea. Și, cel mai grav, o

împiedica să dezvolte mai departe legătura de' dragoste cu soțul ei, care-i era foarte loial. Ce este imaginea de sine sau concepția despre sine? Imaginea de sine pe care o aveți are la bază un întreg sistem de imagini și sentimente pe care le-ați

adunat despre dumneavoastră. Pentru a exprima această combinație de imaginar și afectiv, folosesc

expresia concepte-afecte.. Concepția despre sine include atât imagini mentale, cât și imagini afective. Dețineți un întreg sistem de concepte-afecte despre

dumneavoastră. Se află în miezul personalității dumneavoastră. Și niciunde nu este mai potrivită fraza biblică despre inimă și minte decât aici: „Căci

el este ca unul care își face socotelile în inimă” (Proverbele 23:7 kjv). Felul în care te privești și ce simți față de tine în adâncul personalității tale determină ce vei fi și cum te vei forma. Ce vezi și ce simți îți determină în viitor relațiile cu alți oameni și cu Dumnezeu.

Acest fapt este vital pentru adolescenți, căci nu-i nimic mai necesar creșterii lor spirituale ca și

8o / Leac pentru sufletele vătămate

creștini, precum și dezvoltării lor lângă Domnul, decât formarea unei imagini de sine bune, corecte din punct de vedere creștin.

Dr. Maurice Wagner, un consilier creștin profesionist, în excelenta sa carte The Sensation of Being Somebody [Sentimentul că ești cineva] (Zondervan, p. 32-37) explică cele trei componente esențiale ale unei imagini de sine sănătoase: Prima este sentimentul apartenenței, sentimentul că ești iubit. Acesta e pur și simplu conștientizarea faptului că ești dorit, acceptat, îngrijit, plăcut și iubit. Personal, cred că acest sentiment începe înainte de naștere. Am consiliat oameni ce aveau răni atât de adânci, încât cred că sentimentul lor de respingere își are rădăcinile în atitudinea pe care au avut-o părinții înainte de nașterea lor. Dacă un copil nu este dorit, rar se întâmplă să aibă sentimentul apartenenței.

A doua componentă este sentimentul valorii. Acesta e sentimentul și convingerea nerostită: „Contez. Sunt prețios. Am ceva de oferit.” A treia este sentimentul că ești competent. E vorba de concepte-afecte: „Pot face asta. Pot face față acestei situații. Sunt gata să înfrunt viața.” Alăturați-le, spune dr. Wagner, și veți obține o triadă a conceptelor-afecte: apartenență, valoare și competență.

Surse ale imaginii de sine Sunt patru surse ale imaginii de sine, patru factori care ajută o persoană să-și construiască imaginea de sine: lumea exterioară, lumea interioară, Diavolul cu toate forțele răului și Dumnezeu cu Cuvântul Său. In acest capitol vom analiza lumea exterioară, căci

Leac pentru subestimare — Partea întîi / 8i

aceasta este sursa primară, terenul din care crește imaginea de sine. Lumea exterioară cuprinde toți factorii care v-au marcat formația — ereditatea și nașterea, copi¬

lăria, adolescența. Pentru dumneavoastră, lumea exterioară este experiența de viață avută până în prezent. Experiența avută cu lumea exterioară vă spune cum ați fost tratat, cum ați fost educat și ce relații ați avut cu alți oameni în primii ani de viață,

în primul rând, îi reflectă pe părinții și membrii familiei, mesajele pe care vi le-au transmis despre dumneavoastră prin expresia feței, prin intonație, atitudini, cuvinte și acțiuni.

Un mare psiholog, George Herbert Mead, folosește o expresie interesantă pentru a descrie relațiile unei persoane cu lumea exterioară. îi spune „oglindă a sinelui/' Un nou-născut nu are o imagine

de sine clar conturată. Dar, pe măsură ce crește, conștientizează diferențele și câștigă o imagine de sine. De unde o are? Din reflectarea asupra reacțiilor oamenilor importanți din viața lui. Sfântul Pavel a spus acest lucru cujnulte secole

înaintea doctorului Mead. în centrul capitolului despre dragoste, 1 Corinteni 13 (v/9-12), Pavel formulează aceeași idee când vorbește despre creștere:

Cunoașterea mea este imperfectă, inclusiv cunoașterea de sine. Când am fost copil, am vorbit,

am gândit și am raționat ca un copil. Când am crescut, am înlăturat copilăriile și, totuși, încă văd ca într-o oglindă ce îmi oferă numai reflecții. Dar într-o

82 / Leac pentru sufletele vătămate zi voi cunoaște în mod desăvârșit. Atunci voi sta față în față cu Dumnezeu și cu realitatea. Acum cunosc în parte, însă atunci mă voi înțelege pe deplin, tot așa

cum am fost pe deplin înțeles. înțelegerea parțială pe care o am acum e rezultatul faptului că mă văd într-o oglindă întunecată și încețoșată. (parafrazarea au toruliti)

Una dintre caracteristicile copilului este că el cunoaște și înțelege lucrurile parțial. O parte din creșterea în dragoste presupune atingerea unei înțelegeri depline, „față în față” Imaginile și sentimentele despre noi înșine provin în bună măsură din imaginile și sentimentele pe care le au despre noi cei din familia noastră — ce înțelegem din expresia feței, ce auzim în tonul vocii lor și vedem în acțiunile lor. Aceste reflecții ne spun nu doar cine suntem, ci și ceea ce vom deveni. Pe măsură ce reflecțiile devin

parte din noi, luăm înfățișarea persoanei pe care o vedem în oglinda familiei. Vă amintiți când ați fost ultima dată în casa oglinzilor din parcul de distracții? Vă priveați într-o oglindă și vă vedeați înalt și slab, cu mâini lungi cât picioarele. In următoarea erați rotund ca un balon. O altă oglindă le combina pe amândouă astfel, încât de la talie în sus arătați ca o girafă, iar de la talie în jos, ca un hipopotam.

A fost o experiență ilară, mai ales pentru persoana de lângă dumneavoastră. Era uimitor de cât de amuzant arătați. Ce se întâmpla? Oglinzile erau în așa fel construite încât să vă vedeți în funcție de curbura sticlei.

Leac pentru subestimare — Partea întîi / 83

Acum mutați acele oglinzi în familie. Ce s-ar fi

întâmplat dacă mama, tatăl, fratele, sora, bunicii, alte persoane importante în primii ani de viață ar fi luat toate oglinzile din casă și le-ar fi curbat într-un anume fel, așa încât să vedeți în fiecare oglindă o imagine distorsionată? Ce s-ar fi întâmplat? Nu v-ar fi luat mult timp să vă dezvoltați o imagine de sine exact ca aceea pe care o vedeați în oglinzile familiei. După un timp, ați fi început să vorbiți, să vă purtați

și să vă raportați la alte persoane într-un fel care s-ar fi potrivit imaginii pe care o tot vedeați în acele oglinzi.

în taberele organizate la Ashram avem o sesiune numită „Timpul inimii deschise”, când oamenii își împărtășesc în mod deschis nevoile cele mai adânci. întrebarea pusă este: „Ce anume, din viața dumneavoastră, vă împiedică să dați ce aveți mai bun pentru Isus Hristos?” într-o seară, un predicator s-a ridicat să vorbească. Avea vreo patruzeci de ani, arăta bine, se bucura de succes, se afla în cea mai bună perioadă a vieții. Era pastorul unei biserici mari și înfloritoare. Dar a mărturisit plin

de emoție tulburătoarea temere că este inadecvat, lupta lui constantă cu sentimentul, inferiorității. Era prea sensibil la ce spuneau oamenii despre el și înmărmurea la cea mai măruntă critică. Frica sa l-a împiedicat să se lanseze în lucrările creative spre care simțea că îl conduce Dumnezeu. După acea sesiune, un lider religios mi-a spus: „Știi, predicatorul acela e ultima persoană la care m-aș fi așteptat să spună așa ceva. De ce? Arată foarte bine și are atâtea reușite. Are o familie minunată și o

84 / Leac pentru sufletele vătămate

biserică ieșită din comun. N-aș fi bănuit niciodată că în sufletul lui se ascunde un asemenea chin.” S-a întâmplat să cunosc familia acelui predicator. Știam că fusese neglijat de tatăl lui — și o asemenea „oglindă” îi spune multe unui copil. Dacă un tată nu

are timp pentru copilul lui, părintele transmite un mesaj important: „Nu meriți timpul meu; am lucruri

mai importante de făcut.” Știam de constantele descurajări ale tatălui său și de felul dulce, mieros, spiritual în care mama sa încerca să-l ajute. Felul ei de a-1 ajuta consta în a-i aminti ce i se cerea ori în a-1

compara cu o fermecătoare soră mai mare, foarte atrăgătoare. Cunoșteam oglinzile distructiv curbate ale neglijării și lipsei de afecțiune, ale criticii și comparării, prin care respectul lui față de sine a fost rău afectat. Treizeci de ani mai târziu, respectivele dureri și răni îi infectau personalitatea, paralizându-i potențialul și sabotându-i lucrarea.

Dacă cele spuse sună ca și cum am căuta un vinovat, mărturisesc că nu asta e intenția. în această

lume decăzută și imperfectă, toți părinții sunt imperfecți în dragostea pe care le-o arată copiilor lor. Majoritatea părinților pe care-i cunosc își dau toată silința. Din păcate, modelele pe care le-au avut n-au fost perfecte nici ele, începând cu Adam și Eva. Cain și Abel trebuie să fi văzut multă tensiune și conflicte: trebuie să fi crescut înir-un cămin tare nefericit, ca un frate să sfârșească omorându-1 pe celălalt.

Deși toți suntem vinovați, nu caut să atribui nimănui vina. Dimpotrivă, încerc să dau o mână de ajutor în identificarea și înțelegerea problemelor noastre, încât să putem găsi locul ce trebuie vindecat,

Leac pentru subestimare — Partea întîi / 85

locul în care avem nevoie să restaurăm respectul de sine.

Aveți nevoie de un nou set de oglinzi ale sinelui? Așa mulți adolescenți au aceeași nevoie și,

de asemenea, tinerele cupluri care își cresc copiii. Cineva a spus: „Copilăria este perioada din viață când Dumnezeu dorește să construiască încăperile templului în care intenționează să locuiască atunci când veți fi adult.” Ce gând frumos! Părinții au marele privilegiu, dar și dificila responsabilitate, de a oferi proiectul templului — imaginea de sine a copilului. Dacă e convins că nu prezintă valoare, un copil nu va pune preț pe ceea ce spune ori face. Dacă e programat pentru incompetență, va fi incompetent. Cineva mi-a spus că cea mai clară amintire e ce-i zicea

tatăl lui mereu: „Ascultă băiete, dacă există doar o singură cale greșită de a face ceva, tu o găsești.” Dacă acest fel de subestimare a fost programat într-o persoană, e dificil și uneori aproape imposibil ca acea persoană să se simtă iubită de Dumnezeu, acceptată de El și prețioasă pentru împărăția și lucrarea Sa. Multe lupte aparent spirituale nu sunt deloc spirituale la origine. Deși par a fi judecata lui Dumnezeu asupra unei conștiințe vinovate, de fapt ele își au originea în dăunătoarele și înjositoarele concepte-afecte care provoacă subestimarea.

Shirley Aceasta a fost și problema lui Shirley, soția unui seminarist. Avea în jur de douăzeci și'cinci de ani, când mi-a cerut ajutorul. Cum a început să vorbească,

86 / Leac pentru sufletele vătămate

durerea ei s-a revărsat ca un torent. Avea nenumărate probleme în căsnicie și tensiuni la locul de muncă. Deja își schimbase locul de muncă de câteva ori din pricina dificultăților în relațiile cu oamenii. în ciuda

timpului petrecut în rugăciune, a încercărilor ei de a mărturisi altora despre Hristos și de a sluji, nu era deloc mulțumită de relația ei cu Dumnezeu și era convinsă că nici Dumnezeu nu e mulțumit de ea. Primise multe lucruri bune de la părinții ei în casa lor de la țară — siguranță, muncă, disciplină,

dăruire creștină și standarde înalte de moralitate. Părinții lui Shirley erau buni ca pâinea caldă și de la ei a câștigat o dragoste sinceră și sârguincioasă față de Dumnezeu, față de Cuvântul Său și de biserică.

Dar, treptat, mi-am dat seama împreună cu Shirley că, deși părinții ei și-au dat toată silința, au

greșit făcându-i complimente prin comparații sau punând condiții. • „Shirley, ești așa drăguță când...” • „Shirley, sper că nu vei fi niciodată ca Sally din vecini.” • „E bine, Shirley, dar...” • „Te iubim când... dacă... dar...” Atâtea condiții! Și Shirley a crescut întrecându-se

pe sine, dându-și silințele, muncind, luptând și realizând. Și s-a descurcat de minune, cu o excepție. Știți că unele adolescente trec prin etapa „rățușca cea urâtă”. Shirley a fost lina dintre ele. Și tatăl ei a încercat s-o ajute să se accepte. O iubea cu adevărat, dar îi spunea întruna: „Știi, nu poți să transformi

un cartof într-o piersică.” Crezând că o ajută, o înspăimânta și îi degrada încrederea în sine. A crescut

Leac pentru subestimare — Partea întîi / 87

cu un sine de cartof, crezându-se prost concepută, urâtă, ca ceva ce crește sub pământ. Și am înțeles că imaginea cartofului îi afectase întreaga viață. O făcuse atât de sensibilă, precum o rană deschisă. A recepționat greșit ce-i spuneau prietenii, șeful ei, colegii, vecinii și soțul ei iubitor. Și, bineînțeles, Dumnezeul ei. Cum putea crede că Dumnezeu o iubește dacă o crease precum un cartof? N-a fost frumos din partea Lui să facă asta, nu? Și nici nu putea accepta dragostea soțului ei. Ne place mâncarea de cartofi, dar înfățișarea lor lasă de dorit. Rănile suferite de Shirley erau adânci. A trebuit

să trecem prin amintirile ei dureroase alături de Domnul nostru, predându-I-le spre vindecare. Pe tot parcursul consilierii, n-am prea folosit numele lui Shirley. îi spuneam adesea „Piersica Domnului” sau „Draga mea piersică” Am făcut orice pentru a-i reprograma imaginea de sine. Și a răspuns harului divin într-un fel minunat. Când a descoperit că este o fiică a lui Dumnezeu, a lăsat dragostea și harul să se reverse și să spele toate acele sentimente și imagini de cartof. A fost una dintre cele mai remarcabile schimbări jpe care le-am văzut vreodată. Până și înfățișarea i s-a schimbat. Pe măsură ce a început să țină la ea însăși, Shirley s-a făcut mai drăguță. Mai mult, a devenit o persoană atrăgătoare și a început să se înțeleagă mai bine cu oamenii. A devenit o ființă cu respect creștinesc față

de propria persoană. Câțiva ani mai târziu, când am fost invitat să vorbesc la o conferință în alt stat, Shirley a venit la

88 / Leac pentru sufletele vătămate

mine după predică, ținând în brațe o frumusețe de bebeluș. M-am uitat la fetița ei și am spus: „Shirley, niciodată un cartof n-a produs așa ceva!” M-a privit cu un zâmbet poznaș și a spus râzând: „Drăguță piersică, nu?”

Pentru un om neprihănit, cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom

fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui. Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care ath căpătat împăcarea. Romani 5:7-11

„Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima.ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” în aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii. Matei 22:37-40

Leac pentru subestimare — Partea a doua

oncepția despre sine a unei persoane e un sistem de sentimente și concepte pe care aceasta și le-a construit despre sine. Există patru surse ale formării acestor imagini.

• Prima este lumea exterioară, pe care am analizat-o în Capitolul 5. Din această lume exterioară

primim imagini și sentimente despre noi înșine, reflectate în oglinzile membrilor familiei noastre. Hotărâm cine suntem din sistemul timpuriu de relații, din felul cum suntem tratați, iubiți și îngrijiți și din limbajul relațiilor pe care-1 învățăm pe măsură ce creștem. • A doua sursă este lumea din noi, echipamentul

fizic, afectiv și spiritual pe care îl aducem în lume. Acesta cuprinde simțurile și nervii noștri, capacitatea

de-a învăța, de-a înregistra și de-a răspunde. Pentru unii dintre noi, lumea interioară cuprinde și handicapuri, diformități și defecte. Doi copii nu sunt niciodată la fel. Sunt miraculos de diferiți, precum fulgii de zăpadă. Și ce greșeală fac părinții ghidându-se după cărți în creșterea copiilor lor, ca și cum ar fi toți la fel! Voi, părinților, știți la

92 / Leac pentru sufletele vătămate

ce mă refer. Aveți un copil ca un catâr proverbial, pe care trebuie să-l bateți și pentru a-i capta atenția, darămite pentru a-1 disciplina! Și aveți un alt copil

sensibil ca o floare. Nu trebuie să ridicați mâna sau vocea ca să asculte. Ce ridicol, să crezi că un set de principii despre creșterea copiilor e suficient! Aceste diferențe există din cauza a ceea ce suntem și a înzestrării noastre psihofizice. Oricum, există și un factor spiritual, și aici ne diferențiem de psihologia laică, umanistă și păgână, care consideră că natura umană este în mod esențial

burtă ori neutră din punct de vedere moral. Noi, creștinii, nu credem asta. Dumnezeu ne-a revelat prin Cuvântul Său că nu ne naștem neutri din punct de vedere moral. Mai degrabă, suntem victimele unei tendințe fundamentale către rău, o înclinație spre a greși, pe care o numim „păcat originar” Chiar dacă vorbim de „păcat originar”, adevărul e că păcatul e lucrul cel mai puțin original din viața noastră. Legile și principiile care guvernează relațiile

interpersonale și dezvoltarea umană au garantat transmiterea păcatului când primii noștri părinți au încălcat legile lui Dumnezeu și au început să trăiască în egocentrism și mândrie. De la primul păcat al lui Adam și al Evei s-a produs o reacție în lanț care a dat naștere la părinți imperfecți, cu eșecuri, ignoranță

și acțiuni greșite și, mai rău decât toate, dragoste condiționată. Această moștenire face din fiecare ființă umană o victimă a stării colective de păcat. Nu ne ivim în lume

perfect neutri, ci imperfect înclinați înspre rău. Ca motivație, dorințe și înclinații, suntem dezechilibrați,

Leac pentru subestimare — Partea a doua / 93

cu aplecare spre rău. Și, din cauza acestui defect din natura noastră, reacțiile ne sunt dezechilibrate.

Cu ani în urmă am găsit o zicală de mare folos în consilierea oamenilor: „Copiii sunt cele mai performante aparate de înregistrat din lume, dar cei mai slabi analiști/' Copiii înregistrează multe imperfecțiuni din jurul lor și, din cauza egocentrismului care ne caracterizează pe toți, interpretează greșit multe dintre cele adunate, iar aceasta le afectează semnificativ imaginea de sine. Indiferent cât de multe fac părinții pentru copiii lor, se pare că cei mai mulți oameni ajung la maturitate crezând: „Totul este în regulă în ce te privește, dar nu și în ce mă privește.” Aproape că e o parte din zestrea noastră umană.

Biblia spune limpede că nu suntem numai victime. Suntem cu toții păcătoși și, într-o anumită măsură, responsabili pentru ceea ce suntem și pentru ceea ce devenim. N-am văzut pe nimeni cu adevărat

vindecat până ce, alături de iertarea tuturor celor care l-au rănit și i-au greșit, a primit și iertarea lui Dumnezeu pentru propriile sale reacții greșite.

• Satana e a treia sursă și l-am analizat deja drept cauză a subestimării noastre. Diavdlul folosește sentimentele noastre de autodisprețuire ca pe o armă

teribilă în cele trei roluri pe care le joacă. Diavolul este mincinosul (Ioan 8:44), pârâșul (Apocalipsa 12:10) și cel ce ne-a orbit mințile (2 Corinteni 4:4). în toate cele trei roluri, el folosește complexul de inferioritate, sentimentul inadecvării și înjosirea de sine pentru a-i învinge pe creștini și a-i împiedica să atingă întregul lor potențial în calitate de copii ai lui

94 / Leac pentru sufletele vătămate

Dumnezeu. • A patra sursă a imaginii despre noi înșine este Dumnezeu. Acum trecem de la problema subestimării

la puterea de a construi o nouă imagine de sine din perspectivă creștină. Lăsăm deoparte boala și ne

îndreptăm spre vindecare, pentru că sunt câteva

elemente concrete în drumul spre tămăduirea

noastră de subestimare.

Corectează-ți teologia greșită Lasă-L pe Dumnezeu și Cuvântul Său să-ți corecteze

credințele greșite. Mulți creștini au adoptat o idee care constituie, de fapt, un păcat în ochii lui Dumnezeu și au înveșmântat-o într-o pioasă haină teologică. Poate și tu ai făcut o virtute dintr-un viciu. Nu poți gândi greșit și trăi corect în același timp. Nu poți să creditezi eroarea și să practici adevărul.

Această credință greșită sugerează că auto­ înjosirea e plăcută lui Dumnezeu, că e o parte din umilința creștină, necesară sfințirii și sfințeniei.

Adevărul e că înjosirea de sine nu e veritabila umilință creștină și se opune multor învățături fundamentale ale creștinismului. Marea poruncă este să-L iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta. A doua poruncă este o extindere a primei porunci — să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Nu avem aici două porunci, ci trei: să-L iubești pe Dumnezeu, să te iubești pe tine însuți și să-i iubești pe ceilalți. Am pus șinele pe locul doi pentru că Isus-a așezat neîndoios dragostea corectă de sine ca fundament al dragostei corecte pentru aproape. Expresia „dragoste de sine” are o conotație greșită pentru unii. Fie că îi spuneți

Leac pentru subestimare — Partea a doua / 95

respect de sine, fie că îi spuneți autoprețuire, este vorba, în mod evident, de fundamentul dragostei creștine pentru ceilalți. Și este exact opusul a ceea ce cred mulți creștini. Cu ani în urmă, după ce am ținut o predică despre

aceste două porunci ale lui Isus, a venit la mine un om. Mi-a spus: „Așa bătrân cum sunt, niciodată până acum n-am auzit corect Cuvântul lui Isus.” Am întrebat: „Ce vreți să ziceți?”

„Păi, a spus el, în timp ce predicați, mi-am dat seama deodată că buzele mele au spus: «Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți», dar în gând am auzit: «Iubește-ți aproapele, dar urăște-te pe tine!». Mă tem

că am trăit întru totul după poruncă așa cum am tradus-o.”

După o întâlnire la care am predicat despre dragostea de sine corectă, o femeie a venit la mine și mi-a spus că a trăit în biserică toată viața, dar că sunt primul evanghelist pe care l-a auzit spunând că trebuie să se iubească pe sine. „în tot acest timp am crezut că Dumnezeu vrea să mă urăsc pe mine ca să fiu umilă.” Trebuie să vă corectați teologia? Când îl iubiți pe Dumnezeu, pe dumneavoastră înșivă și pe ceilalți,

împliniți pe deplin legea lui Dumnezeu (Matei 5:43-48). Când Isus a proclamat legea, nu a aprobat-o și nu a glorificat-o cum făceau unii rabini din vremea Sa. Mai degrabă, a reafirmat cu autoritate principiul eternei triade — dragoste corectă față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de alți oameni. Această lege

fundamentală a lui Dumnezeu e scrisă în natura întregului univers. Operează în fiecare celulă a

y6 / Leac pentru sufletele vătămate

corpului. Persoana care are un respect adecvat față

de sine e mai sănătoasă în toate privințele decât persoana care se subestimează. Acesta e felul în care v-a creat Dumnezeu și, dacă acționați împotriva lui nu doar că urmați o teologie greșită, ci riscați propria dumneavoastră distrugere.

Multe texte scripturale sugerează importanța unei estimări adecvate a sinelui, dar apostolul Pavel a declarat-o deschis fundamentul uneia dintre cele mai intime și mai importante relații din viață, cea dintre soț și soție: „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine-și iubește nevasta, se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag” (Efeseni 5:28-29). Versiunea biblică Phillips a parafrazat această idee spunând: „Dragostea pe care un bărbat o oferă

nevestei sale e prelungirea dragostei pentru sine însuși, ca să o învăluie.” Exemplul divin e dat în următorul verset: „Și asta face Hristos pentru Trupul Său, Biserica.” Tot Pavel a zis: „Fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă de bărbat.” Experiența confirmă exactitatea psihologică a lui Pavel. Pentru că unii oameni își iubesc partenerii

precum se iubesc pe ei înșiși, căsniciile lor au probleme. Căci înjosirea de sine își face loc în căsnicie.

O hrănire adecvată a sinelui și conștientizarea propriei valori sunt esențiale, dacă e să fii o soție bună sau un soț bun.

Un asemenea respect față de sine e esențial în a fi un bun semen pentru alții. Atenționarea lui

Leac pentru subestimare — Partea a doua / 97

Pavel e pertinentă, ca fiecare credincios să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine (Romani 12:3). Simțirea cumpătată nici nu supraestimează, nici nu subestimează. Aici Diavolul ne derutează și ne orbește, când ne acuză: „Ai grijă; ești mândru.” în realitate însă, adevărat e tocmai opusul. Căci persoana care se subestimează încearcă mereu să demonstreze ce poate. Simte nevoia să aibă dreptate în fiecare situație, să fie confirmată. E copleșită de veșnica-i privire asupra ei înseși. O persoană care se subestimează devine extrem de egocentrică. Asta nu înseamnă că e egoistă. Poate să-i lase pe toți să-l calce în picioare, și asta e parte a problemei sale. Dar este egocentric pentru că se privește mereu pe sine și își pune mereu întrebări în legătură cu propria persoană. Poate chiar să devină

dependent de laude, manevrându-i constant pe ceilalți pentru a-și recâștiga încrederea în sine. Nu-i puteți iubi necondiționat pe ceilalți, câtă

vreme sunteți preocupați să vă dovediți propria valoare. Poate părea că-i iubiți, când, de fapt, vă folosiți de ei ca să vă confirme că totul este în regulă în ce vă privește.

Autonegarea nu face parte din umilință, din sfințenie sau din sfințire. Crucificarea și abandonarea

sinelui nu presupun degradarea lui.

Dumnezeu și izvorul respectului de sine Creați-vă imaginea de sine pornind de la Dumnezeu,

nu cie la reflecțiile false ce vin din trecutul

dumneavoastră. Lecuirea de subestimare depinde

98 / Leac pentru sufletele vătămate

de o alegere pe care trebuie să o faceți: îl veți asculta

pe Diavol cu toate minciunile, distorsionările, înjosirile și rănile trecutului, prin care să vă insufle

sentimente și concepții nesănătoase, necreștine despre dumneavoastră? Ori vă veți primi valoarea de la Dumnezeu și de la Cuvântul Său? Iată câteva întrebări foarte importante pe care trebuie să vi le puneți: • Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți pe cineva pe care Dumnezeu îl iubește atât de profund? Nu spuneți> „Păi, știu că Dumnezeu mă iubește,

dar eu nu pot să mă sufăr.” Aceasta e o credință travestită, o insultă adusă lui Dumnezeu și dragostei Sale. E expresia unui resentiment mascat, subtil față

de Creatorul dumneavoastră. Când Ii disprețuiți

creația, susțineți că nu vă place designul sau Designerul. Astfel numiți murdar ceea ce Dumnezeu numește curat. Nu reușiți să înțelegeți cât vă iubește Dumnezeu și cât de mult însemnați pentru El.

• Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți pe cineva într-atât de onorat de către Dumnezeu? „Luați seama la neprețuita dragoste pe care Tatăl ne-a arătat-o, îngăduindu-ne să ne numim «copiii lui Dumnezeu»” (1 Ioan 3:1, Phillips). Nu e doar un nume, e ceea ce suntem. „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu” (v. 2). Credeți că atunci când îl considerați inferior sau lipsit de valoare pe unul din copiii lui Dumnezeu, El e mulțumit de așa-zisa voastră umilință?

• Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți pe cineva atât de prețuit de Dumnezeu? Cât de mult vă prețuiește Dumnezeu? „In experiența umană

Leac pentru subestimare — Partea a doua / 99

rar se întâmplă ca cineva să-și dea viața pentru altcineva, chiar dacă acesta din urmă e un om bun...

Dar dovada dragostei uimitoare a lui Dumnezeu e aceasta: pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi... Putem ține capul sus datorită acestei iubiri a lui Dumnezeu” (Romani 5:7-8, 11, Phillips). Dumnezeu v-a afirmat valoarea. Sunteți cineva pe care Dumnezeu l-a prețuit până acolo, încât să dea însăși viața Fiului Său iubit ca să vă răscumpere. • Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți pe cineva căruia Dumnezeu îi poartă așa mult de grijă? „Cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va

da lucruri bune?” (Matei 7:11). „Dumnezeu se va îngriji de toate trebuințele voastre” (Filipeni 4:11). Nu sună deloc ca și cum Dumnezeu ar vrea să vă urâți sau să vă simțiți nepotriviți. • Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți pe cineva pe care Dumnezeu l-a plănuit; cu atâta grijă? Binecuvântat să fie Dumnezeu... care ne-a binecu¬ vântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. In El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos...

(Efeseni 1:3-5) •• Ce drept aveți să înjosiți sau să disprețuiți

pe cineva în care Dumnezeu își găsește plăcerea? Apostolul Pavel a spus că suntem',,acceptați prin Prea Iubitul Lui” (Efeseni 1:6). Vă amintiți cuvintele Tatălui la botezul lui Isus? „Acesta este Fiul Meu prea

ioo / Leac pentru sufletele vătămate

iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Pavel ne prezintă un gând îndrăzneț: suntem „în Hristos”

A folosit această expresie de vreo nouăzeci de ori. Sunteți în Hristos, deci sunteți în Cel Preaiubit. Dumnezeu vă privește în Hristos și vă spune: „Ești fiul meu iubit, ești fiica mea iubită, în care îmi găsesc plăcerea.”

De unde vă veți lua imaginea de sine? Din deformările copilăriei, din rănile trecutului și ideile false care v-au fost induse? Sau veți spune: Nu, nu voi mai asculta minciunile trecutului. Nu-1 voi mai asculta pe Diavol, mincinosul, cel care tulbură, cel care orbește, răstălmăcește și deformează. Voi asculta

părerea lui Dumnezeu despre mine și-L voi lăsa să

mă reprogrameze până când aprecierea plină de dragoste pe care mi-o face devine parte a vieții mele, ajungând la cele mai tainice sentimente ale mele.

Cooperați cu Duhul Sfânt Trebuie să deveniți partenerul lui Dumnezeu în această reprogramare și în procesul de înnoire. E un proces continuu, nu o criză de moment. Nu cunosc nici o experiență creștinească ce poate să vă schimbe peste noapte imaginea despre dumneavoastră. Veți fi „transformați prin înnoirea minții voastre” (Romani 12:2). Acest verset prezintă o acțiune continuă și cuvântul minte evocă felul în care gândiți, felul în care priviți viața ca proces zilnic.

Cum puteți coopera cu Duhul.Sfânt ca să împliniți asta?

• Cereți-1 lui Dumnezeu să vă atragă atenția de fiecare dată când vă înjosiți. Dacă veți face asta,

Leac pentru subestimare — Partea a doua / io i

veți avea parte de o surpriză. Căci s-ar putea să descoperiți că întregul stil de viață adoptat este o autoînjosire, directă sau indirectă. Iată câteva indicii. Ce faceți când cineva vă aduce complimente? Puteți să spuneți: „Mulțumesc”; „îmi pare bine că v-a plăcut”;

„Vă sunt recunoscător”? Sau vă complăceți în a vă face reproșuri? Dacă sunteți obișnuit să vă înjosiți, va dura ceva până să vă opriți, pentru că simțiți nevoia să treceți prin toată rutina. N-o faceți!

Cred că spiritualizarea e partea cea mai proastă;

trebuie că Dumnezeu o detestă. Cineva spune: „Te-am auzit cântând astăzi și mi-a plăcut cântecul tău.” Atunci deveniți foarte spiritual și spuneți: „Păi n-am fost eu; a fost Domnul.” Bineînțeles că a fost Domnul; sunteți dependent de El. Dar nu trebuie să spuneți asta de fiecare dată. • Lăsați-L pe Dumnezeu să vă iubească și să vă învețe să vă iubiți pe dumneavoastră înșivă și pe ceilalți. Doriți dragostea. Doriți ca Dumnezeu să vă susțină și să vă accepte; și tocmai asta face. Dar, din cauza programării nenorocite din alte surse, e dificil să acceptați dragostea. De fapt, e atât de greu, încât puteți crede că e mai confortabil să mergeți pe drumul pe care vă aflați. Vă invit insistent să participați la procesul de vindecare astfel încât să vă puteți înălța capul ca fiu sau fiică a lui Dumnezeu însuși.

Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați dela Mine, căci Eu sunt.blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară. Matei 11:28-30

Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul

lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta... Evrei 4:9-11

Simptome ale perfecționismului

xistă multe feluri de depresie și sunt destul de variate. Mă voi axa pe un tip de depresie provocată de sentimentele vătămate și, mai ales, de o deformare spirituală cunoscută ca perfecționism.

în momentul în care menționez acest cuvânt, văd arborându-se pavilionul roșu pentru apărare. Nu-i așa că noi credem în perfecțiunea creștină? într-adevăr, credem. Dar e o mare diferență între veritabila perfecțiune creștină și perfecționism. Deși, la suprafață, pot părea identice, există o mare prăpastie între ele. Perfecționismul este o contrafacere a perfecțiunii creștine, a sfințeniei, a sfințirii sau a vieții pline de Duh. în loc să ne facă oameni sfinți și personalități

integrate — adică oameni întregi în Hristos — perfecționismul ne face farisei, din punct de vedere spiritual, și nevrotici, din punct de vedere afectiv. Credeți că exagerez? E o descoperire recentă a psihologilor ori a pastorului? Vreau să vă asigur că, de-a lungul secolelor, pastori sensibili au remarcat

aceste probleme la creștinii suferinzi și au fost profund îngrijorați, cu mult înainte de popularizarea

104 f Leac pentru sufletele vătămate

cuvântului psihologie. Nu știau ce să facă, însă au recunoscut problema. John Fletcher, un contemporan al lui John Wesley,

i-a caracterizat astfel pe unii oameni din parohie: Câțiva își asumă mari greutăți, pe care și le provoacă singuri, și nu le pot suporta, au conștiințele torturate

de o vină imaginară. Alții trec fără să-și dea seama

prin temerile nefondate de a fi comis păcatul de neiertat. într-un cuvânt, oare nu vedem sute de oameni care, deși au motive să se simtă bine, simt că nu e nici o speranță pentru ei?

Pastorul misionar John Wesley scria:

Câteodată această calitate deosebită, tandrețea conștiinței, e dusă la extrem. Sunt câțiva care se tem fără motiv, care se condamnă în continuu fără motiv, imaginându-și păcatul acolo unde Scriptura

nu-1 indică niciodată, presupunând că au datorii pe care Scriptura nu le cere. Aceasta e pe drept cuvânt numită o conștiință scrupuloasă și este un mare rău. E recomandabil să cedați în fața ei cât mai puțin posibil, ba chiar trebuie să vă rugați ca să fiți eliberat de acest mare rău și să redobândiți o minte sănătoasă. (Arthur C. Zepp, Conscience Alone Is Not a Safe Guide, Chicago, The Christian Witness Company, 1913, p. 103.)

Un predicator din vechime a scris o carte despre

perfecționism, intitulată The Spiritual Treatment of Sufferers from Nerves and Scruples [Tratamentul spiritual al celor ce suferă de nervi și de scrupule]. Un titlu surprinzător de exact!

Simptome ale perfecționismului / 105

Simptome Printre creștinii evanghelici perfecționismul este cea mai deranjantă problemă. îmi intră în birou mai des decât orice alt blocaj creștin. Ce este perfecționismul? De vreme ce e mult mai

ușor să descrii decât să definești, vă voi prezenta câteva dintre simptomele sale. 1. Tirania obligațiilor. Principala lui caracteristică e sentimentul constant și atotcuprinzător că niciodată nu e destul de bine ce faceți sau că nu sunteți destul

de bun. Acest sentiment se infiltrează peste tot în Viață, dar ne afectează, în special, viața spirituală. Expresia clasică a psihologului Karen Horney îl descrie perfect: „tiranie a obligațiilor”. Iată câteva fraze tipice:

• „Ar trebui să fac mai bine”; • „Ar fi trebuit să fi făcut mai bine”; • „Ar trebui să fiu capabil să fac mai bine”. • Și asta începând de la pregătirea mesei, până la rugăciune și evanghelizare: „N-am făcut-o destul de bine.” Cele trei expresii favorite ale perfecționistului sunt: „âș fi putut să...”, „ar fi trebuit să...”, „aș fi...” Dacă trăiți această stare de spirit, imnul vostru este „Ah! Dacă...” Mereu ridicat în vârful degetelor, mereu străduindu-vă, trăgând de dumneavoastră, încercând, dar niciodată realizând destul. 2. Autoînjosirea. Legătura dintre perfecționism

și subestimare este evidentă. Dacă nu sunteți niciodată destul de bun, simțiți permanent tendința

de a vă autoînjosi. Dacă nu sunteți mulțumit de

106 / Leac pentru sufletele vătămate

dumneavoastră înșivă și de realizările dumneavoastră,

atunci următorul pas e firesc: nici Dumnezeu nu e mulțumit cu adevărat de dumneavoastră. Spune mereu: „Haide! Poți mai mult...” Și, dacă sunteți un perfecționist niciodată mulțumit de dumneavoastră, răspundeți: „Desigur.”

Oricât ați încerca, rămâneți mereu pe locul doi. Și, de vreme ce Dumnezeu și dumneavoastră pretindeți mereu locul întâi, locul doi nu e destul de bun. Deci, vă întoarceți, spiritual vorbind, în minele

de sare, cu eforturi sporite pentru a vă mulțumi pe dumneavoastră și pe un Dumnezeu tot mai pretențios, care nu e niciodată pe deplin satisfăcut. Dar mereu eșuați, aveți sentimentul inadecvărți, nu ajungeți niciodată; însă nu trebuie nicidecum să vă opriți din a încerca. 3. Anxietatea. Obligațiile și autoînjosirea produc

o conștiință hipersensibilă sub o umbrelă uriașă de

vină, anxietate și condamnare. Ca un nor uriaș, umbrela vă stă deasupra capului. La răstimpuri, umbrela se ridică și soarele strălucește, mai ales în cazul unor adunări pentru trezire spirituală, al conferințelor despre o viață creștină mai adâncă și al taberelor de studiu, când ieșiți în față pentru rugăciune sau pentru a demonstra o „predare mai deplină”

Din păcate soarele rămâne cam tot atât cât data trecută, când ați făcut aceeași călătorie, ați parcurs etapele aceluiași proces și ați pretins aceeași

binecuvântare. In curând cădeți din al nouălea cer și se aude o bufnitură care îți întoarce stomacul pe dos. Aceleași sentimente chinuitoare se instalează

Simptome ale perfectam ism ului / 107

din nou. Sentimentul general al dezaprobării divine și al condamnării generale se întorc, sâcâindu-vă și bătând neîncetat la ușa din spate a sufletului. 4. Legalismul. Conștiința hipersensibilă și vina deplină a perfecționistului sunt însoțite de obicei de o mare scrupulozitate și de legalism, care accentuează rigid elementele exterioare, lucrurile permise și cele interzise, regulile și regulamentele. Să vedem de ce acest simptom urmează aproape inevitabil primelor trei. Perfecționistul cu o conștiință fragilă, cu subesti¬

marea sa și simțul interior de învinovățire aproape automată e foarte sensibil la ce cred alții despre el.

De vreme ce nu se poate accepta și e nesigur de aprobarea lui Dumnezeu, are nevoie disperată de aprobarea altora. Astfel e o pradă ușoară a părerilor și aprecierilor altor creștini. Fiecare predică îl atinge. Se gândește: Ah, poate asta e problema mea. Poate, dacă renunț la asta... dacă adaug asta vieții mele... Poate, dacă încetez să fac asta sau încep să fac cealaltă, voi cunoaște pacea, bucuria și puterea. Poate că atunci Dumnezeu mă va accepta și îl voi mulțumi.

între timp, lista de obligații și interdicții crește;

tot mai multe reguli se adaugă pentru că tot mai mulți oameni trebuie mulțumiți. Haloul trebuie să fie potrivit pentru o persoană și rearanjat pentru alta. Deci perfecționistul îl potrivește în toate chipurile și, înainte să devină Conștient de ce se întâmplă,

haloul s-a transformat în ceea ce Pa vel a numit „jugul robiei” (Galateni 5:1). Jugul era o unealtă a fermierilor foarte obișnuită în acele zile, pusă pe un animal să tragă plugul sau folosită pentru a lega

io8 / Leac pentru sufletele vătămate

două bovine împreună. Dar cuvântul avea și un alt sens și la acest sens se gândește Pavel. în Vechiul Testament jugul era simbolul autorității despotice așezate pe capul celor cuceriți, un semn al sclaviei lor. Era ceva umilitor și distructiv.

Vestea Bună a harului a intrat în viețile

galatenilor, * eliberându-i de acel jug spiritual. Vestea Bună e că drumul la Dumnezeu nu e cel al performanței fără cusur. Indiferent cât de mult încercați, nu puteți câștiga bunăvoința lui Dumnezeu.

De ce? Pentru că bunăvoința Lui, mulțumirea Lui față de dumneavoastră e un dar al harului Său, oferit din dragoste, prin Isus Hristos.

După un timp, harul a părut prea bun pentru a fi adevărat și galatenii au început să asculte alte voci din piață; o altă „evanghelie”, cum a numit-o Pavel (Galateni 1:6). Poate i-au ascultat pe legaliștii din Ierusalim, care spuneau că trebuie ținută toată Legea, inclusiv legea ceremonială. Poate i-au ascultat pe asceții din Colose, care s-au întrecut în renunțări

pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. De asemenea,

s-au mai întrecut în a respecta zilele speciale, lunile noi și Sabatul. Au insistat pe „smerenie” și subestimare deliberată (Coloseni 2:18). Au subliniat

ceea ce Pavel a numit porunci. „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Pavel a spus că aveau „o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup” care „nu sunt de nici un preț împotriva gâdilării firii pământești” (Coloseni 2:21, 23). Cât de exact! Astfel, legaliștii din Ierusalim și asceții din Colose au produs galateni diluatori și galateni reversioniști.

Simptome ale perfecțumiswiilui / 109

S-au întors la un amestec diluat de credință și fapte, de Lege și har. Și rezultatul a fost același atunci, cum este și astăzi când amestecăm Legea și harul. Credincioșii imaturi și sensibili pot deveni perfecționiști nevrotici, chinuiți de vină, puternic marcați de un halo, nefericiți și nemulțumiți. Au vederi rigide, sunt incapabili să simtă iubirea, se conformează aprobării și dezaprobării celorlalți. Totuși, printr-un ciudat paradox, ei îi judecă, îi învinovățesc și îi înlănțuie pe acești „alții”

5. Mânia. Dar ce-i mai rău de-abia urmează. Pentru că, vedeți, ceva îngrozitor începe să i se întâmple perfecționistului. Fără să-și dea seama,

undeva, în adâncul inimii sale, se naște mânia. Un resentiment față de îndatoriri, față de credința creștină, față de alți creștini, față de propria persoană și, ce e mai trist, față de Dumnezeu.

O, nu este vorba de adevăratul Dumnezeu. Asta e cel mai trist; asta îmi rupe inima. Perfecționistul nu se împotrivește Dumnezeului plin de har și de dragoste, care S-a dăruit pe Sine venind la noi, care,

prin Isus Hristos, a mers tot drumul până la cruce cu așa un preț. Nu, resentimentul său este împotri va

unei caricaturi de dumnezeu care nu e niciodată mulțumit. Un dumnezeu pe care nu-1 poate mulțumi

oricât ar încerca, indiferent la ce renunță sau ce se străduiește să facă. Acest dumnezeu crud ridică mereu miza, cere mereu mai mult și spune: „îmi pare rău, n-a fost destul de bine.”

Mânia față de acest dumnezeu fierbe în perfecționist. Uneori, își recunoaște mânia lui și întreaga tiranie nenorocită a datoriilor e văzută

no / Leac pentru sufletele vătămate

drept ceea ce este: un înlocuitor satanic, disperat,

al adevăratei perfecțiuni creștine. Și, uneori, perfecționistul poate găsi drumul de scăpare, poate găsi harul și este eliberat în mod miraculos. 6. Negarea. Adesea mânia nu este recunoscută, ci negată. Pentru că mânia e considerată un păcat teribil, este ascunsă. Și întregul amestec de teologie

greșită, legalism și mântuire prin fapte devine o Niagară înghețată. Acum se instalează profundele probleme afective. Schimbările stării de spirit sunt atât de mari și de teribile, încât o asemenea persoană pare a fi doi oameni diferiți în același trup. Sub stres și sub presiunea încercării de a trăi cu un sine pe care nu-1 place, cu un Dumnezeu pe care

nu-L poate iubi și cu oameni cu care nu se poate înțelege, presiunea devine prea mare. Și se poate întâmpla una din două: fie capitulează, fie suferă o cădere psihică.

Este atât de tristă capitulareal Eu petrec foarte mult timp consiliind oameni care au fost cândva creștini activi, dar au capitulat. A capitula înseamnă

a renunța la tot. Omul respectiv nu devine un necredincios, crede cu mintea, dar nu mai poate crede cu inima. Nu poate face față perfecționismului.

A încercat de atâtea ori și l-a făcut atât de nefericit, încât a renunțat.

Alții suferă o cădere psihică. Greutatea este insuportabilă și cedează sub apăsarea ei. Exact asta i s-a întâmplat lui Joseph R. Cooke, profesor de antropologie la Universitatea Washington din Seattle. Și-a luat doctoratul, avea și o pregătire solidă în teologie, așa că a plecat profesor misionar

Simptomc ale perfecționismului / in

în Thailanda. Dar, după câțiva ani, a părăsit câmpul

misiunii răpus. O cădere psihică l-a împiedicat să ‘predice, să predea, până și să citească Biblia. Cum a spus-o el însuși: „Eram o povară pentru soția mea și nefolositor lui Dumnezeu și celorlalți” (Freefor thc Taking, Fleming Revell, 1975).

Cum s-a întâmplat asta? „Am inventat un Dumnezeu imposibil și am suferit o cădere psihică.”

O, el credea în harul divin, chiar îl predica. Dar adevăratele lui sentimente despre dumnezeul cu care trăia zi de zi nu erau pe măsura predicilor sale. Dumnezeul lui era lipsit de bunăvoință și imposibil de mulțumit. Pretențiile lui Dumnezeu față de mine erau atât de mari și părerea Lui despre mine era atât de proastă, încât nu puteam trăi altfel decât dezaprobat de El... Toată ziua îmi reproșa: „De ce nu te rogi mai mult? De ce nu le vorbești mai mult altora despre Hristos?

Când vei învăța să te autodisciplinezi? Cum îți permiți să te lăfăi în gânduri atât de josnice? Fă asta,

nu face cealaltă! Produ, evanghelizează, muncește mai mult!”... Dumnezeu își folosea mereu dragostea Lui împotriva mea. îmi arăta mâinile străpunse de cuie uitându-Se la mine zâmbitor și spunând: „Ei bine, de ce nu ești un creștin mai bun? Dă-i zor și trăiește așa cum ar trebui!”

Mai mult decât orice, aveam un Dumnezeu care înăuntrul Său considera că valorez mai puțin decât noroiul. O, a făcut mare tam-tam de dragostea

Lui pentru mine, dar credeam că dragostea și acceptarea zilnică după care tânjeam puteau fi ale mele doar dacă îl lăsam să strivească aproape tot

i i2 / Leac pentru sufletele vdtnnwtc

ce era adevăratul meu eu. Când am înțeles asta, cu greu a mai existat un cuvânt, un sentiment, un gând sau o decizie dintr-ale mele care să-I fie cu adevărat plăcute lui Dumnezeu.

Puteți înțelege de ce un creștin sincer care simte așa ceya suferă o cădere psihică? Anii mei de predicare și consiliere, de rugăciune cu creștini evanghelici, m-au făcut să cred că această boală a perfecționismului e foarte răspândită printre oamenii din biserică.

Vindecarea Există o singură modalitate de vindecare completă de perfecționism: ea are profunzimea și simplitatea cuvântului har. Harul e termenul pe care îl folosim pentru grecescul charis, care înseamnă „grație, bunăvoință, amabilitate, favoare” Dar, în Noul Testament, acest cuvânt are un sens aparte: „favoare primită fără plată, nemeritată, ce nu se poate câștiga

și nu poate fi răsplătită” Acceptarea plină de dragoste pe care ne-o oferă Dumnezeu nu are nimic de-a face cu propria-ne vrednicie. Cum ne amintește dr. Cooke, harul este chipul pe care Și-l ia Dumnezeu când întâlnește nedesăvârșirea, păcatul, neputința și eșecul nostru. Harul e ceea ce Dumnezeu însuși este și ceea ce face Dumnezeu când Se întâlnește cu omul păcătos și nevrednic. Harul este în întregime un dar, accesibil tuturor. Vindecarea de perfecționism nu începe cu o oarecare experiență inițială a harului în mântuire sau sfințire, urmată de o viață trăită prin

propriile eforturi și performanțe extraordinare.

Siwptomc ale perfecțioiiismului / 113

Vindecarea de perfecționism are loc prin credința și viața de zi cu zi, prin înțelegerea relației pline de har cu un Tată ceresc iubitor și grijuliu. Dar aici e problema, căci uneori asta nu se poate întâmpla de la sine. Pentru unii oameni, înțelegerea harului nu poate deveni o realitate constantă fără o vindecare interioară a trecutului. Grija lui Dumnezeu

nu poate fi simțită fără o reprogramare interioară, de profunzime, a tuturor condiționărilor greșite care le-au fost induse de părinți și familie, de profesori, predicatori și de biserică. Acești perfecționiști au fost programați pentru așteptări nerealiste, pentru performanțe imposibile, dragoste condiționată și o subtilă teologie a faptelor. Nu pot scăpa peste noapte de acest tipar. Schimbarea cere timp, dezvoltare, înțelegere, vindecare și, mai

presus de toate, reprogramare — transformarea adusă de înnoirea minții. Vreau să vă spun ce s-a întâmplat în viața unui tânăr. Don a fost crescut într-o familie evanghelică

destul de conservatoare, unde tot ce credeau cu mintea era corect, dar tot ce practicau în relațiile

interpersonale de fiecare zi era greșit. E posibil așa ceva? O, da! întru totul posibil. Și părinții trebuie să-și amintească importanța lucrurilor pe care le vede copilul, nu doar a celor care i se spun. Una i se spunea lui Don, și cu totul altceva vedea el, de aceea trăia într-un conflict serios.

Don a crescut înconjurat de o dragoste imprevizibilă și condiționată. Din primii ani ai. copilăriei, a fost făcut să înțeleagă: „Vei fi iubit DACĂ../', „Te voi accepta și aproba CÂND../', „Vei

J14 / Leac pentru sufletele vătămate

fi iubit PENTRU... DACĂ...” A crescut simțind că nu și-a mulțumit niciodată părinții.

Avea treizeci de ani când a venit la consiliere datorită depresiilor sale — erau tot mai frecvente,

durau mai mult și erau mai înspăimântătoare. Câțiva prieteni creștini bine intenționați i-au spus că

problema lui.este în întregime spirituală: „Creștinii plini de Duh n-ar trebui să aibă asemenea sentimente. Ar trebui să fie mereu veseli.” Asta i-a dublat lui Don povara: pe de o parte, problema lui, iar pe de alta, vina că avea această problemă. Am discutat împreună multe ceasuri. Nu era ușor pentru el să înțeleagă și să accepte dragostea și harul lui Dumnezeu, darămite să le simtă înăuntrul său! Pentru că fiecare experiență a relațiilor interpersonale,

de la copilărie la maturitate, a contrazis harul și dragostea, îi era foarte greu să creadă și să simtă

harul lui Dumnezeu. Și Don și-a agravat problema. In perioadele în care se simțise deprimat a inițiat relații nelegitime cu persoane de sex opus. O, niciodată până la capăt, însă destul de departe; s-a folosit de o fată, apoi de alta pentru a scăpa de depresie. Era un păcat și el știa asta. Faptul că s-a folosit greșit de altă persoană i-a mărit sentimentul de vinovăție adăugând o vină reală la vina sa imaginară. Parcursese de nenumărate ori întregul ciclu al lacrimilor, pocăinței, izbăvirii și al promisiunilor înnoite, pe care însă mai târziu le încălca din nou. Ședințele noastre au durat mai mult de un an. Dar

în acest timp s-a produs vindecarea multor amintiri dureroase și reprogramarea modalităților greșite de

Simptome ale perfecționismului / 115

a face față depresiilor. Și-a făcut bine temele, a ținut

un jurnal cinstit al sentimentelor sale, a citit cărți bune și a ascultat casete, a învățat pe dinafară multe pasaje din Scriptură și a petrecut timp în rugăciune pentru lucruri concrete, cu o atitudine pozitivă.

O parte din reînvățare s-a produs în timpul relației noastre. A încercat de multe, multe ori să mă facă să-l resping, să-mi retrag acceptarea iubitoare pe care i-o acordasem. Don încerca să mă deterfnine să mă port cu el la fel ca mama și tatăl său și la fel cum credea că Se purtase Dumnezeu cu el.

Vindecarea nu a venit peste noapte, dar, slavă Domnului, a venit! încet, dar sigur, Don a descoperit harul în acceptarea incredibilă și necondiționată a persoanei lui de către Dumnezeu. Perioadele în care

se simțea tare abătut s-au rărit. Nu s-a chinuit să scape de ele, au dispărut pur și simplu — așa cum cad primăvara frunzele moarte și sunt înlocuite de altele. A câștigat mai mult control asupra gândurilor și acțiunilor sale. Depresiile au început să dispară și acum el are momente bune și rele ca noi toți.

De fiecare dată când îl văd pe Don singur, zâmbește și spune: „Doctore, e prea frumos ca să fie adevărat, dar e-adevărat!” Tocmai acesta este

mesajul. Problema perfecționistului e că a fost programat să creadă că e prea frumos ca să fie adevărat. Și dumneavoastră puteți gândi: Desigur, cred în harul divin, dar...

„Veniți la Mine, a spus Isus, toți cei trudiți și-mpovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).

Nu este aceasta o veste bună? Nu sunteți nevoit să trăiți mai departe ca și până acum, căci există o cale

n6 / Leac pentru sufletele vătămate

mai bună! „Eu vă voi da odihna. Luați jugul Meu asupra voastră... căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoară” (11:28-30).

„JugulMeu este bun.” Ce înseamnă asta? Jugul Său e confortabil, căci e croit pe măsura personalității

dumneavoastră, a individualității și a umanității

dumneavoastră. „Sarcina Mea este ușoară” înseamnă că Isus, care vă potrivește jugul, nu vă va lăsa niciodată singur, ci va purta jugul împreună cu dumneavoastră ca Paraclete, Cel care vi se alătură pentru a vă ajuta să cărați această sarcină și acest jug ușoare.

Remarcați cuvintele din imnul lui Charles Wesley în care el vorbește despre procesul prin care harul tămăduitor al lui Dumnezeu vindecă o inimă perfecționistă, încărcată de vinovăție.

Te scoală, suflete al meu, te scoală Te scoală, suflete al meu, te scoală; alungă temerile vinovate Căci Jertfa îți vestește iertare de păcate; în fața Tronului Măririi se află-a noastră chezășie Și pe-a Lui mâini al nostru nume'scrie.

în cer de-a pururi viețuind, El pentru mine mijlocește

Și-n dragostea-I izbăvitoare prin al Săirsânge stăruiește; Păcatu-ntregii lumi de Sine-i ispășit Prin sângele ce curge din Tronul cel slăvit.

Simptome ale perfccționismului / 117

Primite la Golgota, El pentru mine poartă cinci răni ce sângerează Și-n a lor stăruință prea tare cuvântează: Iertare! Da, Iertare! Și strigă iar: Iertare Căci cel răscumpărat nu trebuie să moară!

Iar Tatăl îl aude rugându-Se fierbinte pe Unsul Cel Iubit Și ruga I-o ascultă, căci jertfa I-a primit. Și Duhul Său șoptește, privind spre a Lui sânge: „Ești fiu iubit de Domnul, crede, nu mai plânge!”

Și glasu-I plin de dragoste aud, cu Dumnezeu sunt împăcat; Și fiindcă-s al Lui fiu, de frică am scăpat. Cu-ncredere m-apropii și-naintez pe dată, Și plin de bucurie strig: „Ava! Ava! Tată!”

Totuș, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, și smerit. Dar El era

străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de

drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. S-a dat pe Sine însuș la moarte, și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentrucă a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. Isaia 53:4-6,12

Procesul de vindecare a perfecționismului

erfecționismul este sentimentul constant și atotcuprinzător de a nu fi la înălțimea cerințelor, de a nu fi sau de a nu face niciodată destul pentru a mulțumi. A mulțumi pe cine? Pe toți — pe

dumneavoastră înșivă, pe ceilalți, pe Dumnezeu,

în mod firesc, el presupune multă autoînjosire și autodispreț, alături de o hipersensibilitate la părerea, la aprobarea și la dezaprobarea celorlalți. Și toate astea sunt însoțite de umbra vinovăției. Perfecționistul aproape simte nevoia să se creadă vinovat, dacă nu pentru altceva, pentru însuși faptul că nu are remușcări!

Perfecționismul produce o imagine a lui Dumnezeu deformată de sentimentele de îndoială, revoltă și mâjiie împotriva unui Dumnezeu care nu poate fi niciodată mulțumit.

Leacul pentru perfecționism este harul plin de îndurare al lui Dumnezeu, dat nouă prin Isus

Hristos. însă, pentru a fi tămăduit, trebuie să acceptați tratamentul prescris.

120 / Leac pentru sufletele vătămate

Vindecarea este un proces Primul pas constă în renunțarea la ideea de vindecare rapidă. Nu lăsați pe nimeni să vă amăgească cu ideea

că printr-un tratament intensiv vă veți vindeca pe loc. De fapt, a căuta mereu soluția imediat după colț este o parte a bolii. Căci perfecționistul e specializat în dacă: „Dacă aș putea..., ar fi bine.” Ce ați completat

în punctele de suspensie? Ceva pozitiv? „Dacă aș putea... citi, spune rugăciuni, dărui, evangheliza, sluji”? Sau cu ceva negativ?

• „Dacă aș putea renunța la...” • „Dacă m-aș putea opri din...” • „Dacă aș putea abandona...” • „Dacă aș putea respecta cele patru legi, urma cei trei pași, primi cele două binecuvântări sau primi darul; cu siguranță atunci aș reuși!”

Orice scornire disperată de soluții rapide de acest fel este un apel la magie, nu un miracol.

Vindecarea este un proces; n-ați devenit perfecționist peste noapte și nici nu veți scăpa de perfecționism peste noapte. Este necesar un proces de creștere în har, de reprogramare și de vindecare la fiecare nivel al vieții dumneavoastră. Va trebui să vă vindecați mintea cu concepțiile ei deformate, să vă vindecați sufletul cu sentimentele lui vătămate, să vă vindecați percepția cu evaluările ei înjositoare

și să vă vindecați relațiile cu toate conflictele lor tulburătoare. Și mai aveți nevoie de o vindecare adâncă, interioară, a amintirilor astfel, încât să se șteargă reluările distructive de imagini care interferează cu viața dumneavoastră.

Procesul de vindecare a perfecționismului / 121

Ați putea crede că sună a revizie generală. Chiar este, și faptul că vă supuneți acestui proces e începutul vindecării de perfecționism.

Dumnezeu va fi mulțumit *

Nu numai că Dumnezeu și harul Său vă vor însoți pe tot parcursul procesului de vindecare, dar Dumnezeu va fi mulțumit de dumneavoastră la fiecare pas al acestui

proces. în Biblie, cuvântul har e întotdeauna împletit cu prezența Dătătorului de har. N-ar trebui să folosim niciodată cuvântul har ca și cum am descrie o marfă împărțită de Dumnezeu. Har înseamnă Dumnezeul binevoitor venind spre dumneavoastră. „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Nu harul, ci „harul Meu”. Una din expresiile favorite ale lui Pa vel a fost

„harul Domnului nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 16:23, Galateni 6:18, Filipeni 4:23,1 Tesaloniceni 5:28, 2 Tesaloniceni 3:18). Harul nu este o marfă, ci însuși Domnul nostru, venind spre noi cu îndurarea Sa. Un

Dumnezeu iubitor, binevoitor, ne acceptă așa cum suntem, ni Se oferă cu dragoste aici și acum, nu când ne vom redresa. Dumnezeu este mulțumit de noi când trecem prin procesul de vindecare, la fel ca părinții iubitori când copilul lor începe să învețe să umble. într-o casă, zilele respective sunt marcate de multă emoție

și bucurie, mai ales la primul copil — acesta se împiedică, mai cade peste mobilă, poate chiar îndoiește un pic veioza. Dar îl ceartă oare părinții, îi spun cât sunt de nemulțumiți că nu se descurcă perfect? Strigă oare tatăl: „Ar trebui să te descurci mai bine, copile”? Adaugă oare mama: „Ai făcut un

122 / Leac pentru sufletele vntainate

pas prostesc. Nu-i de mirare că ai căzut și te-ai lovit”?

Vedeți cât de des L-am transformat pe Dumnezeu

într-un părinte nevrotic? Sau, parafrazând ce a spus Isus în Predica de pe Munte: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți cum să faceți când vă învățați copilul să umble, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va fi mulțumit de voi la fiecare pas al procesului vostru de vindecare?” (vezi Matei 7:11).

Dumnezeu va fi mulțumit de voi pe tot parcursul drumului. Dați-mi voie să sugerez o rugăciune care să ne însoțească, o rețetă de întrebuințat la nevoie:

„Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că mă vindeci conform orarului Tău perfect.” în acest fel nu transformați procesul într-o altă formă de iritare pentru perfecționismul dumneavoastră ori de mânie

pentru înaintarea înceată, ci într-o rugăciune de mulțumire pentru bunăvoința Sa arătată la fiecare pas.

Rădăcinile problemei Adesea, problemele afective sunt rezultatul unui dumnezeu, al unor oameni, al unui fel de viață, pe care le găsim uitându-ne prin fereastra relațiilor din copilăria noastră. Cei mai mulți dintre noi

și-au dezvoltat conceptul/sentimentele despre Tatăl nostru din ceruri din imaginile mamelor și ale taților noștri pământești, iar aceste sentimente devin atât de amestecate si confuze. Dar aceste sentimente contradictorii și culpabile nu sunt vocea

lui Dumnezeu. Sunt adesea vocea neîntreruptă a Marnei, a Tatălui, a Fratelui ori a Surorii sau a ceva

Procesul de vindecare a perfecționismnliii / 123

interiorizat care ne presează. Amintiți-vă că cele mai

multe din tiparele fundamentale de relaționare cu alți oameni sunt construite după tiparele relațiilor din familia noastră. 1. Părinți ce nu pot fi mulțumiți. Una dintre cauzele familiale cel mai des întâlnite, care duce la perfecționism și depresie, este faptul că părinții sunt nemulțumiți. Asemenea părinți oferă numai dragoste condiționată, cerând respectarea anumitor standarde, obținerea de note mari sau cele mai bune performanțe în sport ori în viața spirituală. Oferă puțină încurajare, sau chiar deloc, și multă critică. Până și aprobarea este condiționată. încurajarea e dată numai pentru a accentua că „trebuia și puteai mai mult”. Cele trei note de 10 din carnet sunt trecute

cu vederea, însă nota 9, nu: „Cred că poți trece de la 9 la 10, dacă încerci.” Și când încerci și treci de la 9 la 10 și-i arăți mamei carnetul, crezând că va fi precis mulțumită, te privește o clipă, apoi deodată se încruntă și-ți spune: „Dumnezeule! De unde ai pata

aia pe haină? Cred că ai vărsat ketchup pe tine. Ai umblat toată ziua așa?” Ceea ce înseamnă: „Copil netrebnic și nerecunoscător! Ce imagine de părinte îmi creezi în ochii societății?” Părinții nemulțumiți și dragostea condiționată

produc scopuri și standarde de neatins. Cu câțiva ani în urmă, o doamnă mi-a spus că de fiecare dată când foloseam cuvântul a fi supus sau supunere într-o

predică se simțea neliniștită, vinovată. Mama ei obișnuia să o îmbrace foarte elegant dimineața, când ieșea la joacă. Și-i spunea: „Acuma, că ieși, să nu-ți murdărești rochia. Am muncit mult până să calc toată

124 I Leac pentru sufletele vătămate

dantelăria asta/' Vă puteți imagina cum arăta rochia

după-amiaza și seara. Și, când fetita se întorcea, mama ei o certa cu mânie: „Copil neastâmpărat, nu mă asculți niciodată!” Cerințe absurde, nerealiste, imposibil de realizat. Când nu erau împlinite, urmau vina și pedeapsa. Cum era o casă profund religioasă, sunteți surprinși că fata, acum o femeie în toată firea, se luptă cu concepții incorecte despre Dumnezeu, cu subestimarea și cu o povară grea de vină?

2. Situații familiale imprevizibile. într-una din operele sale, Charles Dickens a spus: „în lumea celor mici, cel mai mare rău e nedreptatea.” Imprevizibilul situațiilor familiale duce la nedreptate. Dacă părinții nu se pot controla, copilul nu știe la ce răspuns să se aștepte din partea lor.

Beth a avut o viață creștină cu foarte multe suișuri și coborâșuri. S-a străduit, însă credința și încrederea nu-i prea erau la îndemână. Sentimentele ei de vină și autocondamnare erau uneori atât de puternice, încât nu suporta nici să meargă la biserică, în cele din urmă, am ajuns la o înțelegere — să stea în spate, aproape de una dintre ieșiri încât, dacă nu poate suporta ceva din predica mea, să poată pleca. Și de multe ori în timpul unei predici, fără să vorbesc de ceva ce eu să consider dificil, o vedeam pe Beth ridicându-se și ieșind. Ce familie a avut! Era ca și cum ai fi trăit pe ouă zi

și noapte. Tatăl era alcoolic. Mama era una din acele femei liniștite și calme — liniștite și calme precum

un vulcan ce poate erupe oricând. Nu pot să uit afirmația lui Beth: „N-am știut niciodată dacă voi fi îmbrățișată sau lovită. Și n-am putut niciodată să-mi

Procesul de vindecare a perfeclionisnudui / 125

dau seama de ce se întâmpla fie una, fie cealaltă.” Deci, firesc, a crezut că Dumnezeu este imprevizibil, irațional și instabil precum părinții ei. Pe lângă aceste răni sufletești, au fost și câteva răni propriu-zise. La un moment dat, a fost necesară o intervenție chirurgicală pentru un maxilar dislocat. Și acele răni i-au lăsat amintiri tare dureroase, care

necesitau vindecare înainte ca ea să poată crede în Dumnezeul de la care vine orice dar bun și desăvârșit,

în care este lumină fără cea mai mică umbră de mutare sau schimbare (Iacov 1:17).

Nu e greu de înțeles de ce asemenea situații familiale nasc infirmi afectiv și perfecționiști. Părinții

imposibil de mulțumit, o personalitate pe care nu ți-o poți accepta, standardele de neatins și fanteziste, semnalele neclare, conflictele de nesuportat — toate programează oamenii să dea răspunsuri greșite. înțelegeți de ce vindecarea este un proces care

cere timp, efort, adesea ajutorul unui consilier și întotdeauna părtășia încurajatoare și iubitoare a Trupului lui Hristos? Câtă nevoie avem de aprobarea,

de sprijinul și lucrarea celorlalte mădulare ale Trupului lui Hristos! Iacov afirmă implicit că, în multe cazuri, reprogramarea, înnoirea și procesul de vindecare survin numai când avem părtășie și ne rugăm unii pentru alții (Iacov 5:16).

Puterea de a te umili Nenumăratele răni cu care ne trezim sunt greu de clasificat. Fac parte din viața noastră într-o lume căzută. Ben a fost unul dintre cele mai timide suflete pe care le-am consiliat vreodată. Abia îl puteam auzi.

126 / Leac pentru sufletele vătămate

„Ce ai spus, Ben?” Am început să exersăm pentru a-1 ajuta să vorbească mai tare. îl puneam să-mi citească diferite lucruri. „Puțin mai tare, Ben. Curaj! Vorbește mai tare!” Se temea să nu fie o povară pentru ceilalți. Te puteai simți stingherit în prezența lui. Aproape că îți venea să te uiți dacă nu poartă o pancartă pe care scrie: „Scuzați-mă că trăiesc!”

Ați auzit vreodată de „Ordinul dependent al sufletelor realmente molcome și timide”? Semnul lor este preșul din fața ușii. „Preșurile” de la ușă au un simbol oficial — lumina galbenă de avertisment.

Motoul lor oficial este: „Cei blânzi vor moșteni pământul, dacă toată lumea e de acord!” Ordinul a fost fondat de Upton Dickson care a scris un pamflet numit „Puterea de a te umili”. Ei bine, Ben putea fi un membru de elită al acestui ordin.

Situația lui Ben s-a ameliorat prin discuții, însă adevărata vindecare a început într-o tabără de consiliere pentru cupluri. înconjurat de câteva cupluri iubitoare, aprobatoare, Ben a rememorat o serie de amintiri dureroase. Și-a amintit că i-a auzit pe vecini vorbind de familia lui. Vedeți, avea o mamă

bolnăvicioasă, isterică. Suferise o cădere psihică și fusese mult timp aproape invalidă. Ben și-a amintit de vecinii care bârfeau că ea suferise căderea psihică din pricina băiețelului care o tot urma, agățându-se de șorțul ei și nescăpând-o niciodată din ochi. O

povară destul de grea pentru un copilandru, chiar și pentru un adolescent: „Tu ești cauza căderii mamei tale, a infirmității ei!” Ben și-a dat drumul șuvoiului

de lacrimi, iar grupul l-a acceptat cu dragoste. O mare povară i se luase de pe suflet, căci nu putuse

Procesul de vindecare a perfecționismului / 127

pune capăt penitenței interioare pe care o practicase în toți acești ani de acuzare pe nedrept. Nu vom ști niciodată câte răni și câtă suferință au

provocat asemenea remarci întâmplătoare. Semințe de răni, umilință, ură sunt sădite în căpșor, pentru a infecta într-o zi o personalitate adultă. Remarci de genul: „Mă tem că va crește ca unchiul

Ed.” Și cine e unchiul Ed? Ei bine, unchiul ,Ed și-a petrecut zece ani într-o închisoare și a murit într-un ospiciu. Sau de genul: „Mamă! Ce copil, ce față! Nu-i păcat că nu are măcar un pic din frumusețea fratelui lui?” Sau fetița care avea o soră mai frumoasă și care

și-a auzit rudele șoptind la o reuniune de familie: „Asta-i cea urâtă”. Și ce putem spune despre toate rănile și agoniile, vina, temerile și urile care sunt împletite cu obsesia modernă — sexul? De la curiozitatea puerilă care-i

face pe copii să-și analizeze reciproc trupurile, la frații și surorile mai mari care amenință și mituiesc profitând de cei mai mici, stârnind senzații puternice

— care au un caracter distructiv la această vârstă

— parcă am trece 2000 de volți printr-un fir de 220. Treceți la tații naturali și vitregi care nu-și tratează fiicele ca fiice, ci ca soții și amante. Sexul, fiind ceea ce este, poate produce cel mai grav conflict afectiv: spaimă și dorință, frică și plăcere, dragoste și ură, toate împletite într-un cutremur afectiv violent care te poate secătui.

Mânia copleșitoare Fiindcă veni vorba despre ură — asta e adevărata problemă, nu-i așa? Mânia, resentimentul, ura sunt

128 / Leac pentru sufletele vătămate

îngropate adânc. Uneori îi întreb pe cei pe care-i consiliez: „Ar fi prea dur cuvântul mânie?” Adesea

își înclină capetele și spun: „Nu. E corect/' Nu lăsați o blândețe exterioară, de preș la ușă, să vă înșele. încă n-am întâlnit nici un om care să sufere de probleme afective cauzate de perfecționism, dar care să nu fie furios pe cineva sau ceva. Mânia poate fi îngropată sub straturi de timiditate, sfiiciune și evlavie spirituală, dar există. Procesul de vindecare presupune obligatoriu curajul de a demasca mânia, de a o aduce în fața

Domnului, de a o pune la Cruce, unde îi e locul. Nu există vindecare până când ea nu e recunoscută, combătută și soluționată. Soluția este iertarea fiecărei persoane implicate în respectiva ură și umilință; este

abandonarea oricărei dorințe de răzbunare față de acea persoană; înseamnă să-i permiți iubirii iertătoare a lui Dumnezeu să-ți spele sufletul răvășit de vină.

Cu mulți ani în urmă, am fost surprins să primesc un telefon de la un profesor care preda la un colegiu creștin. Și-a amintit o afirmație pe care o făcusem într-o predică despre trezirea spirituală, la școala sa. A spus: „îmi amintesc că ați spus: «Ori de câte ori constatați că ați reacționat exagerat la un stimul oarecare, fiți pe fază! Ați dat, probabil, peste o rană afectivă adânc îngropată». Cred că așa mi s-a

întâmplat mie.” Deci a venit în orașul nostru și am petrecut o săptămână împreună. Era un om învățat și deosebit de spiritual, cu o profundă cunoaștere a Scripturii. Dar în campus avusese loc o dispută și, dintr-o dată, acest creștin atât de stăpân pe sine

a reacționat cuprins de o mânie violentă. Mânie

Procesul de vindecare a perfeclionismului / 129

copleșitoare era într-adevăr descrierea potrivită. El însuși era șocat și se simțea extrem de vinovat. ’Nu știa ce să facă și oricât ar fi citit din Scriptură, s-ar fi rugat ori ar fi încercat să lase totul în seama Domnului, nu l-a ajutat. Era cu adevărat la pământ și, agonizând, mi-a spus: „Nu-mi vine să cred, dar, când s-a întâmplat, am simțit practic dorința de a ieși

afară și de a omorî pe cineva/' N-a fost greu să depistăm cauzele problemei, dar nu le putea accepta. In timp ce se destăinuia, spunea mereu: „O, dar e o tâmpenie... nu poate fi asta!”

I-am spus: „Nimic nu e o tâmpenie.

Povestește-mi!”

Fusese un copil isteț, precoce, un intelectual din naștere. Cunoașteți tipul — are șase ani, dar ai zice că are cincisprezece. Era atât de inteligent, că-i era greu să trăiască printre cei care nu erau la fel de deștepți. Era mereu primul în clasă, dar ultimul la joacă. Fiecare pauză era o pacoste pentru el. Erau

acele scene de neuitat când copilul inteligent, dar stângaci era tachinat și se făceau glume pe seama lui.

Copiii mai duri îl terorizau, îl torturau, îl loveau, îl răneau fizic. Insă, mai mult decât atât, au făcut din el un invalid afectiv. Am fost uimit de sensibilitatea memoriei sale. Și-a amintit toate numele copiilor, chiar și ce haine purtau. Era totul acolo, deși trecuseră

ani, și s-a scufundat în fântâna sa de mânie. Cum pomeneam vreun incident, îl numea pe respectivul copil. L-am invitat să-i ierte pe fiecare în parte. „II vei ierta pe Dan? O vei ierta pe Sally? Și pe...” Pare o bagatelă? Dimpotrivă, a fost incredibil de dureros, însă, în rugăciune, a găsit puterea de a-1 ierta pe fiecare

130 / Leac pentru sufletele vătămate

dintre acei copii care i-au făcut viața atât de amară. Duhul Sfânt a ridicat vălul de pe amintirile respective și le-a dezamorsat puterea de constrângere. A fost începutul unei schimbări profunde și a durat până când puterea de vindecare a lui Dumnezeu a umplut golurile dureroase din inima sa.

îndreptățirea lui Dumnezeu Un asemenea resentiment fundamental e, cu adevărat, o revoltă împotriva nedreptății și strigă: „Am fost o

victimă. N-am avut de ales. Nu eu am ales să mă nasc. Nu mi-am ales părinții. Nu mi-am ales frații și surorile. Nu mi-am ales handicapurile și boala.

Am fost o victimă, iar rănile, umilința și cicatricele mele sunt nedrepte.” Și vedem adesea această mânie ascunsă ieșind la suprafață în perfecționiștii ce vor să corecteze fiecare greșeală pe care o văd și să îndrepte

toate relele din lume. Locul vindecării, pentru aceste persoane rănite,

este Crucea — culmea tuturor nedreptăților. în remarcabila sa carte, P.T. Forsythe numește Crucea

„îndreptățirea lui Dumnezeu” (The Justification of God, Londra, Independent Press). Prin Cruce, Dumnezeu Și-a dovedit identificarea totală cu noi în suferința noastră nemeritată, cât și în pedeapsa noastră

meritată. N-a existat niciodată mai multă nedreptate decât în acea Cruce. Nimeni nu a avut parte de mai multă respingere decât Domnul nostru. Acuzațiile care I s-au adus, procesul Său, răstignirea Sa au fost toate extrem de nedrepte. Nu spuneți niciodată: „Dumnezeu nu știe cum e să suferi” și nu gândiți niciodată că Dumnezeu

Procesul de vindecare a perfecționisinului / 131

îngăduie să suferim lucruri pe care El n-a fost dispus

să le suporte. El a fost dus ca un miel la tăiere; toate drepturile I-au fost luate; toate puterile I-au fost suspendate. A pierdut sprijinul prietenilor Săi în clipa în care L-au părăsit și au fugit, iar El era umilit, dezgolit, batjocorit, ridiculizat: „Deci ești Fiul lui Dumnezeu, ha? Ei bine, dă-te jos și dovedește-o, dacă ești atât de grozav!”

Privind Crucea, începem să înțelegem cât de mult Se identifică Hristos cu adevărul, și nu doar cu adevărul sclipitor, strălucitor și frumos al lui Dumnezeu pentru noi toți. Crucea Lui reprezintă adevărul înspăimântător și revoltător despre noi toți — adevărul despre invidia, și ura, și pofta, și egoisnfiul, și mânia care sălășluiesc în această lume

căzută, păcătoasă a ființelor umane. Adevărul viețuirii în această lume a ieșit la suprafață prin răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Acum știm că Dumnezeu înțelege cum e să trăiești în această lume.

El este Tămăduitorul rănit, e Marele nostru Preot mișcat de simțământul infirmităților noastre. Aceasta este vestea cea bună, prea bună pentru a fi adevărată, pentru fiecare perfecționist — pentru

dumneavoastră, care nu puteți face față tuturor sentimentelor contradictorii dinăuntrul dumnea¬ voastră, pe care nu credeți că I le puteți împărtăși lui Dumnezeu. De nenumărate ori am auzit, în biroul meu: „Cum I-aș putea spune asemenea lucruri lui Dumnezeu? Să îmi exprim durerea, umilința, mânia, resentimentul față de oameni, da; însă față de El? Cum

îi pot împărtăși asta?” Nu înțelegeți? Pe Cruce, El a experimentat toate acestea și încă mult mai mult.

132 / Leac pentru sufletele vătămate

Pe Cruce, în Hristos, Dumnezeu a absorbit toate aceste categorii de sentimente dureroase în dragostea Sa. Ele I-au pătruns în inimă, I-au străpuns sufletul și au fost dizolvate în oceanul iertării Sale și în marea uitării Sale. Apostolul Pavel, anterior cel mai îndârjit dușman, al credinței creștine, a fost unul care L-a urât pe Isus Hristos, unul care a strigat insulte la adresa Lui, unul care și-a exprimat mânia, prezent fiind la uciderea primului martir, Ștefan. Când Pavel a descoperit că

toată mânia a fost absorbită în inima iertătoare a lui Dumnezeu, a scris: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând (și să personalizăm) împăcându-mă cu

Sine, neținându-wi în socoteală păcatele mele” (vezi 2 Corinteni 5:19).

Nu există nimic legat de rănile chinuitoare, ascunzișurile, ura și mânia din sufletul dumnea¬ voastră pe care I l-ați putea împărtăși lui Dumnezeu,

iar El să nu fi auzit deja. Nimic, din ce îi spuneți, nu va rămâne neînțeles. Vă va primi cu dragoste și har. Pentru că Isus a știut că vom crede toți că vestea e

prea bună pentru a fi adevărată, în noaptea dinaintea drumului Său spre Cruce a instituit Cina cea de Taină. Luând din pâine și vin — lucruri simple pe care le putem simți, atinge și gusta, mirosi și primi în noi înșine — a spus: „Mâncați și beți de aici. Faceți lucrul

aceasta pentru a vă aminti de tot ce s-a întâmplat” (vezi Matei 26:26-28).

Când luăm și mâncăm din trupul, din frângerea Lui, primim vindecare și întregire pentru frângerea

noastră. Când bem din vin, primim iertarea și

Procesul de vindecare a perfecționismului / 133

dragostea Lui tămăduitoare în sufletele și trupurile noastre.

„O, Tămăduitorule rănit, Tu, Cel care ai fost frânt, Ție Iți încredințăm toate bucățile vieții noastre frânte și Te rugăm să le pui laolaltă și să ne faci din nou întregi și sănătoși. Amin.”

Negreșit, n-avem îndrăzneala să ne punem alături sau în rândul unora din aceia cari se laudă singuri. Dar ei, prin faptul că se măsoară cu ei înșiși și se pun alături ei cu ei înșiși, sunt fără pricepere. Noi, însă, nu ne lăudăm dincolo de măsura noastră, ci în măsura marginilor, pe cari le-a însemnat Dumnezeu câmpului nostru ca să ajungem până la voi.

Ci, „oricine se laudă, să se laude în Domnul” Pentrucă nu cine se laudă singur, va fi primit, ci acela pe care Domnul îl laudă. 2 Corinteni 10:12-13,17-18

Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înțelepciunea înlăuntrul meu! Psalmul 51:6

Supraom sau tu însuți?

erfecționistul trebuie să învețe să fie el însuși în Hristos. Totuși, tocmai fiind cu adevărat el însuși, perfecționistul îndură cele mai dure răni, are nevoie de vindecarea celei mai adânci părți a ființei lui, de cea mai drastică reprogramare. Poate cea mai cumplită urmare a perfecționismului este alienarea

de adevăratul sine. Să vedem unde începe această pierdere tragică și cum se produce.

Pe parcursul procesului de creștere, copilul primește mesaje despre el însuși, despre Dumnezeu, despre alți oameni și despre relații. Aceste mesaje pot fi afirmații explicite sau deducții din cele văzute și întâmplate. Pot proveni din cele spuse sau făcute

în mod direct ori din ceea ce nu este spus sau nu este făcut. De obicei, e o îmbinare a mai multor factori. încet, dar sigur, și inconștient pentru cel tânăr, mesajele pătrund. Copilul care a primit mesaje negative știe: „Nu sunt acceptat și iubit așa cum sunt. Am încercat toate modalitățile pentru a primi această aprobare fiind așa cum sunt. Pot fi acceptat și iubit dacă devin altceva și altcineva/'

136 / Lene pentru sufletele vătămate

Și tânărul nu se oprește pentru a încerca să priceapă ce se întâmplă. El nu știe ce se întâmplă în viața lui — că nu îi sunt împlinite nevoile profunde,

date de Dumnezeu, care sunt fundamentale în dezvoltarea unei ființe umane. Nu ajunge să trăiască sentimente foarte necesare, sentimentul siguranței, al acceptării, al apartenenței și valorii. Nu i se răspunde nevoii de a fi iubit și de a învăța

să iubească. în schimb, se dezvoltă tot mai mult anxietatea profundă și sentimentul nesiguranței, al lipsei de valoare și al respingerii. Și tânărul începe să se cațere pe poteca lungă și anevoioasă a încercării de a deveni altcineva. Tragedia e că șinele persoanei respective, cum l-a conceput Dumnezeu, nu are nici o șansă să se dezvolte. Talentele sale unice nu sunt dezvoltate. Șinele său adevărat e negat sau strivit și un pseudosine îi ia locul. Toate energiile afective și spirituale care ar

trebui să coopereze pentru'dezvoltarea sinelui său proiectat de Dumnezeu sunt folosite la compunerea unei imagini de sine false și idealizate. Din păcate, acest proces autodistructiv nu se oprește automat când omul devine creștin. Iertarea, acceptarea iubitoare și harul lui Dumnezeu pene¬ trează câteva straturi exterioare ale sinelui său ireal, oferind vieții sale o nouă onestitate. însă, dacă deformarea este gravă și sentimentele sunt puternic vătămate, e necesar un gen mai profund

de vindecare. Căci mult prea adesea pseudosinele trece și în viața creștină și își reorganizează existența

în jurul noii experiențe religioase.

Supraom sau tu însuți? / 137

Supraom versus tu însuți Ce sunt supraomul și tu însuți? Supraomul este o imagine idealizată falsă cu care credeți că trebuie să vă identificați pentru a fi iubit și acceptat. Supraomul este o imagine închipuită a sinelui. De vreme ce ați fost programat să credeți că nimeni nu vă va iubi dacă vă va cunoaște adevăratul eu, vă luptați să deveniți un supraom, să câștigați dragoste și acceptare. Această deformare se extinde până la nivelul lui Dumnezeu, care este Perfecțiunea absolută, care cere perfecțiune și în fața căruia, cumva, ar trebui să vă arătați numai partea cea bună. Trebuie să-L lăsați pe Dumnezeu să vadă numai supraomul, nu adevăratul dumneavoastră eu.

Dați-mi voie să vă pun o întrebare foarte personală. Când stați în prezența lui Dumnezeu în meditație ori rugăciune, pe care dintre cele două I le înfățișați? Odată i-am pus această întrebare unui evanghelist foarte apreciat, care dorea să îl ajut în

rezolvarea unor probleme afective și spirituale. I-am spus: „în întâlnirile tale cu Dumnezeu, când te îndrepți spre El în rugăciune, ce sine îi prezinți?

Care e imaginea de sine, în mintea ta, pe care I-o înfățișezi lui Dumnezeu? Nu te grăbi. Gândește-te. Aștept până te gândești bine.” Ei bine, a tăcut neobișnuit de mult. Apoi mi-a

spus: „Știi, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar

trebuie să fiu cinstit cu tine. Mă tem că întotdeauna mă înfățișez înaintea lui Dumnezeu cu tot ce am mai religios și purtând cel mai frumos halo. Cinstit, ar trebui să recunosc că, imaginându-mă în prezența lui

138 / Leac pentru sufletele vătămate

Dumnezeu, sunt întotdeauna supraomul. Nu cred că mi-am înfățișat vreodată adevăratul eu, ceea ce sunt.” Apoi a clătinat din cap și a adăugat: „Și am cântat de mii de ori Așa cum sunt, la Tine vin, dar mam făcut-o niciodată.” Nu e singurul. Există modalități subtile de a-I prezenta lui Dumnezeu supraomul și de a ascunde eul adevărat. Una este modalitatea futuristă. „Sigur, Doamne, n-am devenit încă supraom. Tu știi asta și o știu și eu. Nu sunt încă supraomul, dar într-o zi voi fi. Voi fi cândva creștinul desăvârșit. Cândva mă voi

ruga destul, voi citi destul, voi vorbi destul altora despre Hristos, voi face destule lucruri deosebite pentru Tine. Cândva voi fi imaginea mea idealizată. Voi fi supraom. Deci nu-i da atenție adevăratului meu eu, acum, Dumnezeule — e numai temporar. Privește ceea ce voi deveni.” Există și modalitatea penitenței. în acest caz, în

viața perfecționistului intervine extrem de multă subestimare și chiar autodispreț. „Ei bine, Doamne,

nu te uita la adevăratul meu eu, la toate păcatele, eșecurile și defectele mele. Nu privi la astea, căci știi cât mă disprețuiesc, nu? Și presupun, desigur, că și Tu îmi urăști adevăratul eu cu toate eșecurile și defectele. însă știi care-mi sunt obiectivele, Doamne.

De vreme ce Tu îmi urăști adevăratul eu și îl urăsc și eu, poți vedea că sunt de partea Ta, deci sunt cu adevărat supraom.”

Prin aceste modalități subtile, autoînjosirea devine o perpetuă pedeapsă interioară menită să-L impresioneze pe Dumnezeu. Sperați că nu vă vede adevăratul eu, ci se uită doar la supraom. De

Supraom sau tu însuți? / 139

vreme ce Dumnezeu nu poate suporta acel sine urât, inacceptabil, și de vreme ce dumneavoastră ‘continuați să-I spuneți că nici dumneavoastră nu-1 puteți suporta, El trebuie să fie impresionat de standardele dumneavoastră foarte ridicate, să înțeleagă ceea ce sunteți și, deci, să vă accepte și să vă iubească. Tragedia e că acel sine adevărat a rămas blocat

afectiv la vârsta copilăriei. Și asta explică unele lucruri copilărești exprimate de personalitatea dumneavoastră. Ați rămas undeva în trecut; n-ați

mai crescut. Aveți, în mod evident, trupul unui bărbat ori al unei femei, însă din punct de vedere spiritual și afectiv sunteți imatur.

Supraomul și sentimentele

Perfecționistul are cele mai mari probleme în domeniul sentimentelor, căci imaginea supraomului

înfățișează o persoană care nu acceptă niciodată trăirea anumitor sentimente. De obicei are o imagine mentală nebiblică a lui Isus ca „blândul Isus, smerit și dulce.” Acest Isus e efeminat, pasiv, o persoană stoică ce nu-și exprimă niciodată sentimentele. Este sub cel mai strict control afectiv și, de obicei, nu-și exprimă sentimentele deloc. Oricum, nu există sentimente rele și sentimente

bune. Sentimentele sunt pur și simplu sentimente.

Ele sunt consecințele nenumăratelor lucruri exprimate de personalitatea dumneavoastră. Nici un sentiment nu este păcătos în sine. Ceea ce faceți cu ele le face corecte sau greșite. După felul în care le mânuiți, vă conduc spre neprihănire sau spre păcat.

140 / Lene pentru sufletele vătămate

Sentimentele înseși sunt o parte foarte importantă din personalitatea primită de la Dumnezeu. Un sentiment pe care supraomul îl consideră în general rău e mânia. Eu am crescut ascultând predici nebiblice, inumane și distructive despre mânie cum că este întotdeauna un sentiment nesfânt. Mi-a luat ani de zile să scap de aceste concepții. Aproape mi-au

distrus viața creștină și aproape mi-au nenorocit căsnicia, căci a trebuit să învăț cum să-mi exprim mânia față de soția mea în mod adecvat. Fiecare soț sau soție bună trebuie să învețe să o facă într-un fel acceptabil. în Marcu 3:5 citim că Isus i-a privit cu mânie. Deși acesta este singurul loc din Noul Testament în care

se spune explicit că Jsus s-a mâniat, cred că putem presupune că Isus a fost furios când i-a izgonit cu biciul pe schimbătorii de bani din Templu și când i-a numit pe unii „nebuni și orbi”, „morminte văruite”, „ucigași”, „șerpi”, „farisei fățarnici” (vezi Matei 23). Niciodată n-a fost Isus mai divin ca atunci când Și-a

exprimat mânia aprinsă. De multe ori, dragostea perfectă și mânia merg mână-n mână; într-adevăr, mânia este rezultatul dragostei perfecte. Noi, creștinii, folosim un truc semantic ce sună bine, dar îi derutează pe oameni: „O, asta nu-i mânie;

e indignare dreaptă!” De ce nu spunem că este o întrebuințare dreaptă a mâniei și că mânia însăși nu e un sentiment păcătos? Ar fi mult mai puțin derutant. Important este cum întrebuințați mânia — cum o exprimați și cum o rezolvați. însă când aveți această

imagine falsă, ireală a supraomului care nu are

Supraom sau tu însuti? / 141

voie să simtă și să arate vreodată mânie, deveniți ținta perfectă pentru ruinare emoțională și pentru depresie. Nu confundați mânia cu resentimentele, căci sunt complet diferite. Mânia, controlată și adecvat exprimată, e una; mânia scapătă de sub control, incorect exprimată, e alta. Apostolul Pavel a făcut o distincție clară între mânia corectă și resentiment. A opus cu prudență mânia, pe de o parte, și ura, răutatea, acreala și tot restul, pe de alta. Interesant este că afirmația sa: „Mâniați-vă și nu păcătuiți” (Efeseni 4:26) este la imperativ. Pavel nu a spus: „E în regulă, vă puteți mânia din când în când, ca o concesie.” Pavel a spus: „Mâniați-vă! Fiți mânioși!”,

dar a adăugat repede: „Insă fiți atenți!” Pavel știa că mânia poate duce la resentiment, răutate, acreală, dacă nu e mânuită foarte atent. De aceea a spus: „Exprimați-vă mânia, dar fiți atenți să nu se transforme în acreală, resentiment sau ură.” Ciudat e că, dacă nu învățăm cum să ne exprimăm și să

ne rezolvăm în mod adecvat mânia, vom deveni plini de resentimente și amărăciune. Multe căsnicii

sunt distruse pentru că partenerii nu au învățat să-și exprime mânia. Țin acoperite o mulțime de sentimente, arzând încet și răzbunându-se într-o mie și una de moduri subtile. Mâniați-vă, însă fiți atenți. Mânia se transformă în resentimente și amărăciune când nu știți cum să

o exprimați. Asta i se întâmplă perfecționistului, care niciodată nu-și poate permite să-și exprime mânia, care nu-și permite nici măcar să fie conștient că e furios. O neagă și o îndeasă undeva în adâncul

142 / Leac pentru sufletele vătămate

sinelui, unde fierbe, se infectează și iese la suprafață prin tot felul de probleme afective mascate, conflicte casnice și chiar boli fizice.

Mânia este un sentiment sădit de Dumnezeu, parte a chipului lui Dumnezeu în personalitatea umană și trebuie folosită în scopuri constructive.

SupraomuLși conflictul

Supraomul crede că întotdeauna trebuie să ne înțelegem cu toată lumea, să fim plăcuți de toți și că n-ar trebui să existe nici un conflict între creștini.

O scurtă vizită la o bază misionară este un șoc pentru perfecționist, căci nu îi trebuie mult să-și dea seama că misionarilor le vine mai greu să se înțeleagă

între ei decât necredincioșilor cărora doresc să le slujească. Vedem același lucru în bisericile noastre. Și totuși mitul perfecționist persistă: „Asta ar trebui să fiu.”

Din Scriptură vine ideea asta? Nici măcar două

somități ca Pavel și Barnaba nu au putut lucra împreună. Foarte înțelept, și-au separat lucrările, iar biserica, tot cu multă înțelepciune, și-a pus mâinile

peste ei, i-a binecuvântat pe amândoi, iar apoi i-a trimis în două direcții opuse. Dumnezeu le-a folosit natura lor umană pentru

a institui două lucrări misionare în loc de una. De asemenea, Dumnezeu S-a folosit de dezacordul dintre ei pentru a-1 ajuta pe Ioan Marcu să se maturizeze și să devină marele scriitor al Evangheliei lui Marcu.

Faptul că nu puteți lucra cu toată lumea nu înseamnă că aveți dreptul să păstrați resentimente față de cineva. Nu înseamnă că aveți dreptul să

Supraom sau tu însuți? / 143

urâți sau să fiți acru. înseamnă că s-ar putea să nu vă

placă de toată lumea sau să nu vă simțiți prea bine în preajma unora. Și nu lăsați supraomul să devină banda stricată care spune: „Ei bine, dacă nu te înțelegi cu cineva, tu ești de vină. Tu ești problema și, dacă ai

avea grijă măcar un pic, totul ar merge bine.” Pavel n-a spus: „Dacă sunteți plini de Duhul Sfânt, veți trăi în pace și fără probleme cu toată lumea.” El a spus: „Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12:18). Problema poate fi la cealaltă persoană. Pavel nu a adăugat, cum face supraomul: „Da, și acea problemă e și a ta și ai responsabilitatea de a-1 ajuta pe celălalt să-și rezolve problema.” Există o vorbă: Cu sfinții-n cer de-i să trăiești, Vei zice că-i o bună veste! Cu sfinții pe pământ să viețuiești? O, frate, i-o altă poveste!

Eul real din dumneavoastră înfruntă deosebiri reale, conflicte reale, iubește și îi pasă destul pentru a se confrunta cu ceilalți oameni în dragoste. Insă eul real știe și el că, uneori, cea mai bună soluție și singura e să folosim marea vorbă a lui Stanley Jones: „în acord, să fim de acord să nu fim de acord!”

Supraomul și fericirea Supraomul crede în mitul: „Trebuie să fiu mereu foarte fericit.” Dar sunteți mereu fericit? Niciodată

depresiv? Tot timpul simțiți nevoia să spuneți: „Lăudați pe Domnul!”? Nu treceți prin perioade de

144 / Leac pentru sufletele vătămate

frământări? Cerul nu pare niciodată de aramă? Nu vi se întâmplă să faceți lucrurile din pură obligație, fără bucurie?

în grădina Ghetsimani, Domnul nostru le-a spus discipolilor Săi: „Sufletul meu e cuprins de o întristare de moarte.” Se zvârcolea la pământ; curgeau sudorile pe El și trecea printr-o luptă teribilă dată între sentimentele Sale și voința Sa. Sentimentele Sale spuneau: „Dacă e cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” însă voința Sa era neabătută,

la fel cum un magnet se îndreaptă întotdeauna spre Polul Nord, și voința Sa spunea: „Nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Și câteodată același gen de luptă face ca sufletul nostru să ne fie nespus de întristat. Fericirea depinde de întâmplări, de ceea ce ni se

întâmplă, de fapte exterioare pe care nu le putem controla. Bucurie este cuvântul potrivit pentru ceea ce noi, creștinii, trebuie să așteptăm. Căci bucuria este cuvântul care are de-a face cu ce-i în noi, cu relațiile, nu cu circumstanțele, nu cu întâmplările. Bucuria este

calmul interior de după furtună; sentimentele pot fi furtunoase, dar poate exista și un sentiment interior al stării noastre drepte, după voia lui Dumnezeu, însă asta nu înseamnă că trebuie să mergem înainte cu masca supraomului, cu buze zâmbitoare, dinți strălucitori și un „Lăudați pe Domnul!”

Realismul sinelui adevărat Ca și creștin, puteți fi realist. Asta înseamnă că nu trebuie să vă temeți să înfruntați ce este mai rău, mai urât, mai dureros. Nu trebuie să vă temeți să

vă exprimați sentimentele de supărare, mâhnire,

Supraom sau Iii însuți? / 145

durere, singurătate, luptă și chiar depresie. Uneori se poate chiar întâmpla să treceți prin depresii, cum i.s-a întâmplat lui Ilie după cel mai mare succes al său: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul!”

In viața lui Isus vedem o sinceritate brutală — toate tipurile de sentimente au fost trăite și exprimate foarte clar și liber, fără nici o urmă de rușine, vină ori imperfecțiune. Urmați modelul lui Isus, nu al vreunui supraom mitic. Niciodată să nu vă temeți să vă exprimați adevăratele sentimente și să fiți cu adevărat dumneavoastră înșivă în Isus Hristos.

Când irosiți timp și energie încercând să fiți supraom, vă privați de creștere și de prietenia lui Dumnezeu. Astfel nu-L lăsați pe Dumnezeu să accepte

și să iubească adevăratul eu din dumneavoastră pentru care a murit Hristos. Acesta este singurul sine pe care Dumnezeu îl cunoaște și îl vede. Supraomul este o iluzie a imaginației dumneavoastră, o imagine falsă, un idol. Nici nu sunt sigur că Dumnezeu vede supraomul. Aveți posibilitatea de a fi dumneavoastră înșivă în Hristos și nu trebuie să vă comparați cu

nimeni altcineva. El vrea să vă vindece și să vă schimbe astfel, încât adevăratul dumneavoastră sine să se poată dezvolta devenind ceea ce a vrut El să fiți.

Supraomul moare foarte greu, dar supraomul religios moare mai greu decât toți. Dacă descoperiți că vă țineți de el cu îndârjire, sper că veți auzi Duhul Sfânt spunând: „Abandonează-1! Renunță la el! Apoi putem începe împreună întregul proces vindecător de făurire a sinelui adevărat.”

146 / Leac pentru sufletele vătămate

Când veți înceta să vă irosiți energiile spirituale pentru a întreține acest fals supraom și veți începe

să le folosiți pentru a colabora cu Duhul Sfânt pentru creșterea adevărată, vă veți simți eliberat în Isus Hristos, scăpat de false obligații și imperative,

de aprobarea și dezaprobarea celorlalți, de acea condamnare îngrozitoare a prăpastiei dintre ceea ce încercați să fiți și ceea ce sunteți. Ce umple această prăpastie nesfârșită? Am vești

bune pentru dumneavoastră: de pe crucea lui Isus Hristos, întreaga desăvârșire a lui Isus, adevăratul Supraom al lui Dumnezeu, vă este dată prin harul Său fără plată, și ea umple cu vârf și îndesat toate golurile din viața dumneavoastră. Pavel a exprimat atât de elocvent acest gând: „Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30).

Pentruce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăș îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu. îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule... Un val cheamă un alt val, la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile și apele Tale trec peste mine. Cu lacrămi mă hrănesc zi și noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?” Psalmul 42:5-7, 3

Mituri și adevăruri despre depresie

epresia este o experiența comuna printre creștini. Puteți întreba: „Cum vine asta? Un creștin deprimat? Cuvintele se contrazic; sunt incompatibile. Dacă o persoană a fost cu adevărat

născută din Duh și, în mod cert, dacă a fost umplută de Duh, atunci n-ar trebui ca depresia să fie imposibilă? Fără îndoială, faptul că un creștin suferă de depresie ar trebui să fie un semn că ceva nu e în regulă, că ceva trebuie să fie adus înaintea Domnului. Trebuie să fie un semn al păcatului din viața omului respectiv.” Cele spuse pot părea foarte corecte și logice, dar nu rezistă la testul Scripturii, al realității experienței

creștine sau al adevărurilor psihologice. Și, cu siguranță, nu se potrivește cu biografiile sfinților.

Creștinii pot avea depresii Ați citit mai recent vreun psalm al lui David? Pentruce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? (Psalmul 42:5)

150 / Leac pentru sufletele vătămate

îmi este mâhnit sufletul în mine, Dumnezeule... (Psalmul 42:6).

Pentruce te mâhnești, suflete, și gemi înlăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăș îl voi lăuda: El este mântuirea mea și Dumnezeul meu. (Psalmul 43:5).

Sau 1-âți ascultat pe Ilie? „Acum, Doamne, ia-mi sufletul” (1 împărați 19:4).

Sau pe Iona? „Vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” (Iona 4:3). Și ați auzit cuvintele lui Isus în grădină, pe când

suferea și Se ruga? „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Puteți găsi o descriere mai potrivită a depresiei — o depresie care aproape a despărțit persoana de viață? Mulți dintre

psalmii despre depresie vorbesc despre Expresia feței celui deprimat; cât de exactă este descrierea lor! Persoana deprimată și demoralizată are o mină nenorocită. Arată tulburată, îngrijorată, nefericită, ca și cum ar purta pe umeri toată povara lumii. Un alt simptom foarte comun al depresiei sunt

lacrimile. „Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte”, spune psalmistul (Psalmul 42:3). Și e o afirmație psihologică surprinzător de exactă! Depresia aduce adesea pierderea poftei de mâncare. Pur și simplu,

nu mai simți nevoia să mănânci. De vreme ce mâncarea îți displace, începi să trăiești cu lacrimi în loc de mâncare. „Lacrimile mi-au fost carnea”, și unii dintre noi ar putea adăuga: „Da, și legumele mele, și salata, și desertul, și băutura.” Ce nu e în

Mituri și adevăruri despre depresie / 151

regulă? Incapabil să vă opriți din plâns, vă hrăniți cu

disperarea, și asta sporește depresia. Scripturile sunt mai realiste și mai binevoitoare

cu noi decât unii creștini, căci ele arată clar că e posibil să fie deprimați și creștinii. Și biografiile sfinților vorbesc despre același lucru. Cităm adesea

convertirea extraordinară a lui John Wesley, la Aldersgate, însă v-aș putea arăta din pasajele imediat

următoare câteva citate care aproape o contrazic, căci în ele Wesley vorbește sub imperiul depresiei, îndoielii și al descurajării.

Samuel Logan Brengle, Portrait of a Prophet [Samuel Logan Brengle, portretul unui profet] este povestea unui adevărat sfânt din Armata Salvării

(Clarence W. Hali, The Salvation Army, Inc.). Operele clasice ale lui Brengle despre sfințenie au fost traduse în numeroase limbi și au condus milioane de credincioși înspre o viață mai profundă în Hristos. Vorbind de Brengle, Hali scrie: „Apoi urmă o luptă cu sentimentele sale ce se năpusteau asupra minții lui de melancolic structural” (p. 213). Intr-o scrisoare, Brengle a scris: „Nervii mei sunt făcuți

praf, răvășiți, extenuați. Și așa o întunecime și depresie au căzut asupra mea, cum nu am mai cunoscut, deși depresia este o veche cunoștință de-a mea” (p. 214). Mai târziu a avut o rană la cap, pentru că, la o demonstrație, un bețiv a aruncat o cărămidă, lovindu-1. Complicațiile rănii i-au mărit depresia, cu care se lupta de o viață, o „veche cunoștință”, cum a numit-o. Și totuși, a existat vreodată un sfânt mai sfânt decât Samuel Logan Brengle?

152 / Leac pentru sufletele vătămate

înainte ca o persoană să-și trateze depresia, trebuie să o recunoască. Și mulți creștini, dacă ar fi cinstiți în legătură cu ceea ce simt, ar trebui să recunoască: „Da, depresia e o cunoștință și de-a mea.

Știu despre ce vorbești.” Negându-și depresia, mulți creștini își înrăutățesc

situația. La depresie adaugă și sentimentele de vinovăție și astfel problema se dublează. Șă spunem că o depresie serioasa echivalează cu apăsarea unei greutăți afective de o tonă. Cam asta e senzația, nu-i așa? Să duci o tonă în spate e foarte răii, dar poate

ai puterea să o faci. însă, când se adăugă și vina, spunând: „Ceva nu e în regulă cu mine, din moment

ce am această depresie”, greutatea se dublează și devine o sarcină imposibilă pentru oricine.

Depresia nu e în mod obligatoriu un semn al eșecului spiritual. în relatările din Scriptură, unele dintre cele mai profunde depresii sunt căderi afective ce urmează celor mai mari succese spirituale. Așa s-a întâmplat în cazul lui Ilie. După momentul cel mai măreț din viața lui — triumful asupra profeților lui Baal pe muntele Cârmei — ce s-a întâmplat? îl vedem stând singur sub ienupăr,

cerându-I lui Dumnezeu să-i ia viața. Avraam a avut o experiență similară (Genesa 15). La fel și mulți dintre noi. Depresia pare a fi un recul afectiv natural. Se aseamănă cu reculul produs la -declanșarea unei arme de calibru mare. E reacția naturii ori poate echilibrul în ceea ce C. S. Lewis numește „legea pendulului” personalității umane. Din păcate, unii din prietenii noștri creștini ne pot fi cei mai mari dușmani într-o asemenea situație,

Mituri și adevăruri despre depresie / 153

dându-ne sfaturi incorecte și nerealiste. Există creștini care înțeleg foarte puțin depresia. Pentru că •personalitățile lor nu sunt susceptibile la depresie, nu-i înțeleg pe cei deprimați. Situația este foarte dificilă în cazul în care se căsătoresc doi asemenea oameni. Dacă soțul nu prea are parte de depresii, dar soția sa da, îi va veni, probabil, foarte greu să înțeleagă ce simte ea și prin ce stări trece. Situația devine de două ori mai crudă dacă el se folosește de perioadele în care ea e deprimată pentru a-i pune pe umeri o povară spirituală. Sau soția o poate pune pe umerii soțului, dacă situația e inversă. Nu puteți conchide că, dacă nu ați suferit niciodată

o depresie, sunteți mai spiritual. C. S. Lewis a spus odată că în aproape jumătate din momentele când ne credem virtuoși e o problemă de temperament și constituție, nu de spiritualitate.

Depresia și vina Există o depresie care se naște din vinovăția păcatului,

a neascultării și a unei fărădelegi cunoscute. Dar eu nu despre ea scriu. Vă puteți întreba: „Cum recunosc depresia care vine în urma păcatului?” Și e o întrebare bună, mai ales dacă sunteți un perfecționist ce suferă de o conștiință hipersensibilă, de tirania obligațiilor

și necesităților sau de un sentiment constant de neliniște, anxietate și condamnare. Permiteți-mi să

vă ofer un principiu general care cred că poate fi de mare ajutor. Un sentiment concret, specific de vinovăție, care poate fi legat de un anumit act sau de o atitudine incontestabilă, este în general un sentiment de vinovăție veritabilă și neîndoioasă.

154 I Leac pentru sufletele vătămate

Și sentimentele care urmează pot fi vina reală și depresia reală, datorate unei fărădelegi reale. Dar un ansamblu vag de autoacuzații sistematice,

neclare, de sentimente invadatoare de anxietate și condamnare care nu pot fr reperate — acestea sunt, în general, semne de pseudovină ori de depresie provenită din surse afective. Păcatul poate conduce la depresie,_dar nu toate depresiile sunt cauzate de păcat. Rădăcinile depresiei sunt adesea adânci și foarte complicate, la fel de complicate precum multe dintre rănile copilăriei și cicatricele pe care oamenii le duc cu ei în viața adultă.

Depresia și personalitatea Depresia e legată de structura personalității, de constituția fizică, de reacțiile chimice din organism,

de funcțiile glandelor, de tiparele afective, de conceptele-afecte învățate. Ca și creștini, trebuie să înțelegem și să acceptăm acest fapt. Am duce-o mult

mai bine dacă nu am uita înțelepciunea profundă dintr-unul din cele mai vechi cântece pentru copii: Jack Sprat nu mânca ce-i gras Nevestei nu-i plăcea negras Și iacă astfel, dimpreună Platoul îl făcură lună!

Credeți sau nu, aceasta e o analiză uimitor de profundă a structurii personalității. Structural, Jack Sprat și doamna Sprat sunt complet diferiți. Nu încercați să-i faceți să mănânce sau să trăiască la fel. Ar fi o violare a personalității lor. Sunt amândoi

Mituri și adevăruri despre depresie / 155

ființe valoroase și presupunem că se iubesc foarte mult, deși sunt complet diferiți ca alcătuire. Aș vrea . ca 'mai mulți predicatori, profesori, evangheliști și mai ales părinți să posede înțelepciunea din acest cântecel.

„Stai o clipă, spune cineva. Uiți că, în Hristos, suntem ființe noi, și cele vechi s-au dus. înnoirea și sfințirea nu anulează vechile deosebiri?” La asta trebuie să răspund: „Nu! Slavă Domnului, nu le anulează!” Nașterea din nou nu schimbă temperamentul de bază. Vă poate insufla, așa cum îi place lui Oswald

Chambers să spună, „natura lui Isus Hristos”, dar nu vă schimbă temperamentul de bază. Faptul că ați devenit creștin nu înseamnă că de acum înainte încetați să mai fiți dumneavoastră înșivă. Pa vel a rămas Pavel și după convertire. Petru, a rămas Petru

și Ioan a rămas Ioan. Nu au devenit altcineva, în planul lui Dumnezeu nu sunt două lucruri la fel. Doi fulgi de zăpadă nu sunt la fel. Prin marea varietate

în unitate, Dumnezeu dezvăluie minunea căilor Sale. Fiecare dintre noi este diferit ca temperament

și structură a personalității. Vedem și simțim, reacționăm și interpretăm lucrurile în mod diferit. Apostolul Pavel ne-a amintit: „Comoara aceasta

o purtăm în vase de lut” (2 Corinteni 4:7). Prin natură și temperament, unii oameni sunt nervoși, temători și se sperie ușor. Sunt hipersensibili și sentimentele lor pot fi atinse și schimbate ușor. Mă întreb uneori dacă Pavel n-a fost unul dintre aceștia.

Oricât fusese de puternic, a mers la Corint „slab, fricos și plin de cutremur” (1 Corinteni 2:3). A avut

156 / Leac pentru sufletele vătămate

o tinerețe frământată: „de afară lupte, dinăuntru temeri” (2 Corinteni 7:5). Cu siguranță, același lucru este valabil și pentru tânărul pastor Timotei. întreagă a doua Epistolă către Timotei pare a fi scrisă de către Pavel pentru a-1 scoate pe Timotei din depresie. Biograful lui Brengle l-a numit „melancolic

structural” Oamenii care sunt foarte introvertiți și sensibili au adesea cele mai mari probleme cu depresia. Eșecul nostru de a aborda în mod realist depresia e originea celor mai multe depresii. Crezând că nu

este nici o legătură între natural (temperamentul nostru și structura personalității) și supranatural (viețile noastre spirituale), ne înșelăm amarnic. Atât sentimentele, cât și credința operează utilizând unul și același echipament. Dumnezeu nu vine la noi pe căi speciale care să ne ocolească sau să ne scurtcircuiteze personalitatea. Nu face o gaură în capetele noastre pentru ca să-Și toarne cu o pâlnie magică, mistică, harul în noi. Mecanismele personalității noastre pe care le folosim în credință sunt tocmai instrumentele cu care operează și sentimentele noastre. Poate înțelegem mai bine dacă ne gândim la o combină mare, scumpă, având în mijloc un televizor,

cu un casetofon stereo și un radio. Este o piesă de mobilier foarte frumoasă. Dar, dacă se întâmplă ceva

cu unul dintre tranzistorii acestui vast ansamblu, sistemul audio se strică. De ce? Toate componentele funcționează prin aceleași circuite. Dacă se arde o conexiune aici ori un condensator ori niște tranzistori

dincolo, toate trei aparatele vor fi afectate. De ce? Operează prin același sistem.

Mituri și adevăruri despre depresie / i w/

Depresiile pot veni din alte surse decât cele pur spirituale. Pot să apară pentru că s-a defectat ceva la echipament — la cel fizic ori la echilibrul dintre emoții și personalitate. S-au dus tranzistorii, s-a ars o conexiune și a fost afectată chiar și viața spirituală. Să ne întoarcem la Brengle, un om într-adevăr sfânt, care scrie despre sine: „Așa o amărăciune și depresie au căzut asupra mea, cum nu mi s-a mai întâmplat... Dumnezeu părea inexistent. Mormântul părea scopul meu neabătut. Viața își pierduse toată slava, tot farmecul și sensul... Rugăciunea nu-mi aducea nici o ușurare; într-adevăr, îmi părea că am pierdut duhul rugăciunii și puterea de a mă ruga” (Hali, Portrait of a Prophet, p. 214).

Recurgând la ilustrația anterioară, putem spune că transmițătorul nu avea nici un defect; dragostea

lui Dumnezeu era în continuare prezentă. Stația de radio transmitea în continuare muzică bună, emițătorul TV transmitea imagini corecte, dar se auzeau numai paraziți și ecranul afișa doar „purici” De ce? Pentru că receptorul avea o defecțiune. Asta s-a întâmplat cu Brengle. Remarcați cât de înțelept a fost. în ciuda sentimentelor sale, a înțeles

că Dumnezeu era tot acolo. în fiecare propoziție a folosit cuvântul părea. „Dumnezeu părea că este inexistent... Mormântul părea scopul meu neabătut.” Brengle însuși a subliniat cuvântul părea. Ați trăit vreodată o schimbare completă a senti¬ mentelor dumneavoastră? Seara mergeți la culcare

și totul e în regulă. Vă treziți dimineața și nimic nu mai e în regulă. Nu puteți găsi nici o explicație pentru schimbare. Ieri erați bine dispus. Credeați

158 / Leac pentru sufletele vătămate

că va urma o zi senină. Dar s-a întâmplat ceva și reacțiile dumneavoastră sunt diferite. Sentimentele, acțiunile și interpretările unor lucruri care au avut

loc și ieri sunt foarte diferite astăzi. Și nu sunteți singur. Dumnezeu e acolo, dar e și Zgândărilă. Diavolul stă acolo, pe marginea patului, căci vede o portiță pe care ar putea pătrunde în personalitatea dumneavoastră. De ce? Pentru că Satana e din lumea spiritelor, știe deja ceea ce noi trebuie să învățăm — că

același echipament care afectează naturalul afectează

și spiritualul. Așa că diavolul încearcă să schimbe

depresia temperamentală în depresie spirituală. Diavolul vrea întotdeauna să schimbe depresia afectivă în înfrângere spirituală. Vrea să vă pună în aparatul de recepție un sentiment de sfârșeală, încât să-l transforme într-o combină stricată. Este conștient de infirmitățile dumneavoastră; cunoaște adâncimile spiritului dumneavoastră și coboară pe acel monorai în inima personalității. Știți cum dorește Satana să câștige? încearcă să vă determine să ieșiți singur din joc. Vrea să schimbe starea naturală de depresie în înfrângere spirituală, îndoială și deznădejde.

Acceptarea propriei personalități Vă sfătuiesc să vă acceptați personalitatea și să țineți

seama de temperamentul dumneavoastră. A avea adevărul în adâncul ființei înseamnă că nu vă mai împotriviți modului în care sunteți creat. încetați să vă luptați cu temperamentul dumneavoastră, considerându-1 un dușman, și începeți să-l acceptați,

considerându-1 un dar de la Dumnezeu.

Mituri și adevăruri despre depresie / 159

Și eu am pierdut mulți ani luptând cu mine însumi, încercând să fiu altcineva, luptându-mă cu temperamentul meu nervos, tensionat, simțindu-mă mai tot timpul furios din pricina asta și încercând să fiu altcineva. Schimbarea s-a produs în clipa în care m-am putut accepta așa cum sunt. Căci, într-o zi, Domnul a spus: „Hei, asta e tot ce ți se dă. Altă personalitate nu primești. Mai bine te-ai liniști, ai trăi cu ea și ai învăța să faci ceva cu ea. Și, mai mult, dacă-ți vei lăsa adevăratul sine în mâinile Mele — nu

supraomul, ceea ce nu ești — dacă Mi-1 vei preda, atunci ne vom înțelege și voi putea să te folosesc așa cum ești.”

Primul pas în a învăța să depășești depresia este să te accepți așa cum ești. Asta nu înseamnă că trebuie să te lași controlat de temperamentul tău. După convertire, Duhul Sfânt trebuie să preia controlul. însă Duhul Sfânt poate umple și controla numai ceea ce tu, cu bună știință, îi încredințezi. Deși nu-ți poți schimba temperamentul, îl poți lăsa să fie

controlat de Duhul Sfânt. L-am lăsat pe Brengle în depresie profundă și nu vreau să-l uităm acolo. Spunea: Rugăciunea nu-mi aducea nici o ușurare; într-adevăr, îmi părea că am pierdut duhul rugăciunii și puterea de a mă ruga. Apoi mi-am amintit să-l mulțumesc lui Dumnezeu și să-L laud, deși nu simțeam nici o pornire spre laudă și mulțumire. Orice sentiment,

în afara acestuia de depresie și de amărăciune,

dispăruse. însă în timp ce-I mulțumeam lui Dumnezeu pentru încercare, a început să devină o

i6o / Leac pentru sufletele vătămate

binecuvântare, s-a ivit lumina, crescând încet, până

a învins întunericul. Depresia a dispărut și viața a devenit din nou frumoasă și atrăgătoare, din nou plină de revărsările haruluL(Hall, Portrait of a Prophet, p. 214).

Asta e! Brengle spune „mi-am amintit” Pavel i-a scris lui Timotei „adu-ți aminte” Mâine dimineață amintiți-vă că dragostea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe sentimentele dumneavoastră, nici pe realizările dumneavoastră, nici măcar pe dragostea dumneavoastră față de El. Dragostea Lui e înrădăcinată în propria-I credincioșie. Bunătățile Domnului nu se sfârșesc. îndurările Lui nu sunt la capăt. Se înnoiesc în fiecare dimineață: „Credincioșia

Ta este atât de mare! Domnul este partea mea de moștenire!... de aceea nădăjduiesc în El” (Plângerile lui Ieremia 3:23-24).

Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentruca această putere nemaipomenită să fie dela Dumnezeu și nu dela noi. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuș omul nostru din lăuntru se înnoiește din zi în zi. 2 Corinteni 4:7-9,16

Tratarea depresiei

ecunoscând cinstit depresia pe care o simțiți,

nu-I spuneți lui Dumnezeu nimic nou. El cunoaște toate aceste sentimente, Prin riul bau, le-a experimentat, a fost în pielea dumneavoastră, și este cu dumneavoastră ca să vă înțeleagă și să vă ajute. Recunoscându-vă depresia și examinând-o, vă puteți îndrepta spre vindecare.

Trăiți peste posibilități? Aveți limite fizice, afective și spirituale și trebuie să le respectați. Ați dormit destul? Din când în când, tuturor ni se cere să mergem mai departe fără odihnă suficientă; avem rezerve din care ne putem alimenta. Dar a transforma excepția în regulă înseamnă a trăi mereu obosit. Dacă asta faceți, vă pot garanta că veți suferi o depresie cronică, poate chiar o depresie clinică și patologică. Vă veți simți ca omul care a spus

că nu a avut doar o criză de identitate, ci și una de energie. Nu știa cine este și era prea obosit să afle! Permiteți-mi să răspund la o întrebare înainte chiar să o puneți — nu, situația nu se schimbă dacă sunteți în slujba lui Dumnezeu! Dumnezeu nu-Și

164 / Leac pentru sufletele vătămate

anulează legile și nu-Și transformă predicatorii, misionarii, slujitorii Bisericii în animale de casă cosmice. Și ei se supun legilor prescrise de El pentru trupurile și sentimentele noastre. Nu puteți încălca în mod regulat aceste legi și să sperați că veți scăpa

nevătămat. Ce greutate purtați? Cine vă credeți? Dumnezeu? Asta e una din problemele perfecțio¬ nistului, după cum știți. Mâncați cum trebuie și regulat? Nepoata mea,

care e doctor, s-a specializat în tratamentul de urgență. Am întrebat-o: „Ce faci când sunt aduși la urgență oameni deprimați, care au încercat să se sinucidă?” M-a surprins când a spus: „Uneori, primul lucru pe care-1 fac este să-i hrănesc, le servim o friptură. In general, au o lipsă de proteine. Descoperim adesea

că nu au mâncat cum trebuie de două sau trei zile. Nivelul lor de proteine este foarte scăzut, deci nivelul

de energie e scăzut și nivelul depresiei e ridicat.” Există creștini care își neglijează în mod constant dimensiunea fizică a vieții lor și apoi se miră că au depresii. V-ați gândit vreodată că s-ar putea ca depresia dumneavoastră să fie mijlocul prin care Dumnezeu își exercită controlul asupra vieții dumneavoastră,

încercând să vă potolească, să vă echilibreze sentimentele, pentru că în mod constant încercați să trăiți depășindu-vă posibilitățile realiste? Când

motorul perfecționismului vă impune simțul datoriei, vă suprasolicitați mecanismul afectiv și plătiți printr-o depresie cronică.

Tratarea depresiei / 165

Cum reacționați? •Mai important decât ce vi se întâmplă e felul cum reacționați. Și există anumite răspunsuri care pot produce o reacție în lanț, conducând la o depresie afectivă și spirituală.

Vi s-a întâmplat ceva care v-a rănit? V-a dezamăgit cineva? Când v-ați străduit, ați luat un 9 în loc de 10? Poate ați trecut prin experiența dureroasă a unei pierderi, a destrămării unui cămin prin moarte sau divorț. Ori, la un alt nivel, dar la fel de dureroasă la o vârstă tânără, e despărțirea de un iubit, sau o iubită. Mulți tineri deprimați au venit la mine și mi-au spus: „Prietenii mei mă acuză, spunându-mi mereu: «N-ar trebui să simți așa ceva,

dacă ești creștin adevărat.»” Cât de cruzi putem fi cu tinerii noștri aplicându-le asemenea standarde

nerealiste! Părăsirea locurilor familiare, sigure, confortabile, a rădăcinilor și a fețelor cunoscute, întâlnirea cu ciudățenia și cu noutatea — acestea sunt

lovituri ce pot cauza depresie. Uneori e vorba de 6 lovitură neobișnuită dată sinelui nostru care ne prinde descoperiți! Am câștigat bătălia cea mare; am capturat tancurile, artileria grea, dar am fost învinși de un franctiror ascuns în tufișuri.

Așa i s-a întâmplat profetului Ilie. A înfruntat 400 de preoți într-una din cele mai dramatice bătălii din istorie. Și apoi a urmat o remarcă dură, caustică, a Izabelei, soția lui Ahab: „Du-te la acel profet și spune-i că până la apusul soarelui îi voi face viața așa de nenorocită, că va dori să fie mort!” (vezi 1 împărați 19:2).

i66 / Leac pentru sufletele vătămate

De aici a început totul: „Daca nu pleci din cetate până la apusul soarelui...” Ilie se simțea atât de bine,

iar glonțul franctirorului l-a prins nepregătit. Era secătuit de orele de rugăciune, luptă și oboseală. Când l-a ajuns lovitura Izabelei, a fost cuprins de o depresie

sinucigașă. Apoi Dumnezeu a folosit tehnica de la serviciul de urgență. Mai întâi, a trimis corbii să-i dea lui Ilie niște proteine; apoi, a urmat somnul necesar. După care Dumnezeu a corectat percepția lui Ilie: „Nu ești singur, prietene; mai sunt încă 7.500 cu tine. Ai uitat asta!” Nu după multă vreme, sentimentele și spiritul lui Ilie au revenit la normal.

Văd trei reacții de bază care duc la depresie.

Ele sunt: nehotărârea, mânia și sentimentul nedreptății.

1. Nehotărârea. Când se cere să luați o hotărâre, amânați repetat să o faceți? Acesta e felul dumneavoastră de a reacționa? Dacă da, aveți un

mecanism interior de produs depresii, care vă va distruge liniștea minții și vă va accentua sentimentul că sunteți încătușat. Mulți oameni deprimați se simt

neputincioși: „Sunt încolțit. Nu văd nici o cale de scăpare.” Ați putea folosi aceeași energie nu pentru a vă amâna deciziile, ci pentru a le lua și a le duce la îndeplinire. A vă folosi energia pentru a lua o hotărâre

constructivă e o cale bună de a evita depresia. Amânați deciziile pentru că vă e teamă să spuneți

„nu”, pentru că vă temeți să nu răniți pe cineva? Există situații din care nu puteți ieși fără să răniți pe cineva. Când le amânați, sfârșiți prin a-i răni pe oameni de două ori mai mult, iar dumneavoastră înșivă ajungeți deprimat. Vă temeți să spuneți „da”?

Tratarea depresiei / 167

Vă temeți de responsabilitate sau de risc? Dacă stați și priviți cele două drumuri și vă plimbați încolo și-ncoace, sfârșiți prin a avea literalmente o personalitate scindată. Și persoana nehotărâtă, a spus Iacov, e nestatornică din toate punctele de vedere (vezi Iacov 1:8). Nehotărârea merge de multe ori înaintea depresiei.

2. Mânia. Cea mai concisă definiție pe care o știu pentru depresie este următoarea: „Depresia este mânie înghețată.” Dacă depresia gravă e o problemă constantă, înseamnă că există un domeniu în care

zace multă mânie. La fel de sigur cum noaptea urmează zilei, depresia vine după mânia nerezolvată,

reprimată sau impropriu exprimată. 3. Nedreptatea. Perfecționiștii au un simț dispro¬ porționat al dreptății și al nedreptății. Simt o nevoie

profundă de a îndrepta relele lumii, de a corecta lucrurile, de a smulge neghina din grâu. Acest senti¬

ment e prețios, e prezent în fiecare reformator, în fiecare predicator și misionar; și, într-o anumită măsură, ar trebui să fie prezent în fiecare creștin. Dacă acest simț al nedreptății este predat Duhului Sfânt, dacă este purificat și controlat de El, poate

deveni un instrument folositor în mâinile lui Dumnezeu pentru „a împărți sfințenie scripturală și a reforma națiunea”, cum a spus John Wesley.

însă, scăpat din mână, dezechilibrat, însoțit de problema fundamentală a mâniei nerezolvate, simțul

nedreptății e foarte distructiv, producând depresie și destrămând relații interumane bune. Rar am întâlnit un perfecționist deprimat care să nu aibă un teribil simț al nedreptății. Singurul răspuns

168 / Leac pentru sufletele vătămate

la această mânie profundă față de nedreptățile vieții este iertarea. Cine are cel mai adesea nevoie de iertare? Părinții și membrii familiei. Adesea,

rădăcinile depresiei sunt îngropate în primii ani de viață, în istoria relațiilor de familie. Și dacă nu învățați să abordați pe față aceste rădăcini ale mâniei,

să vă înfruntați resentimentele și să iertați, veți trăi într-o seră în care depresia, cu siguranță, va înflori.

O poveste a iertării Două surori, Maria și Marta, erau foarte diferite. Maria era o blondă sociabilă și vivace. Marta era o brunetă liniștită și foarte talentată. Marta a venit să vorbească cu mine despre relația ei cu un băiat care îi făcea curte — era cea mai bună relație din viața ei. Dar ea dezvăluia totodată un întreg arsenal

de probleme afective, multă depresie și mânie, căutându-i tânărului nod în papură. Vroia să-l iubească și învăța să facă asta> dar a fost șocată când

a înțeles că voia, de asemenea, să-l rănească și să-l zdrobească. Privind în urmă, a înțeles că acesta era

tiparul pe care îl folosea de multă vreme și asta a speriat-o.

Pe măsură ce stăteam de vorbă, au ieșit la suprafață multe resentimente profunde și ea a început să le analizeze. Câteva erau resentimente față de Mama și Tata, și aceștia au fost iertați, pentru

ca dragostea să poată înlocui mânia.

Insă, într-o zi, a devenit evident că adevărata

problemă a Martei era Maria. Și, dintr-o dată, amintirile pline de mânie i-au umplut ecranul minții. De când se știa, viața i-a fost formată din comparații

lYiUmva tlt'im'siei / 169

— comparații făcute de părinți, profesori, prieteni, predicatori și vecini;

Când am început să ne rugăm pentru vindecarea acelor amintiri și pe când Ii spunea lui Dumnezeu că vrea să ierte și să fie iertată, să-L lase

pe El să-i schimbe sentimentele,- părea că Duhul Sfânt trage o cortină, dezvăluindu-ii Martei o serie de priveliști. Și, rugându-se, a început să strige: „O, Doamnei îmi dau seama că tot ce am spus tom am gândit vreodată a fost prin raportare la Mariaj Mi-a condus viața; a fost; obsesia mea; aproape Ți-a luat locul în viața mea!” Marta n-a ales niciodată o rochie ori un curs,, nu și-a ales. un prieten și nu șina fixat un scop fără să: se simtă la întrecere cu Maria. Și toate rănile ascunse și mânia adunată am supus-o afectiv surorii ei mai mari.

Ce luptă seducea pentru a renunța la asta,-pentru a ierta ceea ceea simțea a fi!nedreptățile comparațiilor

și ale favoritismelor fățișe sau ascunse. Marfa s-a luptat în rugăciune mai bine de o oră. La sfârșit, era epuizată; și eu la fel. Dar după această rugăciune, Marta era într-adevărcapabilă să ierte; era eliberată și scăpase de fetița furioasă din ea, careîi ura pe alții

și se lua la întrecere cu ei, care nu crescuse pentru că „înghețase”

Partea cea mai bună a poveștii a venit câteva luni mai târziu, când mi-a spus: „Știi, parcă rn-am născut încă o dată! Depresiile.mele au fostiînlocuite de schimbări firești ale dispoziției; n-am mai căzut

în hăurile adânci de odinioară. Și, mai presus de toate, am descoperit că sunt un om complet diferit de ceea ce credeam că sunt. Sunt liberă! Am ideile

170 / Leac pentru sufletele vătămate

mele, gusturile mele. Acum aleg singură și-mi fixez singură obiectivele. Sunt atât de fericită că sunt eu însămi!” I se schimbase chiar și înfățișarea și, în timp, Marta a devenit o persoană complet vindecată, liberă să iubească. De ce? Pentru că-și înfruntase durerea, mânia și simțul nedreptății și lăsase dragostea lui Dumnezeu să le îndepărteze. Există mânie înghețată în viața dumneavoastră? Față de părinți? Față de membrii familiei? Sunteți furios pe Dumnezeu? Atât de mulți oameni trebuie să-L ierte pe Dumnezeu, nu pentru că El ar fi greșit, ci pentru că ei L-au făcut responsabil. E timpul să vă înfruntați sentimentele și să vi le clarificați prin înțelegerea dragostei Lui. Poate trebuie să vă iertați partenerul de căsătorie pentru greșeli trecute. însă iertarea este și o prelungire

a harului față de cel iertat. Iertați-vă partenerul pentru că este așa cum este — incapabil să răspundă

unora dintre nevoile dumneavoastră. Unele dintre cele mai serioase depresii apar într-o familie când

soțul sau soția gândește: Dar, Dumnezeule, am dreptul să mă simt așa! Trebuie să mă simt așa, pentru că ea fel... Când spunem că avem dreptul să ne simțim înșelați,

plini de resentimente, trădați, suntem pe drumul spre depresie. Puteți fi deprimați, pentru că persistați în mânie și refuzați să-i iertați pe cei care au autoritate asupra

dumneavoastră. Poate și-au folosit autoritatea în mod impropriu. Poate au greșit. Dar trebuie să-i iertați pe cei cărora Dumnezeu, în providența Sa, le-a

îngăduit să aibă autoritate asupra dumneavoastră.

Tratarea depresiei / 171

Dacă refuzați să o faceți, să nu vă mire că singura tovarășă vă este depresia. Când Pa vel a scris bisericii din Roma, a spus: „Prea iubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris:

«Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti... Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea...» Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:19-21). Corectarea nedreptăților și a rănilor din această lume Ii revine lui Dumnezeu și El ne avertizează: „Nu vă amestecați în treburile MELE!”

Dar vă invită să-L însoțiți în lucrarea Sa de iertare și iubire. „Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, ar spune Dumnezeu, cum v-am iertat și Eu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Lăsați îndreptarea relelor și reglarea conturilor, gând iți-vă la iertare și iubire.

Când veți renunța la mânie și la hipersensi¬ bilitatea la nedreptăți, autocompătimirea nu va mai fi o problemă, iar depresiile vi se vor împuțina imediat. Luther și Seamands V-ar putea surprinde să aflați că Martin Luther a scris mult despre depresie. Din cauza copilăriei sale nefericite, a unei educații religioase extrem de stricte, Martin Luther s-a luptat constant cu subestimarea și depresia. El oferă o mulțime de sugestii valoroase, valide și astăzi, pentru înfruntarea acestei probleme.

Permiteți-mi să vă împărtășesc câteva dintre

172 / Leac pentru sufletele vătămate

sugestiile lui și câteva dintre sugestiile mele, pe care le consider cele mai folositoare.

1. Evitați să rămâneți singuri. Când aveți o depresie, nu doriți să fie nimeni în preajma dumneavoastră. Vreți să vă retrageți. însă retragerea

înseamnă izolare și izolarea în timpul depresiei înseamnă alienare. Străduiți-vă să stați cu oamenii.

Acesta e unul din domeniile importante în care puteți face o alegere. 2. Căutați ajutorul celorlalți. în timpul depresiei, percepțiile vi se schimbă. Un deal mic se transformă într-un munte mare. însă prietenii adevărați vă pot ajuta să-i vedeți înălțimea reală. Nu puteți ieși prin propriile eforturi din depresie, așa cum nu puteți ieși singur din nisipurile mișcătoare trăgându-vă în sus de păr. Căutați oameni și situații care produc veselie. Și aici alegerea dumneavoastră este decisivă.

3. Cântați! Compuneți muzică. Aceasta a fost singura soluție pentru stările de depresie a împăra¬ tului Saul. Armonia și frumusețea muzicii lui David alungau depresia lui Saul (1 Samuel 16:14-23). 4. Lăudați-L pe Dumnezeu și aduceți-I mulțumiri.

Sfinții din toate timpurile sunt de acord cu asta. Era soluția lui Brengle. Când nu putea simți prezența lui Dumnezeu sau nu se putea ruga cu adevărat, îi mulțumea lui Dumnezeu pentru frunzele din copac ori pentru pana minunată a vreunei păsări. Pentru lucruri simple, cotidiene. Pe scurt, Pavel i-a spus lui Timotei: „Amintește-ți și mulțumește!” (2 Timotei 1). Tesalonicenilor nu le-a spus: „Simțiți-vă mulțumitori

pentru tot”, ci „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” (1 Tesaloniceni 5:18).

Tratarea depresiei / 173

5. Sprijiniți-vă întru totul pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu poate folosi orice pasaj din Scriptură ca să vă întărească atunci când sunteți în

depresie, însă, de-a lungul timpului, poporul Său a descoperit că psalmii sunt cei mai folositori. Asta se întâmplă pentru că psalmistul e un om foarte obișnuit cu întregul spectru al sentimentelor care însoțesc depresia. Din 150 de psalmi, 48 se adresează unei asemenea stări. Iată o listă pe care o dau adesea: 6, 13, 18, 23, 25, 27, 31, 32, 34, 37, 38, 39, 40, 42, 43, 46, 51, 55, 57, 62, 63, 69, 71, 73, 77, 84, 86, 90, 91, 94,

95,103,104,107,110,116,118,121,123,124,130,138, 139,141,142,143, 146 și 147. Cea mai bună metodă este să-i citiți cu voce tare. Asta îi permite psalmistului să devină contemporanul dumneavoastră, dând glas senzației de abandonare,

disperare și melancolie ale amândurora și afirmându-și (cred că și afirmându-vă) credința și speranța în Dumnezeu. 6. Rămâneți plini de încredere în prezența Duhului

lui Dumnezeu. Psalmistul a afirmat în mod repetat secretul eliberării de depresie. S-a autoîncurajat: „Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși îl voi lăuda pentru ajutorul Feței Sale...” (Psalmul 42:5 kjv, s.a.) „Fața” lui Dumnezeu este garanția prezenței Lui. Isus a folosit același concept fundamenta] când i-a liniștit pe discipolii Săi profund deprimați, în ajunul plecării Sale. „Și Eu voi ruga pe Tatăl și El vă

va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac... Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puțină vreme... voi Mă veți vedea; pentru că Eu trăiesc” (loan 14:16,18-19).

174 / Leac pentru sufletele vătămate

Am citit ce i s-a întâmplat unui om care a suferit o operație pe cord deschis. A spus: în ziua dinaintea operației m-a vizitat o asistentă drăguță. M-a luat de mână și mi-a spus să o strâng de mână. Mi s-a părut o idee minunată! „Știi, a spus ea, în timpul operației de mâine, legăturile cu inima îți vor fi tăiate și vei fi ținut în viață doar cu ajutorul unor aparate. Când inima îți va fi reconectată și operația se va fi terminat, te vei trezi la reanimare. însă vei fi imobilizat timp de șase ore. Nu vei putea să te miști, să vorbești, nici măcar să deschizi ochii, dar vei fi conștient, vei auzi și vei ști tot ce se întâmplă în jurul tău. De-a lungul

celor șase ore, voi sta lângă tine și te voi ține de mână exact ca acum. Voi rămâne cu tine până îți vei reveni complet. Deși te vei simți, probabil, complet neajutorat, când îmi vei simți mâna vei ști că eu nu plec de lângă tine.” S-a întâmplat exact așa cum mi-a spus asistenta. M-am trezit și nu puteam face nimic. însă am simțit

mâna asistentei în mâna mea timp îndelungat. Și asta a contat foarte mult!

Cu vântul preferat al lui Isus pentru prezența Sa promisă în Duhul Sfânt e Paraclete: „Cel chemat să fie alături.” întipăriți-vă în minte cuvintele lui Isus până

când vor deveni parte din dumneavoastră, pentru ca, în timpul celei mai profunde depresii, indiferent cum vă simțiți, să aveți convingerea că El este cu dumneavoastră. Isus a cunoscut că voiau să-L întrebe, și le-a zis: „Vă întrebați între voi ce însemnează cuvintele:

Tratarea depresiei / 175

«Peste puțină vreme, nu Mă veți mai vedea»; și: «Apoi iarăș peste puțină vreme, Mă veți vedea?» Adevărat, adevărat vă spun că, voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie... Tot așa și voi: acum sunteți plini de întristare; dar Eu vă voi vedea iarăș, inima vi se va bucura, și nimeni nu vă va răpi bucuria voastră. în ziua aceea, nu Mă veți mai întreba de nimic” (Ioan 16:19-20, 22-23).

Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi, cari avem ceie dintâi roade ale Duhului, suspinăm și noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Romani 8:22-23

Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră:

căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuș Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentrucă El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu.

De altă parte, știm că Dumnezeu face toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, adică spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Romani 8:26-28 nasb

Ajutoare tămăduite

jungem acum la o parte importantă a procesului

de vindecare, poate cea mai importantă, căci relevă puterea lui Dumnezeu de a vindeca și cel mai măreț triumf al Său — capacitatea Lui de a transforma

rănile umane înspre binele nostru și slava Sa.

Am avut de-a face cu variate tipuri de har. Să analizăm acum ceea ce-mi place să numesc harul reciclării. Am vizitat odată un oraș unde exista o mare instalație de reciclare a gunoiului. In această instalație, gunoiul era transformat în combustibil pentru energie. In același fel, harul reciclării pe care ni-1 arată Dumnezeu ne preia infirmitățile, sufletele vătămate și mizeria din viața noastră și le transformă dintr-un blestem în mijloace de creștere și instrumente de folosit în slujba Sa.

In nici un loc din Scriptură nu se vorbește despre acest lucru mai profund și mai frumos decât în Romani 8:18-28. Deși pasajul are o aplicabilitate mai largă, aș vrea să-l aplic în mod specific la felul în care Dumnezeu poate schimba oamenii răniți în ajutoare tămăduite.

178 / Leac pentru sufletele vătămate

Pavel a început prin a recunoaște că trăim într-o lume căzută, imperfectă și suferindă. Imediat cineva

va obiecta: „M-ăm săturat ca voi, predicatorii, să pomeniți mereu de asta. De ce trebuie să fie atâta durere și suferință în această lume?” Cuvintele importante, ;în această obiecție, sunt această lume și exact la ele se referă Pavel. Suferim pentru că evorba și sprijinul zilnic și iubitor al Duhului Sfânt. Și cum ajută Duhul Sfânt infirmităților noastre?

„Căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși

Duhul mijlocește pentru noi” (Romani 8:26). Numai Duhul Sfânt cunoaște cu adevărat mintea lui Dumnezeu. Și numai Duhul Sfânt ne înțelege pe deplin. Pentru că El înțelege lăuntrul nostru și înțelege lăuntrul inimii lui Dumnezeu, știe cum să le alăture pe cele două. Și astfel Duhul însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite. Mijlocește pentru noi după voia lui Dumnezeu.

„Cel ce cercetează inimile știe care este năzuința Duhului” (v. 27). Dacă înlocuiți traducând aproximativ inimă prin „subconștient”, cred că veți înțelege ce spunea Pavel. în șinele ascuns — acest

depozit al amintirilor noastre, unde zac rănile și

Ajutoare tămăduite / 183

durerile prea adânc îngropate pentru rugăciunea obișnuită, uneori prea adânc pentru orice tip de rugăciune rostită — are loc vindecarea afectivă, cu sprijinul Duhului Sfânt. Aici balsamul tămăduitor al Galaadului curăță vechile răni, aduce iertarea, repară stricăciunile și varsă dragostea lui Dumnezeu, ca să aducă vindecare. Paraclete nu dpar că vine alături de noi, ci vine și în noi. Și partea cea mai bună n-a sosit încă! Prea des cităm Romani 8:28 scos din context. E pasul final

în această prezentare succesivă a pașilor spre îndreptare: „Știm că Dumnezeu face toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”(NASB), Versiunea mai veche a acestui

verset poate fi interpretată greșit: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele../' Din păcate, lucrurile nu lucrează spre binele nostru; ar putea chiar acționa împotriva noastră. însă Dumnezeu lucrează în și prin

lucruri, făcând circumstanțele să se întoarcă spre binele nostru. E altceva, căci mută accentul de pe soartă pe un Tată! De pe lucruri și întâmplări pe Dumnezeu, o Persoană plină de dragoste și planuri. Că Dumnezeu face toate lucrurile să lucreze împreună

pentru bine este cea mai măreață parte a întregului proces de vindecare; că El poate schimba priveliștile dureroase în sprijin e cel mai mare miracol. Fără acest element, vindecarea n-ar fi completă, căci vindecarea completă e mai mult decât alinarea

amintirilor dureroase, mai mult decât a ierta și a fi iertat pentru resentimentele dăunătoare, chiar mai mult decât reprogramarea minților noastre. Vindecarea este miracolul harului lui Dumnezeu

184 / Leac pentru sufletele vătămate

care are capacitatea de a recicla, preluând totul și transformându-1 întru bine, transformând blocajele în sănătate și ajutor. Asta nu înseamnă că toate lucrurile rele pe care

le-am descris ar fi voia plănuită a lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Dumnezeu nu este Autorul tuturor evenimentelor, însă este Stăpânul tuturor evenimentelor. Asta înseamnă că nu vi s-a întâmplat niciodată ceva ce Dumnezeu să nu poată sau să nu vrea să-l folosească înspre bine, dacă Ii veți încredința totul și îi veți permite să lucreze.

Dumnezeu nu schimbă natura actuală și reală a răului care se întâmplă. Omenește vorbind, nimic nu-1 poate schimba; rămâne tot rău, tragic, insensibil,

poate nedrept și absurd. însă Dumnezeu îi poate schimba semnificația pentru întreaga dumneavoastră viață. Dumnezeu îl poate țese în planul și scopul vieții

dumneavoastră astfel încât totul să se afle în cercul activității Sale răscumpărătoare și reciclatoare.

Dumnezeu este marele Alchimist care, dacă îl lăsăm, va schimba totul în aur spiritual. Este Maestrul Țesător care poate lua fiecare stricăciune, rană, infirmitate și o poate țese în planul Său — da, chiar dacă firele sunt toarse de mâini rele, ignorante și nesăbuite! Când cooperați cu Duhul Sfânt în acest proces de rugăciune adâncă și tămăduire interioară, Dumnezeu nu doar vă va reface și recondiționa, nu Se va rezuma la a țese din nou planul inițial, ci îl va recicla totodată

transformându-1 într-un mijloc de a-i sluji pe alții. Atunci veți putea privi și veți spune: „Domnul a făcut

lucrul acesta și el este minunat în ochii noștri!”

Ajutoare tămăduite / i8s

Betty JBetty și soțul ei au venit la mine pentru consiliere. Știam că sunt creștini devotați, pregătindu-se pentru

lucrarea creștină și că au o căsnicie solidă. Dar, avuseseră recent dificultăți în comunicare și Betty se simțea cuprinsă tot mai mult de depresie. Când ne-am întâlnit prima dată, și-a dat drumul lacrimilor — lacrimi ce au surprins-o. Credea că le-a oprit cu. mulți ani în urmă, însă acum au izbucnit din nou, necontrolabile și stânjenitoare. La următoarea întâlnire, Betty a început să-mi împărtășească povestea ei. Părinții au fost obligați să se căsătorească pentru că mama ei era însărcinată cu ea. Era o căsnicie nedorită, iar ea un copil nedorit. (Dați-mi voie să adaug, în paranteză, că dacă asta e și situația dumneavoastră, atunci va trebui cândva să vă împăcați cu ea.) Când Betty avea trei ani și jumătate, mama ei a

rămas din nou însărcinată. Oricum, tatăl ei lăsase însărcinată și o altă femeie, cam în același timp. Asta a dus la un conflict grav și, în cele din urmă, la divorț. Amintirile lui Betty erau foarte vii. Și-a amintit ziua când tatăl ei a plecat și le-a părăsit. Și-a amintit că era în pătuțul ei când s-a întâmplat, că a auzit cearta și momentul îngrozitor când el a plecat. Lăsase o durere adâncă în ea. In toiul retrăirii acelui incident, rugându-ne pentru vindecarea amintirilor ei, Domnul ne-a dlis înapoi la pătuțul ei.

Isus poate face astă, căci e contemporan cu toate. El este Cel care a spus: „Mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (loan 8:58). Toate amintirile

i86 / Leac pentru sufletele vătămate

noastre stau înaintea Lui, care este Stăpânul timpului.

In plin proces de vindecare, Betty a scos un strigăt sfâșietor, chinuitor, strigăt care fusese îngropat multă

vreme, l-am spus: „Betty, dacă i-ai fi putut spune ceva tatălui tău atunci, din pătuț, ce i-ai fi spus?” Și deodată Duhul Sfânt i-a amintit ce a simțit în acel moment de disperare completă. A strigat nu cu vocea

unui adult, ci cu suspinele unui copil de trei ani și jumătate: „Tăticule, te rog nu mă părăsi!” Și toată teroarea și durerea momentului au ieșit la suprafață „cu suspine negrăite” Mai târziu, pe când ne rugam, mi-a trecut prin minte că, dacă ar fi să redăm strigătul lui Hristos de pe cruce, născut din sentimentul abandonării

(„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”) într-o parafrază pentru un copil, n-am găsi o variantă mai bună decât cuvintele lui Betty: „Tăticule, te rog nu mă părăsi!” Am înțeles dintr-o dată că, din pricina a ceea ce a îndurat Isus pe cruce, El înțelege strigătele auzite atât de des în zilele noastre, strigătele a milioane de copilași: „Tăticule...” sau „Mămico, te rog nu mă părăsi!” Insă ei ne părăsesc. Tămăduitorul rănit înțelege aceste strigăte și e mișcat de simțământul trăit de asemenea copii. Acesta a fost începutul unei vindecări profunde în viața lui Betty. Oricum, am vrut ca ea să experi¬ menteze plinătatea promisă în Romani 8:28. Deci am discutat despre încercarea de a înțelege semnificația vieții sale. Unde era Dumnezeu când ea și-a început viața? Se împăcase cu împrejurările nașterii sale dintr-o sarcină nedorită? Ea a spus că nu.

Ajutoare tămăduite / (87

M-am simțit obligat să-i dau o temă ciudată, una pe care am dat-o de puține ori în toți anii mei de consiliere. I-am spus: „Betty, îți voi da o temă de casă; vreau să te gândești la asta și să te rogi. Vreau să-ți imaginezi momentul conceperii tale.

Imaginează-ți clipa când o celulă de viață din tatăl tău a pătruns într-o celulă din mama ta și tu te-ai născut. Atunci ai intrat tu în istoria umană.

Gândindu-te la asta, întreabă-te: Unde a fost Dumnezeu în acel moment?” Betty și-a luat sarcina în serios. O săptămână mai

târziu, mi-a spus ce s-a întâmplat: „Știi, în primele zile m-am gândit că totul e o nebunie. Singurul lucru la care mă puteam gândi era un verset din Scriptură care îmi tot venea în minte: «In păcat m-a zămislit mama mea». însă cam în a treia zi, pe când ezitam să mă mai gândesc, am început să plâng. Dar a fost un alt fel de plânset decât cel obișnuit. Izvora din mine o rugăciune și mi-am notat-o.”

Mi-a dat-o și, cu permisiunea ei, v-o

împărtășesc:

O, Doamne, inima mea tresare la gândul că Tu, Tatăl meu iubitor, nu m-ai părăsit niciodată. Erai acolo când am fost concepută din poftă pământeană.

M-ai privit cu dragoste de Tată chiar și atunci. Te gândeai la mine pe când eram în pântecul mamei, proiectând în înțelepciunea Ta omul care aveam să fiu, modelându-mă după chipul Tău. Cunoscându-mi durerea ce se aduna, mi-ai dat o minte care să mă înalțe deasupra ei, până când, la sosirea vremii hotărâte de Tine, să mă vindeci.

188 / Leac pentru sufletele vătămate

Ai fost acolo când m-a născut mama, privindu-mă tandru, stând în locul gol al tatălui meu. Ai fost acolo când am plâns lacrimile amare ale copilului părăsit de tată. M-ai ținut în brațele Tale

tot timpul, legănându-mă blând în dragostea Ta. O, cum de nu Ți-am simțit prezența? Chiar și copil fiind, am fost oarbă la dragostea Ta, incapabilă să o cunosc în profunzime.

Dumnezeule, dragul meu Tată, inima mi-a înghețat, însă lumina iubirii Tale începe să o încălzească. Pot simți din nou. Ai început să împlinești în mine miracolul vindecării. Am încredere în Tine și Te laud. Bunătatea și mila Ta au fost cu mine mereu. Dragostea Ta nu m-a părăsit niciodată. Și acum ochii sufletului meu s-au deschis. Te văd așa cum ești, Tatăl meu adevărat. Iți cunosc dragostea și acum sunt gata să iert. Te rog, împlinește vindecarea.

Când Dumnezeu i-a luat toate rănile pe care Betty I le-a încredințat și le-a vindecat cu dragostea Sa reciclatoare și tămăduitoare, ea a ajuns la ultima

etapă a vindecării. Apoi a venit vremea când Dumnezeu a pus glazura pe tort, folosind-o pe Betty ca ajutor tămăduit. într-o duminică dimineața, am făcut ceva ce nu prea fac în predică. Cu permisiunea lui Betty, i-am istorisit povestea. Am ascuns detalii care o puteau identifica, căci știam că este în adunare. La sfârșitul slujbei, i-am invitat în față pe cei care doreau să ne

rugăm pentru vindecare afectivă. Au venit foarte mulți. Betty stătea lângă o prietenă care a început să plângă în timpul rugăciunii noastre, dar care

Ajutoare tămăduite / 189

nu a venit în față. S-a apropiat mai mult de ea și, îmbrățișând-o, a întrebat-o dacă vrea să se roage ‘pentru ea. Domnișoara ezita și a protestat afirmând că problemele ei sunt prea serioase și că Betty n-ar putea înțelege cu adevărat. în Betty s-a dat o adevărată luptă în acel moment: bănuia că știe ce îi cere Dumnezeu și credea că îi cere

cam prea mult! însă peste câteva clipe știa ce are de făcut. S-a aplecat și i-a șoptit prietenei: „Nu fi șocată, eu i-am dat d-lui Seamands permisiunea să relateze această istorie: vezi, eu sunt BettyV Prietena ei a privit-o neîncrezătoare. „Da, i-a spus din nou, eu sunt Betty, cred că pot înțelege, și chiar să te ajut.” Au venit împreună în față și au stat de vorbă multă vreme împărtășindu-și

problemele și rugându-se. A fost începutul vindecării pentru prietena lui Betty. Când Betty mi-a povestit cele întâmplate, avea aura unui ajutor tămăduit. Dumnezeu reciclase cu adevărat rănile ei, transformându-le în tămăduire și ajutor pentru alții!

Celălalt de lângă noi Prea mulți dintre noi cred că trebuie să fim puternici

pentru a sluji — că doar când suntem victorioși și putem impresiona oamenii cu argumente îi aducem slavă lui Dumnezeu. însă Pavel a afirmat că nu ne

putem lăuda decât cu două lucruri. Primul este crucea lui Hristos (Galateni 6:14) — poate locul suprem al slăbiciunii în istoria umană, ultimul cuvânt

în materie de nedreptate — pe care Dumnezeu a transformat-o în mântuirea întregii lumi. Celălalt

190 / Leac pentru sufletele vătămate

lucru cu care ne putem lăuda sunt infirmitățile, slăbiciunea noastră (2 Corinteni 12:9-10). De ce? Pentru că puterea lui Dumnezeu e făcută desăvârșită în slăbiciunea noastră. Creștini fiind, suntem chemați să fim ajutoare tămăduite, acționând nu în baza tăriei noastre, ci a slăbiciunii noastre.

Adesea, în camera de consiliere, un om în suferință își împărtășește problemele adânci sau completa dezorientare. Există mereu tentația de ari impresiona, de a fi sfătuitorul înțelept, de a acționa prin propria putere și de a da sfaturi bune. însă imediat Duhul Sfânt îmi șoptește: „David, vorbește-i despre problemele tale acestei persoane. Nu este un «client», un «caz» (urăsc termenul), este o ființă care suferă. Arată-i infirmitățile tale, sentimentele vătămate, luptele tale. împărtășește-i cum te-a ajutat Duhul Sfânt în slăbiciunile tale,” Adesea m-am opus, înlăuntrul meu, Duhului Sfânt: „Dar, Doamne, nu pot face asta, căci el a venit la mine ca la un pastor. Mă respectă, mă consideră

un om puternic și înțelept, crede că am toate răspunsurile!”

Cu timpul, cedez, de regulă, presiunii Sale blânde și-I urmez instrucțiunile. De fiecare dată când fac acest lucru, promisiunea din 2 Corjnteni 12:9-10 se împlinește, căci Dumnezeu are ocazia să-Și arate puterea, iar puterea Sa e făcută desăvârșită în și prin slăbiciunea mea.

Iar și iar, am contribuit la câte o vindecare profundă, văzând cum Dumnezeu reciclează stric㬠ciunile, durerile, infirmitățile, iar apoi le folosește spre binele cuiva și spre slava Sa.

Ajutoare tămăduite / 191

Ce am văzut în viața mea, am văzut și în viețile altora. îndrăznesc să cred că se poate întâmpla și în viața dumneavoastră!