Julia Quinn - Seria Bridgertons Vol. 8 - În Drum Spre Altar [PDF]

Zitiervorschau

JULIA QUINN Seria: Bridgertons Volumul 8

ÎN DRUM SPRE ALTAR POVESTEA LUI GREGORY Original: On the Way to the Wedding (2006) Traducere din limba engleză de: ELENA ARHIRE

virtual-project.eu

2021 VP - 2

Prolog Londra, nu foarte departe de St. George, Hanover Square Vara 1827 Își simțea plămânii în flăcări. Gregory Bridgerton alerga. Pe străzile Londrei, fără a lua în seamă privirile curioase ale privitorilor, alerga. Mișcările îi erau imprimate de un ritm straniu și puternic… unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… care îl făcea să accelereze, îndemnându-l să înainteze chiar dacă mintea îi rămânea concentrată asupra unui singur lucru. Biserica. Trebuia să ajungă la biserică. Trebuia să oprească nunta. De cât timp alerga? Un minut? Cinci? Nu avea de unde să știe, nu se putea concentra pe nimic altceva în afară de destinația lui. Biserica. Trebuia să ajungă la biserică. Începuse la 11.00. Chestia asta. Ceremonia. Lucrul acesta care nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată. Dar ea o făcuse oricum. Iar el trebuia să o oprească. Trebuia să o oprească pe ea. Nu știa cum și cu siguranță nu știa de ce, dar ea o făcea și era greșit. Trebuia să știe că era greșit. Ea era a lui. Locul lor era împreună. Știa asta. La naiba cu toate, ea știa asta. Cât dura o ceremonie de nuntă? Cinci minute? Zece? Douăzeci? Nu acordase niciodată atenție detaliului, cu siguranță nu se gândise niciodată să-și verifice ceasul la început și la sfârșit. Nu se gândise niciodată că va avea nevoie de asemenea informații. Nu se gândise niciodată că va conta atât de mult. De cât timp alerga? De două minute? De zece? Coti brusc după un colț și ajunse pe Regent Street, mormăind ceva care trebuia să însemne un „Scuzați-mă”, în timp ce se izbi de un domn cu haine respectabile și îi doborî valiza la pământ.

VP - 3

În mod normal, Gregory s-ar fi oprit ca să-l ajute pe domn, s-ar fi aplecat să ridice valiza, dar nu astăzi, nu în această dimineață. Nu acum. Biserica. Trebuia să ajungă la biserică. Nu se putea gândi la nimic altceva. Nu trebuia. El trebuia… La naiba! Se opri brusc când o trăsură îi tăie calea. Odihnindu-și mâinile pe coapse – nu pentru că voia, ci mai degrabă pentru că trupul lui disperat io cerea – trase adânc și lacom aer în piept, încercând să liniștească presiunea care urla în pieptul lui, senzația cumplită de arsură, lacrimile prelingându-se în timp ce… Trăsura trecu și el o luă din nou din loc. Era deja aproape. Va reuși. Nu se putea să fi trecut mai mult de cinci minute de când plecase de acasă. Poate șase. Se simțeau ca treizeci, dar nu puteau să fie mai mult de șapte. La gândul acela fu nevoit să se oprească. Era greșit. Trebuia să oprească ceremonia. O va opri. Putea să vadă biserica. În depărtare, clopotnița cenușie se înălța spre văzduhul de un albastru strălucitor. Cineva agățase flori de felinare. Nu-și dădea seama ce flori erau… galbene și albe, mai ales galbene. Se revărsau într-o nepăsare nesăbuită, explodând alene din coșulețele lor. Aveau un aer de sărbătoare, de veselie chiar, și totul era atât de greșit. Nu era o zi veselă. Nu era un eveniment de celebrat. Iar el îl va opri. Încetini într-atât cât să urce în fugă treptele fără să aterizeze direct în nas și apoi deschise ușa cu o smucitură zdravănă, largă, mai mult, tot mai mult, abia mai auzind zgomotul pe care aceasta îl scoase când se lovi de peretele exterior. Poate ar fi trebuit să se oprească și să-și tragă sufletul. Poate ar fi trebuit să intre în liniște, oferindu-și un moment ca să analizeze situația, săși dea seama în ce moment al ceremoniei ajunsese. Biserica se cufundă într-o tăcere mormântală. Preotul se opri din predica lui și fiecare coloană vertebrală din fiecare strană se întoarse până ce ajunse cu fața îndreptată spre partea din spate a clădirii. Spre el. — Nu, spuse Gregory cu răsuflarea tăiată, dar respira cu atâta greutate încât abia dacă își auzi propriul cuvânt. Nu, spuse el, mai tare de astă dată, apucând strâns marginea stranelor în timp ce se clătină înainte. Nu o face. Ea nu spuse nimic, dar el o văzu. O văzu, cu gura întredeschisă sub efectul uluirii. El îi văzu buchetul alunecând din mâini și știu… pentru numele lui Dumnezeu, știu că ei i se tăiase răsuflarea. Era atât de frumoasă. Părul ei auriu părea să capteze lumina și scânteia cu o strălucire care îl umplea de putere. El se îndreptă de spate, continuând să VP - 4

răsufle cu greu, dar putea să meargă fără ajutor acum și dădu drumul stranei de care se ținuse. — Nu o face, spuse el din nou, îndreptându-se spre ea cu grația misterioasă a unui bărbat care știe ce își dorește. Cine știe ce trebuie să fie. Totuși, ea nu vorbi. Nimeni nu vorbi. Era un lucru ciudat. Trei sute dintre cei mai importanți oameni din Londra, reuniți într-o singură clădire, și nimeni nu mai era în stare să scoată vreun cuvânt. Nimeni nu-și putea lua ochii de la el în timp ce el înainta spre altar. — Te iubesc, spuse el, atunci și acolo, chiar în fața tuturor. Cui îi păsa? Nu avea de gând să-și păstreze sentimentele secrete. Nu o va lăsa să se mărite cu altcineva fără a se asigura că toată lumea știa că inima lui îi aparținea ei. — Te iubesc, spuse el din nou, și cu coada ochiului, își zări mama și sora, așezate formal într-o strană și uluite de ceea ce vedeau. El continuă să înainteze. Spre altar, fiecare pas fiind mai încrezător, mai sigur. — Nu o face, spuse el, ieșind de pe culoar și înaintând spre altar. Nu te mărita cu el. — Gregory, șopti ea. De ce faci asta? — Te iubesc, spuse el, pentru că era singurul lucru pe care trebuia să-l spună. Era singurul lucru care conta. Ochii ei scânteiară, și el își dădu seama că i se tăie răsuflarea. Ea ridică privirea spre bărbatul cu care încerca să se mărite. Acesta își arcui sprâncenele în timp ce ridică discret un singur umăr, de parcă ar fi spus: „Tu alegi”. Gregory se așeză într-un genunchi. — Mărită-te cu mine, spuse el, și își puse toată inima în cuvintele pe care le rosti. Mărită-te cu mine. El încetă să mai respire. Toată biserica încetă să mai respire. Ea îi întâlni privirea. Ochii ei erau uriași, limpezi și cu tot ce crezuse el vreodată că era bun, blând și adevărat. — Mărită-te cu mine, șopti el, pentru ultima oară. Buzele ei tremurau, dar vocea îi răsună clar când spuse…

VP - 5

Capitolul 1 În care eroul nostru se îndrăgostește. Cu două luni înainte Spre deosebire de majoritatea bărbaților pe care îi cunoștea, Gregory Bridgerton credea în dragostea adevărată. Ar fi trebuit să fie un nebun ca să nu creadă. Dacă se gândea la următorii: Fratele lui cel mare, Anthony. Sora lui cea mai mare, Daphne. Ceilalți frați, Benedict și Colin, ca să nu mai vorbim de surorile lui, Eloise, Francesca și (exasperant, dar adevărat) Hyacinth, care toți… absolut toți… erau îndrăgostiți nebunește de soții și soțiile lor. Pentru majoritatea bărbaților, o asemenea stare de fapt nu ar fi inspirat altceva decât greață, dar pentru Gregory, care se născuse cu o fire neobișnuit de veselă, chiar dacă din când în când (după spusele surorii lui mai mici) sâcâitoare, însemna pur și simplu că nu avea de ales decât să creadă în evidență: Dragostea exista. Nu era vreo născocire iscusită a imaginației, menită să îi ajute pe poeți să nu moară de foame. Poate că nu era ceva care să se vadă cu ochiul liber, să poată fi mirosit sau atins, dar exista și era doar o chestiune de timp până va găsi și el femeia visurilor lui și se va așeza la casa lui ca să fie fertil, să facă urmași și să dezvolte pasiuni neobișnuite, precum hârtia creponată și colecționatul de răzători de nucșoară. Deși, dacă era să pună punctul pe i, ceea ce părea indicat pentru un concept atât de abstract, visurile lui nu includeau o femeie anume. Ei bine, nu o femeie cu trăsături clare și ușor de recunoscut. Nu știa nimic despre această femeie, cea care se presupunea că trebuia să-i transforme viața cu totul, să-l facă un fericit stâlp al plictiselii și respectabilității. Nu știa dacă va fi scundă sau înaltă, brunetă sau blondă. Îi plăcea să creadă că va fi inteligentă și cu un simț dezvoltat al umorului, dar dincolo de toate acestea, de unde să știe altceva? Poate va fi timidă sau directă. Poate îi plăcea să

VP - 6

cânte. Sau poate nu. Poate că era pasionată de călătorii, cu un ten rumen, dat de timpul petrecut în aer liber. Habar nu avea. Când venea vorba de această femeie, această femeie imposibilă, minunată și inexistentă în clipa de față, tot ce știa realmente era că atunci când o va găsi… Va ști. Nu știa cum va ști; știa doar că va ști. Ceva atât de important, de cutremurător și în măsură să te schimbe fundamental… ei bine, serios, nu avea cum să se ivească pe nesimțite. Se va dezlănțui cu putere și convingere, îl va năuci la propriu. Singura întrebare era când. Și între timp, nu vedea niciun motiv să nu se simtă bine în timp ce aștepta cu nerăbdare să i se întâmple și lui. La urma urmei, nu era nevoie să te porți ca un călugăr cât așteptai să-ți întâlnești marea dragoste. Din câte se părea, Gregory era un londonez foarte tipic, cu o alocație rezonabilă – chiar dacă nicidecum extravagantă – o mulțime de prieteni și cu suficientă minte pentru a ști când să se ridice de la masa de joc. Pe piața matrimonială, era considerat o partidă foarte decentă, chiar dacă nu se plasa neapărat în fruntea clasamentului (al patrulea fiu nu se bucura niciodată de vreo mare atenție), și se apela mereu la el atunci când doamnele din lumea bună aveau nevoie de un domn eligibil ca să ajungă la numere egale de femei și de bărbați pe la petreceri. Ceea ce făcea ca alocația anterior menționată să crească ceva mai mult… întotdeauna un avantaj. Poate ar fi trebuit să aibă ceva mai multe țeluri în viață. Un fel de direcție sau chiar doar o misiune importantă de îndeplinit. Dar putea să mai aștepte, nu-i așa? Cât de curând, era convins, apele se vor liniști. Va ști exact ce voia să facă și cu cine voia să o facă și, între timp, el… Nu se va simți bine. Cel puțin, nu chiar în acest moment. Se impunea o explicație: În prezent, Gregory stătea într-un fotoliu de piele, foarte comod, nu că ar mai fi contat… doar că lipsa disconfortului devenea un mediu prielnic pentru visatul cu ochii deschiși, ceea ce crea mediul prielnic pentru a nu-l asculta pe fratele lui, care, trebuie spus, se afla la vreun metru distanță și îndruga ceva despre una sau alta, folosind aproape sigur o combinație între cuvintele datorie și responsabilitate. Gregory nu era foarte atent. Rareori era. Ei bine, nu, uneori era, dar… — Gregory? Gregory! El ridică privirea și clipi. Brațele lui Anthony erau încrucișate, niciodată un semn de bun augur. Anthony era vicontele Bridgerton și își asuma acest VP - 7

rol de peste douăzeci de ani. Însă, chiar dacă era cel mai bun frate din lume, iar Gregory era primul care să insiste pe această idee, Anthony ar fi putut să fie și un excepțional senior feudal. — Îmi cer iertare că-ți întrerup cu atâta brutalitate gândurile, oricare ar fi ele, spuse Anthony cu o voce seacă, dar este oare posibil să fi auzit – poate doar din greșeală – ceva din tot ce am spus? — Sârguință, repetă papagalicește Gregory, dând din cap cu ceea i se păru a fi suficientă seriozitate. Direcție. — Într-adevăr, răspunse Anthony, și Gregory se felicită pentru prestația lui evident inspirată. S-a dus de mult vremea în care să dai, într-un sfârșit, o direcție vieții tale. — Desigur, murmură Gregory, mai ales pentru că ratase cina, îi era foame și auzise cum cumnata lui servea niște gustări ușoare în grădină. În plus, nu avea niciodată sens să te cerți cu Anthony. Niciodată. — Trebuie să faci o schimbare. Să alegi un drum nou. — Întocmai. Poate că se serveau și sandvișuri. Ar fi fost în stare să mănânce pe nerăsuflate vreo patruzeci din tartinele acelea ridicol de mici. — Gregory. În vocea lui Anthony se păstra tonul acela. Cel care, deși imposibil de descris, era foarte ușor de recunoscut. Și Gregory știu că era timpul să fie atent. — Exact, spuse el, pentru că, la drept vorbind, era remarcabil cât de bine reușea un singur cuvânt să întârzie elaborarea unei fraze adecvate. Mă gândesc să mă alătur clerului. Cuvintele îl făcură Anthony să încremenească. Ca o stană de piatră. Gregory se opri ca să savureze momentul. Ce păcat că trebuia să devină un afurisit de vicar pentru asta. — Poftim? murmură Anthony în cele din urmă. — Nu este ca și cum aș avea prea mult de ales, spuse Gregory. Și pe măsură ce-și rosti cuvintele, își dădu seama că era prima dată când le exprima. Ceea ce le imprima cumva un aer mai real, mai permanent. Am de ales între armată și cler, continuă el, și, ei bine, trebuie spus… am o țintă deosebit de proastă. Anthony nu spuse nimic. Toți știau că era adevărat. După un moment de tăcere stânjenitoare, Anthony murmură: — Există săbii. — Da, dar la norocul pe care îl am, o să fiu trimis în Sudan. Gregory se înfioră. Nu vreau să fiu prea mofturos, dar serios, căldura. Tu ai vrea să pleci? VP - 8

Anthony protestă numaidecât: — Nu, bineînțeles că nu. — Și, adăugă Gregory, începând să se distreze, mai este mama. Urmă o pauză. Apoi: — Și ce legătură are ea cu… Sudanul? — N-ar încânta-o prea mult să plec și apoi tu, o știi deja, o să fii cel care trebuie să o țină de mână de fiecare dată când o să-și facă griji sau o să aibă vreun coșmar îngrozitor despre… — Nu mai spune nimic, îl întrerupse Anthony. Gregory își permise să surâdă în gând. Chiar nu era corect față de mama lui, care nu susținuse niciodată că prezicea viitorul cu ajutorul unui lucru atât de imaterial precum un vis. Dar chiar ar fi detestat ca fiul ei să plece în Sudan, iar Anthony ar fi trebuit să-i asculte neliniștile. Și cum Gregory nu-și dorea în mod special să părăsească țărmurile cețoase ale Angliei, ideea oricum ieșea din discuție. — Ai dreptate, spuse Anthony. Ai dreptate. Atunci mă bucur că am reușit, până la urmă, să avem discuția asta. Gregory se uită la ceas. Anthony își drese glasul și, când vorbi, o urmă de nerăbdare i se ghicea în voce. — Și că te gândești, în sfârșit, la viitorul tău. Gregory simți cum îi zvâcnește un mușchi în maxilar. — Am doar 26 de ani, îi aminti el. Cu siguranță sunt prea tânăr pentru o utilizare repetată a cuvintelor „în sfârșit”. Anthony doar își arcui o sprânceană. — Să iau legătura cu arhiepiscopul? Să se ocupe de găsirea unei parohii? Gregory simți cum i se strânge inima în piept într-un acces neașteptat de tuse. — Hm, nu, spuse el când se simți în stare. Nu încă, cel puțin. Un colț al gurii lui Anthony se mișcă. Dar nu cu mult și, în niciun caz, întrun zâmbet. — Te-ai putea însura, spuse el încet. — Aș putea, încuviință Gregory. Și o s-o fac. De fapt, am de gând să o fac. — Serios? — Când o să găsesc femeia potrivită. Și apoi, când văzu expresia stranie de pe chipul lui Anthony, Gregory adăugă: Sigur tu, dintre toți oamenii, ai recomanda mai degrabă o căsătorie din dragoste decât din interes. Se știa Anthony era îndrăgostit nebunește de soția lui, care era, la rândul ei și în mod inexplicabil, îndrăgostită nebunește de el. Se știa că Anthony era și foarte devotat celor șapte frați mai mici pe care îi avea, astfel că Gregory VP - 9

nu ar fi trebuit să se simtă cuprins de un val neașteptat de emoție când îi spuse încet: — Îți doresc toată fericirea de care mă bucur eu. Zgomotul foarte puternic pe care îl scoase stomacul lui îl scuti pe Gregory de nevoia de a-i răspunde. Schiță spre fratele lui o expresie rușinată. — Îmi pare rău. Am ratat cina. — Știu. Ne așteptam să vii mai devreme. Gregory reuși să nu tresară. La mustață. — Kate a fost cam supărată. Acesta era cel mai rău. Una era să fie Anthony dezamăgit. Dar când susținea că soția lui fusese cumva mâhnită… Ei bine, atunci Gregory știa că are probleme. — Am plecat târziu din Londra, mormăi el. Era adevărul, dar totuși, nu avea nicio scuză pentru purtarea lui necuviincioasă. Fusese așteptat să ajungă la petrecere pe la ora cinei și nu reușise. Aproape că spuse „O să mă revanșez”, dar în ultima clipă, își mușcă limba. Cumva știu că nu va face decât să înrăutățească lucrurile, ca și cum aproape că ar fi luat întârzierea în derâdere, presupunând că putea să îndulcească orice greșeală cu un zâmbet și un compliment superficial. Ceea ce-i reușea de multe ori, dar, nu știa de ce, de astă dată… Nu voia să o facă. Astfel că, în schimb, spuse pur și simplu: — Îmi pare rău. Și chiar vorbea serios. — Este în grădină, spuse Anthony cu un aer morocănos. Cred că vrea să se danseze… în curtea interioară, dacă îți vine să crezi. Lui Gregory îi venea să creadă. Părea exact un lucru pe care l-ar fi făcut cumnata lui. Ea nu era genul care să rateze magia unui moment neașteptat și, cum vremea era atât de neobișnuit de frumoasă, de ce să nu organizeze pe neanunțate o serată dansantă în aer liber? — Vezi să dansezi cu cine zice ea, spuse Anthony. Kate nu o să vrea ca vreuna dintre domnișoare să se simtă dată deoparte. — Bineînțeles că nu, murmură Gregory. — Vin și eu peste un sfert de oră, spuse Anthony, revenind spre biroul lui, unde îl așteptau câteva teancuri de documente. Mai am câteva lucruri de terminat aici. Gregory se ridică. — O să-i transmit lui Kate. Și apoi, cum era destul de limpede că întrevederea se încheiase, părăsi încăperea și se îndreptă spre grădină. VP - 10

Trecuse ceva timp de când nu mai fusese pe la Aubrey Hall, casa strămoșească a familiei Bridgerton. Desigur, toată familia se reunea aici în Kent de Crăciun, dar, la drept vorbind, nu era acasă pentru Gregory și nu fusese niciodată cu adevărat. După ce murise tatăl lui, mama lui decisese să facă ceva neobișnuit și se mutase cu familia, alegând să-și petreacă cea mai mare parte a anului la Londra. Nu le-o spusese niciodată, dar Gregory bănuise mereu că străvechea reședință fermecătoare mai păstra încă mult prea multe amintiri. Astfel, Gregory se simțise întotdeauna mai acasă la oraș decât la țară. Bridgerton House, din Londra, era casa copilăriei lui, nu Aubrey Hall. Totuși, îi plăceau vizitele făcute aici și intra cu dragă inimă în joc când venea vorba de îndeletniciri rustice, precum călăria și înotul (când apa din lac era suficient de caldă) și, în mod straniu, îi plăcea schimbarea de ritm. Îi plăcea cum aerul se simțea calm și curat după luni întregi petrecute la oraș. Și îi plăcea cum putea să lase totul în urmă atunci când devenea prea liniștit și curat. Festivitățile de seară se organizau pe peluza sudică sau așa îi spusese majordomul când sosise mai devreme. Părea un loc bun pentru o petrecere în aer liber… suprafață plană, vedere spre lac și o curte interioară mare, cu o mulțime de locuri pentru cei mai puțin energici. În timp ce se apropie de salonul prelung care se deschidea spre exterior, auzi murmurul scăzut al vocilor care se furișa înăuntru prin ușile de la terasă. Nu știa sigur câtă lume invitase cumnata lui la petrecere… probabil undeva între douăzeci și treizeci de oameni. Un grup suficient de mic ca să existe o intimitate și totuși, suficient de mare ca să evadezi în căutarea unei clipe de liniște, fără să ți se observa lipsa. Când Gregory trecu prin salon, trase adânc în piept, încercând în parte săși dea seama ce fel de mâncare decisese să propună Kate. Firește, nu va fi prea multă; trebuia să-și fi îndopat deja oaspeții la cină. Dulciuri, hotărî Gregory, adulmecând o notă de scorțișoară când ajunse la piatra de un cenușiu-deschis din curtea interioară. Răsuflă dezamăgit. Era mort de foame… și o bucată zdravănă de carne ar fi fost raiul pe pământ acum. Dar întârziase și era doar vina lui. Anthony i-ar fi luat capul dacă nu se ducea imediat la petrecere, astfel că era nevoit să se mulțumească doar cu prăjiturele și biscuiți. O adiere călduță îi învălui pielea când păși afară. Fusese deosebit de cald pentru luna mai; toată lumea vorbea despre asta. Era genul de vreme care părea să-ți ridice moralul… atât de surprinzător de plăcută, încât nu aveai cum să nu zâmbești. Și într-adevăr, oaspeții care roiau de colo-colo păreau VP - 11

să fie foarte fericiți; zumzetul de fond al discuțiilor era condimentat cu bombăneli dese și hohote de râs. Gregory se uită în jur, atât după gustări, cât și după cineva cunoscut, de preferat cumnata lui Kate, pe care se cuvenea să o salute mai întâi. Dar, în timp ce scrută din priviri întreaga scenă, o văzu, în schimb… Pe ea. Pe ea. Iar el știu. Știu că era aleasa inimii lui. Rămase încremenit, transfigurat. Aerul nu se mai grăbi să îi iasă din plămâni; ba dimpotrivă, păru să se consume încetul cu încetul până nu mai rămăsese nimic, iar Gregory se simți înmărmurit, secătuit și tânjind după mai mult. Nu putea să-i vadă chipul, nici măcar profilul. Îi vedea doar spatele, doar linia uluitor de perfectă a gâtului, o șuviță de păr blond care i se ondula pe umăr. Și singurul lucru la care se mai gândi era… S-a terminat. Povestea lui cu toate celelalte femei se terminase. Intensitatea, înflăcărarea, sentimentul copleșitor de afinitate… nu mai simțise niciodată așa ceva. Poate că era o sminteală. Poate era o nebunie. Probabil ambele. Dar el așteptase. Așteptase atât de mult momentul acesta. Și dintr-odată, înțelese pe deplin… de ce nu se alăturase armatei sau clerului, sau de ce nu acceptase niciuna dintre desele invitații de a administra o moșie mai mică a familiei Bridgerton lansate de fratele lui. El așteptase. Atât. La naiba, nici măcar nu-și dăduse seama că nu făcuse mai nimic altceva decât să aștepte acest moment. Și iată că venise. Iată că o întâlnise pe ea. Și știu.

Știu. Traversă încet peluza, dând uitării mâncarea și pe Kate. Reuși să-și murmure salutările spre unul sau altul dintre invitații pe lângă care trecu, continuând să înainteze. Trebuia să ajungă la ea. Trebuia să-i vadă chipul, să-i simtă parfumul, să-i audă vocea. Și apoi se văzu ajuns acolo, la doar câțiva metri distanță. Cu răsuflarea tăiată, uluit, întrucâtva perfect împlinit prin simplul fapt că se afla în prezența ei. Vorbea cu o altă domnișoară, cu destulă însuflețire încât să dea de înțeles că erau prietene bune. Rămase pe loc o clipă, privindu-le pur și simplu până când ele se întoarseră încet și își dădură seama că era acolo. El zâmbi. Ușor, un surâs. Și spuse… VP - 12

• — Ce mai faceți? Lucinda Abernathy, mai degrabă cunoscută printre cunoscuții ei ca Lucy, își înăbuși un geamăt când se întoarse spre domnul care se apropiase pe nesimțite lângă ea, probabil ca să se uite cu ochi umezi la Hermione, asemenea tuturor celor care o cunoșteau pe prietena ei. Era riscul meseriei când erai prietenă cu Hermione Watson. Ea colecționa inimi frânte așa cum bătrânul vicar de la mănăstire făcea colecție de fluturi. Desigur, singura diferență fiind că Hermione nu-și fixa colecția cu bolduri. La drept vorbind, Hermione nu-și dorea să câștige inimile domnilor și cu siguranță nu-și propusese niciodată să o frângă pe niciuna dintre ele. Se întâmpla… pur și simplu. Lucy era deja obișnuită de acum. Hermione era Hermione, cu părul blond-deschis de culoarea untului, o față în formă de inimă și ochi uriași care aveau cu cea mai uluitoare nuanță de verde. Lucy, pe de altă parte, era… Ei bine, cu siguranță nu era Hermione. Era pur și simplu ea însăși și, de cele mai multe ori, era de ajuns. Lucy era, din aproape toate unghiurile evidente, doar puțin mai puțin decât Hermione. Puțin mai puțin blondă. Puțin mai puțin suplă. Puțin mai puțin înaltă. Culoarea ochilor ei era puțin mai puțin intensă… în nuanța lor de un cenușiu-albăstriu, de fapt, foarte atrăgătoare în comparație cu oricine altcineva decât Hermione, dar acest lucru nu o ajuta prea mult, căci nu se ducea niciodată nicăieri fără Hermione. Ajunsese la această concluzie surprinzătoare într-o bună zi, în timp ce nu era atentă la lecțiile de limbă și literatură engleză de la Școala pentru Tinere Domnișoare Excepționale a domnișoarei Moss, unde ea și Hermione studiaseră trei ani. Lucy era puțin mai puțin. Sau poate, dacă voiai să o exprimi într-o notă mai elegantă, pur și simplu nu chiar atât de. Bănuia că era destul de atrăgătoare în sensul sănătos și tradițional al frumuseții tipic englezești, dar bărbații erau rareori (oh, prea bine, niciodată) năuciți în prezența ei. Totuși, Hermione… bine că era atât de drăguță. Altfel, i-ar fi fost imposibil să devină prietena ei. Ei bine, și pentru că ea pur și simplu nu putea dansa. Vals, cadril, menuet… chiar nu conta. Când era vorba de muzică și de mișcare, lui Hermione nu-i reușea pasiența. Și era minunat. Lucy nu se considera o persoană deosebit de superficială și ar fi insistat, dacă o întreba cineva, că s-ar fi aruncat de bunăvoie în fața unei trăsuri pentru cea mai dragă prietenă pe care o avea, dar exista un fel de dreptate VP - 13

mulțumitoare în ideea că cea mai frumoasă fată din Anglia avea două picioare stângi, cel puțin unul dintre ele fiind bâtă. Metaforic vorbind. Și acum iată, încă unul. Un bărbat, desigur, nu un picior. Și, pe deasupra, chipeș. Înalt, dar nu foarte, cu un păr de un castaniu strălucitor și un zâmbet foarte plăcut. Și o licărire în ochii a căror culoare nu o ghicea prea bine în lumina difuză a nopții. Ca să nu mai vorbim că, de fapt, nu-i putea vedea ochii pentru că el nu se uita la ea. Se uita la Hermione, așa cum făceau întotdeauna bărbații. Lucy zâmbi politicos, chiar dacă nu-și închipuia că va observa, și așteptă ca el să facă o plecăciune și să se prezinte. Și apoi făcu cel mai uimitor lucru. După ce își dezvălui numele – ar fi trebuit să-și dea seama că era un Bridgerton după felul în care arăta – se aplecă și sărută mai întâi mâna ei. Lucy rămase fără suflare. Apoi, firește, își dădu seama ce joc juca. O, era bun! Era foarte bun. Nimic, dar absolut nimic nu putea face ca un bărbat să intre mai repede în grațiile lui Hermione decât un compliment adresat lui Lucy. Ce păcat – pentru el – că inima lui Hermione aparținea altui bărbat. În fine. Măcar va fi amuzant să vadă cum se vor desfășura lucrurile. — Eu sunt domnișoara Hermione Watson, spunea Hermione, iar Lucy își dădu seama că tactica domnului Bridgerton era cu atât mai inteligentă. Decizând să sărute după aceea mâna lui Hermione, el putea să zăbovească deasupra mâinii și, în esență, în preajma prietenei ei. Ceea ce însemna că Lucy trebuia să facă prezentările. Lucy era aproape impresionată. Bărbatul se evidenția ca fiind ceva mai inteligent decât un gentleman obișnuit. — Iar aceasta este draga mea prietenă, continuă Hermione, Lady Lucinda Abernathy. O spuse așa cum o spunea mereu, cu dragoste și devotament, și poate doar o notă imperceptibilă de disperare, ca pentru a spune: „Pentru numele Domnului, aruncă-i și lui Lucy o privire”. Dar, desigur, nu o făceau niciodată. În afară de situațiile în care voiau sfaturi despre Hermione, inima ei și cum să o cucerească. Când se întâmpla acest lucru, Lucy era mereu la mare căutare. Domnul Bridgerton – domnul Gregory Bridgerton, se corectă Lucy în gând, pentru că existau, din câte știa, trei domni Bridgerton în total, firește, fără a-l pune la socoteală pe viconte – se întoarse și o surprinse cu un zâmbet cuceritor și ochi plini de căldură. VP - 14

— Sper că sunteți bine, Lady Lucinda, murmură el. — Foarte bine, mulțumesc, și ar fi putut să-și dea un bobârnac pentru că se bâlbâi pe „f”-ul din „foarte”. Însă, pentru numele lui Dumnezeu, bărbații nu-i mai aruncau niciodată o a doua privire după ce o vedeau pe Hermione, niciodată. Se putea oare să fie interesat de ea? Nu, era imposibil. Bărbații nu erau niciodată interesați de ea. Și serios, chiar conta? Bineînțeles, de dragul schimbării, ar fi absolut minunat ca un bărbat să se îndrăgostească nebunește și cu pasiune de ea. Într-adevăr, nu ar fi deranjat-o deloc să se bucure de o asemenea atenție. Dar adevărul era că Lucy era practic logodită cu lordul Haselby și fusese logodită ani și ani și ani la rând, astfel că nu avea niciun rost să aibă un admirator. Nu era ca și cum o astfel de poveste să ducă la ceva palpabil. Și, în plus, sigur nu era vina lui Hermione că se născuse cu chipul unui înger. Deci Hermione era sirena, iar Lucy era prietena de încredere și totul era frumos pe lume. Sau dacă nu frumos, cel puțin destul de previzibil. — Ne sunteți una dintre gazde? întrebă Lucy în cele din urmă, de vreme ce nimeni nu mai spuse nimic după ce fiecare își exprimă încântarea de a se întâlni. — Mă tem că nu, răspunse domnul Bridgerton. Oricât mi-aș dori să-mi asum meritele pentru festivități, eu locuiesc la Londra. — Sunteți foarte norocos să aveți Aubrey Hall, spuse Hermione cu politețe, chiar dacă proprietatea îi aparține fratelui dumneavoastră. Și atunci Lucy știu că domnul Bridgerton o plăcea Hermione. Nu mai conta că sărutase mai întâi mâna ei sau că se uitase la ea când îi vorbise, ceea ce majoritatea bărbaților nu se oboseau niciodată să mai facă. Era de ajuns să vezi cum o privea pe Hermione când îi vorbea ca să știi că și el se alăturase nenumăraților ei admiratori. Ochii lui păstrau aceeași notă ușor sticloasă. Buzele îi erau întredeschise. Iar în aer plutea o intensitate, de parcă și-ar fi dorit să o ia pe Hermione pe sus și să fugă cu ea, dând naibii musafirii și buna-cuviință. Spre deosebire de felul în care o privea pe ea, care ar putea fi catalogat, cu o relativă ușurință, drept o politicoasă lipsă de interes. Sau poate că era un „De ce-mi stai în cale, împiedicându-mă să o iau pe sus pe Hermione și să fug ea, și ducă-se naibii musafirii și buna-cuviință?” Nu era chiar dezamăgitor. Doar că… nu era… nedezamăgitor. Trebuia să existe un cuvânt pentru asta. Serios, chiar trebuia. — Lucy? Lucy? VP - 15

Lucy își dădu seama, cu o urmă de stânjeneală, că nu fusese atentă la conversație. Hermione o privea curios, cu capul înclinat în stilul ei caracteristic, care părea să li se pară mereu atât de atrăgător bărbaților. Lucy încercase să o imite o dată. O luase cu amețeli. — Da? murmură ea, căci părea să se impună un fel de reacție verbală. — Domnul Bridgerton m-a invitat la dans, spuse Hermione, dar i-am spus că nu pot. Hermione se prefăcea mereu că are entorse la glezne și răceli la cap ca să stea departe de ringul de dans. Toate bune și frumoase până aici, doar că îi păcălea pe toți admiratorii ei și i-i pasa lui Lucy. Iar toate fuseseră bune și frumoase la început, dar se transformase atât de mult într-o obișnuință, încât Lucy bănuia că domnii ajungeau să creadă că erau împinși spre ea din milă, ceea ce nici nu se putea să fie mai departe de adevăr. Lucy era, dacă o spunea ea însăși, o dansatoare foarte bună. Și, pe deasupra, se pricepea de minune la conversații. — Ar fi plăcerea mea să o invit pe Lady Lucinda la dans, spuse domnul Bridgerton, pentru că, serios, ce altceva ar fi putut să spună? Astfel că Lucy zâmbi, nu chiar din inimă, dar schiță totuși un surâs și îi permise să o conducă spre curtea interioară.

VP - 16

Capitolul 2 În care eroina noastră dă dovadă de o vădită lipsă de respect față de tot ce este romantic. Gregory era un adevărat gentleman și își ascunse bine dezamăgirea când îi oferi brațul lui Lady Lucinda și o însoți pe ringul improvizat de dans. Era convins că domnișoara era absolut fermecătoare și minunată, dar nu era domnișoara Hermione Watson. Și așteptase toată viața să o cunoască pe domnișoara Hermione Watson. Totuși, acest lucru putea să fie ceva benefic pentru cauza lui. În mod clar, Lady Lucinda era cea mai apropiată prietenă a domnișoarei Watson… domnișoara Watson fusese extaziată de ea în timpul scurtei lor conversații, timp în care Lady Lucinda privea lung spre un punct aflat dincolo de umărul lui, aparent fără a asculta vreun cuvânt. Și cu cele patru surori pe care le avea, Gregory știa câte ceva despre femei, cel mai important fiind că era întotdeauna o idee bună să te împrietenești cu prietena, dacă ele chiar erau cu adevărat prietene… și nu aveau legătura aceea ciudată care le făcea pe femei să pretindă a fi prietene, așteptând în realitate doar momentul perfect pentru a se înțepa pe la spate una pe alta. Misterioase creaturi mai erau și femeile. Dacă ar fi învățat numai să exprime limpede ce voiau, lumea ar fi fost un loc mult mai simplu. Dar domnișoara Watson și Lady Lucinda dădeau impresia unei prietenii și al unui devotament adevărate, lăsând deoparte visatul cu ochii deschiși al lui Lady Lucinda. Iar dacă Gregory își dorea să afle mai multe despre domnișoara Watson, Lady Lucinda Abernathy era evident persoana cea mai potrivită cu care să înceapă. — Ești la Aubrey Hall de foarte mult timp? întrebă Gregory politicos în timp ce așteptau să înceapă muzica. — De ieri doar, răspunse ea. Dumneavoastră? Nu te-am mai văzut la niciuna dintre întâlnirile de până acum. — Tocmai am sosit în astă-seară, spuse el. După cină. El făcu o grimasă. Acum că nu se mai uita la domnișoara Watson, își aminti că îi era foarte foame. — Trebuie să îți fie foarte foame, exclamă Lady Lucinda. Ai prefera să facem câțiva pași prin curtea interioară în loc să dansăm? Te asigur că o să trecem și pe lângă masa cu gustări. VP - 17

Gregory ar fi putut să o ia în brațe. — Dumneata, Lady Lucinda, ești o domnișoară nemaipomenită. Ea zâmbi, dar era un zâmbet straniu, iar el nu-și dădu seama ce voia să însemne cu adevărat. Era foarte sigur că îi plăcuse complimentul lui, dar mai era ceva în surâsul ei, un aer ușor mâhnit, poate chiar ușor resemnat. — Sigur ai un frate, spuse el. — Da, îi confirmă ea, zâmbind la auzul concluziei lui. Este mai mare cu patru ani și îi este mereu foame. Eram mereu uimită că mai aveam câte ceva în cămară când venea acasă de la școală. Gregory îi așeză mâna în scobitura cotului și se îndreptară împreună spre curtea interioară. — Pe aici, spuse Lady Lucinda și îl strânse ușor de braț când el încercă să o conducă în sens invers acelor de ceasornic. Dacă nu cumva preferi dulciurile. Gregory simți cum fața i se luminează. — Avem apetitive? — Sandvișuri. Sunt mici, dar sunt foarte delicioase, mai ales cele cu ou. El dădu din cap, oarecum absent. O surprinsese cu coada ochiului pe domnișoara Watson și era cam greu să se mai concentreze pe orice altceva. Mai ales că era înconjurată de bărbați. Gregory era sigur că așteptaseră ca altcineva să o ia pe Lady Lucinda de lângă ea înainte de a sări la atac. — Hm, o cunoști de mult pe domnișoara Watson? întrebă el, căutând să nu fie prea evident. Urmă o pauză de câteva secunde, apoi ea spuse: — De trei ani. Studiem împreună la școala domnișoarei Moss. Sau mai bine zis am studiat împreună. Am terminat la începutul acestui an. — Să înțeleg atunci că intenționați să vă faceți debutul la Londra primăvara asta? — Da, răspunse ea, făcând un semn din cap spre o masă înțesată de gustări. Ne-am petrecut ultimele luni pregătindu-ne, cum îi place mamei lui Hermione să spună, participând la petreceri organizate la țară și la mici întâlniri. — Șlefuindu-vă? întrebă el cu un zâmbet. Buzele ei se curbară ca răspuns. — Întocmai. Deja până acum ar trebui să fiu un sfeșnic extraordinar. El se surprinse amuzat. — Un simplu sfeșnic, Lady Lucinda? Te rog, nu-ți subestima valoarea. Ești cel puțin unul dintre acele samovare extravagante din argint de care ar părea că să aibă toată lumea nevoie prin saloanele de zi în ultimii ani. VP - 18

— Atunci sunt un samovar, spuse ea, parcă aproape luând în seamă ideea. Mă întreb ce ar fi Hermione? „O bijuterie. Un diamant. Un diamant fixat în aur. Un diamant fixat în aur înconjurat de…” Își opri cu forța șirul gândurilor. Putea să-și desfășoare gimnastica poetică mai târziu, când nu era de așteptat să țină pasul cu o conversație. O conversație cu o altă domnișoară. — Chiar nu știu, spuse el ușor, oferindu-i o farfurie. La urma urmei, abia dacă am făcut cunoștință în treacăt cu domnișoara Watson. Ea nu spuse nimic, dar sprâncenele i se arcuiră aproape imperceptibil. Și atunci, desigur, Gregory își dădu seama că aruncă o privire peste umărul ei ca să o vadă mai bună pe domnișoara Watson. Lady Lucinda scoase un mic oftat. — Probabil ar trebui să știi că este îndrăgostită de altcineva. Gregory reveni cu privirea spre femeia asupra căreia ar fi trebuit să-și concentreze atenția. — Poftim? Ea ridică delicat din umeri în timp ce își puse câteva sandvișuri mici pe farfurie. — Hermione. Este îndrăgostită de altcineva. M-am gândit că poate ai vrea să știi. Gregory se uită uluit la ea, apoi, contrar ultimei fărâme de discernământ pe care o mai avea, întoarse din nou privirea spre domnișoara Watson. Era cel mai evident și mai jalnic gest, dar nu reuși să se abțină. El nu-și dorea… Doamne sfinte, el nu-și dorea decât să se uite și să se tot uite la ea și să nu se oprească niciodată. Dacă nu era dragoste, nu avea ideea ce altceva putea să fie. — Șuncă? — Poftim? — Șuncă. Lady Lucinda întinse spre el un sandviș, prins într-o pereche de clești de servit. Chipul îi era enervant de senin. Vrei? întrebă ea. El mârâi și întinse farfuria. Și apoi, pentru că nu putea lăsa lucrurile așa, spuse aspru: — Sunt convins că nu este treaba mea. — Sandvișul? — Domnișoara Watson, mormăi el. Chiar dacă, firește, nu vorbea serios. În ceea ce îl privea, Hermione Watson era foarte mult treaba lui său, cel puțin, va fi cât de curând. Era oarecum derutant că aparent ea nu fusese lovită de aceeași străfulgerare care îl lovise pe el. Nu-i trecuse niciodată prin minte că, atunci VP - 19

când se va îndrăgosti, se va putea ca femeia dorită să nu simtă același lucru și nici să nu o simtă cu aceeași iminență. Dar măcar această explicație – ea crezând că era îndrăgostită de altcineva – îi satisfăcu mândria rănită. Era mult mai acceptabil să se creadă îndrăgostită de altcineva decât complet indiferentă față de el. Tot ce îi mai rămânea de făcut era să o ajute să-și dea seama că bărbatul celălalt, oricine ar fi fost el, nu era alesul ei. Gregory nu era atât înfumurat încât să creadă că putea să cucerească orice femeie pe care punea ochii, dar sigur nu avusese niciodată dificultăți cu sexul frumos și, dată fiind natura reacției lui la domnișoara Watson, era pur și simplu de neconceput ca sentimentele lui să rămâne neîmpărtășite foarte mult timp. Poate că va trebui să lupte ca să-i cucerească inima și mâna, dar astfel victoria va fi doar cu atât mai dulce. Sau cel puțin așa își spuse în sinea lui. Adevărul era că o dragoste la prima vedere împărtășită i-ar fi fost cu mult mai puține bătăi de cap. — Să nu te simți prost, spuse Lady Lucinda, întinzându-și ușor gâtul în timp ce studia sandvișurile, probabil căutând ceva mai exotic decât carnea de porc englezesc. — Nu mă simt, spuse el apăsat, apoi așteptă ca ea să-și întoarcă atenția spre el. Cum nu o făcu, el repetă: Nu mă simt. Ea se întoarse, îl privi sincer și clipi. — Ei bine, trebuie să recunosc că este înviorător. Majoritatea bărbaților sunt distruși. Gregory se încruntă. — Cum adică majoritatea bărbaților sunt distruși? — Exact cum am spus, răspunse ea, aruncându-i o privire nerăbdătoare. Sau, dacă nu sunt distruși, se înfurie nejustificat. Ea scoase un pufnet elegant. De parcă ar fi vina ei. — Vină? repetă Gregory pentru că îi era foarte greu să o urmărească. — Nu ești primul domn care are impresia că este îndrăgostit de Hermione, spuse ea, cu o expresie istovită pe chip. Se întâmplă tot timpul. — N-am impresia că sunt îndrăgostit… El se opri brusc, sperând că nu va observa accentul pus pe cuvântul impresia. Doamne, ce se întâmpla cu el? El avea de obicei simțul umorului. Chiar când era vorba de el. Mai ales când era vorba el. — Nu? Ea păru plăcut surprinsă. Ei bine, este înviorător. — De ce, întrebă el cu ochi mici, este înviorător? Ea îi răspunse cu un: — De ce pui atâtea întrebări? — Nu pun, protestă el, chiar dacă punea. VP - 20

Ea oftă, apoi îl luă complet prin surprindere când îi spuse: — Îmi pare rău. — Poftim? Coborî privirea spre sandvișul cu salată de ou din farfurie, apoi o ridică spre el, într-o ordine nu i se păru prea măgulitoare lui Gregory. De obicei, el se situa în fața salatei de ou. — Am crezut că o să vrei să vorbim despre Hermione, spuse ea. Îmi cer scuze dacă m-am înșelat. Ceea ce îl puse pe Gregory într-o dilemă de toată frumusețea. Să recunoască faptul că se îndrăgostise lulea de domnișoara Watson, ceea ce era foarte stânjenitor, chiar și pentru un romantic incurabil ca el. Sau să nege totul, ceea ce ea sigur nu va crede. Sau să facă un compromis și să recunoască o ușoară pasiune, poate cea mai bună soluție, în mod normal, doar că putea să o jignească altfel pe Lady Lucinda. La urma urmei, le cunoscuse pe cele două fete în același timp. Și nu era îndrăgostit de ea. Dar apoi, de parcă ar fi putut să-i citească gândurile (ceea ce îl sperie sincer), ea flutură o mână și spuse: — Te rog să nu-ți faci griji pentru sentimentele mele. Sunt foarte obișnuită cu asta. După cum spuneam, se întâmplă tot timpul. Inimă deschisă, înfige direct pumnalul. Răsucește. — Ca să nu mai vorbim, continuă ea cu blândețe, că eu sunt aproape logodită. Și apoi mușcă din sandvișul cu salată de ouă. Gregory se trezi întrebându-se ce fel de bărbat se atașase de această ființă stranie. Nu îi era neapărat milă de tip, doar că… se întreba. Și apoi Lady Lucinda scoase un „O!” discret. Ochii lui îi urmară pe ai ei spre locul în care stătuse cu câteva clipe în urmă domnișoara Watson. — Mă întreb unde s-o fi dus, spuse Lady Lucinda. Gregory se întoarse imediat spre ușă, sperând să o vadă o ultimă oară înainte să dispară, dar ea plecase deja Era un lucru al naibii de frustrant. Ce rost avea o atracție nebună, înflăcărată și imediată, dacă nu puteai să faci nimic în acest sens? Ca să nu mai vorbim că totul era unidirecțional. Doamne, Dumnezeule! Nu știa exact cum se ofta cu dinții strânși, dar ea făcu exact acest lucru. — Ah, Lady Lucinda, aici erai. Gregory ridică privirea și văzu cum se apropie cumnata lui.

VP - 21

Și atunci își aminti că uitase de ea. Kate nu se va supăra; era o femeie de toată isprava. Totuși, Gregory căuta, de obicei, să se poarte mai frumos cu femeile cu care nu avea legături de sânge. Lady Lucinda schiță o reverență. — Lady Bridgerton. Kate îi răspunse cu un zâmbet luminos. — Domnișoara Watson m-a rugat să te informez că nu se simte bine și s-a retras pentru restul serii. — Da? A spus cumva…? O, nu contează. Lady Lucinda își flutură delicat mâna în aer – un gest menit să transmită nonșalanță, dar Gregory zări urma de frustrare care îi curbă ușor colțurile gurii. — Cred că avea o durere de cap, adăugă Kate. Lady Lucinda dădu scurt din cap. — Da, spuse ea, arătând mai puțin înțelegătoare decât și-ar fi închipuit Gregory, dată fiind situația, asta ar trebui să fie. — Iar tu, continuă Kate, întorcându-se spre Gregory, nici nu te-ai sinchisit să vii să mă saluți. Cum ești? El îi luă mâinile într-ale lui și le sărută cu părere de rău. — Întârziat. — Asta știam. Pe chipul ei se ivi o expresie care nu părea iritată, ci doar puțin exasperată. Cum îți mai merge altfel? — Altfel, minunat. Gregory zâmbi larg. Ca de obicei. — Ca de obicei, repetă ea, aruncându-i o privire care anunța, fără urmă de îndoială, întrebări ulterioare. Lady Lucinda, continuă Kate, pe un ton cu mult mai puțin sec, cred că ai făcut cunoștință cu fratele soțului meu, domnul Gregory Bridgerton? — Da, răspunse Lady Lucinda. Am admirat împreună mâncarea. Sandvișurile sunt delicioase. — Mulțumesc, spuse Kate, apoi adăugă: Și Gregory te-a invitat la dans? Nu pot promite o muzică de o înaltă calitate profesională, dar am reușit să reunim un cvartet de coarde cu ajutorul unora dintre oaspeții noștri. — M-a invitat, îi răspunse Lady Lucinda, dar l-am scutit de obligație ca săși potolească foamea. — Trebuie să ai frați, spuse Kate cu un zâmbet. Lady Lucinda se uită la Gregory cu o expresie ușor uimită înainte de a răspunde: — Doar unul. El se întoarse spre Kate. — Și eu am făcut aceeași observație mai devreme, îi explică el. VP - 22

Kate scoase un râset scurt. — Minți luminate, fără doar și poate. Se întoarse spre femeia mai tânără și spuse: Merită cu prisosință să înțelegi cum funcționează bărbații, Lady Lucinda. N-ar trebui subestimăm niciodată puterea mâncării. Lady Lucinda o privi cu ochi mari. — În ideea unei stări de spirit plăcute? — Ei bine, și asta, spuse Kate aproape absent, dar chiar n-ar trebui să renunțăm să o folosim pentru a câștiga o bătălie. Sau pur și simplu ca să obții ce vrei. — Doar ce a ieșit de pe băncile școlii, Kate, o mustră Gregory. Kate îl ignoră și, în schimb, zâmbi larg spre Lady Lucinda. — Nu ești niciodată prea tânăr ca să dobândești aptitudini importante. Lady Lucinda se uită la Gregory, apoi la Kate și apoi ochii ei începură să sclipească amuzați. — Înțeleg de ce atât de mulți oameni te admiră, Lady Bridgerton. Kate râse. — Ești foarte amabilă, Lady Lucinda. — O, te rog, Kate, interveni Gregory. Se întoarse spre Lady Lucinda și adăugă: O să rămână aici toată noaptea dacă o să continui să-i faci complimente. — Nu-l băga în seamă, spuse Kate cu un zâmbet ștrengăresc. Este tânăr și nesăbuit și nu știe ce spune. Gregory aproape că mai făcu un alt comentariu – nu putea să o lase pe Kate să scape așa ușor –, dar apoi interveni Lady Lucinda. — Te-aș lăuda fericită pentru restul serii, Lady Bridgerton, dar cred că a venit momentul să mă retrag. Vreau să văd cum se simte Hermione. Nu s-a prea simțit în apele ei azi și vreau să mă asigur că este bine. — Desigur, răspunse Kate. Te rog să-i transmiți toate cele bune din partea mea și să ne spuneți dacă aveți nevoie de ceva. Menajera noastră crede că este un fel de specialistă în domeniul plantelor și, cât e ziua de lungă, face o mulțime de poțiuni. Unele dintre ele chiar ajută. Ea zâmbi larg, iar expresia de pe chip îi era atât de prietenoasă, încât Gregory își dădu seama imediat că o plăcea pe Lady Lucinda. Ceea ce însemna ceva. Kate nu suportase niciodată prostănacii, indiferent de cum erau ei. — Te conduc până la ușă, spuse el repede. Putea să facă măcar acest gest de curtoazie și, în plus, nu se cădea să o insulte pe cea mai apropiată prietenă a domnișoarei Watson. Își luară rămas-bun, și Gregory îi așeză brațul pe al lui. Merseră în tăcere până la ușa salonului și Gregory spuse: VP - 23

— Am încredere că te descurci de aici, nu-i așa? — Desigur, răspunse ea. Și apoi ea ridică privirea – ochii ei erau albăstrii, observă el aproape absent – și întrebă: Vrei să-i transmit un mesaj lui Hermione? Buzele lui se întredeschiseră surprinse. — De ce ai face una ca asta? întrebă el, înainte să se mai gândească la a-și stăpâni reacția. Ea ridică pur și simplu din umeri și spuse: — Tu ești răul cel mai mic, domnule Bridgerton. Gregory își dori cu disperare să o roage să clarifice comentariul, dar nu avea cum pentru se cunoșteau de prea puțin timp. Astfel că se chinui să-și păstreze o expresie neutră pe chip când îi spuse: — Transmite-i salutările mele, doar atât. — Serios? La naiba, dar privirea ei chiar era sâcâitoare. — Serios. Ea făcu o reverență care trecu aproape neobservată și plecă. O clipă, Gregory privi lung spre ușa prin care se făcuse nevăzută, apoi se întoarse la petrecere. Oaspeții începuseră să danseze într-un număr mai mare, iar râsul plutea în aer, dar cumva noaptea îi părea plictisitoare și pustie. Mâncare, hotărî el. Va mai mânca vreo douăzeci din sandvișurile acelea micuțe, apoi se va retrage și el. Totul va fi mai clar dimineață. * Lucy știa că Hermione nu avea nicio durere de cap și niciun alt fel de durere în general. De aceea, nu fu deloc surprinsă când o găsi așezată pe patul ei, studiind ceea ce părea să fie o scrisoare lungă de patru pagini. Scrisă într-un stil foarte înghesuit. — Mi-a adus-o un lacheu, spuse Hermione, fără a mai ridica măcar privirea. Mi-a spus că a venit cu poștalionul de azi, dar au uitat să mi-o aducă mai devreme. Lucy oftă. — Bănuiesc că e de la domnul Edmonds, nu? Hermione încuviință din cap. Lucy traversă camera pe care ea și Hermione o împărțeau pentru moment și se așeză pe scaunul din fața măsuței de toaletă. Nu era prima scrisoare pe care o primise Hermione de la domnul Edmonds, iar Lucy știa din experiență că Hermione o va citi de două ori, apoi încă o dată pentru o analiză mai aprofundată și apoi, în cele din urmă, o ultimă dată, chiar dacă VP - 24

numai pentru a descoperi orice semnificații ascunse în formulele de salut și de încheiere. Însemna că Lucy nu va avea altceva de făcut decât să-și studieze unghiile preț de cel puțin cinci minute. Ceea ce și făcu, nu pentru că ar fi fost extraordinar de interesată de propriile unghii sau pentru că ar fi fost o persoană deosebit de răbdătoare, ci mai degrabă pentru că înțelegea când o situație nu-și avea rostul. Ori, nu prea vedea motivele pentru care să-și consume energia să o atragă pe Hermione într-o conversație când prietena ei nu dădea semne să fie prea interesată de ce ar fi avut ea de spus. Totuși, unghiile nu prea puteau să te țină ocupată o veșnicie, mai ales când erau deja meticulos tăiate și îngrijite, astfel că Lucy se ridică și se îndreptă spre dulap, privindu-și lucrurile cu un aer absent. — O, la naiba, mormăi ea, urăsc când face asta. Camerista ei aranjase greșit o pereche de pantofi, cu stângul în locul dreptului și invers și, chiar dacă Lucy știa că nu era nimic cumplit de greșit la asta, gestul supăra un colțișor ciudat (și extrem de ordonat) al sensibilităților ei. Astfel, îndreptă pantofii, după care se apucă să-și studieze lucrurile, apoi își așeză mâinile în șolduri și se întoarse. — Tot n-ai terminat? întrebă ea. — Aproape, spuse Hermione și păru ca și cum cuvântul i s-ar fi odihnit pe vârful limbii în tot acel timp, de parcă l-ar fi avut deja pregătit ca să o expedieze iute pe Lucy când urma să-și rostească întrebarea. Lucy se așeză din nou cu un pufnet arțăgos. Era o scenă pe care o jucaseră de nenumărate ori până acum. Sau de cel puțin patru. Da, Lucy știa exact câte scrisori primise Hermione de la romanticul domn Edmonds. I-ar fi plăcut să nu știe; de fapt, era destul de iritată că detaliul ocupa în mintea ei un spațiu valoros care ar fi putut să fie folosit pentru ceva util, precum botanica sau muzica, sau Doamne, Dumnezeule, chiar și o pagină din De-Brett. Din păcate, scrisorile domnului Edmonds aveau aproape vocația unui eveniment. Iar când Hermione avea un eveniment, și Lucy avea un eveniment. Împărțiseră camera timp de trei ani la domnișoara Moss și, cum Lucy nu avea prin preajmă o rudă apropiată care să o ajute să-și facă debutul în societate, mama lui Hermione acceptase să o susțină. Acesta era motivul pentru care se aflau și aici tot împreună. Ceea ce era cu adevărat minunat, cu excepția mereu prezentului (în spirit, cel puțin) domn Edmonds. Lucy îl cunoscuse o singură dată, dar sigur se simțea de parcă ar fi fost mereu prezent, zăbovind pe undeva prin preajma, făcând-o pe Hermione să suspine în momente ciudate și să privească VP - 25

melancolică în depărtare, de parcă încerca să-și amintească un sonet de dragoste pe care să-l includă în următorul ei răspuns. — Ești conștientă, spuse Lucy, chiar dacă Hermione nu îi lăsase de înțeles că ar fi terminat de citit misiva, că părinții tăi nu o să-ți permită niciodată să te măriți cu el. Remarca fu de ajuns pentru ca Hermione să lase scrisoarea deoparte, chiar dacă numai pentru o clipă. — Da, spuse ea cu o expresie iritată, mi-ai tot spus asta. — Este secretar, spuse Lucy. — Îmi dau seama. — Un secretar, repetă Lucy, deși avuseseră această discuție de nenumărate ori. Secretarul tatălui tău. Hermione ridicase din nou scrisoarea în încercarea de a o ignora pe Lucy, dar renunță în cele din urmă și o lăsă iar din mână, confirmând suspiciunile lui Lucy care o făceau să creadă că o terminase de citit de multă vreme și că se afla acum la prima, dacă nu chiar la a doua, recitire. — Domnul Edmonds este un om bun și onorabil, spuse Hermione și își țuguie buzele. — Sunt sigură, spuse Lucy, dar nu te poți mărita cu el. Tatăl tău este viconte. Chiar crezi că o să-i permite singurei lui fiice să se mărite cu un secretar care n-ar niciun sfanț? — Tata mă iubește, mormăi Hermione, dar vocea ei nu părea să fie foarte convinsă. — Nu caut să te descurajez în ideea ta de a te mărita din dragoste, începu Lucy, dar… — Exact asta cauți să faci, o întrerupse Hermione. — Chiar deloc. Pur și simplu nu înțeleg de ce nu poți să încerci să te îndrăgostești de cineva pe care chiar să-l accepte părinții tăi. Gura minunată a lui Hermione se strâmbă într-o linie frustrată. — Nu înțelegi. — Ce să înțeleg? Nu crezi că viața ta ar putea să fie doar o idee mai ușoară dacă te-ai îndrăgosti de cineva potrivit? — Lucy, nu alegem de cine ne îndrăgostim. Lucy își încrucișă brațele. — Nu înțeleg de ce nu. Hermione rămase aproape gură cască. — Lucy Abernathy, spuse ea, nu înțelegi nimic. — Da, spuse Lucy sec, așa mi-ai zis. — Cum poți să crezi că un om poate alege de cine se îndrăgostește? întrebă Hermione cu înflăcărare, deși nu atât de înflăcărat încât să fie VP - 26

nevoită să se ridice din poziția ei ușor înclinată de pe pat. Nu alegi. Se întâmplă pur și simplu. Într-o clipă. — Asta chiar nu cred, răspunse Lucy și apoi adăugă, pentru că nu reuși să reziste: nici măcar o clipă. — Ei bine, așa este, insistă Hermione. Știu, pentru că mie mi s-a întâmplat. Nu căutam să mă îndrăgostesc. — Nu? — Nu. Hermione se uită urât la ea. Nu. Chiar aveam de gând să-mi găsesc un soț la Londra. Serios, cine s-ar fi așteptat să întâlnească pe cineva în Fenchley? Vorbi cu disprețul pe care îl putea folosi doar cineva care era de loc din Fenchleyan. Lucy își dădu ochii peste cap și își lăsă capul într-o parte, așteptând ca Hermione să continue. Lucru pe care Hermione nu îl aprecie. — Nu te uita așa, șopti ea. — Așa cum?

— Așa. — Repet, așa cum? Toată fața lui Hermione se schimonosi. — Știi exact la ce mă refer. Lucy își lipi o mână de față. — O, spuse ea pe nerăsuflate. Tocmai ai arătat exact ca mama ta. Hermione se trase înapoi ofensată. — Asta n-a fost frumos din partea ta. — Mama ta este minunată! — Nu și atunci când se schimonosește. — Mama ta este minunată chiar și atunci când se schimonosește, spuse Lucy, încercând să pună capăt discuției. Acum, ai de gând să-mi povestești de domnul Edmonds sau nu? — Ai de gând să mă iei peste picior? — Bineînțeles că nu. Hermione își arcui sprâncenele. — Hermione, promit că nu o să te iau peste picior. Hermione o privi încă neîncrezătoare, dar spuse: — Prea bine. Dar dacă o faci…

— Hermione. — După cum ți-am zis, spuse ea, aruncându-i lui Lucy o privire amenințătoare, nu mă așteptam să-mi găsesc iubirea. Nici nu știam că tatăl VP - 27

meu angajase un secretar nou. Mă plimbam pur și simplu prin grădină, hotărând ce trandafiri voiam să tai pentru masă, și apoi… l-am văzut. O spuse cu suficient dramatism încât să obțină un rol pe scenă. — O, Hermione, oftă Lucy. — Ai spus că nu o să mă iei peste picior, spuse Hermione și chiar îndreptă un deget în direcția lui Lucy, lucru care o uimi atât de tare pe Lucy încât amuți. La început nici măcar nu i-am văzut chipul, continuă Hermione. Ci doar spatele, felul în care părul i se ondula peste gulerul hainei. Apoi oftă. Chiar oftă când se întoarse spre Lucy cu cea mai jalnică expresie pe chip. Și culoarea. Serios, Lucy, ai văzut vreodată un păr cu o nuanță atât de spectaculos de blondă? Gândindu-se de câte ori fusese obligată să asculte cum diferiți domni spun același lucru despre părul lui Hermione, Lucy își dădu seama că era foarte frumos din partea ei să se abțină de la comentarii. Dar Hermione nu terminase. Nici pe departe. — Apoi s-a întors, spuse ea, și l-am văzut din profil, și îți jur că am auzit o muzică în urechi. Lui Lucy i-ar fi plăcut să sublinieze cum conservatorul Watson era situat chiar lângă grădina de trandafiri, dar își ținu gura. — Și după ce s-a întors, spuse Hermione, vocea devenindu-i dulce și ochii căpătând expresia aceea de „învăț pe de rost un sonet de dragoste” singurul lucru la care m-am mai putut gândi a fost… „Sunt ruinată”. Lui Lucy i se tăie răsuflarea. — Nu spune asta. Nici măcar în glumă. Ruina nu era genul de lucruri pe care orice domnișoară le menționa ușor. — Nu ruinată în sensul de reputație ruinată, spuse Hermione nerăbdătoare. Doamne, Lucy, eram în grădina cu trandafiri, sau nu ascultai ce-ți spun? Dar am știut… am știut că sunt ruinată pentru toți ceilalți bărbați. Nu se putea să mai existe un alt bărbat care să se compare cu el. — Și ai știut toate astea doar privindu-i spatele? întrebă Lucy. Hermione îi trimise o expresie îngrozitor de iritată. — Și după profil, dar nu asta este ideea. Lucy așteptă răbdătoare ideea, chiar dacă era absolut sigură că nu va fi una cu care să fie de acord. Sau pe care să o poată pricepe. — Ideea este, spuse Hermione, cu o voce atât de blândă încât Lucy fu nevoită să se aplece în față ca să o audă, că-mi este imposibil să fiu fericită fără el. Imposibil. — Ei bine, spuse Lucy încet pentru că nu știa exact ce să mai spună la o asemenea replică, acum pari fericită. VP - 28

— Doar pentru că știu că el mă așteaptă. Și… Hermione ridică scrisoarea… scrie că mă iubește. — O, Doamne, spuse Lucy în șoaptă. Trebuia ca Hermione să o fi auzit pentru că strânse din buze, dar nu spuse nimic. Cele două rămaseră pur și simplu nemișcate, la locurile lor, pentru un minut întreg, apoi Lucy își drese glasul și spuse: — Domnul acela drăguț Bridgerton pare să fie topit după tine. Hermione ridică din umeri. — Este fiul mai mic, dar cred că are o alocație frumoasă. Și cu siguranță provine dintr-o familie bună. — Lucy, ți-am spus că nu mă interesează. — Ei bine, este foarte chipeș, spuse Lucy, poate ceva mai categoric decât își dorise. — Atunci fă-i tu ochi dulci, răspunse Hermione. Lucy o privi șocată. — Știi că nu pot. Sunt aproape logodită cu lordul Haselby. — Aproape, îi reaminti Hermione. — Ar putea la fel de bine să fie oficial, spuse Lucy. Și era adevărat. Unchiul ei discutase toate detaliile cu contele de Davenport, tatăl vicontelui Haselby, cu ani în urmă. Haselby era cu vreo zece ani mai mare decât Lucy, și toată lumea aștepta pur și simplu ca ea să crească. Ceea ce presupunea că și făcuse. Sigur nunta nu era prea departe de acum. Și era o partidă bună. Haselby era un tip perfect agreabil. Nu îi vorbea de parcă ar fi o netoată, părea să fie bun cu animalele, iar înfățișarea lui era suficient de plăcută, chiar dacă părul începea să i se rărească. Desigur, Lucy îl întâlnise pe cel care urma să-i fie soț de doar trei ori, dar toată lumea știa că primele impresii erau deosebit de importante și, de obicei, exacte. În plus, unchiul îi fusese tutore de când tatăl ei murise cu zece ani în urmă și, chiar dacă nu se putea spune că îi copleșise pe ea și pe fratele ei Richard cu dragoste și afecțiune, el își făcuse datoria de a le fi alături și a-i crește bine, iar Lucy știa era datoria ei să-i respecte dorințele și să onoreze logodna pe care o aranjase. Sau pe care aproape o aranjase. Serios, nu conta prea mult. Se va mărita cu Haselby. Toată lumea o știa. — Cred că îl folosești ca pe o scuză, spuse Hermione. Coloana lui Lucy înțepeni. — Poftim… VP - 29

— Îl folosești pe Haselby ca scuză, repetă Hermione, iar pe chipul ei se ivi o expresie arogantă care nu-i plăcu nicicum lui Lucy. Ca să nu permiți inimii tale să se implice în altă poveste. — Și în ce altă poveste, mai exact, aș putea să-mi implic inima? întrebă Lucy. Sezonul nici măcar nu a început! — Poate, spuse Hermione, dar am tot umblat de colo-colo ca să ne „șlefuim”, cum vă place ție și mamei să spuneți. N-ai trăit sub o piatră, Lucy. Ai întâlnit nenumărați bărbați. Chiar nu avea cum să sublinieze că niciunul dintre acei bărbați nu o vedeau niciodată pe ea când Hermione era prin preajmă. Hermione ar fi încercat să o nege, dar amândouă ar fi știut că mințea într-o încercare de a menaja sentimentele lui Lucy. Astfel că Lucy mormăi în șoaptă ceva ce trebuia să fie o replică fără să fie cu adevărat o replică. Apoi Hermione nu mai spuse nimic; o privi pur și simplu cu aerul acela arogant pe care nu-l folosea cu nimeni altcineva și, în cele din urmă, Lucy se văzu nevoită să se apere. — Nu este o scuză, spuse ea, încrucișându-și brațele, apoi punându-și mâinile în șolduri pentru că primul gest nu i se păru prea potrivit. Serios, ce sens ar avea? Știi că o să mă mărit cu Haselby. Este în plan de secole. Își încrucișă din nou brațele. Apoi le lăsă să coboare. Apoi se așeză pur și simplu. — Nu este o partidă rea, spuse Lucy. Sincer, după ce s-a întâmplat cu Georgiana Whiton, ar trebui să mă așez în genunchi și să sărut picioarele unchiului meu pentru că s-a gândit la o alianță atât de rezonabilă. Urmă un moment de tăcere îngrozită, aproape reverențioasă. Dacă ar fi fost catolice, sigur ar fi făcut semnul crucii. — Da, dar slavă Domnului, spuse Hermione în cele din urmă. Lucy dădu încet din cap. Georgiana fusese măritată cu un bătrân de 70 de ani, care scotea un șuierat straniu când respira și avea gută. Și nici măcar un bătrân de 70 de ani cu gută și titlu. Doamne, Dumnezeule, ar fi trebuit să se bucure măcar de un „Lady” înaintea numelui ei pentru sacrificiul făcut. — Așa că vezi prea bine, încheie Lucy, Haselby nu este chiar așa de rău. De fapt, este mai bun decât majoritatea. Hermione se uită la ea. Atent. — Ei bine, dacă este ceea ce-ți dorești, Lucy, știi că o să te susțin necondiționat. Dar în ceea ce mă privește… Oftă, iar ochii ei verzi căpătară nota aceea pierdută, care îi făcea pe bărbații să leșine. Eu îmi doresc altceva. — Știu că îți dorești, spuse Lucy, încercând să zâmbească. Dar nici măcar nu era în stare să-și închipuie cum își va îndeplini Hermione visurile. În lumea în care trăiau, fiicele viconților nu se măritau cu VP - 30

secretarii viconților. Iar lui Lucy i se părea că avea mult mai mult sens să ajusteze visurile lui Hermione decât să remodeleze ordinea socială. Și, de asemenea, mai ușor. Dar acum era obosită. Și voia să se culce. Se va ocupa de Hermione dimineață. Începând cu domnul acela chipeș Bridgerton. El ar fi fost perfect pentru prietena ei, iar Dumnezeu știa că era interesat. Hermione se va da pe brazdă. Lucy se va asigura să fie așa.

VP - 31

Capitolul 3 În care eroul nostru se străduiește foarte, foarte mult. A doua zi dimineață era luminoasă și senină și, în timp ce Gregory se servea din micul dejun, cumnata lui se ivi lângă el, zâmbind ușor, evident punând ceva la cale. — Bună dimineața, spuse ea, mult prea dezinvoltă și veselă. Gregory îi răspunse cu o încuviințare din cap în timp ce-și îngrămădea ouă pe farfurie. — Kate. — Mă gândeam să organizăm o excursie în sat dacă tot avem o vreme atât de frumoasă. — Ca să cumpărăm panglici și funde? — Întocmai, răspunse ea. Cred că este important să sprijinim negustorii locali, nu? — Desigur, murmură el, deși în ultima vreme, nu prea am avut mare nevoie de panglici și funde. Kate păru să nu-i observe sarcasmul. — Toate domnișoarele au câțiva bani de buzunar, dar nu au unde să-i cheltuiască. Dacă nu le trimit în oraș, îmi face impresia că o să deschidă o sală de jocuri de noroc în salonul trandafiriu. Iată ceva ce chiar i-ar plăcea să vadă. — Și, continuă Kate foarte hotărâtă, dacă le trimit în oraș, trebuie să le trimit însoțite. Când Gregory nu răspunse suficient de repede, ea repetă: — Însoțite. Gregory își drese glasul. — Să presupun că mă rogi să fac o plimbare până în sat în după-amiaza asta? — În dimineața asta, îl lămuri ea, și, cum mă gândeam să fac perechi pentru toată lumea. Și, cum tu ești un Bridgerton, prin urmare fiind domnul meu preferat din grup, mă gândeam să te întreb dacă ai prefera să însoțești pe cineva anume. Kate avusese dintotdeauna veleități de pețitoare, dar în cazul de față, Gregory hotărî că trebuia să fie recunoscător pentru înclinația ei de a-și băga nasul. VP - 32

— La drept vorbind, începu el, există… — Excelent! îl întrerupse Kate și bătu din palme. Lucy Abernathy să fie.

Lucy Aber… — Lucy Abernathy? repetă el, uluit. Acea Lady Lucinda? — Da, mi s-a părut că vă potriviți atât de bine aseară și trebuie să recunosc, Gregory, că-mi place enorm. Ea zice că este aproape logodită, dar după părerea mea… — Nu mă interesează Lady Lucinda, o întrerupse el, hotărând că era prea periculos să aștepte ca Kate să tragă o gură de aer. — Nu? — Nu, nu. Eu… Se aplecă în față, chiar dacă erau singurii oamenii din salonul de mese. Cumva părea ciudat și da, ușor stânjenitor, să o spună cu voce tare. Hermione Watson, spuse el încet. Aș vrea să o însoțesc pe domnișoara Watson. — Serios? Kate nu păru neapărat dezamăgită, dar cu siguranță păru ușor resemnată. De parcă ar mai fi auzit această replică. În repetate rânduri. La naiba! — Da, răspunse Gregory și simți cum este cuprins de un val dens de iritare. Mai întâi față de Kate, pentru că era pur și simplu lângă el. Ori, el se îndrăgostise până peste urechi și tot ce fusese ea în stare să facă era să spună „Serios?” Își dădu însă seama că fusese foarte iritat toată dimineața. Nu dormise bine cu o noapte înainte; nu reușise să nu se mai gândească la Hermione și la suplețea gâtului ei, la verdele ochilor ei, la blândețea vocii ei. El nu reacționase niciodată – dar niciodată – așa față de o femeie și, deși cumva ușurat că găsise, în cele din urmă, femeia pe care voia să o facă soția lui, să știe că ea nu avusese aceeași reacție în ceea ce-l privea era oarecum tulburător. Dumnezeu știa că visase de nenumărate ori la acest moment. De fiecare dată când se gândise la marea lui dragoste, ea i se desenase mereu neclar în gânduri… fără nume, fără chip. Dar simțise mereu aceeași pasiune desăvârșită. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimisese niciodată să danseze cu prietena ei cea mai bună. — Atunci Hermione Watson să fie, spuse Kate, apoi răsuflă așa cum o făceau femeile atunci când voiau să-ți spună ce sigur nu aveai cum să înțelegi, chiar dacă aleseseră să ți-o transmită în limba maternă, ceea ce, desigur, nu făceau. Hermione Watson era. Hermione Watson va fi. Curând. VP - 33

Poate chiar în dimineața aceea. • — Crezi că avem ce cumpăra din sat, în afară de funde și panglici? o întrebă Hermione pe Lucy în timp ce își puneau mănușile. — Sper să fie, răspunse Lucy. Asta se face la fiecare petrecere, nu-i așa? Ne trimit la plimbare cu banii de buzunar ca să cumpărăm panglici și funde. Deja aș putea să decorez o casă întreagă până acum. Sau cel puțin, o căsuță de stuf. Hermione zâmbi încurajator. — O să le donez ce am și eu pentru cauza ta și o să facem împreună… Ea se opri, cumpănind, apoi zâmbi. O căsuță mare de stuf! Lucy zâmbi larg. Hermione avea ceva atât de loial în ea. Desigur, nimeni observa vreodată acest lucru. Nimeni nu se obosea vreodată să privească dincolo de chipul ei. Chiar dacă, sincer vorbind, Hermione se deschidea rareori suficient de mult față de admiratorii ei astfel încât aceștia să-și dea seama ce se ascundea dincolo de înfățișarea ei frumoasă. Nu neapărat pentru că era timidă, deși sigur nu era la fel de sociabilă ca Lucy. Hermione era mai degrabă retrasă. Pur și simplu nu dorea să-și împărtășească gândurile și opiniile cu oameni pe care nu îi cunoștea. Iar acest lucru îi înnebunea pe domni. Lucy privi pe fereastră în timp ce intrară într-unul din nenumăratele saloane de la Aubrey Hall. Lady Bridgerton le spusese să se reunească la ora 11.00. — Măcar nu pare că o să plouă, spuse ea. Ultima dată când fuseseră trimise după zorzoane, plouase cu găleata pe tot drumul de întoarcere. Baldachinul de deasupra lor format de copaci le ajutase să nu se ude până la piele, dar ghetuțele le fuseseră aproape distruse. Iar Lucy strănutase o săptămână. — Bună dimineața, Lady Lucinda, domnișoară Watson. Lady Bridgerton, gazda lor, păși în încăpere cu aerul ei încrezător. Părul ei negru era strâns frumos pe spate și ochii îi străluceau cu o istețime vioaie. — Mă bucur să vă văd, spuse ea. Sunteți ultimele doamne care ni se alătură. — Da? întrebă Lucy îngrozită. Detesta să întârzie. Îmi pare foarte rău. Nu ai spus la ora 11.00? — O, Doamne, nu am vrut să vă supăr, spuse Lady Bridgerton. Întradevăr, la 11.00 am spus. Dar pentru că m-am gândit să trimit pe toată lumea cu rândul. — Cu rândul? repetă Hermione. VP - 34

— Da, este mult mai distractiv așa, nu credeți? Am opt doamne și opt domni. Dacă v-aș trimite pe toți deodată, ar fi imposibil să purtați o conversație rezonabilă. Ca să nu mai vorbim de lățimea drumului. Nu mi-ar plăcea să vă împiedicați unul de altul. Mai era ceva de spus și despre siguranța pe care ți-o oferea faptul de a fi într-un grup, dar Lucy își păstră gândurile pentru sine. În mod clar, Lady Bridgerton avea un fel de plan ascuns și, cum Lucy hotărâse deja că o admira tare mult pe vicontesă, era foarte curioasă să vadă deznodământul. — Domnișoară Watson, tu vei fi însoțită de fratele soțului meu. Cred că ați făcut cunoștință aseară, nu? Hermione dădu politicos din cap. Lucy zâmbi în sinea ei. Domnul Bridgerton fusese ocupat în dimineața aceea. Bine jucat. — Iar tu, Lady Lucinda, continuă Lady Bridgerton, o să fii escortată de domnul Berbrooke. Ea schiță un zâmbet, aproape cu regret. Este aproape un fel de rudă, adăugă ea și, ah, chiar un om foarte bun. — O rudă? repetă Lucy, din moment ce nu era foarte sigură cum trebuia să reacționeze la tonul neobișnuit de șovăitor al lui Lady Bridgerton. Un fel de…? — Da. Sora soției fratelui soțului meu este măritată cu fratele lui. — O. Lucy își păstră expresia blândă. Atunci sunteți apropiați? Lady Bridgerton izbucni în râs. — Îmi place de tine, Lady Lucinda. Cât despre Neville… ei bine, sunt sigură că o să ți se pară amuzant. Ah, iată-l. Neville! Neville! Lucy privi cum Lady Bridgerton se duce să-l întâmpine pe domnul Neville Berbrooke în pragul ușii. Desigur, li se făcuse deja cunoștință; toată lumea prezentă la petrecere făcuse cunoștință cu toată lumea. Dar Lucy încă nu discutase cu domnul Berbrooke și nici nu-l văzuse cu adevărat decât de departe. Părea un tip destul de simpatic, foarte vesel, cu un ten rumen și un păr uluitor de blond. — Bună, Lady Bridgerton, spuse el, aproape lovindu-se de un picior al mesei atunci când intră în cameră. Excelent micul dejun din dimineața asta. Mai ales heringul afumat. — Mulțumesc, răspunse Lady Bridgerton, aruncând o privire agitată spre vaza din porțelan care se clătina acum pe masă. Sunt sigură că ți-o amintești pe Lady Lucinda. Cei doi se salutară în șoaptă, apoi domnul Berbrooke spuse: — Îți place heringul afumat?

VP - 35

Lucy se uită mai întâi la Hermione, apoi la Lady Bridgerton ca să-și orienteze răspunsul, dar niciuna nu păru să fie mai puțin nedumerită decât era ea, astfel că spuse pur și simplu: — Hm… da? — Excelent! el spuse. Oare cea ghemuită afară este o rândunică de mare? Lucy clipi. Se uită la Lady Bridgerton, doar pentru a descoperi că vicontesa nu avea de gând să o privească în ochi. — Spui că este o rândunică de mare, murmură în cele din urmă Lucy, căci nu reuși să se gândească la niciun alt răspuns potrivit. Domnul Berbrooke se apropiase alene de fereastră, așa că ea i se alătură. Ea privi afară. Nu zări nicio pasăre. Între timp, cu coada ochiului, zări că domnul Bridgerton intrase în cameră și se străduia din răsputeri să o vrăjească pe Hermione. Doamne, ce zâmbet frumos avea omul! Dinți albi și drepți, iar expresia i se reflecta în privire, spre deosebire de cei mai mulți tineri aristocrați plictisiți pe care îi întâlnise Lucy. Domnul Bridgerton zâmbea din tot sufletul. Lucru care avea sens, firește, căci îi zâmbea lui Hermione, de care era evident îndrăgostit. Lucy nu auzea ce-și spuneau, dar recunoscu lesne expresia de pe chipul lui Hermione. Politicoasă, desigur, pentru că Hermione nu era niciodată nepoliticoasă. Și poate că, în afară Lucy, care o cunoștea atât de bine pe prietena ei, nimeni nu-și dădea seama, dar Hermione nu făcea decât să tolereze atenția domnului Bridgerton, acceptându-i complimentele cu un semn din cap și un zâmbet frumos în timp ce mintea îi era departe, foarte departe. La afurisitul acela de domn Edmonds. Lucy își încleștă maxilarul, în timp ce se prefăcu a căuta rândunici, de mare sau altfel, împreună cu domnul Berbrooke. Nu avea niciun motiv pentru care să-l considere pe domnul Edmonds altfel decât un tânăr binecrescut, dar adevărul era că părinții lui Hermione nu vor accepta niciodată o asemenea partidă. Și, chiar dacă Hermione putea să aibă impresia că va putea trăi fericită din salariul unui secretar, Lucy era ferm convinsă că, odată ce se risipeau primii fiori de bucurie ai căsătoriei, Hermione va fi îngrozitor de nefericită. Și chiar putea să se descurce cu mult mai bine. Era evident că Hermione se putea mărita cu oricine. Cu oricine. Nu trebuia să se mulțumească cu puțin. Dacă își dorea, putea să fie o regină a înaltei societăți. Lucy îl privi pe domnul Bridgerton, încuviințând din cap și fiind oarecum atentă la domnul Berbrooke, care se întorsese la discuția despre heringul lui afumat. Domnul Bridgerton era perfect. Nu avea titlu, dar Lucy nu era atât VP - 36

de necruțătoare încât să creadă că Hermione trebuia să se mărite cu cineva care să aibă cel mai înalt rang. Dar pentru numele Domnului, nu avea cum să-și unească destinul cu un secretar. În plus, domnul Bridgerton era deosebit de chipeș, cu părul de un castaniu-închis și ochi frumoși de culoarea alunei. Iar familia lui părea absolut minunată și coerentă, ceea ce Lucy considera că era un punct în favoarea lui. La drept vorbind, când te măritau cu un bărbat, te măritau și cu familia lui. Lucy nu-și putea imagina un soț mai bun pentru Hermione. Ei bine, nu sar fi plâns dacă domnul Bridgerton ar fi moștenitorul unui marchizat, dar serios, nu puteai să le ai pe toate în viață. Și cel mai important lucru, era ferm convinsă că el o va face fericită pe Hermione, chiar dacă Hermione nuși dădea încă seama de acest lucru. — O să mă ocup eu să se întâmple, își spuse ea. — Cum? spuse domnul Berbrooke. Ai găsit pasărea? — Acolo, spuse Lucy și arătă spre un copac. El se aplecă înainte. — Serios? — O, Lucy! se auzi vocea lui Hermione. Lucy se întoarse. — Mergem? Domnul Bridgerton abia așteaptă să pornim la drum. — Sunt la dispoziția ta, domnișoară Watson, spuse omul în cauză. Plecăm când vrei. Hermione îi aruncă lui Lucy o privire care spunea limpede că murea de nerăbdare să o pornească la drum, astfel că Lucy spuse: — Atunci, să mergem! Luă brațul oferit de domnul Berbrooke și îi permise să o conducă spre drumul din față, reușind să țipe ușor doar o singură dată, chiar dacă se împiedică de trei ori, în Dumnezeu știa ce, dar cumva, chiar și cu o peluză cu iarbă minunată, domnul Berbrooke reuși să găsească fiecare rădăcină de copac, piatră și denivelare și să o conducă exact pe acolo. Doamne! Lucy se pregăti și pentru alte răni ulterioare. Va fi o ieșire dureroasă. Dar și una cu rezultate bune. Înainte de întoarcerea acasă, Hermione va fi măcar un pic intrigată de domnul Bridgerton. Lucy se va asigura personal de asta. • Dacă Gregory ar fi avut vreo îndoială legată de domnișoara Hermione Watson, aceasta se risipi ca prin minune când îi așeză mâna în scobitura propriului cot. Fu încercat de o senzație de firesc, un sentiment ciudat și VP - 37

mistic a doua jumătăți care se uneau. Ea se potrivea perfect lângă el. Se

potriveau. Și el o dorea. Nici măcar nu era dorință. De fapt, era ciudat. Nu simțea nimic atât de vulgar precum dorința trupească. Era altceva. Ceva înăuntrul lui. Pur și simplu, își dorea ca ea să fie a lui. Voia să se uite la ea și să știe. Să știe că îi va purta numele, va fi mama copiilor lui și îl va privi cu dragoste în fiecare dimineață, pe deasupra unei căni cu ciocolată caldă. Voia să-i spună toate acestea, să-și împărtășească visurile, să zugrăvească o imagine a vieții lor împreună, dar nu era vreun nebun, astfel că spuse pur și simplu, în timp ce o îndruma spre drumul principal: — Arăți splendid în dimineața asta, domnișoară Watson. — Mulțumesc, spuse ea. Și apoi nu mai spuse nimic altceva. El își drese glasul. — Ai dormit bine? — Da, mulțumesc, spuse ea. — Te bucuri de șederea aici? — Da, mulțumesc, spuse ea. Ciudat, dar se gândise întotdeauna că discuția cu femeia care avea să îi fie soție va curge puțin mai de la sine. Își aminti că se închipuia încă îndrăgostită de alt bărbat. Cineva care era nepotrivit, dacă se lua după comentariul lui Lady Lucinda din seara precedentă. Cum îi spusese… că el era răul cel mai mic? Aruncă o privire înainte. Lady Lucinda mergea cu pași împleticiți în fața lui, la brațul lui Neville Berbrooke, care nu învățase niciodată să-și ajusteze mersul pentru o doamnă. Ea părea că se descurcă destul de bine, deși avea impresia că auzise la un moment dat un ușor țipăt de durere. Scutură discret din cap. Probabil că fusese doar o pasăre. Neville nu spusese că văzuse un stol pe geam? — Ești prietenă cu Lady Lucinda de multă vreme? o întrebă pe domnișoara Watson. Desigur, știa răspunsul; Lady Lucinda îi povestise cu o seară înainte. Dar nu reuși să se gândească ce altceva să întrebe. Și avea nevoie de o întrebare la care să nu se poată răspunde cu da, mulțumesc sau nu, mulțumesc. — De trei ani, răspunse domnișoara Watson. Este cea mai bună prietenă a mea. Și apoi, pe chipul ei se ivi o expresie mai însuflețită când spuse: Ar trebui să-i ajungem din urmă. — Pe domnul Berbrooke și Lady Lucinda? — Da, spuse ea cu o încuviințare hotărâtă din cap. Da, chiar ar trebui. VP - 38

Ultimul lucru pe care și-l dorea Gregory era să irosească timpul prețios pe care îl avea cu domnișoara Watson, dar îl strigă respectuos pe Berbrooke și-l rugă să se oprească. Bărbatul făcu întocmai, oprindu-se atât de brusc că Lady Lucinda se ciocni la propriu de el. Ea scoase un strigăt uimit, dar dincolo de aceasta, părea limpede că era teafără. Totuși, domnișoara Watson profită de moment, desprinzându-și mâna de brațul lui și repezindu-se înainte. — Lucy! strigă ea. O, draga mea Lucy, ești bine? — Perfect, răspunse Lady Lucinda, arătând ușor nedumerită de îngrijorarea exagerată a prietenei ei. — Trebuie să te iau de braț, declară domnișoara Watson, agățându-se de Lady Lucinda. — Trebuie? repetă Lady Lucinda și dădu să se îndepărteze. Sau mai bine zis, încercă să o facă. Nu, serios, nu este nevoie. — Trebuie să insist. — Nu este nevoie, repetă Lady Lucinda, și Gregory își dori să-i vadă expresia pentru că părea că ar fi strâns din dinți. — Ha, ha! se auzi vocea lui Berbrooke. Poate ar trebui să te iau și eu de braț, Bridgerton. Gregory îi aruncă o privire indiferentă.

— Nu. Berbrooke clipi. — Era o glumă, să știi. Gregory se strădui să nu scoată un oftat și reuși cumva să spună: — Mi-am dat seama. Îl cunoștea pe Neville Berbrooke de când mergeau amândoi de-a bușilea și, de obicei, avea mai multă răbdare cu el, dar acum nu-și dorea nimic mai mult decât să-i pună o botniță. Între timp, cele două fete se ciorovăiau dintr-un motiv sau altul, cu glasuri atât de șoptite că Gregory nu-și făcu speranțe că va înțelege ce-și spuneau. Probabil nu le-ar fi înțeles limba, nici chiar dacă ar fi urlat una la alta; era, în mod evident, un obicei teribil de femeiesc. Lady Lucinda continua să-și tragă brațul înapoi și domnișoara Watson pur și simplu refuza să-i dea drumul. — Este rănită, spuse Hermione, întorcându-se și fluturând din gene. Fluturând din gene? Alese tocmai acest moment ca să flirteze? — Ba nu, i-o întoarse Lucy. Se întoarse spre cei doi domni. Nu am nimic, repetă ea. Absolut nimic. Ar trebui să ne vedem de drum. Gregory nu-și dădea seama dacă să fie amuzat sau ofensat de întregul spectacol. În mod clar, domnișoara Watson nu dorea să meargă la braț cu el VP - 39

și, în timp ce unora dintre bărbați le plăcea la nebunie să țintească spre ce era de neatins, el preferase întotdeauna ca femeile lui să fie zâmbitoare, prietenoase și dornice să fie cu el. Însă domnișoara Watson se întoarse chiar atunci, iar el îi zări ceafa (de ce îl fascina într-atât ceafa ei?). Simți din nou cum parcă se scufundă, încercat de sentimentul înnebunitor de dragoste care îl copleșise cu o seară înainte, și își spuse să nu se lase descurajat. Nu se cunoșteau nici măcar de o zi; ea avea pur și simplu nevoie de timp ca să-l cunoască mai bine. Iubirea nu lovea pe toată lumea cu aceeași rapiditate. De exemplu, fratele lui, Colin, o știa pe soția de ani și ani înainte să-și dea seama că erau făcuți unul pentru altul. Nu că Gregory ar fi avut de gând să aștepte ani și ani, dar totuși, povestea îl ajuta să vadă situația actuală dintr-un unghi mai potrivit. După câteva clipe, deveni evident faptul că domnișoara Watson nu se va lăsa convinsă, iar cele două femei o porniră la drum ținându-se de braț. Gregory rămase în dreptul domnișoarei Watson, în timp ce Berbrooke o luă agale pe undeva prin apropierea lui Lady Lucinda. — Trebuie să ne spui cum este să vii dintr-o familie atât de mare, îi spuse Lady Lucinda, aplecându-se în față și vorbind pe după domnișoara Watson. Eu și Hermione avem doar câte un frate. — Eu am trei, spune Berbrooke. Suntem toți băieți. Cu excepția surorii mele, firește. — Este… Gregory era pe punctul de a răspunde așa cum o făcea de obicei, spunând că era o nebunie curată și că, de cele mai multe ori, venea la pachet cu nenumărate bătăi de cap, dar apoi cumva adevărul mai profund îi alunecă printre buze și se trezi spunând: De fapt, este liniștitor. — Liniștitor? repetă Lady Lucinda. Alegerea cuvântului mi se pare fascinantă. El se uită pe lângă domnișoara Watson și îi întâlni ochii albaștri și curioși. — Da, spuse el încet, lăsându-și gândurile să se adune înainte de a răspunde. Cred că există un confort în faptul de a avea o familie. Este ca și cum… știi pur și simplu, bănuiesc. — Ce vrei să spui? întrebă Lucy și păru sincer interesată. — Știu că sunt acolo pentru mine, spuse Gregory. Dacă ar fi să am vreodată probleme sau doar nevoie de o conversație bună, pot apela mereu la ei. Și era adevărat. Nu se gândise niciodată cu adevărat la asta în atâtea cuvinte, dar era adevărat. El nu era la fel de apropiat de frații lui pe cât erau ei între ei, dar acest lucru era firesc, dată fiind diferența de vârstă. Când ei VP - 40

erau deja bărbați și trăiau la oraș, el era student la Eton. Iar acum erau toți trei căsătoriți și aveau familiile lor. Cu toate acestea, știa că nu trebuia decât să spună, dacă va avea vreodată nevoie de ei sau de surorile lui. Desigur, nu avusese niciodată nevoie. Nu de vreun lucru cu adevărat important. Și nici de lucruri lipsite de importanță. Dar știa că putea să apeleze la ei. Era mai mult decât aveau majoritatea bărbaților din lume și mai mult decât vor avea vreodată cei mai mulți dintre ei. — Domnule Bridgerton? El clipi. Lady Lucinda îl privea întrebător. — Scuze, murmură el. Cred că m-am pierdut în gânduri. El îi trimise un zâmbet și o încuviințare din cap, apoi aruncă o privire spre domnișoara Watson, care, spre surprinderea lui, se întoarse și se uita la el. Ochii îi păreau uriași pe chip, calmi și orbitor de verzi, și pentru o clipă, simți o conexiune aproape incandescentă. Ea schiță un surâs cu o ușoară notă de stânjeneală pentru că fusese prinsă, apoi întoarse privirea în altă parte. Inima lui Gregory îi tresări în piept. Și apoi Lady Lucinda vorbi din nou. — Este exact ce simt eu cu Hermione, spuse ea. Este sora mea de suflet. — Domnișoara Watson este cu adevărat o doamnă excepțională, murmură Gregory, apoi adăugă: După cum ești și tu, bineînțeles. — Pictează splendid în acuarele, spuse Lady Lucinda. Hermione se înroși frumos.

— Lucy. — Dar chiar așa este, insistă prietena ei. — Și mie îmi place să pictez, răsună vocea jovială a lui Neville Berbrooke. Dar îmi pătez mereu cămășile. Gregory îi aruncă o privire surprinsă. Între conversația ciudat de revelatoare cu Lady Lucinda și privirea împărtășită cu domnișoara Watson, aproape că uitase că Berbrooke era prin preajmă. — Valetul meu e sâcâit la culme de asta, zise Neville, continuând să meargă alene lângă ei. Nu înțeleg de ce nu se pot face vopseluri care să curețe de pe in. Făcu o pauză, aparent cufundat în gânduri. Sau lână. — Ție îți place să pictezi? îl întrebă Lady Lucinda pe Gregory. — N-am deloc talent, recunoscu el. Dar fratele meu este un artist cu ceva renume. Două dintre picturile lui sunt expuse în Galeria Națională. — O, minunat! exclamă ea. Se întoarse spre domnișoara Watson. Ai auzit, Hermione? Trebuie să-l rogi pe domnul Bridgerton să ți-l prezinte pe fratelui lui. VP - 41

— Nu aș vrea să-l deranjez pe domnul Bridgerton, spuse ea sfioasă. — N-ar fi niciun deranj, zise Gregory și îi zâmbi. Aș fi încântat să ți-l prezint, iar lui Benedict îi place la nebunie să stea la taclale despre artă. Eu reușesc rareori să urmăresc conversația, dar el pare foarte entuziasmat. — Vezi, interveni Lucy și o bătu ușor pe Hermione pe braț. Tu și domnul Bridgerton aveți multe în comun. Remarca i se păru până și lui Gregory ușor exagerată, dar nu comentă. — Catifeaua, declară dintr-odată Neville. Trei capete se întoarseră spre el. — Poftim? murmură Lady Lucinda. — Este cea mai rea, spuse el, și dădu din cap cu o putere năucitoare. Să scoți vopseaua din ea, vreau să spun. Gregory nu putea să vadă decât spatele lui Lady Lucinda, dar îți închipui cum clipește nedumerită când spuse: — Porți catifea când pictezi? — Dacă e frig. — Cât de… unic. Fața lui Neville se lumină. — Crezi asta? Întotdeauna mi-am dorit să fiu unic. — Ești, spuse ea, iar Gregory auzi doar încurajarea din vocea ei. Ești, fără doar și poate, domnule Berbrooke. Neville zâmbi fericit. — Unic. Îmi place asta. Unic. Zâmbi din nou, încercând cuvântul pe buze. Unic. Unic, Uuuu… niiiiiiic. Cei patru își continuă drumul spre sat într-o tăcere amabilă, întreruptă pe alocuri de încercările lui Gregory de a o atrage pe domnișoara Watson într-o conversație. Reuși de câteva ori, dar cel mai adesea, Lady Lucinda fu cea care ajunse să discute cu el. Atunci când nu încerca să o facă pe domnișoara Watson să vorbească. Și tot timpul Neville continuă să sporovăiască verzi și uscate, vorbind cu precădere de unul singur, mai ales despre noua lui unicitate descoperită. În cele din urmă, se iviră în zare clădirile familiare ale satului. Neville se declară unic de mort de foame, orice ar fi însemnat aceasta, astfel că Gregory îi conduse pe cei trei spre Cerbul Alb, un han local care servea mâncăruri simple, dar mereu delicioase. — Ar trebui să facem un picnic, sugeră Lady Lucinda. Nu ar fi minunat? — Excelentă idee! exclamă Neville și o privi de parcă ar fi fost o zeiță. Gregory fu ușor surprins de înflăcărarea expresiei lui, dar Lady Lucinda păru să nu observe. — Tu ce zici, domnișoară Watson? întrebă Gregory. VP - 42

Dar doamna în cauză era pierdută în gânduri, cu ochi pierduți în zare chiar dacă rămaseră ațintiți spre o pictură de pe perete. — Domnișoară Watson? repetă el și apoi, când reuși în sfârșit să-i atragă atenția, spuse: Ți-ar plăcea să facem un picnic? — O. Da, ar fi minunat. Și apoi se întoarse la privitul ei în gol, cu buzele ei perfecte curbate într-o expresie melancolică, aproape plină de dor. Gregory dădu din cap, înăbușindu-și dezamăgirea, și începu să facă aranjamentele necesare. Hangiul, care îi cunoștea bine familia, îi oferi două pături curate pe care să le întindă pe iarbă și promise să le aducă un coș de mâncare de îndată ce va fi gata. — Te-ai descurcat excelent, domnule Bridgerton, spuse Lady Lucinda. Nu crezi, Hermione? — Da, desigur. — Sper să ne aducă și plăcintă, spuse Neville în timp ce ținu ușa deschisă pentru doamne. Pot să mănânc oricând plăcintă. Gregory apăsă mâna domnișoarei Watson pe brațul lui înainte ca ea să apuce să scape. — Am cerut să ni se aducă mai multe gustări, îi spuse el încet. Sper că o să fie și ceva pe placul tău. Ea ridică ochii spre el, și Gregory simți din nou senzația aceea… cum rămâne fără aer în timp ce se pierde în ochii ei. Și știu că o simțea și ea. Trebuia să o simtă. Cum să nu o simtă, când el simțea că aproape îl lasă picioarele? — Sunt sigură că o să fie încântător, spuse ea. — Îți plac dulciurile? — Da, recunoscu ea. — Atunci ai noroc, îi spuse Gregory. Domnul Gladdish a promis să ne pună și câteva felii din plăcinta cu coacăze pe care o face soția lui și care este foarte renumită prin părțile locului. — Plăcintă? Neville se arătă înviorat de idee. Se întoarse spre Lady Lucinda. A zis că o să ni se aducă și plăcintă? — Cred că da, răspunse ea. Neville oftă încântat. — Îți place plăcinta, Lady Lucinda? Cea mai discret nor de exasperare îi traversă trăsăturile când întrebă: — Ce fel de plăcintă, domnule Berbrooke? — O, orice plăcintă. Dulce, sărată, cu fructe, cu carne.

VP - 43

— Păi… Ea își drese glasul, aruncând o privire prin jur, de parcă clădirile și copacii ar fi putut să inspire răspunsul pe care îl va da. Eu… ah… am impresia că-mi plac mai toate felurile de plăcintă. Iar Gregory știu sigur că, exact în momentul acela, Neville se îndrăgosti. Sărmana Lady Lucinda! Traversară strada principală până ajunseră la o pajiște, iar Gregory desfăcu păturile și le întinse pe jos. Lady Lucinda, fată isteață, se așeză prima, apoi bătu ușor pe locul unde să se așeze Neville, astfel încât Gregory și domnișoara Watson să fie nevoiți să stea împreună pe cealaltă pătură. Iar după aceea, Gregory se lansă în atac pentru a-i cuceri inima.

VP - 44

Capitolul 4 În care eroina noastră oferă sfaturi, eroul nostru le primește cu dragă inimă și toată lumea mănâncă prea multă plăcintă. Mergea pe o cale complet greșită. Lucy aruncă o privire peste umărul domnului Berbrooke, căutând să nu se încrunte. Domnul Bridgerton făcea o încercare curajoasă de a intra în grațiile lui Hermione, și Lucy fu nevoită să recunoască că, în condiții normale, cu o altă femeie, i-ar fi reușit cu ușurință. Lucy se gândi la numeroasele fete pe care le știa de la școală… oricare dintre ele ar fi deja îndrăgostită de el. De fapt, fiecare în parte. Dar nu și Hermione. El se chinuia prea tare. Era prea atent, prea concentrat, prea… prea… Ei bine, sincer vorbind, prea îndrăgostit sau i se aprinseră prea tare călcâiele. Domnul Bridgerton era fermecător, chipeș și, în mod evident, foarte inteligent, dar pentru Hermione nu era nimic nou în toate acestea. Lucy nici nu mai știa să numere câți domni îi făcuseră ochi dulci prietenei ei așa. Unii erau spirituali, alții erau serioși. Îi trimiteau flori, poezii, bomboane… unul chiar îi adusese lui Hermione un cățeluș (refuzat pe loc de mama ei, care îl informase pe bietul domn că habitatul natural al câinilor nu includea covoare de Aubusson, porțelanuri din Orient sau propria ei persoană). Dar în afară de asta, toți erau la fel. Se agățau de fiecare cuvânt de-al ei, o priveau de parcă ar fi fost o zeiță greacă coborâtă printre muritori și se călcau în picioare în încercarea de a-i delecta urechile drăgălașe cu cele mai inteligente și mai romantice complimente. Și chiar nu păreau să înțeleagă cât de lipsiți de originalitate erau cu toții. Dacă domnul Bridgerton își dorea cu adevărat să trezească interesul lui Hermione, trebuia să facă ceva diferit. — Mai vrei plăcintă cu coacăze, Lady Lucinda? întrebă domnul Berbrooke. — Da, te rog, murmură Lucy, chiar dacă numai pentru a-l ține ocupat tăiatul plăcintei cât ea se gândea cum să acționeze în continuare. Chiar nu-și dorea ca Hermione să-și strice viața cu domnul Edmonds și, serios, domnul Bridgerton era perfect. Doar că avea nevoie de o mână de ajutor. — O, uite! exclamă Lucy. Hermione nu are plăcintă. VP - 45

— Nu mai are plăcintă? spuse domnul Berbrooke cu sufletul la gură. Lucy își flutură genele spre el, fără a fi un manierism pe care să și-l fi exersat prea tare sau la care să fi fost prea pricepută. — Ești bun să o servești pe ea? În timp ce domnul Berbrooke dădu din cap, Lucy se ridică. — Cred că vreau să mă dezmorțesc puțin, anunță ea. Sunt niște flori minunate de cealaltă parte a pajiștii. Domnule Bridgerton, știi ceva despre flora locală? El ridică privirea, surprins de întrebarea ei. — Câte ceva. Dar nu se mișcă din loc. Hermione era ocupată să-l asigure pe domnul Berbrooke că adora plăcinta cu coacăze, astfel că Lucy profită de moment și făcu un semn din cap spre flori, trimițând spre domnul Bridgerton privirea aceea care, în general, spunea „Vino cu mine acum”. Pentru o clipă, el păru nedumerit, dar își reveni repede și se ridică în picioare. — Îmi permiți să-ți povestesc câte ceva despre peisajele din preajmă, Lady Lucinda? — Ar fi minunat, spuse ea, poate puțin prea entuziastă. Hermione o privea lung cu vădită suspiciune. Dar Lucy știa că nu se va oferi să li se alăture; nu ar fi făcut decât să-l încurajeze pe domnul Bridgerton să creadă că dorea să se regăsească în compania lui. Așa încât Hermione va rămâne cu domnul Berbrooke și cu plăcinta. Lucy ridică din umeri. Era doar corect. — Acesta cred că este o margaretă, spuse domnul Bridgerton, după ce traversaseră câmpul. Iar cea subțire și albastră… Sincer, nu știu cum se numește. — Nemțișor, spuse Lucy voioasă, și trebuie să știi că nu te-am chemat ca să-mi vorbești despre flori. — Aveam o bănuială. Ea hotărî să-i ignore tonul. — Voiam să-ți dau câteva sfaturi. — Serios, spuse el tărăgănat. Doar că nu era o întrebare. — Serios. — Și ce sfaturi ai putea să-mi dai? Cum nu exista nicio cale de a face ca lucrurile să sune mai bine decât erau, îl privi direct în ochi și spuse: — Abordezi problema greșit. VP - 46

— Mă tem că nu înțeleg, spuse el rigid. Lucy își înăbuși un geamăt. Acum îl atinsese în mândrie și va deveni cu siguranță insuportabil. — Dacă vrei să o cucerești pe Hermione, spuse ea, trebuie să faci ceva diferit. Domnul Bridgerton o privi de sus cu o expresie care aproape vecină cu disprețul. — Sunt perfect în stare să mă organizez și singur când îi fac curte unei femei. — Sunt convinsă că ești… cu alte doamne. Dar Hermione este diferită. El rămase tăcut, iar Lucy știu că își atinsese ținta. Și el credea că Hermione era diferită, altfel nu ar fi făcut asemenea eforturi. — Toți fac ce faci tu, spuse Lucy, aruncând o privire spre picnic ca să se asigure că nici Hermione, nici domnul Berbrooke nu se ridicaseră ca să li se alăture. Toți. — Unui domn nu-i place să fie comparat cu turma, murmură domnul Bridgerton. Lucy avea nenumărate replici pentru remarca lui, dar se concentră pe misiunea pe care o avea în vedere și spuse: — Nu poți să te comporți ca toți ceilalți. Trebuie să ieși în evidență. — Și cum propui să fac asta? Ea trase aer în piept. Nu-i va plăcea răspunsul ei. — Trebuie să încetezi să fii atât de… smerit. Nu o mai trata ca pe o prințesă. De fapt, poate ar trebui să o lași în pace câteva zile. Expresia lui se transformă în neîncredere. — Și să le permit tuturor celorlalți domni să dea năvală? — Oricum o să dea năvală, spuse ea cu o voce pragmatică. Nu poți să faci nimic în privința asta. — Minunat. Lucy continuă netulburată: — Dacă te retragi, Hermione o să fie curioasă să înțeleagă de ce. Domnul Bridgerton o privi sceptic, astfel că ea continuă: — Nu-ți face griji, o să știe că ești interesat. Doamne, după ziua de azi ar trebui să fie o idioată ca să nu-și da seama. El se încruntă la auzul cuvintelor ei, și nici lui Lucy nu-i venea să creadă că vorbește atât de sincer cu un bărbat pe care tocmai îl cunoscuse, dar vremurile disperate cereau cu siguranță măsuri disperate… sau vorbe disperate.

VP - 47

— O să știe, îți promit. Hermione este foarte inteligentă. Nu că ar părea să observe cineva. Majoritatea bărbaților nu reușesc să treacă dincolo de chipul ei. — Mi-ar plăcea să pot să-i pătrund gândurile, spuse el încet. Ceva din tonul lui o izbi pe Lucy direct în piept. Ea ridică privirea, fix în ochii lui, și avu cea mai stranie senzație că se află altundeva, el se află altundeva și lumea se prăbușește în jurul lor. Era diferit de ceilalți domni pe care îi mai cunoscuse. Nu era sigură cum exact, doar că era mai mult decât părea. Avea ceva diferit. Ceva care îi trezea o durere undeva în adâncul inimii. Și pentru o clipă, se gândi că stă să izbucnească în plâns. Dar nu o făcu. Pentru că, la drept vorbind, nu putea. Și oricum, nu era genul acela de femeie. Nu își dorea să fie. Și sigur ea nu plângea când nu știa de ce o făcea. — Lady Lucinda? Rămăsese tăcută prea mult timp. Nu era ceva tipic pentru ea și… — Nu o să vrea să te lase, spuse ea la repezeală. Să-i pătrunzi gândurile, vreau să spun. Dar poți… își drese glasul, clipi, se concentră din nou, apoi își aținti hotărâtă ochii spre pâlcul de margarete care scânteiau în soare. O poți convinge altfel, continuă ea. Sunt sigură că poți. Dacă ai răbdare. Și ești sincer. El nu spuse nimic imediat. Nu se auzi decât șuieratul molcom al adierilor de vânt. Și apoi, încet, el întrebă: — De ce mă ajuți? Lucy se întoarse spre el și constată ușurată că, de astă dată, pământul nu-i mai fuge de sub picioare. Se simțea din nou în apele ei, fiind plină de viață, realistă și practică până la exagerare. Iar el era doar un alt domn care lupta pentru mâna lui Hermione. Totul revenise la normal. — Ori tu, ori domnul Edmonds, spuse ea. — Acesta este numele lui, murmură el. — Este secretarul tatălui ei, îi explică. Nu este un om rău și nu cred să umble doar după banii ei, dar orice prost și-ar da seama că tu ești o partidă mai bună. Domnul Bridgerton lăsă capul într-o parte. — Mă întreb de ce oare sună de parcă tocmai ce ai fi făcut-o pe domnișoară Watson nătângă? Lucy se întoarse spre el cu ochi de oțel. — Să nu pui niciodată la îndoială devotamentul meu față de Hermione. Nu se putea… Înainte să coboare vocea și să continue, ea aruncă iute o VP - 48

privire spre Hermione ca să se asigure că nu se uita la ei. Nu se putea să o iubesc mai mult nici dacă ar fi fost sora mea de sânge. Spre meritul lui, domnul Bridgerton dădu din cap respectuos și spuse: — Am greșit față de tine. Scuzele mele. Lucy înghiți în sec când îi auzi cuvintele. Părea foarte serios în intenția lui, lucru care îi potoli mânia. — Hermione înseamnă foarte mult pentru mine, spuse ea. Se gândi la vacanțele școlare pe care le petrecuse cu familia Watson și își aminti de vizitele singuratice acasă. Întoarcerile ei nu păruseră niciodată să coincidă cu cele ale fratelui ei, iar Fennsworth Abbey era un loc rece și respingător, unde singura companie de care se putea bucura era doar cea a unchiul ei. Robert Abernathy își făcuse întotdeauna datoria față de cei doi copii rămași în grija lui, dar era destul de distant și de respingător. Acasă însemna plimbări lungi de una singură, citit la nesfârșit de una singură, chiar și mâncat de una singură, căci unchiul Robert nu se arătase niciodată interesat să ia masa cu ea. Când o informase pe Lucy că se va duce la școala domnișoarei Moss, prima reacție fusese să-l ia în brațe și să se lanseze întrun „mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!” entuziast. Doar că nu îl mai îmbrățișase niciodată în cei șapte ani de când îi era tutore. Și, pe deasupra, el rămăsese în spatele biroului lui și se întorsese repede la documentele din fața lui. Îi spusese indirect lui Lucy că putea să plece. Odată ajunsă la școală, se concentrase complet pe noua ei viață de elevă. Și iubise fiecare clipă. Era atât de minunat să ai oameni cu care să vorbești. Fratele ei Richard plecase la Eton când avea zece ani, chiar înainte de moartea tatălui lor, iar ea rătăcise pe coridoarele de la Abbey aproape un deceniu, bucurându-se doar de compania guvernantei ei. La școală fusese plăcută de oameni. Aceasta fusese cea mai frumoasă parte. Acasă, Lucy era doar un element de decor, dar la Școala pentru Tinere Excepționale a domnișoarei Moss, celelalte eleve îi căutaseră compania. Îi puneau întrebări și așteptau mereu să-i audă răspunsul. Poate că Lucy nu fusese cea mai populară fată din școală, dar simțise că își găsise un loc și că era importantă. Ea și Hermione împărțiseră un dormitor în primul an la școala domnișoarei, iar prietenia lor fusese aproape instantanee. La lăsarea primei nopți, cele două râdeau și vorbeau de parcă s-ar fi cunoscut de o viață. Hermione o făcea să se simtă… mai bine. Nu era doar vorba despre prietenia lor, ci și de faptul că știa că are o prietenă. Lui Lucy îi plăcea să fie cea mai bună prietenă a cuiva. Desigur, îi plăcea să aibă o prietenă cea mai VP - 49

bună, dar îi plăcea mult să știe că pe lume exista cineva care o iubea. Era un lucru care îi dădea încredere. O făcea să se simtă în largul ei. De fapt, semăna mult cu domnul Bridgerton și ceea ce spusese el despre familia lui. Știa că putea să se bazeze pe Hermione. Iar Hermione știa că același lucru era reciproc și pentru ea. Și Lucy nu era sigură să mai existe cineva pe lume despre care putea spune același lucru. Bănuia că fratele ei. Richard va veni mereu în ajutorul ei dacă va avea nevoie de el, dar se vedeau atât de rar în ultima perioadă. Ceea ce era un mare păcat. Fuseseră foarte apropiați în copilărie. Izolați la Fennsworth Abbey, avuseseră rareori pe altcineva cu care să se joace, astfel că fuseseră nevoiți să se descurce unul cu altul. Din fericire, se înțeleseseră bine de cele mai multe ori. Se chinui să revină cu mintea în prezent și se întoarse spre domnul Bridgerton. El rămăsese perfect nemișcat, privind-o cu o expresie de curiozitate politicoasă. Lucy fu încercată de ciudata senzație că dacă îi povestea totul… despre Hermione, Richard, Fennsworth Abbey și cât de minunat fusese să plece la școală… El ar fi înțeles. Provenind dintr-o familie atât de mare și de renumită, un asemenea lucru părea imposibil. El nu avea de unde să știe cum era să fii singur, să ai ceva de spus, dar să nu ai cui spune. Dar cumva… plutea ceva în ochii lui, brusc parcă mai verzi decât avusese impresia că erau și atât de concentrați pe chipul ei… Înghiți în sec. Doamne sfinte, ce se întâmpla cu ea de nici nu reușea să-și ducă propriile gânduri la bun sfârșit? — Îmi doresc doar fericirea lui Hermione, reuși ea să mai spună. Sper săți dai seama de asta. El dădu din cap, apoi aruncă o privire spre picnic. — Să ne întoarcem la ceilalți? întrebă el. Îi zâmbi cu mâhnire. Cred că domnul Berbrooke a servit-o pe domnișoara Watson cu trei felii de plăcintă. Lucy simți cum stă să izbucnească în râs. — O, Doamne! Tonul lui răsună fermecător de blând când spuse: — Pentru binele ei, dacă nu pentru altceva, ar trebui să ne întoarcem. — O să te gândești la ce am spus? întrebă Lucy, permițându-i să-i așeze mâna pe brațul lui. El încuviință din cap. — Da. Simți cum îl apucă puțin mai strâns. VP - 50

— Am dreptate în privința asta. Îți promit. Nimeni nu o cunoaște mai bine pe Hermione decât mine. Și nimeni nu i-a urmărit pe toți domnii aceia încercând – fără a reuși – să-i intre în grații. El se întoarse și ochii lui îi întâlniră pe ai ei. O clipă rămaseră perfect nemișcați, iar Lucy își dădu seama că o evaluează, măsurând-o din cap până în picioare cu un aer care ar fi trebuit să fie stânjenitor. Dar nu era. Iar acesta era cel mai ciudat lucru. El o privea de parcă ar fi putut să vadă până în adâncul inimii ei și nu era ceva care să se simtă absolut deloc ciudat. De fapt, se simțea ciudat de… plăcut. — Aș fi onorat să accept sfaturile legate de domnișoara Watson, spuse el, întorcându-se ca să revină la locul de picnic. Și îți mulțumesc că te-ai oferit să mă ajuți să-i câștig inima. — M… mulțumesc, se bâlbâi Lucy, pentru că nu fusese tocmai aceasta intenția ei? Dar apoi, își dădu seama că nu se mai simțea chiar atât de plăcut. • Gregory urmă cu sfințenie îndrumările lui Lady Lucinda. În acea seară, nu se apropie de domnișoara Watson în salon, unde se adunaseră oaspeții înainte de cină. După ce se mutaseră în sufragerie, el nu încercă să intervină în ordinea socială și să facă schimb de locuri ca să stea lângă ea. Și, de îndată ce domnii se întoarseră de la paharul lor cu vin de Porto și li se alăturaseră doamnelor în solariu pentru un recital de pian, el se așeză în spate, chiar dacă ea și Lady Lucinda erau destul de singure și ar fi fost ușor – chiar, de la sine înțeles – ca el să se oprească în dreptul lor și să-și șoptească salutările. Dar nu, fusese de acord cu acest plan poate nechibzuit, astfel că se opri chiar în zona din spate a încăperii. Privi cum domnișoara Watson găsește un loc trei rânduri mai în față, apoi se așază pe scaun, permițându-și în cele din urmă răsfățul de a-i privi spatele. O distracție pe deplin satisfăcătoare dacă nu i-ar fi fost absolut imposibil să se mai gândească la altceva decât la totala ei lipsă de interes. Față de el. Serios, puteau să-i crească două capete și o coadă și l-ar fi răsplătit cu zâmbetul politicos cu care părea să trateze pe toată lumea. Dacă avea un dram de noroc. Nu era genul de reacție din partea femeilor cu care să fie obișnuit Gregory. Nu se aștepta la o adorație universală, dar atunci când făcea un efort, de obicei, se bucura de rezultate mai bune. Era, de fapt, ceva al naibii de enervant. Astfel că le urmări pe cele două femei, dorindu-și ca ele să se întoarcă, să se agite, să facă ceva care să-i dea de înțeles că erau conștiente de prezența VP - 51

lui. În cele din urmă, după trei concerto și o fugă, Lady Lucinda se întoarse încet pe scaun. Își închipuia cu ușurință la ce se gândea. „Încet, încet, poartă-te de parcă ai arunca o privire spre ușă ca să vezi dacă intră cineva. Lasă-ți privirea să plutească în treacăt spre domnul Bridgerton…” El își ridică paharul ca să o salute. Ei i se tăie răsuflarea, sau măcar spera să i se fi tăiat, și se întoarse numaidecât. El zâmbi. Probabil nu ar fi trebuit să se bucure atât de mult de chinul ei, dar sincer, era singura rază de lumină a serii până acum. Cât despre domnișoara Watson… ea nu lăsă să se înțeleagă dacă simțea înflăcărarea din privirea lui. Lui Gregory i-ar fi plăcut să creadă că îl ignora cu intenție… ar fi fost măcar un semn că era întrucâtva conștientă de el. Dar, în timp ce o urmări cum privește alene prin încăpere, înclinând din când în când capul ca să-i șoptească ceva la ureche lui Lady Lucinda, îi deveni înfiorător de clar că nu îl ignora deloc. Ar fi însemnat că îl observa. Ceea ce, în mod evident, nu făcea. Gregory simți cum i se încleștează maxilarul. Chiar dacă nu se îndoia de bunele intenții ascunse în spatele sfatului primit de la Lady Lucinda, sfatul în sine fusese absolut îngrozitor. Și cu cele doar cinci zile rămase până la încheierea petrecerii de la țară, el irosise timp prețios. — Pari plictisit. Se întoarse. Cumnata lui se strecurase pe scaunul de lângă el și îi vorbea încet pentru a nu deranja serata muzicală. — O adevărată lovitură dată reputației mele de gazdă, adăugă ea sec. — Nicidecum, murmură el. Ești splendidă ca întotdeauna. Kate se întoarse și rămase tăcută câteva clipe înainte de a spune: — Este chiar frumușică. Gregory nu se obosi să se prefacă a nu ști despre ce vorbea. Kate era mult prea inteligentă pentru asta. Dar nu însemna că el trebuia să încurajeze conversația. — Este, spuse el pur și simplu, cu ochii ațintiți înainte. — Bănuiala mea, spuse Kate, este că inima ei aparține altcuiva. Nu a încurajat atențiile nici unui domn și sigur au încercat cu toții. Gregory simți cum maxilarul i se încleștează. — Am auzit, continuă Kate, sigur conștientă că era sâcâitoare, nu că ar fi putut să se oprească sub greutatea unei asemenea idei, că asta s-a întâmplat toată primăvara. Fata nu dă deloc semne că și-ar dori să-și găsească perechea. VP - 52

— Îl place pe secretarul tatălui ei, spuse Gregory. Ce sens avea să păstreze secretul? Kate avea un talent înnăscut de a afla totul. Și poate chiar reușea să-i dea o mână de ajutor. — Serios? Vocea ei răsună puțin prea tare și fu nevoită să ceară scuze de la oaspeții ei. Serios? spuse din nou, mai încet. De unde știi? Gregory deschise gura ca să răspundă, dar Kate își răspunse singură la întrebare. — O, desigur, spuse ea, Lady Lucinda. Ea trebuie să știe totul. — Totul, confirmă sec Gregory. Kate se opri să se gândească vreo câteva clipe, apoi afirmă ceea ce ținea de evidență: — Nu se poate ca părinții ei să fie mulțumiți. — Nu cred să știu. — Vai… Kate păru atât de impresionată de zvonul auzit, încât îl făcu pe Gregory să se întoarcă și să o privească. Fără îndoială, ochii ei erau acum mari și scânteietori. — Caută să te stăpânești, spuse el. — Dar este cel mai palpitant lucru pe care l-am auzit toată primăvara asta. El o privi drept în față. — Trebuie să-ți găsești o pasiune. — O, Gregory, spuse ea, și îl înghionti ușor cu cotul. Nu lăsa ca iubirea să te facă atât de plictisitor. Ești mult prea amuzant pentru asta. Părinții nu o să-i permită niciodată să se mărite cu secretarul, iar ea nu este genul care să fugă din dragoste. Nu trebuie decât să o aștepți la cotitură. El scoase un oftat iritat. Kate îl mângâie cu blândețe. — Știu, știu, vrei să rezolvi lucrurile. Cei ca tine n-au niciodată răbdare. — Cei ca mine? Ea își flutură mâna prin aer, gest pe care era limpede că îl considera a fi răspunsul potrivit. — Serios, Gregory, spuse ea, așa este cel mai bine. — Că este îndrăgostită de altcineva? — Nu mai fi atât de dramatic. Voiam să spun că asta o să-ți ofere timp ca să fii sigur de sentimentele tale pentru ea. Gregory se gândi la senzația nimicitoare care îl traversa de fiecare dată când o privea. Doamne, mai ales de la spate, oricât de ciudat ar fi părut acest lucru. Nu înțelegea cum să mai aibă nevoie de timp. Era exact cum își închipuise mereu că va fi iubirea. Uriașă, subită și uluitor de palpitantă. VP - 53

Și cumva copleșitoare în același timp. — Am fost surprinsă că nu ai cerut să stai cu ea la cină, murmură Kate. Gregory se uită încruntat spre capul lui Lady Lucinda. — Pot să aranjez lucrurile pentru mâine, dacă vrei, se oferi Kate. — Te rog. Kate încuviință din cap. — Da, eu… O, iată! Muzica este pe sfârșite. Acum fii atent și poartă-te de parcă am fi politicoși. La fel ca ea, Gregory se ridică să aplaude. — A existat vreo dată când să nu fi vorbit tot timpul la un recital de muzică? întrebă el, ținând ochii în față. — Am o aversiune ciudată față de ele, spuse ea. Apoi buzele i se curbară într-un surâs malițios. Și un soi de drag melancolic. — Serios? Acum chiar că i se trezi interesul. — Desigur, nu o să stau la povești, murmură ea și nu îl privi intenționat, dar, serios, m-ai văzut vreodată ducându-mă la un spectacol de operă? Gregory simți cum i se arcuiesc sprâncenele. Sigur exista vreo cântăreață de operă undeva în trecutul fratelui lui. Și că tot veni vorba, unde era fratele lui? Anthony părea să fi dezvoltat un talent remarcabil de a evita majoritatea evenimentelor organizate în cadrul petrecerii. Gregory îl văzuse de doar două ori, în afară de momentul interogatoriului, din noaptea în care sosise. — Unde este strălucitul Lord Bridgerton? întrebă el. — O, pe aici pe undeva. Nu știu. Ne găsim noi la final de zi, asta este tot ce contează. Kate se întoarse spre el cu un zâmbet uluitor de senin. Enervant de senin. Trebuie să socializez, spuse ea, zâmbindu-i de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Să te distrezi, te rog. Și plecă. Gregory zăbovi în spate, purtând o conversație politicoasă cu câțiva dintre ceilalți oaspeți, în timp ce aruncă priviri furișe spre domnișoara Watson. Ea discuta cu doi tineri – doi plictisitori amândoi – în timp ce Lady Lucinda stătea politicoasă deoparte. Și chiar dacă domnișoara Watson nu părea să flirteze cu niciunul dintre ei, sigur le acorda mai multă atenție decât primise el astă-seară. Iar Lady Lucinda zâmbea drăgălaș și părea să înțeleagă totul. Gregory făcu ochii mici. Îl păcălise de două ori? Nu părea genul. Pe de altă parte, abia dacă se cunoșteau de 24 de ore. Serios, cât de bine o cunoștea? Putea să aibă vreun motiv ascuns. Și poate că era o actriță foarte bună, care ascundea secrete întunecate și misterioase… VP - 54

O, la naiba cu toate! Înnebunea. Și-ar fi pariat și ultimul bănuț că Lady Lucinda nu putea să mintă nici ca să-și salveze viața. Era luminoasă, deschisă și cu siguranță deloc misterioasă. Avusese cele mai bune intenții, de asta era sigur. Dar sfatul ei fusese inutil. Atenția ei se întoarse spre el. O umbră de regret parcă zbură pe chip ei, și Gregory avu impresia că se putea să fi ridicat din umeri. Ridică din umeri? Ce Dumnezeu însemna asta? Făcu un pas înainte. Apoi se opri. Apoi se gândi să mai facă un pas. Nu. Da. Nu. Poate? La naiba! Nu știa ce să facă. Era o senzație deosebit de neplăcută. Privi înapoi spre Lady Lucinda, și sigur expresia lui nu era una plină de dulceață și lumină. Serios, toată situația acesta era din vina ei. Dar, normal, acum nu se mai uita la el. Rămase cu privirea ațintită spre ea. Ea se întoarse. Ochii ei se făcură mari… de teamă, spera el. Bun. Acum erau pe calea cea bună. Dacă nu putea să simtă fericirea provocată de privirile domnișoarei Watson, atunci măcar putea să o facă pe Lady Lucinda să simtă nefericirea lui. Într-adevăr, existau momente în care pur și simplu nu era nevoie de maturitate și tact. Rămase pe marginea camerei, în sfârșit începând să se distreze. Era ceva perfid de amuzant în a și-o închipui pe Lady Lucinda ca pe un iepuraș lipsit de apărare, nefiind prea sigură dacă sau când își putea întâlni sfârșitul prematur. Firește, Gregory nu ar fi putut niciodată să fie vânătorul din poveste. Trăgea atât de prost încât nu reușea să ochească nicio creatură aflată în mișcare și era al naibii de bine că nu era nevoit să-și obțină singur propria hrană. Dar putea să se imagineze fiind vulpea din poveste. El zâmbi, primul zâmbet autentic din seara aceea. Și apoi știu că soarta era de partea lui, pentru că văzu cum Lady Lucinda se scuză și se strecoară pe ușa de la solariu, probabil ca să se ducă spre toaleta doamnelor. Cum Gregory stătea singur într-un colț din spate, nimeni nu observă când ieși din cameră pe altă ușă. VP - 55

Iar când Lady Lucinda trecu pe lângă ușa bibliotecii, el reuși să o tragă înăuntru fără să scoată vreun sunet.

VP - 56

Capitolul 5 În care eroul și eroina au o discuție dintre cele mai interesante. Lucy mergea pe coridor, strâmbând din nas și cufundată în gânduri, în timp ce încerca să-și amintească unde se afla cea mai apropiată toaletă. În clipa imediat următoare se trezi luată pe sus sau împiedicându-se parcă pe picioare și simți cum se lovește de… un corp indiscutabil masiv, cald și omenesc. — Nu țipa, spuse o voce. Pe care o cunoștea. — Domnule Bridgerton? Doamne sfinte, părea ceva ce nu-i stătea în fire să facă. Lucy nu știa sigur dacă să fie speriată. — Trebuie să vorbim, spuse el, și îi eliberă brațul. Dar încuie ușa și băgă cheia în buzunar. — Acum? întrebă Lucy. Ochii ei se adaptară la lumina slabă și își dădu seama că se aflau în bibliotecă. Aici? Și apoi, se gândi la o întrebare mai pertinentă. Singuri? El se încruntă. — Nu o să te seduc, dacă de asta îți faci griji. Simți cum strânge din dinți. Nici nu crezuse că o va face, dar nu era nevoie să-și proclame purtarea onorabilă aproape ca pe o insultă. — Atunci despre ce este vorba? întrebă ea. Dacă sunt prinsă aici în compania ta, o să dau de naiba. Sunt practic logodită, să știi. — Știu, spuse el. Pe tonul acela. De parcă i-ar fi spus-o până la saturație, când știa sigur că o menționase doar o dată. Sau de două ori. — Ei bine, sunt, mormăi ea, știind pur și simplu că se va gândi la replica perfectă două ore mai târziu. — Ce se întâmplă? întrebă el. — Ce vrei să spui? întrebă ea, deși știa foarte bine despre ce vorbea. — Cu domnișoară Watson, mormăi el. — Cu Hermione? De parcă mai exista o altă domnișoară Watson. Dar asta o ajută să mai câștige puțin timp. — Sfatul tău, spuse el, cu privirea lui plictisită într-a ei, a fost cumplit. VP - 57

Bineînțeles, avea dreptate, dar sperase că nu va observa. — Da, spuse ea, privindu-l cu atenție în timp ce el își încrucișă brațele. Nu era cel mai încântat gest, dar fu nevoită să recunoască că îi ieșea bine. Auzise că avea reputația de a fi jovial și amuzant, niciuna, nici alta dintre acestea părând să nu fie evidentă în prezent, dar, ei bine, iadul era pavat cu bine intenții și toate cele. Bănuia că nu trebuia să fii femeie ca să te simți ușor copleșit de perspectiva unei iubiri neîmpărtășite. Și, în timp ce ea aruncă o privire șovăitoare spre chipul lui frumos, se gândi că probabil nu avea prea multă experiență cu iubirea neîmpărtășită. Serios, cine i-ar fi spus nu acestui domn? În afară de Hermione. Dar ea spuse nu tuturor. Nu ar fi trebuit ca el să o ia personal. — Lady Lucinda? spuse el tărăgănat, așteptând un răspuns. — Desigur, se împotmoli ea, dorindu-și ca el să nu pară atât de mare în camera aceea închisă. Corect. Corect. El arcui o sprânceană. — Corect. Ea înghiți în sec. Tonul lui era unul de o vagă îngăduință paternă, de parcă ea ar fi fost ușor amuzantă, dar nu neapărat demnă de a fi observată. Ea cunoștea bine acel ton. Era unul pe care frații mai mari preferau să-l folosească cu surorile mai mici. Și cu orice prietenă ar fi venit acestea acasă în vacanțele școlare. Detesta tonul acela. Totuși, ea bătu în retragere și spuse: — Recunosc că planul meu nu s-a dovedit a fi cea mai bună soluție, dar, sincer, nu sunt convinsă că orice altceva ar fi fost o îmbunătățire. Părea să nu fie ceea ce își dorise el să audă. Ea își drese glasul. De două ori. Și apoi încă o dată. — Îmi pare nespus de rău, adăugă ea, pentru că așa și era și știa din experiență că scuzele dădeau mereu rezultate atunci când cineva nu prea știa ce și cum să spună. Dar chiar credeam că… — Mi-ai spus, o întrerupse el, că dacă o ignor pe domnișoara Watson… — Nu ți-am spus să o ignori! — Ba cum să nu. — Nu. Nu, n-am făcut asta. Ți-am spus să te retragi puțin. Să încerci să nu fii atât de evident în îndrăgosteala ta. Nu era chiar un cuvânt, dar sincer, lui Lucy nu-i mai păsa. — Prea bine, răspunse el, iar tonul lui trecu de la cel al unui frate mai mare care se considera ușor superior la unul de o condescendență absolută. Dacă nu trebuia să o ignor, atunci ce anume trebuia să fac? VP - 58

— Ei bine… Se scărpină la ceafă, care parcă începu să o furnice îngrozitor dintr-odată. Sau poate că era doar de la emoții. Aproape că prefera furnicăturile. Nu-i plăcea prea tare senzația aceea incomodă care i se învolbura în pântec în timp ce căuta ceva rezonabil de spus. — Adică în afară de ceea ce am făcut, adăugă el. — Nu sunt sigură, răbufni ea. Nu am oceane de experiență cu genul ăsta de lucruri. — O, și acum îmi spui. — Ei bine, a meritat încercarea, i-o întoarse ea. Dumnezeu știe că pe cont propriu nu te descurcai prea bine. Gura lui se strânse într-o linie, și ea își permise un surâs mulțumit pentru că atinsese o coardă sensibilă. În mod normal, nu era o persoană răutăcioasă, dar situația părea să impună un dram de laudă de sine. — Prea bine, spuse el încordat. Și, chiar dacă Lucy ar fi preferat ca el să-și ceară scuze și să spună – explicit – că ea avea dreptate și el se înșela, bănuia că, în unele cercuri, „prea bine” putea să treacă drept o recunoaștere a propriilor greșeli. Și, judecând după chipul lui, se putea să fie cam tot ceea ce va primi. Ea încuviință din cap cu un aer regal. Părea cea mai inspirată mișcare. Poartă-te ca o regină și poate vei fi tratată ca o regină. — Mai ai alte idei strălucite? Sau nu. — Ei bine, spuse ea, prefăcându-se că el chiar vorbise de parcă i-ar fi păsa de răspuns, nu cred să fie atât o chestiune de ce să faci cât de ce nu a funcționat ce ai făcut tu. El clipi nedumerit. — Nimeni nu a renunțat vreodată la Hermione, spuse Lucy cu o urmă de nerăbdare. Detesta când oamenii nu înțelegeau imediat ce voia să spună. Lipsa ei de interes doar îi face să-și dubleze eforturile. Este de-a dreptul stânjenitor. El păru vag ofensat. — Poftim?! — Nu vorbesc despre tine, spuse repede Lucy. — Nici nu mai pot de ușurare. Lucy ar fi trebuit să se simtă ofensată de sarcasmul lui, dar avea un simț al umorului lui atât de asemănător cu al ei că nu avea cum să nu se lase încântată de el. — După cum spuneam, continuă ea, pentru că îi plăcuse dintotdeauna să fie directă și la subiect, nimeni nu pare să-și recunoască înfrângerea și să-și VP - 59

întoarcă atențiile spre o doamnă mai accesibilă. De îndată ce toți își dau seama că toți ceilalți o doresc, parcă o iau razna. Este ca și cum ea nu ar fi decât un premiu care trebuie câștigat. — Nu și pentru mine, spuse el încet. Ea ridicară iute ochii spre chipul lui și își dădu seama imediat că vorbea serios când spunea că Hermione era mai mult decât un premiu. Îi păsa de ea. Îi păsa cu adevărat de ea. Lucy nu era sigură de ce sau cum, căci abia făcuse cunoștință cu prietena ei. Iar Hermione nu fusese extraordinar de deschisă în conversațiile ei, nu că ar fi fost vreodată cu domnii care îi făceau curte. Dar domnului Bridgerton îi păsa femeia de dinăuntru, nu doar de chipul perfect. Sau, cel puțin, credea că îi pasă. Ea încuviință încet, obișnuindu-se cu ideea. — Mă gândeam că poate, dacă cineva înceta să se gudure pe lângă ea, i sar părea interesant. Nu, se grăbi să-l asigure, că Hermione ar considera că toată atenția asta a domnilor i s-ar cuveni. Ba dimpotrivă. Ca să fiu sinceră, în cea mai mare parte este o bătaie de cap. — Complimentele tale nu cunosc limite. Dar el zâmbi – în colțul gurii – în timp ce o spuse. — Nu am fost niciodată prea pricepută la complimente, recunoscu ea. — Așa se pare. Lucy zâmbi ironic. Gregory nu își rostise cuvintele ca pe o insultă, iar ea nu avea de gând să le ia ca atare. — O să se dea pe brazdă. — Crezi? — Da. Trebuie. Hermione este o romantică, dar înțelege cum funcționează lumea. În adâncul ei, știe că nu poate să se mărite cu domnul Edmonds. Pur și simplu, nu se poate. Părinții ei o vor renega sau măcar o vor amenința să o facă, iar ea nu este genul care să riște una ca asta. — Dacă ar iubi cu adevărat pe cineva, spuse el încet, ar risca orice. Lucy încremeni. Era ceva în vocea lui. Ceva aspru, ceva puternic, îi înfioră pielea, trezindu-i furnicături prin tot corpul și încremenind-o pur și simplu. Și trebui să întrebe. Neapărat. Trebuia să știe. — Tu așa ai face? ea șopti. Ai risca ceva? El nu se mișcă, dar ochii i se aprinseră. Și nu șovăi. — Orice. Buzele ei se întredeschiseră. De uimire? Venerație? Altceva? — Tu ai risca? i-o întoarse el. — Eu… nu sunt sigură. Ea clătină din cap și trăi cu ciudata senzație că parcă nu se mai cunoaște pe sine. Pentru că ar fi trebuit să fie o întrebare ușoară. Ar fi fost, cu doar VP - 60

câteva zile în urmă. Bineînțeles că ar fi spus că nu și ar mai fi spus că este mult prea pragmatică pentru asemenea prostii. Și mai presus de toate, ar fi spus că oricum genul acela de dragoste nu exista. Dar ceva se schimbase, și ea nu știa exact ce anume. Ceva se schimbase în interiorul ei și o dezechilibrase. O făcuse să se îndoiască. — Nu știu, spuse ea din nou. Cred că ar depinde. — De? Și vorbi mai încet. Imposibil de încet, și totuși ea distinse fiecare cuvânt în parte. — De… Nu știa de ce. Cum să nu știe de ce ar fi depins? Se simțea pierdută, dezrădăcinată, și… și… și apoi cuvintele îi veniră parcă de la sine. Îi alunecară încet printre buze. De dragoste, îmi închipui. — De dragoste. — Da. Doamne, avusese vreodată o asemenea conversație? Oare oamenii chiar vorbeau despre astfel de lucruri? Și existau măcar răspunsuri? Sau ea era singurul om din lume care nu înțelegea? Parcă i se puse un nod în gât, iar Lucy se simți brusc mult prea singură în ignoranța ei. El știa, Hermione știa, și poeții susțineau că știau. Părea că ea era singurul suflet pierdut, singurul om care nu înțelegea ce este dragostea, care nici măcar nu era sigură că dragostea există sau, în cazul în care exista, dacă exista și pentru ea. — De cum se simte, spuse în cele din urmă, pentru că nu știa ce altceva să mai spună. De cum este dragostea. Cum se simte. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei. — Crezi că există variații? Nu se așteptase la altă întrebare. Încă se simțea năucită de ultima. — În cum se simte dragostea, o lămuri el. Crezi că ar putea să fie diferită pentru diferite persoane? Dacă ai iubi pe cineva, cu adevărat și din toată inima, nu s-ar simți de parcă… ar fi totul? Ea nu știa ce să spună. Gregory se întoarse și făcu vreo câțiva pași spre fereastră. — Te-ar consuma, spuse el. Cum să fie altfel? Lucy se uită pur și simplu la spatele lui, fascinată de felul în care haina iscusit croită i se aranja pe umeri. Era cel mai ciudat lucru, dar nu părea în stare să-și întoarcă privirile din locul în care părul lui îi întâlnea gulerul. Aproape că tresări când el se întoarse. VP - 61

— Nu ar mai exista nicio îndoială, spuse el, cu vocea scăzută de intensitatea unuia care credea cu adevărat. Ai ști pur și simplu. Ar fi tot ce ai visat vreodată și apoi mai mult decât atât. El făcu un pas spre ea. Un pas. Apoi încă unul. Și apoi spuse: — Așa cred că trebuie să se simtă dragostea. Și în acel moment, Lucy știu că ei nu îi era dat să simtă un asemenea lucru. Dacă exista – dacă dragostea, așa cum și-o închipuia Gregory Bridgerton chiar exista – nu era ceva care să fie predestinat pentru ea. Nu-și putea imagina o asemenea vâltoare de emoții. Și nu i-ar fi plăcut să o simtă. Atâta măcar știa. Nu voia să se piardă în acest vârtej amețitor, să rămână la mila unei stări pe care nu o putea stăpâni. Nu-și dorea nefericire. Nu-și dorea disperare. Iar dacă asta însemna că trebuia să renunțe la fericire și extaz, fie. Ea ridică ochii spre ai lui, cu răsuflarea tăiată de greutatea propriilor revelații. — Este prea mult, se auzi spunând. Ar fi prea mult. Nu aș… nu aș… încet, el scutură din cap. — Nu ai avea de ales. N-ar fi ceva ce să poți controla. Se întâmplă… pur și simplu. Gura ei se întredeschise surprinsă. — Asta a spus și ea. — Cine? Și când răspunse, vocea îi răsună cu o detașare ciudată, de parcă vorbele izvorau de undeva din străfundurile memoriei. — Hermione, spuse ea. Asta a zis Hermione despre domnul Edmonds. Buzele lui Gregory se strânseră la colțuri. — Da? Lucy dădu încet din cap. — Aproape cuvânt cu cuvânt. A spus că se întâmplă pur și simplu, într-o clipă. — A spus ea asta? Cuvintele răsunară ca un ecou, și singurul lucru de care Gregory mai fu în stare era… să șoptească întrebări lipsite de sens, să caute să se asigure mai bine, în speranța că poate auzise greșit și că ea îi va da un cu totul alt răspuns. Dar, bineînțeles că nu îi răspunse deloc diferit. De fapt, fu mai crunt decât își închipuise. Ea spuse: — A spus că se afla în grădină, admirând trandafirii, și atunci l-a văzut. Și a știut. VP - 62

Gregory doar se uită lung la ea. Își simțea pieptul pustiu, gâtul sugrumat. Nu era ce voia să audă. La naiba, acesta era singurul lucru pe care nu voia săl audă. Ea ridică privirea spre el, iar ochii ei, cenușii în lumina difuză a nopții, îi găsiră pe ai lui cu un aer ciudat de intim. Era de parcă el o cunoștea, de parcă știa ce va spune și cum va arăta chipul ei când o va spune. Era straniu, înspăimântător și, mai presus de toate, descurajant, pentru că femeia din fața lui nu era onorabila domnișoară Hermione Watson. Ci Lady Lucinda Abernathy, și nu era femeia lângă care intenționa să-și petreacă tot restul vieții. Era foarte drăguță, foarte inteligentă și cu siguranță mai mult decât atrăgătoare. Dar Lucy Abernathy nu era femeia pentru el. Și aproape că izbucni în râs pentru că totul ar fi fost cu mult mai ușor dacă inima lui ar fi tresărit când o văzuse prima dată pe ea. Poate că era practic logodită, dar nu era îndrăgostită. De asta era sigur. Dar Hermione Watson… — Ce a spus? șopti el, temându-se de răspuns. Lady Lucinda își înclină capul într-o parte și nu păru deloc nedumerită. — A spus că nici măcar nu i-a văzut chipul. Doar ceafa…

Doar ceafa ei. — …și apoi el s-a întors, iar ea a crezut că aude muzică și singurul lucru la care s-a mai putut gândi a fost… „Sunt ruinată”. — …Sunt ruinată. Asta mi-a spus. Ea ridică privirea spre el, cu capul încă plecat curios într-o parte. Îți poți închipui? Ruinată? Dintre toate lucrurile posibile. Eu nu prea am reușit să înțeleg. Dar el putea. Putea. Perfect. Se uită la Lady Lucinda și observă că ea îi studia fața. Părea încă nedumerită. Și îngrijorată. Și un pic uimită când întrebă: — Nu ți se pare ciudat? — Ba da. Doar două cuvinte, dar rostite cu toată inima. Pentru că era ciudat. Se simți parcă răpus de lama unui pumnal. Ea nu ar fi trebuit să simtă asta pentru alt bărbat. Nu așa trebuiau să se întâmple lucrurile. Și apoi, de parcă s-ar fi rupt o vrajă, Lady Lucinda se întoarse și făcu vreo câțiva pași spre dreapta. Se uită la rafturile cu cărți – nu că ar fi reușit să deslușească vreunul dintre titlurile în lumina din bibliotecă – apoi își trecu degetele peste cotoare. VP - 63

Gregory îi privi mâna; nu știa de ce. Îi urmări pur și simplu mișcarea. Își dădu seama că era o femeie foarte elegantă. La început nu se observa, pentru că înfățișarea ei era atât de sănătoasă și de convențională. Te așteptai ca eleganța să licărească precum mătasea, să strălucească, să te străpungă. Eleganța era o orhidee, nu o simplă margaretă. Dar când Lady Lucinda se mișca, ea arăta altfel. Părea să… plutească. Era o dansatoare minunată. Era convins de asta. Deși nu era prea sigur de ce ar fi contat. — Îmi pare rău, spuse ea, și se întoarse brusc. — În privința domnișoarei Watson? — Da. Nu am vrut să-ți rănesc sentimentele. — Nu mi le-ai rănit, spuse el, poate puțin prea tăios. — O! Ea clipi, poate surprinsă. Mă bucur. Nu am vrut s-o fac. Ea nu ar vrea să facă asta, își dădu el seama. Nu era genul ei. Buzele ei se întredeschiseră, dar nu vorbi imediat. Ochii ei păreau să se concentreze undeva dincolo de umărul lui, de parcă ar fi căutat cuvintele potrivite în spatele lui. — Doar că… Ei bine, când ai spus ce ai spus despre dragoste, începu ea, mi s-a părut atât de cunoscut. Eu nu prea am reușit să pricep. — Nici eu nu aș putea, spuse el încet. Ea rămase tăcută, fără a-l privi direct. Buzele îi erau strânse – doar un pic – și, din când în când, mai clipea. Nu era o mișcare cochetă, ci mai degrabă foarte deliberată. Lucy se gândea, își dădu el seama. Era genul care se gândea la lucruri, probabil spre frustrarea nesfârșită a oricărui alt om care avea misiunea de a o îndruma prin viață. — Ce o să faci acum? întrebă ea. — Cu domnișoara Watson? Ea încuviință din cap. — Ce-mi sugerezi să fac? — Nu sunt sigură, spuse ea. Pot să-i vorbesc în favoarea ta, dacă vrei. — Nu. Ceva în propunerea ei părea mult prea adolescentin. Iar Gregory abia acum începea să simtă că era cu adevărat un bărbat matur, gata să se facă remarcat. — Atunci poți aștepta, spuse ea, și ridică din umeri. Sau poți să mergi mai departe și să încerci din nou să-i faci curte. Nu o să aibă ocazia de a-l revedea pe domnul Edmonds pentru cel puțin o lună și cred că – în cele din urmă – o să ajungă să-și dea seama… Dar ea nu încheie fraza. Și el își dori să știe. VP - 64

— Să-și dea seama de ce anume? insistă el. Ea ridică privirea, ca și când ar fi fost trezită dintr-un vis. — Păi, că tu… că tu… doar că ești cu mult mai bun decât restul. Nu știu de ce nu poate să vadă asta. Este destul de evident pentru mine. Venită de la oricine altcineva ar fi fost o afirmație ciudată. Poate prea sinceră. Poate chiar o aluzie timidă la propria disponibilitate. Dar nu de la ea. Era lipsită de artificii, genul de tânără în care un bărbat putea să aibă încredere. Cam ca surorile lui, bănuia el, cu o minte ageră și un simț ascuțit al umorului. Lucy Abernathy nu va inspira niciodată poezii, dar sigur era o prietenă foarte bună. — O să se întâmple, spuse ea, cu o voce blândă, dar convinsă. O să-și dea seama. Tu… și Hermione… O să fiți împreună. Sunt sigură de asta. El îi privi buzele în timp ce vorbea. Nu știa de ce, dar forma lor deveni brusc fascinantă… felul în care se mișcau, cum formau consoanele și vocalele. Erau buze obișnuite. Nu-i atrăseseră atenția cu nimic până acum. Dar acum, în camera cufundată în întuneric, cu aerul vibrând doar în șoaptele blânde ale vocilor lor… Se întrebă cum ar fi fost să o sărute. Făcu un pas înapoi, simțindu-se brusc și copleșitor rău. — Ar trebui să ne întoarcem, spuse el dintr-odată. O licărire de durere îi traversă ochii. La naiba! Nu voise să pară atât de dornic să scape de ea. Nimic din tot ce se întâmpla nu era din vina ei. El era doar obosit. Și frustrat. Și ea era acolo. Și noaptea era întunecată. Și erau singuri. Și nu fusese dorință. Nu avea cum să fie dorință: Așteptase toată viața să reacționeze la o femeie așa cum i se întâmplase cu Hermione Watson. După aceea, nu avea cum să mai simtă dorință pentru altă femeie. Nici pentru Lady Lucinda, nici pentru nimeni. Nu era nimic. Ea nu însemna nimic. Nu, nu era corect. Ea însemna ceva. Chiar destul de mult. Dar nu pentru el.

VP - 65

Capitolul 6 În care eroul nostru face progrese. Doamne sfinte, ce spusese? Gândul i se agită prin minte în timp ce rămase întinsă pe pat în noaptea aceea, prea îngrozită să se mai zvârcolească și să se mai foiască. Rămase pe spate, cu ochii pironiți în tavan, perfect nemișcată și pe deplin cutremurată. Și a doua zi dimineață, în timp ce privi în oglindă, oftând când zări violaceul obosit de sub ochi, iată că răsună din nou… „O, domnule Bridgerton, ești cu mult mai bun decât ceilalți”. Și de fiecare dată când relua momentul, vocea din memoria ei răsuna mai tare, devenind mai fandosită, până se transforma într-una dintre creaturile acelea îngrozitoare… fetele care fluturau din gene și leșinau de fiecare dată când fratele mai mare al cuiva trecea în vizită pe la școală. — Lucy Abernathy, mormăi ea în șoaptă, prostănaco. — Ai spus ceva? Hermione ridică privirea spre ea de undeva din apropierea patului. Lucy avea deja mâna pe clanță, pregătită să coboare la micul dejun. — Înmulțeam în gând, minți Lucy. Hermione se apucă să-și încalțe din nou pantofii. — Doamne iartă-mă, de ce? spuse ea, mai degrabă pentru sine. Lucy ridică din umeri, chiar dacă Hermione nu se uita la ea. Spunea mereu că făcea înmulțiri în gând atunci când Hermione o surprindea vorbind singură. Habar nu avea de ce Hermione chiar o credea; Lucy detesta să facă înmulțiri, aproape la fel de mult pe cât ura fracțiile și tabelele. Dar părea genul de activitate pe care ar fi putut să o facă, la cât era de pragmatică, și Hermione nu îi pusese niciodată la îndoială spusele. Pe alocuri, Lucy bolborosea câte un număr tocmai ca să fie mai autentică. — Ești gata să cobori? întrebă Lucy și răsuci clanța. Nu că ea ar fi fost. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să dea ochii… cu oricine. Desigur, cu domnul Bridgerton în special, dar gândul de a înfrunta lumea per ansamblu era pur și simplu înfiorător. Dar îi era foame, până la urmă tot trebuia să se arate la față și nu înțelegea de ce nefericirea trebuia să se dezlănțuie pe stomacul gol. În timp ce se duceau spre micul dejun, Hermione se uită curioasă la ea. — Te simți bine, Lucy? întrebă ea. Arăți cam ciudat. VP - 66

Lucy se chinui să nu râdă. Era ciudată. Era o idioată și probabil nu trebuia lăsată nesupravegheată în public. Doamne, chiar îi spusese lui Gregory Bridgerton că era mai bun decât ceilalți? Își dorea să moară. Sau măcar să se ascundă sub un pat. Dar nu, nici măcar nu era în stare să se prefacă bolnavă și să zacă o vreme în pat. Nici măcar nu se gândise să încerce. Era atât de ridicol de firească și de adeptă a rutinelor, încât se pregătise și era gata să meargă la micul dejun înainte de a fi reușit măcar să emită un gând coerent. Desigur, în afară gândurile la aparenta ei nebunie. Aici nu avea nicio problemă de concentrare. — Ei bine, în orice caz, nu arăți foarte bine, spuse Hermione când ajunse în capul scărilor. Dar chiar îmi place cum ți-ai asortat panglica verde cu rochia albastră. Nu m-aș fi gândit la asta, dar este o alegere foarte inteligentă. Și se potrivește atât de minunat cu ochii tăi. Lucy își privi hainele. Nu-și amintea să se fi îmbrăcat. Era un miracol că nu arăta de parcă ar fi scăpat dintr-un circ. Cu toate că… Scoase un mic oftat. Să fugă cu niște circari părea o idee teribil de ademenitoare în clipa asta, chiar practică, din moment ce era foarte sigură că nu ar fi trebuit să se mai arate niciodată la față în lumea bună. Era clar că îi lipsea o legătură extrem de importantă între creier și gură, iar Dumnezeu știa ce mai putea să scoată pe gură de acum încolo. Doamne sfinte, ar fi putut la fel de bine să-i spună lui Gregory Bridgerton că i se părea a fi un zeu. Ceea ce nici nu i se părea. Absolut deloc. I se părea pur și simplu o partidă foarte bună pentru Hermione. Și ea îi spusese acest lucru. Nu-i așa? Ce spusese? Ce îi spusese mai exact? — Lucy? Ceea ce spuse era… Ceea ce spuse era… Încremeni. Doamne, Dumnezeule! Va crede că îl dorea. Hermione mai făcu vreo câțiva pași înainte de a-și da seama că Lucy nu era lângă ea. — Lucy? — Știi, spuse Lucy și vocea ei îi răsună puțin cam prea pițigăiată, nu cred să-mi mai fie atât de foame. Hermione păru neîncrezătoare. — Ca să îți iei micul dejun? Era cam greu de crezut. Lucy mânca mereu ca un marinar la micul dejun. VP - 67

— Eu… ah… Nu cred că mi-a picat bine ceva din ce am mâncat aseară. Poate somonul. Își puse mâna pe stomac pentru un plus de efect. Cred că ar trebui să mă întind. Și să nu se mai ridice niciodată. — Chiar pari cam străvezie, spuse Hermione. Lucy schiță o urmă de surâs, hotărând în deplină cunoștință de cauză să fie recunoscătoare pentru micile favoruri din viață. — Vrei să-ți aduc ceva? întrebă Hermione. — Da, răspunse plină de râvnă Lucy, sperând că Hermione nu auzise sunetul scos de stomacul ei. — O, dar n-ar trebui, spuse Hermione și își așeză îngândurată un deget pe buze. Probabil n-ar trebui să mănânci dacă îți este greață. Ultimul lucru de care mai ai nevoie acum este să dai totul afară. — Nu este chiar o greață, improviză Lucy. — Nu? — Este… ah… destul de greu de explicat, de fapt. Eu… Lucy se sprijini de perete. Cine ar fi știut că putea să fie o actriță atât de bună? Hermione se repezi lângă ea, cu fruntea brăzdată de îngrijorare. — O, Doamne! exclamă ea și își trecu un braț pe după spatele lui Lucy. Ești albă ca varul. Lucy clipi surprinsă. Poate chiar se îmbolnăvea. Cu atât mai bine. Va rămâne astfel la distanță zile întregi. — Te duc înapoi în pat, spuse Hermione, tonul ei părând să nu accepte nicio urmă de împotrivire. Și atunci o chem pe mama. Ea o să știe ce să facă. Lucy dădu ușurată din cap. Remediul lui Lady Watson pentru orice fel de boală erau ciocolata și biscuiții. Fără doar și poate, o soluție nonconformistă, dar cum era ceea ce alegea mama lui Hermione de fiecare dată când spunea că este bolnavă, nu avea cum să le nege celorlalți un asemenea leac. Hermione o conduse înapoi în dormitor, mergând până într-acolo încât să o descalțe pe Lucy înainte de a se întinde în pat. — Dacă nu te-aș cunoaște atât de bine, spuse Hermione și aruncă nepăsătoare pantofii în dulap, aș crede că te prefaci. — N-aș face niciodată asta. — O, ba ai face-o, spuse Hermione. Cu siguranță. Dar nu ai duce-o niciodată până la capăt. Ești mult prea convențională. Convențională? Ce legătură avea asta cu orice? Hermione scoase un pufnet delicat. — Probabil că o să fiu nevoită să stau acum la micul mic dejun cu acel obositor domn Bridgerton. VP - 68

— Nu este atât de îngrozitor, spuse Lucy, cu un pic mai multă înflăcărare decât te-ai fi putut aștepta de la cineva căreia îi picase greu somonul. — Bănuiesc, acceptă Hermione. Aș spune că este mai bun decât majoritatea. Lucy tresări la auzul propriilor cuvinte. „Cu mult mai bun decât restul. Cu mult mai bun decât restul”. Era probabil cel mai înspăimântător lucru pe care îl spusese vreodată. — Dar el nu este pentru mine, continuă Hermione, fără să bage de seamă chinul prin care trecea Lucy. O să-și dea seama cât de curând. Și apoi, o să treacă la altcineva. Lucy se îndoia de acest lucru, dar nu spuse nimic. Ce nebunie! Hermione era îndrăgostită de domnul Edmonds, domnul Bridgerton era îndrăgostit de Hermione, iar Lucy nu era îndrăgostită de domnul Bridgerton. Dar el credea că era. Ceea ce era o prostie, desigur. Nu va permite niciodată să se întâmple una ca asta, practic logodită cum era cu Lord Haselby. Haselby. Aproape gemu. Toate ar fi fost cu mult mai ușoare dacă ar fi putut să-și amintească fața lui. — Poate că o să cer să mi se aducă aici micul dejun, spuse Hermione și fața i se lumină de parcă tocmai ar fi descoperit un nou continent. Crezi că o să ne trimită o tavă? O, fir-ar să fie! Și iată cum se duceau pe apa sâmbetei toate planurile ei. Acum Hermione avea o scuză ca să rămână în cameră toată ziua. Și chiar a doua zi, dacă Lucy continua să se prefacă bolnavă. — Nu știu de ce nu m-am gândit la asta mai devreme, spuse Hermione, îndreptându-se spre clopoțel. Aș prefera să rămân aici cu tine. — Nu! strigă Lucy și gândurile începură să i se amestece de-a valma în minte. — De ce nu? Într-adevăr. Lucy făcu repede un plan de bătaie. — Dacă rogi să ți se aducă o tavă, se poate să nu primești ce vrei. — Dar știu ce vreau. Ouă fierte și pâine prăjită. Sigur se pot descurca. — Dar eu nu vreau ouă fierte și pâine prăjită. Lucy căută să-și păstreze pe chip o expresie cât mai demnă de milă și mai jalnică. Îmi cunoști atât de bine gusturile. Dacă te duci în sufragerie, sunt sigură că ai găsi exact ce trebuie. — Dar credeam că nu o să mănânci. Lucy își puse din nou mâna pe burtă. — Ei bine, s-ar putea să ciugulesc câte ceva. — O, prea bine, spuse Hermione, părând acum mai curând nerăbdătoare decât orice altceva. Ce vrei? VP - 69

— Hm, poate niște costiță? — Cu un stomac deranjat de pește? — Nu sunt sigură că a fost peștele. Pentru un moment parcă nesfârșit, Hermione rămase pur și simplu locului și se uită lung la ea. — Doar costiță, atunci? întrebă ea în cele din urmă. — Hm, și orice mai crezi că mi-ar plăcea, spuse Lucy, din moment ce ar fi fost foarte simplu să ceară să li se aducă niște costiță. Hermione scoase un oftat înăbușit. — Mă întorc repede. O privi pe Lucy cu o expresie ușor suspicioasă. Să nu te obosești prea tare. — Nu, promise Lucy. Zâmbi spre ușă când aceasta se închise în urma lui Hermione. Numără până la zece, apoi sări din pat și fugi iute la dulap ca să-și aranjeze pantofii. După ce-și potoli nebunia, înșfacă o carte și se strecură înapoi ca să se așeze în pat și să citească. Una peste alta, se dovedea a fi o dimineață minunată. * Când Gregory intră în sufragerie, se simțea mult mai bine. Ce se întâmplase cu o seară înainte… nu însemna nimic. Aproape că și uitase. Nu era ca și cum și-ar fi dorit să o sărute pe Lady Lucinda. Doar își pusese câteva întrebări, lucru foarte diferit. La urma urmei, el era doar un bărbat. Își pusese întrebări despre sute de femei, de cele mai multe ori fără nicio intenție de a le vorbi măcar. Toată lumea se întreba. Dacă acționai sau nu era lucrul care făcea diferența. Ce îi spuseseră odată frații lui… frații lui cu căsnicii fericite, ar fi putut să adauge el? Căsătoria nu te făcea orb. Poate că nu mai căutau alte femei, dar nu însemna că nu mai observau ce aveau sub ochi. Fie că era vorba de o chelneriță cu sânii extrem de mari sau de o doamnă cuviincioasă cu… ei bine, cu o pereche de buze apetisante… nu aveai cum să nu vezi aceea parte a corpului. Și dacă puteai să vezi, atunci, firește, îți puneai întrebări și… Și nimic. Toate astea nu însemnau nimic. Ceea ce însemna că Gregory putea să-și ia micul dejun cu capul limpede. Ouăle erau bune pentru suflet, decise el. Și costița. Singura persoană care se mai afla în sala de mese era domnul Snowe, care avea la vreo 50 de ani și părea mereu scrobit din cap până în picioare, dar care era, din fericire, mai interesat de ziarul lui decât de a face conversație. După ce își mormăi salutul obligatoriu, Gregory se așeză la capătul opus al mesei și începu să mănânce. VP - 70

Excelenți cârnați în dimineața asta. Și pâinea prăjită era excepțională. Exact cantitatea potrivită de unt. Ouăle aveau nevoie de puțină sare, dar în afară de asta, toate erau foarte gustoase. Gustă din codul sărat. Nu era rău. Nu era rău deloc. Mai luă o mușcătură. Mestecă. Savură. Se gândi foarte serios la politică și agricultură. Continuă hotărât cu fizica newtoniană. Chiar ar fi trebuit să fi fost mai atent la Eton, pentru că nu-și amintea prea bine diferența dintre forță și lucru mecanic. Să vedem, lucrul mecanic era ceva cu kilogram pe metru și forța era… Nu era nici măcar de a-ți pune întrebări. Sincer, totul putea să fie pus pe seama unei iluzii a luminii. Și a stării lui de spirit. Nu prea se simțise în apele lui. Pentru numele lui Dumnezeu, se uitase la gura ei pentru că ea vorbise. Unde să se fi uitat? Își apucă furculița cu o forță reînnoită. Reveni la codul lui. Și la ceaiul lui. Nimic mai bine ca un ceai ca să cureți totul. Sorbi prelung, uitându-se peste marginea ceștii când auzi cum cineva se apropie pe coridor. Și apoi ea lumină cu prezența ei pragul ușii. El clipi surprins, apoi îi aruncă o privire peste umărul ei. Venise fără umbra ei. Acum că stătea să se gândească, nu-și închipuise că o va vedea vreodată pe domnișoara Watson fără Lady Lucinda. — Bună dimineața, strigă el, pe tonul exact potrivit. Suficient de prietenos încât să nu pară plictisit, dar nu prea prietenos. Un bărbat nu voia niciodată să pară disperat. Domnișoara Watson îl privi cum se ridică în picioare, iar pe chipul ei nu se citi absolut nicio emoție. Nici fericire, nici mânie, nimic altceva decât un licăr de recunoaștere. Era chiar remarcabil. — Bună dimineața, murmură ea. Atunci, la naiba, de ce nu? — Mi te alături? întrebă el. Buzele ei se întredeschiseră și ea se opri, de parcă nu ar fi fost sigură ce vrea să facă. Și apoi, ca și cum ar fi primit dovezi perfide că, de fapt, împărtășeau un fel de legătură mai subtilă, îi citi gândurile. Cu adevărat. Știu exact ce gândea ea. „O, foarte bine, bănuiesc că oricum trebuie să iau micul dejun”. Simți cum inima îi crește în piept la propriu. — Nu pot să stau foarte mult, spuse domnișoara Watson. Lucy nu se simte bine și i-am promis că îi aduc o tavă sus. VP - 71

Era greu să ți-o închipui pe neîmblânzita Lady Lucinda îmbolnăvindu-se, deși Gregory nu știa de ce. Nu era ca și cum ar fi cunoscut-o. Serios, nu făcuseră altceva decât să discute de câteva ori. — Sper că nu este nimic grav, murmură el. — Nu cred, răspunse ea și luă o farfurie. Ridică privirea spre el, clipind cu ochii aceia uluitor de verzi. Ai mâncat din pește? El se uită spre cod. — Acum? — Nu, aseară. — Cred. De obicei, mănânc de toate. Buzele i se țuguiară o clipă, apoi murmură: — Și eu am mâncat. Gregory așteptă mai multe explicații, dar nu păru tentată să i le ofere. Astfel că rămase în picioare, în timp ce ea își puse câteva linguri de ou și costiță pe farfurie. Apoi, după un moment de șovăială… „Chiar mi-e foame? Pentru că, cu cât îmi pun mai multă mâncare în farfurie, cu atât va dura mai mult să o termin. Aici. În sufragerie. Cu el”. …luă o bucată de pâine prăjită. „Hmmm. Da, mi-e foame.” Gregory așteptă până când ea se așeză în fața lui, apoi luă și el loc. Domnișoara Watson îi trimise un zâmbet discret – genul care nu era altceva decât o arcuire delicată a buzelor – și începu să mănânce din ouă. — Ai dormit bine? întrebă Gregory. Ea se șterse ușor la gură cu șervetul. — Foarte bine, mulțumesc. — Eu, nu, anunță el. La naiba, dacă nu reușea să o atragă cu conversațiile politicoase, poate trebuia să meargă pe efectul de surpriză. Ea ridică privirea. — Îmi pare atât de rău. Și apoi coborî din nou privirea. Și mâncă. — Am avut un vis teribil, spuse el. De fapt, un coșmar. Îngrozitor. Ea își ridică cuțitul și tăie costița. — Îmi pare foarte rău, spuse ea, aparent fără să-și dea seama că rostise aceleași cuvinte cu doar câteva clipe mai devreme. — Nu-mi amintesc prea bine ce am visat, spuse Gregory gânditor. Desigur, inventa totul. Nu dormise bine, dar nu din cauza unui coșmar. Dar o va face să vorbească cu el sau va muri încercând. Tu îți amintești visele tale? întrebă el. VP - 72

Furculița ei rămase suspendată în aer… și interveni din nou legătura aceea încântătoare dintre mințile lor. „Doamne iartă-mă, de ce mă întreabă asta?” Ei bine, poate că Dumnezeu nu prea avea ce să caute în frază. Ar fi fost nevoie de ceva mai multă emoție decât părea că posedă. Măcar în privința lui. — Nu, spuse ea. De obicei, nu. — Serios? Ce interesant! Eu îmi amintesc cam jumătate din ce visez, aș spune. Ea dădu din cap. „Dacă dau din cap, nu trebuie să improvizez ceva de spus”. Gregory nu se dădu bătut. — Visul de aseară a fost foarte viu. Era o furtună. Cu tunete și fulgere. Absolut spectaculos. Ea întoarse capul, atât de încet, și se uită peste umăr. — Domnișoară Watson? Hermione reveni cu fața spre el. — Credeam că am auzit pe cineva. „Speram să aud pe cineva”. Serios, acest talent de citire a gândurilor începea să devină istovitor. — Bine, spuse el. Ei bine, unde am rămas? Domnișoara Watson începu să mănânce foarte repede. Gregory se aplecă înainte. Nu va scăpa atât de ușor. — O, da, ploaia, spuse el. Ploua cu găleata. Un potop în toată regula. Și pământul a început să mi se topească sub picioare. Să mă înghită. Se opri, cu intenție, și apoi își păstră ochii ațintiți spre chipul ei până când domnișoara fu nevoită să spună ceva. După câteva momente de tăcere cumplit de apăsătoare, ea își mută în cele din urmă privirea de la mâncare spre fața lui. O bucățică de ou tremura în vârful furculiței. — Pământul se topea, spuse el. Și aproape izbucni în râs. — Ce… neplăcut! — Chiar a fost, spuse el cu mare însuflețire. Am crezut că o să mă înghită cu totul. Ai simțit vreodată asta, domnișoară Watson? Tăcere. Și apoi… — Nu. Nu, nu pot spune că mi s-a întâmplat. El își frământă absent lobul urechii cu degetul, apoi spuse în treacăt: — Nu mi-a plăcut prea tare. Avu impresia că ea își va scuipa ceaiul. VP - 73

— Păi, serios, continuă el. Cui i-ar plăcea? Și pentru prima dată de când o întâlnise, i se păru că vede cum masca de nepăsare îi alunecă din ochi în timp ce spuse destul de animată: — N-am nici cea mai vagă idee. Ba chiar clătină din cap. Trei lucruri deodată! O propoziție întreagă, o urmă de emoție și o mișcare din cap. Pe cuvânt, poate chiar reușea să o scoată la liman cu ea. — Și ce s-a mai întâmplat după aceea, domnule Bridgerton? Doamne, îi pusese o întrebare. Mai avea puțin și cădea de pe scaun. — Apoi, spuse el, m-am trezit. — Ce noroc! — M-am gândit și eu la același lucru. Ei spun că dacă mori în vis, mori și în somn. Ea făcu ochii mari. — Cine spune asta? — Ei, frații mei, recunoscu el. Ai toată libertatea de a analiza informația în funcție de sursa ei. — Am un frate, spuse ea. Îi place la nebunie să mă chinuiască. Gregory încuviință serios din cap. — Asta trebuie să facă frații. — Să-și chinuiască surorile? — Cu precădere pe cele mai mici. — Pentru că este mai mică. — Nu, pentru că merită. Ea râse. — Domnule Bridgerton, ești teribil! El schiță un zâmbet. — N-ai întâlnit-o pe Hyacinth. — Dacă te enervează atât cât să-ți dorești să o chinuiești, sunt sigură că aș adora-o. El se lăsă pe spate, bucurându-se de sentiment de seninătate care îl cuprinse. Era plăcut să nu fii nevoit să te străduiești atât de mult. — Deci fratele tău este mai mare? Ea încuviință din cap. — Chiar mă chinuie pentru că eu sunt mai mică. — Vrei să spui că nu meriți asta? — Bineînțeles că nu. Nu-și dădea seama dacă era sarcastică. — Unde este fratele tău acum? VP - 74

— În Trinity Hall. Luă o ultimă mușcătură din ou. La Cambridge. Și fratele lui Lucy a studiat acolo. A terminat acum un an. Gregory nu era foarte sigur de ce îi spunea asta. El nu era interesat de fratele Lucindei Abernathy. Domnișoara Watson mai tăie o bucățică de costiță și duse furculița la gură. Mâncă și Gregory, aruncându-i priviri furișe în timp ce mestecă. Doamne, dar era minunată! Nu credea să mai fi văzut vreodată o femeie cu tenul ei. De fapt, pielea ei era fermecătoare. Bănuia că majoritatea bărbaților credeau că frumusețea ei era dată de păr și de ochi și era adevărat că erau trăsăturile care te făceau să încremenești. Dar pielea ei era precum alabastrul așezat pe o petală de trandafir. Se opri din mestecat. Habar nu avusese că putea să fie atât de poetic. Domnișoara Watson puse furculița deoparte. — Ei bine, spuse ea, cu cele mai delicate suspine, cred că ar trebui să pregătesc tava pentru Lucy. El se ridică imediat să o ajute. Doamne, dar chiar părea că nu voia să plece. Gregory se felicită în gând pentru un mic dejun extraordinar de spornic. — Chem pe cineva să o ducă în cameră pentru tine, spuse el, și făcu semn unui lacheu. — O, ar fi minunat! Ea îi zâmbi recunoscătoare, iar inima lui îi tresări la propriu în piept. I se păruse dintotdeauna o figură de stil, dar acum știa că este adevărată. Iubirea chiar putea să-ți afecteze organele interne. — Te rog să-i transmiți lui Lady Lucinda toate cele bune din partea mea, spuse el, urmărind curios cum domnișoara Watson îngrămădi cinci felii de carne pe farfurie. — Lui Lucy îi place costița, spuse ea. — Îmi dau seama. Și apoi mai adăugă ouă, cod, cartofi, roșii, după care puse pe o farfurie separată brioșe și pâine prăjită. — Micul dejun a fost întotdeauna masa ei preferată din zi, spuse domnișoara Watson. — Și a mea. — O să-i spun asta. — Nu cred că o să fie prea interesată. O slujitoare intrase în încăpere cu o tavă și domnișoara Watson așeză pe ea farfuriile pline ochi. — O, ba da, spuse ea voioasă. Pe Lucy o interesează totul. Chiar face înmulțiri în minte. Ca să se amuze. VP - 75

— Glumești. Gregory nu-și putea închipui un mod mai puțin plăcut de a-ți ține mintea ocupată. Ea își puse mâna pe inimă. — Îți jur. Cred că vrea să-și îmbunătățească memoria, pentru că nu a fost niciodată foarte bună la matematică. Hermione se îndreptă spre ușă, apoi se întoarse spre el. Micul dejun a fost minunat, domnule Bridgerton. Mulțumesc pentru companie și conversație. El își înclină capul. — Plăcerea a fost doar de partea mea. Doar că nu era. Și ea se bucurase de timpul petrecut împreună. O vedea în zâmbetul ei. Și în ochii ei. Și se simți ca un rege. • — Știai că dacă mori în vis, mori în somn? Lucy nici măcar nu se opri din tăiatul costiței. — Aiurea, spuse ea. Cine ți-a spus asta? Hermione stătea cocoțată pe marginea patului. — Domnule Bridgerton. Acum iată ceva care era mai presus de costiță. Lucy ridică imediat privirea. — Deci l-ai văzut la micul dejun? Hermione încuviință din cap. — Am stat față în față. M-a ajutat să mă ocup de tavă. Lucy își privi consternată micul dejun copios. De obicei, reușea să-și ascundă apetitul extraordinar zăbovind mai mult la masa de mic dejun, apoi mai primind o porție de îndată ce pleca primul val de oaspeți. Ei bine, nu avea ce să facă. Gregory Bridgerton o considera deja o pacoste… putea la fel de bine să o considere o pacoste care va cântări peste 75 de kilograme până la sfârșitul anului. — Este chiar foarte amuzant, spuse Hermione, jucându-se absentă cu părul. — Am auzit că este absolut fermecător. — Mmmm. Lucy își urmări atent prietena. Hermione privea pe fereastră și, chiar dacă nu mai avea aerul acela ridicol de „încerc să învăț pe de rost un sonet de dragoste”, sigur reușise să învețe măcar un cuplet sau două. — Este foarte chipeș, spuse Lucy.

VP - 76

Nu părea să fie niciun rău în mărturisire. Nu era ca și cum ar fi pus ochii pe el, iar omul arăta destul de bine încât să fie interpretat mai degrabă ca o stare de fapt decât ca o opinie personală. — Crezi? întrebă Hermione. Se întoarse spre Lucy, cu capul înclinat gânditor. — O, da, răspunse Lucy. Ochii lui, în mod special. Îmi plac foarte mult ochii căprui. Mi-au plăcut dintotdeauna. De fapt, nu i se păruseră niciodată într-un fel sau altul, dar acum că se gândea la asta, ochii căprui erau chiar frumoși. Un pic de maroniu, un pic de verde. Luau ce era mai bun de la ambele. Hermione o privi curioasă. — Nu știam asta. Lucy ridică din umeri. — Nu-ți spun chiar totul. Altă minciună. Hermione era la curent cu fiecare ultim detaliu din viața lui Lucy și era la curent de trei ani. Exceptând, bineînțeles, planurile ei de a o uni pe Hermione cu domnul Bridgerton. Domnul Bridgerton. Exact. Trebuia să revină cu discuția la persoana lui. — Dar trebuie să recunoști, spuse Lucy cu cea mai îngândurată dintre voci, că nu este prea chipeș. Un lucru bun, de altfel. — Domnul Bridgerton? — Da. Are nasul prea proeminent, nu crezi? Și sprâncenele nu-i sunt chiar uniforme. Lucy se încruntă. Nu-și dăduse seama că era atât de familiarizată cu chipul lui Gregory Bridgerton. Hermione doar încuviință din cap, astfel că Lucy continuă: — Nu cred că mi-aș dori să mă mărit cu cineva care să fie prea frumos. Trebuie să fie îngrozitor de intimidant. M-aș simți ca o rățușcă de fiecare dată când deschid gura. Hermione chicoti la auzul spuselor ei. — O rățușcă? Lucy încuviință din cap și hotărî să nu măcăne. Se întrebă dacă bărbații care o curtau pe Hermione își făceau griji pentru același lucru. — Este foarte brunet, spuse Hermione. — Nu chiar atât de brunet. Lui Lucy părul lui i se părea de un castaniu blând. — Da, dar domnul Edmonds este atât de blond. Domnul Edmonds chiar avea un păr blond minunat, așa că Lucy hotărî să nu facă alte comentarii. Și știa că trebuia să fie foarte atentă. Dacă o împingea pe Hermione prea susținut în direcția domnului Bridgerton, sigur VP - 77

prietena ei s-ar fi împotrivit și ar fi revenit la dragostea pentru domnul Edmonds, ceea ce, firește, era un dezastru de proporții apocaliptice. Nu, Lucy trebuia să fie subtilă. Hermione trebuia să-și dea singură seama dacă i se schimbau sentimentele pe care le nutrea pentru domnul Bridgerton. Sau măcar să creadă că-și dă seama. — Și familia lui este foarte modernă, murmură Hermione. — Familia domnului Edmonds? întrebă Lucy, interpretând greșit în mod deliberat. — Nu, familia domnului Bridgerton, firește. Am auzit lucruri atât de interesante despre ei. — O, da, spuse Lucy. Și eu. O admir foarte mult pe Lady Bridgerton. A fost o gazdă minunată. Hermione aprobă din cap. — Cred că ea te preferă pe tine. — Nu fi prostuță! — Nu mă deranjează, spuse Hermione și ridică din umeri. Nu este ca și cum pe mine nu m-ar plăcea. Doar că pe tine te place mai mult. Femeile te plac întotdeauna mai mult pe tine. Lucy deschise gura ca să o contrazică, dar apoi se opri, dându-și seama că era adevărat. Ce ciudat că nu o observase niciodată până acum. — Ei bine, nu este ca și cum te-ai mărita cu ea, spuse Lucy. Hermione îi aruncă o privire tăioasă. — Nu am spus că vreau să mă mărit cu domnul Bridgerton. — Nu, bineînțeles că nu, spuse Lucy și se muștrului în gând. Știuse că vorbele erau o greșeală din clipa în care îi zburaseră de pe buze. — Dar… Hermione oftă și continuă să se uite în gol. Lucy se aplecă înainte. Deci asta însemna să aștepți cu sufletul la gură un cuvânt. Și să te agăți și să te agăți… până când nu mai putu să îndure. — Hermione? întrebă ea în cele din urmă. Hermione se lăsă din nou pe pat. — O, Lucy, gemu ea, în tonuri demne de Covent Garden, sunt atât de confuză. — Confuză? Lucy zâmbi. Acesta trebuia să fie un lucru bun. — Da, răspunse Hermione, din poziția ei deloc elegantă de pe pat. Când stăteam la masă cu domnul Bridgerton… ei bine, la început mi s-a părut chiar cam nebun… dar apoi mi-am dat seama că mă simt bine. De fapt, a fost amuzant și m-a făcut să râd. VP - 78

Lucy nu vorbi, așteptând ca Hermione să-și adune gândurile. Hermione scoase un sunet, pe jumătate oftat, pe jumătate geamăt. Peste măsură de mâhnită. — Și apoi, de îndată ce mi-am dat seama, am ridicat ochii spre el și am… Ea se rostogoli pe o parte, sprijinindu-se de cot și ținându-și capul cu o mână. Am vibrat. Lucy mai căuta încă să digere comentariul legat de nebunia lui. — Ai vibrat? repetă ea. Ce înseamnă să vibrezi? — Să simți că-ți vibrează pântecul. Inima. Ceva… ceva înăuntrul tău. Nu știu ce. — La fel cum a fost când l-ai văzut pe domnul Edmonds prima dată? — Nu. Nu. Nu. Fiecare nu fusese spus cu un accent diferit, iar Lucy avu impresia că Hermione încerca mai degrabă să se convingă pe sine. — Nu a fost deloc același lucru, spuse Hermione. Dar a fost… oarecum la fel. La o scară mult mai mică. — Înțeleg, spuse Lucy, cu o admirabilă gravitate în voce, din moment ce nu înțelegea nimic. Dar oricum, nu înțelesese niciodată genul acesta de lucruri. Și după conversația ciudată avută cu domnul Bridgerton cu o seară înainte, era ferm convinsă că nu va înțelege niciodată. — Dar n-ai crede că… dacă sunt îndrăgostită cu atâta disperare de domnul Edmonds… n-ai crede că nu aș vibra niciodată cu altcineva? Lucy se gândi la cuvintele ei. Și apoi spuse: — Nu înțeleg de ce dragostea trebuie să fie disperată. Hermione se împinse pe coate și o privi curioasă. — Eu n-am întrebat asta. Nu? Nu ar fi trebuit să întrebe tocmai asta? — Ei bine, spuse Lucy, alegându-și cuvintele cu atenție, poate înseamnă că… — Știu ce o să spui, o întrerupse Hermione. O să spui că probabil înseamnă că nu sunt atât de îndrăgostită de domnul Edmonds pe cât credeam. Și apoi, o să spui că trebuie să-i acord o șansă domnului Bridgerton. Și apoi, o să spui că ar trebui să le acord o șansă tuturor celorlalți domni. — Ei bine, nu tuturor, spuse Lucy. Dar restul ideii ei era pe aproape. — Crezi că nu m-am gândit la toate astea? Nu-ți dai seama cât de cumplit de dureroase sunt toate astea pentru mine? Să mă îndoiesc de mine? Și VP - 79

Doamne sfinte, Lucy, dacă nu se încheie totul aici? Dacă o să mi se mai întâmple? Cu altcineva? Lucy simți că nu trebuia neapărat să răspundă, dar tot vorbi. — Nu este nimic în neregulă să te îndoiești de tine, Hermione. Căsătoria este o sarcină uriașă. Cea mai importantă alegere pe care o s-o faci vreodată în viața ta. După aceea, nu te mai poți răzgândi. Lucy mușcă puțin din costiță, amintindu-și cât era de recunoscătoare că lordul Haselby era atât de potrivit. Situația ei ar fi putut să fie cu mult mai rea. Ea mestecă, înghiți și spuse: — Trebuie doar să-ți oferi puțin timp, Hermione. Și este indicat. Nu există motiv întemeiat să te pripești cu nunta. Urmă o lungă pauză înainte ca Hermione să răspundă: — Cred că ai dreptate. — Dacă îți este scris să fii cu domnul Edmonds, el o să te aștepte. O, Doamne! Lui Lucy nu-i venea să creadă ce spusese. Hermione sări de pe pat și se repezi spre Lucy ca să o cuprindă într-o îmbrățișare. — O, Lucy, acesta a fost cel mai dulce lucru pe care mi l-ai spus vreodată. Știu că nu ești de acord cu el. — Ei bine… Lucy își drese glasul, încercând să se gândească la un răspuns acceptabil. Ceva care să nu o facă să se simtă chiar atât de vinovată pentru că nu vorbise serios. Nu că… O bătaie răsună la ușă. O, slavă Cerului! — Intră, strigară cele două fete la unison. O slujitoare intră și făcu grăbită o reverență. — Milady, spuse ea, și o privi pe Lucy, Lord Fennsworth este aici și vrea să vă vadă. Lucy se uită uimită la ea. — Fratele meu? — Așteaptă în salonul trandafiriu, milady. Îi spun că o să coborâți de îndată? — Da. Da, desigur. — Mai aveți nevoie de ceva? Lucy clătină încet din cap. — Nu, mulțumesc. Asta e tot. Slujitoarea plecă și le lăsă pe Lucy și Hermione să privească șocate una pe alta. — De ce crezi că a venit Richard? întrebă Hermione, cu ochii mari și plini de interes. VP - 80

Îl întâlnise pe fratele lui Lucy de mai multe ori și se înțeleseseră întotdeauna bine. — Nu știu. Lucy se ridică repede din pat, dând uitării toate gândurile legate de senzația de rău la stomac. Sper să nu se fi întâmplat ceva. Hermione dădu din cap și o urmă spre garderobă. — Unchiului tău i-a fost rău? — Nu, din câte știu eu. Lucy își scoase pantofii și se așeză pe marginea patului ca să-i încalțe. Cel mai bine este să cobor și să mă văd cu el. Dacă a venit aici, este vorba de ceva important. Hermione o privi o clipă, apoi întrebă: — Vrei să vin cu tine? Desigur, nu o să mă bag în discuție. Dar cobor cu tine, dacă vrei. Lucy încuviință din cap și o porniră împreună spre salonul trandafiriu.

VP - 81

Capitolul 7 În care oaspetele nostru neașteptat aduce vești neplăcute. Gregory discuta cu cumnata lui în sufragerie, când majordomul îi aduse vestea despre oaspetele lor neașteptat și astfel, bineînțeles că decise să o însoțească la salonul trandafiriu ca să-l salute pe Lord Fennsworth, fratele mai mare al lui Lady Lucinda. Nu avea nimic mai bun de făcut și părea că se impunea să-l întâlnească pe tânărul conte, din moment ce domnișoara Watson îi vorbise întruna despre el cu un sfert de oră mai devreme. Gregory îl cunoștea doar în lumina reputației lui; diferența de patru ani dintre ei făcuse ca drumurile să nu li se intersecteze la universitate, iar Fennsworth alesese să nu-și ocupe încă locul de drept în societatea londoneză. Gregory se așteptase să dea de un tip studios și erudit; auzise că Fennsworth decisese să rămână la Cambridge și în vacanțele școlare. Întradevăr, domnul care aștepta lângă fereastra din salonul trandafiriu chiar avea o anumită seriozitate care îl făcea să pară puțin mai în vârstă. Dar Lord Fennsworth era și înalt, în formă și, deși poate ușor timid, se purta cu o stăpânire de sine care venea din ceva mai primordial decât un titlu nobiliar. Fratele lui Lady Lucinda știa cine este, nu doar cum trebuia să se numească din naștere. Gregory îl plăcu imediat. Până deveni evident că el, precum tot restul speciei masculine, era îndrăgostit de Hermione Watson. Sincer, unicul mister era motivul pentru care Gregory se mai simțea surprins. Gregory trebui să-l felicite în gând… Fennsworth reuși ca preț de un minut să pună întrebări despre cum îi mergea surorii lui înainte de a adăuga: — Și domnișoara Watson? O să ni se alăture? Nu îl trădară atât de mult cuvintele, cât tonul, și nici acesta la fel de mult ca licărirea din privire… scânteia aceea de nerăbdare, de așteptare. O, trebuia spus lucrurilor pe nume. Era un dor disperat, pur și simplu. Gregory ar fi trebuit să știe… era ferm convins că îi strălucise în ochi de mai multe ori în ultimele zile. Doamne!

VP - 82

Gregory bănuia că Fennsworth i se părea în continuare un om de seamă, chiar și cu pasiunea lui enervantă, dar serios, toată situația începea să devină obositoare. — Suntem atât de încântați să vă întâmpinăm la Aubrey Hall, Lord Fennsworth, spuse Kate, după ce îl informă că nu știe dacă domnișoara Watson i se va alătura surorii lui în salonul trandafiriu. Sper că prezența dumneavoastră nu este determinată de o urgență acasă. — Deloc, răspunse Fennsworth. Dar unchiul meu mi-a cerut să vin să o iau pe Lucy și să o aduc acasă. Vrea să discute cu ea despre o problemă importantă. Gregory simți că un colț al buzelor i se strâmbă în sus. — Trebuie să fiți foarte devotat surorii dumneavoastră, spuse el, ca să veniți personal până aici. Sigur puteați să trimiteți pur și simplu o trăsură. Spre meritul lui, fratele lui Lucy nu păru tulburat de întrebare, dar nici nu avu un răspuns imediat. — O, nu, spuse el, rostindu-și cuvintele destul de repede după lungă pauză. Am fost nespus de bucuros să fac călătoria asta. Lucy este o companie plăcută și nu ne-am mai văzut de ceva timp. — Trebuie să plecați imediat? întrebă Kate. M-am bucurat atât de mult de compania surorii dumneavoastră. Și am fi onorați să vă numărați printre oaspeții noștri. Gregory se întrebă ce anume punea ea la cale. Kate trebuia să găsească încă o femeie ca să aibă numere egale de invitați, dacă Lord Fennsworth se alătura petrecerii. Deși își închipuia că, dacă pleca Lady Lucinda, era nevoită să facă exact același lucru. Tânărul conte șovăi, iar Kate profită de moment și răspunse cu un amabil: — O, spuneți-mi că rămâneți. Chiar dacă poate nu toată petrecerea. — Ei bine, spuse Fennsworth, clipind când se gândi la invitația primită. Era clar că voia să rămână (și Gregory era sigur că îi cunoștea motivul). Cu sau fără titlu, el era încă tânăr, și Gregory bănuia că răspundea în fața unchiului lui în chestiunile care țineau de familie. Și era evident că unchiul își dorea ca Lady Lucinda să revină acasă cât mai repede. — Cred că nu o să fie nicio problemă dacă rămânem încă o zi, spuse Fennsworth. O, un filfizon! Era dispus să-și sfideze unchiul ca să mai câștige puțin timp cu domnișoara Watson. Și ca frate al lui Lady Lucinda, el era singurul bărbat pe care Hermione nu l-ar fi dat niciodată la o parte cu plictiseala ei clasică. Gregory se pregăti în sinea lui pentru încă o nouă zi de competiție obositoare. VP - 83

— Vă rog să ne spuneți că veți rămâne până vineri, spuse Kate. Am organizat un bal mascat joi seară și n-aș vrea să lipsiți. Gregory își spuse să nu uite să-i ofere lui Kate un cadou extraordinar de comun pentru următoarea ei aniversare. Pietre, poate. — Ar mai fi doar o zi, spuse Kate cu un zâmbet cuceritor. În acel moment, Lady Lucinda și domnișoara Watson intrară în cameră, prima într-o rochie de dimineață de un albastru-deschis și cea de-a doua în aceeași rochie verde pe care o purtase la micul dejun. Lordul Fennsworth aruncă o privire spre cele două (zăbovind mai mult asupra uneia dintre ele și fu de ajuns ca să-ți dai seama că sângele se putea face și apă în fața unei iubiri neîmpărtășite) și murmură: — Atunci vineri să fie. — Splendid! exclamă Kate și își împreună mâinile. O să cer numaidecât să vi se pregătească o cameră. — Richard? întrebă Lady Lucinda. Ce faci aici? Se opri în pragul ușii și privi de la o persoană la alta, aparent confuză de prezența lui Kate și a lui Gregory. — Lucy, spuse fratele ei. A trecut o veșnicie. — Patru luni, spuse ea, aproape pe nerăsuflate, de parcă o mică parte din mintea ei avea nevoie de perfectă acuratețe, chiar și atunci când era vorba de lucruri care nu contau atât de mult. — Doamne, asta înseamnă mult timp, spuse Kate. Atunci vă lăsăm, Lord Fennsworth. Sunt sigură că vreți câteva clipe între patru ochi cu sora dumneavoastră. — Nu e grabă, spuse Fennsworth și aruncă în treacăt o privire spre domnișoara Watson. Nu aș vrea să fiu nepoliticos și încă nu am avut ocazia să vă mulțumesc pentru ospitalitate. — N-ar fi deloc nepoliticos, adăugă Gregory, anticipând o ieșire rapidă din salon, cu domnișoara Watson la braț. Lord Fennsworth se întoarse și clipi, de parcă uitase de prezența lui Gregory. Deloc surprinzător, din moment ce Gregory rămăsese neobișnuit de tăcut în timpul schimbului de replici. — Vă rog să nu vă faceți griji, spuse contele. Eu și Lucy o să discutăm mai târziu. — Richard, spuse Lucy, părând oarecum îngrijorată, ești sigur? Nu mă așteptam să vii, și dacă s-a întâmplat ceva… Dar fratele ei clătină din cap. — Nimic care să nu poată aștepta. Unchiul Robert vrea să vorbească cu tine. M-a rugat să te duc acasă. — Acum? VP - 84

— Nu mi-a precizat, răspunse Fennsworth, dar Lady Bridgerton ne-a rugat cu nespusă amabilitate să rămânem până vineri și am acceptat. Adică – el își drese glasul – presupunând că vrei să rămâi. — Desigur, răspunse Lucy, părând confuză și pierdută. Dar eu… ei bine… unchiul Robert… — Ar trebui să plecăm, spuse hotărâtă domnișoara Watson. Lucy, te lăsăm să discuți o clipă cu fratele tău. Lucy se uită la fratele ei, dar el profită de intervenția domnișoarei Watson și se uită la ea, apoi spuse: — Și tu cum mai ești, Hermione? A trecut o veșnicie. — Patru luni, spuse Lucy. Domnișoara Watson râse și îi trimise contelui un zâmbet prietenos. — Sunt bine, mulțumesc. Iar Lucy are dreptate, ca întotdeauna. Ultima dată am vorbit în ianuarie, când ne-ai vizitat la școală. Fennsworth încuviință din bărbie. — Cum de-am putut să uit? Au fost câteva zile atât de frumoase. Gregory ar fi băgat mâna în foc că Fennsworth știa perfect cât timp trecuse de când dăduse ultima dată ochii cu domnișoara Watson. Dar era limpede că tânăra nu era conștientă de pasiunea pe care o simțea contele, pentru că zâmbi pur și simplu și spuse: — Nu-i așa? A fost atât de drăguț din partea ta să ne duci la patinaj. Ești mereu o companie foarte plăcută. Doamne, cum putea să fie atât puțin conștientă? Ar fi fost imposibil să fie atât de încurajatoare dacă și-ar fi dat seama de natura sentimentelor pe care contele le nutrea pentru ea. Gregory era convins de acest lucru. Deși era evident că domnișoara Watson ținea foarte mult la lordul Fennsworth, nu trăda semne că ar fi avut pentru el vreun fel de înclinații romantice. Gregory se consolă cu ideea că cei doi se cunoșteau cu siguranță de ani buni și, în mod firesc, ea era prietenoasă cu Fennsworth, dată fiind apropierea care o lega de Lady Lucinda. Serios, erau practic frate și soră. Că tot veni vorba de despre Lady Lucinda… Gregory se întoarse spre ea și nu fu deloc surprins să o găsească încruntată. Fratele ei, care bătuse un drum de cel puțin o zi ca să vină până acolo, părea să nu se mai grăbească acum atât de tare să discute cu ea. Și pe bună dreptate, căci amuțiră și toți ceilalți. Gregory privi cu interes această scenă stânjenitoare. Toată lumea părea să se uite în jur, așteptând să vadă cine va vorbi primul. Nici măcar Lady Lucinda, pe care nimeni nu o putea considera sfioasă, nu părea să știe ce să spună. VP - 85

— Lord Fennsworth, spuse Kate, întrerupând din fericire tăcerea care se așternu în încăpere, trebuie să-ți fie tare foame. Vrei să iei micul dejun? — Aș aprecia enorm, Lady Bridgerton. Kate se întoarse spre Lady Lucinda. — Nici pe tine nu te-am văzut la micul dejun. Vii să mănânci ceva? Gregory se gândi la tava uriașă pe care i-o dusese domnișoara Watson și se întrebă cât de mult reușise să înfulece înainte de a fi nevoită să coboare ca să se întâlnească cu fratele ei. — Desigur, murmură Lady Lucinda. În orice caz, mi-ar plăcea să-i țin companie lui Richard. — Domnișoară Watson, interveni delicat Gregory, ai vrea să faci o plimbare prin grădini? Cred că au înflorit bujorii. Și floricelele alea lungulețe și albastre… uit mereu cum se cheamă. — Nemțișori. Desigur, vorbi Lady Lucinda. Știu că nu va rezista. Apoi se întoarse și îl privi, îngustând ușor ochii. Ți-am spus zilele trecute. — Așa este, murmură el. Nu am avut niciodată prea multă atenție la detalii. — O, Lucy ține minte totul, spuse nonșalant domnișoara Watson. Și aș fi încântată să văd grădinile cu tine. Asta, dacă nu se supără Lucy și Richard. Amândoi o asigurară că nu era cazul, deși Gregory era foarte sigur că zărise o sclipire de dezamăgire și… chiar… iritare în ochii lordului Fennsworth. Gregory zâmbi. — Ne întâlnim după în camera noastră? îi spuse domnișoara Watson lui Lucy. Aceasta încuviință din cap și, încercat de un sentiment de victorie – nimic nu era mai îmbucurător decât să-ți învingi adversarii – Gregory așeză mâna domnișoarei Watson pe brațul lui și o conduse afară din cameră. Până la urmă, va fi o dimineață excelentă. • Lucy îi urmă pe fratele ei și pe Lady Bridgerton în sufragerie, lucru care nu o deranjă câtuși de puțin, căci nu avusese ocazia să mănânce prea mult din cele aduse de Hermione mai devreme. Dar însemna să îndure o jumătate de oră de discuții inutile, timp în care mintea îi fu asaltată de mii de gânduri, închipuindu-și tot felul de nenorociri care să fi impus convocarea ei neașteptată acasă. Richard nu avea cum să-i vorbească despre ceva important de față cu Lady Bridgerton și cu jumătate din invitații prezenți la petrecere, care trăncăneau întruna despre ouăle fierte și ploile din ultima vreme. Astfel, Lucy așteptă liniștită ca el să termine de mâncat (mâncase dintotdeauna VP - 86

enervant de încet), apoi încercă din răsputeri să nu-și piardă răbdarea cât se plimbară spre peluza laterală, în timp ce Richard o întrebă mai întâi despre școală, apoi despre Hermione, mama lui Hermione, iminentul ei debut, din nou despre Hermione, cu o aluzie la fratele ei, cu care se intersectase aparent la Cambridge… apoi reveniră la debut și la șansele ca Lucy să își facă debutul odată cu Hermione… Într-un sfârșit, Lucy se opri, își înfipse mâinile în șolduri și îi ceru să-i spună de ce se afla acolo. — Ți-am zis, spuse el, fără a-i întâlni privirea. Unchiul Robert vrea să vorbească cu tine. — Dar de ce? Nu era o întrebare cu un răspuns evident. Unchiul Robert nu-și bătuse capul să discute cu ea decât de vreo câteva ori în ultimii zece ani. Dacă plănuia să înceapă acum, exista un motiv întemeiat pentru asta. Richard își drese glasul de mai multe ori înainte de a spune în cele din urmă: — Ei bine, Luce, cred că are de gând să te mărite. — Imediat? șopti Lucy și nu știu de ce era atât de surprinsă. Știuse că urma să se întâmple; era practic logodită de ani întregi. Și îi spusese lui Hermione în repetate rânduri că un sezon pentru ea era o idee complet stupidă… de ce să se mai deranjeze cu cheltuiala când, la urma urmelor, se va mărita pur și simplu cu Haselby? Dar acum… dintr-odată… nu mai voia să o facă. Cel puțin nu atât de curând. Nu voia să treacă atât de brusc de la școlăriță la soție. Nu cerea vreo mare aventură – nici măcar nu-și dorea aventură – serios, chiar nu era genul. Nu cerea prea multe… doar câteva luni de libertate, de veselie. De dansat până rămânea fără suflu, făcând piruete atât de iuți încât flăcările lumânărilor să se transforme în șerpi lungi de lumină. Poate că era o fire practică. Poate că era „bătrâna Lucy”, așa cum îi spuseseră atât de mulți la domnișoara Moss. Dar îi plăcea să danseze. Și își dorea să danseze. Acum. Înainte de a îmbătrâni. Înainte de a deveni soția lui Haselby. — Nu știu când, spuse Richard și coborî privirea spre ea cu… era regret? De ce să se uite la ea cu regret? — În curând, cred, spuse el. Unchiul Robert pare oarecum nerăbdător să încheie lucrurile. Lucy doar îl privi, întrebându-se de ce nu reușea să se oprească din a se gândi la dans, a se imagina într-o rochie de un albastru argintiu, fermecătoare și strălucitoare, în brațele lui… — O! VP - 87

Își acoperi gura cu o mână, de parcă ar fi putut astfel să-și reducă gândurile la tăcere. — Ce este? — Nimic, spuse ea clătinând din cap. Visurile ei cu ochii deschiși nu aveau un chip. Nu puteau să aibă unul. Astfel că repetă cu mai multă hotărâre: Nu s-a întâmplat nimic. Nimic. Fratele ei se lăsă pe vine ca să studieze o floare sălbatică ce scăpase cumva de privirile atente ale grădinarilor de la Aubrey Hall. Era mică, albastră și tocmai dădea să înflorească. — Este minunată, nu-i așa? murmură Richard. Lucy dădu din cap. Richard iubise mereu florile. Florile sălbatice, în mod special. Își dădu seama că aici erau diferiți. Ea preferase dintotdeauna ordinea unui strat de flori frumos aranjat, în care fiecare boboc era la locul lui, fiecare model era întreținut cu grijă și dragoste. Dar acum… Coborî privirea spre floarea aceea micuță, fragilă și delicată, care încolțea sfidător acolo unde nu-i era locul. Și decise că îi plăceau și florile sălbatice. — Știu că trebuia să te bucuri de un sezon, continuă Richard cu părere de rău. Dar serios, este atât de groaznic? Nu ți-ai dorit niciodată unul, nu-i așa? Lucy își înghiți nodul din gât. — Nu, spuse ea, pentru că știa că este ceea ce își dorea el să audă și nu voia să se simtă mai rău decât o făcea deja. Și oricum nu-i păsase cu adevărat de un sezon social la Londra. Cel puțin, nu până de curând. Richard smulse din rădăcină floricica sălbatică albastră, o privi întrebător și se ridică. — Fruntea sus, Luce, spuse el, și îi făcu un semn discret din bărbie. Haselby nu este un tip rău. Nu o să-ți pară rău că te măriți cu el. — Știu, zise ea încet. — Nu o să-ți facă niciun rău, adăugă el și zâmbi, schițând un zâmbet ușor fals. Dintre toate vorbele menite să o liniștească, dar care cumva nu reușeau să o facă niciodată. — Nici nu mă gândeam la asta, spuse Lucy și o urmă de… de ceva se strecură în vocea ei. De ce ai aduce așa ceva în discuție? — Fără niciun motiv, spuse Richard la repezeală. Dar știu că este o neliniște pentru multe femei. Nu toți bărbații își tratează soțiile cu respectul pe care o să ți-l poarte Haselby. VP - 88

Lucy dădu din cap. Desigur. Era adevărat. Auzise povești. Cu toții auziseră povești. — Nu o să fie atât de rău, continuă Richard. Probabil chiar o să-ți placă. Este un om foarte agreabil. Agreabil. Era un lucru bun. Mai bine decât dezagreabil. — O să fie contele de Davenport într-o bună zi, adăugă Richard, chiar dacă, desigur, știa că Lucy era deja conștientă asta. O să fii contesă. Dintre cele mai importante, de altfel. Iată. Prietenele ei din școală spuseseră mereu că era atât de norocoasă să aibă deja viitorul asigurat într-o familie atât de nobilă. Era fiica unui conte și sora unui conte. Și va fi și soție de conte. Nu avea niciun motiv să se plângă. Absolut niciunul. Dar se simțea atât de pustie. Nu era neapărat vorba de o presimțire rea. Dar era o senzație tulburătoare. Și necunoscută. Se simțea dezrădăcinată. Se simțea plutind în derivă. Simțea că nu mai este ea. Și acesta era cel mai rău lucru cu putință. — Nu ești surprinsă, nu-i așa, Luce? întrebă Richard. Știai că asta urmează. Știam cu toții. Ea dădu din cap. — N-am nimic, spuse ea, încercând să pară fata realistă care fusese dintotdeauna. Doar că nu a părut niciodată că o să se întâmple atât de repede. — Desigur, spuse Richard. Este o surpriză, atâta tot. De îndată ce o să te obișnuiești cu ideea, totul o să-ți pară mult mai bine. Chiar normal. La urma urmei, ai știut întotdeauna că o să devii soția lui Haselby. Și gândește-te numai ce încântată o să fii să-ți organizezi nunta. Unchiul Robert spune că trebuie să fie un eveniment măreț. La Londra, cred. Davenport insistă să aibă loc acolo. Lucy se simți dând din cap. Îi plăcea nespus să organizeze lucrurile. Era ceva ce venea la pachet cu senzația aceea atât de plăcută a responsabilității. — Și Hermione poate să fie domnișoara ta de onoare, adăugă Richard. — Desigur, murmură Lucy. Pentru că pe cine altcineva să aleagă? — Are o culoare preferată? întrebă Richard cu o încruntare. Pentru că tu o să fii mireasa. Nu o să vrei să fii eclipsată. Lucy își dădu ochii peste cap. Și mai era și fratele ei. Totuși, el păru să nu-și dea seama că o insultase, iar Lucy își închipuia că nu ar fi trebuit să fie surprinsă. Frumusețea lui Hermione era atât de VP - 89

legendară că nimeni nu se mai simțea insultat de comparația neinspirată cu ea. Trebuie să fii nebun ca să fii de altă părere. — Nici nu pot s-o îmbrac în negru, spuse Lucy. Era singura nuanță la care se gândi că ar fi putut să-i ofere lui Hermione un aer de paloare. — Nu, nu, nu ai putea, nu-i așa? Richard făcu o pauză, evident gândindu-se la spusele ei, iar Lucy îl privi neîncrezătoare. Fratele ei, care trebuia să fie constant la curent cu ultimele tendințe ale modei, chiar era interesat de culoarea pe care o avea rochia de domnișoară de onoare a lui Hermione. — Hermione poate să poarte ce culoare vrea, decise Lucy. Și de ce nu? Dintre toți oamenii care vor fi prezenți la eveniment, nu exista nimeni care să însemne mai mult pentru Lucy decât cea mai bună prietenă. — Ce frumos din partea ta, spuse Richard. O privi gânditor. Ești o prietenă bună, Lucy. Lucy știa că ar fi trebuit să o ia ca pe un compliment, în schimb se întrebă pur și simplu de ce îi luase lui Richard atât de mult timp să-și dea seama. Richard îi trimise un zâmbet, apoi coborî privirea spre floarea pe care o mai ținea încă în mâini. O ridică, o învârti de câteva ori, tulpina răsucindu-se înainte și înapoi între degetul mare și arătător. El clipi, cu fruntea brăzdată de riduri ușoare, apoi aduse floarea în dreptul rochiei ei. Aveau aceeași nuanță de albastru… ușor violacee, poate chiar puțin prea cenușie. — Tu ar trebui să porți culoarea asta, spuse el. Arăți absolut minunat în ea. El păru ușor surprins, așa că Lucy își dădu seama că nu o spunea doar de dragul de-a o spune. — Mulțumesc, spuse ea. I se păruse mereu că nuanța îi făcea ochii mai strălucitori. În afară de Hermione, Richard era prima persoană care să fi menționat vreodată detaliul. Poate așa o să și fac. — Ne întoarcem în casă? întrebă el. Sunt sigur că vrei să-i povestești totul lui Hermione. Ea se opri, apoi clătină din cap. — Nu, mulțumesc. Cred că mai rămân afară câteva clipe. Făcu semn spre un loc aflat lângă aleea care ducea spre lac. Este o băncuță nu prea departe de aici. Și îmi place mult cum se simte soarele pe fața mea. — Ești sigură? Richard privi cu ochi îngustați spre cer. Spui mereu că nu vrei să ai pistrui. — Am deja pistrui, Richard. Și nu o să stau foarte mult. VP - 90

Nu avusese de gând să iasă afară când se dusese să-l întâmpine, astfel că nu-și adusese boneta. Dar era încă devreme. Câteva minute petrecute la soare nu îi vor distruge tenul. Și în plus, își dorea să rămână afară. Nu era frumos să faci ceva doar pentru aveai chef și nu pentru că așa trebuia să faci? Richard dădu din cap. — Ne vedem la prânz? — Cred că este la unu și jumătate. El zâmbi larg. — Tu știi cel mai bine. — Nimic pe lumea asta nu se compară cu un frate, mormăi ea. — După cum nimic nu se compară cu o soră. El se aplecă spre ea și îi sărută fruntea, luând-o complet prin surprindere. — O, Richard, mormăi ea, îngrozită de propria reacție mult prea sentimentală. Ea nu plângea niciodată. De fapt, era faimoasă pentru incapacitatea ei desăvârșită de a izbucni în plâns. — Fugi, spuse el, cu suficient drag încât o lacrimă să i se prelingă ei pe obraz. Lucy o îndepărtă, stânjenită că o văzuse, stânjenită că o făcuse. Richard îi strânse mâna și făcu semn cu capul spre peluza dinspre sud. — Du-te și privește copacii și fă orice altceva ai nevoie. O să te simți mai bine după ce o să ai câteva momente pentru tine. — Nu mă simt rău, spuse numaidecât Lucy. N-am de ce să mă simt mai bine. — Desigur. Ești doar surprinsă. — Exact. Exact. Exact. Chiar era încântată, cu adevărat. Așteptase ani întregi acest moment. Nu era frumos ca toate să fie aranjate la locul lor? Lui Lucy îi plăcea ordinea. Îi plăcea să știe că totul era aranjat cum trebuia. De vină era doar uimirea. Nimic mai mult. Ca în momentele în care te întâlneai pe neașteptate cu o prietenă și aproape că nu o mai recunoșteai. Nu se așteptase la vestea aceasta acum. Aici, la petrecerea de la țară a familiei Bridgerton. Și acesta era singurul motiv pentru care totul părea atât de ciudat. Serios.

VP - 91

Capitolul 8 În care eroina noastră află un adevăr despre fratele ei (dar nu-l crede), eroul nostru află un secret despre domnișoara Watson (dar nu-și face griji) și amândoi află câte un adevăr despre ei înșiși (dar nu sunt conștienți de el). O oră mai târziu, Gregory încă se mai felicita pentru combinația magistrală de strategie și sincronizare care dusese la ieșirea lui cu domnișoara Watson. Se simțiseră extraordinar împreună, iar Lord Fennsworth… ei bine, poate că și Fennsworth se simțise extraordinar. Însă dacă era cazul, se simțise minunat în compania surorii lui și nu a minunatei Hermione Watson. Chiar că victoria era dulce. După cum promisese, Gregory o scoase la plimbare prin grădinile de la Aubrey Hall, impresionând prin faptul că își amintise, ca prin minune, șase denumiri horticole diferite. Chiar și nemțișor, deși aici era doar meritul lui Lady Lucinda. În ideea unei recunoașteri a meritelor, atunci când se cuvenea, celelalte erau: trandafir, margaretă, bujor, zambilă și iarbă. Una peste alta, i se păru că se descurcă foarte bine. Detaliile nu fuseseră niciodată punctul lui forte. Și la drept vorbind, totul era doar un joc până în clipa aceea. Și domnișoara Watson păru să se entuziasmeze în compania lui. Poate că nu ofta și nu-și flutura genele, dar vălul dezinteresului politicos se risipise și el chiar o făcuse să râdă de două ori. Ea nu-l făcuse să râdă, dar Gregory nu era atât de convins că încercase măcar și, în plus, el sigur zâmbise. De mai multe ori. Ceea ce era bine. Serios. Era foarte plăcut să se simtă din nou în toate mințile. Nu se mai simțea de parcă primise un pumn în plex, senzație despre care ai fi crezut că trebuia să fie bună pentru o respirație sănătoasă. Descoperea că îi plăcea foarte tare să respire, o acțiune care părea să fie dificilă atunci când se uita la spatele domnișoarei Watson. Gregory se încruntă, oprindu-se în incursiunea lui solitară până la lac. Era o reacție foarte stranie. Și cu siguranță îi văzuse spatele în acea dimineață. Nu o luase înainte ca să miroasă una dintre flori? Hmmm. Poate că nu. Nu-și amintea prea bine. VP - 92

— Bună ziua, domnule Bridgerton. El se întoarse, surprins să o vadă pe Lady Lucinda, stând singură pe o băncuță de piatră aflată în apropiere. I se păruse dintotdeauna un loc ciudat pentru a pune o bancă, cu vedere doar spre un pâlc de copaci. Dar poate că asta era ideea. Să stai cu spatele la casă… și la numeroșii ei locuitori. Sora lui, Francesca, spusese adesea că, după ce petreceai o zi sau două cu toată familia Bridgerton, copacii puteau să fie o companie foarte plăcută. Lady Lucinda schiță un surâs în semn de salut, și el se miră că nu prea arăta în apele ei. Ochii îi păreau obosiți, și ea nu se ținea chiar dreaptă. „Pare vulnerabilă”, gândi el, pe neașteptate. Trebuia ca fratele ei să fi venit cu vești neplăcute. — Pari posomorâtă, spuse el, și se apropie politicos de ea. Pot să stau lângă tine? Ea dădu din cap, trimițându-i urma unui surâs. Dar nu era un zâmbet. Nu chiar. Se așeză lângă ea. — Ai reușit să vorbești cu fratele tău? Ea încuviință din cap. — Mi-a adus câteva vești din partea familiei. Nimic… important. Gregory își înclină ușor capul în timp ce o privi. Era limpede că mințea. Dar el nu insistă. Dacă ar fi vrut să-i povestească, ar fi făcut-o. Și, pe deasupra, oricum nu era treaba lui. Totuși, Gregory era curios. Ea privea în zare, probabil la vreun copac. — Este foarte plăcut aici. Era o afirmație ciudat de fadă, venind de la ea. — Da, spuse el. Lacul este la doar câțiva pași după copaci. Vin deseori aici când vreau să mă gândesc. Ea se întoarse brusc. — Da? — De ce ești atât de surprinsă? — Eu… nu știu. Ridică din umeri. Bănuiesc că nu pari genul. — Care să gândească? Ei bine, într-adevăr. — Bineînțeles că nu, spuse ea, aruncându-i o privire arțăgoasă. Mă refeream la genul care să aibă nevoie să fugă puțin de lume ca să facă asta. — Iartă-mi impertinența, dar nici tu nu pari genul. Lucy se gândi la spusele lui pentru o clipă. — Nu sunt. El chicoti. VP - 93

— Trebuie să fi purtat o conversație pe cinste cu fratele tău. Ea clipi surprinsă. Dar nu dezvoltă. Un alt lucru care nu părea să-i fie tipic. — La ce ai venit să te gândești aici? întrebă ea. El dădu să răspundă, dar înainte de a apuca să rostească vreun cuvânt, ea continuă: — La Hermione, presupun. Nu părea să aibă sens să nege. — Fratele tău este îndrăgostit de ea. Afirmația păru să o scoată din starea de letargie. — Richard? Nu fi nebun! Gregory o privi neîncrezător. — Nu-mi vine să cred că nu ai remarcat. — Mie nu-mi vine să cred că tu ai remarcat. Doamne, îl vede ca pe un frate. — Se prea poate, dar el nu-i împărtășește sentimentele. — Domnule Br… Dar o opri cu o mână ridicată. — Hai, hai, Lady Lucinda, tind să cred că am văzut mai mulți nebuni îndrăgostiți decât tine… Râsul explodă la propriu printre buzele ei. — Domnule Bridgerton, spuse ea, de îndată ce reuși să vorbească, am fost în permanență lângă Hermione Watson în ultimii trei ani. Hermione Watson, adăugă ea, în cazul în care nu ar fi înțeles ce voia să spună. Crede-mă când îți spun că nimeni pe lumea asta nu a văzut mai mulți nebuni îndrăgostiți lulea decât mine. Pentru o clipă, Gregory nu știu cum să răspundă. Avea un punct de vedere pertinent. — Richard nu este îndrăgostit de Hermione, spuse ea, și clătină indiferent din cap. Apoi pufni. Ca o doamnă, dar totuși… Pufni la el. — Permite-mi să te contrazic, spuse el, pentru că avea șapte frați și, cu siguranță, nu știa cum să se retragă dintr-o discuție cu grație. — Nu se poate să fie îndrăgostit de ea, spuse ea, părând foarte sigură de spusele ei. Mai este cineva. — O, chiar așa? Gregory nici nu se mai obosi să-și facă speranțe deșarte. — Da, chiar așa. Trăncănește întruna despre o fată pe care a cunoscut-o printr-un prieten, spuse ea. Cred că era sora cuiva. Nu-mi amintesc numele ei. Mary, poate. Mary. Hm… Știa el că Fennsworth nu avea niciun dram de imaginație. VP - 94

— Ergo, continuă Lady Lucinda, nu este îndrăgostit de Hermione. Măcar părea mai în apele ei. Lumea părea un pic mai în echilibru când Lucy Abernathy urla ca un terier. Aproape că se simțise destabilizat cât ea privise morocănoasă spre copaci. — N-ai decât să crezi ce vrei, spuse Gregory cu un oftat prelung. Dar să ții minte un lucru: fratele tău o să aibă nevoie să-și vindece rănile din dragoste nu peste mult timp. — O, chiar așa? îl luă ea peste picior. Pentru că ești atât de convins de propriul tău succes? — Pentru că sunt convins de lipsa lui de succes. — Nici măcar nu-l cunoști. — Și acum îl aperi? Cu doar câteva clipe în urmă spuneai că nu este interesat. — Nu este. Ea își mușcă buza. Dar este fratele meu. Și dacă ar fi interesat, ar trebui să-l susțin, nu crezi? Gregory arcui o sprânceană. — Măi să fie, ce repede schimbi taberele. Ea păru să-și ceară scuze. — El este conte. Iar tu… nu ești. — O să fii o mamă numai bună pentru înalta societate. Spatele ei înțepeni. — Mă tem că nu înțeleg. — Îți oferi prietena la licitație celui care dă mai mult. O să fii expertă înainte să ai o fiică. Lucy sări în picioare, cu ochii scăpărând de furie și indignare. — Este groaznic ce ai spus. Fericirea lui Hermione a fost întotdeauna cel mai important lucru pentru mine. Și dacă poate să fie fericită cu un conte… care se întâmplă să fie fratele meu… O, genial! Acum va încerca să o combine pe Hermione cu Fennsworth. Felicitări, Gregory! Sincere felicitări! — Poate să fie fericită cu mine, spuse el, și se ridică în picioare. Și era adevărat. O făcuse să râdă de două ori în această dimineață, chiar dacă ea nu făcuse același lucru pentru el. — Bineînțeles că poate, spuse Lady Lucinda. Și Doamne, probabil o să și fie, dacă nu o dai în bară. Oricum, Richard este prea tânăr ca să se însoare. Are doar 22 de ani. Gregory o privi curios. Acum părea să îl vadă ca pe cel mai bun candidat. Totuși, ce punea la cale?

VP - 95

— Și, adăugă ea, dându-și cu nerăbdare pe după ureche o șuviță de un blond-închis când vântul i-o suflă în față, el nu este îndrăgostit de ea. Sunt absolut convinsă de asta. Niciunul dintre ei nu părea să mai aibă ceva de adăugat la asta, astfel că, de vreme ce erau deja amândoi în picioare, Gregory făcu semn spre casă. — Ne întoarcem? Ea încuviință din cap și o luară din loc într-un ritm liniștit. — Asta tot nu rezolvă problema cu domnul Edmonds, remarcă Gregory. Ea îi aruncă o privire amuzantă. — Pentru ce a fost asta? întrebă el. Și ea chiar chicoti. Ei bine, poate nu neapărat un chicotit, dar ea scoase sunetul acela grațios și nazal pe care îl făceau oamenii când erau foarte amuzați. — Un fleac, spuse ea, încă zâmbind. De fapt, sunt destul de impresionată că nu te-ai prefăcut că nu-ți mai amintești cum îl cheamă. — Și ce dacă îi spuneam domnul Edwards, apoi domnul Ellington, apoi domnul Edifice și… Lucy îi aruncă o privire șireată. — Ai fi pierdut tot respectul meu, te asigur. — Ce oroare! O, ce oroare, spuse el, și își puse o mână peste inimă. Ea îi aruncă o privire peste umăr cu un zâmbet malițios. — Am ratat la mustață. Gregory păru să rămână nepăsător. — Eu trag foarte prost, dar știu să evit un glonț. Iată o afirmație care îi trezi curiozitatea. — Nu am cunoscut niciodată un bărbat care să recunoască că trage prost. El ridică din umeri. — Sunt lucruri pe care chiar n-ai cum să le eviți. O să fiu mereu membrul familiei Bridgerton care poate să fie învins la tir de sora lui. — Cea despre care mi-ai povestit? — Toate, recunoscu el. — Oh! Ea se încruntă. Trebuia să existe un fel de afirmație prestabilită pentru o asemenea situație. Ce spuneai când un domn își mărturisea un punct slab? Lucy nu-și amintea să fi auzit vreodată de unul, dar sigur, la un moment dat în decursul istoriei, un domn făcuse asta. Și cineva trebuie să fi dat un răspuns. Ea clipi, așteptând să-i vină în minte ceva important. Așteptă în van. Și apoi… — Hermione nu poate să danseze. VP - 96

Îi ieși pur și simplu pe gură, fără să fi avut vreo legătură cu mintea. Doamne, Dumnezeule, asta trebuia să fie important? El se opri, întorcându-se spre ea cu o expresie curioasă pe chip. Sau poate că era mai degrabă uimit. Probabil ambele. Iar el spuse singurul lucru pe care Lucy își închipuia că îl putea spune cineva într-o astfel de situație: — Poftim? Lucy repetă, cum nu mai putea să-și ia cuvintele înapoi. — Nu poate să danseze. Este motivul pentru care nu dansează. Pentru că nu poate. Și apoi așteptă să se deschidă la picioarele ei o gaură în care să sară. Nu ajuta nici faptul că el o privea acum de parcă ar fi fost ușor țicnită. Ea reuși să schițeze o umbră de zâmbet, singurul lucru care umplu momentul imposibil de lung până când el spuse în cele din urmă: — Trebuie să existe un motiv pentru care îmi spui asta. Lucy răsuflă agitată. El nu părea supărat… ci mai curând curios. Iar ea nu intenționase să o insulte pe Hermione. Dar când el îi spuse că nu putea să tragă, lui Lucy i se păru cumva ciudat de firesc să-i spună că Hermione nu putea să danseze. Chiar se potriveau. Se presupunea că bărbații trebuiau să tragă, iar femeile să danseze, și cele mai bune prietene trebuiau să-și țină închisă gura nesăbuită. În mod clar, toate cele trei categorii de oameni aveau nevoie de ceva instruire. — M-am gândit să te fac să te simți mai bine, spuse Lucy în cele din urmă. Pentru că nu poți să tragi. — O, pot să trag, spuse el. Asta este partea ușoară. Pur și simplu, nu pot să țintesc. Lucy zâmbi larg. Îi fu imposibil să se abțină. — Te-aș putea învăța. El întoarse iute capul. — O, Doamne! Nu-mi spune că știi să tragi. Ea se înveseli. — Chiar foarte bine. Gregory scutură din cap. — Asta-mi mai lipsea. — Este un talent admirabil, protestă ea. — Sunt sigur, dar am deja patru femei în viața mea care pot fi mai bune decât mine. Ultimul lucru de care am nevoie este… o, Doamne din nou, te rog să nu-mi spui că și domnișoara Watson este un țintaș excelent. Lucy clipi. — Să știi că nu sunt sigură. VP - 97

— Ei bine, atunci mai există încă o speranță. — Nu este straniu? murmură ea. El îi aruncă o privire lipsită de expresie. — Că am o speranță? — Nu, că… Nu o putea spune. Doamne sfinte, i se părea până și ei o prostie. — Ah, atunci trebuie să ți se pară straniu că nu știi dacă domnișoara Watson poate să tragă sau nu. Și iată. El ghici oricum. — Da, recunoscu ea. Dar din nou, de ce ar trebui să știu? Tirul nu era inclus în programă la domnișoara Moss. — Spre marea ușurare a domnilor din lumea întreagă, te asigur. El îi zâmbi pieziș. Cine te-a învățat? — Tata, spuse ea, și era straniu pentru că buzele i se întredeschiseră înainte de a răspunde. Pentru o clipă, avu impresia că fusese luată prin surprindere de întrebare, dar nu. Fusese surprinsă de propriul răspuns. — Doamne, răspunse el, o terminaseși cu mersul de-a bușilea? — Nu de mult, spuse Lucy, încă nedumerită de reacția ei neobișnuită. Poate doar pentru că nu se gândea des la tatăl ei. Plecase la cei drepți de atâta vreme încât nu mai erau multe întrebări la care răposatul conte de Fennsworth să mai fie răspunsul. — I s-a părut o abilitate importantă, continuă ea. Chiar și pentru fete. Casa noastră este aproape de coasta Dover și au existat mereu contrabandiști prin regiunea aceea. Majoritatea erau prietenoși… toată lumea știa cine sunt, până și magistratul. — Probabil îi plăcea coniacul franțuzesc, murmură domnul Bridgerton. Lucy zâmbi amintindu-și. — Și tatei. Noi nu cunoșteam toți contrabandiștii. Unii, sunt sigură, erau foarte periculoși. Și… Se aplecă spre el. Chiar nu aveai cum să spui așa ceva fără să te apleci. Unde mai era distracția? — Și…? o îndemnă el. Ea coborî vocea: — Cred că erau spioni. — În Dover? Acum zece ani? Fără doar și poate că existau spioni. Cu toate astea, mă întreb dacă se recomandă înarmarea populației infantile. Lucy râse. VP - 98

— Eram ceva mai în vârstă de atât. Cred că am început când aveam șapte ani. Richard a continuat lecțiile după ce s-a dus tata. — Presupun că și el este un trăgător extraordinar. Ea încuviință cu mâhnire. — Îmi pare rău. Își reluară plimbarea spre casă. — Atunci n-am să-l provoc la un duel, spuse el, oarecum absent. — Aș prefera să nu. Gregory se întoarse spre ea cu o expresie care nu putea fi considerată altfel decât vicleană. — Vai, Lady Lucinda, cred că tocmai ai declarat afecțiunea pe care mi-o porți. Ea rămase cu gura căscată de uimire, de parcă ar fi fost un pește pe uscat. — N-am… ce te-ar face să ajungi la o asemenea concluzie? Și de ce își simți obrajii atât de brusc înfierbântați? — N-ar putea să fie în veci o partidă corectă, spuse el, părând remarcabil de relaxat față de lipsurile lui. Deși, sincer, nu știu că existe în Marea Britanie un bărbat cu care să am o partidă corectă. Lucy se simțea încă oarecum zăpăcită după uimirea de mai înainte, dar reuși să spună: — Sunt sigură că exagerezi. — Nu, spuse el aproape cu dezinvoltură. Fratele tău mi-ar trage sigur un glonț în umăr. El se opri, gândindu-se la cele spuse. Asta dacă nu și-ar pune în gând să-mi trimită unul direct în inimă. — O, nu fi prostuț! El ridică din umeri. — Oricum ar fi, trebuie să fii mai preocupată de binele meu decât aveai impresia. — Sunt preocupată de binele tuturor, mormăi ea. — Da, murmură el, întocmai. Lucy se trase înapoi. — De ce asta îmi sună a insultă? — Da? Te pot asigura că n-a fost intenția mea. Ea îl privi cu suspiciune atât de mult timp că, în cele din urmă, el își ridică mâinile în semn de parce. — A fost un compliment, îți jur, spuse el. — Oferit fără mare plăcere. — Nicidecum! Gregory aruncă o privire spre ea, evident incapabil să-și înăbușe un zâmbet. VP - 99

— Mă iei peste picior. — Nu, insistă el și apoi, desigur, izbucni în râs. Îmi pare rău. Acum te iau. — Ai putea măcar să cauți să fii amabil și să spui că râzi cu mine. — Aș putea. El zâmbi și ochii lui deveniră de-a dreptul diabolici. Dar ar fi o minciună. Aproape că îl lovi în umăr. — O, ești groaznic! — Năpasta din viața fraților mei, te asigur. — Serios? Lucy nu fusese niciodată năpasta din viața cuiva și chiar i părea foarte atrăgător în clipa asta. Cum așa? — O, la fel ca întotdeauna. Trebuie să mă așez la casa mea, să găsesc un scop, să mă ambiționez. — Să te însori? — Și asta. — De aceea ești atât de îndrăgostit de Hermione? El se opri… doar o fracțiune de secundă. Dar era acolo. Lucy o simți. — Nu, spuse el. Era cu totul altceva. — Bineînțeles, spuse ea repede, simțindu-se prost pentru că întrebase. El îi povestise totul cu o seară în urmă… despre iubirea care se întâmpla pur și simplu, fără să mai ai de ales în vreun fel. Nu o dorea pe Hermione ca să-i facă pe plac fratelui lui; o dorea pe Hermione pentru că nu putea să nu o dorească. Iar ideea o făcu să se simtă doar puțin mai singură. — Ne-am întors, spuse el, făcând semn spre ușa salonului, la care ajunseseră fără ca ea să-și fi dat măcar seama. — Da, desigur. Ea se uită la ușă, se uită la el, apoi se întrebă de ce se simțea atât de neplăcut acum că trebuiau să-și ia rămas-bun. Mulțumesc că mi-ai ținut companie. — Plăcerea a fost de partea mea. Lucy făcu un pas spre ușă, apoi se întoarse spre el cu un mic „O!” Sprâncenele lui se arcuiră în sus. — S-a întâmplat ceva? — Nu. Dar trebuie să-mi cer scuze… Te-am cam întors din drum. Ai spus că-ți place să te duci acolo – spre lac – când ai nevoie să te gândești. Și nu ai mai ajuns. El o privi curios și își înclină capul aproape insesizabil într-o parte. Și ochii lui… o, și-ar fi dorit să descrie ce vedea acolo. Pentru că nu înțelegea, nu prea înțelegea cum de o făcea să aplece capul în acord cu al lui, cum de o făcea să-și dorească tocmai ca momentul să dureze… mai mult… și mai mult… până ajungea să țină o viață întreagă. VP - 100

— Nu voiai să rămâi un timp singur? întrebă ea cu blândețe… cu atât de multă blândețe că aproape vorbi în șoaptă. Încet, el confirmă din cap. — Ba da, spuse el, de parcă vorbele îi trecuseră acum prin minte, de parcă gândul în sine era nou și nu neapărat un lucru la care să se fi așteptat. Ba da, spuse el din nou, dar acum nu mai vreau. Ea se uită la el, el se uită la ea. Și gândul i se trezi deodată în minte… „Nu știe de ce”. Nu știa de ce nu mai voia să fie singur. Iar ea nu știa de ce detaliul acela era important.

VP - 101

Capitolul 9 În care povestea noastră ia o turnură neașteptată. Noaptea următoare era balul mascat. Urma să fie o aventură grandioasă, nu prea grandioasă, desigur… fratele lui Gregory, Anthony, nu suporta prea multe tulburări ale vieții lui senine de la țară. Cu toate acestea, urma să fie apogeul evenimentelor organizate la petrecere. Toți oaspeții vor fi acolo, alături de încă vreo sută de participanți în plus… unii de la Londra, alții veniți direct de la reședințele lor din țară. Fiecare dormitor fusese aerisit și pregătit pentru musafiri și, chiar și așa, un număr important de invitați erau cazați acasă la vecini sau, pentru vreo câțiva ghinioniști, la hanurile de prin apropiere. La început, intenția lui Kate fusese să organizeze o petrecere cu costume – își dorise să se îmbrace ca Meduza (spre surprinderea nimănui) –, dar până la urmă, renunțase la idee după ce Anthony o anunțase că, dacă va continua mai departe cu planurile ei, și el își va alege propriul costum. Aparent privirea pe care i-o aruncase fusese de ajuns pentru ca ea să declare o batere în retragere imediată. Mai târziu, Kate îi spusese lui Gregory că soțul ei încă nu o iertase pentru că îl costumase drept Cupidon la balul costumat de la familia Billington cu un an în urmă. — Un costum prea angelic? murmurase Gregory. — Dar pe de altă parte, îi răspunsese ea, acum știu exact cum arăta când era copil. Chiar foarte dulce. — Până în clipa asta, spusese Gregory cu o tresărire, nu cred că am înțeles exact cât de mult te iubește fratele meu. — Foarte mult. Ea zâmbise și dăduse din cap. Chiar foarte mult. Și astfel, se ajunsese la un compromis. Fără costume, doar măști. Situația îi convenea de minune lui Anthony, căci îi permitea să renunțe cu totul la îndatoririle lui de gazdă dacă voia (cine îi va observa absența, la urma urmei?), iar Kate se apucă să creeze o mască cu șerpi precum ai Meduzei, sărind care încotro. (Fără succes.) La insistențele lui Kate, Gregory sosi în sala de bal la opt și jumătate fix, momentul de începere al balului. Ceea ce, desigur, însemna că singurii invitați prezenți erau el, fratele lui și Kate, dar mai erau și destui slujitori VP - 102

care roiau prin jurul lor și făceau ca încăperea să nu pară atât de pustie, iar Anthony se declară încântat de reuniune. — Este o petrecere mult mai frumoasă fără lumea care să se înghesuie în toate părțile, spuse el fericit. — Când ai început să te opui așa vehement vieții sociale? întrebă Gregory, apucând un pahar de șampanie de pe o tavă. — Nu este deloc așa, răspunse Anthony și ridică din umeri. Doar că miam pierdut răbdarea cu prostia de orice fel. — Nu îmbătrânește bine, confirmă soția lui. Dacă Anthony se simți ofensat de comentariul ei, nu lăsă să se vadă. — Refuz pur și simplu că am de-a face cu idioți, îi spuse lui Gregory. Fața i se lumină. Îndatoririle sociale mi s-au redus la jumătate. — Ce rost mai are să deții un titlu nobiliar dacă nu poți să refuzi invitații? murmură Gregory ironic. — Într-adevăr, răsună răspunsul lui Anthony. Într-adevăr. Gregory se întoarse spre Kate. — Tu n-ai nimic de zis pe tema asta? — O, ba am multe de zis, răspunse ea, întinzând gâtul ca să cerceteze sala de bal pentru detaliile de ultim moment. Eu am mereu ceva de zis. — Este adevărat, spuse Anthony. Dar știe când nu poate să câștige. Kate se întoarse spre Gregory, chiar dacă vorbele îi fură clar adresate soțului ei. — Știu cum să-mi aleg bătăliile. — Nu-ți bate capul, spuse Anthony. Este doar felul ei de a recunoaște înfrângerea. — Și totuși o dă înainte, spuse Kate spre nimeni în mod special, chiar dacă știe că, până la urmă, tot eu câștig întotdeauna. Anthony ridică din umeri și îi trimise fratelui lui un zâmbet larg și neobișnuit de sfios. — Are dreptate, firește. Își termină băutura. Dar nu are niciun sens să te predai fără să te lupți. Gregory nu putea decât să zâmbească. Încă nu se născuseră doi nebuni mai îndrăgostiți decât ei. Era înduioșător să te uiți la ei, deși simți parcă o ușoară urmă de gelozie. — Cum merge curtatul tău? îl întrebă Kate. Anthony ciuli urechile. — Curtezi? repetă el și pe chip i se ivi expresia aceea clasică de trebuie să mi te supui, eu sunt vicontele. Cine este doamna? Gregory îi aruncă lui Kate o privire cumplit de gravă. Nu vorbise despre sentimentele sale cu fratele lui. Nu știa sigur de ce; cu siguranță, în parte, VP - 103

pentru că nu-l văzuse prea mult pe Anthony în ultimele zile. Dar mai erau și alte motive. Pur și simplu, nu părea un lucru pe care să vrei să-l împărtășești cu fratele tău. Mai ales cu unul care era mai mult un tată decât un frate. Ca să nu mai vorbim că dacă nu reușea… Ei bine, nu simțea vreo tragere deosebită de inimă ca familia lui să știe. Dar va reuși. De ce se îndoia de sine? Chiar mai devreme, când domnișoara Watson încă se purta cu el de parcă era o mică pacoste, fusese sigur de rezultat. Nu avea niciun sens acum – odată cu evoluția prieteniei lor – să se îndoiască brusc de sine. După cum era de așteptat, Kate ignoră iritarea lui Gregory. — Pur și simpli îmi place la nebunie când nu știi ceva, îi spuse soțului ei. Mai ales când eu știu. Anthony se întoarse spre Gregory. — Ești sigur că vrei să te însori cu așa ceva? — Nu exact cu așa ceva, răspunse Gregory. Totuși, cu ceva asemănător. Expresia lui Kate păli oarecum când auzi că fusese numită „ceva”, dar își reveni numaidecât, întorcându-se spre Anthony și spunând: — Și-a declarat dragostea pentru… își lăsă una dintre mâini să fluture ușor prin aer, de parcă ar fi renunțat la o idee prostească. O, nu contează, nu cred că o să-ți spun. Se exprima întrucâtva straniu. Probabil nu avusese de gând să-i dezvăluie secretul. Gregory nu era sigur ce i se părea mai satisfăcător… faptul că Kate păstrase secretul lui sau că Anthony era buimăcit. — Ia să vedem dacă poți să ghicești, îi spuse Kate lui Anthony cu un zâmbet viclean. Asta ar trebui să dea un scop serii tale. Anthony se întoarse spre Gregory cu o privire netulburată. — Cine este? Gregory ridică din umeri. Se alia mereu cu Kate când era vorba de a-i pune bețe în roate fratelui lui. — Departe de mine gândul de a-ți refuza un scop în seara asta. Anthony mormăi: — Puișor arogant, iar Gregory știu că seara începea bine. Oaspeții începură să se adune și, într-o oră, sala de bal vibra de zumzetul scăzut al discuțiilor și râsetelor. Toată lumea părea un pic mai aventuroasă cu o mască pe față și, în curând, ironiile deveniră mai riscante, glumele mai licențioase. Și râsul… Era complicat să găsești cuvântul potrivit pentru a-l descrie, dar era diferit. În aer plutea mai mult decât o veselie. Exista o doză de entuziasm, de parcă petrecăreții știau cumva că era o noapte în care să fie îndrăzneți. VP - 104

Să se dezlănțuie. Pentru că dimineața, nu va mai ști nimeni. Una peste alta, lui Gregory îi plăceau nopțile precum aceasta. Totuși, la nouă și jumătate, deveni tot mai frustrat. Nu era absolut sigur, dar era aproape sigur că domnișoara Watson nu-și făcuse încă apariția. Chiar și cu o mască, era aproape imposibil să-și păstreze identitatea secretă. Părul ei era prea uluitor, prea diafan la lumina lumânărilor pentru a fi confundată cu oricine altcineva. Pe de altă parte însă, Lady Lucinda… Nu i-ar fi fost greu să se piardă în peisaj. Desigur, părul ei avea o nuanță minunată de un blond ca mierea, dar nu era nimic neașteptat sau unic. Probabil jumătate din doamnele de prin lumea bună aveau părul de culoarea aceea. El aruncă o privire prin sala de bal. Bine, nu chiar jumătate. Și poate nici măcar un sfert. Dar nu era precum părul ca lumina razelor de lună pe care îl avea prietena ei. Se încruntă. Domnișoara Watson chiar ar fi trebuit să fi coborât până acum. Ca invitată la petrecere de la bun început, nu trebuia să înfrunte drumuri noroioase, cai șchiopi sau chiar șirul nesfârșit de trăsuri care așteptau în față pentru a-i lăsa pe oaspeți. Și, chiar dacă Gregory se îndoia că ea și-ar fi dorit să sosească atât de devreme ca el, sigur nu avea cum să ajungă cu o oră mai târziu. Dacă nu pentru altceva, Lady Lucinda nu ar fi tolerat un asemenea lucru. Fără îndoială, ea era genul celor nespus de punctuali. Într-un sens bun. Spre deosebire de cei punctuali într-un sens nesuferit și sâcâitor. Zâmbi în sinea lui. Ea nu era așa. Lady Lucinda semăna mai degrabă cu Kate, sau cel puțin așa va fi, de îndată ce va fi ce va mai înainta puțin în vârstă. Inteligentă, practică, ușor vicleană. La drept vorbind, chiar foarte hazlie. Chiar era o fată pe cinste Lady Lucinda. Dar nici pe ea nu o zărea printre oaspeți. Sau cel puțin nu credea să o vadă. Nu avea cum să fie foarte sigur. Într-adevăr, vedea mai multe doamne care aveau cam aceeași nuanță de păr, dar niciuna nu părea să fie ea. Una dintre ele nu se mișca așa cum trebuia… prea stângace, poate chiar ușor greoi. Iar o alta nu avea înălțimea potrivită. Era pe aproape, probabil îi lipseau doar câțiva centimetri. Dar el putea să-și dea seama. Nu era ea.

VP - 105

Probabil că era și ea pe unde zăbovea domnișoara Watson. Lucru care i se păru oarecum liniștitor. Domnișoara Watson nu avea cum să intre în belele dacă Lady Lucinda era prin preajmă. Stomacul lui începu să scoată sunete înfometate, și Gregory decise să renunțe la căutarea pentru moment și să se ducă să caute ceva de mâncare. Ca întotdeauna, Kate propusese o selecție copioasă de mâncare cu care oaspeții ei să se delecteze în timpul serii. El se duse direct la platoul cu sandvișuri… semănau cu cele servite în noaptea sosirii lui, care îi plăcuseră foarte tare. Puteai să mănânci zece dintr-odată. Hmmm. Văzu castravete… risipeai degeaba pâinea, dacă îl întrebai pe el. Brânză… nu, nu era ce căuta. Poate… — Domnule Bridgerton? Lady Lucinda. I-ar fi recunoscut vocea oriunde. El se întoarse. Iată că era acolo. Gregory se felicită în gând. Avusese dreptate în privința celorlalte blonde mascate cu părul ca mierea. Sigur nu o întâlnise încă astă-seară. Ochii ei se făcură mari, iar el își dădu seama că masca ei, acoperită cu pâslă albastră ca de ardezie, avea exact culoarea ochilor ei. Se întrebă dacă domnișoara Watson făcuse rost de una asemănătoare, dar pe verde. — Tu ești, nu-i așa? — Cum de ai știut? i-o întoarse el. Ea clipi. — Nu știu. Pur și simplu. Apoi buzele ei se întredeschiseră… atât cât să dezvăluie un licăr din dinții albi și strălucitori, apoi spuse: Sunt Lucy. Lady Lucinda. — Știu, murmură el, cu ochii încă ațintiți spre gura ei. Care era povestea cu măștile? Parcă făceau ca, odată partea de sus acoperită, partea de jos să devină mai interesantă. Aproape fascinantă. Cum de nu observase felul în care buzele ei se arcuiau ușor în sus la colțuri? Sau pistruii de pe nasul ei. Erau șapte. Exact șapte, toți în formă ovală, cu excepția ultimului, care arăta mai degrabă ca Irlanda. — Îți era foame? întrebă ea. El clipi surprins, obligându-și ochii să revină spre ai ei. Ea îi făcu semn spre sandvișuri. — Cele cu șuncă sunt foarte bune. La fel și cele cu castravete. În mod normal, nu prea îmi plac sandvișurile cu castravete – nu par să-ți astâmpere niciodată foamea, chiar dacă îmi place că sunt crocante –, dar acestea sunt unse un pic de smântână în loc de unt. A fost o surpriză foarte plăcută. VP - 106

Ea făcu o pauză și se uită la el, apoi înclină capul într-o parte câtă vreme așteptă răspunsul lui. Iar el zâmbi. Nu se putu abține. Era ceva atât de neobișnuit de amuzant la ea când tot sporovăia despre mâncare. El întinse mâna și puse pe farfurie un sandviș cu castravete. — Cu asemenea recomandare, spuse el, cum aș putea să refuz? — Ei bine, și șunca este bună, dacă nu-ți place cel cu castravete. Din nou, atât de tipic pentru ea. Să-și dorească să vadă pe toată lumea fericită. „Încearcă asta. Și dacă nu-ți place, încearcă asta sau asta, sau asta, sau asta. Și dacă nu iese și nu iese, ia-l pe al meu”. Desigur, nu o spusese niciodată, dar cumva el știa că așa ar fi făcut. Ea coborî privirea spre platoul de pe masă. — Chiar mi-ar fi plăcut să nu fie toate amestecate. Gregory o privi întrebător. — Poftim? — Ei bine, spuse ea… acel ei bine specific care anticipa o explicație lungă și din toată inima. Nu crezi că ar fi avut mai mult sens să separe diferitele tipuri de sandvișuri? Să pună fiecare sortiment pe propriul platou mai mic? Astfel, dacă descoperi unul care îți place, știi exact de unde să mai iei unul. Sau – și acum deveni cu atât mai animată, de parcă ataca o problemă de mare importanță socială – să vezi dacă au mai rămas. Gândește-te numai. Făcu semn cu mâna spre platou. Se poate să nu mai fi rămas nici măcar un sandviș cu șuncă pe tot platoul. Și nici nu poți să stai să le verifici pe toate ca să vezi ce și cum. Ar fi foarte nepoliticos. El o privi gânditor, apoi spuse: — Îți place ca lucrurile să fie ordonate, nu-i așa? — O, da, spuse ea cu aplomb. Chiar da. Gregory se gândi la stilul lui haotic și dezorganizat. Își arunca pantofii în garderobă, își lăsa invitații împrăștiate… Cu un an înainte, îl lăsase pe cel care îi era valet și secretar să plece o săptămână ca să se ducă să-și vadă tatăl bolnav. Când bietul om se întorsese, doar haosul de pe biroul lui Gregory aproape că îl făcuse să-și iasă din minți. Gregory se uită la expresia serioasă de pe chipul lui Lady Lucinda și chicoti. Probabil că putea să o înnebunească și pe ea în mai puțin de o săptămână. — Îți place sandvișul? întrebă ea, după ce el luă o înghițitură. Cu castravete? — Foarte interesant, murmură el. — Mă întreb, oare mâncarea trebuie să fie fascinantă? El termină sandvișul. VP - 107

— Nu sunt sigur. Lucy dădu din cap absentă, apoi spuse: — Șunca este tare bună. O tăcere prietenoasă se așternu între ei cât se uitară prin încăpere. Muzicienii cântau un vals vioi, iar fustele doamnelor se ondulau ca niște clopote de mătase când doamnele făceau piruete și se tot răsuceau. Era imposibil să urmărești scena și să nu simți de parcă însăși noaptea ar fi fost trezită la viață, fremătând de energie, și așteptând să dea lovitura. Ceva se va întâmpla în noaptea aceea. Gregory era sigur de asta. Viața cuiva se va schimba. Dacă avea noroc, urma să se schimbe chiar viața lui. Începu să simtă furnicături în mâini. Și în picioare. Avu nevoie de toată puterea de care era în stare ca să stea locului. Voia să se miște, voia să facă ceva. Voia să-și pună viața în mișcare, să întindă mâna și să-și transforme visurile în realitate. Voia să se miște. Nu putea să rămână încremenit pe loc. El… — Ți-ar plăcea să dansezi? Nu avusese de gând să întrebe. Dar se întorsese, și Lucy era chiar lângă el, iar cuvintele veniră parcă de la sine. Ochii ei se luminară. Chiar și cu masca, Gregory își dădu seama că era încântată. — Da, spuse ea, aproape oftând când adăugă: îmi place să dansez. El o luă de mână și o conduse spre ringul de dans. Valsul era în plină desfășurare și se acomodară repede cu ritmul muzicii. Parcă îi făcea să plutească, îi transforma într-o singură ființă. Gregory nu trebuia decât să apese o mână pe talia ei pentru ca ea să se miște. Era exact așa cum și bănuise. Se învârtiră, se răsuciră, aerul le alunecă atât de repede pe chipuri încât începură pur și simplu să râdă. Era perfect. Îi lăsa cu sufletul la gură. Parcă muzica li se strecura pe sub piele și le îndruma fiecare mișcare. Și apoi, totul se încheie. Atât de repede. Mult prea repede. Muzica se opri și, pentru o clipă, rămaseră pur și simplu nemișcați, unul în brațele celuilalt, încă învăluiți în amintirea muzicii. — O, a fost minunat, spuse Lady Lucinda și ochii ei străluciră. Gregory îi dădu drumul și făcu o plecăciune. — Dansezi superb, Lady Lucinda. Știam că așa o să fie. — Mulțumesc… Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Da? — Eu… De ce spusese asta? Nu voise să spună asta. Ești foarte grațioasă, spuse el în cele din urmă și o conduse spre marginea sălii de bal. VP - 108

De fapt, cu mult mai grațioasă decât domnișoara Watson, deși nu era un lucru care să aibă sens, date fiind cele spuse de Lucy despre veleitățile pe care le avea prietena ei la dans. — Se vede în felul în care te plimbi, adăugă el, căci ea părea să aștepte o explicație mai în detaliu. Și ar fi trebuit să fie în regulă, din moment ce el nu era pe cale să cerceteze mai mult ideea. — O. Și buzele ei i se mișcă. Doar un pic. Dar de ajuns. Și Gregory fu străfulgerat de imagine… ea părea fericită. Iar el își dădu seama că majoritatea oamenilor nu păreau așa. Păreau amuzați, distrați sau mulțumiți. Lady Lucinda părea fericită. Lui îi plăcea foarte mult asta. — Mă întreb unde este Hermione, spuse ea, privind în stânga și-n dreapta. — Nu a venit odată cu tine? întrebă Gregory surprins. — Ba da. Dar apoi l-am văzut pe Richard. Și el a invitat-o la dans. Nu, adăugă ea cu un accent apăsat, pentru că este îndrăgostit de ea. A fost pur și simplu politicos. Este ceea ce faci pentru prietenele surorii tale. — Eu am patru surori, îi aminti el. Știu. Dar apoi își aminti. Credeam că domnișoara Watson nu dansează. — Nu. Dar Richard nu știe asta. Nimeni nu știe. În afară de mine. Și de tine. Ea îl privi cu oarecare urgență. Te rog să nu spui nimănui. Te implor. Hermione ar fi îngrozită. — Buzele îmi sunt pecetluite, îi promise el. — Îmi închipui că s-au dus să-și ia ceva de băut, spuse Lucy, aplecându-se ușor într-o parte, în timp ce căută să arunce o privire spre masa cu limonadă. Hermione spunea că îi este foarte cald. Este scuza ei preferată. Merge aproape de fiecare dată când o invită cineva la dans. — Eu nu-i văd, spuse Gregory și privi în aceeași direcție ca ea. — Nu, nici n-ai avea cum. Se întoarse din nou cu fața spre el și dădu ușor din cap. Nu știu de ce mă uitam acolo. Asta a fost acum ceva timp. — Mai mult timp decât ai nevoie ca să bei ceva? Ea chicoti. — Nu, la Hermione un pahar de limonadă poate să țină și o seară întreagă atunci când este nevoie. Dar cred că Richard trebuie să-și fi pierdut răbdarea. Gregory credea că fratele ei și-ar fi tăiat mâna dreaptă doar ca să aibă șansa de a o privi pe domnișoara Watson când se prefăcea a bea limonadă, dar nu avea niciun rost să încerce că o convingă pe Lucy de asta. VP - 109

— Cred că au hotărât să facă o plimbare, spuse Lucy, foarte evident nepăsătoare. Dar Gregory fu încercat imediat de o neliniște. — Afară? Ea ridică din umeri. — Presupun. În sala de bal sigur nu sunt. Hermione n-are cum să se ascundă într-o mulțime. Știi tu, părul o dă de gol. — Dar crezi că este înțelept să fie singuri? insistă Gregory. Lady Lucinda îl privi de parcă nu ar fi putut să priceapă pe deplin urgența din vocea lui. — Nu prea au cum să fie singuri, spuse ea. Afară sunt cel puțin vreo douăzeci de oameni. Am aruncat o privire pe uși. Gregory se chinui să rămână perfect nemișcat cât se gândi ce să facă. Era clar că trebuia să o găsească pe domnișoara Watson, cât de repede, înainte să fie supusă vreunui curs implacabil al destinului. Implacabil.

Dumnezeule! Viețile oamenilor se puteau schimba într-o clipită. Dacă domnișoara Watson chiar plecase cu fratele lui Lucy… Dacă cineva îi prindea… O căldură ciudată începu să se descătușeze înăuntrul lui, o senzație furioasă, geloasă și absolut neplăcută. Domnișoara Watson putea să fie în pericol… sau nu. Poate că aprecia avansurile lui Fennsworth… Nu. Nu, nu avea cum. Se strădui din răsputeri să creadă ce gândea. Domnișoara Watson credea că este îndrăgostită de acel domn ridicol Edmonds, indiferent cine ar fi fost el. Nu avea cum să aprecieze avansurile venite de la Gregory sau de la Lord Fennsworth. Dar oare fratele Lucy profitase de o ocazie pe care el o ratase? Îl rodea, ghemuită în pieptul lui ca o ghiulea fierbinte – această senzație, această emoție, această stare afurisită… îngrozitoare… enervantă… — Domnule Bridgerton? Urâcioasă. Cu siguranță, o senzație urâcioasă. — Domnule Bridgerton, s-a întâmplat ceva? El întoarse ușor capul spre Lady Lucinda, dar chiar și așa, avu nevoie de câteva secunde ca să se poată concentra pe trăsăturile ei. Ochii îi erau neliniștiți, gura îi era strânsă într-o linie îngrijorată. — Nu arăți prea bine, spuse ea. — Sunt bine, confirmă el. — Dar… — Bine, aproape că se răsti el. Ea se trase înapoi. VP - 110

— Bineînțeles. Cum de reușise Fennsworth? Cum de o scosese pe domnișoara Watson singură afară? El era încă un mucos, pentru numele lui Dumnezeu, abia plecat de pe băncile universității și nu venise niciodată la Londra. Iar Gregory era… ei bine, mai experimentat decât atât. Ar fi trebuit să fie mai atent. Nu ar fi trebuit să permită niciodată un asemenea lucru. — Cred că mă duc să o caut pe Hermione, spuse Lucy și dădu să se îndepărteze. Văd că ai prefera să fii singur. — Nu, răbufni el, cu ceva mai multă forță decât o impuneau bunele maniere. O să te însoțesc. O căutăm împreună. — Crezi că este înțelept? — De ce să nu fie înțelept? — Nu știu. Ea se opri, îl privi cu ochii mari, fără a clipi, și spuse în cele din urmă: Pur și simplu nu cred să fie. Chiar tu ai pus la îndoială adineauri înțelepciunea deciziei lui Richard și Hermione de a pleca împreună. — Sigur n-ai cum să cauți prin toată casa de una singură. — Bineînțeles că nu, spuse ea, de parcă ar fi fost un nătâng pentru simplul fapt că o menționase. Voiam să mă duc să dau de Lady Bridgerton. Kate? Doamne ferește! — Nu face asta, spuse el la repezeală. Și poate și cu o urmă de dispreț, chiar dacă nu aceasta îi fusese intenția. Dar remarca lui o înfurie vizibil pentru că vocea îi răsună încordat atunci când întrebă: — Și de ce nu, mă rog? El se aplecă și vorbi pe un ton scăzut și neliniștit. — Dacă Kate îi găsește în vreo situație necuviincioasă, o să fie căsătoriți în mai puțin de două săptămâni. Ascultă-mă pe mine. — Nu fi absurd! Bineînțeles că o să-i găsească exact cum se cade să-i găsească, rosti ea printre dinți, și îl luă cu totul prin surprindere pentru că nu se gândise că putea să-și susțină cauza cu o asemenea înverșunare. Hermione nu s-ar purta niciodată nepotrivit, continuă ea furioasă, și nici Richard n-ar face una ca asta. El este fratele meu. Fratele meu. — O iubește, spuse Gregory simplu. — Nu. Nu., o… iubește. Doamne, părea că mai are puțin și explodează. Și chiar dacă ar iubi-o, continuă ea caustic, ceea ce nu este cazul, el nu ar dezonora-o niciodată. Niciodată. Nu ar face asta. Nu ar vrea… — Ce nu ar vrea? Ea înghiți în sec. — Nu mi-ar face mie una ca asta. VP - 111

Lui Gregory nu-i venea să creadă cât este de naivă. — Nu se gândește la tine, Lady Lucinda. De fapt, cred că putem să spunem cu certitudine că nu i-ai trecut prin minte nici măcar o dată. — Este oribil ce spui. Gregory ridică din umeri. — El este un bărbat îndrăgostit. Prin urmare, este un om insensibil. — O, deci aș a funcționează lucrurile? ripostă ea. Asta te face și pe tine insensibil? — Nu, spuse el încordat și își dădu seama că era purul adevăr. Se obișnuise deja cu înflăcărarea aceasta ciudată. Își regăsise echilibrul interior. Și ca gentleman cu o experiență considerabil mai mare, îi era mai ușor decât lui Fennsworth să rămână în firea lui… iar domnișoara Watson nu era problema din poveste. Lady Lucinda îi aruncă o privire de o nerăbdare disprețuitoare. — Richard nu este îndrăgostit de ea. Nici nu mai știu cum să-ți explic asta. — Te înșeli, rosti el categoric. Se uitase la Fennsworth două zile neîntrerupte. Remarcase cum o urmărea pe domnișoara Watson. Cum râdea la glumele ei. Cum îi aducea ceva rece de băut. Cum îi culegea o floare sălbatică și i-o aranja pe după ureche. Dacă asta nu era dragoste, atunci Richard Abernathy era cel mai atent, grijuliu și altruist frate mai mare din istoria umanității. Și ca frate mai mare el însuși – unul care fusese adesea constrâns să-și ofere servicii de dansator prietenilor surorilor lui – Gregory putea afirma cu toată certitudinea că nu exista frate mai mare înzestrat cu asemenea atenție și devotament. Desigur, îți iubeai sora, dar nu-ți sacrificai fiecare minut din viață de dragul celei mai bune prietene a ei, fără să te aștepți la un fel de răsplată. Cu excepția cazului în care în ecuație intervenea o jalnică iubire neîmpărtășită. — Nu mă înșel, spuse Lady Lucinda, părând foarte tentată să-și încrucișeze brațele. Și mă duc după Lady Bridgerton. Gregory îi prinse încheietura în mâna lui. — Ar fi o greșeală de proporții colosale. Ea se smuci, dar el nu-i dădu drumul. — Nu mă lua de sus, șuieră ea. — Nu te iau. Îți explic. Ea rămase cu gura căscată de uimire. La propriu și la figurat. Gregory s-ar fi delectat teribil cu priveliștea, dacă nu ar fi fost atât de furios pe toate lucrurile din lume în clipa aceea. VP - 112

— Ești un nesuferit, spuse ea, de îndată ce își reveni. El ridică din umeri. — Din când în când. — Și ai vedenii. — Bravo, Lady Lucinda! Provenind dintr-o familie cu opt copii, Gregory nu avea cum să nu admire o glumă sau o replică bine servită. Dar probabil țiaș admira și mai mult calitățile discursive dacă nu aș încerca să te împiedic să faci ceva de o stupiditate monumentală. Ea îl privi cu ochii îngustați și spuse: — Nu mai vreau să vorbesc cu tine. — Niciodată? — O chem pe Lady Bridgerton, anunță ea. — Mă chemi? Cu ce ocazie? Era ultima voce din lume pe care ar fi voit să o audă Gregory. El se întoarse. Kate stătea în fața amândurora, privind întreaga scenă cu o sprânceană arcuită. Nimeni nu spuse nimic. Kate aruncă o privire ascuțită spre mâna lui Gregory, prinsă încă pe încheietura lui Lady Lucinda. El o eliberă și făcu repede un pas înapoi. — Ar trebui să știu ceva nu știu? întrebă Kate, iar vocea ei răsună cu accentul acela care era o combinație de o perfecțiune îngrozitoare între un inchizitor cultivat și o autoritate morală. Gregory își aminti că cumnata lui putea să fie o prezență formidabilă atunci când alegea ea să fie. Lady Lucinda… firește… vorbi imediat. — Domnul Bridgerton pare să simtă că Hermione ar putea să fie în pericol. Atitudinea lui Kate se schimbă într-o clipită. — În pericol? Aici? — Nu, mormăi Gregory, deși ceea ce voia să spună cu adevărat era: „O să te ucid cu mâna mea”. Pe Lady Lucinda, ca să nu existe dubii. — Nu am mai văzut-o de ceva timp, continuă afurisita. Am ajuns împreună, dar asta se întâmpla acum aproape o oră. Kate aruncă o privire în jur și se opri, în cele din urmă, pe ușile care duceau afară. — Nu se poate să fie în grădină? Cei mai mulți musafiri s-au mutat afară. Lady Lucinda clătină din cap. — Nu am văzut-o. M-am uitat. VP - 113

Gregory nu spuse nimic. Era ca și cum ar fi privit cum lumea să năruie în fața ochilor lui. Și, într-adevăr, ce să mai spună ca să o oprească? — Deci nu sunt afară? spuse Kate. — N-am crezut să fie ceva în neregulă, spuse Lady Lucinda, destul de ceremonioasă. Dar domnul Bridgerton a început să se îngrijoreze pe dată. — Da? Capul lui Kate se întoarse brusc spre el. Chiar așa? De ce? — Putem să vorbim despre asta altă dată? mârâi Gregory. Kate nu îl luă în seamă și reveni spre Lucy. — De ce și-a făcut griji? Lucy înghiți în sec. Și apoi, șopti: — Cred că poate să fie cu fratele meu. Kate se albi la față. — Asta nu este bine. — Richard nu ar face niciodată ceva nelalocul lui, insistă Lucy. Îți jur. — Este îndrăgostit de ea, spuse Kate. Gregory nu spuse nimic. Răzbunarea nu fusese niciodată mai dulce. Lucy își plimbă privirea de la Kate la Gregory, aproape cu o expresie de panică. — Nu, șopti ea. Nu, te înșeli. — Nu mă înșel, spuse Kate cu o voce serioasă. Iar noi trebuie să-i găsim. Repede. Ea se întoarse și se îndreptă imediat spre ușă. Gregory o luă pe urmele ei, picioarele lui lungi permițându-i să țină pasul cu ușurință. Lady Lucinda păru să înmărmurească pentru o secundă și apoi, sărind iute în acțiune, se repezi în urma lor. — El nu ar face niciodată ceva împotriva voinței lui Hermione, spuse ea agitată. Îți promit. Kate se opri. Se întoarse. Se uită la Lucy, cu o expresie sinceră pe chip și poate puțin ușor întristată, de parcă și-ar fi dat seama că femeia mai tânără își pierdea, în acel moment, puțin din inocență și că ea, Kate, regreta să fie cea care îi dădea lovitura. — Se prea poate să nici nu fie nevoie, rosti Kate încet. „Să o forțeze să facă ceva”. Kate nu o spuse, dar cuvintele parcă rămaseră oricum suspendate în aer. — S-ar putea să nu fie nevoie… Ce vrei să… Gregory sesiză clipa în care ea își dădu seama. Ochii ei, mereu atât de schimbători, nu fuseseră niciodată mai cenușii. Îndurerați. — Trebuie să-i găsim, șopti Lucy. Kate dădu din cap și cei trei ieșiră discret din încăpere. VP - 114

Capitolul 10 În care dragostea este triumfătoare… dar nu pentru eroul și eroina noastră. Lucy îi urmă pe Lady Bridgerton și pe Gregory pe coridor, încercând să potolească neliniștea pe care o simțea învolburându-se înăuntrul ei. Simțea o senzație ciudată în pântec și nu răsufla prea bine. Și mintea chiar nu voia să se limpezească cu niciun chip. Trebuia să se concentreze pe problema în discuție. Știa că trebuia să-și dea toată silința să caute, dar se simțea de parcă o parte din mintea ei se tot trăgea deoparte… amețită, speriată și incapabilă să scape de o cumplită presimțire. Ceea ce ea nu înțelegea. Nu voia ca Hermione să se mărite cu fratele ei? Nu-i spusese adineauri domnului Bridgerton că uniunea dintre ei, deși de necrezut, ar fi fost minunată? Hermione ar fi fost sora ei de drept, nu doar în simțire, iar Lucy nu-și putea închipui ceva mai potrivit. Dar totuși, se simțea… Agitată. Și, pe deasupra, ușor supărată. Și vinovată. Desigur. Pentru că ce drept avea să fie furioasă? — Ar trebui să căutăm separat, propuse domnul Bridgerton, după ce cotiră de mai multe ori și sunetele balului mascat rămaseră undeva în depărtare. Își smulse masca de pe chip, iar cele două doamne îi urmară exemplul, lăsându-le pe toate pe o măsuță cu o lampă mică, așezată într-un ungher retras de pe coridor. Lady Bridgerton clătină din cap. — Nu putem. Cu siguranță tu nu-i poți găsi de unul singur, îi spuse ea. Nici nu vreau să mă gândesc la urmări dacă domnișoara Watson ar fi descoperită singură cu doi domni neînsurați. Ca să nu mai vorbim de reacția lui, se gândi Lucy. Domnul Bridgerton îi dădea impresia unui bărbat echilibrat; nu era sigură că putea să-i descopere singuri pe cei doi fără să se apuce să povestească despre onoare și apărarea virtuții, ceea ce ducea mereu la dezastru. Mereu. Deși dată fiind profunzimea sentimentelor lui pentru Hermione, se putea ca în reacția lui să fie mai puțin vorba despre onoare și virtute și mai mult despre o furie geloasă. VP - 115

Și mai rău, în timp ce domnului Bridgerton îi lipsea talentul de a trage un glonț la țintă, Lucy nu avea nicio îndoială că reușea să înnegrească ochii cu o viteză letală. — Iar ea nu poate să rămână singură, continuă Lady Bridgerton, făcând un gest în direcția lui Lucy. Este întuneric. Și pustiu. Domnii poartă măști, pentru numele lui Dumnezeu. Lucrul ăsta slăbește conștiința. — Și nici nu aș ști unde să mă uit, adăugă Lucy. Era o casă mare. Era acolo de aproape o săptămână, dar se îndoia să fi văzut măcar jumătate din tot spațiul. — O să rămâneam împreună, spuse ferm Lady Bridgerton. Domnul Bridgerton păru că vrea să se împotrivească, dar își păstră cumpătul și, în schimb, spuse apăsat: — Bine. Atunci să nu mai pierdem vremea. El plecă în grabă, picioarele lui lungi impunând un ritm cu care niciuna dintre cele două femei nu avea cum să țină pasul. Deschise larg ușile și le lăsă crăpate în urma lui, prea hotărât să ajungă în camera de alături ca să mai lase lucrurile așa cum le găsise. Lucy îl urmă cu pași grăbiți, verificând camerele aflate de cealaltă parte a coridorului. Lady Bridgerton era chiar înaintea lor, făcând același lucru. — O! Lucy sări înapoi și trânti tare o ușă. — I-ai găsit? întrebă domnul Bridgerton. Atât el, cât și Lady Bridgerton veniră într-o clipită lângă ea. — Nu, spuse Lucy, roșind înfiorător. Înghiți în sec. Era altcineva. Lady Bridgerton gemu. — Doamne, Dumnezeule. Te rog, spune-mi că nu era o doamnă nemăritată. Lucy întredeschise gura, dar trecură câteva secunde înainte să spună: — Nu știu. Aveau măști, îți dai seama. — Purtau măști? întrebă Lady Bridgerton. Atunci sunt căsătoriți. Și nu unul cu altul. Lucy își dori cu disperare să întrebe cum de ajunsese la acea concluzie, dar nu reuși să o facă și, în plus, domnul Bridgerton îi distrase atenția când îi tăie calea și deschise brusc ușa. Un țipăt de femeie străfulgeră aerul nopții, urmat de o voce furioasă de bărbat, care rosti cuvinte pe care Lucy nu ar fi îndrăznit să le repete. — Îmi pare rău, mormăi domnul Bridgerton. Continuați. Închise ușa. Morley, anunță el, și soția lui Winstead. — O, spuse Lady Bridgerton, cu buzele întredeschise de uluire. Habar naveam. — Ar trebui să facem ceva? întrebă Lucy. VP - 116

Doamne ferește, erau oameni care comiteau un adulter la doar trei metri distanță de ea. — Este problema lui Winstead, spuse neîndurător domnul Bridgerton. Noi avem problemele noastre de rezolvat. Picioarele lui Lucy parcă prinseră rădăcini, în timp ce el o luă iar din loc, înaintând valvârtej pe coridor. Lady Bridgerton se uită lung spre ușă, părând de parcă și-ar fi dorit foarte tare să o deschidă și să arunce o privire înăuntru, dar în cele din urmă, oftă și o luă pe urmele cumnatului ei. Lucy doar privi lung ușă, încercând să-și dea seama ce anume îi frământa mintea. Cuplul de pe masă – de pe masă, pentru numele lui Dumnezeu – fusese un șoc, dar altceva o deranja. Ceva în scena aceea nu era chiar în regulă. Ieșit din comun. Scos din context. Sau poate ceva îi trezi o amintire. Ce anume? — Vii? o strigă Lady Bridgerton. — Da, răspunse Lucy. Și apoi, profită de inocența și de tinerețea ei pentru a adăuga: Știi, șocul. Am nevoie doar de o clipă. Lady Bridgerton îi aruncă o privire înțelegătoare și dădu din cap, dar ea își continuă căutările, inspectând camerele de pe partea stângă a coridorului. Ce văzuse? Desigur, un bărbat și o femeie, precum și masa mai sus menționată. Două scaune roz. Un divan cu dungi. Și o măsuță cu o vază de flori… Flori. Asta era. Știa unde să-i găsească. Dacă se înșela și toți ceilalți aveau dreptate, iar fratele ei era cu adevărat îndrăgostit de Hermione, exista un singur loc unde să o fi dus ca să caute să o convingă să-i întoarcă sentimentele. Oranjeria. Se afla în partea opusă a casei, departe de sala de bal. Și nu era doar plină cu portocali, ci și cu flori. Plante tropicale superbe pentru care lordul Bridgerton trebuia să fi plătit o avere. Orhidee elegante. Trandafiri rari. Chiar simple flori sălbatice, aduse și replantate cu grijă și devotament. Nu exista niciun loc care să fie mai romantic sub razele lunii și în care fratele ei să se simtă mai în largul lui. El iubea florile. Îi plăcuseră dintotdeauna și avea o memorie uluitoare când venea vorba de a le reține numele, cele științifice și cele comune. Întotdeauna culegea câte ceva, emițând câte o frântură de informație… aceasta se deschidea doar în lumina lunii, aceea era înrudită cu o plantă asemănătoare adusă din Asia. Comentariile lui i se păruseră întotdeauna lui Lucy oarecum plictisitoare, VP - 117

dar își dădea seama cum ele putea părea romantice, dacă nu ți le spunea propriul frate. Aruncă o privire pe coridor. Cei doi Bridgerton se opriseră ca să schimbe câteva cuvinte, iar Lucy își dădea seama din posturile lor că discuția era intensă. Nu era mai bine dacă îi găsea ea? Fără a fi însoțită de niciun Bridgerton? Dacă îi găsea Lucy, putea să-i pună în gardă și să evite dezastrul. Dacă Hermione voia să se mărite cu fratele ei… ei bine, trebuia să fie alegerea ei, nu ceva ce trebuia să facă pentru că fusese luată prin surprindere. Lucy știa cum să ajungă la oranjerie. Putea să fie acolo în câteva minute. Făcu un pas prudent înapoi spre sala de bal. Nici Gregory, nici Lady Bridgerton nu dădură semne că ar fi observat. Ea se hotărî. Șase pași făcuți în liniște, se trase cu grijă mai în colț. Și apoi, cu o ultimă privire rapidă aruncată spre coridor, se făcu nevăzută. Și o luă la fugă. Își ridică fustele și fugi ca vântul și ca gândul, sau măcar atât cât putu de repede, în rochia ei grea de catifea. Nu avea nici cea mai vagă cât timp va trece până ce familia Bridgerton să-i observe absența și, chiar dacă nu aveau de unde să știe încotro se îndrepta, Lucinda nu avea nicio îndoială că o vor găsi. Tot ce trebuia să facă Lucy era să-i găsească prima pe Hermione și Richard. Dacă reușea să ajungă la ei și să le dea de veste, putea să o împingă pe Hermione pe ușă și să pretindă că îl găsise pe Richard singur. Nu va avea mult timp, dar putea să o facă. Știa că poate. Lucy ajunse în holul principal, încetinindu-și cât putu de mult pașii în timp ce îl traversă. Erau slujitori prin preajmă și, probabil chiar vreo câțiva oaspeți care sosiseră mai târziu, și nu își putea permite să trezească suspiciuni cu alergatul ei. Ieși discret afară și pătrunse în coridorul de vest, o coti iute după un colț, în timp ce o luă din nou la o fugă. Simți cum plămânii îi sunt cuprinși de flăcări, iar pielea începu să transpire sub rochie. Dar nu încetini pasul. Nu mai avea mult acum. Va reuși. Știa că poate. Trebuia să poată. Și apoi, ca prin minune, ajunse acolo, în fața ușilor duble și grele care dădeau spre oranjerie. Mâna ei ateriză cu forță pe una dintre clanțe și avu de gând să o întoarcă, dar se trezi că se apleacă și se chinuie să-și tragă suflul. O înțepau ochii și încercă să se îndrepte, dar când dădu să o facă, se simți izbită de ceva care se asemăna cu un zid de spaimă. Era o senzație fizică, VP - 118

palpabilă și se dezlănțui înăuntrul ei cu asemenea furie încât trebuie să se sprijini de perete ca să nu-și piardă echilibrul. Doamne sfinte, nu voia să deschidă ușa. Nu voia să-i vadă. Nu voia să știe ce făcuseră, nu voia să știe cum sau de ce. Nu voia, pur și simplu, nimic din toate astea. Își dorea ca totul să fie așa cum fusese cu doar trei zile mai devreme. Nu putea să dea timpul înapoi? Cu doar trei zile. Trei zile, iar Hermione ar fi fost tot îndrăgostită de domnul Edmonds, ceea ce nu era chiar așa o mare problemă, cum nu avea ce să iasă din povestea lor, iar Lucy ar fi continuat să… Ar fi continuat să fie tot ea, fericită, încrezătoare și practic logodită. De ce trebuia să se schimbe totul? Viața lui Lucy fusese perfect acceptabilă așa cum era. Toate aveau un loc al lor și totul era în perfectă ordine, iar ea nu trebuia să se gândească atât de intens la tot. Nu îi păsase ce însemna dragostea sau cum se simțea – fratele ei nu tânjea în secret după prietena ei cea mai bună – nunta ei era un plan neclar de viitor și ea era fericită. Fusese fericită. Și își dorea ca totul să redevină cum era. Apucă mai strâns clanța, căută să o răsucească, dar mâna nu i se mișcă. Spaima mai plutea încă înăuntrul ei, înghețându-i mușchii, apăsându-i pieptul. Nu putea să se concentreze. Nu putea să gândească. Și picioarele ei începură să tremure. O, Doamne, va cădea. Chiar acolo, pe coridor, la câțiva centimetri de ținta ei, se va prăbuși pe podea. Și apoi…

— Lucy! Era domnul Bridgerton, care alerga spre ea, iar ei i se păruse că eșuase. Eșuase. Ajunsese la oranjerie. Reușise să ajungă la timp, dar apoi rămăsese în fața ușii. Ca o nătângă, rămăsese încremenită pe loc, cu degetele pe clanța aceea blestemată și… — Doamne, Lucy, la ce te gândeai? El o apucă de umeri, iar Lucy se supuse forței lui. Voia să se lase spre el și să uite. — Îmi pare rău, șopti ea. Îmi pare rău. Nu știa pentru ce îi părea rău, dar o spuse oricum. — Ăsta nu este un loc sigur pentru o femeie singură, spuse el, și vocea lui răsună diferit. Răgușit. Bărbații au băut. Folosesc măștile ca scuză pentru… El tăcu. Și apoi… — Oamenii nu sunt în firea lor. VP - 119

Ea dădu din cap și, în cele din urmă, ridică privirea, întorcându-și ochii dinspre podea spre chipul lui. Și apoi îl văzu. Îl văzu pur și simplu. Îi văzu chipul, care îi devenise atât de familiar. Părea să cunoască fiecare trăsătură, de la fiecare buclă delicată a părului lui până la cicatricea aproape minusculă pe care o avea de lângă urechea stângă. Ea înghiți. Respiră. Nu chiar așa cum trebuia să o facă, dar respiră. Mai încet, mai aproape de ritmul ei firesc. — Îmi pare rău, spuse ea din nou, pentru că nu știa ce altceva să spună. — Doamne, exclamă el, cercetându-i chipul cu ochi imperativi, ce ți s-a întâmplat? Ești bine? Ți-a făcut cineva… Strânsoarea lui slăbi ușor în timp ce se uită înnebunit în jur. — Cine a făcut asta? întrebă el. Cine te-a făcut să… — Nu, spuse Lucy și clătină din cap. Nu era nimeni aici. Doar eu. Eu… am vrut să-i găsesc. M-am gândit că dacă… Ei bine, nu voiam să… Și apoi, eu… Și apoi am ajuns aici și eu… Ochii lui Gregory se întoarseră repede spre ușile oranjeriei. — Sunt înăuntru? — Nu știu, recunoscu Lucy. Așa cred. N-am putut… Într-un sfârșit, spaima lăsă impresia că dă înapoi, de fapt, aproape dispăruse, și totul părea atât de stupid acum. Se simțea atât de stupid. Rămăsese înmărmurită la ușă și nu făcuse nimic. Nimic. — N-am putut să deschid ușa, șopti ea în cele din urmă. Pentru că trebuia să-i spună. Nu putea să-i explice… nici măcar nu înțelegea… dar trebuia să-i spună ce se întâmplase. Pentru că el o găsise. Și asta făcea toată diferența. — Gregory! Lady Bridgerton întrerupse brusc momentul, aproape năpustindu-se spre ei, evident cu sufletul la gură, după ce încercă să țină pasul. Lady Lucinda! De ce ai… Te simți bine? Păru atât de îngrijorată, încât Lucy se întrebă cum trebuia să arate. Se simțea palidă. De fapt, se simțea neînsemnată, dar ce expresie de pe chipul ei să o determine pe Lady Bridgerton să se uite la ea cu o îngrijorare atât de evidentă? — Sunt bine, spuse Lucy, ușurată că nu o văzuse așa cum o văzuse domnul Bridgerton. Doar un pic tulburată. Cred că am fugit prea repede. A fost o prostie din partea mea. Îmi pare rău. — Când ne-am întors și tu nu mai erai… Lady Bridgerton arăta de parcă ar fi încercat să fie severă, dar îngrijorarea îi întuneca fruntea și ochii îi erau atât de blânzi. VP - 120

Lucy își dori să izbucnească în plâns. Nimeni nu o mai privise vreodată așa. Hermione o iubea, și Lucy găsea o mare alinare în dragostea ei, dar ce simțea acum era diferit. Nu se putea ca Lady Bridgerton să fie cu mult mai în vârstă decât ea – cu zece, poate cincisprezece ani –, dar felul în care o privea… Se simți de parcă ar fi avut o mamă. Doar pentru o clipă. De fapt, doar câteva secunde, dar putea să pretindă că avea. Și poate să-și dorească, măcar un pic. Lady Bridgerton se grăbi să se apropie și își înfășură un braț în jurul umerilor lui Lucy, îndepărtând-o de Gregory, care își coborî brațele de-o parte și de alta a corpului. — Ești sigură că ești bine? întrebă ea. Lucy încuviință din cap. — Da. Acum. Lady Bridgerton se uită la Gregory. El dădu din cap. O dată. Lucy nu știa ce voia să însemne gestul acela. — Cred că se poate să fie în oranjerie, spuse ea, și nu știu prea sigur ce anume îi făcuse vocea să tremure… resemnarea sau regretul. — Foarte bine, spuse Lady Bridgerton și își îndreptă spatele când o luă spre ușă. N-avem ce face, nu-i așa? Lucy clătină din cap. Gregory nu schiță niciun gest. Lady Bridgerton trase adânc aer în piept și deschise ușa. Lucy și Gregory se aruncară imediat înainte ca să privească înăuntru, dar oranjeria era cufundată în întuneric, luminată doar de razele lunii care licăreau prin ferestrele ample. — La naiba! Surprinsă, bărbia lui Lucy se întoarse brusc înapoi. Nu mai auzise niciodată o femeie înjurând. Pentru o clipă, cei trei rămaseră împietriți, apoi Lady Bridgerton făcu un pas în față și strigă: — Lord Fennsworth! Lord Fennsworth, te rog să răspunzi. Ești aici? Lucy dădu să o strige după Hermione, dar Gregory îi puse o mână peste gură. — Nu, îi șopti el la ureche. Dacă mai este cineva aici, nu vrem să-și dea seama că îi căutăm pe amândoi. Lucy dădu din cap, simțind că i se face rău. Avusese impresia că știa câte ceva despre lume, dar cu fiecare zi care trecea, părea că înțelege tot mai puțin. Domnul Bridgerton se îndepărtă, înaintând și mai mult în încăpere. Rămase cu mâinile proptite în șolduri și păstră o postură impunătoare, în VP - 121

timp ce scrută oranjeria din priviri în căutarea eventualilor suspecți de care păreau să nu mai dea. — Lord Fennsworth! strigă din nou Lady Bridgerton. De data aceasta se auzi un foșnet. Foarte discret. Și încet. De parcă cineva încerca să-și ascundă prezența. Lucy se întoarse în direcția din care venise sunetul, dar nimeni nu ieși la lumină. Ea își mușcă buza. Poate că era doar un animal. La Aubrey Hall erau mai multe pisici. Dormeau într-o cușcă aflată lângă ușa de la bucătărie, dar poate una dintre ele se pierduse și rămăsese închisă în oranjerie. Trebuia să fie o pisică. Dacă ar fi fost Richard, ar fi ieșit în față la auzul propriului numele strigat. Ea se uită la Lady Bridgerton, așteptând să vadă ce va face în continuare. Vicontesa se uită insistent la cumnatul ei, șoptind ceva, făcând semn cu mâinile și arătând spre locul din care se auzise zgomotul. Gregory îi trimise o încuviințare din cap, apoi înaintă pe furiș, picioarele lui lungi traversând încăperea cu o viteză impresionantă, până când… Lui Lucy i se tăie respirația. Înainte să mai clipească măcar, Gregory se lansă cu toată forța în față, însoțit de un sunet ciudat, primitiv și gutural. Apoi aproape sări prin aer, aterizând cu o bufnitură și un mormăit care spuse „Te-am prins!” — O, nu! Mâna lui Lucy se ridică pentru a-și acoperi gura. Domnul Bridgerton trântise pe cineva la podea, iar mâinile lui păreau să fie foarte aproape de gâtul celui pe care îl prinsese. Lady Bridgerton se repezi spre ei, iar Lucy, văzând-o, își aminti în cele din urmă de propriile picioare și se apropie în fugă de locul faptei. Dacă era Richard – „O, te rog, să nu fie Richard” – trebuia să ajungă la el înainte ca domnul Bridgerton să-l ucidă. — Dă-mi drumul! — Richard! strigă Lucy cu un glas ascuțit. Era vocea lui. Nu încăpea nicio îndoială. Silueta de pe podeaua oranjeriei se răsuci și apoi ea reuși să-i vadă chipul. — Lucy? El păru uluit. — O, Richard. În cuvintele ei era concentrată toată dezamăgirea din lume. — Unde este? întrebă Gregory. — Unde este cine? Lucy simți că i se face rău. Richard se prefăcea că nu știe. Îl cunoștea prea bine. Mințea. VP - 122

— Domnișoara Watson, confirmă Gregory. — Nu știu ce am e… Un gâgâit îngrozitor răsună din gâtul lui Richard. — Gregory! Lady Bridgerton îl apucă de braț. Încetează! El își slăbi strânsoarea. Aproape imperceptibil. — Poate că nu este aici, spuse Lucy. Știa că nu era adevărat, dar cumva părea cea mai bună cale de a salva situația. Richard iubește florile. I-au plăcut dintotdeauna. Și nu-i plac petrecerile. — Este adevărat, spuse Richard cu răsuflarea întretăiată. — Gregory, spuse Lady Bridgerton, trebuie să-i dai drumul. Lucy se întoarse spre ea în timp ce vorbi și atunci o zări. În spatele lui Lady Bridgerton. Roz. Doar o sclipire. De fapt, mai mult o fâșie, abia vizibilă printre plante. Hermione era îmbrăcată în roz. Exact nuanța aceea. Ochii lui Lucy se făcură mari. Poate era doar o floare. Erau munți de flori roz aici. Se întoarse spre Richard. Repede. Prea repede. Domnul Bridgerton văzu cum își întoarce brusc capul. — Ce ai văzut? întrebă el. — Nimic. Dar nu o crezu. Îi dădu drumul lui Richard și începu să se miște în direcția spre care se uita Lucy, dar Richard se rostogoli pe o parte și îl apucă de una din glezne. Gregory se prăbuși cu un țipăt și ripostă iute, apucându-l pe Richard de cămașă și trăgând cu suficientă forță pentru a-l izbi cu capul de podea. — Nu! strigă Lucy și se repezi năucită spre ei. Doamne, se vor omorî. Mai întâi domnul Bridgerton ajunse deasupra, apoi Richard, apoi domnul Bridgerton din nou, apoi nu-și mai dădea seama cine câștiga și tot timpul nu făcură decât să-și servească pumni. Lucy voia cu disperare să-i despartă, dar nu știa cum, fără a risca ea însăși să fie rănită. Cei doi erau prea furioși ca să mai observe ceva atât de banal ca o ființă umană. Poate Lady Bridgerton reușea să-i oprească. Toate acestea se petreceau în casa ei, iar oaspeții erau responsabilitatea ei. Putea să trateze situația cu mai multă autoritate decât ar fi putut vreodată să o facă Lucy. Lucy se întoarse. — Lady Br… Cuvintele îi rămaseră suspendate în gât. Lady Bridgerton nu era acolo unde o văzuse cu câteva clipe mai devreme. „O, nu”. Lucy se întoarse cu o bruschețe frenetică. VP - 123

— Lady Bridgerton? Lady Bridgerton? Și apoi apăru din nou, întorcându-se spre Lucy, croindu-și drum printre plante, cu mâna strânsă hotărât pe încheietura lui Hermione. Părul lui Hermione era ciufulit, iar rochia îi era șifonată și murdară și, Dumnezeule, pe deasupra, arăta de parcă ar fi putut să plângă. — Hermione? șopti Lucy. Ce se întâmplase? Ce făcuse Richard? Pentru o clipă, Hermione nu reacționă în niciun fel. Rămase nemișcată ca un cățeluș spăsit, cu brațul întins inert în față, de parcă aproape ar fi uitat că Lady Bridgerton o mai ținea încă de încheietură. — Hermione, ce s-a întâmplat? Lady Bridgerton îi dădu drumul și ai fi zis atunci că Hermione este ca o apă izbucnește de după un stăvilar. — O, Lucy! strigă ea și vocea îi răsună sugrumat când se repezi înainte. Îmi pare atât de rău! Lucy încremeni șocată, îmbrățișând-o… dar nu chiar. Hermione se agăță de ea ca un copil, dar Lucy nu prea știa nici ea ce să se facă. Își simțea brațele străine, parcă detașate de corp. Se uită peste umărul lui Hermione, spre podea. Într-un sfârșit, bărbații încetaseră să se zbată, dar nu era sigură că îi mai păsa. — Hermione? Lucy se trase înapoi atât cât să-i vadă chipul. Ce s-a întâmplat? — O, Lucy, spuse Hermione. Am vibrat. • O oră mai târziu, Hermione și Richard erau logodiți și urmau să se căsătorească. Lady Lucinda fusese dusă înapoi la petrecere, nu că ar mai fi reușit să se concentreze pe ce se spunea în jurul ei, dar Kate insistase. Gregory era beat. Sau părea să facă tot posibilul ca să se îmbete. Bănuia că noaptea îi adusese câteva mici favoruri. Nu îi găsise pe lordul Fennsworth și domnișoara Watson în flagrant delict. Indiferent ce ar fi făcut – și Gregory se chinuia din răsputeri să nu-și imagineze – se opriseră când Kate strigase numele lui Fennsworth. Chiar și acum, totul parcă era o farsă. Hermione își ceruse scuze, apoi Lucy își ceruse scuze, apoi Kate își ceruse scuze, ceea ce părea să nu-i stea absolut deloc în fire până când își încheiase fraza cu… „dar, din clipa asta, ești logodită și o să te măriți”. Fennsworth se arătase încântat, nesuferitul, și mai avusese și tupeul de ai trimite lui Gregory un zâmbet triumfător. Gregory îi trimise un genunchi între picioare. Nu prea tare. VP - 124

Ar fi putut să fie un accident. Serios. Mai erau încă pe podea, încleștați într-o poziție imposibilă. Era perfect plauzibil ca genunchiul lui să fi alunecat din greșeală. În sus. În orice caz, Fennsworth mormăise și se prăbușise. Gregory se rostogolise într-o parte chiar în secunda în care strânsoarea contelui slăbise, iar el se ridicase iute în picioare. — Îmi pare rău, le spusese el doamnelor. Nu înțeleg ce i s-a năzărit. Și astfel, aparent, se încheiase toată povestea. Domnișoara Watson își ceruse scuze… după ce le ceruse scuze mai întâi lui Lucy, apoi lui Kate, apoi lui Fennsworth, deși Dumnezeu mai știa de ce, din moment ce era clar că ieșise învingător în seara aceea. — Nu este nevoie de nicio scuză, îi spusese încordat Gregory. — Nu, dar eu… Ea păruse tulburată, dar lui Gregory nu-i păsase prea mult atunci. — M-am simțit minunat la micul dejun, îi spusese ea. Voiam doar să știi asta. De ce? De ce să spună așa ceva? Credea că îl făcea să se simtă mai bine? Gregory nu mai spusese niciun cuvânt. Încuviințase doar o dată din cap, apoi plecase. Ceilalți n-aveau decât să se ocupe singuri de toate detaliile. Nu avea legături cu cuplul recent format, nu avea responsabilități față de ei sau de buna-cuviință. Nu-i păsa când și cum urma să li se dea de veste familiilor. Nu era treaba lui. Nimic din toate acestea nu era treaba lui. Așa că plecase. Trebuia să găsească o sticlă de coniac. Și acum, iată-l aici. În biroul fratelui lui, bând alcoolul fratelui lui, întrebându-se ce naiba însemnau toate astea. Domnișoara Watson era pierdută pentru el acum, atâta măcar era limpede. Cu excepția cazului în care, desigur, și-ar fi să o răpească pe fată. Ceea ce nu era cazul. Fără nicio îndoială. Probabil ar fi urlat ca o nătăfleață tot timpul. Ca să nu mai vorbim de minuscula problemă a posibilității de a-și fi oferit inocența lui Fennsworth. O, și Gregory distrugându-și buna reputație. Iată! Nu te apucai să răpești o femeie din lumea bună – cu atât mai puțin una îndrăgostită de un conte – așteptându-te ca numele tău să rămână nepătat. Se întrebă ce îi spusese Fennsworth de reușise să o prindă singură. Se întrebă ce voise să spună Hermione când spusese că vibrase. Se întrebă dacă îl vor invita la nuntă. Hmmm. Probabil. Lucy va insista, nu-i așa? O maniacă a bunei-cuviințe, fata asta. Vedea bune maniere peste tot. VP - 125

Deci de acum ce urma? După atâția ani în care fusese ușor încercat de lipsa unui direcții, de așteptat și așteptat și tot așteptat ca piesele din viața lui să se aranjeze, crezuse că pusese, în final, totul cap la cap. O întâlnise pe domnișoara Watson și era gata să meargă mai departe și să cucerească. Lumea devenise luminoasă, bună și strălucitoare în fața acestei promisiuni. O, prea bine, lumea mai fusese luminoasă, bună și strălucitoare datorită promisiunilor și înainte vreme. Nu fusese nefericit câtuși de puțin. De fapt, nu-l deranjase deloc să aștepte. Nici măcar nu era sigur că ar fi vrut să-și găsească mireasa atât de curând. Doar pentru că știa că dragostea adevărată există nu însemna că-și dorea să o întâlnească mai repede. Avusese o viață foarte frumoasă. La naiba, majoritatea bărbaților și-ar fi dat și ochii din cap ca să facă schimb de locuri cu el. Nu Fennsworth, desigur. Probabil chiar acum afurisitul punea la cale noaptea nunții până în cele mai mici detalii. Nemernicul și… Gregory își sorbi băutura dintr-o înghițitură și-și mai turnă un pahar. Deci, ce însemnau toate astea? Ce însemna să o întâlnești pe femeia care te făcea să uiți să mai respiri, iar ea să se ducă și să se mărite cu altcineva? Ce se presupunea că trebuia să facă el acum? Să stea și să aștepte până apărea altă femeie care să-i ia mințile? Mai luă o înghițitură. Se cam săturase de minți luate. Li se atribuia o prea mare importanță. Se lăsă pe spate și își întinse picioarele pe biroul fratelui său. Firește, Anthony îl va detesta pentru asta, dar era el pe aici acum? Nu. O descoperise el pe femeia cu care sperase să se însoare în brațele altui bărbat? Nu. Ba mai mult, fusese de curând chipul lui ca un sac de box pentru un tânăr conte surprinzător de atletic? Cu siguranță nu. Gregory își atinse ușor obrazul stâng. Și ochiul drept. Nu va fi prea atrăgător mâine, de asta era sigur. Dar nici Fennsworth nu va fi, își spuse el fericit în gând. Fericit? Era fericit? Cine s-ar fi gândit? Scoase un oftat prelung, încercând să-și dea seama cât era de treaz. Trebuia să fie coniacul. Fericirea nu era pe agenda serii. Deși… Gregory se ridică. Doar ca să verifice. Un scurt demers de cercetare științifică. Putea să se țină pe picioare? Putea. VP - 126

Putea să meargă? Da! Ah, dar putea să meargă drept? Aproape. Hmmm. Nu era nici pe departe atât de cherchelit pe cât crezuse. Putea prea bine să iasă. Nu avea niciun sens să irosească o dispoziție neașteptat de bună. Își croi drum ușă și puse mâna pe clanță. Se opri, plecând îngândurat capul. Trebuia să fie de la coniac. Serios, nu exista nicio altă explicație pentru asta.

VP - 127

Capitolul 11 În care eroul nostru face singurul lucru pe care nu l-ar fi bănuit niciodată. Lui Lucy nu-i scăpă ironia serii cât își croi drumul spre camera ei. Singură. După agitația domnului Bridgerton legată de dispariția lui Hermione… după ce Lucy fusese muștruluită bine pentru că plecase de una singură în mijlocul a ceea ce se dovedea a fi o seară oarecum dificilă… după ce un cuplu fusese obligat să se logodească, pentru numele lui Dumnezeu!… nimeni nu observase când Lucy părăsi balul mascat. Încă nu-i venea să creadă că Lady Bridgerton insistase ca ea să revină la petrecere. Mai că o adusese pe Lucy înapoi de urechi, lăsând-o în grija vreunei mătuși necăsătorite înainte de a o chema pe mama lui Hermione, care, era de la sine înțeles, nu avea nicio idee despre aventura care o aștepta. Și astfel, Lucy rămăsese pe marginea sălii de bal ca o prostuță, uitându-se la restul oaspeților, întrebându-se cum de se putea să nu fie conștienți de evenimentele serii. Părea de neconceput ca trei vieți să fi fost atât de răscolite și lumea să-și urmeze cursul netulburată. Nu, se gândi ea, destul de tristă, de fapt… erau patru; trebuia să se țină cont și de domnul Bridgerton. Planurile lui de viitor fuseseră cu totul altele la începutul serii. Dar nu, toți ceilalți păreau să fie perfect normali. Dansau, râdeau, mâncau sandvișuri care erau încă amestecate supărător pe un singur platou. Era foarte straniu. Nu ar fi trebuit să pară ceva diferit? Nu ar fi trebuit să vină cineva la Lucy și să spună, cu ochii întrebători: „Pari cumva schimbată. Ah, știu. Fratele tău trebuie să o fi sedus pe prietena ta cea mai bună”. Desigur, nu o făcu nimeni, și când Lucy se zări într-o oglindă, fu surprinsă să vadă că nu arăta absolut deloc diferit. Poate un pic obosită, poate un pic palidă, dar altfel, era tot Lucy cea de toate zilele. Păr blond, nu prea blond. Ochi albaștri… din nou, nu prea albaștri. O gură cu o formă ciudată, care nu se așeza niciodată așa cum își dorea, și același nas greu de definit cu aceiași șapte pistrui, inclusiv cel mai apropiat de ochi și pe care nimeni, în afară de ea, nu părea să-l observe vreodată. Semăna cu Irlanda. Nu știa de ce i se părea interesantă ideea, dar i se păruse așa dintotdeauna. VP - 128

Oftă. Nu vizitase niciodată Irlanda și probabil nici nu se va ajunge acolo vreodată. I se părea stupid că detaliul începe să o deranjeze acum atât de brusc, când nici măcar nu-și dorea să se ducă în Irlanda. Dar dacă își va dori, trebuia doar să-l roage pe Lord Haselby, nu-i așa? Nu era cu mult diferit de a fi nevoită să-i ceară unchiului Robert permisiunea de a face, ei bine, orice, dar cumva… Clătină din cap. Gata. Fusese o noapte ciudată, iar acum avea o dispoziție ciudată, înțepenită în toată ciudățenia ei în toiul unul bal mascat. Sigur ce trebuia să facă era să se ducă la culcare. Astfel, după treizeci de minute de încercat să pară ca și cum s-ar fi simțit bine, deveni în cele din urmă evident că mătușa necăsătorită însărcinată să aibă grijă de ea nu prea înțelegea logica misiunii ei. Nu era prea greu de dedus; când Lucy încercă să-i vorbească, ea o privi chiorâș prin mască și strigă: — Bărbia sus, fetițo! Te cunosc de undeva? Lucy decise că nu era o ocazie de ratat, astfel că îi răspunse „Îmi pare rău. Credeam că sunteți altcineva* și ieși imediat din sala de bal. Singură. Serios, era aproape amuzant. Aproape. Cu toate acestea, nu era vreo netoată și umblase suficient prin casă în seara aceea ca să știe că, în timp ce oaspeții se împrăștiaseră spre zonele vestică și sudică ale sălii de bal, ei nu se aventuraseră în aripa nordică, unde se aflau camerele private ale familiei. Strict vorbind, Lucy nu ar fi trebuit să se ducă nici acolo, dar, după toate prin câte trecuse în ultimele ore, credea că i se cuvenea o fărâmă de libertate. Dar când ajunse în coridorul lung care ducea spre partea din nord, zări o ușă închisă. Lucy clipi surprinsă; nu observase niciodată ușa de acolo. Bănuia că familia Bridgerton obișnuia să o lase deschisă. Simți cum inima i se oprește în piept. Sigur era încuiată… ce scop să aibă o ușă închisă dacă nu acela de a-i ține la distanță pe oameni? Dar clanța ușii se răsuci foarte ușor. Lucy închise cu mare grijă ușa în urma ei, practic copleșită de ușurare. Nu suporta ideea de a se întoarce la petrecere. Voia doar să se bage în pat, să se strecoare sub așternuturi, să închidă ochii și să doarmă. Perspectiva era divină. Și cu puțin noroc, Hermione nici nu se întorsese încă în dormitor. Sau și mai bine, mama ei poate insistase să-și petreacă noaptea împreună în camera ei. Da, intimitatea i se părea extraordinar de atrăgătoare în clipa asta. VP - 129

Biblioteca era cufundată în întuneric și liniște. După un minut și ceva, ochii lui Lucy se obișnuiră cu lumina slabă. Nu existau felinare sau lumânări care să-i lumineze drumul, dar câteva uși fuseseră lăsate deschise, făcând ca dârele palide ale razelor lunii să se deseneze în linii paralele pe covor. Ea înaintă încet și, cu o ciudată hotărâre, măsurându-și fiecare pas cu atenție, de parcă stătea în echilibru pe o linie subțire, care se derula chiar pe centrul încăperii.

Unu, doi… Nimic ieșit din comun. Își număra adesea pașii. Și mereu când urca scările. Fusese surprinsă când ajunsese la școală și își dăduse seama că alți oameni nu făceau asta.

…trei, patru… Covorul de pe centru părea monocrom în lumina lunii, dar Lucy știa că romburile mari erau roșii, iar cele mai mici erau aurii. Se întrebă dacă era posibil să pășească doar pe auriu.

…cinci, șase… Sau poate pe roșu. Pe roșu era mai ușor. Nu era o noapte în care să-și lanseze vreo provocare.

…șapte, opt, n… — Au! Se ciocni de ceva. Sau Doamne, de cineva. Rămăsese cu privirea coborâtă, urmărind romburile roșii și nu văzuse… dar n-ar fi trebuit să o vadă cealaltă persoană? Mâini puternice o prinseră de brațe și o ajutară să-și regăsească echilibrul. Și apoi… — Lady Lucinda? Ea încremeni. — Domnule Bridgerton? Vocea lui răsună încet și dulce în întuneric: — Asta da, coincidență. Ea se desprinse cu grijă – el o apucase de brațe ca să nu să cadă – și făcu un pas înapoi. El părea foarte mare în spațiul închis al sălii. — Ce faci aici? întrebă ea. El îi trimise un zâmbet suspect de degajat. — Ce faci tu aici? — Mă duceam la culcare. Coridorul părea cel mai potrivit drum, explică ea, apoi adăugă cu o expresie ironică, dată fiind starea mea de neînsoțire. El își înclină capul. Se încruntă. Clipi. Și, în cele din urmă: — Ăsta este un cuvânt? VP - 130

Dintr-un motiv sau altul, întrebarea lui o făcu să zâmbească. Nu chiar cu buzele, ci pe dinăuntru, unde conta cu adevărat. — Nu cred, răspunse ea, dar sincer, nici că-mi pasă. El schiță un surâs, apoi făcu semn cu capul spre încăperea din care tocmai ieșise. — Eu eram în biroul fratelui meu. Mă gândeam. — Te gândeai? — Sunt cam multe lucruri la care să te gândești în seara asta, nu crezi? — Da. Ea se uită pe coridor. Ca nu cumva să mai fie cineva prin preajmă, chiar dacă era sigură că nu. Chiar n-ar trebui să fiu aici singură cu tine. El încuviință din cap cu un aer grav. — Nu mi-aș dori să pun punct logodnei tale practice. Lucy nici măcar nu se gândise la asta. — Voiam să spun după ce s-a întâmplat cu Hermione și… Și apoi i se păru oarecum insensibil să exprime totul în cuvinte. Ei bine, sunt convinsă că știi la ce mă refer. — Într-adevăr. Ea înghiți în sec, apoi încercă să pretindă că nu se uita la chipul lui pentru a vedea dacă este supărat. El doar clipi, apoi ridică din umeri, iar expresia lui era una de… Nonșalanță? Ea își mușcă ușor buza. Nu, nu se putea. Probabil că interpretase greșit. El fusese un bărbat îndrăgostit. Chiar el i-o spusese. Dar nu era treaba ei. Aici se impunea un fel de automemento (ca să mai adauge încă un cuvânt la colecția care părea să evolueze într-un ritm alert), dar iată. Nu era treaba ei. Nici măcar un pic. Ei bine, cu excepția părții legate de fratele ei și cea mai bună prietenă. Nimeni nu putea spune că povestea aceasta nu o privea și pe ea. Dacă ar fi fost doar vorba de Hermione sau de Richard, ai fi spus că nu trebuia să-și bage nasul, dar cum erau amândoi implicați în poveste… ei bine, clar era implicată și ea. Totuși, cât despre domnul Bridgerton… nu era treaba ei. Îl privi. Era descheiat la gulerul de la cămașă și ea vedea un colțișor de piele în locul în care știa că nu trebuia să se uite. Nu. Nu! Nu… era… treaba… ei. În niciun caz. — Corect, spuse ea, stricându-și tonul hotărât cu o tuse vădit nevoită. Criză, criză de tuse. Punctată vag de un: Ar trebui să plec. Dar îi ieși mai mult ca un… ei bine, mai mult ca lucru care sigur nu se prea putea scrie cu literele din alfabetul latin. Poate ar fi reușit cu cele din alfabetul chirilic. Sau poate cu cel ebraic. VP - 131

— Te simți bine? întrebă el. — Perfect, spuse ea printre răsuflări întretăiate, apoi își dădu seama că privirea îi revenise spre locul acela care nu era nici măcar gâtul lui. Era mai mult pieptul lui, ceea ce însemna că era un loc cu atât mai clar nepotrivit. Lucy își întoarse iute privirea, apoi tuși din nou, de astă dată intenționat. Pentru că trebuia să facă ceva. Altfel, ochii ei riscau să zboare acolo unde nu aveau ce să caute. El o privi, aproape cu un aer de bufniță, în timp ce ea își reveni. — Ești mai bine? Ea dădu din cap. — Mă bucur. Mă bucur? Mă bucur? Ce însemna asta? Gregory ridică din umeri. — Detest când se întâmplă asta. „Că este doar o ființă umană, Lucy, prostuțo. Una care știe ce înseamnă să simți nisip în gât”. Înnebunea. Era ferm convinsă de asta. — Ar trebui să plec, spuse ea la repezeală. — Ar trebui. — Chiar ar trebui. Dar rămase nemișcată. El o privi foarte ciudat. Cu ochii mici… dar care nu aveau aerul acela furios pe care oamenii îl asociau adesea cu ochii mici, ci mai curând ca și cum se gândea foarte tare la ceva. Meditând. Asta era. Medita, după cum îi spusese. Doar că el medita la ea. — Domnule Bridgerton? întrebă ea șovăitoare. Nu că ar fi știut ce putea să-l întrebe când el îi va răspunde. — Bei, Lady Lucinda?

Să bea? — Poftim? El îi aruncă stânjenit o urmă de zâmbet. — Coniac. Știu unde își păstrează fratele meu băuturile fine. — O. Doamne. Nu, bineînțeles că nu. — Păcat, murmură el. — Chiar n-aș putea, adăugă ea, pentru că se simți de parcă ar fi trebuit să se explice. Deși, bineînțeles, nu bea alcool. Și bineînțeles, el știa acest lucru. VP - 132

El ridică din umeri. — Nu știu de ce am întrebat. — Ar trebui să plec, spuse ea. Dar el nu se mișcă. Și nici ea. Se întrebă ce gust are coniacul. Și se mai întrebă dacă va afla vreodată. — Cum te-ai simțit la petrecere? o întrebă. — La petrecere? — N-ai fost nevoită să te întorci? Lucy încuviință din cap și își dădu ochii peste cap. — Mi-a fost sugerat cu tărie. — Ah, deci te-a târât până acolo. Spre marea ei surprindere, Lucy chicoti. — Cam pe acolo. Și cum nu mai aveam masca, am ieșit puțin în evidență. — Ca o ciupercă? — Ca o…? El se uită la rochia ei și făcu semn spre culoare. — O ciupercă albastră. Coborî privirea spre veșmintele ei și apoi o ridică spre el. — Domnule Bridgerton, ești cumva beat? El se aplecă înainte cu un zâmbet viclean și ușor nătâng. Ridică mâna, măsurând un centimetru cu degetul mare și arătătorul. — Doar un pic. Lucy îl privi bănuitoare. — Serios? Gregory își privi degetele încruntat, apoi mai adăugă un centimetru în spațiul dintre ele. — Ei bine, poate atât. Lucy nu știa prea multe despre bărbați sau despre alcool, dar știa destul despre cele două luate împreună ca să întrebe: — Nu este mereu așa? — Nu. El își arcui sprâncenele și o privi de sus. — De obicei, știu exact cât sunt de beat. Lucy habar nu avea ce să-i spună. — Dar știi, astă-seară nu sunt sigur. Și păru surprins de propriile cuvinte. — O. Pentru că mai bine de atât nici nu avea ce să articuleze astă-seară. VP - 133

El zâmbi. Ea simți o senzație ciudată în pântec. Încercă să răspundă zâmbetului lui. Chiar ar fi trebuit să plece. Astfel că, în mod firesc, nu se mișcă din loc. El înclină capul într-o parte și răsuflă îngândurat, iar ei i se păru că face exact ce îi spusese că făcuse… medita. — Mă gândeam că, spuse el încet, având în vedere evenimentele din seara asta… Ea se aplecă înainte, așteptând cu nerăbdare. De ce oare oamenii își lăsau cuvintele suspendate în aer chiar atunci când erau pe punctul de a spune ceva important? — Domnule Bridgerton? insistă ea, pentru că acum el doar privea lung spre un tablou de pe perete. Buzele lui se strâmbară gânditoare. — N-ai zice că ar trebui să fiu ceva mai supărat? Ea întredeschise buzele surprinsă. — Nu ești supărat? Cum era posibil? El ridică din umeri. — Nu atât de mult pe cât ar trebui să fiu, din moment ce inima mea a încetat practic să mai bată prima dată când am văzut-o pe domnișoara Watson. Lucy zâmbi încordat. Capul lui reveni în poziția inițială, iar el o privi și clipi… cu ochi perfect lucizi, de parcă doar ce ar fi ajuns la o concluzie evidentă. — Exact motivul pentru care cred că de vină este coniacul. — Înțeleg. Desigur, nu înțelegea, dar ce altceva să spună? Tu… ah… păreai cu siguranță supărat. — Am fost mâhnit, explică el. — Și nu mai ești? El se gândi la întrebarea ei. — O, mâhnit mai sunt. Și Lucy simți nevoia de a-și cere scuze. Și știa că este ridicol, pentru că nimic din toate acestea nu erau din vina ei. Dar era atât de înrădăcinată în ea această nevoie de a-și cere scuze pentru tot. Nu se putea abține. Voia ca toată lumea să fie fericită. Fusese mereu așa. Era mai plăcut așa. Mai ordonat. — Îmi pare rău că nu te-am crezut când mi-ai povestit de fratele meu, spuse ea. Nu știam. Serios, chiar nu știam. VP - 134

El coborî privirea spre ea și ochii lui erau blânzi. Nu era sigură când se întâmplase, pentru că în urmă cu o clipă, el fusese ușuratic și nonșalant. Dar acum… era diferit. — Știu, spuse el. Și nu este nevoie să-ți ceri scuze. — Și eu am fost la fel de uimită ca tine când i-am găsit. — Eu n-am fost foarte uimit, spuse el. Cu blândețe, de parcă ar fi încercat să nu-i rănească sentimentele. Să nu se simtă așa o prostănacă pentru că nu văzuse ceea ce era evident. Ea dădu din cap. — Nu, îmi închipui că n-ai fi avut cum. Ți-ai dat seama ce se întâmplă, iar eu, nu. Și, sincer, chiar se simțea ca o netoată. Cum de putuse să fie atât de inconștientă? Pentru numele Domnului, era vorba de Hermione și de fratele ei. Dacă exista cineva care să miroasă când stătea să se nască o poveste de dragoste, ea ar fi trebuit să fie aceea. Urmă o pauză – incomodă – și apoi el spuse: — O să fiu bine. — O, bineînțeles că o să fii, spuse Lucy cu un aer liniștitor. Și apoi chiar se simți împăcată pentru că era atât de minunat și normal să fii tu cel care căuta să îndrepte totul. Era exact ceea ce făcea ea. Ea se ocupa de lucruri. Se asigura că toată lumea este fericită și se simte bine. Așa era ea. Dar apoi el întrebă… o, de ce o întrebă… — Dar tu? Lucy nu spuse nimic. — Să fii bine, o lămuri el. O să fii bine… El se opri, apoi ridică din umeri… și tu? — Desigur, spuse ea un pic prea repede. Crezu că încheiaseră discuția, dar apoi el continuă: — Ești sigură? Pentru că păreai puțin… Ea înghiți în sec, așteptând încurcată părerea lui. — …tulburată, rosti el în cele din urmă. — Ei bine, am fost surprinsă, spuse ea bucuroasă că avea un răspuns. Așa că a fost firesc să fiu oarecum zăpăcită. Dar auzi o ușoară bâlbâială în propria voce și se întreba pe care dintre ei încerca să-l convingă de fapt. Gregory nu spuse nimic. Lucy înghiți în sec. Era o situație incomodă. Ea se simțea incomod și totuși continuă să vorbească, să explice tot. Și spuse: — Nu sunt chiar sigură ce s-a întâmplat. VP - 135

El continuă să tacă. — Am simțit un ușor… Aici… Mâna ei se ridică spre piept, spre locul în care se simțise atât de înmărmurită. Ridică ochii spre el, practic implorându-l din priviri să spună ceva, să schimbe subiectul și să încheie discuția. Dar el nu o făcu. Iar tăcerea o făcu să explice. Dacă el i-ar fi pus o întrebare, dacă i-ar fi spus măcar un cuvânt de alinare, ea nu i-ar fi povestit. Dar era prea multă tăcere. Care trebuia umplută cu ceva. — Nu m-am putut mișca, spuse ea, măsurând cuvintele când îi zburară de pe buze. Parcă vorbind, confirma în cele din urmă ce se întâmplase. Am ajuns la ușă și n-am putut să o deschid. Ridică privirea spre el, în căutarea unor răspunsuri. Pe care, firește, că nu i le oferi. — Eu… nu știu de ce m-am simțit atât de depășită de situație. Părea că vorbește cu o voce șoptită, chiar emoționată. Adică… era Hermione. Și fratele meu. Îmi… îmi pare rău pentru suferința ta, dar totul este destul de ordonat. Este drăguț. Sau cel puțin ar trebui să fie. Hermione va fi sora mea. Mi-am dorit mereu o soră. — Sunt distractive uneori. O spuse cu un zâmbet în colțul gurii și chiar o făcu pe Lucy să se simtă mai bine. Era incredibil cât mult. Și fu de ajuns pentru că vorbele ei să se reverse cu rapiditatea unui fluviu, de data aceasta fără șovăială, fără măcar să se bâlbâie măcar o clipă. — Nu mi-a venit să cred că plecaseră împreună. Ar fi trebuit să spună ceva. Ar fi trebuit să-mi spună că țineau unul la altul. Nu ar fi trebuit să o descopăr așa. Nu este corect. Îl apucă de braț și ridică privirea spre el, cu ochi serioși și intenși. Nu este drept, domnule Bridgerton. Nu este drept. El clătină din cap, doar că aproape imperceptibil. Bărbia lui și buzele lui abia se mișcară când spuse: — Nu. — Totul se schimbă, șopti ea și nu mai vorbea despre Hermione. Dar nu conta, cu excepția faptului că nu mai voia să se gândească. Nu la asta. Nu la viitor. — Totul se schimbă, șopti ea și nu mai vorbea despre Hermione. Dar nu mai conta, doar că nu voia să se mai gândească deloc. Nu la asta. Nu la viitor. Totul se schimbă, șopti ea, și n-am cum să opresc asta. Cumva fața lui era mai aproape când spuse din nou: — Nu. — E prea mult. VP - 136

Nu putea să-și întoarcă privirea de la el, nu putea să-și ia ochii dintr-ai lui și continuă să șoptească „E prea mult”… când deja nu mai exista o distanță între ei. Și buzele lui… le atinseră pe ale ei. Era un sărut. Ea fusese sărutată. Ea. Lucy. Măcar o dată era vorba despre ea. Se afla în centrul lumii ei. Era viață. Și i se întâmpla ei. Era incredibil, pentru că totul se simțea atât de mare, atât de transformator. Și totuși, era doar un mic sărut… doar o atingere delicată, atât de ușoară că aproape o gâdilă. Simți un iureș, un fior, o ușurătate în piept. Corpul ei păru să prindă viață și, în același timp, să înlemnească, de parcă se temea că o mișcare greșită putea face ca totul să dispară. Dar nu voia să dispară. Doamne, nu-și dorea una ca asta. Își dorea acest moment, își dorea această amintire și își dorea… Își dorea pur și simplu. Totul. Orice putea obține. Orice putea simți. Brațele lui se înfășurară în jurul ei, iar ea se aplecă în căldura lor, oftând pe gura lui, în timp ce corpul ei îl întâlni pe al lui. Asta era, se gândi ea vag. Asta era muzica. Asta era o simfonie. Era o vibrație. Mai mult decât o vibrație. Gura lui devenea tot mai insistentă, iar ea se deschise spre el, desfătânduse în căldura sărutului lui. Îi vorbea, răsuna în sufletul ei. Mâinile lui o țineau tot mai strâns, iar ale se prinseră în jurul lui, odihnindu-se în cele din urmă acolo unde părul se întâlnea cu gulerul lui. Nu avusese de gând să-l atingă, nici măcar nu se gândise la un asemenea lucru. Mâinile ei păreau să știe unde să se ducă, cum să-l găsească, să-l aducă mai aproape. Spatele i se arcui și căldura dintre ei se intensifică. Și sărutul continuă… și tot continuă. Îl simți din cap până în picioare. Sărutul părea să fie peste tot, pe toată pielea ei, să ajungă până în sufletul ei. — Lucy, șopti el, buzele lui despărțindu-se în cele din urmă de ale ei ca să deseneze o cărare înflăcărată de-a lungul maxilarului și până la urechea ei. Doamne, Lucy. Ea nu voia să vorbească, nu voia să facă nimic care să frângă magia momentului. Nu știa cum să-i spună, nu-i prea putea spune Gregory, dar „domnule Bridgerton” nu mai părea potrivit. Acum era mai mult decât atât. Mai mult pentru ea. VP - 137

Avusese dreptate mai devreme. Totul chiar se schimba. Nu se mai simțea la fel. Se simțea… Parcă trezită la viață. Gâtul i arcui în timp ce el o mușcă ușor de lobul urechii, iar ea gemu… sunete delicate, incoerente, care îi alunecau de pe buze ca un cântec. Își dorea să se scufunde în el. Își dorea să alunece pe covor și să-l ia cu ea. Își dorea a simtă greutatea lui, căldura lui și își dorea să-l atingă… își dorea să facă ceva. Își dorea să acționeze. Își dorea să fie îndrăzneață. Își lăsă mâinile să alunece spre părul lui, lăsându-și degetele să se piardă în șuvițele mătăsoase. El scoase un mic geamăt și doar sunetul vocii lui fu suficient pentru ca inima ei să înceapă să-i bată mai repede. Trezea senzații uluitoare pe gâtul ei – cu buzele, cu limba, cu dinții – nu știa exact, dar una dintre ele o făcea să simtă că arde. Buzele lui coborâră pe coloana gâtului ei, imprimând o cărare înflăcărată pe pielea ei. Și mâinile lui… se mișcaseră. O cuprindeau, apăsând-o mai aproape, și totul se simțea atât de intens. Nu mai era vorba despre ce își dorea ea. Era vorba de ce avea nevoie. Asta se întâmplase și cu Hermione? Ajunsese de la o plimbare inocentă cu Richard și apoi… la asta? Lucy o înțelese acum. Înțelese ce însemna să-ți dorești ceva ce știai că este greșit, să permiți să se întâmple chiar dacă putea duce la scandal și… Și apoi o spuse. Încercă. — Gregory, șopti ea, parcă testându-i numele pe buze. Se simțea ca o mângâiere, o intimitate, aproape de parcă ar fi putut să schimbe lumea și tot ceea ce o înconjura doar cu un singur cuvânt. Dacă îi spunea numele, atunci ar putea să fie al ei, iar ea putea să uite de orice altceva, putea să uite de…

Haselby. Doamne, era logodită! Nu mai era doar o înțelegere. Documentele fusese semnate. Și ea era… — Nu, spuse ea, apăsându-și mâinile pe pieptul lui. Nu, nu pot. El îi permise să-l îndepărteze. Ea întoarse capul, fiindu-i frică să-l privească. Știa… dacă îi vedea chipul… Era slabă de înger. Nu va fi în stare să reziste. — Lucy, spuse el, iar ea își dădu seama că auzul vocii lui era la fel de greu de îndurat precum a-i vedea chipul. — Nu pot să fac asta. Clătină din cap, fără a se uita încă la el. — Nu este bine. — Lucy. VP - 138

Și de data asta, îi simți degetele pe bărbie, îndemnând-o cu blândețe să se întoarcă spre el. — Te rog, lasă-mă să te însoțesc la etaj, spuse el. — Nu! vorbi prea tare și se opri, înghițind incomod în sec. Nu pot să risc, spuse ea, lăsându-și într-un sfârșit privirea să o întâlnească pe a lui. Era o greșeală. Felul în care o privea… Ochii lui erau severi, dar ascundeau mai multe. O urmă de blândețe, o urmă de căldură. Și curiozitate. De parcă… De parcă nu era foarte sigur ce vede. De parcă s-ar fi uitat la ea pentru prima dată. Doamne sfinte, aceasta era partea pe care nu o putea suporta. Nici măcar nu era sigură de ce. Poate pentru că se uita la ea. Poate pentru că expresia de pe chipul lui era atât de tipică pentru… el. Poate ambele. Poate că nu mai conta. Dar o îngrozea oricum. — Nu accept, spuse el. Siguranța ta este responsabilitatea mea. Lucy se întrebă ce se întâmplase cu bărbatul ușor amețit, foarte vesel, cu care discutase cu câteva clipe mai devreme. Locul lui fusese luat de cu totul altcineva. Cineva foarte responsabil. — Lucy, spuse el, și nu era neapărat o întrebare, ci mai degrabă o atenționare. El va face după bunul-plac, iar ea va trebui să se supună. — Camera mea nu este departe, spuse ea, încercând o dată ultima dată. Serios, nu am nevoie de ajutorul tău. Este exact în capul scărilor. Și în capătul coridorului, chiar după un colț, dar el nu trebuia să știe asta. — Atunci te însoțesc pe scări. Lucy știa că nu avea rost să se certe. El nu va ceda. Vocea lui era calmă, dar ascundea o hotărâre pe care nu era prea sigură că o mai auzise până acum. — Și o să rămân acolo până ajungi în camera ta. — Nu este nevoie. El nu o luă în seamă. — Bați de trei ori când ajungi. — Nu o să… — Dacă nu-ți aud bătăile, urc la etaj și mă asigur personal că ești bine. El își încrucișă brațele și, în timp ce îl privi, Lucy se întrebă dacă ar mai fi fost același bărbat și ca întâiul fiu. Exista la el o autoritate neașteptată. Ar fi fost un viconte minunat, își spuse ea, chiar dacă nu era sigură că l-ar mai fi plăcut atât de mult. Sincer vorbind, lordul Bridgerton o îngrozea, chiar dacă trebuia să aibă o latură mai blajină la cât de evident își adora soția și copiii. Totuși… VP - 139

— Lucy. Ea înghiți și strânse din dinți, urând ideea de a recunoaște că mințise. — Prea bine, spuse ea cu părere de rău. Dacă vrei să auzi bătaia, ar fi bine să vii până în capătul scărilor. El încuviință din cap și o urmă, până ajunse în capătul celor 17 trepte. — Ne vedem mâine, spuse el. Lucy nu spuse nimic. Avea sentimentul că nu ar fi fost înțelept. — Ne vedem mâine, repetă el. Ea încuviință din cap, din moment ce gestul părea să se impună, și oricum nu-și dădea seama cum ar fi putut să-l evite. Și chiar își dorea să-l vadă. Nu ar fi trebuit și știa că nu trebuia, dar nu se putea abține. — Bănuiesc că o să plec, spuse ea. Trebuie să mă întorc la unchiul meu, și Richard… Ei bine, o să aibă de rezolvat tot felul de lucruri. Dar explicațiile ei nu schimbară expresia de pe chipul lui. Expresia îi era încă hotărâtă, cu ochii atât de ferm ațintiți spre ai ei, încât ea se cutremură. — Ne vedem dimineață, fură singurele cuvinte pe care le mai spuse el. Ea încuviință din nou din cap, apoi plecă, cât putut de repede, fără să o ia la fugă. Când ajunse după colț, își văzu în cele din urmă dormitorul, la doar trei uși mai încolo. Dar se opri. Chiar acolo, după colț, rămânând la adăpost de privirea lui. Și bătu de trei ori. Doar pentru că putea.

VP - 140

Capitolul 12 În care nu se rezolvă nimic. Când Gregory se așeză să ia micul dejun a doua zi, Kate era deja acolo, cu un chip mâhnit și ostenit. — Îmi pare rău, fu primul lucru pe care îl spuse când se așeză pe locul lângă el. Ce era oare toată povestea asta cu scuzele? se întrebă el. Erau în plină floare în ultimele zile. — Știu că sperai… — Nu-i nimic, o întrerupse el, aruncând o privire spre farfuria cu mâncare pe care o lăsase de cealaltă parte a mesei. La două locuri distanță. — Dar… — Kate, spuse el, și nici măcar el nu își recunoscu propria voce. Părea mai în vârstă, dacă era cu putință. Mai aspră. Ea tăcu, cu buzele ușor întredeschise, de parcă vorbele i-ar fi înghețat pe limbă. — Nu-i nimic, spuse el din nou și se întoarse la ouăle din farfuria lui. Nu voia să vorbească despre asta, nu voia să asculte explicații. Ceea ce era făcut era bun făcut și nu mai avea ce face. Gregory nu era sigur ce făcea Kate în timp ce el se concentra pe mâncarea lui… probabil se uita prin cameră, apreciind dacă vreunul dintre oaspeți le putea auzi conversația. Din când în când, o auzea foindu-se pe locul ei, schimbându-și inconștient poziția, dornică de a spune ceva. El trecu la costița din farfurie. Și atunci… știu că ea nu va fi în stare să-și țină gura mult timp… — Dar ești… El se întoarse. O privi cu ochi severi. Și spuse un singur cuvânt. — Nu. Pentru o clipă, Kate păru să rămână fără cuvinte. Apoi ochii i se mijiră și un colț al gurii se arcui în sus. O idee. — Câți ani aveai când ne-am cunoscut? întrebă ea. Despre ce naiba vorbea?

VP - 141

— Nu știu, spuse el nerăbdător, încercând să-și amintească de ziua nunții fratelui lui. Își amintea că avuseseră o grămadă de flori. I se povestise că strănutase săptămâni întregi după aceea. 13, poate. 12? Îl privi curioasă. — Cred că trebuie să fie greu să fii atât de mic în comparație cu frații tăi. El lăsă furculița jos. — Anthony, Benedict și Colin… vin toți unul după altul. Ca rățuștele, miam zis dintotdeauna, deși nu sunt atât de fraieră ca să o spun cu glas tare. Și apoi… hmmm. Câți ani sunt între tine și Colin? — Zece. — Atâta tot? Kate părea surprinsă, lucru pe care nu era convins că îl considera un compliment prea grozav. — Sunt șase ani între Colin și Anthony, continuă ea, apăsându-și un deget pe bărbie, de parcă gestul era menit să arate că se gândea profund. Chiar puțin mai mult. Dar bănuiesc că vin mai adesea la pachet, cu Benedict între ei. El așteptă. — Ei bine, nu contează, spuse ea cu brusc. La urma urmei, fiecare își găsește locul în viață. Acum că… El o privi uimit. Cum putea să schimbe subiectul așa? Înainte ca el să aibă măcar o vagă idee despre ce vorbea. — …Bănuiesc că ar trebui să-ți fac rezumatul pentru restul evenimentelor de aseară. După ce ai plecat. Kate oftă… de fapt, gemu, clătinând din cap. Lady Watson a fost ușor deranjată că fiica ei nu a fost supravegheată îndeaproape, deși serios, a cui e vina? Și apoi, a fost deranjată că sezonul londonez al domnișoarei Watson s-a încheiat înainte de a avea ocazia să cheltuiască bani pe o garderobă nouă. Pentru că, la urma urmei, nu este ca și cum o să existe vreun debut acum. Kate se opri, așteptând ca Gregory să spună ceva. El își arcui sprâncenele în cel mai mic gest, suficient cât să spună că nu avea nimic de adăugat la conversație. Kate îi mai oferi o secundă, apoi continuă: — Lady Watson s-a dat pe brazdă destul de repede când s-a subliniat că Fennsworth este conte, oricât ar fi el de tânăr. Ea se opri, țuguindu-și buzele. — Chiar este destul de tânăr, nu-i așa? — Nu cu mult mai tânăr decât mine, spuse Gregory, chiar dacă Fennsworth i se păruse un copilandru cu o seară înainte. Kate păru să cadă pe gânduri. VP - 142

— Nu, spuse ea încet, există o diferență. El nu este… Ei bine, nu știu. Oricum… De ce tot continua să schimbe subiectul tocmai când se apucase să spună ceva ce Gregory chiar voia să audă? — …logodna a fost oficializată, continuă ea și începu să vorbească mai repede, și cred că toate părțile implicate sunt mulțumite. Gregory bănuia că el nu trecea drept parte implicată. Dar, din nou, simți mai degrabă iritare decât orice altceva. Nu-i plăcea să fie înfrânt. La nimic. Ei bine, cu excepția tirului. Renunțase de mult la asta. Cum de nu-i trecuse prin minte, nici măcar o dată, că se prea putea să nu o câștige pe domnișoara Watson până la urmă? Acceptase că nu va fi o misiune ușoară, dar pentru el era un fapt împlinit. Predestinat. De fapt, făcuse progrese cu ea. Doamne, răsese cu el. Răsese. Cu siguranță trebuia să fi însemnat ceva. — Pleacă azi, spuse Kate. Toți. Separat, desigur. Lady și domnișoara Watson se duc să facă pregătirile pentru nuntă, iar Lord Fennsworth o duce pe sora lui acasă. La urma urmei, de asta a și venit. Lucy. Trebuia să o vadă pe Lucy. Încercase să nu se gândească la ea. Cu rezultate diferite. Dar ea rămânea acolo, mereu, plutind undeva în mintea lui, chiar și în timp ce el era măcinat de pierderea domnișoarei Watson. Lucy. Acum era imposibil să se gândească la ea ca la Lady Lucinda. Chiar dacă nu ar fi sărutat-o, ea ar fi fost Lucy. Ea era Lucy. I se potrivea perfect. Dar o sărutase. Și fusese extraordinar. Și mai ales, neașteptat. Totul îl surprinsese la sărutul lor, însuși faptul că o sărutase. Era Lucy. Nu trebuia să o sărute pe Lucy. Dar ea îl ținuse de braț. Și ochii ei… ce era cu ochii ei? Ridicase privirea spre el, căutând ceva. Căutând ceva în el. Gregory nu avusese de gând să o facă. Se întâmplase pur și simplu. Se simțise parcă atras spre ea, inexorabil atras spre ea, iar spațiul dintre ei se făcuse din ce în ce mai mic… Și apoi… Ea ajunsese în brațele lui. El își dorise să se topească pur și simplu, să se piardă în ea și să nu-i mai dea niciodată drumul. Își dorise o sărute până ce amândoi erau consumați de pasiunea sărutului. Își dorise să… VP - 143

Bine. La drept vorbind, își dorise să facă foarte multe. Dar fusese și un pic beat. Nu foarte. Dar suficient încât să pună la îndoială sinceritatea reacției lui. Și fusese supărat. Și tulburat. Desigur, nu din cauza lui Lucy, dar era convins că îi fusese afectată rațiunea. Totuși, trebuia să o vadă. Ea era o tânără crescută într-o familie bună. Nu te sărutai cu una dintre aceste femei fără să oferi explicații. Și trebuia să-și ceară scuze, chiar dacă nu prea simțea că era ce-și dorea. Dar era ce trebuia să facă. Ridică privirea spre Kate. — Când pleacă? — Doamna și domnișoara Watson? În după-amiaza asta, cred. „Nu”, aproape că răbufni el, „mă refeream la Lady Lucinda. Dar se opri la timp și păstră un ton nepăsător al vocii când spuse: — Și Fennsworth? — În curând, cred. Lady Lucinda a luat deja micul dejun. Kate se gândi o clipă. Cred că Fennsworth zicea că vrea să ajungă acasă înainte de cină. Dar pot face călătoria într-o singură zi. Nu locuiesc prea departe. — Aproape de Dover, murmură Gregory absent. Fruntea lui Kate se încruntă. — Cred că ai dreptate. Gregory aruncă o căutătură spre mâncarea lui. Se gândise să o aștepte aici pe Lucy; ea nu putea să rateze micul dejun. Dar dacă mâncase deja, atunci momentul plecării era foarte aproape. Și trebuia să o găsească. Se ridică în picioare. Un pic prea brusc… Se lovi cu coapsa de marginea mesei, ceea ce o făcu pe Kate să ridice privirea cu o expresie uimită pe chip. — Nu-ți termini micul dejun? întrebă ea. El scutură din cap. — Nu mi-e foame. Ea îl privi cu o neîncredere evidentă. La urma urmei, făcea parte din familie de mai bine de zece ani. — Cum e posibil una ca asta? El nu luă în seamă întrebarea. — Îți urez o dimineață minunată. — Gregory? El se întoarse. Nu voia să o facă, dar vocea ei era ușor încordată, doar atât cât el să știe că trebuia să aibă grijă. Ochii lui Kate se umplură de înțelegere… și îngrijorare. VP - 144

— Nu te duci o să o cauți pe domnișoara Watson, nu-i așa? — Nu, spuse el, și era aproape amuzant, pentru că era ultimul lucru la care se gândea. • Lucy privi lung spre valizele făcute și se simți obosită. Și tristă. Și confuză. Și Dumnezeu mai știa cum altfel. Sleită de puteri. Așa se simțea. Urmărise slujitoarele cu prosoapele de baie, cum le stoarseră și le stoarseră ca să nu mai rămână nicio picătură de apă. Deci aici se ajunsese. Ea era ca un prosop de baie. — Lucy? Era Hermione, care intră încet în camera lor. Lucy adormise deja când Hermione se întorsese cu o seară în urmă, iar Hermione dormea când Lucy plecase la micul dejun. Când Lucy revenise, Hermione era deja plecată. În multe privințe, Lucy fusese recunoscătoare pentru asta. — Eram cu mama, explică Hermione. Plecăm în după-amiaza asta. Lucy dădu din cap. Lady Bridgerton o întâlnise la micul dejun și o informase despre planurile tuturor. Când se întorsese în dormitorul ei, lucrurile îi erau deja toate împachetate și gata să fie duse în trăsură. Deci asta era. — Voiam să vorbesc cu tine, spuse Hermione, așezându-se pe marginea patului, dar păstrând o distanță respectuoasă de Lucy. Voiam să-ți explic. Privirea lui Lucy rămase fixată pe valizele ei. — Nu este nimic de explicat. Sunt foarte fericită că o să te măriți cu Richard. Reuși să schițeze un zâmbet ostenit. Acum o să fii sora mea. — Nu pari fericită. — Sunt obosită. Hermione tăcu o clipă și apoi, când deveni evident că Lucy nu mai avea de nimic de zis, spuse: — Voiam să mă asigur că știi că nu am păstrat secrete față de tine. Nu aș face niciodată asta. Sper că știi că nu aș face niciodată asta. Lucy dădu din cap, pentru că știa, chiar dacă se simțise abandonată și poate chiar ușor trădată cu o seară înainte. Hermione înghiți în sec stânjenită, apoi maxilarul i se încleștă, apoi trase aer în piept. Și Lucy știu în acel moment că își repetase cuvintele ore întregi, le întorsese pe toate părțile în minte, căutând combinația perfectă pentru a exprima ce simțea. Era exact ceea ce ar fi făcut Lucy și totuși, cumva simțea că vrea să plângă. VP - 145

Dar cu toate repetițiile lui Hermione, chiar și când începu să vorbească, ea continuă să se răzgândească, alegând cuvinte și fraze noi. — Chiar l-am iubit… Nu. Nu, spuse ea, vorbind mai mult singură decât cu Lucy. Ce vreau să spun este… chiar am crezut că îl iubesc pe domnul Edmonds. Dar cred că nu a fost așa. Pentru că mai întâi a fost domnul Bridgerton și apoi… Richard. Lucy ridică brusc privirea. — Cum adică, mai întâi a fost domnul Bridgerton? — Eu… nu sunt sigură, de fapt, răspunse Hermione, tulburată de întrebare. Când am luat micul dejun cu el a fost de parcă m-aș fi trezit dintrun vis lung și ciudat. Îți amintești, ți-am povestit despre asta? O, n-am auzit nicio muzică și nimic de genul și nici măcar nu m-am simțit… Ei bine, nu știu cum să-ți explic, dar chiar dacă nu am fost deloc copleșită… așa cum am fost cu domnul Edmonds… Eu… m-am întrebat. În privința lui. Și dacă aș putea să simt ceva. Dacă aș încerca. Și nu mi-am dat seama cum pot să fiu îndrăgostită de domnul Edmonds dacă domnul Bridgerton putea să mă fac să am îndoieli. Lucy dădu din cap. Gregory Bridgerton o făcea și pe ea să aibă îndoieli. Și nu legate de dacă putea. Pentru că știa. Își dorea doar să știe cum să nu le mai aibă. Dar Hermione nu îi observă suferința. Sau poate că Lucy o ascunse bine. Oricum ar fi fost, Hermione continuă pur și simplu cu explicația ei. — Și apoi… spuse ea, cu Richard… Nu știu sigur cum s-a întâmplat, dar ne plimbam, vorbeam și mă simțeam atât de bine. Mai mult decât bine, adăugă ea la repezeală. Bine, sună stupid, și nu a fost așa. Am simțit că este… ce trebuie. De parcă m-aș fi întors acasă. Hermione zâmbi, aproape neputincioasă, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce noroc avusese. Și Lucy se bucura pentru ea. Chiar se bucura. Dar se întrebă cum era posibil să te simți atât de fericit și atât de trist în același timp. Pentru că ea nu avea să se simtă niciodată așa. Și chiar dacă nu o crezuse înainte vreme, acum credea. Iar ideea o făcea doar să se simtă și mai rău. — Îmi pare rău dacă nu a părut că sunt fericită pentru tine aseară, spuse încet Lucy. Sunt. Foarte fericită. A fost din cauza șocului, atâta tot. Atât de multe schimbări și toate în același timp. — Dar schimbări bune, Lucy, spuse Hermione cu ochii strălucitori. Schimbări bune. Lucy își dori să-i poată împărtăși încrederea. Își dori să se lase cuprinsă de optimismul lui Hermione, dar se simți doar copleșită. Dar nu putea să i-o spună prietenei ei. Nu acum, când radia de fericire. VP - 146

Așa că Lucy zâmbi și spuse: — O să ai o viață frumoasă cu Richard. Și chiar vorbea serios. Hermione o apucă de mână, strângând cu toată prietenia și emoția pe care le simțea. — O, Lucy, știu. Îl cunosc de atâta timp și este fratele tău, astfel că el m-a făcut mereu să mă simt în siguranță. În largul meu, de fapt. Nu trebuie să-mi fac griji despre ce crede despre mine. Sigur i-ai povestit totul, cu bune și cu rele. Și are în continuare o părere foarte bună despre mine. — Nu știe că nu poți să dansezi, recunoscu Lucy. — Nu? Hermione ridică din umeri. O să-i spun eu, atunci. Poate mă învață. Se pricepe? Lucy clătină din cap. — Vezi? spuse Hermione, cu un zâmbet gânditor, plin de speranță și vesel în același timp. Ne potrivim perfect. Totul a devenit atât de clar. Este atât de ușor să vorbești cu el, iar aseară… eu râdeam, el râdea, și totul mi s-a părut atât de… minunat. Nu prea pot să explic. Dar nu trebuia să explice. Lucy era îngrozită pentru că știa exact la ce se referea Hermione. — Și apoi am ajuns în oranjerie și a fost atât de frumos, cu razele lunii care se strecurau prin sticlă. Totul era învăluit într-un aer vag și suav încețoșat… și apoi m-am uitat la el. Ochii lui Hermione se împăienjeniră și păru să se piardă undeva în zări îndepărtate, iar Lucy știu că era pierdută în propriile amintiri. Pierdută și fericită. — M-am uitat la el, spuse Hermione din nou, iar el s-a uitat la mine. N-am fost în stare să-mi întorc privirea. Pur și simplu, nu am putut. Și apoi ne-am sărutat. A fost… nici măcar nu m-am gândit la asta. S-a întâmplat pur și simplu. A fost doar cel mai firesc și minunat lucru din lume. Lucy dădu din cap cu tristețe. — Mi-am dat seama că nu am înțeles înainte. Cu domnul Edmonds… o, am crezut că sunt îndrăgostită nebunește de el, dar nu știam ce este dragostea. El era atât de chipeș și mă făcea să mă simt sfioasă și emoționată, dar nu miam dorit niciodată să-l sărut. Nu l-am privit niciodată dorindu-mi să mă apropii de el… nu pentru că voiam, ci doar pentru că… pentru că… Pentru că ce? voia Lucy să țipe. Dar și dacă ar fi fost tentată să o facă, nu mai avea energie. — Pentru că locul meu era acolo, termină Hermione cu un glas scăzut și păru uimită, de parcă nici ea nu și-ar fi dat seama până în acel moment. VP - 147

Brusc, Lucy începu să se simtă foarte ciudat. Simți furnicături prin toți mușchii și o încercă o dorință nebună de a-și încleșta mâinile în pumni. Ce voia să spună? De ce spunea asta? Toată lumea îi povestise atâta despre cum dragostea era un lucru magic, ceva sălbatic și nestăpânit care se dezlănțuia ca o furtună. Și acum era altceva? Era doar liniștitor? Ceva senin? Ceva care chiar părea frumos? — Ce s-a întâmplat cu muzica? se auzi ea întrebând. Cu văzutul de la spate și știutul? Hermione ridică neputincioasă din umeri. — Nu știu. Dar eu nu aș avea încredere în asta, dacă aș fi în locul tău. Lucy închise ochii îndurerată. Nu avea nevoie de avertismentul lui Hermione. Nu ar fi avut niciodată încredere într-un asemenea sentiment. Nu era genul care învețe pe de rost sonete de dragoste și nici nu va fi vreodată. Dar în celălalt sentiment… cel cu râsul, liniștea, senzația de bine… ar fi avut încredere într-o clipită. Și Doamne, era ce simțise și ea cu domnul Bridgerton. Toate acestea și, pe deasupra, muzica. Lucy simți cum se albește la față. Auzise la propriu muzică în clipa în care îl sărutase. O adevărată simfonie, cu crescendo vibrant, percuții intense și chiar și bătaia aceea secretă și tremurătoare pe care nu o observai decât atunci când se strecura înăuntrul tău și punea stăpânire pe ritmul inimii tale. Lucy simțise că plutește. Simțise fiori. Simțise toate lucrurile pe care Hermione îi spusese că le simțise cu domnul Edmonds… și, de asemenea, tot ce îi spusese că simțise cu Richard. Toate cu o singură persoană. Era îndrăgostită de el. Era îndrăgostită de Gregory Bridgerton. Realizarea nici nu ar fi putut să fie mai clară… sau mai crudă. — Lucy? întrebă Hermione șovăitoare. Și apoi din nou… Luce? — Când este nunta? întrebă brusc Lucy. Pentru că singurul lucru pe care îl mai putea face era să schimbe subiectul. Se întoarse, se uită direct la Hermione și îi menținu privirea pentru prima dată de când începuseră să discute. V-ați apucat de făcut planuri? O să aibă loc în Fenchley? Detaliile. Detaliile erau salvarea ei. Fuseseră dintotdeauna. Expresia lui Hermione deveni confuză, apoi îngrijorată și apoi spuse: — Eu… nu, cred că o să aibă loc la Abbey. Este puțin mai măreț. Și… ești sigură că te simți bine? — Foarte bine, spuse Lucy vioaie și vorbi cum făcea de obicei, sperând că poate va reuși să se și simtă în firea ei. Dar nu mi-ai zis când. VP - 148

— O. Curând. Am înțeles că ieri-seară mai erau și alți oameni pe lângă oranjerie. Nu sunt sigură ce s-a auzit… sau repetat… dar au început să se audă zvonuri, astfel că trebuie să ne ocupăm de tot cât mai repede. Hermione îi trimise un zâmbet dulce. Nu mă deranjează. Și cred că nici pe Richard. Lucy se întrebă care dintre ele va ajunge prima la altar. Spera să fie Hermione. Se auzi o bătaie la ușă. Era o slujitoare, urmată de doi lachei care veniseră să ia valizele lui Lucy. — Richard vrea să plecăm devreme, explică Lucy, chiar dacă nu-și mai văzuse fratele după evenimentele din noaptea precedentă. Probabil Hermione știa mai multe despre planurile lor decât știa ea. — Gândește-te, Lucy, spuse Hermione, conducând-o spre ușă. O să fim amândouă contese. Eu de Fennsworth, iar tu de Davenport. O să facem senzație. Lucy știa că încearcă să o înveselească, așa că își folosi fiecare dram de energie ca să-și forțeze zâmbetul să i se citească în privire atunci când spuse: — O să fie foarte distractiv, nu-i așa? Hermione o luă de mână și o strânse. — O, da, Lucy. O să vezi. Ne așteaptă zorii unei zile noi și o să fie chiar minunat. Lucy o îmbrățișă pe prietena ei. Numai așa putea să-și ascundă chipul de privirile ei. Pentru că îi era absolut imposibil să schițeze un zâmbet de data asta. • Gregory o găsi chiar la timp. Stătea pe alee, surprinzător de singură, cu excepția celor câțiva slujitori care alergau de colo-colo. Îi zări profilul, bărbia ușor înclinată în sus, în timp ce urmărea cum se urcau valizele în trăsură. Părea… calmă. Se ținea cu grijă. — Lady Lucinda, strigă el. Încremeni pentru o fracțiune de secundă înainte de a se întoarce. Și când o făcu, ochii păreau să-i fie îndurerați. — Mă bucur că te-am prins, spuse el, chiar dacă nu mai era sigur că se bucura. Ea nu era fericită să-l vadă. Gregory nu se așteptase la o asemenea reacție. — Domnule Bridgerton, spuse ea. Buzele i se curbară ușor la colțuri, de parcă s-ar fi gândit să zâmbească. VP - 149

Ar fi putut să-i spună o sută de lucruri diferite, dar bineînțeles că îl alese pe cel mai puțin important și mai evident. — Pleci. — Da, spuse ea, după o clipă de tăcere. Richard vrea să plecăm devreme. Gregory privi în jur. — El este aici? — Nu încă. Îmi imaginez că-și ia rămas-bun de la Hermione. — Ah. Da. Își drese glasul. Desigur. El se uită la ea, iar ea se uită la el și nu spuseră nimic. Ciudat. — Voiam să-ți spun că îmi pare rău, spuse el. Ea… nu zâmbi. Nu era sigur care îi era expresia, dar nu era un zâmbet. — Desigur, spuse ea. Desigur? Desigur? — Nicio grijă. Se uită ușor pe deasupra umărul lui. Te rog, nu te mai gândi la asta. Firește, era ce se cuvenea să spună, dar totuși, cuvintele ei îl deranjară pe Gregory. O sărutase și fusese extraordinar, iar dacă el voia să-și amintească momentul, și-l va aminti și cu asta basta. — Ne vedem la Londra? întrebă el. Ea ridică privirea spre el și, într-un sfârșit, ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Ea căuta ceva. Căuta ceva în el, și el avea impresia că nu găsea. Părea prea serioasă, prea obosită. Prea nu ca ea. — Bănuiesc, răspunse ea. Dar nu o să mai fie la fel. Vezi tu, eu sunt logodită. — Practic logodită, îi aminti el zâmbind. — Nu. Ea clătină din cap încet și resemnată. Acum chiar sunt. Pentru asta a venit Richard să mă ia acasă. Unchiul meu a stabilit detaliile finale ale înțelegerii. Cred că anunțul căsătoriei o să fie publicat curând. Este oficial. Buzele lui se întredeschiseră de uimire. — Înțeleg, spuse el, și gândurile începură să-i alerge de-a valma prin minte. Și să alerge și să alerge și să nu ajungă absolut nicăieri. Îți doresc tot binele din lume, spuse el, pentru că ce altceva să spună? Ea încuviință din cap, apoi făcu semn spre peluza întinsă și verde din fața casei. — Cred că o să fac o plimbare prin grădină. Mă așteaptă un drum lung. — Desigur, spuse el, și făcu o plecăciune politicoasă. Ea nu-și dorea să fie în compania lui. Nu s-ar fi putut face mai clar înțeleasă nici dacă i-ar fi spus-o cuvânt cu cuvânt. VP - 150

— A fost minunat să te cunosc, spuse ea. Ochii ei îi surprinseră pe ai lui și, pentru prima dată în conversație, el o văzu, văzu până în adâncul inimii ei obosite și rănite. Și îi dădu seama că își ia rămas-bun. — Îmi pare rău… Ea se opri și se uită într-o parte. Spre un zid de piatră. Îmi pare rău că lucrurile nu au mers cum sperai. „Mie nu”, își spuse el în gând și își dădu seama că este adevărat, își închipui brusc și pentru o secundă viața lui, însurat cu Hermione Watson, și era… Plictisit. Doamne sfinte, cum să nu priceapă decât acum? El și domnișoara Watson nu erau deloc potriviți și, la drept vorbind, scăpase ca prin urechile acului. Era puțin probabil să se încreadă în judecata lui data viitoare când va fi vorba de povești de dragoste, dar părea un lucru cu mult mai dezirabil unei căsătorii plictisitoare. Bănuia că trebuia să-i mulțumească lui Lady Lucinda, chiar dacă nu era sigur de ce. Nu împiedicase mariajul lui cu domnișoara Watson; de fapt, îl încurajase pas cu pas. Dar cumva ea era responsabilă pentru că îi venise mintea la cap. Dacă era vreun lucru în dimineața asta care să fie adevărat, acesta era. Lucy făcu din nou semn spre peluză. — Mă duc să fac plimbarea de care vorbeam, spuse ea. El încuviință din cap și o privi cum pleacă. Părul îi era aranjat frumos întrun coc, șuvițele blonde reflectând razele soarelui asemenea mierii și untului. Așteptă destul de mult timp, nu neapărat pentru ca ea să se întoarcă sau pentru că ar fi sperat să o facă. Ci doar pentru orice eventualitate. Pentru că poate că o va face. Putea să se întoarcă și să-i spună ceva, apoi el îi putea răspunde și putea… Dar ea nu se întoarse. Continuă să meargă mai departe. Nu se întoarse, nu se uită înapoi, astfel că Gregory își petrecu ultimele minute urmărindu-i spetele. Și singurul lucru la care se putea gândi era că…

Ceva nu era bine. Dar pe viața lui dacă știa ce.

VP - 151

Capitolul 13 În care eroina noastră își vede în treacăt viitorul. O lună mai târziu Mâncarea era excelentă, aranjamentele de masă impresionante, împrejurimile incredibil de opulente. Și totuși, Lucy se simțea jalnic. Lordul Haselby și tatăl lui, contele de Davenport, veniseră la Fennsworth House din Londra ca să ia cina. Fusese ideea lui Lucy, un lucru care i se părea acum dureros de ironic. Nunta ei era peste doar o săptămână, și totuși, până astă-seară, nu reușise să-și vadă viitorul soț. În orice caz, nu de când nunta trecuse de la a fi probabilă la a fi iminentă. Ea și unchiul ei ajunseseră la Londra cu două săptămâni mai devreme și, după ce trecuseră 11 zile fără ca alesul ei să se arate măcar o secundă la față, Lucy se duse la unchiul ei și îl întrebase dacă putea să organizeze un fel de întâlnire. I se păruse foarte iritat, deși era ferm convinsă că iritarea nu fusese provocată de faptul că i-ar fi văzut rugămintea ca pe o prostie. Nu, simpla ei prezență era de ajuns ca să facă să apară o asemenea stare. Ea rămăsese dreaptă în fața lui și el fusese obligat să ridice privirea. Unchiului Robert nu-i plăcea să fie întrerupt. Dar păru să perceapă înțelepciunea deciziei de a permite unui cuplu logodit să schimbe câteva cuvinte înainte de ziua nunții, așa că îi spusese succint că va face aranjamentele necesare. Încurajată de mica ei victorie, Lucy întrebase și dacă putea să participe la unul dintre numeroasele evenimente sociale care aveau practic loc chiar în fața ușii ei. Sezonul social de la Londra începuse și în fiecare seară Lucy stătea la fereastra ei, urmărind trăsurile elegante cum treceau încolo șincoace. La un moment dat se organizase o petrecere în St. James Square chiar vizavi de Fennsworth House. Șirul de trăsuri șerpuise prin toată piața, iar Lucy stinsese toate lumânările din camera ei ca să nu fie observată la fereastră în timp ce urmărea desfășurarea evenimentului. O serie de petrecăreți începuseră să-și piardă răbdarea tot așteptând și, cum vremea era atât de frumoasă, coborâseră pe partea ei de piață și făcuseră tot restul drumului pe jos. VP - 152

Lucy își spusese că nu voia decât să vadă rochiile, dar în inima ei știa adevărul. Îl căuta pe domnul Bridgerton. Nu știa ce va face dacă îl vedea realmente. S-ar fi ascuns, bănuia ea. El trebuia să știe că aceasta era casa ei și cu siguranță ar fi fost suficient de curios ca să arunce o privire spre fațadă, chiar dacă prezența ei la Londra nu era un lucru cunoscut de toată lumea. Dar nu participa la acea petrecere sau, dacă era prezent, trăsura îl lăsase chiar la intrare. Sau poate că nu era deloc în Londra. Lucy nu avea de unde să știe. Era închisă în casă cu unchiul ei și cu mătușa ei bătrână și ușor surdă Harriet, care fusese adusă aici din motive de bună-cuviință. Lucy ieșea din casă pentru incursiunile la croitoreasă și plimbările prin parc, dar altfel, era complet singură, în compania unui unchi care nu vorbea și a unei mătuși care nu auzea. Deci, în general, nu prea avea cum să afle vreo bârfa sau alta. Despre Gregory Bridgerton sau oricine altcineva, de altfel. Și chiar în rarele situații în care vedea pe cineva cunoscut, nu prea putea să întrebe de el. Oamenii ar fi rămas cu impresia că este interesată, ceea ce și era, dar nimeni, absolut nimeni, nu trebuia să afle vreodată despre asta. Ea se mărita cu altcineva. Peste o săptămână. Și chiar dacă nu ar fi fost cazul, Gregory Bridgerton nu dăduse niciun semn că ar fi fost poate interesat să-i ia locul lui Haselby. O sărutase, era adevărat, și păruse să-și facă griji pentru binele ei. Dar nu îi dăduse de înțeles dacă era de părere că un sărut venea la pachet și cu o cerere în căsătorie. Nu știa că detaliile logodnei ei cu Haselby fuseseră puse la punct… nici când o sărutase, nici în dimineața următoare când rămăseseră stingheri pe drum. Ar fi putut să creadă doar că se săruta cu o fată care era complet liberă. Nu aveai cum să faci așa ceva decât dacă erai pregătit și dispus să ajungi în fața altarului. Dar nu era valabil pentru Gregory. Când îi spusese în cele din urmă, el nu se arătase copleșit. Nici măcar nu păruse ușor supărat. Nu existase nicio rugăminte de a sta să se mai gândească sau vreo încercare de a găsi o cale de ieșire din toată situația. Tot ce văzuse pe chipul lui – căci ea se uitase, o, cum se uitase – era… nimic. Chipul, ochii lui… fuseseră aproape pustiiți de orice expresie. Poate un dram de uimire, dar nici urmă de durere sau ușurare. Nimic care să-i fi dat de înțeles că logodna ei însemna ceva pentru el, într-un fel sau altul.

VP - 153

O, nu credea că este vreun nemernic și era foarte sigură că s-ar fi însurat cu ea, dacă ar fi fost nevoie. Dar nu îi văzuse nimeni și astfel, din perspectiva restului lumii, nu se întâmplase niciodată nimic. Nu existau urmări. Nici pentru unul, nici pentru altul. Dar nu ar fi fost frumos dacă ar fi părut măcar puțin supărat? O sărutase și pământul se cutremurase… sigur o simțise și el. Nu ar fi trebuit să-și dorească mai mult? Nu ar fi trebuit să vrea, dacă nu să se însoare cu ea, atunci măcar posibilitatea de a o face? În schimb, el îi spusese: — Îți doresc tot binele din lume, și cuvintele lui căpătaseră o notă atât de finală. Cât rămăsese locului, privind cum valizele îi erau încărcate în trăsură, simțise că i se rupe inima. O simțise, chiar în piept. O duruse. Și în timp ce se îndepărtase, doar se înrăutățise mai tare, apăsând și strângând până când Lucy avusese impresia că nici nu va mai putea să respire. Începuse să se miște mai repede… cât putu de repede, păstrând un ritm firesc, apoi, în cele din urmă, când ajunsese după un colț și se prăbușise pe o bancă, își lăsase fața să cadă neputincioasă în mâini. Și se rugase să nu o vadă nimeni. Își dorise să se uite în urmă. Își dorise să mai surprindă o ultimă privire și să-i învețe pe de rost poziția… felul acela unic în care se ținea, cu mâinile la spate, cu picioarele ușor depărtate. Lucy știa că sute de bărbați se țineau așa, dar la el era diferit. Ar fi putut să stea cu fața în direcția opusă, la metri și metri distanță, și ea tot l-ar fi recunoscut. Avea și mersul diferit, ușor stângaci și relaxat, de parcă o mică parte din inima lui mai avea încă șapte ani. I se vedea în umeri, probabil în șolduri… genul de detaliu pe care aproape nimeni nu l-ar fi observat, dar Lucy acorda întotdeauna atenție detaliilor. Dar nu se uitase înapoi. Nu ar fi făcut decât să complice și mai mult lucrurile. Probabil că el nu rămăsese cu privirea ațintită în urma ei, dar dacă ar fi rămas… și ar fi văzut-o întorcându-se… Ar fi fost devastator. Nu știa sigur de ce, dar ar fi fost chiar așa. Nu își dorise ca el să-i revadă chipul. Reușise să rămână calmă de-a lungul discuției avute, dar de îndată ce se întorsese cu spatele, simțise că se schimbă. Buzele ei se întredeschiseră și trăsese adânc aer în piept, de parcă ar fi fost goală pe dinăuntru. Era îngrozitor. Și nu își dorise ca el să o vadă. În plus, el nu era interesat de asta. Fusese la un pas de a-și cere scuze pentru sărut. Lucy știa că era ceea ce trebuia să facă; societatea o dicta (sau dacă nu, atunci urma o vizită rapidă la altar). Dar tot duruse. Voise să creadă VP - 154

că simțise și el măcar a mia parte din ce simțise ea. Nu că ar fi fost de prea mare ajutor, dar ar fi făcut-o să se simtă mai bine. Sau poate mai rău. Și până la urmă, nu mai conta. Nu conta ce știa sau nu inima ei, pentru că nu avea ce să facă cu toate astea. Ce rost își mai aveau sentimentele dacă nu le puteai pune în serviciul unui scop tangibil? Ea trebuia să fie practică. Așa era firea ei. Era singura ei constantă într-o lume care se mișca mult prea repede pentru liniștea ei. Dar totuși… aici, la Londra… își dorea să-l vadă. Era o aiureala, o prostie și cu siguranță ceva de evitat, dar și-o dorea oricum. Nici măcar nu trebuia să vorbească cu el. De fapt, probabil că oricum nu trebuia să vorbească cu el. Dar o privire… O privire nu putea să facă rău nimănui. Dar când îl întrebase pe unchiul Robert dacă putea participa la vreo petrecere, acesta refuzase categoric, afirmând că nu avea niciun sens să se piardă timp sau bani pe sezonul social, din moment ce ea se bucura deja de rezultatul mult dorit al unui sezon… o cerere în căsătorie. Mai mult, o informase el, Lord Davenport voia ca Lucy să fie prezentată în societate drept Lady Haselby, nu ca Lady Lucinda Abernathy. Lucy nu știa sigur ce importanță avea acest lucru, mai ales că foarte mulți membri din înalta societate o cunoșteau deja ca Lady Lucinda Abernathy, atât de la școală, cât și din perioada de „șlefuire” prin care trecuseră ea și Hermione în acea primăvară. Dar unchiul Robert îi lăsase de înțeles (în stilul lui inconfundabil, adică fără nici măcar un cuvânt) că întrevederea se încheiase, iar el își întorsese deja atenția spre documentele de pe biroul lui. Pentru o fracțiune de secundă, Lucy rămăsese încremenită pe loc. Dacă iar fi spus pe nume, poate ar fi ridicat privirea. Sau poate că nu. Dar dacă ar fi făcut-o, el și-ar fi pierdut răbdarea, iar ea s-ar fi simțit că o pacoste și oricum nu ar fi primit niciun răspuns la întrebările ei. Astfel că dăduse din cap și ieșise din încăpere. Deși numai Dumnezeu știa de ce se obosise să dea din cap înainte. Unchiul Robert nu ridica niciodată privirea, după ce îi dădea de înțeles că își încheiaseră socotelile. Și iată că acum, se afla aici, la cina pe care o ceruse și își dorea – cu ardoare – să nu fi deschis niciodată gura. Haselby era un om drăguț, chiar plăcut. Dar tatăl lui… Lucy se rugă în sinea ei să nu locuiască la reședința Davenport. Se rugă ca Haselby să aibă propria lui casă. În Țara Galilor. Sau poate în Franța. După ce lordul Davenport se plânsese de vreme, de Camera Comunelor și de operă (considerându-le, pe rând, ploioasă, plină de idioți prost crescuți și VP - 155

pentru Dumnezeu, nici măcar în engleză!), își întorsese privirile critice spre ea. Lucy avusese nevoie de toată forța ca să nu se tragă înapoi atunci când atenția lui se opri asupra ei. El semăna mai degrabă cu un pește supraponderal, cu ochi bulbucați și buze groase și cărnoase. Chiar nu ar fi fost deloc surprinsă dacă, smulgându-și brusc cămașa, și-ar fi dezvăluit branhiile și solzii. Și apoi… cââââââh… o treceau fiorii când își amintea. El se apropie, atât de mult încât respirația lui fierbinte și acră îi învălui toată fața. Ea înțepeni în postura perfectă care fusese înrădăcinată înăuntrul ei încă de la naștere. Îi spusese să-i arate dinții. Fusese umilitor. Lordul Davenport o inspectase ca pe o iapă și ajunsese chiar să-și așeze mâinile pe șoldurile ei ca să le măsoare în lumina unei viitoare nașteri! Lui Lucy i se tăiase răsuflarea și, înnebunită, aruncase o privire deznădăjduită spre unchiul ei, dar chipul lui rămăsese împietrit și privirea pironită spre un loc care nu era fața ei. Și acum că se așezaseră să mănânce… Doamne, Dumnezeule! Lord Davenport o luase la întrebări. Îi pusese orice întrebare posibilă și imposibilă despre sănătatea ei, acoperind zone care sigur nu erau potrivite pentru un grup mixt și apoi, exact când crezu că partea cea mai rea se încheiase… — Știi tabla înmulțirii? Lucy clipi. — Poftim? — Tabla înmulțirii, spuse el nerăbdător. Cu șase, cu șapte. Pentru o clipă, Lucy rămase fără cuvinte. Voia să facă exerciții de matematică? — Deci? întrebă el. — Desigur, se bâlbâi ea. Se uită din nou la unchiul ei, dar acesta își păstra în continuare o expresie de vădit dezinteres pe chip. — Arată-mi. Gura lui Davenport se contură într-o linie hotărâtă între obrajii lăsați. Cu șapte e bine. — Eu… ah… Absolut disperată, căută chiar să atragă atenția mătușii Harriet, dar bătrâna habar nu avea ce se întâmpla în jurul ei și, la drept vorbind, nu pronunțase niciun cuvânt de la începutul serii. — Tată, îl întrerupse Haselby, sigur nu… VP - 156

— Este doar vorba despre reproducere, spuse lord Davenport din scurt. Viitorul familiei stă în pântecul ei. Avem tot dreptul să știm cu ce ne pricopsim. Sub efectul șocului, Lucy întredeschise buzele. Apoi își dădu seama că mâna îi alunecase peste abdomen. În mare grabă, o lăsă să coboare pur și simplu. Ochii ei se mutară de la tată la fiu și înapoi, neștiind dacă trebuia să vorbească. — Ultimul lucru pe care ți-l dorești este o femeie care să gândească prea mult, spunea Lord Davenport, dar ar trebui să fie în stare de ceva simplu cum este înmulțirea. Doamne, fiule, gândește-te la implicații. Lucy se uită la Haselby. El se uită la ea. Cu părere de rău. Ea își înghiți nodul din gât și închise ochii ca să-și adune toată puterea. Când îi deschise, îl găsi pe Lord Davenport uitându-se fix la ea și buzele lui dădeau să se deschidă. Își dădu seama că va vorbi din nou, ceea ce chiar nu mai suporta, astfel că… — 7, 14, 21, răbufni ea, zădărnicindu-i cât putu de bine intenția. 28, 35, 42… Se întrebă ce ar fi făcut el dacă dădea greș. Ar fi renunțat la căsătorie? — …49, 56… Era tentant. Atât de tentant. — …63, 70, 77… Se uită la unchiul ei. Mânca. Nici măcar nu se uita la ea. — …82, 89… — Eh, de ajuns, anunță Lord Davenport, intervenind chiar după 82. Senzația buimacă din pieptul ei se risipi repede. Se răzvrătise – poate pentru prima dată în viața ei – și nimeni nu observase. Așteptase prea mult timp. Se întrebă ce altceva ar fi trebuit să mai facă până acum. — Bravo, spuse Haselby, cu un zâmbet încurajator. Lucy reuși să schițeze un surâs. El chiar nu era rău. De fapt, dacă nu ar fi fost Gregory, i s-ar fi părut o alegere foarte potrivită. Poate că părul lui Haselby era un pic prea subțire și, pe deasupra, el era un pic prea subțiratic, dar nu era neapărat ceva de care să te plângi. Mai ales că personalitatea lui – cu siguranță cel mai important lucru la un om – era foarte agreabilă. Reușiseră să discute câteva minute înainte de cină, în timp ce tatăl lui și unchiul ei discutau despre politică, iar el fusese absolut fermecător. Făcuse chiar o glumă seacă și cu subînțeles la adresa tatălui lui, apoi își dăduse ochii peste cap și lui Lucy îi fu imposibil să nu chicotească. Serios, chiar nu avea de ce să se plângă. Și nu se plângea. Nu se va plânge. Doar că își dorea altceva. VP - 157

— Am încredere că te-ai descurcat decent la domnișoara Moss, nu? întrebă Lord Davenport, cu ochii îngustați atât cât întrebarea lui să nu fie chiar prietenoasă. — Da, desigur, răspunse Lucy și clipi surprinsă. Fusese tentată să creadă că discuția se abătuse de la persoana ei. — Excelentă instituție, spuse Davenport, mestecând o bucată de miel prăjit. Lumea de acolo știe ce ar trebui și ce nu ar trebui să știe o fată. Fiica lui Winslow a fost acolo. Și fiica lui Fordham. — Da, murmură Lucy, cum părea să se aștepte un răspuns de la ea. Amândouă sunt fete foarte drăguțe, minți ea. Sybilla Winslow era o mică tirană urâcioasă căreia i se părea distractiv să le ciupească de brațe pe elevele mai mici. Dar pentru prima dată în seara aceasta, Lord Davenport păru să fie mulțumit de ea. — Deci le cunoști bine? întrebă el. — Oarecum, se acoperi Lucy. Lady Joanna era puțin mai mare, dar nici nu vorbim despre o școală mare. Nu prea ai cum să nu le cunoști pe celelalte eleve. — Bun. Lord Davenport încuviință aprobator din cap, iar mișcarea îi făcu fălcile să tremure. Lucy încercă să nu se uite. — Ăștia sunt oamenii pe care trebuie să-i cunoști, continuă el. Legături pe care trebuie să le întreții. Lucy dădu din cap, făcând între timp în minte o listă cu toate locurile în care ar fi preferat să fie acum. Paris, Veneția, Grecia, dar grecii nu erau în război? Chiar nu conta. Oricum ar fi preferat să fie în Grecia. — …responsabilitatea față de nume… anumite standarde de comportament… Era foarte cald în Orient? Admirase întotdeauna vazele chinezești. — …nu o să tolerez nicio abatere de la… Cum se numea cartierul acela îngrozitor din oraș? St. Giles? Da, ar fi preferat să fie și ea acolo. — …obligații. Obligații! Ultimul cuvânt fu însoțit de un pumn în masă, care făcu argintăria să zornăie pe masă și pe Lucy să tresară pe scaunul ei. Până și mătușa Harriet ridică ochii din farfurie. Lucy atrase atenția și, pentru că toate privirile erau îndreptate spre ea, spuse: — Da? VP - 158

Lord Davenport se aplecă aproape amenințător. — Într-o bună zi o să fii Lady Davenport. O să ai obligații. Multe obligații. Lucy reuși să strângă din buze atât cât să se considere că oferea un răspuns. Doamne, când se încheia seara? Lord Davenport se aplecă și, chiar dacă masa era lată și înțesată cu mâncare, Lucy se trase înapoi din instinct. — Nu poți să-ți iei în glumă responsabilitățile, continuă el și vocea îi crescu înfricoșător în volum. Mă înțelegi, fetițo? Lucy se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă își punea mâinile în cap și urla. „Doamne, Dumnezeule, pune capăt acestui chin!!!” Da, se gândi ea, aproape analitic, o asemenea reacție ar fi putut foarte bine să-l ia prin surprindere. O putea considera smintită și… — Bineînțeles, Lord Davenport, se auzi Lucy spunând. Era o lașă. O lașă mizerabilă. Și apoi, de parcă ar fi fost un fel titirez pe care cineva îl răsucise, lordul Davenport se lăsă pe spate, perfect calm. — Mă bucur să aud de asta, spuse el, și se șterse în colțul gurii cu șervetul. Sunt liniștit să văd că se mai învață stima și respectul la domnișoara Moss. Nu regret că am ales să te trimit acolo. Furculița lui Lucy rămase suspendată în aer. — Nu eram conștientă că dumneavoastră ați făcut aranjamentele necesare. — A trebuit să fac ceva, mârâi el, privind-o de parcă ar fi fost o netoată. Naveai o mamă care să se asigure că ești instruită cum trebuie pentru rolul tău în viață. Sunt lucruri pe care trebuie să le știi ca să fii contesă. Abilități pe care trebuie să le ai. — Desigur, spuse ea cu respect, după ce hotărî că, făcând dovada unei blândeți și a unei supuneri desăvârșite, era cea mai rapidă cale prin care încheie tot acest chin. Hm… și vă mulțumesc. — Pentru ce? întrebă Haselby. Lucy se întoarse spre logodnicul ei. El părea să fie sincer curios. — Păi, pentru că m-a trimis la domnișoara Moss, explică ea, adresându-și cu grijă răspunsul spre Haselby. Poate dacă nu se uita la Lord Davenport, el va uita că se afla și ea acolo. — Deci ți-a plăcut? întrebă Haselby. — Da, foarte mult, răspunse ea, oarecum surprinsă de cât de plăcut te puteai simți când ți se punea o întrebare politicoasă. A fost minunat. Am fost foarte fericită acolo. Haselby dădu să deschidă gura ca să răspundă, dar spre groaza lui Lucy, vocea care răsună era vocea tatălui lui. VP - 159

— Nu este vorba despre ceea ce te face fericit! se auzi răcnetul vijelios al lordului Davenport. Lucy nu reuși să-și ia ochii gura lui Haselby, rămasă încă deschisă. Serios, își spuse ea în gând, într-un moment ciudat de liniște absolută, chiar fusese aproape înspăimântător. Haselby închise gura și se întoarse spre tatăl lui cu un zâmbet încordat. — Dar despre ce este vorba? întrebă el, iar Lucy nu avu cum să nu fie impresionată de totala lipsă de neplăcere din vocea lui. — Este vorba despre ce înveți, răspunse tatăl lui, lăsându-și unul dintre pumni să se izbească în masă într-o manieră complet necuviincioasă. Și cu cine te împrietenești. — Ei bine, am reușit să stăpânesc tabla înmulțirii, spuse Lucy cu blândețe, nu că ar fi ascultat-o cineva. — O să fie contesă, explodă Davenport. O contesă! Haselby se uită liniștit la tatăl lui. — O să fie contesă numai după ce o să mori tu, murmură el. Lucy fu uluită de replică. — Așa că, serios, continuă Haselby, băgând dezinvolt în gură o bucățică de pește, nu o să mai conteze prea mult pentru tine, nu? Lucy se întoarse spre Lord Davenport, cu ochii foarte, foarte mari. Pielea contelui se făcu roșie. Era o culoare oribilă… furioasă, întunecată și intensă, agravată de vena care pulsa febril în tâmpla stângă. El se uita lung la Haselby, cu ochii mici de mânie. Nu zări acolo nicio urmă de răutate, nicio dorință de a face rău sau a răni, dar, chiar dacă nu avea absolut niciun sens, Lucy ar fi putut să jure în clipa aceea că Davenport își ura fiul. Iar Haselby spuse pur și simplu: — Ce vremea frumoasă avem. Și zâmbi. Zâmbi! Lucy îl privi cu uimire. Ploua cu găleata și ploua așa de zile. Dar, mai important, nu-și dădea seama că pe tatăl lui îl mai despărțea doar un comentariu obraznic de o criză de apoplexie? Lord Davenport părea gata să scuipe, iar Lucy era aproape sigură că putea să audă cum scrâșnea din dinți de cealaltă parte a mesei. Și apoi, când încăperea aproape vibra de furie, unchiul Robert își făcu intrarea în scenă. — Mă bucur că am decis să organizăm nunta aici, la Londra, spuse el, cu o voce cumpănită, domoală și trădând o notă de finalitate, de parcă ar fi spus… „Deci am terminat și cu asta”. După cum știți, continuă el, în timp ce toți ceilalți își recăpătară calmul, Fennsworth s-a însurat la Abbey în urmă cu VP - 160

doar două săptămâni și chiar dacă rămâi într-adevăr în istoria ancestrală a familiei – cred că ultimii șapte conți s-au căsătorit în reședință – la drept vorbind, aproape nu a putut să participe nimeni. Lucy bănuia că era ceva ce avea de-a face atât cu natura precipitată a evenimentului, cât și cu locația, dar acum nu părea să fie momentul potrivit pentru a dezbate subiectul. Îi plăcuse teribil nunta tocmai pentru cât fusese de mică. Richard și Hermione fuseseră atât de fericiți și toți cei prezenți veniseră din dragoste și prietenie. Chiar fusese un prilej de bucurie. Până plecaseră a doua zi în luna de miere la Brighton. Lucy nu se simțise niciodată mai nefericită și mai singură decât în clipa în care rămăsese pe drum și le făcuse cu mâna. Se vor întoarce curând, își aminti ea. Înainte de propria ei nuntă. Hermione va fi singura ei domnișoară de onoare, iar Richard o va duce la altar. Și, între timp, mătușa Harriet urma să-i țină companie. Și Lord Davenport. Și Haselby, care era fie absolut genial, fie nebun de-a binelea. Simți cum un râset – ironic, absurd și extrem de nepotrivit – i se apasă în gât și scapă prin nas cu un pufnet elegant. — Ce-i? mormăi Lord Davenport. — Nimic, spuse ea în grabă și tuși cât putu de bine. Puțină mâncare. Un os de pește, probabil. Era aproape amuzant. Chiar ar fi fost amuzant, dacă ar fi citit despre această scenă într-o carte. Ar fi trebuit să fie o satiră, își spuse ea, pentru că sigur nu era o poveste de dragoste. Și nu suporta gândul că se putea dovedi a fi o tragedie. Se uită de jur-împrejurul mesei la cei trei bărbați care îi puseseră viața la punct. Trebuia să se descurce cu ce avea. Nu mai avea ce face. Nu avea niciun sens să se adâncească în nefericire, oricât i-ar fi fost de greu să vadă partea plină a paharului. Și într-adevăr, putea să fie și mai rău. Astfel că făcu lucrul la care se pricepea cel mai bine și căută să privească totul dintr-o perspectivă practică, consemnând în gând toate felurile în care situația ar fi putut să fie cu mult mai rea. În schimb, în gând îi tot reveni chipul lui Gregory Bridgerton… și toate felurile în care ar fi putut să fie cu mult mai bine.

VP - 161

Capitolul 14 În care eroul și eroina se reîntâlnesc, iar păsările din Londra sunt în extaz. Când Gregory o văzu, chiar în Hyde Park, în prima lui zi la Londra, primul lucru la care se gândi fu… „Ei bine, desigur”. I se păru firesc să o întâlnească pe Lucy Abernathy chiar în prima lui oră în Londra. Nu știa de ce; nu exista niciun motiv logic pentru ca drumurile să li se intersecteze. Dar ea îi bântuise mult prin gânduri de când se despărțiseră în Kent. Și, chiar dacă o crezuse încă la Fennsworth, nu fu deloc surprins ca ea să fie prima figură familiară văzută la întoarcerea lui, după o lună petrecută la țară. Ajunsese în oraș cu o seară în urmă, neobișnuit de obosit după o călătorie lungă pe drumuri desfundate și se băgase direct la somn. Când se trezise – chiar mai devreme decât de obicei – totul era încă umed din cauza ploilor, dar soarele răsărise și strălucea cu putere. Gregory se îmbrăcase imediat ca să iasă pe afară. Îi plăcea cum mirosea aerul curat după o ploaie zdravănă și agitată… chiar și la Londra. Nu, mai ales la Londra. Era singura dată când orașul mirosea așa… bogat și proaspăt, aproape ca frunzele. Gregory păstra o suită de camere într-o clădire mică și îngrijită din Marylebone și, chiar dacă mobilierul era discret și simplu, îi plăcea foarte mult locul. Se simțea ca acasă. Fratele și mama lui îl invitaseră, cu mai multe ocazii, să locuiască la ei. Prietenii lui îl credeau nebun pentru că refuzase; ambele reședințe erau cu mult mai opulente și mai bine puse la punct, și pe deasupra cu mai mult personal decât modesta lui locuință. Dar el își prefera independența. Nu era vorba de a fi deranjat că îi spuneau ce să facă… ei știau că nu le va da ascultare, și el știa că nu le va da ascultare, dar, de cele mai multe ori, toată lumea părea foarte binevoitoare în privința asta. Ceea ce nu putea să tolereze era supravegherea. Chiar dacă mama lui se prefăcea că nu se amestecă în viața lui, el știa că stătea mereu cu ochii pe el, luând act de programul lui social. Și comentând pe temă. Violet Bridgerton putea, atunci când era cazul, să discute despre domnișoare, carnețele de dans și întretăierea dintre cele VP - 162

două (cu referire la fiului ei necăsătorit) cu o viteză și o ușurință de-ți stătea mintea în loc. Și o făcea adesea. Existau o anume domnișoară și o altă domnișoara, iar dacă s-ar fi asigurat că dansează cu ambele – de două ori – la următoarea serată și, mai presus de toate, nu trebuia să uite niciodată, dar niciodată de cealaltă domnișoară. Cea de lângă perete, stând singură, nu o văzuse? Nu trebuia să uite că mătușa ei era o prietenă apropiată. Mama lui Gregory avea o mulțime de prietene apropiate. Violet Bridgerton îi călăuzise cu succes în căsătorii fericite pe șapte dintre cei opt copii ai ei, iar acum Gregory purta de unul singur povara fervorii ei de pețitoare. Desigur, el o iubea ca pe ochii din cap și era foarte bucuros că mamei îi pasă atât de mult de binele și fericirea lui, dar uneori îl făcea să vrea să-și smulgă părul din cap. Iar cu Anthony era cu atât mai rău. El nici nu trebuia să spună ceva. Simpla lui prezență era de obicei suficientă pentru a-l face pe Gregory să se simtă de parcă, într-o oarecare măsură, nu se ridica înălțimea numelui pe care îl purta. Era complicat să-ți croiești drum în lume când atotputernicul Lord Bridgerton stătea în permanență cu ochii pe tine. Din câte știa Gregory, fratele lui mai mare nu făcuse niciodată o greșeală în viața lui. Ceea ce le făcea pe ale lui cu atât mai ieșite din comun. Dar, din fericire, aceasta fusese o problemă mult mai ușor de rezolvat. Gregory se mutase pur și simplu. Ca să întrețină propria reședință, era nevoie de bună parte din alocația lui, atât cât era de mică, dar merita până la ultimul bănuț. Până și un lucru atât de simplu precum acesta – să ieși din casă fără să se întrebe nimeni de ce sau încotro (sau în cazul mamei lui, la cine) – era minunat. Te întărea. Era ciudat cum o simplă plimbare te făcea să te simți că ești pe propriile picioare, dar chiar reușea. Și apoi, o zări pe ea. Lucy Abernathy. În Hyde Park, când, în mod normal, ar fi trebuit să fie încă în Kent. Stătea pe o bancă, aruncând bucățele de pâine spre o mulțime haotică de păsărele, și Gregory își aminti de ziua în care dăduse peste ea în spatele reședinței de la Aubrey Hall. Și atunci stătuse pe o bancă și păruse atât de cuminte. Privind înapoi, Gregory își dădu seama că probabil fratele ei tocmai îi spusese că logodna fusese bătută în cuie. Se întrebă de ce nu-i spusese nimic. Își dorea să-i fi spus ceva. Dacă ar fi știut că era promisă altcuiva, nu ar fi sărutat-o niciodată. Era ceva ce contrazicea orice cod de conduită pe care îl respecta el. Un VP - 163

gentleman nu umbla după mireasa altui bărbat. Așa ceva nu se făcea, pur și simplu. Dacă ar fi știut adevărul, s-ar fi îndepărtat de ea chiar în noaptea aceea și ar fi… Încremeni. Nu știa ce ar fi făcut. Cum de reușise să rescrie scena aceea în minte de nenumărate ori și abia acum își dădea seama că nu ajunsese niciodată până în punctul în care să o respingă? Dacă ar fi știut, ar fi lăsat-o să-și vadă de drum chiar în acel moment? Fusese nevoit să o apuce de brațe pentru ca ea să rămână pe picioare, dar ar fi putut să o îndrume spre destinația ei atunci când îi dăduse drumul. Nu ar fi fost prea greu… ar fi trebuit doar să-și miște ușor picioarele. Ar fi putut să pună capăt poveștii atunci, înainte să fi avut ocazia să înceapă ceva. Dar, în schimb, zâmbise și o întrebase ce căuta acolo și, apoi – Doamne sfinte, la ce se gândise oare – o întrebase dacă bea coniac. După aceea… ei bine, nu era sigur cum se întâmplase, dar își amintea totul. Până în cele mai mici detalii. Felul în care îl privea, mâna ei pe brațul lui. Se prinsese de el și, pentru o clipă, aproape se simțise de parcă ar fi avut nevoie de el. De parcă el ar fi putut să fie stânca ei, centrul lumii ei. El nu fusese niciodată centrul lumii nimănui. Dar nu era vorba despre asta. Nu o sărutase pentru asta. O sărutase pentru că… Pentru că… La naiba, nu știa de ce o sărutase. Nu mai existase decât momentul acela – momentul acela ciudat și de nepătruns – și totul se cufundase într-o asemenea liniște… o liniște fabuloasă, magică, fermecătoare, care păruse să se strecoare înăuntrul lui și să-l lase fără suflu. Casa fusese plină, chiar împânzită de oaspeți, dar coridorul le aparținuse doar lor. Lucy ridicase privirea spre el, cu ochii iscoditori, apoi… cumva… venise aproape. El nu-și amintea să se fi mișcat sau să-și fi coborât capul, dar chipul ei era la doar câțiva centimetri distanță. Și imediat după aceea, singurul lucru pe care îl mai știu era că… O săruta. Din clipa aceea, se pierduse pur și simplu. Parcă își pierduse orice capacitate de a vorbi, a raționa și a gândi. Mintea i se transformă într-un lucru bizar, o realitate ce preceda cuvintele. Lumea era culoare și sunet, înflăcărare și senzație. Se simțise de parcă mintea îi fusese subjugată de trup. Și acum se întreba – când își permitea să se întrebe – dacă ar fi putut să oprească în vreun fel momentul acela. Dacă ea nu ar fi spus nu, dacă nu și-ar fi lipit mâinile de pieptul lui și i-ar fi cerut să se oprească… El s-ar fi oprit de bunăvoie? VP - 164

Ar fi putut să facă asta? Își îndreptă umerii. Își încleștă maxilarul. Bineînțeles că ar fi putut. Ea era Lucy, pentru numele lui Dumnezeu! Era absolut minunată, în multe feluri, dar nu era genul după care să-și piardă bărbații mințile. Fusese o rătăcire de moment. O nebunie de moment provocată de o seară ciudată și tulburătoare. Chiar și acum, așezată pe o bancă din Hyde Park, cu un mic stol de porumbei la picioare, era evident aceeași Lucy dintotdeauna. Ea nu-l văzuse încă și lui i se părea aproape extraordinar că putea pur și simplu să stea și să observe. Era singură, însoțită doar de slujnica ei, care bătea darabana la două bănci mai încolo. Și gura i se mișca. Gregory zâmbi. Lucy vorbea cu păsările. Le povestea ceva. Cel mai probabil le dădea tot felul de indicații, poate chiar stabilind o dată pentru alte întâlniri viitoare în care să le hrănească. Sau le spunea să mestece cu ciocul închis. El chicoti. Nu se putu abține. Ea se întoarse. Se întoarse și îl văzu. Ochii i se măriră și buzele se deschiseră… și o idee îl lovi din plin în piept… Se bucura că o revedea. Ceea ce i se păru o reacție foarte ciudată, dacă se gândea la modul în care își luaseră rămas-bun. — Lady Lucinda, spuse el, și înaintă. Asta da, surpriză! Nu credeam că ești la Londra. Pentru o clipă, păru că ea nu știu cum să reacționeze și apoi zâmbi – poate ceva mai șovăitor decât de obicei – și îi întinse o felie de pâine. — Pentru porumbei? murmură el. Sau pentru mine? Zâmbetul ei se schimbă, deveni mai familiar. — Cum vrei tu. Deși ar trebui să te avertizez, pâinea este cam veche. Buzele lui se curbară într-un zâmbet. — Atunci să înțeleg că tu ai încercat deja? Și apoi, era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sărutul, conversația stingheră de a doua zi… totul dispăruse. Reveniseră la prietenia lor ciudată și totul era bine și frumos în lume. Ea strânse din buze, de parcă s-ar fi gândit că trebuia să-l certe, iar el chicotea, pentru că era atât de distractiv să nu-i dea pace. — Este al doilea mic dejun la mine, spuse ea fără nicio expresie pe chip. El se așeză în capătul opus al băncii și începu să-și rupă pâinea. După ce reuși să adune o mână de bucățele, le aruncă pe toate deodată, apoi se lăsă pe spate ca să urmărească nebunia de ciocuri și pene. VP - 165

Observă că Lucy își arunca bucățelele organizat, una după alta, la o distanță de câte trei secunde. El numără secundele. Cum să nu le numere? — Stolul meu m-a părăsit, spuse ea încruntată. Gregory zâmbi larg când ultimul porumbel sări spre festinul lui Bridgerton. Mai aruncă păsărilor un rând de bucățele. — Eu dau mereu cele mai bune petreceri. Ea se întoarse, cu bărbia ușor plecată în timp ce îi aruncă o privire seacă peste umăr. — Ești un nesuferit. Gregory îi aruncă o privire malițioasă. — Este una dintre cele mai bune calități pe care le am. — Cine spune? — Ei bine, mama pare să mă placă destul de mult, spuse el cu modestie. Ea izbucni în râs. Lui i se păru o victorie. — Sora mea… nu la fel de mult. Una dintre sprâncenele ei se arcui în sus. — Cea pe care-ți place să o chinuiești? — Nu o chinuiesc pentru că-mi place, spuse el pe un ton destul de sfătos. O fac pentru că este necesar. — Pentru cine? — Pentru toată Anglia, spuse el. Crede-mă! Ea îl privi neîncrezătoare. — Nu poate să fie chiar atât de rea. — Bănuiesc că nu, spuse el. Mama pare să o placă foarte mult, oricât m-ar nedumeri pe mine lucrul ăsta. Ea râse din nou, iar sunetul sună… bine. Firește, un cuvânt care nu spunea mai nimic, dar cumva reușea să descrie perfect senzația. Râsul ei venea din interior… prietenos, bogat și autentic. Apoi ea se întoarse și ochii ei deveniră foarte serioși. — Îți place să tachinezi, dar aș putea să pariez pe tot ce am este că ți-ai da și viața pentru ea. El se prefăcu a se gândi la spusele ei. — Cât de multe ai? — Să-ți fie rușine, domnule Bridgerton. Eviți întrebarea. — Bineînțeles că aș face-o, spuse el încet. Este surioara mea. Eu o chinuiesc, eu o apăr. — Nu este măritată acum? El ridică din umeri, privind prin parc. VP - 166

— Ba da, bănuiesc că St. Clair poate să aibă grijă de ea acum, să-i ajute Dumnezeu! El se întoarse și îi trimise un zâmbet galeș. Scuze. Dar ea nu era atât de riguroasă încât să se simtă ofensată. Și, de fapt, chiar îl surprinse când spuse… cu însuflețire: — Nu este nevoie să-ți ceri scuze. Sunt momente în care numai numele Domnului mai reușește să aline disperarea unui om. — De ce simt că vorbești din proprie experiență? — De aseară, îi confirmă ea. — Serios? El se aplecă, teribil de interesat. Ce s-a întâmplat? Dar ea clătină din cap. — Nimic. — Nu și dacă ai dus numele Domnului în deșert. Lucy oftă. — Ți-am spus că ești un nesuferit, nu-i așa? — O dată azi și aproape sigur de alte câteva ori și până acum. Îi aruncă o privire seacă, albastrul ochilor ei devenind mai intens când se concentră asupra lui. — Ai numărat? El făcu o pauză. Era o întrebare ciudată, nu pentru că o pusese ea… Doamne, și el ar fi întrebat dacă i s-ar fi oferit aceeași ocazie. I se păru mai degrabă ciudată pentru că trăi cu senzația că, dacă stătea să se gândească bine, chiar știa răspunsul. Îi plăcea să vorbească cu Lucy Abernathy. Și când ea îi spunea ceva… El își amintea. Bizar. — Mă întreb, spuse el, căci i se păru un moment bun să schimbe subiectul. Suferit este un cuvânt? Ea căzu pe gânduri. — Cred că trebuie să fie, nu-i așa? — Nimeni nu i-a spus vreodată în prezența mea. — Și te surprinde? Gregory zâmbi alene. Cu apreciere. — Tu, Lady Lucinda, ai o limbă ascuțită. Sprâncenele i se arcuiră și, în acel moment, expresia de pe chipul ei fu dea dreptul diabolică. — Este unul dintre secretele pe care le păstrez cel mai bine. El începu să râdă. — Sunt mai mult decât o băgăreață, să știi. El râse mai tare. Clocoti adânc înăuntrul lui, până ce Gregory ajunse să se cutremure din toate încheieturile. VP - 167

Ea îl privea cu un zâmbet îngăduitor și, dintr-un motiv neștiut, lui i se păru liniștitor. Ea inspira căldură… chiar seninătate. Și el era fericit să fie împreună cu ea. Aici, pe această bancă. Era foarte plăcut să fii în compania ei. Așa că se întoarse. Zâmbi. — Mai ai o bucată de pâine? Lucy îi întinse trei felii. — Am adus toată pâinea. El se apucă să le rupă. — Încerci să îngrași porumbeii? — Îmi place la nebunie plăcinta cu carne de porumbel, i-o întoarse ea și reveni la programul ei de hrănire lentă și cumpătată. Gregory era convins că era fructul imaginației lui, dar ar fi putut să jure că păsările se uitau cu jind spre el. — Vii des aici? întrebă el. Ea nu răspunse imediat și coborî capul, de parcă trebuia să se gândească la răspunsul ei. Ceea ce era ciudat, căci era o întrebare foarte simplă. — Îmi place să hrănesc păsările, spuse ea. Mă relaxează. El mai aruncă o mână de firimituri și își curbă buzele într-un surâs. — Da? Ochii ei se îngustară și ea aruncă următoarea bucățică de pâine cu o mișcare ușoară a încheieturii, precisă, aproape militărească. Următoarea bucată zbură prin aer în același mod. Și la fel și cealaltă. Se întoarse spre el cu buzele strânse. — Da, dacă nu încerci să provoci o revoltă. — Eu? i-o întoarse el, cu toată inocența. Tu ești cel care îi obligă să se bată pe viață și pe moarte, și toate astea pentru o jalnică firimitură de pâine învechită. — Trebuie să știi că este o pâine foarte bună, bine coaptă și teribil de gustoasă. — La chestiuni hrană, spuse el cu o grație exagerată, o să fiu mereu de acord cu tine. Lucy se uită la el fără niciun haz. — Pentru cele mai multe femei, ăsta nu ar fi chiar un compliment. — Ah, dar tu nu ești cele mai multe femei. Și, adăugă el, te-am văzut mâncând micul dejun. Buzele i se întredeschiseră, dar înainte ca să-și mai poată exprima indignarea, el o întrerupse cu: — Apropo, ăsta a fost un compliment. VP - 168

Lucy clătină din cap. Chiar era un nesuferit. Iar ea era atât de recunoscătoare pentru asta. Când îl văzuse prima oară, rămas să o urmărească în timp ce hrănea păsările, parcă i se făcuse un gol în stomac, simțise că i se face rău și nu știuse ce să spună sau cum să acționeze. Sincer, nu mai știuse nimic. Dar apoi el venise agale spre ea și fusese atât de… cum era el, cel dintotdeauna. O ajutase imediat să se simtă în largul ei, ceea ce, date fiind condițiile, era un lucru cu adevărat uluitor. La urma urmei, era îndrăgostită de el. Dar apoi zâmbise, zâmbetul acela leneș și familiar, și făcuse un fel de glumiță despre porumbei și, înainte ca ea să mai știe ceva, se simțise zâmbind la rândul ei. Simțise că redevine ea, ceea ce era atât de liniștitor. Nu se mai simțise în largul ei de câteva săptămâni. Astfel, în logica ideii de a profita la maximum de lucruri, decisese să nu zăbovească asupra afecțiunii nepotrivite pe care i-o purta, ci să fie recunoscătoare că putea să se bucure de prezența lui, fără a se transforma într-o prostănacă fâstâcită și bâlbâită. Aparent, mai existau mici plăceri în viață. — Ai fost la Londra în tot acest timp? îl întrebă ea, foarte hotărâtă să susțină o conversație plăcută și perfect normală. El se trase înapoi surprins. În mod clar, nu se așteptase la o asemenea întrebare. — Nu. Tocmai m-am întors aseară. — Înțeleg. Lucy se opri ca să asimileze informația. Era ciudat, dar ea nici măcar nu se gândise că se putea ca el să nu fie în oraș. Dar așa s-ar fi explicat… Ei bine, nu era sigură ce s-ar fi explicat. Că nu-l zărise pe nicăieri? Nu era ca și cum s-ar fi dus pe altundeva, în afară de acasă, parc și croitoreasă. — Atunci ai fost la Aubrey Hall? — Nu, am plecat la scurt timp după ce ai plecat și tu și m-am dus să-l vizitez pe fratele meu. Locuiește cu soția și copiii în Wiltshire, foarte fericit și departe de tot ce este civilizat. — Wiltshire nu este chiar atât de departe. El ridică din umeri. — De cele mai multe ori, nici măcar nu primesc Times pe acolo. Zic că nu sunt interesați. — Ce ciudat! Lucy nu cunoștea pe nimeni care să nu primească ziarul, nici măcar în cele mai îndepărtate comitate. El dădu din cap. VP - 169

— Totuși, de data asta mi se păru foarte revigorant. Nu mai am nicio idee despre ce face lumea și nu mă deranjează câtuși de puțin. — De obicei, îți place să fii la curent cu bârfele? El îi aruncă o privire piezișă. — Bărbații nu bârfesc. Noi vorbim. — Înțeleg, spuse ea. Asta explică atât de multe. Gregory chicoti. — Tu ești de mult în oraș? Și eu bănuiam că ai rămas la țară. — De două săptămâni, răspunse ea. Am sosit chiar după nuntă. — Ați sosit? Deci ai venit cu fratele tău și cu domnișoara Watson? Lucy detesta că auzea dorință în vocea lui, dar bănuia că nu avea de face. — Este Lady Fennsworth acum și nu, au plecat în luna de miere. Sunt aici cu unchiul meu. — Pentru sezon? — Pentru nuntă. Afirmația ei opri curgerea lină a discuției. Ea întinse mâna în coșuleț și mai scoase o felie de pâine. — O să aibă loc peste o săptămână. El o privi uluit. — Atât de curând? — Unchiul Robert spune că nu are niciun rost să mai tragem de timp. — Înțeleg. Și poate că înțelegea. Poate că exista un fel de cod al bunelor maniere în toate acestea, pe care ea, fată crescută la țară, nu-l învățase. Poate chiar nu avea rost să se amâne inevitabilul. Poate că totul făcea parte din acea filosofic pe care se chinuia cu atâta sârguință să o adopte. — Ei bine, spuse el. Clipi de câteva ori și ea își dădu seama că nu știa ce să spună. Era un răspuns foarte neobișnuit pentru el și care i se păru lui Lucy îmbucurător. Semăna cu Hermione care nu știa să danseze. Dacă Gregory Bridgerton rămâne fără cuvinte, atunci mai exista speranță pentru restul umanității. În cele din urmă, el alese să spună: — Felicitările mele. — Mulțumesc. Se întrebă dacă el primise o invitație. Unchiul Robert și Lord Davenport erau hotărâți să organizeze o ceremonie la care să participe absolut toată lumea. Îi spusese că trebuia să fie marele ei debut și voiau ca toată lumea să știe că era soția lui Haselby. — O să aibă loc la St. George, spuse ea, fără niciun motiv. VP - 170

— Aici la Londra? El păru surprins. Aș fi crezut că o să te măriți la Fennsworth Abbey. Lucy se gândi că era deosebit de straniu cât de nedureros i se părea… să discute despre viitoarea ei nuntă cu el. De fapt, se simțea mai indiferentă. — Unchiul meu a dorit să facem asta, explică ea, întinzând mâna în coș după o felie de pâine. — Unchiul tău rămâne capul familiei? întrebă Gregory, privind-o cu o ușoară curiozitate. Fratele tău este contele. Nu a ajuns la vârsta majoratului? Lucy aruncă toată felia pe jos, apoi se uită cu un interes mefistofelic cum porumbeii o luară ușor razna. — Ba da, răspunse ea. Anul trecut. Dar s-a bucurat să-i permită unchiului meu să se ocupe de treburile familiei câtă vreme el își încheia studiile postuniversitare la Cambridge. Mă aștept să-și asume locul cât de curând acum că este – ea schiță spre el un zâmbet plin de părere de rău – căsătorit. — Nu-ți face griji pentru sentimentele mele, o asigură el. Mi-am revenit destul de bine. — Serios? El ridică ușor dintr-un umăr. — Serios, zic că am avut noroc. Ea mai scoase o felie de pâine, dar degetele îi încremeniră înainte de a rupe o bucățică. — Da? întrebă ea, întorcându-se curioasă spre el. Cum este posibil una ca asta? El clipi surprins. — Dar tu chiar că ești directă, nu-i așa? Lucy se înroși. Simțea îmbujorarea, rozalie, fierbinte și pur și simplu oribilă pe obraji. — Îmi pare rău, spuse ea. A fost teribil de nepoliticos din partea mea. Doar că era atât de… — Nu mai spune nimic, o întrerupse el, și apoi ea se simți și mai prost, pentru că fusese pe cale să descrie – probabil cu cele mai mici detalii – cât îndrăgostit fusese de Hermione. Ceea ce, dacă ar fi fost în locul lui, nici ea nu și-ar fi dorit să i se povestească. — Îmi pare rău, spuse ea. El se întoarse. O privi cu un fel de curiozitate gânditoare. — Spui asta destul de des. — Îmi pare rău? — Da. VP - 171

— Eu… nu știu. Strânse din dinți și ea se simți foarte încordată. Stânjenită. De ce să sublinieze un asemenea lucru? Este ceea ce fac, spuse ea, și o spuse cu hotărâre, pentru că… Ei bine, pentru că pur și simplu. Acesta ar fi trebuit să fie motiv suficient. Gregory dădu din cap. Și gestul o făcu să se simtă și mai rău. — Așa sunt eu, adăugă ea cu un aer defensiv, chiar dacă el fusese de acord cu ea, pentru numele Domnului! Rezolv lucrurile și le îndrept. Și după aceea, aruncă ultima bucată de pâine pe jos. Sprâncenele lui se arcuiră și amândoi se întoarseră în același timp ca să urmărească haosul ce se dezlănțui. — Foarte bine, murmură el. — Profit cât pot de lucruri, spuse ea. Mereu. — Este o trăsătură vrednică de laudă, spuse el încet. Și la auzul cuvintelor lui, ea se înfurie. De fapt, chiar se înfurie cumplit. Nu voia să fie lăudată pentru că știa să se mulțumească cu firimituri. Era ca și cum ai fi câștigat un premiu pentru cei mai frumoși pantofi dintr-o cursă. Irelevant și deloc scopul în sine. — Dar tu? întrebă ea și vocea îi deveni stridentă. Tu profiți cât mai mult de lucruri? De aceea pretinzi că ți-ai revenit? Nu erai tu cel care căpăta veleități de poet la simplul gând al dragostei? Ai spus că este totul, că nu ai de ales. Că… Lucy se întrerupse, îngrozită de propriul ton. El o privea de parcă ar fi înnebunit și poate chiar așa era. — Ai spus multe lucruri, bombăni ea, în speranța că va pune capăt discuției. Era mai bine să plece. Stătuse pe bancă cel puțin un sfert de oră înainte ca el să apară. Afară era umed și vânt, iar slujnica nu era îmbrăcată suficient de gros și, dacă stătea să se gândească bine, probabil avea un sute de lucruri de făcut acasă. Sau cel puțin o carte de citit. — Îmi pare rău dacă te supăr, rosti încet Gregory. Ea nu reuși să-și adune forța ca să se uite la el. — Dar nu te-am mințit, spuse el. Cu adevărat, nu mă mai gândesc la domnișoara… scuze, la Lady Fennsworth… atât de mult ca înainte, cu excepția, poate, a momentelor când îmi dau seama că nu eram chiar atât de potriviți. Ea se întoarse spre el și își dădu seama că voia să-l creadă. Chiar voia. Pentru că, dacă el putea să o uite pe Hermione, poate reușea și ea să-l uite pe el. VP - 172

— Nu știu cum să-ți explic, spuse el, și clătină din cap, de parcă ar fi fost la fel de uimit ca ea. Dar dacă o să te îndrăgostești vreodată nebunește și fără nicio explicație… Lucy încremeni. Nu avea de gând să o spună. Sigur nu putea să o spună. El ridică din umeri. — Ei bine, n-ar trebui să te încrezi în ce simți. Doamne sfinte! Cuvintele lui Hermione. Întocmai. Ea încercă să-și amintească cum îi răspunsese lui Hermione. Pentru că trebuia să-i fi spus ceva. Altfel, el va observa tăcerea, apoi se va întoarce și va vedea cât de tulburată era. Și îi va pune întrebări, iar ea nu va avea răspunsurile și… — Este puțin probabil să mi se întâmple, spuse ea, și cuvintele aproape că îi năvăliră printre buze. Gregory se întoarse, dar își ținu cu încăpățânare fața îndreptată spre înainte. Și își dori cu disperare să nu fi aruncat toată pâinea. Ar fi fost mult mai ușor să nu se uite la el dacă se putea preface că era complet absorbită de altceva. — Nu crezi că o să te îndrăgostești? întrebă el. — Ei bine, poate, spuse ea, încercând să pară veselă și sofisticat. Dar nu

așa. — Așa? Trase aer în piept, detestând faptul că el o silea să ofere o explicație. — Iubirea asta disperată pe care tu și Hermione o respingeți acum, spuse ea. Nu sunt genul, nu crezi? Își mușcă buza, apoi își permise în cele din urmă să se întoarcă spre el. Dacă își dădea seama că minte? Dacă simțea că era deja îndrăgostită… de el? Va fi cumplit de stânjenită, dar nu era mai bine să știe că știa? Măcar atunci nu mai trebuia să stea să-și pună tot felul de întrebări. Ignoranța nu era o fericire. Nu pentru cineva cum era ea. — În orice caz, n-are niciun rost, continuă ea, pentru că nu mai putea să mai îndure tăcerea. Mă mărit cu Lord Haselby peste o săptămână și nu mi-aș încălca niciodată jurămintele. Eu… — Haselby? Tot corpul lui Gregory se răsuci când el se întoarse cu fața spre ea. Te căsătorești cu Haselby? — Da, spuse ea, clipind înnebunită. Ce fel de reacție mai era și aceasta? Credeam că știi. — Nu. Nu am… Părea șocat. Stupefiat. Doamne! El scutură din cap. VP - 173

— Nu-mi dau seama de ce nu știam. — Nu era vreun secret. — Nu, spuse el, cam prea înverșunat. Adică, nu. Nu, bineînțeles că nu. Nam vrut să spun asta. — Nu ai o mare stimă pentru Lord Haselby? întrebă ea, alegându-și cuvintele cu extraordinară grijă. — Nu e asta, răspunse Gregory clătinând din cap… dar doar ușor, de parcă nu ar fi fost chiar conștient că o face. Nu. Îl cunosc de vreo câțiva ani. Am fost împreună la facultate. Și universitate. — Deci sunteți de-o seamă? întrebă Lucy și i se păru că ceva nu era în regulă dacă nu știa câți ani avea logodnicul ei. Dar, din nou, nu știa sigur nici câți ani avea Gregory. El încuviință din cap. — Este un om… plăcut. O să se poarte frumos cu tine. El își drese glasul. Cu blândețe. — Cu blândețe, repetă ea. Părea ciudat să folosească asemenea cuvinte. Ochii lui îi întâlniră pe ai ei și abia atunci își dădu seama că nu prea o mai privise de când îi spusese numele logodnicului ei. Dar el nu spuse nimic. În schimb, se uită pur și simplu la ea, cu ochi atât de intenși, încât păreau să-și schimbe culoarea. Erau un amestec de căprui cu verde, apoi verde cu căprui, iar apoi păru că toate nuanțele aproape se risipesc. — Ce este? șopti ea. — N-are importanță, spuse el, dar parcă nu era chiar el. Eu… Și apoi se întoarse, rupse vraja. Sora mea, spuse el, dregându-și glasul. Organizează o serată mâine. Vrei să participi? — O, da, ar fi minunat, spuse Lucy, deși știa că nu ar fi trebuit. Dar trecuse atât de mult timp de când nu mai avusese niciun fel de interacțiune socială și nu va mai putea să-și petreacă timp în compania lui după ce se mărita. Nu ar fi trebuit să se chinuiască singură acum, tânjind după ceva ce nu putea să aibă, dar îi fu imposibil să se abțină. „Adună-te”. Acum. Pentru că la drept vorbind, ce altceva… — O, dar nu pot, spuse ea, dezamăgirea transformându-i vocea aproape într-un suspin. — De ce nu? — Unchiul meu, răspunse ea cu un oftat. Și Lord Davenport… tatăl lui Haselby. — Știu cine este. VP - 174

— Desigur. Îmi pare r… Se opri chiar la timp. Nu avea de gând să o spună. Nu vor încă să ies în lume. — Poftim? De ce? Lucy ridică din umeri. — Nu are rost să fiu introdusă în societate ca Lady Lucinda Abernathy când o să fiu Lady Haselby peste o săptămână. — Este ridicol! — Așa zic ei. Lucy se încruntă. Și nici nu cred că vor să suporte cheltuiala. — O să vii mâine-seară, spuse hotărât Gregory. Mă ocup eu de asta. — Tu? întrebă Lucy cu neîncredere. — Nu eu, răspunse el, de parcă ea ar fi luat-o razna. Mama. Crede-mă, când vine vorba de discursuri sociale și politețuri, poate să facă absolut orice. Ai pe cineva care să te însoțească? Lucy încuviință din cap. — Mătușa mea Harriet. Este puțin plăpândă, dar sunt sigură că ar putea să participe la o serată dacă unchiul meu ar permite-o. — O să permită, rosti Gregory încrezător. Sora despre care îți povestesc este sora mea mai mare. Daphne. Apoi lămuri lucrurile: Excelența Sa, ducesa de Hastings. Unchiul tău nu poate să refuze o ducesă, nu-i așa? — Nu cred, spuse ea încet. Lucy nu se putea gândi la cineva care să refuze o ducesă. — Deci, așa rămâne, spuse Gregory. Daphne o să-ți dea de veste în dupăamiaza asta. El se ridică în picioare, întinzându-i mâna ca să o ajute și pe ea. Lucy înghiți în sec. Să-l atingă era o senzație dulce-amăruie, dar își așeză mâna într-a lui. O simți caldă și plăcută. Și sigură. — Mulțumesc, murmură ea, luându-și mâna înapoi ca să le înfășoare pe ambele peste mânerul coșului. Ea făcu semn din cap spre slujnica ei, care începu să se apropie degrabă. — Pe mâine, spuse el, și aproape făcu o plecăciune ceremonioasă când își luă rămas-bun. — Pe mâine, repetă Lucy, întrebându-se dacă era adevărat. Nu știuse vreodată ca unchiul ei să se răzgândească. Dar poate… Poate. Putea să spere.

VP - 175

Capitolul 15 În care eroul nostru află că nu este, și probabil nu va fi niciodată, la fel de înțelept ca mama lui. O oră mai târziu, Gregory aștepta în salonul de zi de pe Bruton Street, la numărul 5, reședința din Londra a mamei lui, după ce insistase să elibereze Bridgerton House în urma căsătoriei lui Anthony. Fusese și casa lui, până când își găsise propria locuință cu câțiva ani înainte. Acum mama locuia singură acolo, de când sora lui mai mică se măritase. Gregory obișnuia să o viziteze cel puțin de două ori pe săptămână când era la Londra, dar era întotdeauna surprins cât de liniștită părea casa acum. — Dragul meu! exclamă mama lui, intrând agale în încăpere, cu un zâmbet larg. Nu mă așteptam să te văd până astă-seară. Cum ai călătorit? Și spune-mi totul despre Benedict, Sophie și copii. Este inadmisibil că-mi văd atât de rar nepoții. Gregory zâmbi îngăduitor. Mama lui fusese în vizită la Wiltshire cu doar o lună în urmă și o făcea de mai multe ori pe an. Îi transmise conștiincios noutăți despre cei patru copii ai lui Benedict, punând accent pe micuța Violet, tiza ei. Apoi, de îndată ce mama își epuizase toate întrebările, el spuse: — De fapt, mamă, am venit să-ți cer o favoare. Postura Violet fusese întotdeauna superbă, totuși acum păru că parcă se mai îndreptă puțin. — Tu? De ce ai nevoie? El îi povesti despre Lucy, păstrând o versiune cât mai scurtă cu putință a poveștii, pentru ca ea să nu tragă concluzii nepotrivite legate de interesul lui pentru ea. Mama avea tendința de a privi orice femeie necăsătorită ca o posibilă mireasă. Până și pe cele cu o nuntă programată la sfârșitul săptămânii. — Bineînțeles că te ajut, spuse ea. O să fie floare la ureche. — Unchiul ei este hotărât să o țină sechestrată, îi aminti Gregory. Ea îi ignoră comentariul cu o fluturare a mâinii. — Un joc de copii, dragul meu fiu. Lasă totul în seama mea. O să rezolv totul în doi timpi și trei mișcări. Gregory decise să nu mai insiste asupra subiectului. Dacă mama spunea că știa cum să se asigure de participarea cuiva la un bal, atunci el o credea. VP - 176

Să o chestioneze în continuare nu ar face decât ca ea să-și închipuie că avea un motiv ascuns. Ceea ce nu avea. Îi plăcea pur și simplu de Lucy. O considera o prietenă. Și își dorea ca ea să se distreze puțin. De fapt, era un demers admirabil. — Sora ta o să trimită o invitație cu o notă personală, cugetă Violet. Și poate că eu o să-l vizitez în persoană pe unchiul ei. O să mint puțin și o să-i spun că am întâlnit-o în parc. — Să minți? Gregory strânse din buze. Tu? Zâmbetul mamei deveni cu adevărat diabolic. — Nu contează dacă nu mă crede. Este unul dintre avantajele pe care ți le dă o vârstă onorabilă. Nimeni nu îndrăznește să contrazică un dragon antic și de demult ca mine. Gregory își arcui sprâncenele, refuzând să înghită momeala pe care i-o arunca. Poate că Violet Bridgerton era mama a opt copii adulți, dar cu tenul catifelat, fără urmă de rid și cu zâmbetul larg, nu semăna cu cineva care să fie numit bătrân. De fapt, Gregory se întrebase adesea de ce nu se recăsătorise. Nu ducea lipsă de văduvi spilcuiți care ardeau de nerăbdare să o scoată la cină sau să o invite la dans. Gregory bănuia că oricare dintre ei nar fi șovăit nicio clipă în fața șansei de a se însura cu mama lui, dacă ea s-ar fi arătat interesată în vreun fel. Dar ea nu era interesată, și Gregory trebuia să recunoască că, în secret și cu egoism, era o situație care îl bucura. În ciuda obiceiului ei de a-și băga nasul, era ceva foarte liniștitor în devotamentul pe care îl concentra exclusiv pe copiii și nepoții ei. Tatăl lui murise de peste douăzeci și ceva de ani. Gregory nu avea nici măcar o singură amintire cu el. Dar mama lui îi povestise adesea despre el și, de fiecare dată, vocea i se schimba. Ochii i se împăienjeneau, iar colțurile buzelor îi tremurau… doar un pic, suficient pentru ca Gregory să-i vadă amintirile pe chip. În acele momente, înțelegea de ce era atât de hotărâtă ca fiii și fiicele ei să-și aleagă partenerii din dragoste. El avusese mereu de gând să se conformeze dorinței ei. Era chiar ironic, dată fiind farsa cu domnișoara Watson. Chiar atunci sosi o slujitoare care aduse o tavă cu ceai, pe care o așeză pe măsuța joasă dintre ei. — Bucătăreasa a pregătit biscuiții tăi preferați, îi spuse mama, întinzându-i o ceașcă de ceai pregătit exact așa cum îi plăcea lui… fără zahăr și cu un strop de lapte. VP - 177

— Știai că o să vin în vizită? întrebă el. — Nu înainte de amiază, nu, spuse Violet și luă o înghițitură de ceai. Dar știam că n-ai cum să stai departe prea mult timp. În cele din urmă, o să ai nevoie și de ceva de mâncare. Gregory îi trimise un zâmbet pieziș. Era adevărat. Ca mulți alți bărbați de vârsta și rangul lui, nu avea loc în apartamentele lui pentru o bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Mânca pe la petreceri și la clubul lui și, bineînțeles, acasă la mama și la frații lui. — Mulțumesc, murmură el, acceptând farfuria pe care ea îngrămădise șase biscuiți. Violet privi tava de ceai pentru o clipă, cu capul ușor înclinat într-o parte, apoi așeză doi biscuiți și pe farfuria ei. — Sunt foarte mișcată, spuse ea, ridicându-și privirea spre el, că îmi ceri ajutorul cu Lady Lucinda. — Da? întrebă el curios. La cine să apelez cu o asemenea rugăminte? Ea mușcă delicat din biscuit. — Nu, firește, eu sunt alegerea evidentă, dar trebuie să-ți dai seama că apelezi rareori la familia ta când ai nevoie de ceva. Gregory rămase nemișcat, apoi se întoarse încet în direcția ei. Ochii mamei – atât de albaștri și tulburător de ageri – erau ațintiți spre chipul lui. Ce voise oare să spună? Nu exista nimeni în lume care să-și iubească familia mai mult ca el. — Nu se poate să fie adevărat, spuse el în cele din urmă. Dar mama lui doar zâmbi. — Crezi că nu? Maxilarul lui se încleștă. — Chiar da. — O, nu te supăra, spuse ea, întinzând mâna peste masă ca să-l mângâie pe braț. Nu vreau să spun că nu ne iubești. Dar preferi să faci lucrurile de unul singur. — Ca de exemplu? — O, să-ți găsești soție… El o întrerupse numaidecât: — Încerci să-mi spui că Anthony, Benedict și Colin au primit cu dragă inimă intervențiile tale atunci când își căutau soții? — Nu, desigur că nu. Niciun bărbat nu face asta. Dar… Ea își trecu una din mâini prin aer, de parcă ar fi putut să șteargă ceea ce spusese. Iartă-mă. A fost un exemplu neinspirat.

VP - 178

Scoase un oftat delicat în timp ce privi pe fereastră, iar Gregory își dădu seama că era pregătită să lase discuția baltă. Totuși, spre surprinderea lui, el nu era. — Ce este în neregulă să preferi să faci lucrurile de unul singur? întrebă el. Ea se întoarse spre el, de parcă nici nu ar fi deschis cu câteva clipe înainte un posibil subiect inoportun. — Ei bine, nimic. Sunt foarte mândră că am crescut fii atât de independenți. La urma urmei, trei dintre voi trebuie să vă croiți propriul drum în lume. Ea se opri, gândindu-se câteva clipe, apoi adăugă: Cu ceva ajutor de la Anthony, desigur. Aș fi teribil de dezamăgită dacă nu avea grijă de voi. — Anthony este extraordinar de generos, spuse încet Gregory. — Da, este, nu-i așa? spuse Violet cu un zâmbet. Cu banii și timpul lui. La asta seamănă cu tatăl tău. Ea îl privi cu ochi melancolici, îmi pare rău că nu lai cunoscut niciodată. — Anthony a fost un tată bun pentru mine. Gregory o spuse pentru că știa că o va bucura, dar o spuse și pentru că era adevărat. Buzele mamei se țuguiară și se strânseră și, pentru o secundă, Gregory avu impresia că stătea să izbucnească în lacrimi. Își scoase imediat batista și i-o întinse. — Nu, nu, nu este nevoie, spuse ea, chiar dacă o luă și își tamponă ușor ochii. Sunt bine. Doar un pic… Ea înghiți în sec stingherită, apoi zâmbi. Dar ochii îi licăreau încă. Într-o bună zi, o să înțelegi… când o să ai copiii tăi… cât de minunat a fost să aud asta. Ea lăsă batista deoparte și luă ceaiul. Sorbind gânditoare, scoase un mic oftat de mulțumire. Gregory zâmbi în sinea lui. Mama lui iubea ceaiul. Depășea cu mult dragostea obișnuită a britanicilor. Ea zicea că o ajută să gândească, lucru pe care l-ar fi considerat ca fiind bun. Doar că de prea multe ori, el era subiectul gândurilor ei și, după cea de-a treia ceașcă, mama se apuca, de obicei, să pună la cale un plan înspăimântător de minuțios prin care să-l însoare cu fiica nu știu cărei prietene la care fusese în vizită de dimineață. Dar, de astă dată, părea că nu îi stătea mintea la căsătorie. Ea își lăsă ceașca jos și, chiar când Gregory avu impresia că era gata să schimbe subiectul, spuse: — Dar el nu este tatăl tău. El se opri și propria ceașcă de ceai rămase suspendată în aer. — Poftim? VP - 179

— Anthony. Nu este tatăl tău. — Da? spuse el încet, pentru că serios, la ce se referea? — Este fratele tău, continuă ea. La fel ca Benedict și Colin, și când erai mic… o, așa îți doreai să fii parte la aventurile lor. Gregory se ținu cât putu de nemișcat. — Dar, desigur, nu erau interesați să te ia și pe tine și, serios, cine ar putea să-i condamne? — Chiar că, cine? murmură el încordat. — O, nu te supăra, Gregory, spuse mama lui, întorcându-se spre el cu o expresie oarecum chinuită de remușcări și ușor nerăbdătoare. Au fost frați minunați și, cu adevărat, foarte răbdători de cele mai multe ori. — De cele mai multe ori? — Uneori, se corectă ea. Dar tu erai mult mai mic decât ei. Pur și simplu, nu aveați prea multe lucruri de făcut în comun. Și apoi, după ce ai crescut, ei bine… Cuvintele rămaseră agățate undeva în aer și ea oftă. Gregory se aplecă înainte. — Ei bine? insistă el. — O, nimic.

— Mamă. — Foarte bine, spuse ea, iar el știu chiar în clipa aceea că mama lui știa exact ce spunea și că orice urmă de suspin și de cuvânt suspendat în aer era doar de efect. Cred că ai impresia că trebuie să te afirmi în fața lor, spuse Violet. El o privi surprins. — Nu trebuie? Buzele mamei se întredeschiseră, dar ea nu scoase niciun sunet câteva secunde. — Nu, spuse ea într-un sfârșit. De ce ai crede că trebuie? Ce întrebare prostească. Pentru că… Pentru că… — Nu face parte din lucrurile pe care să le exprimi cu ușurință în cuvinte, mormăi el. — Da? Ea sorbi din ceai. Trebuie să spun că nu mă așteptam la reacția asta. Gregory simți cum i se încleștează maxilarul. — La ce te așteptai? — Întocmai? Ea ridică privirea spre el cu o scânteie de amuzament în ochi care îl scoase pe deplin din sărite. Nu sunt sigură că pot să-ți descriu exact, dar cred că mă așteptam să o negi. VP - 180

— Doar pentru că îmi doresc eu să nu fie cazul nu înseamnă că nu este adevărat, spuse el, și ridică dinadins din umeri. — Frații tăi te respectă, spuse Violet. — N-am spus că nu mă respectă. — Recunosc că ești un bărbat pe propriile picioare. Asta, se gândi Gregory, nu era chiar adevărat. — Să ceri ajutorul nu este un semn de slăbiciune, continuă Violet. — N-am crezut niciodată că ar fi, răspunse el. Nu ți-am cerut adineauri ajutorul? — Cu ceva care nu se poate trata decât de o femeie, spuse ea oarecum disprețuitor. Nu aveai de ales decât să vii la mine. Era adevărat, astfel că Gregory nu făcu niciun comentariu în plus. — Ești obișnuit ca altcineva să facă lucrurile pentru tine, spuse ea. — Mamă. — Și Hyacinth este la fel, spuse ea la repezeală. Cred că pentru că sunteți cei mai mici. Și, la drept vorbind, nu am vrut să spun că vreunul dintre voi ar fi leneș, răsfățat sau rău intenționat în vreun fel. — Dar ce ai vrut să spui? întrebă el. Ea ridică privirea cu un zâmbet ușor malițios. — Întocmai? El simți cum i se mai relaxează un pic încordarea. — Întocmai, spuse el, cu un semn din cap care lăsă de înțeles că îi observase jocul de cuvinte. — Voiam doar să spun că n-ai fost niciodată nevoit să te străduiești prea tare pentru nimic. Ești foarte norocos din punctul ăsta de vedere. Pare că lucrurile bune vin de la sine pentru tine. — Și ca mamă, cum anume… te deranjează? — O, Gregory, spuse ea cu un oftat. Nu mă deranjează deloc. Nu-ți doresc decât lucruri bune. Știi asta. Nu era foarte sigur care ar fi fost răspunsul corect la o asemenea remarcă, astfel că rămase tăcut și doar arcui întrebător sprâncenele. — Am făcut un talmeș-balmeș, nu-i așa? spuse Violet încruntată. Tot ce încerc să spun este că nu a trebuit niciodată să depui prea mult efort ca să-ți atingi obiectivele. Dacă este rezultatul abilităților sau obiectivelor tale, nu știu sigur. Gregory nu spuse nimic. Ochii lui găsiră un punct deosebit de complicat în țesătura cu model de pe pereți și rămaseră ațintiți acolo, incapabil să se mai concentreze pe altceva, în timp ce mintea lui începu să se agite. Și să zboare. Și apoi, înainte să-și dea seama la ce se gândea, întrebă: VP - 181

— Ce legătură are asta cu frații mei? Ea clipi fără să înțeleagă, apoi murmură în cele din urmă: — O, te referi la nevoia ta de a te afirma? Gregory dădu din cap. Ea strânse din buze. Se gândi. Și apoi spuse: — Nu sunt sigură. El dădu să deschidă gura. Nu era răspunsul la care se așteptase. — Nu știu totul, spuse ea, și el bănuia că era prima dată când o asemenea expresie i se strecură printre buze. Presupun, continuă ea, încet și căzută pe gânduri, că tu… Ei bine, cred că este o combinație ciudată. Sau poate nu chiar atât de ciudată, când ai atât de mulți frați și surori mai mari. Gregory așteptă cât ea își adună gândurile. În cameră era liniște, aerul perfect nemișcat și, totuși, se simțea ca și cum ceva atârna deasupra lui, apăsându-l din toate părțile. Nu știa ce va spune mama, dar cumva… Știa… Conta. Poate mai mult decât orice auzise vreodată. — Nu vrei să ceri ajutor, spuse mama lui, pentru că este atât de important pentru tine ca frații tăi să te vadă ca pe un adult. Și totuși, în același timp… Ei bine, viața a fost blândă cu tine… și de aceea, cred că uneori nu încerci. Buzele lui se întredeschiseră. — Nu că ai refuza să încerci, se grăbi ea să adauge. Doar că, de cele mai multe ori, nu trebuie să încerci. Și când trebuie să depui prea mult efort un lucru… Dacă este ceva ce nu te poți gestiona de unul singur, decizi că nu merită să-ți mai bați capul. Gregory simți cum ochii îi revin spre punctul acela de pe perete, cel în care vița se răsucea într-un model atât de surprinzător. — Știu ce înseamnă să te chinui ca să obții ceva, spuse el cu o voce liniștită. Se întoarse spre ea și o privi direct în ochi. Să-ți dorești cu disperare și să știi că s-ar putea să nu obții ce-ți dorești. — Tu? Mă bucur. Violet întinse mâna după ceai, apoi păru să se răzgândească și ridică privirea. Și ai obținut? — Nu. Ochii ei e întristară ușor. — Îmi pare rău. — Mie nu, spuse el rigid. Nu-mi mai pare. — O. Bine. Ea se foi pe scaun. Atunci nu-mi pare rău. Îmi închipui că ești un om mai bun tocmai pentru asta. VP - 182

Inițial Gregory fu tentat să se simtă ofensat, dar spre marea lui surprindere, se trezi spunând: — Cred că ai dreptate. Spre surprinderea lui cu atât mai mare, chiar vorbea serios. Mama lui zâmbi cu înțelepciune. — Mă bucur atât de mult că vezi lucrurile în lumina asta. Majoritatea bărbaților nu pot. Ridică ochii spre ceas și scoase un fel de ciripit surprins. O, Doamne, ce a zburat timpul. I-am promis Portiei Featherington că îi fac o vizită după-amiaza asta. Gregory se ridică odată cu mama lui. — Nu-ți face griji pentru Lady Lucinda, spuse ea, grăbindu-se spre ușă. O să mă ocup eu de tot. Și te rog, termină-ți ceaiul. Chiar îmi fac griji pentru tine, locuiești așa singurel, fără nicio femeie care să aibă grijă de tine. Încă un an așa și o să te faci piele și os. El o conduse până la ușă. — Dacă aici ai făcut o trimitere la căsătorie, să știi că ai ratat complet subtilitatea. — Da? Ea îi aruncă o privire arogantă. Ce bine de mine că nici măcar nu mai încerc să fiu subtilă. Am constatat că majoritatea bărbaților oricum nu observă nimic care să nu le fie explicat cu subiect și predicat. — Nici măcar fiii tăi. — Cu atât mai puțin fiii mei. El zâmbi ironic. — Mi-am cerut-o, nu-i așa? — Practic mi-ai scris o invitație. El încercă să o însoțească până în coridorul principal, dar ea îl goni. — Nu, nu, nu este nevoie. Du-te și termină-ți ceaiul. Când ai sosit, am anunțat la bucătărie să aducă niște sandvișuri. Ar trebui să sosească dintr-o clipă în alta și sigur o să le arunce dacă nu le mănânci. Stomacul lui Gregory scoase o mormăială chiar în acel moment, astfel că el făcu o plecăciune și spuse: — Ești o mamă minunată, știai asta? — Pentru că te hrănesc? — Ei bine, da, dar poate și pentru alte câteva lucruri. Ea se ridică pe vârfuri și-l sărută pe obraz. — Nu mai ești băiețelul meu drăgălaș, nu-i așa? Gregory zâmbi. Era alintul lui de când se știa. — Ba da, sunt atât timp cât vrei tu, mamă. Atât timp cât vrei tu.

VP - 183

Capitolul 16 În care eroul nostru se îndrăgostește. Din nou. Când venea vorba de urzelile sociale, Violet Bridgerton era atât de desăvârșită pe cât susținea că este și, când Gregory ajunse la Hastings House în seara următoare, sora lui, Daphne, actuala ducesă de Hastings, îl informă că, într-adevăr, Lady Lucinda Abernathy va fi prezentă la bal. Se simți extraordinar de mulțumit de cum ieșiseră lucrurile. Lucy păruse atât de dezamăgită când îi spusese că nu va putea participa. Și, serios, nu ar fi trebuit ca fata să se bucure de o ultimă noapte de veselie înainte de a se mărita cu Haselby?

Haselby. Lui Gregory încă nu-i venea să creadă. Cum să nu fi știut că se mărita cu Haselby? Nu putea să facă nimic ca să oprească nunta și chiar nu era locul lui să o facă, dar, Doamne, era Haselby. Nu ar fi trebuit să i se pună și lui Lucy? Haselby era un tip extrem de amabil și, trebuia să recunoască Gregory, avea o istețime mai mult decât acceptabilă. Nu o va bate și nu va fi aspru cu ea, dar el nu… nu putea… Nu putea să fie un soț pentru ea. Numai când gândea Gregory și simțea cum i se înecau toate corăbiile. Lucy nu va avea o căsnicie obișnuită pentru că lui Haselby nu-i plăceau femeile. Nu așa cum se cuvenea să o facă un bărbat. Haselby va fi bun cu ea și, probabil, îi va oferi o alocație foarte generoasă, ceea ce era mai mult decât aveau multe femei în căsniciile lor, indiferent de preferințele soților lor. Dar nu părea corect ca, dintre toți oamenii din lume, tocmai Lucy să fie sortită unei astfel de vieți. Merita cu mult mai mult. O casă plină de copii. Și căței. Poate o pisică sau două. Părea genul care își va dori o menajerie. Și flori. În casa lui Lucy vor fi flori peste tot, era convins de asta. Bujori roz, trandafiri galbeni și floricica albastră și subțiratică ce îi plăcea atât de mult. Nemțișor. Da, asta era. El se opri. Își amintise. Nemțișor. Lucy nu avea decât să susțină că fratele ei era horticultorul familiei, dar Gregory nu și-o putea închipui locuind într-o casă lipsită de culoare. VP - 184

Căminul ei va fi însuflețit de râsete, gălăgie și dezordine splendidă… în ciuda încercărilor ei de a păstra ordinea și disciplina în fiecare colțișor al vieții ei. Chiar o vedea cu ochii minții, agitându-se și organizându-se, căutând să facă pe toată lumea să respecte un orar corespunzător. Numai când se gândea și simțea că izbucnește într-un râs înviorător. Nu conta dacă exista o armată de slujitori care să șteargă praful și să aranjeze lucrurile, să instruiască și să măture. Cu copii, nimic nu rămânea vreodată exact acolo unde îl puneai. Lucy gestiona lucrurile. Era ceea ce o făcea fericită și trebuia să aibă o gospodărie de care să se îngrijească. Copii. Mulți. Poate opt. Aruncă o privire prin sala de bal, care începea să se umple încetul cu încetul. Nu o zări pe Lucy și nu era încă atât de aglomerat încât să o rateze. Cu toate acestea, o văzu pe mama lui. Ea se îndrepta spre el. — Gregory, spuse ea, întinzând ambele mâini spre el când i se alătură, arăți deosebit de chipeș în sera asta. El îi luă mâinile și le duse la buze. — Și o spui cu toată onestitatea și nepărtinirea unei mame, murmură el. — Aiurea, replică ea cu un zâmbet. Este o realitate că toți copiii mei sunt extraordinar de inteligenți și arătoși. Dacă ar fi doar părerea mea, nu crezi că m-ar fi corectat cineva până acum? — De parcă ar îndrăzni cineva. — Ei bine, da, bănuiesc că ai dreptate, răspunse ea, păstrând o expresie impresionant de nepăsătoare pe chip. Dar o să fiu încăpățânată până la capăt și o să insist că ideea este lipsită de relevanță. — Cum zici tu, mamă, spuse el cu o seriozitate desăvârșită. Cum zici tu. — A sosit Lady Lucinda? Gregory clătină din cap. — Nu încă. — Nu este ciudat că nu am întâlnit-o? îi spuse ea gânditoare. Ai zice că, dacă este deja în oraș de două săptămâni… Ah, nu contează. Sunt convinsă că o să mi se pară încântătoare dacă te-ai chinuit atât ca să fie prezentă în seara asta. Gregory îi aruncă o privire. Cunoștea acel ton. Era un amestec perfect de nonșalanță și rigurozitate ireproșabilă, folosit de obicei atunci când căuta să obțină mai multe informații. Mama lui era o maestră. Și desigur, își tapa discret părul și nu se uita la el când îi spuse: — Spuneai că v-ați cunoscut când erai în vizită la Anthony, nu-i așa? VP - 185

Nu vedea niciun motiv să pretindă că nu știa despre ce era vorba. — Este logodită și o să se mărite, mamă, spuse el, și își accentuă intenționat cuvintele. Și apoi, pentru orice eventualitate, adăugă: Peste o săptămână. — Da, da, știu. Cu fiul lordului Davenport. Înțeleg că este o căsătorie stabilită acum multă vreme. Gregory dădu din cap. Nu-și putea închipui că mama lui știa adevărul despre Haselby. Nu era un fapt foarte bine cunoscut. Desigur, existau zvonuri. Mereu existau zvonuri. Dar nimeni nu ar fi îndrăznit să le repete în prezența doamnelor. — Am primit o invitație la nuntă, spuse Violet. — Da? — Din câte înțeleg, o să fie un eveniment grandios. Gregory strânse ușor din dinți. — O să fie contesă. — Da, bănuiesc. Nu poți să faci ceva discret când este vorba despre asta. — Nu. Violet oftă. — Ador nunțile. — Da? — Da. Ea oftă din nou, cu și mai mult dramatism, deși Gregory nu ar fi crezut că mai era cu putință. Totul este atât de romantic, adăugă ea. Mireasa, mirele… — Am înțeles că trebuie să existe și unul, și celălalt la o asemenea ceremonie. Mama lui îi aruncă o privire arțăgoasă. — Cum de am reușit să cresc un fiu atât de lipsit de romantism? Gregory decise că nu putea să existe un răspuns la acea afirmație. — Fugi de aici, spuse Violet, eu am de gând să particip. Nu refuz aproape niciodată o invitație la nuntă. Și apoi se auzi vocea. — Cine se căsătorește? Gregory se întoarse. Era sora lui mai mică, Hyacinth. Îmbrăcată în albastru și băgându-și nasul în treburile tuturor, ca de obicei. — Lord Haselby și Lady Lucinda Abernathy, răspunse Violet. — O, da. Hyacinth se încruntă. Am primit o invitație. La St. George, nu-i așa? Violet încuviință din cap. — Urmată de o recepție la Fennsworth House. VP - 186

Hyacinth se uită prin încăpere. O făcea deseori, chiar și atunci când nu căuta pe nimeni în mod special. — Nu este ciudat că nu am întâlnit-o încă? Este sora contelui de Fennsworth, nu-i așa? Ea ridică din umeri. Ciudat este că nici pe el nu l-am întâlnit. — Nu cred că Lady Lucinda să fi „ieșit” în lume, spuse Gregory. Cel puțin, nu formal. — Atunci în seara o să-și facă debutul, spuse mama lui. Ce palpitant pentru noi! Hyacinth se întoarse spre fratele ei cu ochi tăioși ca lama unui brici. — Și de unde o cunoști pe Lady Lucinda, Gregory? El dădu să deschidă gura, dar ea spunea deja: — Și să nu-mi zici că nu, pentru că Daphne mi-a povestit deja tot. — Atunci de ce întrebi? Hyacinth se încruntă. — Nu mi-a spus cum v-ați cunoscut. — Poate ai vrea să revezi ce înțelegi prin cuvântul tot. Gregory se întoarse spre mama lui. Vocabularul și înțelegerea lui nu au fost niciodată punctele ei puternice. Violet își dădu ochii peste cap. — În fiecare zi mă minunez că voi doi ați reușit să ajungeți până la vârsta asta. — Ți-a fost teamă că o să ne căsăpim unul pe altul? glumi Gregory. — Nu, că o s-o fac eu cu mâinile mele. — Ei bine, declară Hyacinth, de parcă ultimul minut de conversație nu ar fi avut niciodată loc, Daphne mi-a spus că ți-ai dorit foarte tare ca Lady Lucinda să primească o invitație. Și, mamă, înțeleg că ai scris chiar și un bilețel în care povesteai cât de mult te bucuri compania ei. Ceea ce, după cum știm prea bine cu toții, este o minciună sfruntată, pentru că niciunul dintre noi nu a întâlnit-o vreodată… — Tu te oprești vreodată din vorbit? o întrerupse Gregory. — Nu când vine vorba despre tine, răspunse Hyacinth. De unde o cunoști? Și ca să fim scurți și la obiect, cât de bine o cunoști? Și de ce ești atât de dornic să trimiți o invitație unei femei care se mărită peste o săptămână? Și apoi, în mod surprinzător, Hyacinth chiar se opri din vorbit. — Și eu mă întrebam același lucru, murmură Violet. Gregory se uită de la sora la mama lui și decise că nu vorbise serios când îi spusese lui Lucy toate aiurelile despre familiile numeroase care erau o alinare. Erau o pacoste, un deranj și o mulțime de alte lucruri, cuvinte pe care nu reușea să le găsească în acel moment. VP - 187

Și poate cu atât mai bine, căci niciunul dintre ele nu ar fi putut să fie prea cuviincios. Cu toate acestea, se întoarse spre cele două femei o cu răbdare nemărginită și spuse: — Lady Lucinda mi-a fost prezentată în Kent. La petrecerea lui Kate și a lui Anthony de luna trecută. Și am rugat-o pe Daphne să o invite astă-seară pentru că este o domnișoară amabilă și s-a întâmplat să o întâlnesc ieri în parc. Unchiul ei i-a refuzat posibilitate de a se bucura de un sezon și m-am gândit că era frumos să-i ofer ocazia de a evada pentru o seară. El își arcui sprâncenele, provocându-le în tăcere să răspundă. Desigur, nu spuseră nimic. Nu în cuvinte… cuvintele nu ar fi fost niciodată la fel de eficiente pe cât era privirile îndoielnice pe care le aruncau în direcția lui. — O, Doamne ferește, aproape că răbufni el. Este logodită. O să se mărite. Ideea nu avu aproape niciun efect evident. Gregory se încruntă. — Vi se pare că aș încerca să opresc nunta? Hyacinth clipi. De mai multe ori, cum făcea mereu când se gândea prea mult la ceva ce nu era treaba ei. Dar spre marea lui surprindere, ea scoase un hmm discret și spuse: — Îmi închipui că nu. Mai aruncă o privire prin cameră. Aș vrea să o cunosc, totuși. — Sunt sigur că o să o cunoști, răspunse Gregory și se felicită în gând, așa cum făcea cel puțin o dată pe lună, pentru că nu își strânsese sora de gât. — Kate mi-a scris că este minunată, spuse Violet. Gregory se întoarse spre ea cu o vagă bănuială. — Ți-a scris Kate? Doamne, ce îi dezvăluise? Era și așa destul de rău că Anthony știa despre fiascoul cu domnișoara Watson – își dăduse seama, firește –, dar dacă afla și mama lui, viața lui va fi iadul pe pământ. Îl va copleși cu blândețea ei. Era convins de asta. — Kate îmi scrie de două ori pe lună, răspunse Violet și ridică ușor și delicat un umăr. Îmi spune totul. — Anthony este la curent? mormăi Gregory. — Habar n-am, spuse Violet, trimițându-i o privire condescendentă. Nu este treaba lui.

Doamne, Dumnezeule! Gregory reuși să nu o spună cu voce tare. — Înțeleg, continuă mama lui, că fratele ei a fost surprins într-o situație compromițătoare cu fiica lordului Watson. VP - 188

— Chiar așa? Hyacinth scrutase mulțimea din priviri, dar se întoarse la auzul cuvintelor ei. Violet dădu gânditoare din cap. — Mă întrebam eu de ce nunta a avut loc așa, pe repede înainte. — Ei bine, de aici, spuse Gregory ca un fel de mormăit. — Hmmmm. Asta, de la Hyacinth. Era genul de sunet pe care nu voiau să-l auzi niciodată de la Hyacinth. Violet se întoarse spre fiica ei și spuse: — Cam trebuia. — De fapt, spuse Gregory, devenind tot mai iritat cu fiecare minut care trecea, totul a fost pus la punct cu discreție. — Există mereu zvonuri, spuse Hyacinth. — Nu mai adăuga și tu la ele, o preveni Violet. — Nu o să suflu un cuvințel, îi promise Hyacinth, fluturându-și mâna în aer, de parcă nu ar fi dezvăluit niciodată nimic din viață. Gregory scoase un pufnet. — O, te rog! — Nu o să spun nimic, protestă ea. Mă pricep de minune să păstrez un secret atât timp cât știu că este un secret. — Ah, deci vrei să spui că n-ai niciun simț al discreției? Hyacinth își îngustă ochii. Gregory își arcui sprâncenele. — Câți ani aveți? interveni Violet. Doamne, nu v-ați schimbat câtuși de puțin de când mergeați în patru labe. Aproape mă aștept să începeți să vă trageți de păr chiar aici. Gregory își încleștă maxilarul într-o linie severă și privi cu hotărâre în față. Nimic mai bun decât o mustrare venită de la mama ca să te simți de parcă aveai doi ani. — O, nu exagera, mamă, spuse Hyacinth, primind mustrarea cu un zâmbet. Știe că îl tachinez doar pentru că îl iubesc atât de mult. Și îi zâmbi, plină de seninătate și căldură. Gregory oftă, pentru că era adevărat și pentru că simțea același lucru. Dar totuși, era istovitor să fie fratele ei. Cei doi erau ceva mai tineri decât ceilalți frați și, prin urmare, fuseseră mai dintotdeauna ca un fel de pereche. — Apropo, și el simte același lucru, îi spuse Hyacinth lui Violet, dar, ca bărbat, nu o să recunoască niciodată asta. Violet încuviință din cap. — E adevărat. VP - 189

Hyacinth se întoarse spre Gregory. — Și ca să mă fac perfect înțeleasă, eu nu te-am tras niciodată de păr. Iată, semnalul care îi dădea de înțeles că trebuia să plece. Sau să-și piardă mințile. Serios, de el depindea. — Hyacinth, spuse Gregory, te ador. O știi. Mamă, te ador și pe tine. Iar acum, plec. — Stai! strigă Violet. El se întoarse. Ar fi trebuit să știe că nu va fi atât de ușor. — Mă însoțești? — La ce? — La nuntă, desigur. Doamne, ce era gustul acela îngrozitor pe care îl simțea în gură? — La nunta cui? A lui Lady Lucinda? Mama lui îl privi cu cei mai nevinovați ochi albaștri. — Nu aș vrea să mă duc singură. El schiță un gest smucit din cap spre sora lui. — Du-te cu Hyacinth. — Ea o să vrea să se ducă cu Gareth, răspunse Violet. Gareth St. Clair era soțul lui Hyacinth de aproape patru ani. Gregory îl plăcea nespus și cei doi dezvoltaseră o prietenie foarte frumoasă. Acesta era și motivul pentru care știa că Gareth ar fi preferat să-și smulgă părul din cap (și să rămână așa o perioadă nedeterminată de timp) decât să participe la un eveniment, lung și lacrimogen, care să dureze o zi întreagă. În timp ce Hyacinth era, după cum îi plăcea să spună, mereu interesată de bârfe, ceea ce însemna că sigur nu își va dori să rateze o nuntă atât de importantă. Cineva va bea prea mult, altcineva va dansa prea aproape, iar Hyacinth ar fi detestat să fie ultima care să audă toate aceste detalii. — Gregory? întrebă mama lui. — Eu nu mă duc. — Dar… — Nu am fost invitat. — O omisiune, fără doar și poate. Una care o să fie corectată, sunt sigură, după eforturile tale din seara asta. — Mamă, oricât mi-ar plăcea să-i urez toate cele bune lui Lady Lucinda, nu am nicio dorință să particip la nunta ei sau, de altfel, a nimănui. Sunt așa niște evenimente siropoase. Tăcere. Niciodată un semn bun. Se uită la Hyacinth. Îl privea cu ochi mari de bufniță. — Ție îți plac nunțile, spuse ea. VP - 190

El mormăi. Părea cel mai bun răspuns. — Da, spuse ea. La nunta mea, tu… — Hyacinth, tu ești sora mea. Este altceva. — Da, dar ai participat și la nunta lui Felicity Albansdale și îmi amintesc clar că… Gregory îi întoarse spatele înainte ca ea să apuce să mai povestească despre veselia lui. — Mamă, spuse el, mulțumesc pentru invitație, dar nu vreau să particip la nunta lui Lady Lucinda. Violet deschise gura de parcă voia să pună o întrebare, dar apoi o închise la loc. — Foarte bine, spuse ea. Gregory deveni imediat suspicios. Nu era tipic pentru mama lui să renunțe atât de repede. Totuși, dacă insista să-i înțeleagă motivele, rata orice șansă de a se eschiva prea ușor. Era o decizie ușoară. — Îmi iau adieu de la amândouă, spuse el. — Unde te duci? întrebă Hyacinth. Și de ce vorbești franceza? Se întoarse spre mama lui. — O las pe capul tău. — Da, oftă Violet. Știu. Hyacinth se întoarse imediat spre ea. — Ce înseamnă asta? — O, Doamne sfinte, Hyacinth, tu… Gregory profită de moment și reuși să scape în timp ce rămaseră atente una la alta. Era tot mai aglomerat la petrecere și se gândi că Lucy putea prea bine să fi sosit când el vorbea cu mama și sora lui. Dacă era cazul, nu putea să fi înaintat prea mult în sala de bal. Totuși, dădu să-și croiască drum spre zona de primire a invitaților. Înaintă cu lentoare; fusese plecat din oraș mai bine de o lună și toată lumea părea să aibă ceva să-i spună, nimic cu adevărat interesant. — Salutare, murmură el spre lordul Trevelstam, care încerca să-i bage pe gât un cal pe care nu și-l putea permite. Sunt sigur că nu o să ai probleme să… Rămase fără voce. Nu putea să vorbească. Nu putea să gândească. Doamne, nu iar! — Bridgerton? VP - 191

În colțul opus al încăperii, chiar lângă ușă. Trei domni, o doamnă în vârstă, două mame și… Ea. Era ea. Și se simți tras, de parcă ar fi existat o coardă invizibilă între ei. Trebuia să ajungă la ea. — Bridgerton, s-a întâmplat ceva… — Scuze, reuși să spună Gregory, trecând pe lângă Trevelstam. Era ea. Doar că… Era o altă ea. Nu era Hermione Watson. Era… Nu era sigur cine era; nu putea să o vadă decât de la spate. Dar era acolo… același sentiment splendid și cumplit. Care îl făcea să se simtă amețit. Îl făcea să se simtă în al nouălea cer. Nu mai avea aer. Era pustiit. Și o dorea. Era exact cum își închipuise întotdeauna… sentimentul acela fermecător, aproape incandescent, de a ști că viața lui era desăvârșită, că ea era cea pe care o așteptase. Doar că i se mai întâmplase asta. Și Hermione Watson nu fusese femeia vieții lui. Doamne, Dumnezeule, se putea ca un bărbat să se îndrăgostească nebunește, până peste cap, de două ori? Nu-i spusese el lui Lucy să fie precaută și să se teamă că, dacă era vreodată copleșită de un asemenea sentiment, nu trebuia să se încreadă? Și totuși… Și totuși, iată că ea era aici. Și el era aici. Și se întâmpla din nou. Era la fel cum fusese și cu Hermione. Nu, era mai rău. Simți furnicături în tot corpul; nu mai avea stare. Își dorea parcă să-și iasă din piele, să traverseze într-un suflet încăperea și… pur și simplu… pur și simplu… Pur și simplu, să o vadă. Voia ca ea să se întoarcă. Voia să-i vadă chipul. Voia să știe cine era. Voia să o cunoască. Nu. Nu, își spuse în sinea lui, încercând să-și îndemne picioarele în direcția opusă. Era o nebunie. Trebuia să plece. Trebuia să plece chiar acum. Dar nu putea. În timp ce fiecare ultimă fărâmă de rațiunea dinăuntrul lui îi urla să facă stânga împrejur și să plece, el parcă prinse rădăcini acolo, așteptând ca ea să se întoarcă. Rugându-se să se întoarcă. Și apoi ea se întoarse. VP - 192

Și era…

Lucy. El se poticni de parcă l-ar fi izbit ceva. Lucy? Nu. Nu se putea. O cunoștea pe Lucy. Ea nu avea acest efect asupra lui. O văzuse de zeci de ori, chiar o sărutase și niciodată nu se simțise așa, de parcă lumea l-ar fi putut înghiți cu totul dacă nu ajungea lângă ea și nu o lua de mână. Trebuia să existe o explicație. Mai simțise asta înainte. Cu Hermione. Dar de data aceasta… nu era exact același lucru. Cu Hermione fusese o senzație năucitoare, nouă. Fusese fiorul descoperirii, al cuceririi. Dar acum era vorba de Lucy. Era Lucy și… Totul îi reveni în amintire cu forța unui iureș. Înclinarea ușoară a capului ei în timp ce îi explicase de ce sandvișurile trebuiau aranjate pe categorii. Expresia încântător de supărată, când încercase să-i explice de ce o lua pe căi greșite în planul de a o curta pe domnișoara Watson. Cum fusese atât de bine să stea pur și simplu pe o bancă cu ea în Hyde Park și să arunce pâine la porumbei. Și sărutul. Doamne, sărutul. Încă mai visa la acel sărut. Și își dorea ca și ea să viseze la sărutul lor. El făcu un pas. Unul singur… ușor înainte și într-o parte ca să îi vadă mai bine profilul. Acum totul îi era atât de familiar… felul în care își înclina capul într-o parte, felul în care buzele i se mișcau când vorbea. Cum de nu o recunoscuse din prima clipă, chiar de la spate? Amintirile existaseră acolo, ascunse în adâncul minții, dar nu voise – nu, nu-și permisese – să le recunoască prezența. Și apoi ea îl văzu. Lucy îl văzu. El își dădu mai întâi seama după ochii ei, care se făcură mari și scânteiară, apoi după curbarea buzelor ei. Ea zâmbi. Pentru el. Zâmbetul păru să îi umple ființa. Să îl completeze până la punctul de a exploda. Era doar un zâmbet, dar era tot ce îi trebuia. Începu să se miște. Abia își simțea picioarele, nu mai avea aproape niciun control conștient asupra propriului corp. Pur și simplu, se mișca, știind în adâncul inimii lui că trebuia să ajungă la ea. — Lucy, spuse el, de îndată ce ajunse în dreptul ei, uitând că erau înconjurați de necunoscuți și, mai rău, de prieteni, iar el nu ar fi trebuit să-i folosească numele de botez. VP - 193

Dar nimic altceva nu mai simțea să fie drept pe buzele lui. — Domnule Bridgerton, spuse ea, dar cu ochii îi spuse Gregory. Și știu. O iubea. Era cea mai ciudată, cea mai minunată senzație. Era nemaipomenit. Parcă lumea își deschise brusc brațele în fața lui. Larg deschise. El înțelese. Înțelese tot ce trebuia să știe și totul era chiar acolo în ochii ei. — Lady Lucinda, spuse el, și făcu o plecăciune adâncă deasupra mâinii ei. Îmi faci onoarea acestui dans?

VP - 194

Capitolul 17 În care sora eroului nostru face ca lucrurile să se miște. Era în al nouălea cer. Trebuia să dea uitării îngerii, pe Sfântul Petru și clavecinele scânteietoare. Raiul însemna să dansezi în brațele celei care era iubirea vieții tale. Iar când femeia în cauză mai avea doar o săptămână înainte de a se mărita cu altcineva, trebuia să apuci raiul strâns, cu ambele mâini. Metaforic vorbind. Lucy zâmbi larg în timp ce se legăna și se învârtea. O imagine de neuitat. Ce ar fi spus oamenii dacă s-ar fi repezit înainte și l-ar fi apucat cu ambele mâini? Și nu i-ar mai fi dat drumul niciodată. Cei mai mulți ar fi spus că era nebună de legat. Vreo câțiva că era îndrăgostită. Că nu mai era chiar ea ar fi spus și unii, și alții. — La ce te gândești? întrebă Gregory. El o privea… altfel. Ea se îndepărtă, se întoarse în brațele lui. Se simțea îndrăzneață, aproape fermecătoare. — Ai vrea să știi? El o ocoli pe doamna din stânga și se întoarse la locul lui. — Aș vrea, răspunse el și îi trimise un zâmbet răpitor. Dar ea doar zâmbi și clătină din cap. Acum voia să pretindă că este altcineva. Cineva mai puțin convențional. Cineva mult mai impulsiv. Nu voia să fie aceeași Lucy dintotdeauna. Nu astă-seară. Era sătulă de planuri, sătulă de a căuta să-i împace pe toți, sătulă să nu facă niciodată nimic fără să se gândească mai întâi la toate posibilitățile și consecințele. „Dacă fac asta, atunci o să se întâmple asta, dar dacă fac asta, atunci o să se întâmple asta, asta și asta, ceea ce va duce la un rezultat complet diferit, ceea ce ar putea să însemne că…” Era de ajuns ca să te zăpăcești. Era de ajuns ca să se simtă încremenită, incapabilă să ia în mâini frâiele propriei vieți. Dar nu astă-seară. Într-un fel, astă-seară, printr-o minune extraordinară numită ducesa de Hastings – sau poate contesa văduvă Lady Bridgerton, Lucy nu era prea sigură – purta o rochie din cea mai frumoasă mătase verde VP - 195

și participa la balul cel mai strălucitor pe care și l-ar fi putut închipui vreodată. Și dansa cu bărbatul pe care sigur îl va iubi până la sfârșitul zilelor. — Arăți diferit, spuse el. — Mă simt diferit. Ea îi atinse mâna când trecură unul lângă altul. Degetele lui le apucară pe ale ei când ar fi trebuit doar să le atingă în treacăt. Ea ridică privirea și văzu că se uita lung la ea. Ochii lui erau însuflețiți și intenși, și o privea așa cum… Doamne, o privea așa cum o privise pe Hermione. Începu să simtă fiori prin tot trupul. Îi simți din cap până în picioare, prin locuri la care nici nu îndrăznea să se gândească. Trecură din nou unul lângă altul, dar de data aceasta, el se aplecă, poate ceva mai mult decât ar fi trebuit, și spuse: — Și eu mă simt diferit. Ea întoarse brusc capul, dar el era deja cu spatele la ea. Cum de se simțea diferit? De ce? Ce voia să spună? Ea se învârti în jurul domnului din stânga, apoi trecu pe lângă Gregory. — Te bucuri să fii aici astă-seară? murmură el. Ea dădu din cap, căci se îndepărtase prea mult ca să răspundă fără să vorbească prea tare. Dar apoi se întâlniră din nou împreună, iar el șopti: — Și eu. Se întoarseră în locurile lor inițiale și rămaseră nemișcați câtă vreme un alt cuplu începu mișcările de dans. Lucy ridică privirea. Spre el. Spre ochii lui. Care nu se îndepărtară nicio clipă de la chipul ei. Și chiar și în lumina pâlpâitoare a nopții – sutele de lumânări și făclii care luminau strălucitoarea sală de bal – ea vedea licărirea din ochii lui. Felul în care o privea… era înflăcărat, posesiv și mândru. O făcu să se înfioare. O făcea să se îndoiască de capacitatea ei de a se mai ține pe picioare. Și apoi, muzica se opri. Iar Lucy își dădu seama că trebuia ca unele lucruri să fie cu adevărat întipărite în tine, căci ea făcu o reverență, zâmbi și dădu din cap spre femeia de lângă ea, ca și cum toată viața ei nu se schimbase cu nimic în timpul dansului care tocmai se încheiase. Gregory o luă de mână și o conduse pe marginea sălii de bal, spre locul în care se aflau însoțitoarele, urmărind fetele pe care le acompaniau pe deasupra paharelor de limonadă. Dar înainte să ajungă la destinație, el se aplecă spre ea și îi șopti la ureche: — Trebuie să vorbesc cu tine. VP - 196

Ochii ei zburară spre ai lui. — Între patru ochi, adăugă el. Ea îl simți cum încetinește pasul, probabil pentru a avea mai mult timp de vorbit înainte de a o lăsa cu mătușa Harriet. — Ce este? întrebă ea. S-a întâmplat ceva? El scutură din cap. — Nu. Și ea își permise să spere. Doar un pic, pentru că nu suporta să se gândească la o inimă frântă dacă se înșela, dar poate… Poate că el o iubea. Poate că voia să se însoare cu ea. Mai era ceva mai puțin de o săptămână înainte de nunta ei, dar Lucy nu-și spusese jurămintele. Poate că exista o șansă. Poate că exista o cale. Ea căută pe chipul lui Gregory semne, răspunsuri. Dar când insistă ca să obțină mai multe detalii, el clătină din cap și șopti: — În bibliotecă. Este la două uși mai încolo de toaleta doamnelor. Ne vedem acolo în jumătate de oră. — Ești nebun? El zâmbi. — Doar un pic. — Gregory, eu… El se uită în ochii ei și ea amuți. Felul în care o privea… I se tăie răsuflarea. — Nu pot, șopti ea, pentru că, indiferent ce ar fi simțit unul pentru celălalt, ea era încă logodită cu un alt bărbat. Și chiar dacă nu ar fi fost, un asemenea comportament putea să ducă doar la iscarea unui scandal. Nu pot să fiu singură cu tine. Știi asta. — Trebuie. Ea încercă să scuture din cap, dar îi fu imposibil să se miște. — Lucy, spuse el, trebuie. Ea încuviință din cap. Era probabil cea mai mare greșeală pe care o făcuse vreodată, dar nu putea să refuze. — Doamnă Abernathy, spuse Gregory și vocea lui răsună mult prea tare când o salută pe mătușa ei Harriet. O las pe Lady Lucinda în grija dumneavoastră. Mătușa Harriet încuviință din cap, chiar dacă Lucy bănuia că habar nu avea ce îi spusese Gregory, apoi se întoarse spre Lucy și strigă: — Mă așez! Gregory chicoti, apoi spuse: — Trebuie să dansez și cu alte doamne. VP - 197

— Bineînțeles, răspunse Lucy, chiar dacă bănuia că nu era pe deplin conștientă de complicațiile pe care le presupunea organizarea unei întâlniri clandestine. Văd pe cineva cunoscut, minți ea și apoi, spre marea ei ușurare, chiar zări pe cineva… o cunoștință de la școală. Nu era o prietenă bună, dar totuși, un chip îndeajuns de familiar încât să se ducă să salute. Dar înainte ca Lucy să apuce să-și miște piciorul, auzi cum o voce de femeie strigă numele lui Gregory. Lucy nu vedea despre cine era, dar îl vedea pe Gregory. El închise ochii și păru oarecum mâhnit. — Gregory! Vocea se apropiase, astfel că Lucy se întoarse spre stânga și văzu o tânără care nu putea să fie decât una dintre surorile lui Gregory. Cea mai mică, fără doar și poate, altfel însemna că se păstrează extraordinar de bine. — Aceasta trebuie să fie Lady Lucinda, spuse femeia. Părul ei, observă Lucy, avea exact aceeași nuanță cu a lui Gregory… un castaniu bogat și intens. Dar ochii ei erau albaștri, pătrunzători și ageri. — Lady Lucinda, spuse Gregory, vorbind oarecum ca un om chinuit, ți-o prezint pe sora mea, Lady St. Clair. — Hyacinth, spuse ea hotărâtă. Trebuie să renunțăm la formalități. Sunt sigură că o să fim prietene bune. Acum, trebuie să-mi povestești totul despre tine. Și apoi, vreau să aud totul despre petrecerea lui Anthony și Kate de luna trecută. Îmi doream mult să vin, dar am avut de onorat o obligație. Am auzit că a fost nespus de distractiv. Uimită de ființa vijelioasă pe care o avea înaintea ei, Lucy căută din priviri sfaturile lui Gregory, dar el doar ridică din umeri și spuse: — Aceasta este cea pe care îmi place să o chinui. Hyacinth se întoarse spre el. — Pardon?! Gregory se înclină. — Trebuie să plec. Și apoi Hyacinth Bridgerton St. Clair făcu cel mai ciudat lucru. Făcu ochii mici și se uită de la fratele ei la Lucy și înapoi. Repetă mișcarea. Apoi o mai făcu o dată. Și spuse: — O să aveți nevoie de ajutorul meu. — Hy… începu Gregory să spună. — O să aveți, îl întrerupse ea. Aveți planuri. Nu încercați să o negați. Lui Lucy nu-i venea să creadă că Hyacinth dedusese toate acestea dintr-o plecăciune și un „trebuie să plec”. Ea deschise gura ca să pună o întrebare, dar tot ce reuși să mai spună fu: VP - 198

— Cum… înainte ca Gregory să o oprească cu o privire de atenționare. — Știu că pui ceva la cale, îi spuse Hyacinth lui Gregory. Altfel, nu te-ai fi dat așa peste cap ca să te asiguri că vine în seara asta. — A fost doar amabil, încercă să spună Lucy. — Nu fi prostuță! replică Hyacinth și o bătu încurajator pe braț. Nu ar face asta niciodată. — Nu este adevărat, protestă Lucy. Poate că Gregory era o mică răutate, dar în inima lui era bun și sincer și Lucy nu ar fi îngăduit nimănui – nici chiar surorii lui – să afirme contrariul. Hyacinth o privi cu un zâmbet încântat. — Îmi place de tine, spuse ea încet, de parcă își forma o opinie aici și acum. Firește, te înșeli, dar oricum îmi place de tine. Se întoarse spre fratele ei. Îmi place de ea. — Da, așa am înțeles. — Și aveți nevoie de ajutorul meu. Lucy se uită cum fratele și sora schimbă o privire pe care nu o înțelese. — Veți avea nevoie de ajutorul meu, spuse încet Hyacinth. Și în această seară și mai târziu. Gregory se uită lung și atent la sora lui și apoi spuse, cu o voce atât de scăzută încât Lucy trebui să se aplece ca să audă: — Am nevoie să vorbesc cu Lady Lucinda. Între patru ochi. Hyacinth zâmbi. O idee. — Pot să aranjez asta. Lucy avea senzația că nimic nu îi era imposibil. — Când? întrebă Hyacinth. — Când se poate, răspunse Gregory. Hyacinth aruncă o privire prin încăpere, deși Lucy chiar nu înțelegea ce informații relevante putea să culeagă pentru ce decizie avea de luat. — Peste o oră, anunță ea, cu precizia unui general de armată. Gregory, tu du-te în treaba ta și ocupă-te de ce ai de făcut. Dansează. Adu limonadă. Făte văzut cu fata familiei Whitford, ai cărei părinți umblă după ține de luni de zile. Tu, continuă Hyacinth și se întoarse spre Lucy cu o licărire autoritară în ochi, rămâi cu mine. O să te prezint tuturor celor pe care trebuie să-i cunoști. — Pe cine trebuie să cunosc? întrebă Lucy. — Încă nu sunt sigură. Chiar nu contează. Lucy nu mai putu să facă altceva decât să o privească uimită. — Peste fix 55 de minute, spuse Hyacinth, lui Lady Lucinda o să i se rupă rochia. — O să-mi rup rochia? — Eu o să-ți rup rochia, răspunse Hyacinth. Mă pricep la lucruri de genul. VP - 199

— O să-i rupi rochia? întrebă Gregory neîncrezător. Chiar aici, în sala de bal? — Nu-ți face tu griji pentru detaliile astea, spuse Hyacinth și își flutură disprețuitor mâna. Du-te și fă-ți partea, apoi vă întâlniți în garderoba lui Daphne peste o oră. — În dormitorul ducesei? murmură Lucy. Nu era posibil. — Noi îi spunem Daphne, spuse Hyacinth. Acum, toată lumea, fuguța! Lucy se uită doar lung la ea și clipi nedumerită. Ea nu trebuia să rămână lângă Hyacinth? — Adică el, spuse Hyacinth. Și apoi Gregory făcu un lucru absolut uimitor. Luă mâna lui Lucy. Chiar acolo, în mijlocul sălii de bal. Unde putea să-i vadă toată lumea, îi luă mâna și o sărută. — Te las pe mâini bune, îi spuse el, făcând un pas înapoi cu un semn politicos din cap. Îi aruncă surorii lui o privire de atenționare înainte de a adăuga: Oricât de greu ar fi de crezut una ca asta. Apoi plecă în drumul lui, probabil să se țină după vreo biată femeie care nu avea nici cea mai vagă idee că nu era altceva decât un pion nevinovat în planul surorii lui. Lucy întoarse privirea spre Hyacinth, oarecum epuizată de întreaga întâlnire. Hyacinth îi zâmbea fericită. — Bravo, spuse ea, deși lui Lucy i se părea că se felicita mai degrabă pe sine. Acum, continuă ea, de ce are nevoie fratele meu să vorbească cu tine? Și nu spune că habar n-ai, pentru că nu te cred. Lucy se gândi la diferite răspunsuri pe care ar fi putut să i le ofere și rămase, în cele din urmă, la: — Habar n-am. Nu era chiar adevărul gol-goluț, dar nu avea de gând să-și dezvăluie cele mai secrete speranțe și visuri în fața unei femei pe care o întâlnise cu câteva minute mai devreme, indiferent a cui soră era aceasta. Și se simți de parcă ar fi câștigat un punct în favoarea ei. — Serios? Hyacinth o privi bănuitoare. — Serios. Evident, Hyacinth nu era prea convinsă. — Ei bine, măcar ești isteață. Asta o să recunosc. Lucy decise că nu se va lăsa intimidată.

VP - 200

— Știi, spuse ea, am crezut că eu sunt cea mai organizată și mai descurcăreață persoană pe care o cunosc, dar cred că tu ești mai rău decât mine. Hyacinth râse. — O, nu sunt deloc organizată. Dar de descurcat, mă descurc. Iar noi două o să ne înțelegem de minune. Ea o luă de braț Lucy. Ca niște surori. O oră mai târziu, Lucy își dăduse seama de trei lucruri în privința lui Hyacinth, Lady St. Clair. În primul rând, cunoștea pe toată lumea. Și știa totul despre toată lumea. În al doilea rând, avea o mulțime de informații despre fratele ei. Lucy nu fusese nevoită să pună nici măcar o singură întrebare, dar în clipa în care părăsiseră sala de bal, știa care erau culoarea preferată (albastru) și mâncarea preferată (brânză, de orice fel) a lui Gregory și că, în copilărie, fusese peltic. Lucy mai înțelesese și că nu ar fi trebuit niciodată să o subestimezi pe sora mai mică a lui Gregory. Nu doar că Hyacinth rupsese rochia lui Lucy, dar făcuse totul cu asemenea fler și viclenie încât patru oameni să observe incidentul (și faptul că era nevoie de unele retușuri). Și se concentrase intenționat doar pe tivul de la rochie pentru ca decența lui Lucy să nu fie afectată în niciun fel. Era absolut impresionant. — Am mai făcut asta, îi spuse Hyacinth în timp ce o conducea afară din sala de bal. Lucy nu era deloc surprinsă. — Este un talent folositor, adăugă Hyacinth și vorbi cu toată seriozitatea. Pe aici. Lucy o urmă pe o scară din spate. — Există foarte puține scuze pe care să le poată folosi femeile care vor să plece de la un eveniment, continuă Hyacinth, dând dovadă de un talent remarcabil de a nu se abate nicicum de la subiectul de discuție ales. Este de datoria noastră să stăpânim fiecare armă pe care o avem în arsenalul nostru. Lucy începea să creadă că dusese o viață foarte retrasă. — Ah, iată-ne. Hyacinth deschise o ușă. Aruncă o privire înăuntru. El n-a ajuns încă. Perfect. Asta îmi dă timp. — Pentru? — Ca să-ți repar rochia. Mărturisesc că am uitat de detaliul ăsta când am schițat planul meu. Dar știu unde își ține Daphne acele. Lucy privi cum Hyacinth se duce spre o măsuță de toaletă și deschide un sertar. VP - 201

— Exact aici credeam că sunt, spuse Hyacinth cu un zâmbet triumfător. Îmi place la nebunie când am dreptate. Asta ne face viața mult mai ușoară, nu crezi? Lucy dădu din cap, dar nu se putea concentra decât la întrebarea care nu-i dădea pace. Și apoi întrebă… — De ce mă ajuți? Hyacinth o privi de parcă ar fi fost vreo nătăfleață. — Nu poți să te întorci la bal cu rochia ruptă. Nu după ce le-am spus tuturor că ne ducem să o reparăm. — Nu, nu mă refer la asta. — O! Hyacinth ridică un ac și îl privi îngândurată. Merge. Ață de ce culoare zici să folosim? — Albă și nu mi-ai răspuns la întrebare. Hyacinth rupse o bucată de ață dintr-un mosor și o trecu prin gaura acului. — Îmi place de tine, spuse ea. Și îmi iubesc fratele. — Știi că sunt logodită și urmează să mă mărit, spuse Lucy încet. — Știu. Hyacinth îngenunche la picioarele lui Lucy și, cu cusături rapide și neîndemânatice, se apucă să coasă. — Peste o săptămână. Mai puțin de o săptămână. — Știu. Am fost invitată. — O! Lucy se gândi că ar fi trebuit să știe acest detaliu. Hm, vrei să participi? Hyacinth își ridică privirea. — Dar tu? Buzele lui Lucy se întredeschiseră. Până în acel moment, ideea de a nu se mărita cu Haselby fusese mai curând vagă și improbabilă, mai curând un fel de oh, cât mi-aș dori să nu mă mărit cu el. Dar acum, când Hyacinth o privea atât de atent, începu să o simtă cu mai multă hotărâre. Desigur, era în continuare imposibilă sau cel puțin… Ei bine, poate… Poate nu chiar imposibilă. Poate doar în mare parte imposibilă. — Documentele au fost semnate, spuse Lucy. Hyacinth se întoarse la cusutul ei. — Da? — Unchiul meu l-a ales, spuse Lucy, întrebându-se pe cine încerca să convingă. Căsătoria este aranjată de ani buni. — Mmmm. Mmmm? Ce naiba însemna asta? VP - 202

— Iar el nu a… Fratele tău nu a… Lucy se chinui să vorbească, îngrozită de gândul de a i se destăinui unui străin aproape, surorii lui Gregory, pentru numele lui Dumnezeu! Dar Hyacinth nu spunea nimic; rămăsese pur și simplu în fața ei, cu ochii ațintiți spre acul care trecea de-o parte și de alta a tivului lui Lucy. Iar dacă Hyacinth nu spunea nimic, atunci Lucy trebuia să spună ceva. Pentru că… Pentru că… Ei bine, pentru că trebuia. — El nu mi-a făcut nicio promisiune, spuse Lucy, cu vocea aproape tremurândă. Nu a exprimat nicio intenție. La auzul spuselor ei, Hyacinth ridică privirea. Se uită prin încăpere, de parcă ar fi spus: „Uită-te la noi, îți cos rochia în dormitorul ducesei de Hastings”. Și murmură: — Nu? Lucy închise ochii de durere. Ea nu era ca Hyacinth St. Clair. Nu trebuia să petreci decât un sfert de oră în compania ei ca să-ți dai seama că ar fi îndrăznit să facă orice, și-ar fi asumat orice risc pentru propria fericire. Ar fi sfidat convențiile, ar fi ținut piept celor mai dure critici și ar fi rămas neatinsă, în trup și suflet. Lucy nu era atât de rezistentă. Ea nu era condusă de pasiune. Muza ei fusese întotdeauna bunul-simț. Pragmatismul. Nu fusese ea cea care îi spusese lui Hermione că trebuia să se mărite cu un bărbat cu care erau de acord părinții ei? Nu-i spusese lui Gregory că nu voia o iubire nestăpânită și copleșitoare? Că pur și simplu nu era genul? Nu era un astfel de om. Nu era. Când guvernanta ei îi trasase desene pe care ea să le coloreze, Lucy colorase mereu în contur. — Nu cred că o pot să fac asta, șopti Lucy. Hyacinth îi menținu privirea pentru o clipă chinuitor de lungă, înainte de a se întoarce la cusutul ei. — Te-am judecat greșit, spuse ea încet. Cuvintele ei o loviră pe Lucy ca o palmă pe față. — Ce… ce… „Ce ai spus?” Dar buzele lui Lucy nu reușiră să-și formuleze cuvintele. Nu voia să audă răspunsul. Iar Hyacinth redevenise ea, cea plină de viață, ridicând privirea cu o expresie iritată pe chip atunci când spuse: — Nu te mai fâțâi atât. — Îmi pare rău, mormăi Lucy. Și se gândi… „Am spus-o din nou. Sunt atât de previzibilă, atât de cumplit de convențională și de lipsită de imaginație.” VP - 203

— Tot te miști. — O. Doamne, nu putea să facă nimic bine în seara asta? Îmi pare rău. Hyacinth o înțepă ușor cu acul. — Încă te miști. — Ba nu! aproape că țipă Lucy. Hyacinth zâmbi în sinea ei. — Așa mai vii de acasă. Lucy coborî privirea și se încruntă. — Sângerez? — Dacă da, spuse Hyacinth și se ridică în picioare, este doar din vina ta. — Poftim? Dar Hyacinth era deja în picioare, cu un zâmbet mulțumit pe buze. — Gata, anunță ea, făcând semn spre realizarea ei. Sigur nu este ca nouă, dar merge pentru seara asta. Lucy îngenunche ca să-și studieze tivul. Hyacinth fusese generoasă în lauda de sine. Cusătura era un dezastru. — Nu m-am priceput niciodată la cusut, spuse Hyacinth și ridică nepăsător un umăr. Lucy se ridică, străduindu-se să se abțină să nu desfacă cusăturile și să le refacă de una singură. — Puteai să-mi spui, mormăi ea. Buzele lui Hyacinth se curbară într-un zâmbet galeș și viclean. — Măi, măi, spuse ea, te-ai transformat brusc într-un arici. Și apoi Lucy fu surprinsă să se audă spunând: — M-a durut ce ai făcut. — Poate, răspunse Hyacinth, vorbind de parcă nu i-ar fi păsat prea tare. Aruncă o privire spre ușă cu o expresie întrebătoare pe chip. Ar fi trebuit să fie deja aici. Inima lui Lucy îi bătea straniu în piept. — Mai vrei să mă ajuți? șopti ea. Hyacinth se întoarse. — Sper, răspunse ea și ochii ei îi întâlniră pe ai lui Lucy cu un aer impasibil, ca tu să te fi judecat greșit. • Gregory întârziase zece minute la întâlnire. Chiar nu putuse altfel; după ce dansase cu o domnișoară, se lămuri iute că trebuia să repete favoarea cu alte șase tinere. Și, chiar dacă îi fusese greu să-și păstreze atenția la discuțiile pe care le avea de purtat, nu îi părea rău că întârziase. Însemna că Lucy și Hyacinth plecaseră deja de multă vreme înainte ca el să se strecoare VP - 204

pe ușă din sala de bal. Avea de gând să găsească o cale prin care să o facă pe Lucy soția lui, dar nu era nevoie să provoace vreun scandal. Își croi drum spre dormitorul surorii lui; își petrecuse nenumărate ore la Hastings House și îi cunoștea toate cotloanele. Când ajunse la destinație, intră fără să mai bată, balamalele bine unse ale ușii supunându-se fără niciun sunet. — Gregory. Vocea lui Hyacinth se auzi prima. Stătea lângă Lucy, care arăta… Copleșită. Ce îi făcuse Hyacinth? — Lucy? întrebă el și se repezi valvârtej înainte. S-a întâmplat ceva? Lucy clătină din cap. — Nu contează. Gregory se întoarse spre sora lui cu ochi acuzatori. Hyacinth ridică din umeri. — O să fiu în camera de alături. — Ca să tragi cu urechea? — O să aștept la biroul lui Daphne, spuse ea. Se află în mijlocul încăperii și, înainte să formulezi vreo obiecție, n-am cum să mă duc mai departe. Dacă vine cineva, o să aveți nevoie să vin repejor pentru ca totul să pară decent. Avea o oarecare dreptate, oricât de mult i-ar fi displăcut lui Gregory să recunoască, astfel că el îi trimise o încuviințare scurtă din cap și o privi cum iese din cameră, așteptând să audă cum se închide ușa înainte de a vorbi. — Ți-a spus ceva răutăcios? o întrebă pe Lucy. Poate să fie teribil de lipsită de tact, dar de obicei, inima îi este acolo unde trebuie. Lucy clătină din cap. — Nu, spuse ea încet. Cred că a spus exact ce trebuie. — Lucy? El o privi lung și întrebător. Ochii ei, care păruseră atât de tulburi, începeau să se limpezească. — Ce voiai să-mi spui? întrebă ea. — Lucy, spuse el, întrebându-se cum să abordeze cel mai bine problema. Repetase la nesfârșit în gând diferite discursuri tot timpul cât dansase la parter, dar acum, când se afla aici, nu mai știa ce să spună. Sau mai bine zis, știa. Dar nu știa în ce ordine să o spună și pe ce ton. Să-i spună că o iubea? Să-și ofere inima unei femei care urma să se mărite cu alt bărbat? Sau să meargă pe calea mai sigură și să-i explice de ce nu putea să se mărite cu Haselby?

VP - 205

Cu o lună în urmă, alegerea ar fi fost evidentă. El era un romantic, care se dădea în vânt după gesturi mărețe. Și-ar fi declarat dragostea, convins că i se va împărtăși cu fericire. Ar fi luat-o de mână. Ar fi căzut în genunchi. Ar fi sărutat-o. Dar acum… Nu mai era atât de sigur. Avea încredere în Lucy, dar nu avea încredere în soartă. — Nu poți să te măriți cu Haselby, spuse el. Ea făcu ochii mari. — Ce vrei să spui? — Nu poți să te măriți cu el, răspunse el, evitând întrebarea. O să fie un dezastru. O să… Trebuie să ai încredere în mine. Nu trebuie să te măriți cu el. Ea clătină din cap. — De ce îmi spui asta? „Pentru că te vreau pentru mine”. — Pentru că… pentru că… Se chinui să vorbească. Pentru că ai devenit prietena mea. Și vreau să fii fericită. Nu o să fie un soț bun pentru tine, Lucy. — De ce? Vocea îi era scăzută, pustiită și sfâșietor de atipic pentru ea. — El… Doamne, cum să o spună? Va înțelege măcar la ce se referea? — El nu… înghiți încurcat. Trebuia să existe un mod blând în care să spună ce voia. El nu… Unii bărbați… El o privi. Buza de jos îi tremura. — El preferă bărbații, spuse el, și își rosti cuvintele cât putu de repede. Femeilor. Unii bărbați sunt așa. Și apoi așteptă. Pentru un moment care păru să dureze o veșnicie, ea nu avu nicio reacție, rămase încremenită ca o statuie tragică. Din când în când, mai clipea, dar nimic mai mult. Și apoi, într-un sfârșit… — De ce? De ce? El nu înțelegea. — De ce îi… — Nu, spuse ea apăsat. De ce mi-ai spus? De ce mi-ai spune una ca asta? — Ți-am spus… — Nu, n-ai făcut asta din amabilitate. De ce mi-ai spus? Doar ca să fii crud? Să mă faci să simt cum te simți tu, pentru că Hermione s-a măritat cu fratele meu și nu cu tine? — Nu! Cuvântul izbucni pur și simplu dinăuntrul lui și o cuprinse în brațe, învăluind-o în îmbrățișarea lui. Nu, Lucy, spuse el din nou. Nu aș face niciodată asta. Vreau să fii fericită. Vreau… VP - 206

O voia pe ea. O dorea și nu știa cum să i-o spună. Nu acum, nu când ea îl privea de parcă i-ar fi frânt inima. — Aș fi putut să fiu fericită cu el, șopti ea. — Nu. Nu, n-ai fi putut. Nu înțelegi, el… — Ba da, aș fi putut, țipă ea. Poate că nu l-aș fi iubit, dar aș fi putut să fiu fericită. Era ceva la care mă așteptam. Pentru asta am fost pregătită, înțelegi? Iar tu… tu… Ea se smulse din brațele lui, întorcându-se până când el nu mai reuși să-i vadă chipul. Ai distrus totul… — Cum? Ea ridică privirea spre a lui, iar licărul pe care îl văzu în ochii ei era atât de pustiit, atât de intens încât i se tăie răsuflarea. Și ea spuse: — Pentru că m-ai făcut să te doresc pe tine în schimb. Inima lui începu să bată nebunește în piept. — Lucy, spuse el, pentru că nu putea să spună altceva. Lucy. — Nu știu ce să fac, îi mărturisi ea. — Să mă săruți. El îi cuprinse fața în mâini. Să mă săruți și atât. De data aceasta, când o sărută, sărutul se simți altfel. În brațele lui, ea era aceeași femeie, dar el nu mai era același bărbat. Forța cu care o dorea era mai adâncă, mai elementară. O iubea. O sărută cu toată ființa lui, până la ultima suflare, până la ultima bătaie a inimii lui. Buzele lui îi găsiră obrazul, sprânceana, urechile și, în tot acel timp, el îi șopti numele ca pe o rugăciune…

Lucy… Lucy… Lucy. O dorea. Avea nevoie de ea. Ea era ca aerul. Ca hrana. Ca apa. Gura lui se îndreptă spre gâtul ei, apoi coborî spre marginea dantelată a corsajului. Pielea ei ardea sub buzele lui și, în timp ce trase delicat rochia de pe un umăr, Lucy rămase fără suflu… Dar nu îl opri. — Gregory, șopti ea și degetele i se împletiră când buzele lui dansară de-a lungul claviculei. Gregory, o, G… Gregory. Mâna lui se mișcă reverențios peste linia umărului. Pielea ei strălucea palidă și de o finețe cremoasă sub lumina lumânărilor, iar el fu uluit de un sentiment intens de posesivitate. De mândrie. Niciun alt bărbat nu o mai văzuse așa și se ruga ca niciun altul să nu o mai vadă vreodată așa. VP - 207

— Nu poți să te măriți cu el, Lucy, șopti el cu hotărâre și cuvintele răsunară fierbinți pe pielea ei. — Gregory, nu, gemu ea. — Nu poți. Și apoi, pentru că știa că nu-și putea permite să meargă mai dreptate, se îndreptă de spate, apăsând un ultim sărut pe buzele ei înainte de a-i da drumul, obligând-o să îl privească în ochi. — Nu poți să te măriți cu el, spuse el din nou. — Gregory, ce pot să… El o apucă de brațe. Cu putere. Și o spuse.

— Te iubesc. Buzele ei se întredeschiseră. Nu putea vorbi. — Te iubesc, spuse el din nou. Lucy bănuise… sperase… dar nu-și permisese cu adevărat să creadă. Și astfel, când își regăsi în cele din urmă glasul, spuse doar: — Da? El zâmbi, apoi râse, apoi își odihni fruntea pe a ei. — Din toată inima mea, îi jură Gregory. Doar că nu mi-am dat seama. Sunt un prost. Un orb. Un… — Nu, îl întrerupse ea, clătinând din cap. Nu te învinovăți. Nimeni nu mă observă niciodată din prima clipă când este Hermione prin preajmă. Degetele lui o strânseră tot mai tare. — Ea pălește în comparație cu tine. Un sentiment plăcut începu să se răspândească prin corpul ei. Nu era dorință, nici pasiune, ci doar fericire în formă pură, autentică. — Chiar vorbești serios, șopti ea. — Atât cât să mut cerul și pământul din loc ca să mă asigur că nu mergi până la capăt cu nunta cu Haselby. Ea păli. — Lucy? Nu. Ea putea să o facă. O va face. La drept vorbind, era aproape amuzant. Trei ani de zile îi spusese lui Hermione că trebuia să fie practică, să respecte regulile. Luase totul în derâdere de fiecare dată când Hermione îi spusese verzi și uscate despre dragoste, pasiune și muzica pe care o auzea. Iar acum… Trase adânc aer în piept ca să prindă putere. Iar va rupe logodna. Care era rânduită de ani întregi. Cu fiul unui conte. Cu cinci zile înainte de nuntă. Doamne sfinte, scandalul. VP - 208

Se trase înapoi, înălțând bărbia ca să vadă chipul lui Gregory. Ochii lui o priveau cu toată dragostea pe care o simțea și ea. — Te iubesc, șopti ea, pentru că nu o spusese încă. Și eu te iubesc. De astă dată, va înceta să se mai gândească la toți ceilalți. Nu avea de gând să primească ce i se oferea și să profite atât cât putea. Va lupta pentru propria fericire, își va împlini destinul. Nu va face ceea ce se aștepta de la ea. Va face ce își dorea ea. Era timpul. Ea strânse mâinile lui Gregory. Și zâmbi. Nu era un zâmbet șovăitor, ci larg și încrezător, plin de speranțe, plin de visuri… și de certitudinea că le va avea pe toate. Va fi greu. Va fi înspăimântător. Dar va merita cu vârf și îndesat. — O să vorbesc cu unchiul meu, spuse ea, și cuvintele îi răsunară hotărâte și sigure. Mâine. Gregory o strânse în brațe pentru un ultim sărut, înflăcărat și plin de promisiuni. — Să vin cu tine? întrebă el. Să vin să-l văd ca să-l asigur de intențiile mele? Noua Lucy, Lucy cea îndrăzneață și curajoasă, întrebă: — Și care sunt intențiile tale? Ochii lui Gregory se făcură mari de uimire, apoi de acceptare, și mâinile lui se împletiră cu ale ei. Ea simți ce urma să facă înainte de a-și da măcar seama. Păru că mâinile lui alunecă peste ale ei în timp ce el coborî… Până se sprijini într-un genunchi și ridică privirea spre ea, de parcă nu putea să existe pe lume o femeie mai frumoasă. Mâna îi acoperi brusc gura și Lucy își dădu seama că tremura. — Domnișoară Lucinda Abernathy, spuse el, cu voce fierbinte și sigură, îmi faci marea onoare de a deveni soția mea? Ea căută să vorbească. Încercă să dea din cap. — Mărită-te cu mine, Lucy, spuse el. Mărită-te cu mine. Și reuși să vorbească de astă dată. — Da. Și apoi: Da! O da! — O să te fac fericită, spuse el, apoi se ridică și o luă în brațe. Îți promit. — Nu este nevoie să-mi promiți. Ea clătină din cap, clipind ca să-și înăbușe lacrimile. N-ai avea cum să nu mă faci fericită. El deschise gura, probabil ca să-i spună mai mult, dar fu întrerupt de un ciocănit la ușă, ușor și grăbit. VP - 209

Hyacinth. — Du-te, spuse Gregory. Las-o pe Hyacinth să te ducă înapoi în sala de bal. Vin și eu mai târziu. Lucy încuviință din cap, aranjându-și rochia până când toate se așezară la locul potrivit. — Părul meu, șopti ea și privirea îi zbură spre a lui. — Este minunat, o asigură el. Arăți perfect. Ea se grăbi spre ușă. — Ești sigur? „Te iubesc”, murmură el. Și ochii îi spuseră același lucru. Lucy deschise ușa, și Hyacinth dădu buzna în încăpere. — Doamne, dar înceți mai sunteți, spuse ea. Trebuie să ne întoarcem. Acum. Se îndreptă cu pași mari spre ușa de pe coridor, apoi se opri, uitându-se mai întâi la Lucy, apoi la fratele ei. Privirea ei se opri la Lucy și își arcui întrebător o sprânceană. Lucy se ținu tare pe poziție. — Nu m-ai judecat greșit, spuse ea încet. Ochii lui Hyacinth se făcură mari, apoi buzele i se curbară într-un surâs. — Bine. Și era bine, își dădu Lucy seama. Era foarte bine, într-adevăr.

VP - 210

Capitolul 18 În care eroina noastră face o descoperire cumplită. Putea să o facă. Putea. Trebuia doar să bată la ușă. Și totuși, iată că era acolo, în fața ușii de la biroul unchiului ei, cu degetele încleștate în pumn, de parcă ar fi fost pregătită să bată la ușă. Dar nu chiar. De cât timp stătea așa? De cinci minute? Zece? Oricum ar fi fost, era de ajuns ca să treacă drept o fraieră. O lașă. Cum se întâmplase asta? De ce se întâmplase? La școală fusese cunoscută ca o persoană capabilă și pragmatică. Era fata care știa cum să rezolve lucrurile. Nu era timidă. Nu era fricoasă. Dar când venea vorba de unchiul Robert… Oftă. Mereu fusese așa cu unchiul ei. El era atât de sever, atât de taciturn. Atât de diferit de tatăl ei zâmbitor. Se simțise ca un fluture când plecase la școală, dar de fiecare dată când se întorcea, era ca și cum ar fi fost din nou înghesuită în micul ei cocon. Devenea posomorâtă, liniștită. Singuratică. Dar nu și acum. Inspiră adânc aer în piept, îndreptă umerii. De astă dată va spune ce trebuia să spună. Se va face auzită. Ridică mâna. Ciocăni. Așteptă. — Intră. — Unchiule Robert, spuse ea, și intră în birou. Înăuntru era întuneric, chiar dacă soarele târziu al după-amiezii se furișa pe fereastră. — Lucinda, spuse el, ridicând în treacăt privirea înainte de a se întoarce la hârtiile lui. Ce este? — Trebuie să vorbesc cu tine. El făcu o notiță, se uită încruntat spre ce scrisese, apoi uscă cerneala cu sugativa. — Spune. VP - 211

Lucy își drese glasul. Ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi ridicat privirea spre ea. Ura să vorbească cu creștetul capului lui, ura. — Unchiule Robert, spuse ea din nou. El mormăi un răspuns, dar continuă să scrie.

— Unchiule Robert. Observă cum își încetinește mișcările, apoi, în cele din urmă, ridică privirea. — Ce este, Lucinda? întrebă el, evident enervat. — Trebuie să purtăm o conversație despre lordul Haselby. Iată. O spusese. — S-a întâmplat ceva? întrebă el încet. — Nu, se auzi ea spunând, deși nu era deloc adevărat. Dar era răspunsul pe care îl oferea mereu atunci când era întrebată dacă se întâmplase ceva. Era unul dintre răspunsurile care îi veneau ca de la sine, precum „Scuze” sau „Îmi cer iertare”. Era ceea ce fusese învățată să spună. „S-a întâmplat ceva?” „Nu, sigur că nu. Nu, nu-ți face griji pentru ce vreau eu. Nu, te rog, nu-ți face griji pentru mine”. — Lucinda? Vocea unchiului ei era ascuțită, aproape stridentă. — Nu, spuse ea din nou, mai tare de data aceasta, de parcă dacă să vorbească mai tare i-ar fi dat curaj. Adică da, s-a întâmplat ceva. Și trebuie să vorbesc cu tine despre asta. Unchiul ei îi aruncă o privire plictisită. — Unchiule Robert, începu ea, simțindu-se de parcă ar fi mers pe jar încins, știai… Ea își mușcă buza, aruncând o privire peste tot în jur, mai puțin spre chipul lui. Adică, erai conștient că… — Hai spune odată, izbucni el. — Lordului Haselby, spuse repede Lucy, disperată să spună tot și să scape odată. Nu-i plac femeile. Pentru o clipă, unchiul Robert nu făcu altceva decât să se uite lung la ea. Și apoi… Izbucni în râs. El izbucni în râs. — Unchiule Robert? Inima lui Lucy începu să bată mult prea repede. — Știai asta? — Bineînțeles că știam, se răsti el. De ce crezi că tatăl lui este așa de dornic să te aibă? Știe că nu o să sufli o vorbă. VP - 212

De ce să nu sufle o vorbă? — Ar trebui să-mi mulțumești, spuse unchiul Robert cu asprime, întrerupând firul gândurile ei. Jumătate din bărbații din lumea bună sunt niște brute. Eu o să te dau singurului care nu o să-ți facă rău. — Dar… — Ai idee câtor femei le-ar plăcea să-ți ia locul? — Nu este asta ideea, unchiule Robert. Ochii lui deveniră ca de gheață. — Mă scuzi. Lucy rămase împietrită, dându-și brusc seama că era momentul. Acesta era momentul ei. Nu-l mai contrazisese niciodată până acum și probabil că nu o va mai face niciodată. Înghiți în sec. Și apoi o spuse. — Nu vreau să mă mărit cu lordul Haselby. Tăcere. Dar ochii lui… Ochii îi erau năprasnici. Lucy îi întâlni privirea cu o detașare rece. Simțea înăuntrul ei cum se clădește o putere nouă și ciudată. Nu va da înapoi. Nu acum, nu când în joc era tot restul vieții ei. Buzele unchiului ei se strânseră și se strâmbară, chiar dacă restul feței lui părea să fie tăiat în piatră. În cele din urmă, tocmai când Lucy era sigură că tăcerea o va frânge, el întrebă, cu vocea tăioasă: — Pot să întreb de ce? — Eu… eu îmi doresc copii, spuse Lucy, agățându-se de prima scuză care îi trecu prin minte. — O, o să ai, spuse el. El zâmbi atunci, iar sângele ei îngheță în vene. — Unchiule Robert? șopti ea. — Poate că nu-i plac femeile, dar o să fie în stare să-și facă treaba suficient de des ca să-ți facă un copil. Iar dacă nu poate… El ridică din umeri. — Ce? Lucy simți cum panica i se dezlănțuie în piept. Ce vrei să spui? — Davenport o să se ocupe de asta. — Tatăl lui? spuse Lucy pe nerăsuflate. — Oricum ar fi, el este moștenitor direct și asta este tot ce contează. Lucy își duse îngrozită mâna la gură. — O, nu pot. Nu pot. Se gândi la lordul Davenport, cu respirația lui oribilă și fălcile puhave. Și ochii lui cruzi, atât de cruzi. El nu va fi blând. Nu știa de unde știe, dar el nu va fi blând. VP - 213

Unchiul ei se aplecă în față de pe scaunul lui și îngustă ochii amenințător. — Toți avem pozițiile noastre în viață, Lucinda, iar a ta este să fii soția unui nobil. Datoria ta este să oferi un moștenitor. Și o să faci asta, oricum consideră Davenport de cuviință. Lucy înghiți în sec. Făcuse întotdeauna ceea ce i se spusese. Acceptase întotdeauna că lumea funcționa în anumite moduri. Visurile puteau să fie ajustate; ordinea socială, nu. „Ia ce ți se oferă și profită la maximum de lucruri”. Era ceea ce spusese dintotdeauna. Era ceea ce făcuse întotdeauna. Dar nu de data asta. Ridică privirea și întâlni fără ocolișuri ochii unchiului ei. — Nu o să fac asta, spuse ea, iar vocea ei nu șovăi. Nu o să mă mărit cu el. — Ce… ai… spus? Fiecare cuvânt răsună ca o afirmație în sine, tăioasă și glacială. Lucy înghiți. — Am spus… — Știu ce ai spus! urlă el și lovi cu palmele în birou cât se ridică în picioare. Cum îndrăznești să mă iei la rost? Te-am crescut, te-am hrănit, țiam dat tot ce ți-a trebuit. Am avut grijă de tine și am protejat familia asta timp de zece ani, când nimic… absolut nimic… nu o să-mi revină. — Unchiule Robert, încercă ea să spună. Dar abia dacă își mai auzi propria voce. Fiecare cuvânt pe care îl spusese era adevărat. Această casă nu-i aparținea. Abbey și niciuna dintre celelalte moșii ale familiei Fennsworth nu-i aparțineau. Nu avea altceva decât ce va alege să-i ofere Richard după ce își va asuma pe deplin poziția de conte. — Eu sunt tutorele tău, spuse unchiul ei, cu o voce atât de scăzută încât îi tremura. Înțelegi? O să te măriți cu Haselby și nu o să mai discutăm niciodată despre asta. Lucy se uită îngrozită la unchiul ei. Fusese tutorele ei timp de zece ani și, în tot acest timp, nu-l văzuse niciodată pierzându-și cumpătul. Își servea mereu neplăcerea la rece. — E din cauza idiotului de Bridgerton, nu-i așa? întrebă el parcă mușcând din cuvinte, apoi lovi furios niște registre aflate pe birou. Se prăbușiră la podea cu o bufnitură puternică. Lucy se trase în spate cu un tremur. — Spune-mi! Ea nu spuse nimic, urmărindu-l prudentă pe unchiul ei care înainta spre ea. — Spune-mi! urlă el. VP - 214

— Da, spuse ea repede și mai făcu un pas înapoi. De unde… De unde ai știut? — Crezi că sunt vreun idiot? Mama și sora lui au cerut amândouă onoarea de a le însoți în aceeași zi? Înjură în barbă. Evident, plănuiau să te fure. — Dar m-ai lăsat să mă duc la bal. — Pentru că sora lui este ducesă, nătângo! Chiar și Davenport a fost de acord că trebuie să te duci. — Dar… — Drăcia dracului, înjură unchiul Robert și o făcu pe Lucy să amuțească. Nu pot să cred cât de proastă ești! Ți-a promis că te ia de nevastă? Chiar ești dispusă să arunci pe geam moștenitorul unui conte englez pentru posibilitățile pe care le are al patrulea fiu al unui viconte? — Da, șopti Lucy. Trebuia ca unchiul ei să fi văzut hotărârea de pe chipul ei pentru că păli. — Ce ai făcut? întrebă el. L-ai lăsat să te atingă? Lucy se gândi la sărutul lor și se îmbujoră. — Vită proastă, șuieră el printre dinți. Ei bine, ai noroc că Haselby nu o să știe să facă diferența între o fecioară și târfa. — Unchiule Robert! Lucy se cutremură îngrozită. Nu devenise atât de curajoasă încât să-i permită cinic să o creadă o stricată. N-aș face niciodată… n-am făcut… Cum ai putea să crezi asta despre mine? — Pentru că te porți ca o imbecilă, se răsti el. Din clipa asta, n-ai voie să mai ieși din casă înainte de nuntă. Dacă trebuie să pun paznici la ușa de la camera ta, o să-i pun. — Nu! țipă Lucy. Cum să-mi faci una ca asta? Ce mai contează? Nu avem nevoie de banii lor. Nu avem nevoie de legăturile lor. De ce să nu mă mărit din iubire? La început, unchiul ei nu reacționă. Părea să fi încremenit, singura mișcare fiind vena care îi zvâcnea la tâmplă. Și apoi, chiar când Lucy avu impresia că începe să respire din nou, el înjură violent și se aruncă spre ea, țintuind-o în perete. — Unchiule Robert! spuse ea cu răsuflarea tăiată. Mâna lui i se îngropă în bărbie, forțându-i capul să stea într-o poziție nefirească. Ea încercă să înghită, dar îi era aproape imposibil acum că gâtul îi era atât de încordat. Nu, reuși ea să mai îngaime, dar era aproape un scâncet. Te rog, oprește-te. Dar strânsoarea lui doar se întări, iar brațul i se apăsă în claviculă, oasele de la încheietură înfigându-i-se dureros în piele. — O să te măriți cu lordul Haselby, șuieră el. O să te măriți cu el și o să-ți spun eu de ce. Lucy nu spuse nimic, doar îl privi lung cu ochi înnebuniți. VP - 215

— Tu, draga mea Lucinda, ești ultima plată dintr-o datorie foarte veche pe care o am față de Lord Davenport. — Ce vrei să spui? șopti ea. — Șantaj, spuse unchiul Robert cu o voce sumbră. Îi plătim lui Davenport de ani buni. — Dar de ce? întrebă Lucy. Ce să fi făcut ca să se justifice șantajul? Buzele unchiului ei se curbară batjocoritor. — Tatăl tău, multiubitul conte de Fennsworth, a fost un trădător. Lui Lucy i se tăie respirația și simți cum i se strânge gâtul și i se pune un nod. Nu putea să fie adevărat. Se gândise poate la o aventură extraconjugală. Poate la un conte care nu era cu adevărat un Abernathy. Dar trădare? Doamne sfinte… nu. — Unchiule Robert, spuse ea, încercând să discute rațional cu el. Trebuie să fie o greșeală. O neînțelegere. Tata… Nu a fost un trădător. — O, te asigur eu că a fost, și Davenport știe asta. Lucy se gândi la tatăl ei. Îl mai putea vedea în minte… înalt, chipeș, cu ochii albaștri și veseli. Cheltuise bani cu o mână prea liberă; ea o știuse chiar și în copilărie. Dar nu era un trădător. Nu se putea să fi fost. Avea onoarea unui gentleman. Lucy își aminti asta. I se citea în felul în care se ținea, în lucrurile pe care i le transmisese. — Minți, spuse ea, și cuvintele parcă îi arseră gâtul. Sau ești prost informat. — Există dovezi, spuse unchiul ei, eliberând-o brusc și traversând cu pași mari încăperea spre sticla de coniac. Își turnă un pahar și sorbi prelung. — Și Davenport le are. — Cum? — Nu știu cum, răbufni el. Știu doar că le are. Le-am văzut. Lucy înghiți și își strânse brațele la piept, căutând încă să asimileze ceea ce îi spunea. — Ce fel de dovezi? — Scrisori, spuse el îndârjit. Scrise de tatăl tău. — Ar putea să fie falsificate. — Au sigiliul lui! urlă el și trânti paharul. Ochii lui Lucy se măriră cât privi cum coniacul se revarsă peste marginea paharului și de pe marginea biroului. — Crezi că aș accepta așa ceva fără să verific cu ochii mei? întrebă unchiul ei. Erau informații… detalii… lucruri pe care ar fi putut să le știe doar tatăl VP - 216

tău. Crezi că aș fi plătit șantajul lui Davenport în toți anii ăștia dacă exista șansa să fie un fals? Lucy clătină din cap. Unchiul ei era în multe feluri, dar nu era prost. — A venit la mine la șase luni după ce a murit tatăl tău. De atunci îi plătesc. — Dar de ce eu? întrebă ea. Unchiul ei chicoti cu amărăciune. — Pentru că o să fii mireasa perfectă, supusă și ascultătoare. O să compensezi pentru lacunele lui Haselby. Davenport trebuia să-l însoare pe băiat cu cineva și avea nevoie de o familie care să nu vorbească. El îi aruncă o privire netulburată. Ceea ce o să și facem. Nu putem să vorbim. Și el știe asta. Ea încuviință din cap. Nu ar fi vorbit niciodată despre astfel de lucruri, indiferent dacă era sau nu soția lui Haselby. Îl plăcea pe Haselby. Nu voia săi complice viața. Dar nici nu-și dorea să fie soția lui. — Dacă nu te măriți cu el, spuse încet unchiul ei, toată familia Abernathy o să fie distrusă. Înțelegi? Lucy rămase înmărmurită. — Nu vorbim despre o fărădelege din copilărie, despre vreun țigan în arborele genealogic. Tatăl tău a comis înaltă trădare. A vândut francezilor secrete de stat, le-a transmis agenților care se dădeau contrabandiști pe coastă. — Dar de ce? șopti Lucy. Nu aveam nevoie de bani. — Cum crezi că am primit banii? i-o întoarse caustic unchiul ei. Iar tatăl tău… Înjură în șoaptă. I-a plăcut mereu pericolul. Probabil a făcut-o pentru senzațiile tari. Nu este asta o glumă făcută pe seama noastră, a tuturor? Chiar titlul de conte este în pericol, și toate astea pentru că tatăl tău și-a dorit să simtă gust de aventură. — Tata nu era așa, spuse Lucy, dar înăuntrul ei nu era atât de sigură. Ea avea doar opt ani când el fusese ucis de un tâlhar la Londra. I se spusese că sărise să apere o doamnă, dar dacă era și asta o minciună? Oare fusese ucis din cauza acțiunilor lui trădătoare? El era tatăl ei, dar cât de multe știa cu adevărat despre el? Însă unchiul Robert nu părea să fi auzit comentariul ei. — Dacă nu te măriți cu Haselby, spuse el, pe un ton scăzut și clar, Lord Davenport o să dezvăluie adevărul despre tatăl tău și o să faci de rușine toată familia Fennsworth. Lucy clătină din cap. Sigur mai exista o altă cale de ieșire. Nu se putea ca totul să stea pe umerii ei. VP - 217

— Nu crezi? Unchiul Robert râse disprețuitor. Cine crezi că o să sufere, Lucinda? Tu? Ei bine, da, presupun că o să ai de suferit, dar putem oricând să-ți facem bagajele, să te trimite la vreo școală și să te lăsăm să putrezești acolo ca profesoară. Probabil ți-ar plăcea. Făcu câțiva pași în direcția ei, fără ca ochii să-i părăsească vreodată chipul. — Dar gândește-te la fratele tău, spuse el. Cum o să se descurce el ca fiu al unui trădător notoriu? Aproape sigur regele o să-l lase fără titlu. Și, de asemenea, fără cea mai mare parte din avere. — Nu, spuse Lucy. Nu. Nu voia să creadă ce auzea. Richard nu făcuse nimic rău. Cu siguranță nu putea să suporte consecințele pentru păcatele tatălui său. Ea se lăsă pe un scaun, încercând cu disperare să-și facă ordine în gânduri și emoții. Trădare. Cum să fi făcut tatăl ei una ca asta? Era ceva contrar oricărui lucru în care fusese crescută să creadă. Tatăl ei nu iubise Anglia? Nu-i spusese el că familia Abernathy avea o datorie sfântă față de toată Marea Britanie? Sau unchiul Robert fusese cel care îi spusese asta? Lucy închise ochii strâns, încercând să-și amintească. Cineva îi spusese asta. Era sigură. Își amintea și locul în care i se spusese, în fața portretului primului conte. Și îți amintea mirosul care plutea în aer și cuvintele exacte, și… la naiba, își amintea totul, mai puțin cine îi povestise totul. Deschise ochii și se uită la unchiul ei. Probabil că el. Părea ceva ce ar fi spus el. El nu vorbea prea des cu ea, dar când o făcea, datoria era întotdeauna subiectul zilei. — O, tată, șopti ea. Cum putuse să facă așa ceva? Să-i vândă secrete lui Napoleon… pusese în pericol viața a mii de soldați britanici. Sau chiar… Simți un gol în stomac. Doamne sfinte, se putea să fi fost responsabil pentru moartea lor. Cine știa ce dezvăluise dușmanului, câte vieți se pierduseră din cauza acțiunilor întreprinse de el? — De tine depinde, Lucinda, spuse unchiul ei. Este singura cale prin care să pui punct poveștii ăsteia o dată pentru totdeauna. Ea clătină din cap, fără să înțeleagă. — Ce vrei să spui? — De îndată ce o să fii o Davenport, nu mai are cum să existe niciun șantaj. Orice rușine ar aduce asupra noastră ar cădea și pe umerii lor. Se îndreptă spre fereastră, sprijinindu-se puternic de pervaz cât privi afară. După zece ani, în sfârșit, eu o să… într-un sfârșit, noi o să fim liberi. VP - 218

Lucy nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Unchiul Robert o privi peste umăr, apoi se întoarse și se apropie de ea, cercetând-o atent pe tot drumul. — Văd că acum înțelegi gravitatea situației, spuse el. Ea îl privi cu ochi bântuiți. Nu exista urmă de compasiune pe chipul lui, nici milă sau afecțiune. Doar masca glacială a datoriei. Făcuse ceea ce se aștepta de la el, iar ea va trebui să facă la fel. Se gândi la Gregory, la chipul lui când o ceruse de soție. O iubea. Ea nu știa prin ce minune se întâmplase, dar o iubea. Și ea îl iubea pe el. Doamne, era aproape amuzant. Ea, care luase mereu în zeflemea dragostea romantică, îi căzuse în capcană. Cu totul și fără urmă de speranță, se îndrăgostise… suficient cât să lase deoparte toate lucrurile în care avusese impresia că crezuse. Pentru Gregory era dispusă să pășească cu brațele deschise în scandal și haos. Pentru Gregory, ar fi înfruntat bârfele, șușotelile și aluziile. Ea, care înnebunea când pantofii nu îi erau aranjați în dulap, era pregătită să renunțe la fiul unui conte cu patru zile înainte de nuntă! Dacă nu era dragoste, chiar nu știa ce este. Numai că acum totul se terminase. Speranțele ei, visurile ei, riscurile pe care tânjea să și le asume… toate se duseseră pe apa Sâmbetei. Nu avea de ales. Dacă îl sfida pe Lord Davenport, familia ei era distrusă. Se gândi la Richard și la Hermione… atât de fericiți, atât de îndrăgostiți. Cum să-i condamne la o viață petrecută în rușine și sărăcie? Dacă se mărita cu Haselby, nu se va bucura de viața pe care și-o dorise pentru ea, însă nu va suferi. Haselby era înțelegător. Era amabil. Dacă îl ruga, sigur o va proteja de tatăl lui. Iar viața ei va fi… Comodă. O rutină. Mult mai bine decât s-ar fi descurcat Richard și Hermione dacă rușinea tatălui ei ar fi fost făcută publică. Sacrificiul ei nu era nimic în comparație cu ce va fi obligată să îndure familia ei dacă Lucy refuza. Nu fusese o vreme în care nu-și dorise nimic mai mult decât confort și rutină? Nu avea cum să învețe să-și dorească asta din nou? — O să mă mărit cu el, spuse ea, aruncând în treacăt o privire spre fereastră. Ploua. Când începuse să plouă? — Bun. Lucy rămase pe scaun, perfect nemișcată. Simțea cum i se scurge energia din corp, alunecând de-a lungul membrelor, pierzându-se pe degetele de la VP - 219

mâini și de la picioare. Doamne, era obosită. Istovită. Și se tot gândea că vrea să plângă. Dar nu avu lacrimi. Chiar după ce se ridică și reveni încet în camera ei… nu avu lacrimi. A doua zi, când majordomul o întrebă dacă este acasă pentru domnul Bridgerton și ea scutură din cap… nu avu lacrimi. Și a doua zi după aceea, când fu obligată să facă același lucru… nu avu lacrimi. Dar a doua zi după aceea, după ce petrecuse 20 de ore ținându-i cartea de vizită, trecându-și ușor degetul peste numele lui, urmărind fiecare literă – Onor. Gregory Bridgerton – începu să le simtă, înțepându-i ochii. Apoi îl surprinse pe trotuar, cu privirea ridicată spre fațada de la Fennsworth House. Și o văzu. Știa că o văzu; el făcu ochii mari, trupul i se încordă, iar ea reuși să simtă fiecare dram de uluire și furie. Lăsă perdeaua să cadă. Repede. Și rămase acolo, tremurând, cutremurându-se și totuși incapabilă să se miște. Picioarele îi erau țintuite în podea și începu să simtă din nou… acea panică îngrozitoare care i se învolbura în pântec. Era greșit. Totul era atât de greșit și totuși știa că face ce trebuia. Rămase acolo. La fereastră, privind lung faldurile draperiei. Rămase acolo, în timp ce membrele ei deveniră tot mai încordate, și rămase acolo, în timp ce se chinui să respire. Rămase acolo când inima începu să i se strângă în piept, din ce în ce mai tare, și rămase acolo când totul începu să se întunece încetul cu încetul. Apoi, reuși cumva să se ducă până la pat și să se întindă. Și abia atunci, în cele din urmă, își găsi lacrimile.

VP - 220

Capitolul 19 În care eroul nostru ia problema – și pe eroina noastră – în propriile mâini. Vineri Gregory era disperat. Se dusese să o viziteze de trei ori pe Lucy la Fennsworth House. De trei ori fusese refuzat. Nu mai avea timp. Ei nu mai aveau timp. Ce naiba se întâmpla? Chiar dacă unchiul lui Lucy i-ar fi respins rugămintea de a anula nunta – și el nu se putea să fi fost mulțumit; la urma urmei, ea încerca să scape de un viitor conte cu siguranță Lucy ar fi încercat să ia legătura cu el. Îl iubea. O știa așa cum își cunoștea propria voce, propria inimă. O știa așa cum știa că pământul era rotund, ochii ei erau albaștri și că doi plus doi făceau întotdeauna patru. Lucy îl iubea. Ea nu mințea. Nu putea să mintă. Nu ar fi mințit. Nu în privința unui asemenea lucru. Ceea ce însemna că ceva nu era în regulă. Nu putea să existe altă explicație. O căutase prin parc, așteptase ore întregi pe banca unde îi plăcea ei să hrănească porumbeii, dar nu apăruse. Stătuse de veghe la ușa ei, sperând că poate o întâlnea când ieșea să se ocupe de comisioane, dar ea nu se aventurase pe afară. Și apoi, după ce i se refuzase a treia oară vizita, o zărise. Doar clipă la fereastră; lăsase iute draperiile. Dar fusese de ajuns. Nu reușise să-i vadă chipul… nu suficient cât să-i ghicească expresia. Dar simțise ceva în felul în care se mișcase, în felul grăbit, aproape înnebunit în care lăsase draperiile să cadă. Ceva nu era în regulă. Era ținută închisă împotriva propriei voinței? I se administraseră pastile? Mintea lui Gregory se gândea la toate posibilitățile, una mai cruntă decât alta. Și acum era vineri seară. Nunta ei avea loc în mai puțin de douăsprezece ore. Și nu se auzea nicio șoaptă – nicio umbră – de bârfă. Dacă ar fi existat VP - 221

măcar o urmă de îndoială că era posibil ca nunta Haselby-Abernathy să nu aibă loc după cum era în plan, Gregory ar fi auzit cu siguranță. Hyacinth ar fi spus ceva. Hyacinth știa tot, de obicei înaintea celor care erau subiect de zvon. Gregory stătea cufundat în umbre, peste drum de Fennsworth House, și se sprijinea de trunchiul unui copac, privind lung, pur și simplu privind lung. Aceea era fereastra ei? Cea prin care o văzuse mai devreme? Nu se zărea niciun licăr de lumânare, dar draperiile erau probabil grele și groase. Sau poate se dusese la culcare. Era târziu. Și trebuia să participe la o nuntă dimineața. Dumnezeule! Nu putea să o lase să se mărite cu lordul Haselby. Nu putea. Dacă știa un lucru în adâncul inimii lui, acela era că el și Lucinda Abernathy erau predestinați să fie soț și soție. Chipul ei era cel pe care trebuia să-l privească în fiecare dimineață, pe deasupra ouălor și costiței, a heringului afumat, a codului și pâinii prăjite. Se simți cuprins de un chicot, dar era râsul acela nervos și disperat, sunetul pe care îl scoteai când singura alternativă pe care o aveai era să plângi. Lucy trebuia să se mărite cu el, chiar și numai ca să mănânce împreună tone peste tone de mâncare în fiecare dimineață. Se uită la fereastra ei. La cea care spera să fie fereastra ei. La ce noroc avea, probabil privea visător spre toaleta slujitorilor. Habar nu avea cât stătuse acolo. Pentru prima dată de când se știa, se simțea neputincios și măcar ce făcea acum – să urmărească o afurisită de fereastră – era ceva ce putea să controleze. Se gândi la viața lui. Binecuvântată, fără îndoială. O mulțime de bani, o familie minunată, nenumărați prieteni. Era sănătos, întreg la minte și, până la fiascoul cu Hermione Watson, cu o încredere de neclintit în propria judecată. Poate că nu era mai disciplinat bărbat din lume și poate ar fi trebuit să acorde mai multă atenție tuturor lucrurilor pe tema cărora îi plăcea lui Anthony să-l necăjească, dar știa ce era bine, știa ce era rău și știuse – știuse fără nicio urmă de îndoială – că viața lui va fi o poveste de fericire și bucurie. Așa era el, pur și simplu. Nu era melancolic. Nu avea accese de furie. Și nu fusese niciodată nevoit să se străduiască foarte mult. Ridică gânditor privirea spre fereastră.

VP - 222

Ajunsese să se complacă. Atât de sigur de propriul final fericit încât nu crezuse – încă nu-i venea să creadă – că se putea să nu obțină ceea ce își dorea. El o ceruse de soție. Ea acceptase. Adevărat, îi fusese promisă lui Haselby și încă îi mai era, de altfel. Dar nu se presupunea că dragostea adevărată ieșea învingătoare? Nu fusese cazul pentru toți frații și surorile lui? De ce naiba era el așa de ghinionist? Se gândi la mama lui și își aminti expresia de pe chipul ei, când îi analizase cu atâta iscusință caracterul. Își dădu seama că ghicise aproape totul foarte bine. Dar doar aproape tot. Era adevărat că nu fusese niciodată nevoit să se chinuie foarte tare pentru ceva. Dar aceasta era doar parte din poveste. Nu era vreun indolent. Și-ar fi dat toată silința dacă… Dacă ar fi avut un motiv. Se uită lung la fereastră. Acum avea un motiv. Își dădu seama că așteptase. Așteptase ca Lucy să-și convingă unchiul o elibereze de angajamentul ei. Așteptase ca piesele disparate care compuneau viața lui să-și găsească locul pentru a o putea potrivi pe ultima cu un „Aha!” triumfător. Așteptase. Așteptase dragostea. Așteptase să facă o vizită. Așteptase mai multă claritate, momentul acela în care să știe exact cum să procedeze. Era timpul să nu mai aștepte, să uite de soartă și destin. Era timpul să acționeze. Să-și dea silința. Din greu. Nimeni nu îi putea oferi acea ultimă piesă; trebuia să și-o găsească singur. Trebuia să o vadă pe Lucy. Și trebuia să se întâmple acum, din moment ce părea că îi era interzis să o viziteze pe căi mai convenționale. Traversă strada, apoi se strecură pe după colț până în spatele casei. Ferestrele de la parter erau închise bine și totul era cufundat în întuneric. Mai sus pe fațadă, vreo câteva perdele fâlfâiau în adierea vântului, dar Gregory nu avea cum să escaladeze clădirea fără să-și rupă gâtul. Trecu în revistă împrejurimile. În stânga, strada. În dreapta, aleea și grajdurile. Iar în fața lui… Intrarea slujitorilor. O privi gânditor. El bine, de ce nu? VP - 223

Făcu un pas înainte și își așeză mâna pe clanță. Întoarse. Gregory aproape râse încântat. Măcar începuse să creadă din nou – bine, poate doar un pic – în soartă, destin și toate celelalte aiureli. Cu siguranță aceasta nu era o situație obișnuită. Probabil vreun servitor se strecurase afară, poate chiar la propria întâlnire de taină. Dacă ușa era descuiată, atunci clar Gregory trebuia să intre. Sau era nebun la cap. Decise să creadă în soartă. Închise ușa liniștit în urma lui, apoi își oferi o clipă pentru ca ochii să i se obișnuiască cu întunericul. Părea să se afle într-o cămară mare, cu bucătăria în dreapta. Erau șanse ca unii dintre slujitorii mai de jos să doarmă prin apropiere, astfel că își scoase cizmele și le luă într-o mână când se aventură mai adânc în casă. Picioarele acoperite de ciorapi rămaseră tăcute pe măsură ce se furișă pe scările din spate, îndreptându-se spre etajul al doilea – cel la care credea că se afla dormitorul lui Lucy. Se opri pe palier, oprindu-se pentru un moment de liniște înainte să pășească pe coridor. Ce era în mintea lui? Nu avea nici cea mai mică idee despre ce se putea întâmpla dacă era prins aici. Încălca vreo lege? Probabil. Nu-și putea imagina cum să nu încalce una. Și în timp ce poziția lui de frate al unui viconte îl va salva de la spânzurătoare, nu va scăpa cu fața curată când casa în care alesese să intre pe furiș îi aparținea unui conte. Dar trebuia să o vadă pe Lucy. Gata cu așteptarea. Mai rămase o clipă pe palier ca să se orienteze, apoi se duse spre partea din față a casei. În capăt erau două uși. Se opri, revăzând în gând fațada casei, apoi întinse mâna spre ușa din stânga. Dacă Lucy chiar fusese în camera ei când o văzuse, atunci aceasta era ușa bună. Dacă nu… Ei bine, atunci habar nu avea. Nimic. Și iată că era aici, rătăcind prin casa contelui de Fennsworth după miezul nopții. Doamne sfinte! Apăsă încet pe clanță, scoțând un oftat ușurat când aceasta nu scoase niciun pocnet și niciun scârțâit. Întredeschise ușa atât cât să se strecoare cu tot corpul prin deschizătură, apoi o închise cu grijă în urma lui. Și abia atunci își permise să cerceteze încăperea. Era întuneric, aproape nicio rază de lună nu se reflecta pe la ferestre. Cu toate acestea, ochii lui se adaptaseră deja în întuneric și putea să distingă diferite piese de mobilier… o măsuță de toaletă, un dulap… Un pat. VP - 224

Era un pat greu și masiv, cu un baldachin și acoperit din toate părțile de draperii. Dacă într-adevăr era cineva acolo, persoana în cauză dormea liniștită… nu se auzea niciun sforăit, niciun foșnet, nimic. „Așa ar dormi Lucy”, se gândi el brusc. Buștean. Nu era vreo făptură plăpândă, Lucy a lui, și nu ar fi acceptat să nu se bucure de o noapte perfect odihnitoare. Părea ciudat că era atât de sigur de asta, dar era. O cunoștea, își dădu el seama. O cunoștea cu adevărat. Și nu era doar vorba despre lucrurile obișnuite. De fapt, el nu știa lucrurile obișnuite. Nu știa care era culoarea ei preferată. Nici nu putea să-i ghicească animalul preferat sau mâncarea favorită. Dar părea să nu conteze dacă nu știa de prefera rozul, albastrul, violetul sau negrul. El îi cunoștea inima. Își dorea inima ei. Și nu-i putea permite să se mărite cu altcineva. Cu atenție, trase draperiile într-o parte. Nu era nimeni acolo. Gregory înjură în șoaptă, până când își dădu seama că cearșafurile erau un adevărat talmeș-balmeș, iar perna mai păstra urma proaspătă lăsată de capul cuiva. Se întoarse chiar la timp și văzu un sfeșnic care se leagănă înfricoșător prin aer. Scoțând un mormăit surprins, el se lăsă în jos, dar nu atât de repede încât să evite o lovitură razantă care îl nimeri exact în tâmplă, înjură din nou, de data asta cu voce tare, și apoi auzi… — Gregory? Clipi. — Lucy? Ea se repezi spre el. — Ce cauți aici? El făcu nerăbdător semn spre pat. — De ce nu dormi? — Pentru că mâine mă mărit. — Ei bine, de asta sunt aici. Ea îl privi mută, de parcă prezența lui era atât de neașteptată încât nu reușea să aleagă reacția potrivită. — Credeam că ești un hoț, spuse ea în cele din urmă și făcu semn spre sfeșnic. El își permise să schițeze un surâs. — Ca s-o spun pe de-a dreptul, murmură el, chiar sunt. Pentru o clipă, păru tentată să-i întoarcă zâmbetul. Dar, în schimb, își înfășură brațele peste piept și spuse: VP - 225

— Trebuie să pleci. Acum. — Nu până nu vorbești cu mine. Ochii ei alunecară spre un punct aflat dincolo de umărul lui. — Nu este nimic de spus. — Dar un „te iubesc”? — Nu spune asta, șopti ea. El făcu un pas în față. — Te iubesc. — Gregory, te rog. Veni și mai aproape. — Te iubesc. Ea trase aer în piept. Își îndreptă umerii. — Mă mărit cu Lord Haselby mâine. — Nu, spuse el, nu te măriți. Buzele ei se întredeschiseră. El se întinse și îi prinse mâna într-a lui. Ea nu se trase înapoi. — Lucy, șopti el. Ea închise ochii. — Rămâi cu mine, spuse el. Încet, ea clătină din cap. — Te rog, nu. El o trase mai aproape și eliberă sfeșnicul dintre degetele ei relaxate. — Rămâi cu mine, Lucy Abernathy. Fii dragostea mea, te rog, fii soția mea. Ea deschise ochii, dar îi menținu privirea doar o clipă înainte de a se întoarce. — Doar înrăutățești și mai mult lucrurile, șopti ea. Durerea din vocea ei era insuportabilă. — Lucy, spuse el, atingându-i obrazul, lasă-mă să te ajut. Ea clătină din cap, dar se opri când obrazul ajunse să se odihnească în palma lui. Nu pentru mult timp. O fracțiune de secundă. Dar el o simți. — Nu poți să te măriți cu el, spuse el, și îi ridică fața ei spre a lui. Nu o să fii fericită. Ochii ei străluciră când îl întâlniră pe ai lui. În lumina difuză a nopții, păreau întunecați, de un cenușiu-închis și dureros de triști. El își putea închipui tot universul ascuns în adâncul privirii ei. Tot ce trebuia să știe, tot ce va avea vreodată nevoie să știe… era acolo, înăuntrul ei. — Nu o să fii fericită, Lucy, șopti el. Știi că nu o să fii. Totuși, ea nu vorbi. Singurul sunet pe care îl scotea era respirația ei, plutindu-i liniștit pe buze. Și apoi, în cele din urmă… — O să fiu mulțumită. VP - 226

— Mulțumită? repetă el. Mâna lui coborî de pe chipul ei și reveni lângă corp când el se îndepărtă. O să fii mulțumită? Ea încuviință din cap. — Și este de ajuns? Ea dădu iar din cap, mai scurt de astă dată. Furia începu să clocotească în interiorul lui. Era dispusă să renunțe la el pentru asta? De ce nu era dispusă să lupte? Îl iubea, dar îl iubea suficient? — Este vorba de rangul lui? întrebă el. Este atât de important pentru tine să fii contesă? Lucy așteptă prea mult înainte de a răspunde și el știu că mințea atunci când îi spuse: — Da. — Nu te cred, spuse el, iar vocea lui răsună îngrozitor. Rănită. Furioasă. Își privi mâna, clipind surprins când își dădu seama că mai ținea încă sfeșnicul. Își dorea să-l azvârle de perete. În schimb, îl lăsă jos. Văzu că mâinile nu îi erau chiar sigure. Se uită la ea. Lucy spuse nimic. — Lucy, o imploră el, doar spune-mi. Lasă-mă să te ajut. Ea își înghiți nodul din gât, și el își dădu seama că nu se mai uita la chipul lui. Îi luă mâinile într-ale lui. Ea se încordă, dar nu se îndepărtă. Stăteau față în față și el vedea cum pieptul i se ridică și cobora în mișcări sacadate. Se potrivea cu ceea ce simțea înăuntrul lui. — Te iubesc, spuse el. Pentru că dacă tot continua să i-o spună, poate era de ajuns. Poate cuvintele reușeau să umple încăperea, o învăluiau și i se furișau pe sub piele. Poate își dădea seama, în cele din urmă, că existau anumite lucruri care nu se puteau nega. — Suntem făcuți unul pentru altul, spuse el. Pentru totdeauna. Ochii ei se închiseră. Clipi o dată, apăsat. Dar când îi deschise din nou, părea distrusă. — Lucy, spuse el, încercând să-și pună toată inima într-un singur cuvânt. Lucy, spune-mi… — Te rog, nu zice asta, spuse ea, întorcând capul ca să nu se uite la el. Vocea i se poticni și tremură. Spune orice altceva, dar nu asta. — De ce nu? Și apoi șopti: — Pentru că este adevărat. VP - 227

Lui Gregory i se tăie răsuflarea și, cu o mișcare iute, o trase spre el. Nu era o îmbrățișare; nu chiar. Degetele li se împletiră, își îndoiră brațele pentru ca mâinile să li se întâlnească între umeri. El îi șopti numele. Buzele lui Lucy se despărțiră. El îi șopti din nou numele, atât de blând, încât cuvintele răsunară mai mult ca o mișcare decât ca un sunet.

Lucy, Lucy. Ea rămase nemișcată, abia răsuflând. Corpul lui era atât de aproape de al ei, dar nu se atingeau încă. Totuși, o căldură umplea spațiul dintre ei, învolburându-se prin cămașa ei de noapte, tremurând peste pielea ei. Ea fremătă. — Lasă-mă să te sărut, șopti el. Încă o dată. Lasă-mă să te mai sărut o dată și dacă îmi spui să plec, îți jur că plec. Lucy simți cum alunecă, cufundându-se în nevoie, glisând într-un loc tulbure de dragoste și dorință unde nu era atât de ușor să distingi între ce era bine și ce era rău. Îl iubea. Îl iubea atât de mult, iar el nu putea să fie al ei. Inima îi bătea nebunește în piept, respirația îi tremura și singurul lucru la care se putea gândi era că nu se va mai simți niciodată așa. Nimeni nu se va mai uita la ea așa cum o făcea Gregory în acel moment. În mai puțin de o zi urma să se mărite cu un bărbat care nu-și va dori nici măcar să o sărute. Nu va simți niciodată această încordare stranie în centrul feminității ei, vibrând în pântecul ei. Era ultima dată când se uita lung la buzele unui bărbat și tânjea ca ele să le atingă pe ale ei. Doamne, îl dorea. Își dorea asta. Înainte de a fi prea târziu. Iar el o iubea. O iubea. I-o spusese și, chiar dacă nu-i venea să creadă, îl credea pe el. Ea își umezi buzele. — Lucy, șopti el, numele ei răsunând ca o întrebare, o declarație și o rugăminte… toate într-una singură. Ea dădu din cap. Și apoi, pentru că știa că nu putea nici să se mintă, nici să-l mintă pe el, rosti cuvintele. — Sărută-mă. Nu avea cum să se prefacă mai târziu, să susțină că fusese cuprinsă de iureșul pasiunii, privată de capacitatea de a mai gândi. Decizia îi aparținea. Și ea decise. Pentru o clipă, Gregory nu făcu nicio mișcare, dar știa că el o auzea. Răsuflarea lui se dezlănțuia într-o cadență inegală, iar ochii lui căpătară parcă un aer lichid în timp ce o privea. VP - 228

— Lucy, spuse el, cu vocea răgușită, adâncă, aspră și în alte o mie de moduri care o făceau să se topească. Buzele lui găsiră locul în care se întâlneau maxilarul și gâtul ei. — Lucy, murmură el. Ea își dori să spună ceva în schimb, dar nu reuși. Trebuie să-și mobilizeze toată forța doar ca să-i ceară să o sărute. — Te iubesc, șopti el, presărând săruturi de-a lungul gâtului ei și până la claviculă. Te iubesc. Te iubesc. Erau cele mai chinuitoare, minunate, cumplite, extraordinare cuvinte pe care i le-ar fi putut spune. Ea își dorea să plângă… de fericire și de tristețe. Plăcere și durere. Și înțelese – pentru prima dată în viață – înțelese bucuria neastâmpărată a egoismului. Nu ar fi trebuit să facă asta. Știa că nu trebuia. Și mai știa că probabil el va rămâne cu impresia că ea va găsi o cale de a ieși din logodna cu Haselby. Îl mințea. Cu aceeași certitudine pe care i-ar fi dat-o cuvintele, dacă le-ar fi rostit. Dar nu se putu abține. Acesta era momentul ei. Momentul în care să țină fericirea în mâini. Și trebuia să dureze o veșnicie. Încurajată de focul care ardea înăuntrul ei, Lucy își lipi febril mâinile de obrajii lui, trăgându-i gura spre a ei într-un sărut înfierbântat. Habar nu avea ce face – era sigură că trebuiau să existe reguli pentru toate acestea, dar nu-i mai păsa. Nu voia decât să-l sărute. Nu se mai putea opri. Una dintre mâinile lui coborî spre șoldurile ei, arzând prin țesătura subțire a cămășii de noapte. Apoi pluti până spre posteriorul ei, frământând și dezmierdând, și spațiul dintre ei deveni o simplă amintire. Simțea cum alunecă, apoi se aflau pe pat, ea stătea pe spate, corpul lui se apăsa peste al ei, cu căldura și greutatea lui extraordinar de masculine. Se simțea ca o femeie. Se simțea ca o zeiță. Se simțea că de parcă ar fi putut să se înfășoare în jurul lui și să nu-i mai dea drumul niciodată. — Gregory, șopti ea, găsindu-și vocea în timp ce degetele ei se împletiră în părul lui. El încremeni, și ea știa că aștepta să-i spună mai multe. — Te iubesc, spuse ea, pentru că era adevărat și pentru că avea nevoie de ceva care să fie adevărat. A doua zi, o va urî. A doua zi, îl va trăda, dar măcar acum nu va minți. — Te vreau, spuse ea, când el își înălță capul pentru a o privi în ochi. VP - 229

Se uită lung la ea și ea știa că îi oferea o ultimă șansă pentru a se retrage. — Te vreau, spuse ea din nou, pentru că îl dorea dincolo de cuvinte. Voia să o sărute, să o facă a lui și să uite că nu șoptea cuvinte de dragoste. — Lu… Ea îi puse un deget pe gură. Și șopti: — Vreau să fiu a ta. Și apoi adăugă: Astă-seară. Corpul lui se cutremură, respirația lui fremătă apăsat peste buzele ei. El murmură ceva, poate numele ei, și apoi gura lui o întâlni pe a ei într-un sărut care oferea și revendica, îi punea corpul pe jar și o consuma… până când lui Lucy îi fu imposibil să nu se agite sub el. Mâinile ei alunecară spre gâtul lui, apoi se strecurară pe sub haină, degetele căutând disperate ardoarea și pielea. Cu o înjurătură mormăită pe un ton aspru, el se ridică, încă ținânduse deasupra ei, și își smulse haina și lavaliera cu gesturi febrile. Ea îl privi cu ochii mari. El își scotea cămașa, fără mișcări domoale sau delicate, ci cu o viteză înfrigurată care trăda intensitatea dorinței lui. Își pierduse controlul. Poate că nici ea nu mai deținea controlul, dar nici el. Și el căzuse pradă acestui foc mistuitor, la fel ca ea. El își azvârli cămașa deoparte, iar ei i se tăie răsuflarea când îl văzu, cu bruma nedeslușită de păr pe piept, mușchii sculptați și încordați sub piele. Era frumos. Nu-și dăduse seama că un bărbat putea să fie frumos, dar era singurul cuvânt în stare să-l descrie. Ea ridică o mână și o așeză cu blândețe pe pielea lui. Sângele lui se înfioră și pulsă sub atingerea ei, iar Lucy aproape că se trase înapoi. — Nu, spuse el, acoperindu-i mâna cu a lui. Își înfășură degetele peste ale ei și apoi le duse la inimă. Se uită în ochii ei. Ea nu putea să întoarcă privirea. Și apoi el își reluă asaltul, cu corpul lui tare și fierbinte pe al ei, mâinile umblau peste tot și buzele umblau peste tot. Iar cămașa de noapte… Nu mai părea să acopere atât de mult din ea. I se ridică pe coapse, apoi se strânse în jurul taliei. El o atingea… nu acolo, dar aproape. Zăbovind peste pântecul ei, făcându-i pielea să se aprindă. — Gregory, spuse ea cu răsuflarea întretăiată, pentru că cumva degetele lui îi găsiseră sânul. — O, Lucy, gemu el, cuprinzându-i sânul în mână, strângând, tachinând sfârcul și… O, Doamne! Cum era posibil să simtă mângâierile lui acolo? Șoldurile ei se arcuiră și se înclinară și ea simți nevoia de a fi mai aproape. Avea nevoie de ceva ce nu putea să numească, ceva care să o umple, să o completeze. VP - 230

Acum trăgea de cămașa ei de noapte, care i se strecură pe deasupra capului și o lăsă scandalos de dezgolită. Din instinct, una dintre mâinile ei se ridică ca să se acopere, dar el o apucă de încheietură și o păstrase lipită de pieptul lui. O încălecă, stând drept, uitându-se la ea de parcă… de parcă… De parcă ar fi fost frumoasă. O privea așa cum obișnuiau să o privească întotdeauna bărbații pe Hermione, doar că era cumva vorba de mai mult acum. Mai multă pasiune, mai multă dorință. Se simțea venerată. — Lucy, murmură el, mângâind delicat linia laterală a sânului ei. Simt… cred… Buzele ei i se întredeschiseră și ea clătină din cap. Încet, de parcă el nu ar fi înțeles prea bine ce i se întâmpla. — Asta, șopti el. Toată viața mea. Nici măcar n-am știut. N-am știut. Lucy îl luă de mână și o duse la gură, sărutându-i palma. Ea înțelesese. Respirația lui se acceleră, apoi se ridică ușor de pe ea, mâinile lui revenind spre șlițul pantalonilor. Ea făcu ochii mari și privi. — O să fiu blând, îi jură el. Îți promit. — Nu-mi fac griji, spuse ea, și reuși să zâmbească. Buzele lui se curbară într-un surâs. — Pari îngrijorată. — Nu sunt. Dar totuși, ochii ei continuară să rătăcească. Gregory chicoti, întinzându-se lângă ea. — S-ar putea să doară. Mi s-a spus că doare la început. Lucy clătină din cap. — Nu-mi pasă. El își lăsă mâna să danseze pe brațul ei. — Nu uita, chiar dacă o să doară, o să se simtă din ce în ce mai bine apoi. Ea simți că cum focul mocnit începe să ardă din nou în pântecul ei. — Cât de bine? întrebă ea, cu o voce șoptită și necunoscută. El zâmbi în timp ce degetele lui îi găsiră șoldul. — Destul, mi s-a spus. — Destul, întrebă ea, acum abia în stare să mai vorbească, sau… destul de mult? El se mișcă deasupra ei, pielea lui găsind fiecare centimetru din pielea ei. Era o senzație indecentă. Era fericire curată. VP - 231

— Destul de mult, răspunse el, mușcând-o ușor de gât. De fapt, cu mult mai mult. Ea simți cum picioarele i se desfac, iar trupul lui se cuibărește în spațiul dintre ele. Putea să-l simtă tare și fierbinte, apăsându-se spre ea. Ea încremeni, iar el trebuia să o fi simțit, pentru că buzele lui fredonară la urechea ei un „Șșșt” catifelat. De acolo, el se mută mai jos. Și mai jos. Și mai jos. Gura lui desenă o cale de săruturi mistuitoare de-a lungul gâtului ei până la scobitura umărului, și apoi… O, Doamne! Mâna lui îi cuprinse sânul, rotund și plin, și gura lui găsi sfârcul. Ea se zvârcoli sub el. El chicoti, iar cealaltă mână îi găsi umărul. O țintui în pat câtă vreme el își continuă neobosit dulcea tortură, oprindu-se o secundă doar ca să se mute de cealaltă parte. — Gregory, scânci Lucy, pentru că nu știa ce altceva să mai spună. Era pierdută în fascinația senzației, pe deplin neputincioasă sub năvala lui senzuală. Nu putea să explice, nu putea să se concentreze sau să gândească limpede. Nu mai putea decât să simtă, și era cel mai înspăimântător și mai încântător lucru pe care și-l închipuise vreodată. Cu o ultimă mușcătură delicată, el îi eliberă sânul și fața lui se întoarse spre a ei. Respirația îi era inegală, mușchii încordați. — Atinge-mă, spuse el răgușit. Buzele ei se deschiseră și ochii ei îi găsiră pe ai lui. — Oriunde, îl imploră el. Abia atunci Lucy își dădu seama că mâinile îi rămăseseră nemișcate de-o parte și de alta, strângând așternuturile de parcă astfel ar fi putut să-și păstreze luciditatea. — Îmi pare rău, spuse ea, și apoi, în mod uluitor, izbucni în râs. Gura lui se curbă într-un colț. — Trebuie să te dezobișnuim de obiceiul ăsta, murmură el. Ea își lăsă mâinile să zboare spre spatele lui, explorându-i ușor pielea. — Nu vrei să-mi cer iertare? întrebă ea. Când el glumea, când o tachina… o făcea să se simtă în largul ei. O făcea să se simtă îndrăzneață. — Nu pentru asta, gemu el. Ea își frecă picioarele de gambele lui. — Niciodată? VP - 232

Și apoi mâinile lui începură să facă lucruri imposibil de descris. — Vrei ca eu să-mi cer iertare? — Nu, spuse cu răsuflarea întretăiată. El o atingea cu o intimitate tainică, în feluri în care nici nu știa că putea să fie atinsă. Ar fi trebuit să fie cel mai îngrozitor lucru din lume, dar nu era. O făcea să se întindă, să se arcuiască, să se zvârcolească. Nu știa ce simte… nu ar fi reușit să descrie în cuvinte nici dacă Shakespeare însuși ar fi scris în locul ei. Dar își dorea mai mult. Era singurul ei gând, singurul lucru pe care îl știa. Gregory o ducea undeva. Se simțea atrasă, luată pe sus, dusă departe. Și își dorea totul. — Te rog, imploră ea, cuvântul alunecându-i pe neașteptate printre buze. Te rog… Dar nici Gregory nu mai avea cuvinte. Îi spuse numele. Îl reperă la nesfârșit, de parcă buzele lui ar fi uitat orice alte cuvinte. — Lucy, șopti el și își mută gura spre adâncitura dintre sânii ei. Lucy, gemu el, strecurându-și un deget înăuntrul ei. Și apoi i se tăie răsuflarea.

— Lucy! Ea îl atinsese. Încet, șovăitor. Dar îl atingea. Sub mâna ei, mângâierea ei se simțea de parcă el ar fi luat foc. — Îmi pare rău, spuse ea, și își retrase iute mâna. — Nu-ți cere scuze, mârâi el, nu pentru că era supărat, ci pentru că abia putea vorbi. El îi găsi mâna ei și o trase înapoi. Atât de mult te vreau, spuse el, și o înfășură în jurul lui. Cu tot ce am, tot ce sunt. Nasul lui era la mai puțin de un centimetru distanță de al ei. Răsuflările li se amestecau și ochii… Parcă erau unul și același. — Te iubesc, murmură el și se așeză mai bine. Mâna ei alunecă, apoi se mișcă pe spatele lui. — Și eu te iubesc, șopti ea, apoi ochii i se făcură mari, de parcă ar fi fost uimită de ce îi spusese. Dar lui nu-i mai păsa. Nu conta dacă voise să i-o spună sau nu. O spusese și nu va mai putea să-și ia niciodată cuvintele înapoi. Ea era a lui. Și el era al ei. Cât rămase nemișcat, apăsându-se ca o adiere la intrarea feminității ei, își dădu seama că stătea pe marginea unei prăpăstii. Viața lui se împărțea acum în două: înainte și după. Nu va mai iubi niciodată o altă femeie. Nu va mai putea niciodată iubi o altă femeie. VP - 233

Nu după asta. Nu atât timp cât Lucy mergea pe același pământ. Nu putea să mai existe nimeni altcineva. Era înspăimântătoare această prăpastie. Înspăimântătoare, fermecătoare și… El se aruncă în hău. Ea își pierdu răsuflarea când el se împinse înainte, dar când coborî privirea spre ea, Lucy nu părea să aibă dureri. Capul i se lăsă pe spate și fiecare respirație era însoțită de un mic geamăt, de parcă nu mai putea să păstreze dorința închisă înăuntrul ei. Picioarele ei i se înfășurară în jurul lui, tălpile coborâră alene pe lungimea gambelor lui. Și șoldurile i se arcuiau, apăsându-se spre el, implorându-l să continue. — Nu vreau să-ți fac rău, spuse el, fiecare mușchi din corpul lui încordându-se pentru a avansa. Nu își mai dorise niciodată ceva mai mult pe cât o dorea pe ea în acest moment. Și totuși, nu se simțise niciodată mai puțin lacom. Acest moment trebuia să fie pentru ea. Nu trebuia să o rănească. — Nu-mi faci, gemu ea, iar el nu se mai putu înfrâna. Îi prinse sânul în gură când trecu de ultimul obstacol, cufundându-se cu totul înăuntrul ei. Dacă simțise durere, lui Lucy nu părea să-i mai pese. Ea scoase un țipăt ușor de plăcere, iar mâinile îi apucară înnebunite capul. Se zvârcoli sub el și, când el încercă să se mute spre celălalt sân, degetele ei deveniră neîndurătoare, ținându-l pe loc cu o intensitate înfiorătoare. Și în tot acest timp, corpul lui o revendica, legănându-se într-un ritm care trecea dincolo de orice rațiune sau stăpânire de sine. — Lucy, Lucy, Lucy, gemu el, desprinzându-se în cele din urmă de sânul ei. Era prea greu. Era prea mult. Avea nevoie de spațiu ca să respire, să-și tragă sufletul, să inspire aerul care nu părea să mai ajungă cu adevărat în plămânii lui.

— Lucy! Ar fi trebuit să aștepte. Încercase să aștepte. Dar ea se ținea de el, își înfipse unghiile în umerii lui, iar corpul i se arcuia de pe pat cu suficientă forță încât să-l ridice și pe el. Și apoi, o simți. Încordându-se, strângându-se, tremurând în jurul membrului lui, și el se lăsă în voia pasiunii. Se lăsă în voia pasiunii și lumea explodă pur și simplu. — Te iubesc, spuse el cu răsuflarea întretăiată în timp ce se prăbuși deasupra ei. VP - 234

Avusese inițial impresia că rămăsese fără cuvinte, dar iată că răsunau în mintea lui. Erau de acum tovarășele lui de drum. Două cuvinte.

Te iubesc. Nu îl vor mai părăsi niciodată. Iar acesta era un lucru splendid.

VP - 235

Capitolul 20 În care eroul nostru are o dimineață foarte proastă. Ceva mai târziu, după somn, apoi mai multă pasiune, apoi nu chiar somn, ci o liniște tăcută și molcomă, și apoi mai multă pasiune – pentru că pur și simplu nu putură să se abțină – veni vremea ca Gregory să plece. Era cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată, totuși, reuși să o facă cu bucurie în inimă, pentru că știa că acesta nu era sfârșitul. Nici măcar nu era un rămas-bun; nu era nimic atât de definitiv. Dar devenea periculos. Zorii zilei anunțau să se ivească în curând și, chiar dacă era hotărât să se însoare cu Lucy cât mai repede, nu voia ca ea să treacă prin rușinea de a fi prinsă în pat cu el în dimineața nunții ei cu un alt bărbat. Trebuia să se mai gândească și la Haselby. Gregory nu-l cunoștea bine, dar păruse întotdeauna un tip de treabă și nu merita umilința publică ce ar fi urmat. — Lucy, șopti Gregory, mângâindu-i obrazul ușor cu nasul, este aproape dimineață. Ea scoase un sunet somnoros, apoi întoarse capul. — Da, spuse ea. Doar Da, nu Totul este atât de nedrept sau Lucrurile nu ar trebui să fie așa. Dar așa era Lucy. Era pragmatică, prudentă și fermecător de rațională, iar el o iubea pentru toate acestea și mai mult. Nu voia să schimbe lumea. Voia doar să o facă minunată și extraordinară pentru oamenii pe care îi iubea. Faptul că făcuse acest lucru – că îl lăsase să facă dragoste cu ea și plănuia să anuleze nunta ei acum, chiar în dimineața ceremoniei – îi arăta doar cât de mult îi păsa de el. Lucy nu căuta atenție și dramatism. Își dorea stabilitate și rutină, iar faptul că ea voia să facă pasul pentru care se pregătea… Îl smerea. — Ar trebui să vii cu mine, spuse el. Acum. Ar trebui să plecăm împreună înainte ca lumea din casă să se trezească. Buza ei de jos se întinse ușor de la un colț la altul, într-o expresie care descrise un „O, Doamne” și care era atât de atrăgătoare încât el trebui neapărat să o sărute. Duios, din moment ce nu avea timp să se lase purtat de iureșul pasiunii, îi apăsă un sărut în colțul gurii. Nimic care să nu tulbure răspunsul ei, care răsună dezamăgitor: VP - 236

— Nu pot. El se trase înapoi. — Nu poți să rămâi. Dar ea clătină din cap. — Eu… trebuie să fac ce este bine. El o privi întrebător. — Trebuie să mă port cu onoare, explică ea. Apoi ea se ridică, cu degetele atât de strâns încleștate în așternuturi, încât încheieturile i se făcură albe. Părea agitată, ceea ce avea sens, bănuia Gregory. El se simți la începutul unei noi epoci din viața lui, în timp ce ea… Încă mai avea de urcat un munte uriaș înainte de a ajunge la finalul ei fericit. El se întinse, încercând să o apuce de una dintre mâini, dar ea nu reacționă. Nu era vorba că ea se îndepărta de el; se simți mai degrabă de parcă aproape nici nu ar fi fost conștientă de atingerea lui. — Nu pot să plec pe furiș și să-i permit lordului Haselby să aștepte degeaba la biserică, spuse ea, rostindu-și cuvintele la repezeală, strecurându-i-se de pe buze în timp ce ochii ei se întoarseră spre ai lui, mari și plini de rugăminți. Dar doar pentru o clipă. Apoi se întoarse. Înghiți în sec. Nu putea să-i vadă chipul, dar putea să o vadă în felul în care se mișca. Ea spuse încet: — Sigur mă înțelegi. Și așa era. Era unul dintre lucrurile pe care el le iubea cel mai mult la ea. Avea așa un puternic simț al binelui și al răului, uneori până la punctul de a deveni rigidă. Dar nu o făcea niciodată pe moralistă, nu era niciodată condescendentă. — O să fiu cu ochii pe tine, spuse el. Capul ei i se întoarse brusc, iar ochii i se făcură mari și întrebători. — S-ar putea să ai nevoie de ajutorul meu, spuse el încet. — Nu, nu o să fie nevoie. Sunt sigură că pot… — Insist, spuse el, cu destul putere încât să o reducă la tăcere. Ăsta o să fie semnalul nostru. El ridică mâna, cu degetele lipite, cu palma întinsă. Apoi o răsuci de la încheietură, o dată, pentru a aduce palma cu fața spre el și apoi pentru a o readuce în poziția inițială. O să fiu cu ochii pe tine. Dacă ai nevoie de ajutor, vii la fereastră și îmi dai semnalul. Ea deschise gura, de parcă ar fi fost tentată să se mai împotrivească o dată, dar în cele din urmă doar încuviință din cap. VP - 237

El se ridică în picioare și deschise draperiile grele care îi înconjurau patul, în timp ce își căută hainele. Veșmintele îi erau împrăștiate peste tot… pantalonii aici, cămașa în alt colț, dar strânse iute ce avea nevoie și se îmbrăcă. Lucy rămase în pat, ridicându-se în șezut, cu așternuturile înfășurate la subsuori. Lui Gregory i se păru fermecătoare modestia ei și aproape că o tachină pentru asta. În schimb, decise să-i trimită doar un zâmbet amuzat. Fusese o noapte importantă pentru ea; nu ar fi trebuit să o facă să se simtă stânjenită pentru inocența ei. Se îndreptă spre fereastră ca să arunce o privire afară. Zorii nu se iviseră încă, dar cerul plutea în așteptare, orizontul pictându-se cu strălucirea aceea diafană de lumină pe care o zăreai doar înainte de răsăritul soarelui. Strălucea cu blândețe, într-un albastru movuliu senin, și era atât de frumos încât îi făcu semn lui Lucy să i se alăture. El se întoarse cu spatele în timp ce ea își puse cămașa de noapte și apoi, după ce traversă alene încăperea cu picioarele goale, o lipi ușor de el, cu spatele de pieptul lui. Apoi își sprijini bărbia pe creștetul ei. — Uite, șopti el. Noaptea părea să danseze, scăpărând și vibrând, de parcă aerul însuși ar fi înțeles că nimic nu va mai fi la fel. Zorile așteptau de cealaltă parte a orizontului și stelele începeau să sclipească mai puțin pe cer. Dacă ar fi putut să oprească timpul în loc, nu ar fi șovăit nicio clipă. Nu trăise niciodată un moment atât de magic, atât de… desăvârșit. Totul era acolo, tot ce era bun, sincer și adevărat. Și înțelese în cele din urmă diferența dintre fericire și mulțumire și cât de norocos și binecuvântat era să le simtă pe ambele, într-o asemenea măsură absolut uluitoare. Grație lui Lucy. Ea îl completa. Ea făcea ca viața să fie tot ceea ce știuse că putea să fie într-o bună zi. Acesta era visul lui. Se împlinea, peste tot jurul lui, chiar în brațele lui. Și apoi, chiar când stăteau la fereastră, o stea căzătoare seceră văzduhul. Desenă un arc amplu și grațios, și lui Gregory aproape i se păru că o auzise în călătoria ei, scânteind și trosnind până se făcu nevăzută. Îl făcu să-și dorească să o sărute. Bănuia că un curcubeu ar fi avut același efecte sau un trifoi cu patru foi, sau chiar un simplu fulg de nea, aterizând pe mâneca lui fără să se topească. Pur și simplu, era imposibil să te bucuri de una dintre micile minuni ale naturii și să nu vrei să o săruți. O sărută pe gât și apoi o întoarse în brațele lui ca să-i sărute gura, fruntea și chiar năsucul. Și toți cele șapte pistrui. Doamne, cât îi iubea pistruii! — Te iubesc, șopti el. VP - 238

Ea își odihni obrazul pe pieptul lui, iar vocea ei răsună răgușit, aproape sufocată când îi spuse: — Și eu te iubesc. — Ești sigură că nu vrei să vii cu mine acum? Știa deja răspunsul ei, dar întrebă oricum. După cum era de așteptat, ea scutură din cap. — Trebuie să fac eu asta. — Cum o să reacționeze unchiul tău? — Nu sunt sigură. El făcu un pas înapoi, apucând-o de umeri și chiar coborând ușor genunchii, pentru ca ochii lui să nu piardă contactul cu ai ei. — O să-ți facă vreun rău? — Nu, spuse ea, mult prea repede ca să o creadă. Nu. Îți promit. — O să încerce să te oblige să te măriți cu Haselby? O să te închidă în camera ta? Pentru că aș putea să rămân. Dacă crezi că o să ai nevoie de mine, pot să rămân chiar aici. S-ar fi iscat un scandal cu atât mai cumplit decât ce părea să-i aștepte, dar dacă în joc era siguranța ei… Nu exista nimic ce să nu fie dispus să facă. — Gregory… Cu o mișcare a capului, el îi făcu semn să tacă. — Înțelegi, începu el, că lucrul ăsta, să te las aici ca să înfrunți totul de una singură, îmi contrazice complet toate instinctele? Buzele ei se deschiseră și ochii… Se umplură de lacrimi. — Mi-am jurat să te protejez, spuse el, cu o vocea înflăcărată, feroce și poate chiar ușor revelatoare. Pentru că astăzi, își dădu el seama, era ziua în care devenea cu adevărat bărbat. După 26 de ani de trăit o viață frumoasă și, da, fără nicio țintă, își găsise scopul în cele din urmă. În fine, știa de ce se născuse. — Mi-am jurat-o, spuse el, și o să jur și înaintea lui Dumnezeu de îndată ce o să fie cu putință. Iar gândul de a te lăsa aici este ca un acid în pieptul meu. Mâna lui o găsi pe a ei, iar degetele li se împletiră. — Nu este drept, spuse el, cu vorbe scăzute, dar aprige. Încet, ea încuviință din cap. — Dar este ceea ce trebuie să facem. — Dacă apare vreo problemă, spuse el, dacă simți că ești în primejdie, trebuie să-mi promiți că-mi dai de veste. O să vin după tine. Te poți adăposti VP - 239

la mama. Sau la oricare dintre surorile mele. Pe ele nu o să le deranjeze scandalul. O să le pese doar de fericirea ta. Ea înghiți în sec, apoi zâmbi și ochii îi căpătară un aer melancolic. — Familia ta trebuie să fie minunată. El îi luă mâinile și le strânse. — Acum este și familia ta. Așteptă ca ea să spună ceva, dar Lucy rămase tăcută. El îi ridică mâinile la buze și le sărută pe fiecare în parte. În scurt timp, șopti el, o să lăsăm toate astea în urma noastră. Ea dădu din cap, apoi aruncă o privire peste umăr spre ușă. — Slujitorii o să se trezească în curând. Și el plecă. Se strecură afară pe ușă, cu cizmele în mână, și reveni pe drumul pe care venise. Era încă întuneric când ajunse la părculețul din piața aflată în fața casei ei. Mai erau ore bune înainte de nuntă și sigur avea destul timp să se întoarcă acasă ca să-și schimbe hainele. Dar nu era pregătit să riște. Îi spusese că o va proteja și nu-și va încălca niciodată promisiunea dată. Dar apoi i se năzări în minte că… nu era nevoie să facă asta de unul singur. De fapt, el nu trebuia să o facă de unul singur. Dacă Lucy avea nevoie de el, va avea nevoie de el cu totul și pe deplin. Dacă Gregory trebuia să recurgă la forță, sigur nu îi stricau alte câteva perechi de mâini. Nu apelase niciodată la ajutorul fraților lui, nu îi rugase niciodată să-l scoată dintr-o situație strâmtorată. Era un bărbat relativ tânăr. Băuse mult, jucase la jocuri de noroc, flirtase cu femei. Dar nu băuse niciodată prea mult, nu pariase mai mult decât în țineau buzunarele sau, până în noaptea care tocmai se încheiase, nu flirtase cu nicio femeie care să-și fi riscat reputația pentru a fi cu el. El nu căutase responsabilități, dar nici nu fugise după belele. Pentru frații lui fusese întotdeauna un băiat. Chiar și acum, când avea 26 de ani, bănuia că nu-l priveau ca pe un adult în toată regula. Și astfel că nu le ceruse ajutorul. Fusese atent să nu se regăsească în vreo situație în care să aibă nevoie de ajutor. Până acum. Unul dintre frații lui mai mari locuia nu foarte departe de aici. Sigur la mai puțin de jumătate de kilometru distanță, poate chiar mai puțin. Gregory putea să se ducă până acolo și înapoi în douăzeci de minute, luând în calcul și timpul de care era nevoie ca să-l scoată pe Colin din pat. Gregory își roti umerii înainte și înapoi, pregătit să o ia la fugă, când zări un coșar mergând de cealaltă parte a străzii. Era tânăr – avea 12, poate 13 ani – și, fără îndoială, n-ar fi refuzat o guinee. VP - 240

Și promisiunea de a mai primi una, dacă se ducea să-i transmită fratelui lui mesajul pe care îl avea Gregory. Gregory îl urmări cum o cotește în colțul străzii, apoi traversează grădina publică. Nu avea niciun loc unde să stea, nici măcar unde să se ascundă ca să nu fie observat imediat din Fennsworth House. Astfel că se urcă într-un copac. Se așeză pe o ramură groasă, mai la baza copacului, se sprijini de trunchi și așteptă. Într-o bună zi, își spuse el, va râde de toată povestea asta. Într-o bună zi le va spune povestea nepoților lor și totul va suna foarte romantic și palpitant. Cât despre acum… Romantic, da. Palpitant, nu chiar. Își frecă mâinile. Mai presus de toate, era frig. Ridică din umeri, așteptând să nu mai simtă răcoarea. Nu reușea niciodată, dar nu-i mai păsa. Ce erau câteva degete înghețate în comparație cu tot restul vieții lui? El zâmbi, ridicând privirea spre fereastra ei. Iată că era acolo, se gândi el. Chiar acolo, în spatele draperiei. Și o iubea. O iubea. Se gândi la prietenii lui, majoritatea niște cinici, aruncând mereu câte o privire plictisită spre ultima generație de debutante, oftând și spunând cum căsătoria era o corvoadă, cum doamnele nu erau de neînlocuit și că era mai bine să lase dragostea pe seama poeților. Nebuni, cu toții. Iubirea exista. Era chiar acolo, plutea în aer, în vânt, în apă. Trebuia doar să o aștepți. Să o cauți. Și să lupți pentru ea. Iar el va face întocmai. Dumnezeu îi era martor, că așa va face. Lucy trebuia doar să-i facă un semn și el se va duce după ea. Era un bărbat îndrăgostit. Nimic nu îl putea opri. • — Îți dai seama că nu aveam de gând să-mi petrec așa sâmbătă dimineața. Gregory răspunse doar cu un semn din cap. Fratele lui sosise cu patru ore înainte, întâmpinându-l cu un eufemism tipic pentru el: — Ce interesant! Gregory îi povestise totul lui Colin, până și cele petrecute cu o noapte înainte. Nu-i plăcea să spună prea multe despre Lucy, dar chiar nu puteai săVP - 241

i ceri fratelui lui să stea ore întregi cocoțat într-un copac fără să-i explici motivele. Iar Gregory găsise o oarecare alinare în faptul că i se destăinuise lui Colin. El nu îi făcuse morală. Nu îl judecase. De fapt, îl înțelesese. Când Gregory își încheie povestea, explicându-i încordat de ce aștepta în fața reședinței Fennsworth, Colin dădu din cap și spuse: — Nu cred că ai ceva de mâncare. Gregory clătină din cap și zâmbi larg. Ce bine era să ai un frate. — M-am organizat eu cam prost, mormăi Colin. Dar și el zâmbea. Se întoarseră spre casă, care începuse de mult să dea semne de viață. Draperiile fuseseră trase, lumânările aprinse și apoi stinse când zorii zilei făcură loc dimineții. — Nu trebuia să fi ieșit până acum? întrebă Colin, privind chiorâș spre ușă. Gregory se încruntă. Se întrebase și el același lucru. Își spusese că absența ei era un semn bun. Dacă unchiul ei o va obliga să se mărite cu Haselby, nu ar fi plecat deja la biserică? După ceasul lui de buzunar, care, desigur, nu era cel mai precis din lume, ceremonia trebuia să înceapă în mai puțin de o oră. Dar nici nu îi trimisese vreun semn că avea nevoie de ajutor. Și ceva nu-i pica deloc bine. Dintr-odată, Colin înălță capul. — Ce este? Colin făcu semn cu capul spre dreapta. — O trăsură, spuse el, vine dinspre grajduri. Ochii lui Gregory se făcură mari de groază când se deschise ușa principală de la Fennsworth House. Servitorii ieșiră afară valvârtej, râzând și chiuind când trăsura se opri în fața reședinței. Era albă, deschisă și împodobită cu flori de o perfecțiune trandafirie și panglici mari rozalii, care fluturau în adierea ușoară a vântului. Era o trăsură de nuntă. Și nimeni nu părea să considere detaliul ciudat. Pielea lui Gregory începu să se înfioare. Simțea cum mușchii îi sunt cuprinși de flăcări. — Nu încă, spuse Colin, punând rezervat o mână pe brațul lui Gregory. Gregory clătină din cap. Începea să nu mai vadă nimic cu coada ochiului și singurul lucru pe care se mai putea concentra era trăsătura aceea afurisită. — Trebuie să mă duc după ea, spuse el. Trebuie să mă duc. VP - 242

— Stai! îl îndemnă Colin. Stai să vedem ce se întâmplă. S-ar putea să nu iasă. S-ar putea să… Dar ea ieși. Nu prima. Primul fu fratele ei, cu noua lui soție la braț. Apoi apăru un bărbat mai în vârstă – unchiul ei, cel mai probabil – și femeia aceea bătrână, pe care Gregory o întâlnise la balul surorii lui. Și apoi… Lucy. Într-o rochie de mireasă. — Doamne, șopti el. Mergea nestingherită. Nimeni nu o silea. Hermione îi spuse ceva, îi șopti la ureche. Și Lucy zâmbi.

Zâmbi. Lui Gregory i se tăie răsuflarea. Durerea era palpabilă. Reală. I se învolbură în măruntaie, îi strânse măruntaiele ca într-o menghină până nu mai putu să se miște. Nu mai reuși să facă altceva decât să se uite lung. Și să gândească. — Ți-a spus că nu vrea să meargă până la capăt cu povestea asta? șopti Colin. Gregory încercă să spună da, dar cuvântul parcă îl sufoca, încercă să-și amintească ultima conversație, până la fiecare cuvânt în parte. Îi spusese că trebuia să se poarte cu onoare. Îi spusese că trebuia să facă ce era bine. Îi spusese că îl iubea. Dar nu îi spusese niciodată că nu se va mărita cu Haselby. — O, Doamne, șopti el. Fratele lui își așeză mâna peste a lui. — Îmi pare rău, spuse el. Gregory privi cum Lucy urcă în trăsura deschisă. Slujitorii mai chiuiau încă. Hermione se juca emoționată cu părul, aranjându-și vălul, apoi izbucni în râs când vântul îi ridică țesătura vaporoasă în aer. Nu se putea. Trebuia să existe o explicație. — Nu, spuse Gregory, pentru că era singurul cuvânt la care se putea gândi. Nu. Apoi își aminti. Semnalul din mână. Vălul. Ea îl va face. Îi va face semn. Indiferent ce se întâmplase în casă, ea nu reușise să oprească nunta. Dar acum, în spațiu deschis, unde putea să o vadă, ea îi va transmite semnul. Trebuia. Știa că el putea să o vadă. VP - 243

Știa că era acolo. Că o urmărea. El înghiți convulsiv, fără să-și ia vreo clipă ochii de pe mâna ei dreaptă. — Este toată lumea aici? îl auzi pe fratele lui Lucy strigând. El nu auzi vocea lui Lucy în corul celor care răspunseră, dar nimeni nu îi punea la îndoială prezența. Ea era mireasa. Și el era un nebun, care o urmărea cum pleacă. — Îmi pare rău, spuse Colin încet, în timp ce priveau cum trăsura se face nevăzută după colț. — Nu are niciun sens, șopti Gregory. Colin sări din copac și întinse tăcut mâna spre Gregory. — Nu are niciun sens, repetă Gregory, prea nedumerit ca să mai facă altceva decât să-l lase pe fratele lui să-l ajute. Ea nu ar face una ca asta. Ea mă iubește. El se uită la Colin. Ochii îi erau duioși, dar compătimitori. — Nu, spuse Gregory. Nu. Tu nu o cunoști. Ea n-ar… Nu. Tu nu o cunoști. Și Colin, a cărui unică experiență cu Lady Lucinda Abernathy era momentul în care frânsese inima fratelui lui, întrebă: — Tu o cunoști? Gregory se trase în spate ca lovit. — Da, spuse el. Da, o cunosc. Colin nu spuse nimic, dar sprâncenele i se arcuiră, de parcă ar fi întrebat: Și atunci? Gregory se întoarse și ochii i se ațintiră spre colțul după care dispăruse Lucy cu câteva clipe în urmă. Pentru o secundă rămase absolut înmărmurit, singura mișcare fiind clipitul deliberat și gânditor al ochilor lui. Se întoarse și se uită direct la fratele lui. — O cunosc, spuse el. Chiar o cunosc. Buzele lui Colin se strânseră, ca și cum ar fi încercat să formuleze o întrebare, dar Gregory se întorsese deja cu spatele. Se uita din nou la colțul acela. Și apoi o luă la fugă.

VP - 244

Capitolul 21 În care eroul nostru riscă totul. — Ești gata? Lucy privi interiorul splendid de la St. George… vitraliile strălucitoare, arcadele elegante, grămezile nesfârșite de flori aduse pentru a celebra căsătoria ei. Se gândi la lordul Haselby, care stătea cu preotul la altar. Se gândi la oaspeți, peste trei sute de invitați, toți așteptând ca ea să intre la brațul fratelui ei. Și se gândi la Gregory, care sigur o văzuse urcând în trăsura de nuntă, îmbrăcată în rochia de mireasă. — Lucy, repetă Hermione, ești gata? Lucy se întrebă ce ar fi făcut Hermione dacă îi spunea că nu. Hermione era o romantică. Nu era o fire practică. Probabil i-ar fi spus lui Lucy că nu trebuia să meargă până la capăt, că nu mai conta că stăteau chiar în fața ușilor care dădeau spre sanctuarul bisericii sau că prim-ministrul însuși se afla printre invitații dinăuntru. Hermione i-ar fi spus că nu conta că se semnaseră documentele și că se citise anunțul nunții, în trei parohii diferite. Nu conta că, fugind din biserică, Lucy urma să provoace cel mai răsunător scandal din ultimul deceniu. I-ar fi spus lui Lucy că nu trebuia să o facă, că nu trebuia să se mulțumească cu o căsătorie de conveniență atunci când putea să aibă una întemeiată pe pasiune și dragoste. I-ar fi spus… — Lucy? (Chiar îi spuse asta.) Lucy se întoarse, clipind nedumerită, pentru că Hermione din imaginația ei îi rostise un discurs foarte înflăcărat. Hermione zâmbi cu blândețe. — Ești gata? Și Lucy, pentru că era Lucy, pentru că va fi întotdeauna Lucy, încuviință din cap. Nu putea să facă altceva. Richard li se alătură. VP - 245

— Nu-mi vine să cred că te măriți, îi spuse el lui Lucy, dar nu înainte de ași privi cu dragoste soția. — Nu sunt cu atât mai tânără decât tine, Richard, îi aminti Lucy. Făcu un semn cu capul spre noua Lady Fennsworth. Și sunt cu două luni mai mare decât Hermione. Richard zâmbi larg și ștrengărește. — Da, dar ea nu este sora mea. Lucy zâmbi la auzul vorbelor lui și fu recunoscătoare pentru asta. Avea nevoie de zâmbete. Cu acestea se putea descurca. Era ziua nunții ei. Fusese îmbăiată, parfumată și îmbrăcată în ceea ce trebuia să fie cea mai încântătoare rochie din câte văzuse vreodată și se simțea… Goală de dinăuntru. Nu-și putea imagina ce părere avea Gregory despre ea. Îi permisese intenționat să creadă că avea de gând să anuleze nunta. Fusese un lucru groaznic din partea ei, crud și necinstit, dar nu știuse ce altceva să facă. Era o lașă și nu putea să îndure gândul de a-i vedea chipul când îi spunea că intenționa să se mărite cu Haselby. Doamne sfinte, ce explicație să-i fi putut oferi? El ar fi insistat că trebuia să existe o altă cale, dar el era un idealist și nu avusese niciodată de înfruntat adevărata vitregie a vieții. Nu exista o altă cale. Nu de data asta. Nu fără să-și sacrifice familia. Ea răsuflă prelung. Putea să o facă. Cu adevărat. Putea. Putea. Închise ochii, și coborî capul cam o jumătate de centimetru în timp ce cuvintele îi răsunară în minte. „Pot să fac asta. Pot. Pot”. — Lucy? se auzi vocea îngrijorată a lui Hermione. Nu te simți bine? Lucy deschise ochii și spuse singurul lucru pe care Hermione îl putea crede. — Doar fac adunări în gând. Hermione clătină din cap. — Sper că lui Lord Haselby îi place matematica, pentru că îți jur, Lucy, ești nebună de legat. — Poate. Hermione o privi întrebător. — Ce s-a întâmplat? întrebă Lucy. Hermione clipi de câteva ori înainte de a răspunde într-un sfârșit. — Nimic, chiar nimic, spuse ea. Doar că parcă nu ai vorbit cum faci de obicei. — Nu știu la ce te referi. VP - 246

— Să fii de acord cu mine când îți spun că ești nebună? Nu este deloc ceva ce ai spune tu. — Ei bine, evident că am spus, mormăi Lucy, așa că nu înțeleg ce… — O, la naiba! Lucy pe care o știu eu ar spune ceva de genul: „Matematica este un demers extrem de important și, serios, Hermione, ar trebui să te gândești să faci și tu sume”. Lucy tresări. — Sunt chiar atât de sfătoasă? — Da, răspunse Hermione, de parcă ar fi fost nebună pentru că punea un asemenea lucru la îndoială. Dar asta îmi place cel mai mult la tine. Și Lucy reuși să mai schițeze un zâmbet. Poate că totul va fi bine. Poate că va fi fericită. Dacă reușea să zâmbească de două ori într-o dimineață, atunci cu siguranță nu putea să fie atât de rău. Trebuia doar să meargă mai departe, trup și suflet. Trebuia să facă acest lucru, să statornicească înțelegerea, ca să-l poată lăsa pe Gregory în trecutul ei și măcar să pretindă că își îmbrățișează noua viață de soție a lordului Haselby. Dar Hermione îl întreba pe Richard dacă o putea lăsa o clipă singură cu Lucy, apoi îi luă mâinile, se aplecă și șopti: — Lucy, ești sigură că vrei să faci asta? Surprinsă, Lucy ridică privirea spre ea. De ce o întreba Hermione una ca asta? Chiar în clipa în care ea își dorea cel mai mult să dea bir cu fugiții. Nu îi zâmbise oare? Nu o văzuse Hermione zâmbind? Lucy înghiți în sec. Încercă să-și îndrepte umerii. — Da, spuse ea. Da, desigur. De ce ai întreba așa ceva? Hermione nu răspunse imediat. Dar ochii ei – ochii aceia uriași și verzi, care îi făceau pe bărbații să se piardă cu firea – răspunseră pentru ea. Lucy înghiți și se întoarse cu fața de la ea, neputând să suporte ce vedea acolo. Și Hermione șopti:

— Lucy. Atât. Doar Lucy. Lucy se întoarse din nou spre ea. Voia să o întrebe pe Hermione la ce se referea. Voia să întrebe de ce îi spunea numele de parcă ar fi fost o tragedie. Dar nu o făcu. Nu putea. Astfel că spera ca Hermione să vadă întrebările în ochii ei. Și le văzu. Hermione îi atinse delicat obrazul, zâmbind cu tristețe. — Ești cea mai tristă mireasă pe care am văzut-o vreodată. Lucy închise ochii. — Nu sunt tristă. Simt doar… VP - 247

Dar nu știa ce simte. Ce trebuia să simtă? Nimeni nu o pregătise pentru asta. În toată educația ei, cu dădaca și guvernanta, trei ani petrecuți la domnișoara Moss, nimeni nu o învățase ce să facă în acest sens. De ce nu-și dăduse nimeni seama că asta era cu mult mai important decât broderia sau dansurile populare? — Simt… Și apoi înțelese. Simt că îmi iau rămas-bun. Hermione clipi surprinsă. — De la cine? „De la mine”. Și chiar își lua rămas-bun. Își lua rămas-bun de la ea însăși și de la tot ce ar fi putut să devină. Simți mâna fratelui ei pe braț. — Este timpul, spuse el. Ea dădu din cap. — Unde este buchetul tău? întrebă Hermione, și apoi răspunse cu: O! Chiar acolo. Ea ridică florile, odată cu ale ei, de pe o masă aflată în apropiere și i le întinse lui Lucy. O să fii fericită, șopti ea, în timp ce o sărută pe Lucy pe obraz. Trebuie. Pur și simplu, nu o să tolerez o lume în care să nu fii. Buzele lui Lucy tremurară. — O, draga mea, spuse Hermione. Acum vorbesc și eu ca tine. Vezi ce influență pozitivă ești? Și apoi, cu un ultim sărut, intră în capelă. — Tu urmezi, spuse Richard. — Într-adevăr, răspunse Lucy. Și apoi făcu pasul. Era în biserică, mergând spre altar. Ajunse în față, încuviință din cap spre preot, privindu-l pe Haselby și reamintindu-și că, în ciuda… ei bine, în ciuda anumitor obiceiuri pe care nu prea le înțelegea, el va fi un soț perfect acceptabil. Era ceea ce trebuia să facă. Dacă spunea nu… Ea nu putea să spună nu. O vedea pe Hermione cu coada ochiului, stând lângă ea cu un zâmbet senin pe chip. Ea și Richard ajunseseră la Londra cu două nopți în urmă și fuseseră atât de fericiți. Râseseră, se tachinaseră și vorbiseră despre renovările pe care aveau de gând să le facă la Fennsworth Abbey. O oranjerie, spuseseră ei în glumă. Voiau o cameră a copiilor. Ce inimă să aibă Lucy ca să le ia visurile? Cum să-i lase pradă unei vieți de rușine și sărăcie? Auzi vocea lui Haselby, când acesta răspunse: VP - 248

— Da, și apoi veni rândul ei. — Iei acest bărbat de soț, ca să trăiți după rânduiala Domnului în sfânta cununie? Te vei supune și îl vei servi, îl vei iubi, onora și îi vei fi alături la bine și la rău; și, lepădându-te de ceilalți, să fii cu el atât timp cât veți trăi? Ea își înghiți nodul din gât și încercă să nu se gândească la Gregory. — Da. Ea își dăduse încuviințarea. Deci, gata, se înfăptuise? Nu se simțea diferită. Era încă aceeași Lucy dintotdeauna, doar că stătea în fața mai multor oameni decât își închipuise vreodată, iar fratele ei o dădea celui care îi va fi soț. Preotul îi așeză mâna dreaptă în mâna lui Haselby, iar el își depuse jurământul de loialitate, cu o voce puternică, hotărâtă și clară. Se depărtară, iar apoi Lucy îl luă de mână.

Eu, Lucinda Margaret Catherine… — Eu, Lucinda Margaret Catherine…

…te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George… — … te iau pe tine, Arthur Fitzwilliam George… O spuse. Repetă ce îi spusese preotul, cuvânt cu cuvânt. Își spuse partea, până când urmă să-și depună în fața lui Haselby propriul jurământ de loialitate, chiar înainte de a… Ușile capelei se deschiseră brusc. Se întoarse. Toată lumea se întoarse.

Gregory. Doamne, Dumnezeule! Arăta ca un nebun, trăgându-și atât de tare sufletul că abia mai putea să vorbească. Se avântă înainte cu pași împleticiți, apucând marginile stranelor ca să se sprijine, iar ea îl auzi spunând…

— Nu! Inima lui Lucy încetă să mai bată.

— Nu o face! Buchetul îi alunecă din mâini. Nu se mai putea mișca, nu mai putea vorbi, nu mai putea face altceva decât să rămână încremenită ca o statuie în timp ce el se îndrepta spre ea, aparent fără să mai bage în seamă sutele de oameni care îl priveau. — Nu o face, spuse el din nou. Și nimeni nu vorbea. De ce nu vorbea nimeni? Cu siguranță cineva ar fi trebuit să se repeadă înainte, să-l apuce pe Gregory de brațe, să-l tragă deoparte… VP - 249

Dar nimeni nu o făcu. Era un spectacol. Era o piesă de teatru, și se părea că nimeni nu voia să rateze finalul. Și apoi… Chiar acolo. Chiar acolo, în fața tuturor, el se opri. Se opri. Și spuse: — Te iubesc. Hermione murmură lângă ea: — O, Doamne. Lucy își dorea să plângă. — Te iubesc, spuse el din nou, și continuă să înainteze, fără ca ochii lui să se abată o clipă de la chipul ei. Nu o face, spuse el, ajungând până la urmă în fața bisericii. Nu te mărita cu el. — Gregory, șopti ea, de ce faci asta? — Te iubesc, spuse el, de parcă nu putea să existe vreo altă explicație. Un mic geamăt i se poticni în gât. Lacrimile îi arseră ochii și tot corpul i se simțea țeapăn. Țeapăn și împietrit. O pală de vânt, o răsuflare delicată o putea doborî. Și nu mai fu în stare să se gândească la nimic altceva în afară

de ce? Și nu. Și te rog. Și… O, Doamne, Lord Haselby! Ea ridică ochii spre el, spre mirele care se trezise brusc într-un rol secundar. Rămăsese tăcut în tot acest timp, urmărind drama în plină desfășurare cu un interes la fel de mare ca al publicului. Din priviri, îl imploră să o îndrume, dar el clătină din cap. Schițase o mișcare abia vizibilă, mult prea subtilă ca să o mai observe orice altcineva, dar ea o văzu și știu ce însemna.

Depinde de tine. Se întoarse înapoi spre Gregory. Ochii lui erau înflăcărați și el se sprijini într-un genunchi. Nu, încercă să spună. Dar nu reuși să-și miște buzele. Rămase fără voce. — Mărită-te cu mine, spuse Gregory, iar ea simți pasiunea din vocea lui. Îi învălui corpul, o sărută, o îmbrățișă. Mărită-te cu mine. Și, o, Doamne, cât și-ar fi dorit. Mai mult decât orice pe lume, își dorea să coboare în genunchi și să-i cuprindă fața în mâini. Voia să-l sărute, voia să-și urle în toate cele patru zări dragostea pe care o nutrea pentru el… aici, în fața tuturor celor pe care îi cunoștea, poate chiar a tuturor celor pe care îi va cunoaște vreodată. VP - 250

Dar și le dorise pe toate acestea și în zilele de dinaintea acesteia. Nimic nu se schimbase. Lumea ei devenise mai publică, dar nu se schimbase. Tatăl ei continua să fie un trădător. Familia ei continua să fie șantajată. Soarta fratelui ei și a lui Hermione continua să rămână în mâinile ei. Se uită la Gregory, suferind pentru el, suferind pentru amândoi. — Mărită-te cu mine, șopti el. Întredeschise buzele și spuse… — Nu.

VP - 251

Capitolul 22 În care se dezlănțuie iadul pe pământ. Se dezlănțui iadul pe pământ. Lord Davenport înaintă valvârtej, la fel și unchiul lui Lucy și fratele lui Gregory, care tocmai urcase treptele ce duceau la biserică după ce îl urmărise pe Gregory prin Mayfair. Fratele lui Lucy se repezi înainte ca să le îndepărteze și pe Lucy, și pe Hermione din toată harababura, dar Lord Haselby, care urmărise evenimentele cu aerul unui spectator intrigat, o apucă liniștit de braț pe cea care îi era menită și spuse: — O să am grijă eu de ea. Cât despre Lucy, ea înaintă cu pași împleticiți, uluită de ce se întâmpla, în timp ce lordul Davenport se năpusti spre Gregory, aterizând pe burtă ca un… ei bine, ca nimic din ce mai văzuse Lucy în viața ei. — L-am prins! urlă Davenport triumfător, doar ca să fie izbit cu putere de săculețul lui Hyacinth St. Clair. Lucy închise ochii. — Îmi închipui că nu este nunta visurilor tale, murmură Haselby la urechea ei. Lucy clătină din cap, prea amorțită ca să mai reacționeze în alt fel. Ar fi trebuit să-l ajute pe Gregory. Chiar ar fi trebuit. Dar se simțea aproape scursă de energie și, pe deasupra, era prea lașă ca să mai dea ochii cu el. Dacă o va respinge? Dacă ea nu era în stare să reziste în fața lui? — Chiar sper să iasă de sub tata, continuă Haselby, cu tonul blând de parcă ar fi urmărit o cursă de cai care nu era teribil de interesantă. Omul cântărește peste 120 de kilograme, nu că ar recunoaște vreodată asta. Lucy se întoarse spre el, nevenindu-i să creadă cu cât calm privea revolta care izbucnise în biserică. Până și prim-ministrul părea să se apere de o doamnă masivă și plinuță, cu o bonetă împodobită elaborat cu fructe, care strivea pe oricine îndrăznea să se miște în apropierea ei. — Nu cred că și-a dat seama, spuse Haselby, urmărind privirea lui Lucy. Iau căzut strugurii. VP - 252

Cine era acest bărbat cu care… Doamne sfinte, se măritase deja cu el? Fuseseră de acord cu ceva, de asta era sigură, dar nimeni nu îi declarase soț și soție. În orice caz, Haselby era dubios de calm, date fiind evenimentele dimineții. — De ce nu ai spus nimic? întrebă Lucy. El se întoarse și o privi curios. — De ce nu am spus nimic în timp ce domnul tău Bridgerton îți mărturisea dragostea? „Nu, în timp ce preotul își ținea discursul plicticos despre sfânta taină a căsătoriei”, își dorise ea să i-o întoarcă. În schimb, ea dădu din cap. Haselby înclină ușor capul într-o parte. — Cred că am vrut să văd ce o să faci. Ea îl privi cu neîncredere. Ce ar fi făcut dacă ea ar fi spus da? — Apropo, sunt onorat, spuse Haselby. Și o să fiu un soț bun pentru tine. Nu trebuie să-ți faci griji în privința asta. Dar Lucy nu mai putea vorbi. Lordul Davenport fusese dat la o parte de pe Gregory și, chiar dacă un alt domn pe care ea nu îl cunoștea îl tot trăgea înapoi, el se chinuia din răsputeri să ajungă la ea. — Te rog, șopti ea, chiar dacă nu avea cine să o audă, nici măcar Haselby, care se dusese să-l ajute pe prim-ministru. Te rog, nu. Dar Gregory era neînduplecat și chiar dacă doi bărbați tot trăgeau de el, unul mai prietenos, iar altul nu chiar, el reuși să ajungă în capul scărilor. Înălță chipul și ochii lui îi întâlniră înflăcărați pe ai ei. Erau necruțători, arzând de agonie și neînțelegere, iar Lucy aproape că se prăbuși sub durerea descătușată pe care o zări în privirea lui. — De ce? întrebă el. Tot corpul ei începu să tremure. Putea să-l mintă? Trebuia să o facă? Aici, într-o biserică, după ce îl rănise în cel mai personal și mai public mod cu putință. — De ce? — Pentru că trebuia să o fac, șopti ea. În ochii lui se aprinse ceva… dezamăgire? Nu. Speranță? Nu, nici speranță. Era altceva. Ceva ce nu putea să identifice. El dădu să vorbească, să o întrebe ceva, dar chiar în clipa aceea, celor doi bărbați care îl țineau li se alătură un al treilea și împreună reușiră să-l scoată din biserică. Lucy își înfășură brațele în jurul corpului, abia mai putând să se țină pe picioare, în timp ce urmărea cum este târât afară.

— Cum ai putut să faci asta? VP - 253

Ea se întoarse. Hyacinth St. Clair se strecurase în spatele ei și se uita la ea de parcă ar fi fost Necuratul în persoană. — Nu înțelegi, spuse Lucy. Dar în ochii lui Hyacinth ardeau flăcările mâniei. — Ești slabă de înger, șuieră ea. Nu-l meriți. Lucy clătină din cap, nefiind foarte sigură dacă era sau nu de acord cu ea. — Sper să… — Hyacinth! Ochii lui Lucy se îndreptară iute într-o parte. O altă femeie se apropiase de ei. Era mama lui Gregory. Li se făcuseră prezentările la balul de la Hastings House. — De ajuns, spuse ea cu asprime. Lucy înghiți și clipi febril ca să-și înăbușe lacrimile. Lady Bridgerton se întoarse spre ea. — Iartă-ne, spuse ea, trăgându-și fiica după ea. Lucy le privi cum pleacă și fu încercată de o senzație ciudată… că toate acestea i se întâmplau altcuiva, că poate era doar un vis, doar un coșmar sau că era prinsă într-o scenă reluată dintr-un roman sinistru. Poate că toată viața ei era un rezultat al imaginației altcuiva. Poate dacă închidea ochii… — Continuăm? Înghiți în sec. Era lordul Haselby. Tatăl lui se afla lângă el, exprimând același sentiment, dar în cuvinte cu mult mai puțin rafinate. Lucy dădu din cap. — Bine, mormăi Davenport. Fată cu capul pe umeri. Lucy se întrebă ce însemna să primești un compliment de la Lord Davenport. Cu siguranță nimic bun. Dar totuși, ea îi permise să o conducă înapoi la altar. Și rămase acolo, în fața a jumătate dintre cei adunați în biserică și care nu aleseseră să se ducă după spectacolul de afară. Și se mărită cu Haselby. •

— Ce-a fost în capul tău? Gregory avu nevoie de un moment ca să-și dea seama că mama îi punea întrebarea asta lui Colin, nu lui. Se aflau în trăsura ei, spre care el fusese târât după ce părăsiseră biserica. Gregory nu știa încotro se îndreptau. Spre nicăieri în mod special, cel mai probabil. Oriunde nu era St. George. — Am încercat să-l opresc, protestă Colin. Violet Bridgerton era mai furioasă decât o văzuseră ei vreodată. — În mod evident, nu ai încercat de ajuns. — Ai idee cât de repede poate să alerge? VP - 254

— Foarte repede, confirmă Hyacinth fără să se uite la ei. Era așezată în diagonală față de Gregory, privind pe fereastră prin ochi îngustați. Gregory nu spuse nimic. — O, Gregory, oftă Violet. O, sărmanul meu fiu! — Trebuie să pleci din oraș, spuse Hyacinth. — Are dreptate, susținu mama lor. N-avem ce face. Gregory nu spuse nimic. La ce se referise Lucy cu… Pentru că trebuia să o

fac? Ce voia să însemne asta? — La mine n-am de gând să o primesc niciodată, mârâi Hyacinth. — O să fie contesă, îi reaminti Colin. — N-are decât să fie și regina în persoană… — Hyacinth! spuse mama lor. — Ei bine, nu o s-o primesc, izbucni Hyacinth. Nimeni nu are dreptul să se poarte așa cu fratele meu. Nimeni! Violet și Colin se uitară lung la ea. Colin părea amuzat. Violet, îngrijorată. — O s-o distrug, continuă Hyacinth. — Nu, spuse Gregory cu voce scăzută, nu o să faci nimic. Restul familiei lui amuți. Gregory presupunea că nu-și dăduseră seama, până în clipa în care vorbi, că nu participase la conversație. — O s-o lași în pace, spuse el. Hyacinth scrâșni din dinți. El îi întâlni privirea, cu ochi aspri și metalici. — Iar dacă o să vă mai intersectați vreodată, continuă el, o să fii cea mai amabilă și mai blândă din lume. M-ai înțeles? Hyacinth nu spuse nimic. — M-ai înțeles? urlă el. Familia lui îl privi șocată. El nu-și pierdea niciodată cumpătul. Niciodată. Și apoi Hyacinth, care nu avusese niciodată vreun simț al tactului foarte dezvoltat, spuse: — De fapt, nu. — Poftim? spuse Gregory, cu un glas care parcă arunca săgeți de gheață chiar când Colin se întoarse spre ea și îi șuieră printre dinți:

— Taci. — Nu te înțeleg, continuă Hyacinth și își înfipse un cot în coastele lui Colin. Cum poți să mai ai o urmă de înțelegere pentru ea? Dacă mi s-ar fi întâmplat mie asta, tu n-ai… — Nu ți s-a întâmplat asta, spuse Gregory cu un glas usturător. Iar tu nu o cunoști. Nu știi ce motive a avut ca să acționeze așa. VP - 255

— Tu știi? întrebă Hyacinth. Nu știa. Și gândul îl omora cu zile. — Întoarce și celălalt obraz, Hyacinth, spuse încet mama ei. Hyacinth se lăsă pe spate, cu un aer încordat de furie, dar tăcu. — Ai putea să rămâi la Benedict și Sophie în Wiltshire, sugeră Violet. Cred că Anthony și Kate trebuie să revină oraș curând, așa că nu te poți duce la Aubrey Hall, deși sunt convinsă că nu i-ar deranja să locuiești acolo în absența lor. Gregory doar se uită pe fereastră. Nu voia să plece la țară. — Ai putea călători, spuse Colin. Italia este deosebit de plăcută în perioada asta din an. Și n-ai mai ai fost acolo, nu-i așa? Gregory clătină din cap, ascultând doar pe jumătate. Nu își dorea să se ducă în Italia. Pentru că trebuia să o fac, îi spusese ea. Nu pentru că și-o dorea. Nu pentru că era lucrul rezonabil. Pentru că trebuia. Ce însemna asta? Fusese forțată? Era șantajată? Ce să fi făcut ca să se justifice un șantaj? — Ar fi fost foarte greu pentru ea să nu ducă la bun sfârșit povestea asta, spuse dintr-odată Violet, așezând înțelegătoare o mână pe brațul lui. Lordul Davenport nu este un om pe care să ți-l dorești de dușman. Și într-adevăr, acolo, în biserică, cu ochii tuturor ațintiți spre ea… Ei bine, spuse ea cu un oftat resemnat, ar trebui să fii extraordinar de curajos. Și rezistent. Se opri, clătinând din cap. Și pregătit. — Pregătit? întrebă Colin. — Pentru ceea va urma, îl lămuri Violet. Ar fi urmat un scandal uriaș. — Este deja un scandal uriaș, mormăi Gregory. — Da, dar nu la fel de mare pe cât ar fi fost dacă ar fi zis da, spuse mama lui. Nu că m-aș bucura de cum au ieșit lucrurile. Știi că nu-mi doresc altceva decât să fii fericit. Dar o să fie privită cu încuviințare pentru alegerea ei. O să fie văzută ca o fată cu capul pe umeri. Gregory simți cum un colț al gurii i se curbează într-un zâmbet ironic. — Iar eu, ca un prost îndrăgostit. Nimeni îl contrazise. După un moment, mama lui spuse: — Reacționezi destul de bine, trebuie să recunosc. Într-adevăr. — Aș fi crezut… Ea făcu o pauză. Ei bine, nu contează la ce m-aș fi gândit, ci doar ce este. VP - 256

— Nu, spuse Gregory și se întoarse brusc cu privirea spre ea. Ce ai fi crezut? Cum ar trebui să reacționez? — Nu este vorba de cum ar trebui, spuse mama lui, evident tulburată de întrebările neașteptate. Doar că aș fi crezut că o să fii… mai furios. El se uită lung la ea, apoi se întoarse spre fereastră. Traversau Piccadilly, îndreptându-se spre vest, spre Hyde Park. De ce nu era mai furios? De ce nu dădea cu pumnii în stânga și-n dreapta? Fusese nevoie să fie scos din biserică și băgat cu forța în trăsură, dar odată ajuns acolo, fusese copleșit de un calm straniu, aproape nefiresc. Și apoi îi răsună în minte ceva din ce spusese mama lui.

Știi că nu-mi doresc altceva decât să fii fericit. Să fie fericit. Lucy îl iubea. Era sigur de asta. O văzuse în ochii ei, chiar în clipa în care ea îl refuzase. O știa pentru că i-o spusese și ea nu mințea cu asemenea lucruri. O simțise în felul în care îl sărutase și în căldura îmbrățișării ei. Îl iubea. Și indiferent ce o făcuse să meargă mai departe cu căsătoria cu Haselby, era ceva care o depășea cu mult. Era mai puternic decât ea. Lucy avea nevoie de ajutorul lui. — Gregory? spuse încet mama lui. El se întoarse. Clipi. — Ai tresărit, spuse ea. Da? Nici măcar nu observase. Dar simțurile i se ascuțiseră și, când coborî privirea, văzu că își încleșta degetele. — Opriți trăsura. Toată lumea se întoarse cu fața spre el. Până și Hyacinth, care privise cu hotărâre pe fereastră. — Opriți trăsura, repetă el. — De ce? întrebă mama lui, clar suspicioasă. — Am nevoie de aer, răspunse el, și nici măcar nu era o minciună. Colin bătu în perete. — O să vin cu tine. — Nu. Prefer să fiu singur. Ochii mamei lui se făcură mari. — Gregory… N-ai de gând să… — Să dau buzna în biserică? încheie el în locul ei. Se lăsă pe spate, trimițându-i un zâmbet pieziș. Cred că m-am făcut de ajuns de râs pe ziua de azi, nu? — Oricum trebuie să-și fi spus deja jurămintele până acum, interveni Hyacinth. VP - 257

Gregory se luptă cu dorința de a arunca o privire spre sora lui, care nu părea să rateze niciodată o ocazie de a-și băga nasul, a stărui sau a-ți răstălmăci cuvintele. — Tocmai, răspunse el. — M-aș simți mai bine dacă nu ai fi singur, spuse Violet, cu ochii ei albaștri plini de îngrijorare. — Lasă-l să plece, spuse Colin încet. Luat prin surprindere, Gregory se întoarse spre fratele lui mai mare. Nu se așteptase să-l susțină. — Este bărbat, adăugă Colin. Poate să ia propriile decizii. Nici măcar Hyacinth nu încercă să-l contrazică. Trăsura se oprise deja, iar vizitiul aștepta în fața portierei. La semnul lui Colin, el o deschise. — Mi-aș dori să nu te duci, spuse Violet. Gregory o sărută pe obraz. — Am nevoie de aer, spuse el. Atâta tot. Sări din trăsură, dar înainte de a închide portiera, Colin se aplecă spre el. — Să nu faci vreo prostie, spuse Colin încet. — Nicio prostie, îi promise Gregory, doar strictul necesar. Privi în jur ca să vadă unde se află și apoi, cum trăsura mamei lui nu se mișcase din loc, o luă intenționat spre sud. În direcție opusă față de St. George. Dar, de îndată ce ajunse pe strada următoare, făcu stânga împrejur. Alergând.

VP - 258

Capitolul 23 În care eroul nostru riscă totul. Din nou. În cei zece ani de când unchiul îi devenise tutore, Lucy nu știuse să fi găzduit vreodată o petrecere. Nu era genul pe care să zâmbească la niciun fel de cheltuială inutilă… în realitate, nu era genul care să zâmbească pur și simplu. Astfel că, cu oarecare suspiciune, se apropie de somptuoasa recepție organizată în cinstea ei la Fennsworth House după ceremonia de nuntă. Cu siguranță o făcuse la insistențele lui Lord Davenport. Unchiul Robert sar fi mulțumit să servească niște prăjiturele de ceai la biserică și cu asta basta. Dar nu, nunta trebuie să fie un eveniment, în cel mai extravagant sens al cuvântului. Și, de îndată ce se încheie ceremonia, Lucy fusese dusă spre ce urma să fie fosta ei casă și i se oferiseră câteva momente în ce urma să fie fosta ei cameră… ca să se stropească cu puțină apă rece pe față înainte de a se duce să-și întâmpine oaspeții. În timp ce dădea din cap și primea felicitările musafirilor, se gândi cât de bine se pricepea lumea bună să pretindă că nu se întâmplase nimic. O, nu vor vorbi despre nimic altceva a doua zi și chiar se putea aștepta probabil să fie principalul subiect de discuție pentru următoarele câteva luni. Și, fără doar și poate, în anul următor nimeni nu îi va rosti numele fără să adauge și un „Știi tu care. Cea cu nunta”. Urmat cu siguranță de un „Ooooooooo. Aceea”. Dar, pentru moment, de față cu ea, nu auzea decât „O ocazie atât de fericită” și „Ești o mireasă splendidă”. Și, desigur, pentru cei mai vicleni și îndrăzneți… „Minunată ceremonie, Lady Haselby”.

Lady Haselby. Rosti cuvintele în gând. Acum era Lady Haselby. Ar fi putut să fie doamna Bridgerton. Lady Lucinda Bridgerton, bănuia ea, căci nu era obligată să renunțe la titlu după căsătoria cu un om de rând. Era un nume frumos… poate nu cu aceeași prestanță ca Lady Haselby, și cu siguranță nici nu se compara cu contesa de Davenport, dar… Înghiți în sec, reușind cumva să nu se despartă de zâmbetul pe care și-l lipise pe chip cu cinci minute mai devreme. I-ar fi plăcut să fi fost Lady Lucinda Bridgerton. VP - 259

Îi plăcea Lady Lucinda Bridgerton. Ar fi fost fericită, mereu cu un zâmbet larg pe buze și o viață plină și desăvârșită. Ar fi avut un câine, poate doi, și mai mulți copii. Casa ei ar fi fost primitoare și tihnită, și-ar fi băut ceaiul cu prietenele și ar fi râs. Lady Lucinda Bridgerton ar fi râs. Dar nu va fi niciodată acea femeie. Se măritase cu lordul Haselby, iar acum era soția lui și, oricât încerca, nu-și putea închipui unde va duce viața ei. Nu știa ce însemna să fii Lady Haselby. Petrecerea era în toi, iar Lucy dansă dansul miresei împreună cu noul ei soț, care era, fu ușurată să constate, un maestru. Apoi dansă cu fratele ei, ceea ce aproape o făcu să plângă, și apoi cu unchiul ei, pentru că așa trebuia. — Ai făcut ce trebuie, Lucy, spuse el. Ea nu spuse nimic. Nu avea încredere în capacitatea ei de a vorbi. — Sunt mândru de tine. Aproape că izbucni de râs. — Tu nu ai fost niciodată mândru de mine. — Sunt acum. Nu îi scăpă faptul că afirmația lui era o contradicție. Unchiul ei o conduse înapoi pe marginea sălii de bal și apoi – Doamne, Dumnezeule – fu nevoită să danseze cu lordul Davenport. Ceea ce și făcu, pentru că își știa datoria. Azi mai ales, știa care îi era datoria. Măcar nu trebuia să vorbească. Lordul Davenport era extraordinar de exuberant și aproape că vorbi pentru amândoi. Era încântat de Lucy. Era un câștig grandios pentru familie. Și așa și pe dincolo până când Lucy își dădu seama că reușise să i se strecoare pe sub piele fără putință de tăgadă. Nu doar că acceptase să se mărite cu fiul lui cu reputație îndoielnică; își reafirmase decizia în fața întregii lumi bune într-o scenă demnă de Drury Lane. Lucy își mișcă discret capul într-o parte. Când Lord Davenport era entuziasmat, scuipatul avea tendința să-i zboare din gură cu o viteză și o precizie alarmante. Serios, nu era sigură ce era mai rău… disprețul lui Lord Davenport sau recunoștința lui eternă. Dar, slavă Cerului, Lucy reuși să-l evite pe noul ei socru în cea mai mare parte a festivităților. Reuși să evite aproape pe toată lumea, un lucru surprinzător de complicat, din moment ce era mireasa. Nu voia să-l vadă pe Lord Davenport, pentru că îl detesta și nu voia să-l vadă pe unchiul ei, pentru că avea impresia că îl detesta și pe el. Nu voia să-l vadă pe Lord Haselby, pentru că astfel nu făcea decât să se gândească la noaptea nunții ei VP - 260

și nu voia să o vadă pe Hermione, pentru că ea o va lua la întrebări, iar Lucy va izbucni în plâns. Și nu voia să-și vadă fratele, pentru că sigur era în compania lui Hermione. Și, pe deasupra, se simțea foarte mâhnită, alternând această senzație cu sentimentul de vină care o încerca pentru că se simțea atât de mâhnită. Nu era vina lui Richard dacă era nebun de fericire, iar ea, nu. Dar totuși, prefera să nu-l vadă. Mai rămâneau ceilalți oaspeți, iar pe majoritatea nu-i cunoștea. Și nu voia să-l cunoască pe niciunul dintre ei. Astfel că găsi un loc într-un colț și, după câteva ore, toată lumea băuse atât de mult, încât nimeni nu mai păru să observe că mireasa rămăsese singură. Și cu siguranță nimeni nu băgă de seamă când se strecură în camera ei ca să se odihnească puțin. Probabil era foarte urât pentru o mireasă să evite propria petrecere, dar în momentul acela, lui Lucy pur și simplu nu-i mai păsa. Oamenii vor crede că se dusese la toaletă, dacă îi observa cineva absența. Și cumva i se părea potrivit să fie singură în această zi. Se furișă pe scările din spate, ca să nu dea peste oaspeți hoinari și, cu un oftat ușurat, păși în dormitorul ei și închise ușa. Se lipi de ușă și răsuflă încet până simți că nu mai rămăsese nimic înăuntrul ei. Și se gândi… „Acum o să plâng”. Voia să plângă. Chiar voia. Se simțea de parcă ar fi ținut lacrimile în ea ore întregi, așteptând doar un moment de singurătate. Dar lacrimile nu curseră. Era prea amorțită, prea amețită de cele întâmplate ultimele 24 de ore. Și rămase acolo, privind lung spre patul ei. Amintindu-și. Doamne, cu doar 12 ore înainte făcuse dragoste acolo, înfășurată în brațele lui? Părea că trecuseră ani. Parcă viața ei era acum împărțită frumos în două, iar ea se regăsea fără îndoială în perioada de „după”. Închise ochii. Poate dacă nu mai vedea patul, totul dispărea. Poate dacă… — Lucy. Încremeni. Doamne, nu! — Lucy. Încet, deschise ochii. Și șopti: — Gregory? Arăta ca naiba, cu hainele răvășite și murdare, așa cum putea să arate doar un bărbat care făcuse o goană nebună pe cal. Probabil că se strecurase înăuntru cum făcuse cu o seară în urmă. Probabil că o așteptase. Ea dădu să deschidă gura, încercă să vorbească. VP - 261

— Lucy, spuse el din nou, iar vocea lui parcă se furișă înăuntrul ei, contopindu-se cu ea. Ea înghiți în sec. — De ce ești aici? El făcu un pas spre ea, iar inima ei tânji după apropiere. Chipul lui era atât de frumos, atât de drag și atât de extraordinar de familiar. Cunoștea linia obrajilor lui și nuanța exactă a ochilor lui, ușor căprui în jurul irisului, topindu-se în verde la margine. Și gura lui… ea cunoștea gura aceea, felul în care se desena, cum se simțea. Îi cunoștea zâmbetul, îi cunoștea încruntarea și îi cunoștea… Cunoștea mult prea multe. — Nu ar trebui să fii aici, spuse ea, lipsa de aer din voce dezmințind înmărmurirea posturii ei. El mai făcu un pas în direcția ei. Nu exista mânie în ochii lui, ceea ce ea nu înțelegea. Dar felul în care o privea… era înfierbântat, era posesiv și nimic din ce i-ar fi permis vreodată o femeie măritată unui bărbat care nu era soțul ei. — Trebuia să știu de ce, spuse el. N-am putut să te las să pleci. Nu până nu aflu de ce. — Nu, șopti ea. Te rog să nu faci asta. „Te rog să nu mă faci să regret. Te rog să nu mă faci să tânjesc, să-mi doresc și să mă întreb”. Ea își cuprinse pieptul cu brațele, de parcă poate… poate reușea să strângă atât de tare încât să se facă mică, mică, și apoi să dispară cu totul. Ca să nu mai fie nevoie să vadă, să nu mai fie nevoie să audă. Ca să rămână singură și… — Lucy… — Nu, spuse ea din nou, dintr-odată sigură de data asta. Nu. „Nu mă face să cred în iubire”. Însă el se apropie tot mai mult. Încet, dar fără șovăială. — Lucy, spuse el, cu o voce caldă și hotărâtă. Doar spune-mi de ce. Asta este tot ce-ți cer. O să mă retrag și nu o să mă mai apropii de tine, dar trebuie să știu de ce. Ea clătină din cap. — Nu pot să-ți spun. — Nu vrei să-mi spui, o corectă el. — Nu, strigă ea, înecându-se. Nu pot! Te rog, Gregory. Trebuie să pleci. O clipă parcă nesfârșită, el nu spuse nimic. Doar îi studie chipul, și Lucy îl vedea practic cum gândea. Nu ar fi trebuit să permită un asemenea lucru, își VP - 262

spuse ea în gând, un val de panică începând să se dezlănțuie înăuntrul ei. Ar fi trebuit să țipe. Să pună pe cineva să-l scoată afară. Ar fi trebuit să fugă din cameră înainte ca el să-i distrugă planurile atent construite de viitor. Dar, în schimb, ea rămase acolo și el spuse… — Ești șantajată. Nu era o întrebare. Ea nu răspunse, dar știa că i se citea pe chip. — Lucy, spuse el, cu o voce blândă și prudentă, pot să te ajut. Orice ar fi, pot să îndrept lucrurile. — Nu, spuse ea, nu poți și ești un nebun dacă… Ea se opri brusc, prea furioasă să mai vorbească. Ce îl făcea să creadă că putea să vină aici valvârtej și să îndrepte lucrurile când habar nu avea despre problemele ei? Credea că ea cedase pentru vreun mărunțiș? Ceva ce putea să fie rezolvat cu ușurință? Nu era atât de slabă. — Nu știi, spuse ea. N-ai nici cea mai vagă idee. — Atunci spune-mi. Mușchii ei tremurau și îi era cald… frig… și toate stările posibile și imposibile. — Lucy, spuse el, și vocea lui era atât de calmă, atât de echilibrată… era ca o furculiță, care o înțepa exact acolo unde o durea cel mai tare. — Nu să îndrepți asta, spuse ea. — Nu este adevărat. Nu există nimic cu care cineva să aibă putere asupra ta și care să nu poată fi rezolvat. — Cum? întrebă ea. Cu curcubeie, băutură și urările de fericire veșnică ale familiei tale? Nu o să meargă, Gregory. Nu o să meargă. Poate că familia Bridgerton este puternică, dar nu puteți schimba trecutul și nu puteți face ca viitorul să se supună capriciilor voastre. — Lucy, spuse el, și se întinse spre ea. — Nu. Nu! Ea îl respinse, îi refuză alinarea. Nu înțelegi. Nici n-ai cum. Sunteți cu toții atât de fericiți, atât de perfecți. — Nu suntem. — Ba da. Nici măcar nu vă dați seama că sunteți și nu știți că noi, ceilalți, nu suntem, că ne putem strofoca, putem încerca să fim buni și totuși să nu primim ce ne dorim. De-a lungul discursului ei, el o urmări. Doar o urmări și o lăsă să stea în colțul ei, îmbrățișându-se, arătând fragilă, palidă și sfâșietor de singură. Și apoi o întrebă: — Mă iubești? Ea închise ochii. VP - 263

— Nu mă întreba asta. — Mă iubești? El îi văzu maxilarul cum se încleștează, observă felul în care umerii i se încordară și știu că ea încerca să scuture din cap. Gregory veni mai aproape… încet, cu venerație. Ea suferea. Suferea atât de mult, încât durerea i se împrăștia în aer, îl învăluia, i se înfășură în jurul inimii. Îl durea. Era o senzație fizică, înfiorătoare și ascuțită, fiind prima dată când începea să se îndoiască de capacitatea lui de a o face să dispară. — Mă iubești? întrebă el. — Gregory… — Mă iubești? — Nu pot… Își puse mâinile pe umerii ei. Lucy tresări, dar nu se îndepărtă. El îi atinse bărbia, îi ridică fața până când ajunse să se piardă în albastrul ochilor ei. — Mă iubești? — Da, spuse ea cu un suspin, prăbușindu-se în brațele lui. Dar nu pot. Nu înțelegi? Nu ar trebui. Trebuie să opresc asta. Pentru o clipă, Gregory nu se mai putu mișca. Încuviințarea ei ar fi trebuit să fie ca o ușurare și cumva așa se și simți, dar mai mult decât atât, simți cum sângele începe să i se învolbureze în vene. El credea în dragoste. Nu fusese aceasta singura constantă din viața lui? El credea în dragoste. Credea în puterea dragostei, în bunătatea ei fundamentală, în dreptatea ei. O venera pentru puterea ei, o respecta pentru raritatea sa. Iar el știu, chiar atunci, chiar acolo, în timp ce ea plângea în brațele lui, că va cuteza orice pentru asta. Pentru dragoste. — Lucy, șopti el și o idee începu să se ivească în mintea lui. Era nebunească, necuviincioasă și absolut deplasată, dar nu se putea descotorosi de singurul gând care i se învârtejea prin minte. Ea nu își consumase căsnicia. Mai aveau o șansă. — Lucy. Ea se trase înapoi. — Trebuie să mă întorc. O să-și dea seama că lipsesc. Dar el o prinse de mână. VP - 264

— Nu te întoarce. Ea făcu ochii mari. — Ce vrei să spui? — Vino cu mine. Vino cu mine acum. Se simțea nechibzuit, periculos și doar puțin supărat. Încă nu ești soția lui. Se poate anula. — O, nu. Ea clătină din cap, trăgându-și brațul din strânsoarea lui. Nu, Gregory. — Ba da. Ba da. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât avea mai mult sens. Nu aveau mult timp la dispoziție; după astă-seară îi va fi imposibil să spună că era neatinsă. Acțiunile lui Gregory se asiguraseră de asta. Dacă aveau vreo șansă de a fi împreună, trebuia ca totul să se întâmple acum. Nu putea să o răpească; nu avea cum să o scoată din casă fără să atragă atenția. Dar putea să mai câștige puțin timp. De ajuns încât să-și dea seama ce să facă. O trase mai aproape. — Nu, spuse ea mai tare. Acum dădu să-și smulgă brațul din mâna lui, iar el observă cum neliniștea i se dezlănțuia în ochi. — Lucy, ba da, spuse el. — O să țip, spuse ea. — Nu o să te audă nimeni. Ea îl privi șocată și nici măcar lui nu-i venea să creadă ce spunea. — Mă ameninți? întrebă ea. El scutură din cap. — Nu. Te salvez. Și apoi, înainte de a mai avea șansa să se gândească la acțiunile lui, o apucă de mijloc, o aruncă peste umăr și ieși iute din încăpere.

VP - 265

Capitolul 24 În care eroul nostru o lasă pe eroina noastră într-o situație stânjenitoare. — Mă legi de o toaletă? — Îmi pare rău, spuse el, legând două eșarfe în noduri de o asemenea măiestrie încât ea aproape se temu că el o mai făcuse până acum. Nu aveam cum să te las în camera ta. Ăsta ar fi primul loc în care s-ar arăta cineva. El strânse nodurile, apoi le verifică rezistența. A fost primul loc în care m-am uitat. — Dar de o toaletă! — De la etajul trei, adăugă el săritor. O să dureze câteva ore până să te găsească cineva aici. Lucy își încleștă maxilarul, încercând cu disperare să-și stăpânească furia care se clădea înăuntrul ei. El îi legase mâinile. La spate. Doamne, nu știuse că era posibil să fii atât de supărat pe cineva. Nu era doar o reacție emoțională… tot corpul ei fremăta sub greutatea senzațiilor. Se simțea tulburată și scoasă din fire. Chiar dacă știa că era în zadar, își frecă brațele cu mișcări smucite de conducta de la toaletă, scrâșnind din dinți și scoțând un mormăit frustrat când nu reuși să obțină decât un zăngănit înfundat. — Te rog, nu te mai zbate, spuse el, și apăsă un sărut pe creștetul ei. Nu o să faci decât să obosești și să te doară. El ridică privirea, examinând structura closetului. Sau o să spargi conducta și, dintr-o perspectivă igienică, sigur nu vrei să se întâmple asta. — Gregory, trebuie să-mi dai drumul. El se așeză pe vine pentru fața lui să fie la același nivel cu a ei. — Nu pot, spuse el. Nu atâta vreme cât mai există șanse să fim împreună. — Te rog, îl imploră ea, asta este o nebunie. Trebuie să mă duci înapoi. O să fiu ruinată. — O să mă însor cu tine, spuse el. — Sunt deja măritată! — Nu chiar, spuse el cu un zâmbet viclean. — Mi-am spus jurămintele! — Dar n-ai consumat căsătoria. Încă se mai poate obține o anulare. VP - 266

— Nu este vorba despre asta! strigă ea, zbătându-se fără succes în timp ce el se ridică și se îndreptă spre ușă. Nu înțelegi situația și îți pui egoist propriile nevoi și propria fericirea înaintea tuturor celorlalți. La auzul cuvintelor ei, el se opri. Mâna îi rămase pe clanță, dar se opri și, când se întoarse, privirea din ochii lui aproape că îi frânse inima. — Ești fericită? întrebă el. Încet și cu o asemenea dragoste, încât Lucy își dori să izbucnească în plâns. — Nu, șopti ea, dar… — Nu am mai văzut niciodată o mireasă atât de tristă. Ea închise ochii resemnată. Era un ecou al vorbelor lui Hermione și știa că este adevărat. Și chiar atunci, când ridică privirea spre el, cu umeri îndurerați, nu avu cum să nu simtă bătăile propriei inimi. Îl iubea. Îl va iubi mereu. Și îl și ura, pentru că o făcea să-și dorească ce nu putea să aibă, îl ura pentru că o iubea atât de mult, încât era dispus să riște totul ca să fie împreună. Și, mai presus de toate, îl ura pentru că o transforma în unealta care îi va distruge familia. Înainte să-l cunoască pe Gregory, Hermione și Richard fuseseră singurii oameni din lume de care îi păsase cu adevărat. Iar acum vor fi ruinați, confruntați cu lipsuri și cu o nefericire mai mare decât își închipuise vreodată Lucy alături de Haselby. Gregory avea impresia că era nevoie de câteva ore să o găsească cineva aici, dar ea știa mai bine. Nimeni nu va da de ea zile întregi. Nici nu-și mai amintea ultima dată când cineva se aventurase pe aici. Se afla în baia dădacei… dar Fennsworth House nu mai văzuse o dădacă de ani buni. După ce îi va fi observată absența, o vor căuta mai întâi în camera ei. Apoi, vor verifica alte câteva alternative rezonabile – biblioteca, salonul de zi, o baie care nu era ieșită din uz de o jumătate de deceniu… Și apoi, când o vor găsi, se va presupune că fugise. Și după toate câte se întâmplaseră la biserică, nimeni nu va crede că plecase de una singură. Va fi ruinată. La fel ca toți ceilalți. — Nu este vorba de fericirea mea, spuse ea în cele din urmă, cu o voce liniștită, aproape învinsă. Gregory, te rog, te rog, nu-mi face asta. Nu este vorba doar despre mine. Familia mea… O să fie și ei distruși. El se întoarse spre ea și se așeză pe jos. Și apoi spuse simplu: — Povestește-mi. Și ea îi povesti. Era sigură că nu s-ar fi lăsat altfel. VP - 267

Ea îi spuse totul. Despre tatăl ei și dovezile scrise ale trădării lui. Îi povesti despre șantaj. Îi spuse cum era cu ultima plată și singurul lucru care putea să evite ca fratele ei să-și piardă titlul. Lucy privi drept în față de-a lungul întregii povești și, pentru asta, Gregory era recunoscător. Pentru că ceea îi spuse… îl zdruncină până în adâncul sufletului. Gregory încercase toată ziua să-și dea seama ce secret cumplit o putea determina să se mărite cu Haselby. Alergase de două ori prin Londra, mai întâi până la biserică și apoi până aici, la Fennsworth House. Avusese destul timp să se gândească, să-și pună întrebări. Dar niciodată, nici măcar o dată, imaginația nu îl condusese până aici. — Așa că vezi tu, spuse ea, nu este nimic atât de comun ca un copil ilegitim, nimic atât de rațional ca o aventură extraconjugală. Tata… contele… a comis trădarea. Trădare. Și apoi izbucni în râs. În râs. În felul în care râdeau oamenii atunci când ceea ce își doreau cu adevărat era să plângă. — Este o situație urâtă, încheie ea, cu vocea scăzută și resemnată. Nu există cale de scăpare. Ea se întoarse spre el așteptând un răspuns, dar el nu avea ce răspuns să îi dea. Trădare. Doamne sfinte, nu se putea gândi la nimic mai rău. Existau multe feluri – multe, multe feluri – în care puteai să fii exclus din societate, dar nimic nu era mai de neiertat ca trădarea. Nu exista bărbat, femeie sau copil în Marea Britanie care să nu fi pierdut pe cineva în războaiele cu Napoleon. Rănile erau încă prea proaspete și chiar dacă nu erau… Era trădare. Un gentleman nu-și abandona țara. Era o idee înrădăcinată în inima fiecărui om din Marea Britanie. Dacă ajungea să se cunoască adevărul despre tatăl lui Lucy, titlul Fennsworth va fi desființat. Fratele lui Lucy va rămâne fără niciun ban. El și Hermione vor fi aproape sigur nevoiți să emigreze. Și Lucy va… Ei bine, Lucy probabil va supraviețui scandalului, mai ales dacă numele de familie i se schimba în Bridgerton, dar nu și-o va ierta în veci. Gregory era ferm convins de asta. Și în cele din urmă, înțelese. El o privi. Era palidă și trasă la față. — Familia mea a fost bună și sinceră, spuse ea, cu vocea tremurând de emoție. Familia Abernathy a fost loială coroanei încă de la numirea primului VP - 268

conte în secolul al XV-lea. Iar tata ne-a făcut de rușine pe toți. Nu pot permite ca secretul ăsta să fie dezvăluit. Nu am cum. Își înghiți stânjenită nodul din gât și apoi spuse întristată: Ar trebui să-ți vezi fața. Nici măcar tu nu mă vrei acum. — Nu, spuse el, aproape fără să se mai gândească. Nu. Nu este adevărat. Asta nu o să fie niciodată adevărat. El o luă de mâini, le ținu într-ale lui, bucurându-se de forma lor, de linia degetelor și căldura delicată a pielii. — Îmi pare rău, spuse el. N-ar fi trebuit să-mi ia atât ca să mă adun. Nu mă gândisem la trădare. Ea clătină din cap. — Cum să te fi gândit la asta? — Dar asta nu schimbă ceea ce simt pentru tine. El îi cuprinse fața în mâini, dorindu-și din inimă să o sărute, dar știind că nu putea. Nu încă. — Ce a făcut tatăl tău… Este condamnabil. Este… El înjură în barbă. O să fiu sincer cu tine. Îmi provoacă greață. Dar tu… tu, Lucy… nu ai nicio vină. Tu nu ai făcut nimic rău și nu ar trebui să plătești pentru păcatele lui. — Nici fratele meu n-ar trebui, spuse ea încet, dar dacă nu mă mărit cu Haselby, Richard o să… — Șttt. Gregory își lipi un deget pe buzele ei. — Ascultă-mă. Te iubesc. Ochii ei se umplură de lacrimi. — Te iubesc, spuse el din nou. Nu există nimic în lumea sau în următoarea care să mă facă să nu te mai iubesc. — Ai simțit asta și pentru Hermione, șopti ea. — Nu, spuse el, aproape zâmbind la cât de stupid i se părea totul acum. Am așteptat atât de mult să mă îndrăgostesc, încât mi-am dorit mai mult dragostea decât femeia. Nu am iubit-o niciodată pe Hermione, ci doar ideea de Hermione. Dar cu tine… Este altfel, Lucy. Este mai adânc. Este… este… El se chinui să găsească cuvintele potrivite, dar nu reuși. Pur și simplu, nu existau cuvinte care să explice ce simțea pentru ea. — Sunt eu, spuse el în cele din urmă, îngrozit de lipsa de eleganță. Fără tine, eu… sunt… — Gregory, șopti ea, nu trebuie să… — Eu nu sunt nimic, o întrerupse el, pentru că nu voia să o lase să-i spună că nu trebuia să îi dea explicații. Fără tine, eu nu sunt nimic. VP - 269

Ea zâmbi. Era un zâmbet trist, dar era sincer, și Gregory simți că parcă așteptase ani de zile zâmbetul acela. — Nu este adevărat, spuse ea. Știi că nu este. El scutură din cap. — Poate este o exagerare, dar asta este tot. Tu mă faci să fiu mai bun, Lucy. Mă faci să-mi doresc, să sper și să aspir. Mă faci să-mi doresc să fac lucruri. Lacrimile începură să se prelingă pe obrajii ei. El să le șterse cu vârfurile degetelor. — Ești cel mai bun om pe care îl cunosc eu, spuse el, cea mai onorabilă ființă umană pe care am cunoscut-o vreodată. Mă faci să râd. Și mă faci să gândesc. Iar eu… El trase adânc aer în piept. Te iubesc. Și din nou. — Te iubesc. Și din nou. — Te iubesc. Clătină neputincios din cap. Nu știu cum să ți-o mai spun altfel. Ea se întoarse atunci, răsucindu-și capul astfel că mâinile lui îi alunecară de pe față pe umeri și, în cele din urmă, se despărțiră cu totul de corpul ei. Gregory nu-i putea vedea chipul, dar putea să o audă… sunetele mute și sacadate al răsuflării ei, scâncetul blând din voce. — Te iubesc, răspunse ea în cele din urmă, fără să se uite la el. Știi că te iubesc. Nu o să ne umilesc mințind în privința asta. Și dacă era vorba doar despre mine, aș face orice… orice pentru dragoste asta. Aș risca sărăcia, ruina. M-aș muta în America, m-aș muta și în Africa dacă ar fi singura cale de a fi cu tine. Ea răsuflă prelung și tremurător. — Nu pot fi atât de egoistă încât să-i distrug pe cei doi oameni care m-au iubit cu atâta drag și atât de mult timp. — Lucy… Habar nu avea ce voia să-i spună, știa doar că nu voia ca ea să încheie. Știa că nu voia să audă ce avea de spus. Dar ea îl întrerupse: — Nu, Gregory. Te rog. Îmi pare rău. Nu pot să fac asta și dacă mă iubești așa cum spui, o să mă duci înapoi chiar acum, înainte ca Lord Davenport săși dea seama că am dispărut. Gregory își încleștă pumnii, apoi răsfiră degetele. Știa ce ar fi trebuit să facă. Ar fi trebuit să-i dea drumul, să o lase să se întoarcă la petrecere. Ar fi trebuit să se strecoare înapoi pe ușa slujitorilor și să-i promită că nu se va mai apropia de ea. VP - 270

Ea promisese să-l iubească, să-l cinstească și să se supună unui alt bărbat. Trebuia să dea uitării toți ceilalți bărbați. Cu siguranță, el făcea parte din această ultimă categorie. Și totuși, nu putea să renunțe. Nu încă. — O oră, spuse el, și se ridică de pe vine lângă ea. Dă-mi doar o oră. Ea se întoarse, cu ochii neîncrezători, uimiți și poate… poate… doar ușor luminați și de speranță. — O oră? repetă ea. Ce crezi că poți… — Nu știu, spuse el sincer. Dar îți promit un lucru. Dacă nu găsesc o cale de a te elibera de șantajul ăsta într-o oră, mă întorc după tine. Și-ți dau drumul. — Ca să mă întorc la Haselby? șopti ea și păru… Păru dezamăgită? Chiar și numai o idee? — Da, spuse el. Pentru că, la drept vorbind, era singurul lucru pe care îl mai putea spune. Oricât își dorea el să arunce orice prudență pe geam, știa că nu putea să o răpească. Ar fi fost respectabilă, căci el se va însura cu ea de îndată ce Haselby încuviința anularea, dar nu va fi niciodată fericită. Iar el știa că nu va putea să trăiască niciodată împăcat cu asta. — Nu o să fii compromisă dacă lipsești o oră, îi spuse el. Poți pur și simplu să le spui oamenilor că ai fost copleșită de emoții. Că te-ai dus să tragi pui de somn. Sunt sigur că Hermione o să-ți susțină povestea dacă o rogi. Lucy dădu din cap. — O să mă dezlegi? El scutură aproape imperceptibil din cap și se ridică. — Mi-aș încredința viața în mâinile tale, Lucy, dar nu aș încredința-o și pe a ta. Ești mult prea onorabilă pentru binele tău. — Gregory! El ridică din umeri în timp ce se îndreptă spre ușă. — Conștiința ta o să iasă învingătoare. Știi prea bine că așa o să fie. — Și dacă îți promit… — Îmi pare rău. Un colț al gurii lui se curbă într-o expresie lipsită de regrete. — Nu o să te cred. Îi aruncă o ultimă privire înainte de a pleca. Și se simți nevoit să zâmbească, ceea ce părea absurd, din moment ce avea la dispoziție o oră ca să anihileze amenințarea de șantaj împotriva familiei lui Lucy și de a anula căsătoria. În timpul recepției de nuntă. VP - 271

În comparație, să mute cerul și pământul din loc părea o perspectivă cu mult mai bună. Dar când se întoarse spre Lucy și o văzu așezată acolo, pe podea, ea arăta… Arăta din nou ca ea. — Gregory, spuse ea, nu mă poți lăsa aici. Dacă te descoperă cineva și te dă afară din casă? Cine o să știe că sunt aici? Și dacă… și dacă… și apoi dacă… El zâmbi, bucurându-se prea mult de excesul ei de zel ca să mai fie atent la ce spunea. Cu siguranță își revenise în fire. — Când o să se termine totul, spuse el, o să-ți aduc un sandviș. Ceea ce o făcu să se oprească. — Un sandviș? Un sandviș? El răsuci clanța, dar nu trase încă de ușă. — Vrei un sandviș, nu-i așa? Tu vrei mereu un sandviș. — Ai înnebunit de-a binelea, spuse ea. Lui nu îi venea să creadă că abia acum ajunsese la această concluzie. — Să nu țipi, o atenționă el. — Știi că nu pot, mormăi ea. Era adevărat. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să o găsească cineva. Dacă Gregory nu avea sorți de izbândă, trebuia să se poată reveni la petrecere în cea mai mare discreție. — Pe curând, Lucy, spuse el. Te iubesc. Ea ridică privirea. Și șopti: — O oră. Chiar crezi că o să reușești? El dădu din cap. Era ce trebuia ea să vadă și ce trebuia el să pretindă. Și în timp ce închise ușa în urma lui, ar fi putut să jure că o auzise murmurând: — Noroc. Se opri să tragă o gură de aer înainte de a se îndrepta spre scări. Avea nevoie de mai mult decât de noroc; avea nevoie de o minune în toată regula. Soarta îi era potrivnică. Soarta îi era foarte potrivnică. Dar Gregory avusese întotdeauna norocul începătorului. Și dacă exista vreun simț ai dreptății în lume, un fel de dreptate universală care să plutească prin aer… Dacă „ce ție nu-ți place” putea să ofere vreun fel de răzbunare, era limpede că sosise vremea lui. Iubirea exista. Știa că exista. Și să fie al naibii dacă nu exista și pentru el. • Gregory se opri mai întâi în dormitorul lui Lucy, de la etajul al doilea. Nu putea să intre relaxat în sala de bal și să solicite o audiență la unul dintre VP - 272

invitați, dar credea că existau șanse să fi observat cineva absența lui Lucy și să se fi apucat să o caute. Spera din inimă să fie cineva care înțelegea cauza lor, cineva căruia îi pasă de fericirea lui Lucy. Dar când Gregory se strecură în cameră, toate erau așa cum le lăsase. — La naiba, mormăi el, revenind spre ușă. Acum trebuia să găsească o cale ca să vorbească cu fratele ei… sau cu Haselby, bănuia el… fără să atragă atenția. Își puse mâna pe clanță și trase, dar era ceva în neregulă cu greutatea ușii, iar Gregory știa sigur ce se întâmplase mai întâi… țipătul surprins de femeie sau corpul moale și cald care se prăbuși peste al lui. — Tu! — Tu! spuse și el la rândul lui. Slavă Domnului! Era Hermione. Singurul om pe care îl cunoștea și care punea fericirea lui Lucy mai presus de orice. — Ce cauți aici? șuieră ea. Dar închise ușa care dădea spre coridor, un semn bun, fără îndoială. — Trebuia să vorbesc cu Lucy. — S-a măritat cu Lord Haselby. El scutură din cap. — Căsătoria nu s-a consumat. Ea deschise la propriu gura de uimire. — Doamne, nu vrei să… — O să fiu sincer cu tine, o întrerupse el. Nu știu ce vreau să fac, în afară de a găsi o cale prin care să o scap. Hermione îl privi lung câteva secunde. Și apoi, aparent din senin, spuse: — Ea te iubește. — Ți-a spus asta? Ea clătină din cap. — Nu, dar este evident. Sau cel puțin este, dacă stai să te gândești înapoi. Ea făcu câțiva pași prin cameră, apoi se întoarse brusc. Atunci de ce s-a măritat cu lordul Haselby? Știu că este foarte serioasă când vine vorba de onorarea angajamentelor pe care și le ia, dar sigur putea să încheie povestea asta înainte de azi. — Este șantajată, spuse Gregory cu asprime. Ochii lui Hermione se făcură foarte mari. — Cu ce? — Nu pot să-ți spun. Spre meritul ei, ea nu pierdu timpul protestând. În schimb, ridică privirea spre el, cu ochii tăioși și hotărâți. — Cu ce pot să te ajut? VP - 273

• Cinci minute mai târziu, Gregory se găsi în compania lordului Haselby, dar și a fratelui lui Lucy. Ar fi preferat să se descurce fără cel din urmă, care arăta de parcă ar fi fost cât pe ce să-i ia bucuros gâtul lui Gregory, dacă nu ar fi fost în prezența soției lui. Care îl ținea de braț ca într-o menghină. — Unde este Lucy? întrebă Richard. — Este în siguranță, răspunse Gregory. — Iartă-mă dacă nu mă liniștește prea mult ce-mi spui, i-o întoarse Richard. — Richard, încetează, interveni Hermione, trăgându-l cu forța înapoi. Domnul Bridgerton nu o să-i facă niciun rău. Se gândește numai la binele ei. — O, chiar așa? spuse Richard tărăgănat. Hermione se încruntă spre el cu mai multă însuflețire decât văzuse vreodată Gregory pe chipul ei frumos. — O iubește, declară ea.

— Nu-mi mai spune. Toate privirile se îndreptară spre lordul Haselby, care rămăsese lângă ușă, urmărind scena cu o expresie ciudat de amuzantă. Nimeni nu părea să știe ce să spună. — Ei bine, cu siguranță a fost foarte clar de dimineață, continuă Haselby, așezându-se pe un scaun cu o grație remarcabilă. Nu credeți? — Hm, da? răspunse Richard, și Gregory chiar nu avea cum să-l condamne pentru tonul lui nesigur. Haselby părea să reacționeze cu totul neobișnuit la ce se întâmpla. Cu calm. Atât de mult calm, încât pulsul lui Gregory parcă simțea nevoia să bată de două ori mai repede, chiar dacă numai pentru a compensa lacunele lui Haselby. — Ea mă iubește, îi spuse Gregory și își încleștă mâna într-un pumn la spate… nu pregătindu-se pentru violență, ci mai degrabă pentru că, dacă nuși mișca o parte a corpului, risca să-și iasă din minți. Îmi pare rău să o spun, dar… — Nu, nu, nici pe departe, spuse Haselby și flutură o mână în aer. Sunt pe deplin conștient că nu mă iubește pe mine. Și așa este cel mai bine, sunt sigur că putem fi toți de acord cu asta. Gregory nu știa dacă ar fi trebuit să-i răspundă. Richard se înroșise ca un rac, iar Hermione părea absolut confuză. — O să accepți să se despartă de tine? întrebă Gregory. Nu avea timp să despice firul în patru. VP - 274

— Dacă nu eram dispus să fac asta, chiar crezi că mai stăteam aici și vorbeam cu tine pe aceleași ton cu care discut despre vreme? — Hm… nu? Haselby zâmbi. Ușor. — Tata nu o să fie mulțumit. Desigur, o stare de fapt care îmi provoacă, de obicei, o mare bucurie, dar care ni se prezintă și cu o serie de dificultăți. Trebuie să acționăm cu prudență. — Lucy nu ar trebui să fie aici? întrebă Hermione. Richard reveni la căutătura lui încruntată. — Unde este sora mea? — La etaj, spuse Gregory din scurt. Aceasta restrângea căutarea la doar treizeci de camere. — La etaj unde? mârâi Richard. Gregory îi ignoră întrebarea. Chiar nu era cel mai bun moment ca să dezvăluie că era legată de un closet în clipa în care vorbeau. Se întoarse spre Haselby, care rămase încă așezat, cu un picior trecut dezinvolt peste celălalt. Își cerceta cu minuțiozitate unghiile. Gregory simți că îi vine să se urce pe pereți. Cum putea afurisitul să stea acolo atât de calm? Aceasta era cea mai importantă discuție pe care o va avea fiecare vreodată în viața lui și tot ce putea să facă era să-și inspecteze

manichiura? — O să accepți să se despartă de tine? mormăi Gregory. Haselby ridică privirea spre el și clipi. — Am spus că da. — Dar o să-i dezvălui secretele? La aceasta, toată înfățișarea lui Haselby se schimbă. Trupul lui păru să se încordeze și ochii îi deveniră ucigător de pătrunzători. — Habar n-am despre ce vorbești, spuse el, pronunțând fiecare cuvânt clar și exact. — Nici eu, adăugă Richard și veni mai aproape. Gregory se întoarse în treacăt spre el. — Este șantajată. — Nu, rosti Haselby tăios, de mine. — Scuze, spuse Gregory încet. Șantajul era un lucru îngrozitor. Nu am vrut să sugerez asta. — M-am întrebat întotdeauna de ce a acceptat să se mărite cu mine, spuse calm Haselby. — A fost un aranjament al unchiului ei, interveni Hermione. Apoi, când toți se întoarseră spre ea ușor surprinși, adăugă: Ei bine, o știți pe Lucy. Nu este genul care să se răzvrătească. Îi place ordinea. VP - 275

— Totuși, spuse Haselby, a avut o șansă deosebit de dramatică pentru a scăpa. Se opri și plecă ușor capul. Este vorba despre tata, nu-i așa? Bărbia lui Gregory încuviință scurt și smucit din cap. — Deloc surprinzător. Își dorește foarte tare să mă vadă însurat. Ei bine, atunci… Haselby își împreună mâinile, apoi își împleti degetele și le trosni. Ce ar trebui să facem? Să demascăm farsa asta, îmi închipui. Gregory clătină din cap. — Nu putem. — O, te rog. Nu poate fi atât de cumplit. Ce Dumnezeu să fi făcut Lady Lucinda? — Chiar cred că ar trebui să o aducem aici, spuse Hermione din nou. Și apoi, când cei trei bărbați se întoarseră din nou spre ea, adăugă: Cum vi s-ar părea ca soarta să vă fie discutată în absență? Richard făcu un pas în fața lui Gregory. — Spune-mi, spuse el. Gregory nu se prefăcu a nu înțelege. — Este rău. — Spune-mi. — Este vorba despre tatăl tău, spuse Gregory cu o voce scăzută. Și continuă să le povestească ceea ce îi spusese Lucy. — A făcut-o pentru noi, șopti Hermione după ce Gregory termină de vorbit. Se întoarse spre soțul ei și îl strânse de mână. A făcut-o ca să ne salveze. O, Lucy! Dar Richard clătină din cap. — Nu este adevărat, spuse el. Gregory încercă să-și ascundă mila din ochi când îi spuse: — Există dovezi. — O, chiar așa? Ce fel de dovezi? — Lucy spune că sunt dovezi scrise. — Le-a văzut? întrebă Richard. Ar fi putut să-și dea seama dacă nu cumva au fost falsificate? Gregory inspiră prelung. Nu putea să-l acuze pe fratele lui Lucy pentru reacția lui. Bănuia că ar fi reacționat la fel, dacă s-ar fi descoperit așa ceva despre tatăl lui. — Lucy nu știe, continuă Richard, clătinând încă din cap. Era prea mică. Tata nu ar fi făcut așa ceva. Este de neconceput. — Și tu erai mic, spuse cu blândețe Gregory. — Eram destul de mare ca să-mi cunosc tatăl, se răsti Richard, iar el nu era un trădător. Cineva a mințit-o pe Lucy. Gregory se întoarse spre Haselby. VP - 276

— Tatăl tău? — Nu este atât de isteț, conchise Haselby. Ar șantaja cu dragă inimă, dar ar face-o cu adevărul, nu cu o minciună. Este inteligent, dar nu este creativ. Richard făcu un pas înainte. — Dar unchiul meu este. Gregory se întoarse iute spre el. — Crezi că a mințit-o pe Lucy? — Cu siguranță i-a spus singurul lucru care i-ar fi garantat că nu o să se eschiveze de la căsătorie, spuse Richard cu amărăciune. — Dar de ce are nevoie ca ea să se mărite cu lordul Haselby? întrebă Hermione. Toți întoarseră privirile spre acesta. — Habar n-am, spuse el. — Trebuie să aibă secretele lui, spuse Gregory. Richard clătină din cap. — Nu datorii. — Nu primește bani din înțelegerea noastră, observă Haselby. Toată lumea se întoarse spre el. — Poate l-am lăsat pe tata să-mi aleagă mireasa, spuse el cu o ridicare din umeri, dar nu era să mă însor fără să citesc contractul. — Deci, secrete, spuse Gregory. — Poate în colaborare cu Lord Davenport, adăugă Hermione. Se întoarse spre Haselby. Îmi pare rău. El îi ignoră scuzele cu o fluturare a mâinii. — Nu te gândi la asta. — Ce ar trebui să facem acum? întrebă Richard. — Să o aducem pe Lucy, răspunse imediat Hermione. Gregory dădu energic din cap. — Are dreptate. — Nu, spuse Haselby și se ridică în picioare. Avem nevoie de tata. — De tatăl tău? se răsti Richard. Nu este prea solidar cu cauza noastră. — Poate, și sunt primul care spune că este insuportabil mai mult de trei minute consecutive, dar el o să aibă răspunsurile. Și cu tot veninul lui, el este în mare parte inofensiv. — În mare parte? repetă Hermione. Haselby părea să se gândească. — În mare parte. — Trebuie să trecem la acțiune, spuse Gregory. Acum. Haselby, tu și Fennsworth îl găsiți pe tatăl tău și îi puneți toate întrebările. Aflați adevărul. Eu și Lady Fennsworth ne ducem după Lucy și o aducem aici. Lady VP - 277

Fennsworth o să rămână cu ea. Se întoarse spre Richard. Îmi cer scuze pentru cum se așază lucrurile, dar trebuie să fiu cu soția ta ca să protejăm reputația lui Lucy, în cazul în care ne descoperă cineva. Este deja plecată de aproape o oră. Cineva o să observe. Richard făcu un gest scurt din cap, dar era limpede că nu era mulțumit de situație. Totuși, nu avea de ales. Onoarea îi cerea ca el să fie cel care îl interoga pe lordul Davenport. — Bine, spuse Gregory. Atunci am stabilit. Ne întâlnim în… El se opri. În afară de camera lui Lucy și de toaleta de la etaj, nu mai cunoștea alte locuri din casă. — Ne întâlnim în bibliotecă, îi confirmă Richard. Este la parter, spre est. Făcu un pas spre ușă, apoi se întoarse și îi spuse lui Gregory: Așteaptă aici. Revin într-o clipă. Gregory abia aștepta să plece, dar expresia gravă de pe chipul lui Richard fusese de ajuns ca să-l convingă să rămână locului. Bineînțeles, când fratele lui Lucy se întoarse, la mai puțin un minut după aceea, apăru cu două arme. I-o întinse pe una lui Gregory. Doamne, Dumnezeule! — Se poate ai nevoie de asta, spuse Richard. — Să ne ferească sfântul dacă este nevoie, spuse Gregory în șoaptă. — Poftim? Gregory clătină din cap. — Mult noroc, atunci. Richard dădu din cap spre Haselby și cei doi plecară, traversând cu pași grăbiți coridorul. Gregory îi făcu semn lui Hermione. — Hai să mergem, spuse el, conducând-o în direcția opusă. Și încearcă să nu mă judeci când o să vezi unde te conduc. O auzi chicotind în timp ce urcară scările. — Oare de ce, spuse ea, bănuiesc că, dimpotrivă, o să cred că ai fost chiar foarte deștept? — N-am avut încredere că o să rămână acolo, mărturisi Gregory și urcă treptele două câte două. Când ajunseră la etaj, se întoarse cu fața spre ea. Am luat măsuri dure, dar n-am avut ce face. Nu aveam nevoie decât de puțin timp. Hermione dădu din cap. — Unde mergem? — În baia dădacei, îi mărturisi el. Am legat-o de closet. — Ai legat-o de… O, Doamne, abia aștept să văd asta. Dar când deschiseră ușa spre baia cea mică, Lucy dispăruse. VP - 278

Și toate indiciile le spuseră că nu plecase de bunăvoie.

VP - 279

Capitolul 25 În care aflăm ce se întâmplase cu doar zece minute mai devreme. Trecuse o oră? Cu siguranță trecuse o oră. Lucy trase adânc în piept și căută să-și calmeze emoțiile care o luau pur și simplu razna. De ce nu se gândise nimeni să pună un ceas la baie? Nu ar fi trebuit oare cineva să-și dea seama că, în cele din urmă, era posibil ca un om să fie legat de closetul de aici și își va dori poate să știe cât era ceasul? Serios, era doar o chestiune de timp. Lucy bătea darabana cu degetele de la mâna dreaptă. Iute, iute, de la arătător la degetul mic, de la arătător la degetul mic. Mâna ei stângă era legată astfel că vârfurile degetelor erau în sus, motiv pentru care le încordă, le îndoi, le încordă, le îndoi, le… — Aaa! Lucy gemu de frustrare. Gemu? Mârâi.

Ce murai. Ar fi trebuit să fie un cuvânt. Cu siguranță trecuse o oră. Trebuia să fi trecut o oră. Și apoi… Pași. Lucy își ascuți atenția, privind lung spre ușă. Era furioasă. Și plină de speranță. Și îngrozită. Și agitată. Și… Doamne sfinte, nu era făcută pentru a deține atâtea emoții care să se dezlănțuie în același timp. Se putea descurca doar cu una câte una. Poate cu două câte două. Clanța se întoarse și ușa se deschise cu smucitură și… O smucitură? Lucy avu cam o secundă la dispoziție ca să-și dea seama că ceva nu era chiar în regulă. Gregory n-ar fi forțat niciodată ușa. El ar fi… — Unchiule Robert? — Tu, spuse el, cu vocea scăzută și furioasă. — Eu… — Târfulițo, spuse el parcă mușcând din cuvânt. Lucy tresări. Știa că nu ținea foarte mult la ea, dar tot durea. — Nu înțelegi, izbucni ea, pentru că habar nu avea ce ar fi trebuit să spună și refuza… refuza categoric să spună „îmi pare rău”. VP - 280

O terminase cu scuzele. Se săturase. — O, chiar așa? scuipă el și se ghemui ca să ajungă la nivelul ei. Ce nu înțeleg? Partea în care ai fugit de la nunta ta? — Nu am fugit, îl contrazise ea. Am fost răpită! Sau n-ai observat că sunt

legată de closet? Ochii lui se îngustară amenințător. Și Lucy începu să se sperie. Ea se trase iute înapoi, iar ritmul respirației ei deveni tot mai accelerat. Îi fusese mult timp frică de unchiul ei… de răceala mâniei lui, de aerul glacial și neclintit al disprețului lui. Dar nu se simțise niciodată speriată. — Unde este el? întrebă unchiul ei. Lucy nu se prefăcu a nu înțelege. — Nu știu. — Spune-mi! — Nu știu! protestă ea. Crezi că mă mai lega dacă avea încredere în mine? Unchiul ei se ridică în picioare și înjură. — N-are niciun sens. — Ce vrei să spui? întrebă Lucy prudentă. Nu era sigură ce se întâmplă și chiar nu știa sigur cui îi va fi soție, până la finalul zilei, dar era ferm convinsă că trebuia să tragă de timp. Și să nu dezvăluie nimic. Nimic important. — Toată povestea asta! Tu! se răsti unchiul ei. De ce să te răpească și să te lase aici, la Fennsworth House? — Ei bine, spuse Lucy încet. Nu cred că putea să mă scoată de aici fără să ne vadă cineva. — Dar nici nu putea să intre la petrecere fără să-l vadă cineva. — Nu înțeleg ce vrei să spui. — Cum, întrebă unchiul ei, aplecându-se și apropiindu-și fața mult prea mult de a ei, să te ia fără încuviințarea ta? Lucy scoase un pufnet scurt. Adevărul era simplu. Și inofensiv. — M-am dus în camera mea ca să mă întind, spuse ea. El mă aștepta acolo. — Știa care este camera ta? Ea înghiți în sec. — Aparent. Unchiul ei o privi fix pentru un moment stânjenitor de lung. — Oamenii au început să-ți observe absența, mormăi el. Lucy nu spuse nimic. — Totuși, nu se mai poate face nimic. Lucy clipi nedumerită. Despre ce vorbea? VP - 281

El scutură din cap. — Este singura cale. — Eu… poftim? Și apoi își dădu seama… nu vorbea cu ea. Vorbea singur. — Unchiule Robert? șopti ea. Dar el îi tăia deja legăturile. Le tăia? Le tăia? De ce avea un cuțit? — Hai să mergem, mormăi el. — Ne întoarcem la petrecere? El scoase un chicotit sinistru. — Ți-ar plăcea asta, nu-i așa? Panica începu să i se agite în piept. — Unde mă duci? El o ridică în picioare, cu unul dintre brațe înfășurat ca o menghină în jurul ei. — La soțul tău. Ea reuși să se răsucească atât cât să se uite la chipul lui. — Se… la Lord Haselby? — Mai ai alt soț? — Dar el nu este la petrecere? — Nu mai pune atâtea întrebări. Ea privi înnebunită în jur. — Dar unde mă duci? — Nu o să-mi strici ploile, șuieră el. M-ai înțeles? — Nu, insistă ea. Pentru că nu înțelegea. Nu mai înțelegea nimic. O lipi iute de el. — Vreau să mă asculți bine pentru că o să spun asta o singură dată. Ea dădu din cap. Nu stătea cu fața spre el, dar știa că simțise cum mișcă din cap pe pieptul lui. — Căsătoria asta o să meargă înainte, spuse el, cu o voce periculoasă și scăzută. Și o să mă asigur personal că o să se consume în seara asta. — Poftim? — Nu te certa cu mine. — Dar… Ea se ancoră bine în podea în timp ce el începu să o tragă spre ușă. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai zbate atâta, mormăi el. Nu o să faci nimic din ce n-ar fi trebuit oricum să faci. Singura diferență este că o să ai public. — Public? VP - 282

— Este lipsit de delicatețe, dar o să am dovada mea. Ea începu să se zbată ca să scape, reușind să-și elibereze un braț atât cât să-l fluture frenetic prin aer. El o imobiliză iute, dar schimbarea bruscă de postură îi permise să-l lovească cu putere în fluierul piciorului. — Drăcia dracului, mormăi el și o strânse mai aproape. Încetează! Ea lovi din nou și dădu peste o oală de noapte goală. — Încetează! El îi înfipse ceva în coaste. Imediat! Lucy înmărmuri. — Ai un cuțit? șopti ea. — Să nu uiți de asta, spuse el, vorbele lui răsunând fierbinți și înspăimântător la urechea ei. Nu pot să te ucid, dar pot să-ți provoc o durere cumplită. Ea își înăbuși un suspin. — Sunt nepoata ta. — Nu-mi pasă. Lucy înghiți și întrebă cu o voce șoptită: — Ți-a păsat vreodată? O împinse spre ușă. — Să-mi pese? Ea dădu din cap. Pentru o clipă se făcu liniște, iar Lucy nu reuși să deslușească sensul cuvintelor lui. Nu putea să vadă fața unchiului, nu percepu nicio schimbare în poziția lui. Nu putu decât să se uite lung la ușă și la mâna lui, în timp ce se întinse spre clanță. Și apoi, el spuse: — Nu. Iată că își primise răspunsul. — Ați fost o obligație, o lămuri el. Pe care mi-am îndeplinit-o și de care sunt încântat să scap. Acum hai cu mine și să nu sufli un cuvânt. Lucy dădu din cap. Cuțitul lui se apăsa tot mai tare în coastele ei și Lucinda auzise deja un sunetul moale al lamei când străpunse țesătura tare a corsetului. Îl lăsă să o conducă de-a lungul coridorului și să coboare scările. Gregory era aici, își tot spunea ea în gând. Era aici și o va găsi. Fennsworth House era mare, dar nu era uriașă. Nu erau chiar atât de multe locuri în care să o ascundă unchiul ei. Și sute de oaspeți se aflau la parter. Iar Lord Haselby… sigur nu va fi de acord cu un asemenea plan. Existau cel puțin o duzină de motive pentru care unchiul ei nu va reuși să facă ce-și dorea. VP - 283

O duzină. Doisprezece. Poate mai multe. Și ea avea nevoie doar de unul… doar de unul pentru a-i dejuca uneltirile. Dar gândul nu fu de vreun mare ajutor când el se opri și o legă la ochi. Și cu atât mai puțin când o împinse într-o încăpere și o legă bine. — Mă întorc numaidecât, se răsti el, și o așeză într-un colț, legată de mâini și de picioare. Ea îi auzi pașii traversând încăperea și apoi nu se mai putu abține… două cuvinte, singurele cuvinte care contau…

— De ce? Pașii lui se opriră. — De ce, unchiule Robert? Nu se putea să fie vorba doar de onoarea familiei. Oare nu îi dovedise că era demnă în această privință? Nu ar fi trebuit să aibă încredere în ea? — De ce? întrebă ea din nou, rugându-se ca el să aibă o conștiință. Cu siguranță nu se putea să fi avut grijă de ea și de Richard atâția ani fără un simț al binelui și al răului. — Știi de ce, spuse el în cele din urmă, dar ea știa că minte. Așteptase mult prea mult timp înainte să răspundă. — Atunci, du-te, spuse ea mâhnită. Nu avea rost să mai tragă de timp. Va fi mult mai bine dacă Gregory o găsea singură. Dar el nu se mișcă. Și chiar prin legătura de la ochi, putea să-i simtă neîncrederea. — Ce mai aștepți? strigă ea. — Nu sunt sigur, spuse el încet. Și apoi, îl auzi cum se întoarce. Pașii lui se apropiară. Încet. Încet… Și apoi… • — Unde este? spuse Hermione cu sufletul la gură. Gregory intră valvârtej în cămăruță, absorbind totul din priviri… legăturile tăiate, oala răsturnată. — Cineva a luat-o, spuse el cu o voce aspră. — Unchiul ei? — Sau Davenport. Sunt singurii care au motive să… El scutură din cap. Nu, nu-i pot face niciun rău. Au nevoie ca uniunea să fie legală și definitivă. Și îndelungată. Davenport vrea un moștenitor de la Lucy. Hermione dădu din cap. VP - 284

Gregory se întoarse spre ea. — Tu cunoști casa. Unde ar putea să fie? Hermione clătină din cap. — Nu știu. Nu știu. Dacă este unchiul ei… — Să zicem că este unchiul ei, îi porunci Gregory. Nu era atât de convins că Davenport era așa de sprinten încât să o răpească pe Lucy și, pe deasupra, dacă cele spuse de Haselby despre tatăl lui erau adevărate, atunci Robert Abernathy era omul care avea secrete. El era omul care avea ceva de pierdut. — Biroul lui, șopti Hermione. Este mereu în biroul lui. — Care se află unde? — La parter. Are o ieșire spre spatele casei. — N-ar risca asta, spuse Gregory. Este prea aproape de sala de bal. — Atunci dormitorul lui. Dacă vrea să evite camerele publice, atunci acolo ar duce-o. Acolo sau în camera ei. Gregory o luă de braț și ieși în urma ei pe ușă. Coborâră un șir de trepte, oprindu-se înainte de a deschide ușa care ducea de la scara slujitorului la etajul al doilea. — Arată-mi care este ușa, spuse el, apoi pleacă. — Nu sunt… — Găsește-l pe soțul tău, îi ordonă el. Adu-l înapoi. Hermione părea nehotărâtă, dar dădu din cap și se supuse. — Du-te, spuse el, de îndată ce știu unde să se ducă. Repede. Ea coborî scările în fugă, în timp ce Gregory înaintă cu prudență pe coridor. Ajunse în dreptul ușii pe care i-o arătase Hermione și lipi atent urechea de ea. — Ce mai aștepți? Era Lucy. Vocea îi răsună nedeslușit prin ușa grea de lemn, dar ea era. — Nu știu, spuse o voce de bărbat, și Gregory își dădu seama că nu știa cui îi aparținea. Purtase puține discuții cu Lord Davenport și niciuna cu unchiul ei. Habar nu avea cine o ținea ostatică. El își ținu respirația și apăsă încet clanța. Cu stânga. Cu dreapta scoase arma. Dumnezeu să-i ajute pe toți dacă trebuia să o folosească. Reuși să întredeschidă ușor ușa… atât cât să se privească înăuntru fără să fie observat. Inima i se opri în piept. VP - 285

Lucy era legată de mâini și de picioare și aveau o legătură prinsă peste ochi, stând ghemuită în colțul opus al camerei. Unchiul ei stătea în fața ei, cu o armă îndreptată între ochii ei. — Ce pui la cale? o întrebă el, cu o voce glacială în indiferența ei. Lucy nu spuse nimic, dar bărbia îi tremura, de parcă încerca din răsputeri să-și țină capul nemișcat. — De ce vrei să plec? întrebă unchiul ei. — Nu știu. — Spune-mi. Se repezi înainte, înfigându-și arma între coastele ei. Și apoi, când ea nu răspunse îndeajuns de repede, el îi scoase legătura de la ochi și rămaseră nas în nas. — Spune-mi! — Pentru că nu mai suport așteptarea, șopti ea cu o voce tremurândă. Pentru că… Gregory pătrunse încet în cameră și își îndreptă arma spre un punct aflat în centrul spatelui lui Robert Abernathy. — Dă-i drumul. Unchiul lui Lucy încremeni. Mâna lui Gregory se strânse pe trăgaci. — Dă-i drumul lui Lucy și îndepărtează-te încet. — Nu prea cred, spuse Abernathy și se întoarse suficient pentru ca Gregory să vadă că arma lui se odihnea acum la tâmpla lui Lucy. Cumva, Gregory nu se pierdu cu firea. Nu va ști niciodată cum, dar brațul lui nu șovăi nici măcar o clipă. Mâna lui nu tremura. — Aruncă arma, îi ordonă unchiul ei. Gregory nu se mișcă. Ochii lui zburară spre Lucy, apoi revenită la unchiul ei. O va răni? Era în stare? Gregory nu era încă sigur de ce, mai exact, Robert Abernathy avea nevoie ca Lucy să se mărite cu Haselby. Însă nevoia lui era evidentă. Ceea ce însemna că nu putea să o omoare. Gregory strânse din dinți și încordă degetul pe trăgaci. — Dă-i drumul lui Lucy, spuse el, cu vocea scăzută, puternică și netulburată. — Aruncă arma! urlă Abernathy și un sunet înspăimântător și sufocant se auzi din gura lui Lucy, în timp ce unul dintre brațele lui încremeni undeva mai sus, chiar sub coastele ei. Doamne, Dumnezeule, era nebun. Ochii lui erau sălbatici, mișcându-se aiuritor prin încăpere, iar mâna… cea cu arma… tremura. VP - 286

O va împușca. Gregory își dădu seama de asta într-o clipită. Indiferent ce făcuse Robert Abernathy… credea că nu mai are nimic de pierdut. Și nu-i mai păsa pe cine distrugea odată cu el. Gregory dădu să îngenuncheze, fără să-și ia ochii de la unchiul lui Lucy. — Nu o face, strigă Lucy. Nu o să-mi facă niciun rău. Nu poate. — O, ba cum să nu pot, răspunse unchiul ei și zâmbi. Lui Gregory îi îngheță sângele în vene. El va încerca… Doamne, va încerca din răsputeri să se asigure că amândoi scăpau din povestea asta vii și nevătămați, dar dacă avea de ales… dacă doar unul dintre ei va ieși pe ușă… Aceea va fi Lucy. Asta, își dădu el seama, era dragostea. Da, sentimentul acesta de dreptate. Și pasiunea și certitudinea minunată de a ști că se putea trezi fericit lângă ea pentru tot restul vieții. Dar era mai mult decât toate astea. Era sentimentul, convingerea, certitudinea că își va da și viața pentru ea. Nu exista nicio îndoială. Nicio șovăială. Dacă își arunca arma, Robert Abernathy îl va împușca sigur. Dar Lucy va trăi. Gregory se lăsă pe vine. — Nu-i face rău, spuse el încet. — Nu renunța! strigă Lucy. Nu o să… — Taci din gură! se răsti unchiul ei, iar țeava pistolului se apăsă și mai tare în ea. — Nu mai spune nimic, Lucy, o avertiză Gregory. Încă nu știa sigur cum naiba va ieși din nebunia asta, dar știa că soluția era ca Robert Abernathy să rămână cât mai calm și cât mai lucid cu putință. Buzele lui Lucy se întredeschiseră, dar apoi privirile lor se întâlniră… Și le închise. Avea încredere în el. Doamne sfinte, avea încredere că el o va proteja, că îi va proteja pe amândoi, iar el se simți ca un impostor, pentru că tot ce făcea era să tragă de timp, păstrând toate gloanțele în toate armele până mai apărea cineva. — Nu o să-ți fac nimic, Abernathy, spuse Gregory. — Atunci aruncă arma. Își păstră brațul întins, cu pistolul înclinat acum într-o parte ca să-l poată pune jos. Dar el nu lăsă arma din mână. Și nu își luă ochii de pe chipul lui Robert Abernathy când întrebă: — De ce ai nevoie de ea pentru a se căsători cu lordul Haselby? — Nu ți-a spus? întrebă el cu un surâs disprețuitor. — Mi-a spus ce i-ai spus tu. VP - 287

Unchiul lui Lucy începu să tremure. — Am vorbit cu Lord Fennsworth, spuse calm Gregory. A fost oarecum surprins de cum l-ai descris pe tatăl lui. Unchiul lui Lucy nu răspunse, dar înghiți grăbit, mărul lui Adam mișcându-i-se în sus și în jos într-o cadență convulsivă. — De fapt, continuă Gregory, era ferm convins că trebuie să te înșeli. Își păstră vocea blândă și liniștită. Fără vreo urmă de ironie. Vorbi de parcă se afla la o cină. Nu voia să provoace; voia doar să discute. — Richard nu știe nimic, răspunse unchiul lui Lucy. — Am vorbit și cu Lord Haselby, spuse Gregory. Și el a fost surprins. Nu și-a dat seama că tatăl lui te șantaja. Unchiul lui Lucy îi aruncă o căutătură încruntată. — Vorbește cu el chiar acum, spuse încet Gregory. Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu se mișcă. Mușchii lui Gregory zvâcneau. Stătea ghemuit de câteva minute bune, menținându-se în echilibru pe vârfuri. Simțea că brațul lui, încă întins, ținând cu hotărâre arma într-o parte, este cuprins de flăcări. Se uită la pistol. Se uită la Lucy. Ea clătina din cap. Încet și cu mișcări aproape imperceptibile. Buzele ei nu scoteau niciun sunet, dar îi putea distinge cu ușurință cuvintele. „Pleacă”. Și „te rog”. Incredibil, dar Gregory se simți zâmbind. El clătină din cap și șopti: — Niciodată. — Ce ai spus? întrebă Abernathy. Gregory spuse singurul lucru care îi veni în minte. — O iubesc pe nepoata ta. Abernathy îl privi de parcă ar fi luat-o razna. — Nu-mi pasă. Gregory își încercă norocul. — O iubesc suficient ca să-ți păstrez secretele. Robert Abernathy se făcu livid la față. Păli și rămase împietrit. — Tu ai fost, spuse încet Gregory. Lucy se întoarse. — Unchiule Robert? — Taci din gură, răbufni el. — M-ai mințit? întrebă ea și vocea ei păru aproape rănită. M-ai mințit? — Lucy, nu, spuse Gregory. Dar ea clătina deja din cap. VP - 288

— Nu a fost tata, nu-i așa? Ci tu. Lord Davenport te șantaja pentru propriile tale fărădelegi. Unchiul ei nu spuse nimic, dar toți înțeleseră adevărul din ochii lui. — O, unchiule Robert, șopti ea cu tristețe, cum ai putut? — Nu aveam nimic, șuieră el printre dinți. Nimic. Doar firimiturile și resturile tatălui tău. Lucy se făcu palidă. — Tu l-ai omorât? — Nu, răspunse unchiul ei. Nimic altceva. Doar nu. — Te rog, spuse ea, cu vocea scăzută și îndurerată. Nu mă minți. Nu în privința asta. Unchiul ei scoase un geamăt grav și spuse: — Știu doar ce mi-au spus autoritățile. A fost găsit lângă un club de jocuri de noroc, împușcat în piept și jefuit de toate obiectele de valoare. Lucy îl urmări o clipă, apoi, cu ochii plini de lacrimi, dădu scurt din cap. Gregory se ridică încet în picioare. — S-a terminat, Abernathy, spuse el. Haselby știe, la fel și Fennsworth. Nu o poți obliga pe Lucy să-ți facă pe plac. Unchiul lui Lucy o apucă mai strâns. — Pot să mă folosesc de ea ca să scap. — Într-adevăr, poți. Dându-i drumul. Abernathy râse la auzul cuvintelor lui. Era un sunet înverșunat și sarcastic. — Nu avem nimic de câștigat dacă te expunem, spuse Gregory prudent. Mai bine te lăsăm să pleci în liniște din țară. — Nu o să fie nicio liniște, îl luă peste picior unchiul lui Lucy. Dacă nu se mărită cu filfizonul ăsta dubios, Davenport o să urle despre asta de aici și până în Scoția. Și familia o să fie distrusă. — Nu. Gregory clătină din cap. Nu o să fie. Tu nu ai fost niciodată contele. Nu ai fost niciodată tatăl lor. O să se iște un scandal; asta nu se poate evita. Însă fratele lui Lucy nu o să-și piardă titlul și totul o să treacă atunci când oamenii o să înceapă să-și aducă aminte că nu te-au plăcut niciodată prea mult. Într-o clipită, unchiul lui Lucy mută arma dinspre abdomenul spre gâtul ei. — Ai grijă ce spui, se răsti el. Gregory păli și făcu un pas înapoi. Și apoi, auziră cu toții. Un tumult de pași. Înaintând iute pe coridor. VP - 289

— Lasă arma jos, spuse Gregory. Mai ai doar o clipă înainte… Pragul ușii se umplu de oameni. Richard, Haselby, Davenport, Hermione… intrară cu toții de-a valma, fără să știe de confruntarea mortală care era în plină desfășurare. Unchiul lui Lucy sări înapoi, țintindu-și înnebunit arma spre toată lumea. — Nu vă apropiați, urlă el. Afară! Cu toții! Ochii îi scăpărară ca ochii unui animal încolțit, iar brațul îi flutura înainte și înapoi, fără a mai scăpa pe cineva din bătaia pistolului. Dar Richard făcu un pas în față. — Ticălosule, șuieră el. O să mă asigur… Se auzi o împușcătură. Gregory privi îngrozit cum Lucy se prăbușește la pământ. Un strigăt gutural izbucni din gâtul lui; propria lui armă se înălță. Ținti. Trase. Și pentru prima dată în viață, își lovi ținta. Ei bine, aproape. • Unchiul lui Lucy nu era un bărbat masiv, dar totuși, când se prăbuși peste ea, fu copleșită de durere. Rămase fără aer, cu răsuflarea întretăiată și sufocându-se, cu ochii strânși de durere. — Lucy! Era Gregory, care îl trăgea de pe ea pe unchiul ei. — Unde ești rănită? întrebă el, iar mâinile lui erau peste tot, frenetice în mișcările lor în timp ce căută o rană. — Nu… Ea se chinui să tragă aer în piept. El nu… Reuși să arunce o privire spre pieptul ei. Era acoperit de sânge. O, Doamne, Dumnezeule! — Nu o găsesc, spuse Gregory. O apucă de bărbie și îi întoarse chipul, astfel încât ea să se uite direct în ochii lui. Și aproape că nu îl recunoscu. Ochii lui – ochii lui frumoși de culoarea alunei – păreau pierduți, aproape pustii. Și parcă aproape i se luase tot ceea ce îl făcea pe el să fie… el. — Lucy, spuse el, cu vocea încărcată de emoție, te rog. Vorbește cu mine. — Nu sunt rănită, reuși ea să spună în cele din urmă. Mâinile lui încremeniră. — Sângele. — Nu este al meu.

VP - 290

Ea ridică privirea spre el și își duse mâna la obrazul lui. Tremura. O, Doamne, tremura. Nu-l mai văzuse niciodată așa, nu-și închipuise niciodată că va ajunge într-o asemenea stare. Privirea din ochii lui… Ea își dădu seama acum. Era groază. — Nu sunt rănită, șopti ea. Te rog… nu… sunt bine, dragul meu. Nu știa ce spune; nu voia decât să-i ofere alinare. Răsufla greoi și, când vorbi, cuvintele răsunară spart, fragmentat. — Am crezut că… Nu știu ce am crezut. Ceva umed îi atinse degetul, iar ea îl șterse cu blândețe. — S-a terminat acum, spuse ea. S-a terminat acum și… Și dintr-odată, deveni conștientă de restul oamenilor din cameră. — Ei bine, cred că s-a terminat, spuse ea șovăitoare și se ridică. Unchiul ei murise? Știa că fusese împușcat. De Gregory sau de Richard, nu știa exact. Amândoi traseră cu armele lor. Dar unchiul Robert nu fusese rănit de moarte. Se trăsese spre marginea încăperii și se sprijinea de perete, strângându-și umărul și privind lung în față cu o expresie înfrântă pe chip. Lucy se încruntă la el. — Ai noroc că nu trage bine. Gregory scoase un sunet foarte ciudat, un fel de pufnet. În colț, Richard și Hermione se strângeau în brațe, dar păreau să fie teferi amândoi. Lordul Davenport urla ceva, nu se știa sigur ce, și lordul Haselby – Doamne, soțul ei – se sprijinea absent de cadrul ușii, urmărind întreaga scenă. El îi surprinse privirea și zâmbi. În colțul gurii. Desigur, discret; nu zâmbea niciodată larg. — Îmi pare rău, spuse ea. — Să nu-ți pară. Gregory se ridică în genunchi lângă ea, cu un braț înfășurat protector peste umărul ei. Haselby privea scena cu vădit amuzament și poate chiar cu o notă de plăcere. — Mai vrei anularea? întrebă el. Lucy încuviință din cap. — O să am documentele gata mâine. — Ești sigur? întrebă Lucy îngrijorată. Chiar era un om minunat. Nu voia ca reputația lui să sufere. — Lucy! Ea se întoarse repede spre Gregory. — Îmi pare rău. Nu am vrut să spun… doar… Haselby flutură o mână spre ea. VP - 291

— Te rog, nu-ți face probleme. A fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Împușcături, șantaj, trădare… Nimeni nu o să mă considere pe mine cauza anulării. — O. Este de bine, spuse Lucy voioasă. Ea se ridică în picioare pentru că, ei bine, părea politicos așa, având în vedere cât de generos era el. — Dar mai vrei o soție? Pentru că aș putea să te ajut să găsești una, de îndată ce-mi mai revin, bineînțeles. Gregory își dădu ochii peste cap. — Doamne, Lucy. Ea îl privi cum se ridică în picioare. — Simt că trebuie să îndrept lucrurile. Credea că o să aibă o soție, într-un fel, nu este chiar corect. Gregory închise ochii pentru un moment. — Ce bine că te iubesc atât de mult, spuse el istovit, pentru că altfel, ar fi trebuit să-ți pun o botniță. Lucy fu luată prin surprindere. — Gregory! Și apoi: Hermione! — Îmi pare rău! spuse Hermione, cu o mână peste gură ca să-și înăbușe râsul. Dar chiar ți-ai găsit perechea. Haselby intră agale în cameră și îi întinse unchiului ei o batistă. — O să vrei să oprești sângerarea, murmură el. Se întoarse apoi spre Lucy. Nu prea îmi doresc o soție, după cum sunt convins că știi, dar îmi închipui că trebuie să găsesc o cale de a produce un moștenitor sau titlul va ajunge la odiosul meu văr. Ceea ce ar fi păcat, într-adevăr. Camera Lorzilor ar alege cu siguranță să se desființeze dacă el ar decide vreodată să-și ocupe locul. Lucy doar se uită la el și clipi confuză. Haselby zâmbi. — Deci, da, aș fi recunoscător dacă mi-ai găsi pe cineva potrivit. — Desigur, murmură ea. — Și o să ai nevoie și de încuviințarea mea, spuse tunător Lord Davenport și făcu câțiva pași în față. Gregory se întoarse spre el cu un dezgust evident. — Tu, spuse el parcă mușcând din cuvinte, ai face bine să taci. În clipa asta. Davenport se trase înapoi cu un pufnet furios. — Ai idee cu cine vorbești, mucosule? Ochii lui Gregory se îngustară și el se ridică în picioare. — Cu un bărbat aflat într-o situație foarte precară. VP - 292

— Poftim?! — Și o să pui numaidecât capăt șantajului, spuse Gregory tăios. Lord Davenport schiță un gest smucit spre unchiul lui Lucy. — A fost un trădător! — Iar tu ai ales să nu-l dai de gol, se răsti Gregory, ceea ce îmi închipui că o să i se pară regelui la fel de condamnabil. Lord Davenport se clătină înapoi de parcă ar fi fost lovit. — Tu, îi spuse unchiului lui Lucy, o să pleci din țară. Mâine. Să nu te mai întorci. — O să-i plătesc biletul de dus, spuse apăsat Richard. Gata. — Ești mai generos decât aș fi fost eu, mormăi Gregory. — Vreau să-l văd plecat, spuse Richard cu o voce încordată. Dacă pot să-i grăbesc plecarea, o să suport cu bucurie cheltuiala. Gregory se întoarse spre Lord Davenport. — Nu o să sufli în veci un cuvânt despre toate astea. Ne-am înțeles? Iar ție, spuse Gregory, întorcându-se spre Haselby. Îți mulțumesc. Haselby îi răspunse cu o încuviințare grațioasă din cap. — Nu mă pot abține. Sunt un romantic. El ridică din umeri. Te bagă din când în când în belele, dar n-ai cum să îți schimbi firea, nu-i așa? Gregory își lăsă capul să se legene încet dintr-o parte în alta, în timp ce un zâmbet larg îi înflori pe chip. — Habar n-ai, murmură el și o luă de mână pe Lucy. Nu suporta să fie despărțit de ea acum, nici măcar de câțiva centimetri. Degetele li se împletiră, și el coborî privirea spre ea. Ochii ei străluceau de dragoste, iar Gregory se simți traversat de cea mai copleșitoare și absurdă dorință de a râde. Doar pentru că putea. Doar pentru că o iubea. Dar apoi observă că buzele ei se curbară. La colțuri, dorind să înăbușe propriul râs. Și chiar acolo, în fața celei mai dubioase cete de martori, o ridică în brațe și o sărută cu fiecare colțișor din inima lui de romantic incurabil. În cele din urmă – foarte la urmă – Lord Haselby își drese glasul. Hermione se prefăcu a întoarce privirea și Richard spuse: — Cât despre nuntă… Cu mare reticență, Gregory se trase înapoi. Se uită în stânga. Se uită în dreapta. Se uită din nou la Lucy. Și o sărută iar. Pentru că, serios, fusese o zi lungă. Și merita puțină îngăduință. Și doar Dumnezeu știa cât timp va trece până să se poată însura cu ea. VP - 293

Dar, mai ales, o sărută pentru că… Pentru că… El zâmbi, cuprinzându-i capul în mâini și lăsându-și nasul să se lipească de al ei. — Te iubesc, să știi. Ea îi zâmbi. — Știu. Și, în cele din urmă, își dădu seama de ce o va săruta din nou. Doar pentru că putea.

VP - 294

Epilog În care eroul și eroina dau dovadă de vrednicia de care îi știam în stare. Prima dată, Gregory fusese distrus. A doua oară, fu chiar mai crunt. Amintirea primei dăți nu îl ajutase prea mult în a-și potoli emoțiile. Ba dimpotrivă. Acum, când înțelegea mai bine ce se întâmpla (Lucy nu-l scutise de niciun detaliu, la naiba cu firea ei minuțioasă până la exasperare), fiecare frântură de zgomot era supusă unei examinări și unor speculații înnebunitoare. Ce bine că bărbații nu puteau să facă copii. Gregory nu avea nicio problemă în a recunoaște că specia umană ar fi fost deja istorie de generații bune. Sau el cu siguranță nu ar fi contribuit la noua serie de poznași Bridgerton. Dar pe Lucy nu părea să o deranjeze nașterea unui copil, atâta vreme cât îi putea descrie ulterior experiența cu un lux de detalii neîndurător. De fiecare dată când avea chef. Astfel că, a treia oară, Gregory se simțea mai în firea lui. Desigur, rămase în fața ușii și își ținea răsuflarea de fiecare dată când auzea vreun geamăt deosebit de neplăcut, dar, una peste alta, nu era zguduit de neliniște. A patra oară își aduse o carte. La al cincilea, doar un ziar. (Tot procesul părea să devină mai rapid cu fiecare copil care se alătura familiei. Un lucru bine-venit, de altfel.) Al șaselea copil îl luase complet prin surprindere. El plecase într-o vizită scurtă la un prieten și, la întoarcere, o găsise pe Lucy cu bebelușul în brațe și cu un zâmbet voios și deloc istovit pe buze. Totuși, Lucy îi amintea adesea de această absență a lui, astfel că avu mare grijă să fie prezent la venirea pe lume a celui de-al șaptelea prunc. Ceea ce și făcuse, fără să fi fost taxat că își părăsise postul din fața ușii ca să se ducă în căutarea unei gustărici nocturne. A șaptea oară, Gregory se gândi că era ultima. Șapte copii erau un număr perfect și, după cum îi spusese lui Lucy, abia își mai amintea cum arăta când nu așteptau un copil. — Numai bine ca să te asiguri că rămân din nou grea, îi răspunse Lucy cu multă pertinență. VP - 295

El nu avea cum să se împotrivească, așa că o sărutase pe frunte și se dusese în vizită la Hyacinth, ca să-i expună nenumăratele motive pentru care șapte era numărul ideal de copii. (Lui Hyacinth nu-i plăcuse foarte mult.) Dar apoi, bineînțeles, la șase luni după nașterea celui de-al șaptelea, Lucy îi spuse sfioasă că era din nou însărcinată. — Gata, anunță Gregory. Abia ni-i putem permite pe cei pe care îi avem deja. (Ceea ce nu era deloc adevărat; zestrea lui Lucy fusese deosebit de generoasă, iar Gregory descoperise că avea un fler pentru domeniul investițiilor.) Dar serios, opt copii trebuiau să fie de ajuns. Nu că ar fi fost dispus să pună punct aventurilor lui nocturne cu Lucy, dar existau lucruri pe care le putea face… lucruri pe care probabil trebuia să le facă, la drept vorbind. Și astfel, cum era convins că va fi ultimul lui copil, hotărî că putea la fel de bine să rămână și să vadă despre ce era vorba. Și, în ciuda reacției îngrozite a moașei, rămase alături de Lucy pe toată durata nașterii (desigur, la căpătâiul ei). — Este deja expertă, spuse doctorul și ridică cearșaful ca să arunce o privire. Serios, în clipa asta, eu sunt cam în plus. Gregory se uită la Lucy. Își adusese broderia. Ea ridică din umeri. — Devine tot mai ușor de fiecare dată. Și bineînțeles, când îi veni sorocul, Lucy își lăsă lucrul deoparte, scoase un mormăit ușor și… Gata! Gregory clipi nedumerit când se uită la pruncul care scâncea, numai riduri și linioare roșii. — Ei bine, a fost mult mai puțin complicat decât mă așteptam, spuse el. Lucy îi aruncă o căutătură arțăgoasă. — Dacă erai prezent și prima dată, vedeai… ohhhhh! Gregory se întoarse iute cu fața spre ea. — Ce este? — Nu știu, răspunse Lucy, cu ochi plini de panică. Dar nu este bine. — Hai, hai, spuse moașa, ești doar… — Știu ce ar trebui să simt, se răsti Lucy. Și nu este ce simt acum. Doctorul îi întinse moașei nou-născutul – o fetiță, află Gregory încântat – și se întoarse lângă Lucy. Își puse mâinile pe pântecul ei. — Hmmmm. — Hmmmm? răspunse Lucy. VP - 296

Fără prea multă răbdare. Doctorul ridică cearșaful și privi pe dedesubt. — Doamne! spuse îngrozit Gregory și se întoarse la căpătâiul lui Lucy. Asta n-am vrut să văd. — Ce se întâmplă? întrebă Lucy. Ce faci… oooooo! Și gata! — Doamne sfinte, exclamă moașa. Sunt doi. Nu, se gândi Gregory, simțind cum amețește, erau nouă în total. Nouă copii. Nouă. Încă unul… și ajungeau la zece. Un număr compus din două cifre. Dacă li se mai întâmpla din nou, trecea la un alt nivel al paternității. — O, Doamne, Dumnezeule, șopti el. — Gregory? spuse Lucy. — Trebuie să mă așez. Un zâmbet înflori pe buzele lui Lucy. — Ei bine, măcar mama ta o să se bucure. El dădu din cap, abia mai putând să gândească. Nouă copii. Ce făcea un om care avea nouă copii? Îi iubea, își închipuia el. Se uită la soția lui. Părul îi era ciufulit, fața îi era umflată, iar cearcănele de sub ochi trecuseră deja de la o nuanță de lavandă la una de un cenușiu violaceu. I se păru frumoasă. Iubirea exista, își spuse el în sinea lui. Și era măreață. El zâmbi. De nouă ori măreață. Ceea era un lucru chiar foarte măreț.

VP - 297

Dragă cititorule, Te-ai întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu personajele tale preferate după ce ai citit ultimele pagini ale poveștii? Ți-ai dorit doar câteva detalii în plus dintr-un roman preferat? Eu mi-am dorit, iar dacă întrebările primite de la cititorii mei sunt un indiciu, nu sunt singura. Astfel că, după nenumărate cereri primite de la fanii familiei Bridgerton, am decis să încerc ceva ușor diferit și am scris un „al doilea epilog” pentru fiecare roman. Acestea sunt poveștile care urmează după povești. La început, al doilea epilog al fiecărei povești Bridgerton era disponibil doar on-line; mai târziu, au fost publicate (în paralel cu o povestire dedicată lui Violet Bridgerton) într-o colecție numită Familia Bridgerton: Fericiți până la adânci bătrâneți. Acum, pentru prima dată, fiecare al doilea epilog este inclus în romanul pe care îl completează. Sper că vă veți bucura de continuarea călătoriei lui Gregory și a lui Lucy. Cu drag, Julia Quinn

VP - 298

Epilogul 2 21 iunie 1840 Conacul Cutbank Nr Winkfield, Berks Dragul meu Gareth… Sper că scrisoarea mea te găsește sănătos. Nu-mi vine să cred că au trecut aproape două săptămâni de când am plecat de la Clair House spre Berkshire. Lucy este absolut uriașă; pare imposibil că nu a născut încă. Dacă m-aș fi făcut și eu la fel de mare când eram însărcinată cu George sau Isabella, sigur m-aș fi lamentat fără încetare. (De asemenea, sunt convinsă că nu mi-ai reaminti niciodată de vreun dintre lamentările rostite într-o asemenea stare.) Lucy susține că se simte foarte diferit față de ce a mai experimentat până acum. Am impresia că ar trebui să o cred. Am văzut-o chiar înainte de nașterea lui Ben și îți jur era o explozie de energie. Mi-aș recunoaște gelozia cumplită, dar ar fi un lucru needucat și deloc matern din partea mea să confirm o asemenea emoție… Ori, după cum știm prea bine, eu sunt mereu educată. Și, din când în când, maternă. Că tot vorbim despre copilașii noștri, Isabella se simte minunat. Chiar cred că ar fi bucuroasă să rămână cu verii ei peste vară. I-a învățat să înjure în italiană. M-am străduit să o cert cumva, dar sunt convinsă că și-a dat seama că eram încântată, în secret. Fiecare femeie ar trebui să știe să înjure într-o limbă străină, din moment ce înalta societate a considerat de cuviință ca engleza să nu ne fie la îndemână în acest sens. Nu sunt sigură când mă voi întoarce acasă. În ritmul ăsta, nu m-ar mira câtuși de puțin ca Lucy să nu nască înainte de iulie. Și apoi, firește, am promis să mai rămân o vreme și după nașterea bebelușului. Poate ar trebui să-l trimiți pe George într-o vizită? Nu cred să observe cineva că s-a mai alăturat un copil armatei de soldăței de aici. Devotata ta soție, Hyacinth P.S.: Bine că nu am sigilat încă scrisoarea. Lucy tocmai a născut două fetițe gemene. Gemene! Doamne Sfinte, ce se vor face cu încă doi copii? Îți stă mintea în loc. VP - 299

— Nu mai pot să fac asta. Lucy Bridgerton o mai spusese înainte, de șapte ori mai exact, dar de astă dată chiar vorbea serios. Nu pentru că născuse cel de-al nouălea copil cu doar treizeci de minute mai devreme; începea să se priceapă de minune la nașteri și ajunsese să nască cu un minimum de efort. Doar că… Gemene! De ce nu îi spusese nimeni că era posibil să aștepte gemeni? Nu era de mirare că se simțise atât de al naibii de incomod în ultimele luni. Purtase doi bebeluși în pântec, fără îndoială antrenați într-un meci de box în tot acel timp… — Două fetițe, îi spunea soțul ei. Gregory o privi cu un zâmbet larg pe buze. Ei bine, asta înclină balanța. Băieții o să fie dezamăgiți. — Băieții o să ajungă să dețină proprietăți, să voteze și să poarte pantaloni, spuse sora lui Gregory, Hyacinth, care venise să o ajute pe Lucy spre finalul sarcinii. O să se descurce. Lucy reuși să chicotească. Puteai oricând să ai încredere că Hyacinth va pune punctul pe i. — Soțul tău știe că te-ai transformat într-o cruciată? întrebă Gregory. — Soțul meu mă sprijină în toate, spuse cu încântare Hyacinth, fără să-și ia ochii de la micuța înfășată pe care o ținea în brațe. Mereu. — Soțul tău este un sfânt, remarcă Gregory, gângurind spre copila din brațele lui. Sau doar pur și simplu nebun. Oricum ar fi, îi suntem etern recunoscători că s-a însurat cu tine. — Cum reușești să-l suporți? întrebă Hyacinth, aplecându-se spre Lucy, care chiar începea să se simtă foarte ciudat. Lucy dădu să deschidă gura ca să răspundă, dar Gregory i-o luă înainte. — Îi fac viața o nesfârșită încântare, spuse el. Plină de dulceață și de lumină, și de tot ce este perfect și mai bun pe lumea asta. Hyacinth arăta de parcă ar fi vrut să verse. — Ești pur și simplu geloasă, îi spuse Gregory. — Pentru ce? întrebă Hyacinth. Cu o fluturare a mâinii, el îi lăsă de înțeles că întrebarea nu avea nicio importanță. Lucy închise ochii și zâmbi, bucurându-se de schimbul de replici. Gregory și Hyacinth se luau mereu peste picior… chiar și acum, când se apropiau amândoi de 40 de ani. Totuși, în ciuda săgeților pe care și le trimiteau neîncetat – sau poate grație lor – între ei exista o legătură de nestrămutat. Hyacinth, în special, era de o loialitate feroce; avusese nevoie de doi ani ca să ajungă să o placă pe Lucy după căsătoria ei cu Gregory. Lucy bănuia că Hyacinth avusese un motiv bine întemeiat. Lucy fusese atât de aproape să se mărite cu bărbatul nepotrivit. Ei bine, nu, chiar se măritase cu bărbatul greșit, dar din fericire pentru ea, cu ajutorul intervențiilor unui viconte și ale unui conte (sprijinite cu o donație VP - 300

substanțială făcută către Biserica Anglicană) anularea fusese posibilă când, tehnic vorbind, nu ar fi trebuit să fie cazul. Dar toate acestea rămăseseră în trecut. Hyacinth era acum ca o soră pentru ea, la fel cum erau toate surorile lui Gregory. Fusese extraordinar să intre într-o familie numeroasă. Era probabil motivul pentru care Lucy era atât de încântată că împreună cu Gregory aveau propria familie numeroasă. — Nouă, spuse ea încet, deschizând ochii ca să se uite la cei doi bebeluși înfășați care așteptau încă să-și afle numele. Și să le crească părul. Cine ar fi crezut că o să avem nouă copii? — Mama o să spună sigur că orice om cu capul pe umeri s-ar fi oprit la opt, spuse Gregory. Îi trimise lui Lucy un zâmbet. Vrei să o ții în brațe pe una dintre ele? Se simți cutremurată de iureșul cunoscut al fericirii materne. — O, da. Moașa o ajută să se ridice mai sus, iar Lucy întinse brațele ca să o țină pe una dintre fiicele ei nou-născute. — Este foarte rozalie, murmură ea, cuibărind ghemotocul mai aproape de piept. Micuța urla ca din gură de șarpe. Era, decise Lucy, un sunet încântător. — Rozaliul este o culoare extraordinară, declară Gregory. Nuanța mea norocoasă. — Cea de aici apucă tare bine, observă Hyacinth, întorcându-se într-o parte pentru ca toată lumea să vadă cum pumnul micuț al copilei îi ținea strâns degetul mic. — Amândouă sunt foarte sănătoase, spuse moașa. Gemenii nu sunt mereu așa, să știți. Gregory se aplecă să o sărute pe Lucy pe frunte. — Sunt un bărbat foarte norocos, murmură el. Lucy schiță un surâs. Și ea se simțea norocoasă, aproape incredibil de norocoasă, dar era pur și simplu prea obosită ca să mai spună altceva decât: — Cred că trebuie să încheiem odată cu povestea asta. Te rog spune-mi că am terminat. Gregory zâmbi cu dragoste. — Am terminat, declară el. Sau măcar atât cât ține de mine. Lucy dădu recunoscătoare din cap. Nici ea nu era dispusă să renunțe la plăcerile patului conjugal, dar serios, trebuia să facă ceva ca să oprească valul de bebeluși. — Ce nume le dăm? întrebă Gregory, făcând ochi dulci bebelușului din brațele lui Hyacinth. VP - 301

Lucy dădu din cap spre moașă și îi întinse copilul ca să se întindă pe spate. Brațele îi tremurau, și nu avea încredere că putea să țină copilul în siguranță, nici măcar aici, în patul ei. — Nu-ți doreai Eloise? murmură ea și închise ochii. Își numiseră toți copiii după frații lor: Katharine, Richard, Hermione, Daphne, Anthony, Benedict și Colin. Eloise era următoarea alegere evidentă pentru o fetiță. — Știu, spuse Gregory și ea îi putu ghici zâmbetul din voce. Dar nu mă pregătisem pentru două. La auzul cuvintelor lui, Hyacinth se întoarse cu un suspin. — Celeilalte trebuie să-i pui numele Francesca, îl acuză ea. — Ei bine, spuse Gregory, vorbind poate puțin cam prea înfumurat, ea urmează la rând. Hyacinth se ridică brusc cu gura căscată, iar Lucy nu ar fi fost deloc surprinsă dacă începea să scoată foc pe urechi. — Nu-mi vine să cred, spuse ea, și chiar îi aruncă lui Gregory o privire încruntată. Ți-ai numit copiii după absolut toți frații și toate surorile, mai puțin după mine. — Te asigur că este doar o coincidență fericită, spuse Gregory. Și eu am fost convins că Francesca o să rămână pe margine. — Până și Kate a primit o tiză! — Kate a jucat un rol foarte important în povestea noastră de dragoste, îi reaminti Gregory. În timp ce tu ai tăbărât pe Lucy la biserică. Dacă ar fi avut energie, Lucy ar fi pufnit cu un râset. Totuși, Hyacinth nu era deloc amuzată. — Se mărita cu altcineva. — Ești pricinoasă, scumpa mea soră. Gregory se întoarse spre Lucy. Chiar nu vrea să dea drumul, nu-i așa? Ținea din nou în brațe una dintre copile, deși pe care dintre ele, Lucy habar n-avea. Probabil că nici el nu știa. Este frumoasă, spuse el, ridicând privirea și zâmbindu-i lui Lucy. Deși cam micuță. Cred că sunt mai mici decât ceilalți. — Gemenii sunt întotdeauna mici, spuse moașa. — O, desigur, murmură el. — Mie nu mi s-au părut chiar așa de mici, spuse Lucy. Încercă să se ridice din nou ca să țină în brațe cealaltă copilă, dar brațele îi cedară. Sunt atât de obosită, spuse ea. Moașa se încruntă. — N-a fost o naștere așa de grea. — A născut doi copii, îi aminti Gregory. VP - 302

— Da, dar a născut atâția înainte, îi răspunse moașa cu o voce vioaie. Nașterea chiar devine mai ușoară pe măsură ce faci mai mulți copii. — Nu mă simt bine, spuse Lucy. Gregory îi dădu copilul unei slujnice și întoarse privirea spre ea. – Ce este? — Pare palidă, auzi Lucy că spune Hyacinth. Dar nu vorbea ca de obicei. Vocea ei era subțire și ai fi zis că vorbește printr-un tub lung și foarte îngust. — Lucy? Lucy? Încercă să răspundă. Credea că răspundea. Dar nu-și dădea seama dacă buzele i se mișcau și cu siguranță nu putea să-și audă propria voce. — Se întâmplă ceva, spuse Gregory. Vorbi pe un ton ascuțit. Părea speriat. Unde este doctorul Jarvis? — Plecă, îi răspunse moașa. Mai avea un copil… soția avocatului. Lucy încercă să deschidă ochii. Voia să-i vadă chipul, să-i spună că se simte bine. Doar că nu se simțea bine. Nu o durea nimic; ei bine, nu mai mult decât putea să doară un corp atunci când dădeai naștere unui copil. Nu putea să descrie cu adevărat. Pur și simplu, nu se simțea bine. — Lucy? Vocea lui Gregory se chinui parcă să străpungă ceața care o învăluia. Lucy! El o luă de mână, o strânse, apoi o scutură. Voia să-l liniștească, dar se simțea parcă atât de departe. Și sentimentul acela că ceva nu era în regulă se răspândea pretutindeni înăuntrul ei, alunecând dinspre pântec spre membre și direct în degetele de la picioare. Nu era atât de rău dacă rămânea perfect nemișcată. Poate dacă adormea… • — Ce se întâmplă cu ea? întrebă Gregory. În spatele lui, fetițele scânceau, dar măcar dădeau din mâini și din picioare și erau rozalii, în timp ce Lucy… — Lucy? Încercă să vorbească pe un ton insistent, dar care răsuna doar îngrozit în propriile urechi. Lucy? Chipul ei era palid; din buze se dusese tot sângele. Nu era chiar inconștientă, dar nici nu mai răspundea. — Ce se întâmplă cu ea? Moașa veni valvârtej la piciorul patului și se uită sub așternuturi. I se tăie răsuflarea și, când ridică privirea, fața îi era aproape la fel de lividă ca a lui Lucy. Gregory se uită în jos chiar la timp pentru a zări o pată de un roșu aprins care se desena pe cearșaf. VP - 303

— Adu-mi mai multe prosoape, spuse moașa cu un glas răstit, iar Gregory nu se mai gândi de două ori înainte să-i execute ordinele. O să am nevoie de mai multe, spuse ea cu un aer sumbru. Împinse mai multe cearșafuri sub șoldurile lui Lucy. Repede, repede! — Mă duc eu, spuse Hyacinth. Tu rămâi aici. Se repezi pe coridor, lăsându-l pe Gregory în picioare lângă moașă, simțindu-se neajutorat și neputincios. Ce fel de bărbat rămânea ca o stană de piatră în timp ce soția lui pierdea sânge? Dar nu știa ce să facă. Nu știa ce altceva să facă decât să-i întindă moașei prosoapele, pe care aceasta le apăsa peste corpul lui Lucy cu o forță brutală. Întredeschise gura ca să spună… ceva. Era posibil să fi scos un cuvânt. Nu era sigur. Putea să fi fost doar un sunet, un sunet cumplit și înspăimântător care izbucni din străfundurile lui. — Unde sunt prosoapele? întrebă moașa. Gregory încuviință din cap și fugi pe coridor, ușurat că i se dăduse ceva de făcut. — Hyacinth! Hya… Lucy țipă. — O, Dumnezeule! Gregory se clătină pe picioare, apucându-se de cadrul ușii ca să se sprijine. Nu din cauza sângelui; nu avea probleme cu sângele. Era din cauza țipătului. Nu auzise niciodată o ființă umană scoțând un asemenea sunet. — Ce-i faci? întrebă el. Vocea îi tremura în timp ce el se îndepărtă de perete. Era greu de privit și chiar mai greu de auzit, dar poate că poate reușea să o țină de mână pe Lucy. — Îi masez burtica, mormăi moașa. Ea apăsă puternic, apoi strânse. Lucy scoase un alt țipăt și aproape că îi smulse degetele lui Gregory. — Nu cred că este o idee prea bună, spuse el. Îi scoți tot sângele. Nu poate să piardă… — Trebuie să ai încredere în mine, spuse moașa din scurt. Am mai văzut asta. De atâtea ori că am pierdut șirul. Gregory simți cum buzele formulează întrebarea… Au trăit? Dar nu întrebă. Expresia de pe chipul moașei era mult prea groaznică. El nu voia să știe răspunsul. Țipetele lui Lucy deveniseră de acum gemete, dar cumva răsunau cu atât mai cumplit. Respirația i se dezlănțuia în rafale rapide și aspre, ținea ochii strâns închiși din cauza durerii pe care i-o provocau mișcările bruște ale moașei. — Te rog, oprește-o, se tângui ea. VP - 304

Gregory se uită înnebunit la moașă. Acum își folosea ambele mâini, una ridicându-se… — O, Doamne! El se întoarse cu spatele. Nu putea să se uite. Trebuie să o lași să te ajute, îi spuse el lui Lucy. — Am adus prosoapele! spuse Hyacinth și dădu buzna în încăpere. Se opri brusc și se uită lung spre Lucy. O, Dumnezeule! Vocea îi tremură. Gregory? — Taci din gură. Nu voia să-și audă sora. Nu voia să vorbească cu ea, nu voia să-i răspundă la întrebări. El nu știa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-și dădea seama că el nu știa ce se întâmplă? Și a recunoaște acest lucru cu voce tare ar fi fost cel mai cumplit dintre chinuri. — Mă doare, scânci Lucy. Doare. — Știu. Știu. Dacă aș putea să fac eu asta în locul tău, aș face-o. Îți jur! Îi strânse mâna în mâinile lui, dorindu-și să-i transmită o parte din puterea lui. Strânsoarea ei slăbea și se încordă numai atunci când moașa făcea o mișcare zdravănă. Și apoi mâna lui Lucy coborî moleșită. Gregory încetă să mai respire. Se uită îngrozit la moașă. Femeia stătea încă la baza patului, iar expresia de pe chip i se păstră ca o mască de hotărâre sumbră cât își continuă mișcările agitate. Apoi se opri și făcu ochii mici când se trase cu un pas în spate. Nu spuse nimic. Hyacinth încremeni, cu stivele de prosoape încă în brațe. — Ce… ce… Dar vocea ei nu era nici măcar o șoaptă, fiind lipsită de puterea de a-și duce gândul până la capăt. Moașa întinse o mână, atingând undeva în apropierea lui Lucy patul pătat de sânge. — Cred că… gata, spuse ea. Gregory se uită spre soția lui, care rămase cumplit de nemișcată. Apoi se întoarse spre moașă. Îi vedea pieptul ridicându-se și coborând, la rândul lui inspirând adânc aerul pe care nu și-l îngăduise cât se ocupase de Lucy. — Cum adică, întrebă el, abia în stare să mai spună ceva, „gata”? — Sângerarea s-a oprit. Gregory se întoarse încet spre Lucy. Sângerarea se oprise. Ce însemna asta? Până la urmă… nu se opreau toate sângerările? De ce moașa mai stătea acolo? Nu ar fi trebuit să facă ceva? Nu ar fi trebuit el să facă ceva? Sau oare Lucy era… Se întoarse spre moașă, cu o neliniște copleșitoare. VP - 305

— Nu este moartă, spuse moașa repede. Cel puțin, nu cred. — Nu crezi? repetă el și începu să ridice vocea. Moașa se apropie cu pași împleticiți. Era plină de sânge și părea epuizată, dar lui Gregory nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă era pe cale să-și dea duhul. — Ajut-o, îi porunci el. Moașa o apucă de încheietură pe Lucy și îi căută pulsul. Ea încuviință iute din cap de îndată ce-l descoperi, dar apoi spuse: — Am făcut tot ce am putut. — Nu, spuse Gregory, pentru că refuza să creadă că totul se terminase. Întotdeauna se mai putea face ceva. Nu, spuse el din nou. Nu! — Gregory, spuse Hyacinth și îl atinse pe braț. El se îndepărtă cu o mișcare smucită. — Fă ceva, zise el, făcând un pas amenințător spre moașă. Trebuie să faci ceva. — A pierdut foarte mult sânge, spuse moașa, lipindu-se pe perete. Nu putem decât să așteptăm. N-am de unde să știu încotro o s-o ia. Unele femei își revin. Altele… Vocea ei rămase suspendată în aer. Poate pentru că nu voia să o spună. Sau poate din cauza expresiei de pe chipul lui Gregory. Gregory își înghiți nodul din gât. Nu-și ieșise niciodată prea repede din sărite; fusese întotdeauna un om rezonabil. Dar dorința de a se descărca, de a urla sau de a da cu pumnii în stânga și-n dreapta, de a găsi o cale prin care să adune tot sângele și să-l facă să curgă din nou prin venele ei… Abia dacă mai putea să respire sub apăsarea senzației de care era traversat. Hyacinth veni încet lângă el. Mâna ei o găsi pe a lui și, fără ca el să mai stea pe gânduri, își împleti degetele cu ale ei. Așteptă ca ea să spună ceva de genul: „O să fie bine”. Sau: „Totul o să fie bine, ai încredere”. Dar nu spuse nimic. Era Hyacinth și ea nu mințea niciodată. Dar era aici. Slavă Domnului că era aici. Ea îi strânse mâna, și el știu că va rămâne oricât va avea nevoie de ea. Clipi confuz spre moașă, încercând să-și găsească vocea. — Dacă… „Nu”. Ci când, spuse el, și se opri. Ce facem când se trezește? Moașa se uită mai întâi la Hyacinth, ceea ce, din anumite motive, îl irită. — O să fie foarte slăbită, spuse ea. — Dar o să fie bine? întrebă el, aproape vorbind peste ea. Moașa îl privi cu o expresie îngrozitoare. Era ceva care se asemăna cu mila. Cu durerea. Și resemnarea. — Este greu de zis, spuse ea în cele din urmă. VP - 306

Gregory îi studie atent chipul, disperat să găsească ceva care să nu fie o banalitate sau un răspuns pe jumătate. — Ce naiba înseamnă asta? Moașa îl privi, dar nu chiar în ochi. — Ar putea să existe o infecție. Se întâmplă des în astfel de cazuri. — De ce? Moașa clipi. — De ce? aproape că urlă el. Mâna lui Hyacinth se strânse peste a lui. — Nu știu. Moașa făcu un pas înapoi. Se întâmplă pur și simplu. Gregory se întoarse spre Lucy, incapabil să se mai uite la moașă. Era acoperită de sânge – sângele lui Lucy – și poate că nu era vina ei… poate nu era vina nimănui… dar el nu mai era în stare să se uite la ea nici măcar o clipă. — Doctorul Jarvis trebuie să se întoarcă, spuse el cu voce scăzută, ridicând mâna lipsită de vlagă a lui Lucy. — Mă ocup eu de asta, spuse Hyacinth. Și rog pe cineva să vină să ia așternuturile. Gregory nu ridică privirea. — Mă duc și eu, spuse moașa. El nu răspunse. Auzi sunet de pași mișcându-se pe podea, urmate de pocnetul ușor al ușii care se închide, dar își păstră tot timpul privirea ațintită spre chipul lui Lucy. — Lucy, șopti el, străduindu-se să vorbească pe un ton sâcâitor. La… la… la… Lucy. Era un refren prostesc, inventat de fiica lor Hermione când avea patru ani. La… la… la… Lucy. El îi cercetă chipul. Oare tocmai schițase un zâmbet? Avu impresia că zărește o schimbare în expresia ei. — La… la… la… Lucy. Vocea i se împletici, dar nu se opri. La… la… la… Lucy. Se simțea ca un idiot. Vorbea ca un idiot, dar habar nu avea ce altceva să spună. De obicei, avea mereu cuvintele la el. Cu siguranță nu cu Lucy. Dar acum… ce spuneai într-un asemenea moment? Rămase pur și simplu acolo. Rămase acolo parcă preț de ore întregi. Rămase acolo și încercă să-și amintească să respire. Rămase acolo și își acoperi gura de fiecare dată când simțea că este cutremurat de un suspin prelung și înăbușitor, pentru că nu voia să îl audă. Rămase acolo și căută cu disperare să nu se gândească la ce putea să fie viața lui fără ea.

VP - 307

Ea fusese tot universul lui. Apoi veniseră pe lume copiii și ea nu mai fusese totul pentru el, dar totuși, rămăsese centrul lumii lui. Soarele. Soarele lui, în jurul căruia se învârtea tot ce era important. Lucy. Era fata pe care nu-și dăduse seama că o adora până când nu fusese aproape prea târziu. Era atât de perfectă, cu atâta desăvârșire jumătatea lui, încât aproape o ratase. Așteptase o dragoste plină de pasiune și dramatism; nici măcar nu-i trecuse prin minte că dragostea adevărată putea să fie atât de extraordinar de liniștită și care venea de la sine. Putea să stea ore în șir cu Lucy și să nu spună niciun cuvânt. Sau puteau să vorbească ca niște coțofene. Putea să spună ceva stupid și să nu-i pese. Putea să facă dragoste cu ea toată noaptea sau să treacă săptămâni întregi în care doar să stea ghemuit lângă ea noaptea. Nu conta. Nimic din toate astea nu conta pentru că amândoi știau. — Nu o să reușesc fără tine, izbucni el. La naiba, stătuse o oră acolo fără să vorbească și acesta era primul lucru pe care i-l spunea? Adică pot, pentru că trebuie, dar o să fie îngrozitor și, sincer, nu o să mă descurc la fel de bine ca tine. Sunt un tată bun, dar doar pentru că tu ești o mamă atât de bună.

Dacă ea murea… El închise ochii strâns, încercând să-și gonească gândul acela din minte. Încercase din răsputeri să țină la distanță aceste cuvinte. Trei cuvinte. „Trei cuvinte” care ar fi trebuit de fapt să fie două, pentru te iubesc. Nu… Trase adânc aer în piept și tresări. Nu trebuia să se mai gândească așa. Lăsaseră fereastra ușor întredeschisă ca să permită aerului să intre, și Gregory auzi un strigăt vesel de afară. Unul dintre copiii lui… după sunetul scos, unul dintre băieți. Era o zi însorită și își imagina că jucau un fel de prinselea pe peluză. Lui Lucy îi plăcea să-i privească cum alergau pe afară. Îi plăcea să alerge și cu ei, chiar și atunci când avea atât de multe luni de sarcină, încât se mișca exact ca o rățușcă. — Lucy, șopti el, încercând să-și împiedice vocea să tremure. Nu mă lăsa. Te rog să nu mă lași. Ei au mai multă nevoie de tine, spuse el cu un glas sufocat, schimbându-și poziția, astfel încât să-i țină mâna cu ambele mâini. Copiii. Au mai multă nevoie de tine. Știu că știi asta. Nu ai spune-o niciodată, dar o știi. Și eu am nevoie de tine. Cred că știi și asta. Dar ea nu răspunse. Nu se mișcă. Dar respiră. Cel puțin, slavă Cerului, respiră. — Tată? Gregory tresări la auzul fiicei lui mai mari și se întoarse iute, disperat să aibă o clipă ca să-și revină. VP - 308

— M-am dus să văd copiii, spuse Katharine când intră în cameră. Mătușa Hyacinth mi-a spus că pot. El dădu din cap, neavând încredere că putea să vorbească. — Sunt foarte drăgălași, spuse Katharine. Copiii, vreau să zic. Nu mătușa Hyacinth. Spre uimirea lui absolută, Gregory simți că zâmbește. — Nu, spuse el, nimeni n-ar spune că mătușa Hyacinth este drăgălașă. — Dar eu chiar o iubesc, spuse Katharine pe nerăsuflate. — Știu, răspunse el, întorcându-se în cele din urmă ca să o privească. Mereu atât de loială, Katharine a lui. Și eu. Katharine făcu vreo câțiva pași înainte, oprindu-se lângă piciorul patului. — De ce mai doarme mama? El își înghiți nodul în gât. — Ei bine, este foarte obosită, scumpo. Este nevoie de multă energie ca să dai naștere unui copil. De două ori mai multă pentru gemeni. Katharine dădu solemn din cap, dar nu era sigur dacă îl credea. Se uita la mama ei cu fruntea încruntată… nu chiar îngrijorată, dar foarte, foarte curioasă. — Este palidă, spuse într-un sfârșit. — Crezi? răspunse Gregory. — Este albă ca varul. Exact ceea ce credea și el, dar încerca din răsputeri să nu pară îngrijorat, astfel că spuse pur și simplu: — Poate puțin mai palidă decât de obicei. Katharine îl privi o clipă, apoi se așeză pe scaunul de lângă el. Rămase cu spatele drept, cu mâinile încrucișate și aranjate frumos în poală, și Gregory nu putu să nu se minuneze în fața miracolului pe care îl avea lângă el. Cu aproape doisprezece ani în urmă, Katharine Hazel Bridgerton venise pe lume și el devenise tată. Aceasta era, își dăduse el seama din prima clipă în care o ținuse în brațe, adevărata lui vocație. El era fiul mai mic; nu va deține niciodată un titlu și nu era potrivit pentru cariera militară sau cea clericală. Rostul lui în viață era să fie gentleman de țară. Și tată. O știuse când coborâse privirea spre Katharine bebeluș, care părea să aibă ochii în nuanța aceea de cenușiu-închis pe care o avuseseră toți copiii lui când erau mici. De ce venise pe această lume, care îi era soarta… atunci înțelesese. Exista ca să însoțească această ființă minunată până la maturitate, să o protejeze și să o facă fericită. El își iubea la nebunie toți copiii, dar va avea întotdeauna o legătură specială cu Katharine, pentru că ea era cea care îl învățase cine trebuia să fie. VP - 309

— Frații mei o să-și dorească să o vadă, spuse ea. Rămase cu privirea ațintită în jos, urmărindu-și piciorul drept pe care îl legăna înainte și înapoi. — Mai are încă nevoie de odihnă, scumpo. — Știu. Gregory așteptă. Nu îi spunea la ce se gândea cu adevărat. Avea sentimentul că fiica lui era cea care își dorea să-și vadă mama. Voia să stea pe marginea patului, să râdă și să chicotească și apoi să-i povestească până în cele mai mici detalii plimbarea pe care o făcuse pe afară cu guvernanta ei. Ceilalți – cei mai mici – probabil că nu știau ce se petrece. Dar Katharine fusese întotdeauna incredibil de apropiată de Lucy. Erau ca două picături de apă. Nu semănau deloc; Katharine semăna remarcabil cu tiza ei, cumnata lui Gregory, actuala vicontesă Bridgerton. Nu avea absolut niciun sens, cum nu exista o legătură de sânge între ele, dar ambele Katharine aveau același păr negru și aceeași față ovală. Nu aveau ochi de aceeași culoare, dar forma era identică. Totuși, înăuntrul ei, Katharine – Katharine a lui – era la fel ca Lucy. Era înnebunită după ordine. Avea nevoie să vadă structura din lucruri. Dacă ar fi putut să-i povestească mamei despre plimbarea făcută cu o zi în urmă, s-ar fi apucat să-i spună ce flori văzuse. Nu și le-ar fi amintit pe toate, dar sigur știa câte flori erau din fiecare culoare în parte. Iar Gregory nu ar fi deloc surprins dacă guvernanta va veni mai târziu la el și îi va spune că Katharine insistase să mai străbată un kilometru pentru ca florile „roz” să le ajungă din urmă pe cele „galbene”. Egalitate în toate, așa era Katharine a lui. — Mimsy spune că bebelușii o să fie numiți după mătușa Eloise și mătușa Francesca, spuse Katharine, după ce își legănă piciorul înainte și înapoi de 32 de ori. (Numărase chiar el. Lui Gregory nu-i venea să creadă că numărase. Cu fiecare zi care trecea, începea să semene tot mai mult cu Lucy.) — Ca de obicei, răspunse el, Mimsy are dreptate. Mimsy era bona și îngrijitoarea copiilor și o posibilă sfântă în devenire, dacă îi fusese dat să cunoască vreodată una. — Nu știa ce nume de mijloc o să primească. Gregory se încruntă. — Nu cred că am reușit să hotărâm și asta. Katharine îi aruncă o privire tulburător de directă. — Înainte ca mama să aibă nevoie de un pui de somn? — Hm, da, răspunse Gregory, și întoarse ușor privirea de la ea. VP - 310

Nu era mândru să privească în altă parte, dar era singurul lucru pe care îl putea face dacă voia să nu izbucnească în plâns în fața copilei lui. — Cred că una dintre fetițe ar trebui să se cheme Hyacinth, anunță Katharine. El încuviință din cap. — Eloise Hyacinth sau Francesca Hyacinth? Buzele lui Katharine se strânseră gânditoare, apoi spuse cu o mare hotărâre: — Francesca Hyacinth. Sună minunat. Deși… Gregory așteptă ca ea să-și termine gândul și, cum nu o făcu, el o îndemnă: — Deși…? — Este un pic cam înflorat. — Nu prea știu cum poți să eviți asta cu un nume ca Hyacinth. — Adevărat, spuse Katharine gânditoare, dar dacă nu se dovedește să fie drăguță și delicată? — Ca mătușa ta Hyacinth? murmură el. Unele lucruri chiar trebuiau să fie spuse. — Ea este foarte năvalnică, spuse Katharine cu o urmă de sarcasm. — Năvalnică sau înfricoșătoare? — O, doar năvalnică. Mătușa Hyacinth nu este deloc înfricoșătoare. — Să nu-i spui și ei asta. Katharine clipi fără să înțeleagă. — Crezi că vrea să fie înfricoșătoare? — Și năvalnică. — Ce ciudat, murmură ea. Apoi ridică privirea cu ochii deosebit de strălucitori. Cred că mătușii Hyacinth o să-i placă la nebunie că una dintre fetițe o să-i poarte numele. Gregory simți că zâmbește. Un zâmbet adevărat, nu o expresie chinuită pentru a-și face copilul să se simtă în siguranță. — Da, spuse el încet, o să-i placă. — Probabil credea că nu o să se întâmple, continuă Katharine, cum tu și mama o luați în ordine. Știam toți că o să alegeți Eloise dacă este fată. — Și cine s-ar fi așteptat la gemeni? — Chiar și așa, spuse Katharine, mai este și mătușa Francesca. Mama ar fi trebuit să facă tripleți pentru ca unul dintre copii să poarte numele mătușii Hyacinth. Tripleți. Gregory nu era catolic, dar îi fu greu să înăbușe dorința de a-și face o cruce. VP - 311

— Și toate ar fi trebuit să fie fete, adăugă Katharine, ceea ce pare să fie improbabilitate matematică. — Într-adevăr, murmură el. Ea zâmbi. Și el zâmbi. Și se ținură de mână. — Mă gândeam… începu Katharine. — La ce, scumpo? — Dacă Francesca o să fie Francesca Hyacinth, atunci Eloise ar trebui să fie Eloise Lucy. Pentru că mama este cea mai bună mamă din lume. Gregory se luptă cu nodul care i se puse în gât. — Da, spuse el răgușit, este. — Cred că mamei i-ar plăcea asta, spuse Katharine. Nu crezi? Cumva, el reuși să dea din cap. — Probabil o să spună că ar trebui să numim bebelușul după altcineva. Ea este foarte generoasă. — Știu. De asta trebuie să o facem cât doarme ea. Înainte să aibă ocazia să se opună. Pentru că o să se opună, știi asta. Gregory chicoti. — O să spună că nu trebuia să facem asta, spuse Katharine, dar în secret o să fie încântată. Gregory mai înghiți un nod din gât, dar acesta, din fericire, se născuse din dragostea lui de tată. — Cred că ai dreptate. Katharine zâmbi fericită. El îi ciufuli părul. În curând va fi prea mare pentru asemenea gesturi de afecțiune; îi va spune să nu-i strice coafura. Însă pentru moment, avea să o ciufulească atât cât mai putea și cu tot dragul. El îi zâmbi. — Cum de o cunoști pe mama ta atât de bine? Ea ridică privirea spre el cu o expresie îngăduitoare. Mai purtaseră și înainte această discuție. — Pentru că eu sunt exact ca ea. — Întocmai, încuviință el. Se mai ținuseră de mână încă vreo câteva clipe până când se gândi dintr-odată la ceva. Cu Lucy sau Lucinda? — O, cu Lucy, spuse Katharine, știind imediat la ce se referea el. Ea nu prea este o Lucinda. Gregory oftă și se uită la soția lui, care dormea încă în patul ei. — Nu, spuse el încet, nu este. Simți cum mâna fiicei lui se strecoară, micuță și caldă, într-a lui. — La… la… la… Lucy, spuse Katharine, iar el auzi zâmbetul tăcut din vocea ei. — La… la… la… Lucy, repetă el. VP - 312

Și în mod surprinzător, auzi un zâmbet și în propria voce. • Câteva ore mai târziu, doctorul Jarvis se întoarse, obosit și ciufulit după ce ajutase la nașterea unui alt copil în sat. Gregory îl cunoștea bine pe doctor; Peter Jarvis tocmai își terminase studiile, când Gregory și Lucy hotărâseră să-și stabilească reședința în apropiere de Winkfield și de atunci le fusese medic de familie. El și Gregory erau cam de-o vârstă și mâncaseră de mai multe ori împreună de-a lungul anilor. Și doamna Jarvis era o bună prietenă a lui Lucy, iar copiii lor se jucaseră deseori împreună. Dar în toți anii lor de prietenie, Gregory nu văzuse niciodată o asemenea expresie pe chipul lui Peter. Buzele îi erau încleștate la colțuri cu un aer rezervat și nu făcuse niciuna dintre glumițele obișnuite înainte de a o examina pe Lucy. Și Hyacinth era acolo, insistând că Lucy avea nevoie de susținerea altei femei care să fie prezentă în cameră. — De parcă oricare dintre voi ar putea să înțeleagă greutățile nașterii, spuse ea cu oarecare dispreț. Gregory nu spusese niciun cuvânt. Se dăduse doar într-o parte pentru a-i permite surorii sale să intre. Era ceva liniștitor în prezența ei năvalnică. Sau poate ceva care îl inspira. Hyacinth era așa o forță a naturii; erai aproape tentat să crezi că o putea face ea pe Lucy să se vindece. Rămaseră amândoi mai în spate cât doctorul îi luă pulsul lui Lucy și îi ascultă bătăile inimii. Și apoi, spre uluiala desăvârșită a lui Gregory, Peter o apucă tare de umăr și începu să o scuture. — Ce faci? strigă Gregory, sărind în față ca să intervină. — O trezesc, spuse Peter hotărât. — Dar nu are nevoie de odihnă? — Are mai multă nevoie să se trezească. — Dar… Gregory nu știa exact împotriva a ce protesta și adevărul era că nici nu conta, pentru că atunci când Peter îl întrerupse, o făcuse doar pentru a-i spune: — Pentru numele lui Dumnezeu, Bridgerton, trebuie să știm că se poate trezi. O scutură din nou și, de data aceasta, spuse cu voce tare: Lady Lucinda! Lady Lucinda! — Ea nu este o Lucinda, se auzi spunând Gregory, apoi făcu un pas înainte și strigă: Lucy? Lucy? Ea își schimbă poziția, mormăind ceva în somn. Gregory îi aruncă o privire tăioasă lui Peter, fiecare întrebare din lume atârnând în ochii lui. VP - 313

— Vezi dacă poți s-o faci să-ți răspundă, spuse Peter. — Lasă-mă pe mine să încerc, spuse Hyacinth cu putere. Gregory privi cum se apleacă și îi spune ceva la ureche lui Lucy. — Ce îi zici? întrebă el. Hyacinth clătină din cap. — Nu vrei să știi. — O, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi el, dând-o la o parte. Luă mâna lui Lucy și o strânse mai tare decât mai devreme. Lucy! Câte trepte sunt pe scara din spate, de la bucătărie la primul etaj? Ea nu deschise ochii, dar scoase un sunet care i se păru că răsună a… — Ai spus 15? o întrebă el. Ea pufni, iar de data aceasta, o auzi clar: — 16. — O, slavă Domnului! Gregory îi eliberă mâna și se prăbuși pe scaunul de lângă pat. Iată, spuse el. Iată. Este bine. O să fie bine. — Gregory… Dar vocea lui Peter nu era liniștitoare. — Mi-ai spus că trebuie să o trezim. — Da, spuse Peter cu o încuviințare aspră. Și a fost un semn foarte bun că am reușit. Dar asta nu înseamnă… — Nu zice asta, spuse Gregory cu vocea scăzută. — Dar trebuie… — Nu o spune! Peter amuți. Rămase pur și simplu nemișcat, uitându-se la el cu o expresie îngrozitoare. Era milă, compasiune și regret și nimic din ceea ce își dorea să vadă vreodată pe chipul unui doctor. Gregory se prăbuși. Făcuse ceea ce i se ceruse. O trezise pe Lucy, doar pentru o clipă. Ea adormise din nou, acum ghemuită pe o parte, întoarsă cu fața în cealaltă parte. — Am făcut ce mi-ai cerut, spuse el încet. Ridică din nou privirea spre Peter. Am făcut ce mi-ai cerut, repetă el, pe un ton ascuțit de astă dată. — Știu, rosti Peter cu blândețe, și n-am cuvinte să-ți spun cât de încurajator este faptul că a vorbit. Dar nu putem să considerăm asta ca o garanție. Gregory încercă să vorbească, dar i se puse un nod în gât. Senzația aceea îngrozitoare de sufocare se învârteji înăuntrul lui și tot ce mai reuși să facă era să respire. Dacă reușea să respire numai și să nu facă nimic altceva, poate că se putea abține să nu plângă în fața prietenului lui.

VP - 314

— Corpul trebuie să-și recapete puterea după o pierdere de sânge, explică Peter. S-ar putea să mai doarmă o vreme. Și s-ar putea… își drese glasul. S-ar putea să nu se mai trezească din nou. — Bineînțeles că o să se trezească, spuse tăios Hyacinth. S-a trezit o dată, poate să o facă din nou. Doctorul îi aruncă scurt o privire înainte de a-și îndrepta atenția spre Gregory. — Dacă totul merge bine, cred că ne-am putea aștepta la o perioadă de recuperare destul de obișnuită. Ar putea să dureze ceva timp, îl avertiză el. Nu știu cât de mult sânge a pierdut. Poate să dureze câteva luni înainte ca organismul să-și reconstituie fluidele de care are nevoie. Gregory dădu încet din cap. — O să fie slăbită. Sunt de părere că ar trebui să rămână în pat cel puțin o lună. — Nu o să-i placă asta. Peter își drese glasul. Stânjenit. — Mă chemați dacă apare vreo schimbare? Gregory dădu din cap fără să rostească un cuvânt. — Nu, spuse Hyacinth, pășind în față ca să blocheze ușa. Eu mai am câteva întrebări. — Îmi pare rău, spuse doctorul încet. Nu mai am alte răspunsuri. Și nici măcar Hyacinth nu avu cum să-l contrazică. • Când se ivi dimineața, luminoasă și incredibil de veselă, Gregory se trezi în camera lui Lucy, încă șezând pe scaunul de lângă pat. Ea dormea, dar era agitată, scoțând sunetele obișnuite pe care le făcea în somn când își schimbă poziția. Și apoi, în mod surprinzător, deschise ochii. — Lucy? Gregory o strânse de mână, apoi fu nevoit să-și slăbească strânsoarea. — Mi-e sete, spuse ea cu un glas slăbit. El dădu din cap și îi aduse degrabă un pahar cu apă. — Așa de tare m-ai… n-am… Dar nu mai putu să spună nimic. Vocea lui se frânse în o mie de sunete și tot ce reuși să scoată fu un suspin îndurerat. El încremeni, cu spatele la ea, în timp ce căută să-și revină în fire. Mâna îi tremura; apa îi stropi mâneca. O auzi pe Lucy încercând să-i rostească numele și știu că trebuia să-și recapete sângele-rece. Ea era cea care aproape murise; el nu avea niciun drept să se prăbușească acum când ea avea nevoie de el. Inspiră adânc. Apoi din nou. VP - 315

— Poftim, spuse el, încercând să păstreze în voce un ton senin atunci când se întoarse. Îi întinse paharul, apoi își dădu imediat seama de greșeala lui. Era prea slăbită ca să țină paharul, cu atât mai puțin să se ridice în șezut. Așeză paharul pe o masă din apropiere, apoi o cuprinse într-o îmbrățișare blândă ca să o ajute să se ridice. — Lasă-mă numai să-ți aranjez pernele, murmură el, apoi le mută și le bătu până îi crea sprijinul care îl mulțumi pe deplin. El îi ținu paharul la buze și o ajută să bea cu înghițituri mici. Lucy bău puțin, apoi se așeză pe spate, răsuflând greoi de la efort. Gregory o privi în tăcere. Nu credea să fi băut mai mult de câteva picături. — Ar trebui să bei mai mult, spuse el. Ea clătină din cap, aproape imperceptibil, apoi spuse: — În câteva clipe. — Ți-ar fi mai ușor cu o lingură? Ea închise ochii și mai schiță firav o încuviințare din cap. El se uită prin cameră. Cineva îi adusese ceai cu o seară înainte și nu revenise ca să recupereze tava. Probabil că nu voise să-l deranjeze. Gregory decise că rapiditatea era mai importantă decât curățenia și înșfacă lingura din borcănelul cu zahăr. Apoi se gândi… poate că nu i-ar fi stricat un pic de zahăr, așa că le luă pe ambele. — Poftim, murmură el, dându-i o linguriță de apă. Vrei și zahăr? Ea dădu din cap, așa că el îi puse puțin zahăr pe limbă. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea. El o privi uluit. — Nu știi? Lucy clipi de câteva ori. — Am sângerat? — Foarte tare, spuse el înecându-se. Nu se simțea în stare să îi dea mai multe detalii. Nu voia să-i descrie șuvoiul de sânge pe care îl văzuse. Nu voia ca ea să știe nimic și, ca să fie sincer, își dorea din inimă să dea totul uitării. Fruntea ei i se încreți și capul i se lăsă într-o parte. După câteva clipe, Gregory își dădu seama că încerca să privească spre piciorul patului. — Am curățat, spuse el, și pe buzele lui se desenă urma unui zâmbet. Era atât de tipic pentru Lucy, să se asigure că totul era în ordine. Ea dădu ușor din cap. Apoi spuse: — Sunt obosită. — Doctorul Jarvis spune că o să te simți slăbită câteva luni. Cred că o să fii nevoită să rămâi la pat o vreme. VP - 316

Ea scoase un geamăt, dar chiar și acesta răsună plăpând. — Urăsc să stau la pat. El zâmbi. Lucy era un om de acțiune; așa fusese întotdeauna. Îi plăcea să rezolve lucrurile, să facă lucrurile, să facă pe toată lumea fericită. O ucidea să nu facă nimic. O metaforă neinspirată. Dar totuși… Se aplecă spre ea cu o expresie severă pe chip. — O să rămâi în pat chiar dacă înseamnă că trebuie să te leg. — Nu ești genul, spuse ea, mișcându-și foarte ușor bărbia. El avu impresia că încearcă să afișeze o expresie impasibilă, dar aparent, era nevoie de energie și ca să fie impertinentă. Ea închise din nou ochii, scoțând un ușor oftat. — Am mai făcut asta o dată, spuse el. Ea scoase un sunet amuzant care aproape că i se păru lui Gregory a fi de fapt un râset. — Ai făcut-o, nu-i așa? El se aplecă și o sărută foarte ușor pe buze. — Am salvat situația. — Tu salvezi mereu situația. — Nu. Înghiți. Asta ești tu. Ochii lor se întâlniră, și privirea pe care o schimbară era plină de subînțelesuri și forță. Gregory simți cum ceva se frânge înăuntrul lui și, pentru o clipă, fu sigur că va izbucni din nou în plâns. Dar apoi, când el simțea că începe să o ia razna, ea ridică din umeri și spuse: — Oricum, nu m-aș putea mișca acum. Cu echilibrul oarecum regăsit, el se ridică și apucă un biscuit rămas pe tava de ceai. — Să-ți amintește de asta și peste o săptămână. Nu avea nicio îndoială că ea va încerca să se ridice din pat cu mult înainte de recomandarea medicului. — Unde sunt bebelușii? Gregory se opri, apoi se întoarse. — Nu știu, răspunse el încet. Doamne sfinte, uitase complet. În camera copiilor, îmi închipui. Sunt perfecte amândouă. Rozalii, cu gura mare și tot ce ar mai trebui să fie. Lucy schiță un zâmbet și mai scoase un sunet istovit. — Pot să le văd? — Desigur. O să rog pe cineva să le aducă imediat. — Nu și pe ceilalți, totuși, spuse Lucy, cu ochii împăienjeniți. Nu vreau să mă vadă așa. VP - 317

— Eu cred că arăți minunat, spuse el. Se apropie și se așeză pe marginea patului. Cred că ai putea să fii cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. — Încetează, spuse ea, din moment ce nu se pricepuse niciodată prea bine la primirea complimentelor. Dar el îi văzu buzele tremurând ușor, plutind între un zâmbet și un suspin. — Katharine a trecut aici pe ieri, îi spuse el. Ochii ei se deschiseră brusc. — Nu, nu, nu-ți face griji, spuse el repede. I-am spus că dormi pur și simplu. Ceea ce și făceai. Nu este îngrijorată. — Ești sigur? El dădu din cap. — Ți-a spus La… la… la… Lucy. Lucy zâmbi. — Este minunată. — Este la fel ca tine. — Nu de asta este minu… — Ba tocmai de asta, o întrerupse el cu un zâmbet larg. Și aproape că am uitat să-ți spun. Ea a găsit numele bebelușilor. — Credeam că tu ai găsit numele copiilor. — Da. Mai bea puțină apă. El se opri o clipă ca să-i mai dea să bea. Distragerea avea să fie cheia, decise el. Un pic aici și puțin acolo și vor trece printr-un pahar plin cu apă. Katharine le-a ales al doilea nume. Francesca Hyacinth și Eloise Lucy. — Eloise…? — Lucy, termină el în locul ei. Eloise Lucy. Nu este minunat? Spre surprinderea lui, ea nu protestă. Doar dădu din cap, o mișcare abia perceptibilă, cu ochii plini de lacrimi. — Pentru că ești cea mai bună mamă din lume, mi-a spus ea, adăugă el încet. Ea izbucni în plâns atunci, iar lacrimile mari și mute i se prelinseră pe obraji. — Vrei să-ți aduc bebelușii acum? întrebă el. Ea dădu din cap. — Te rog. Și… Se opri, iar Gregory o văzu cum se străduiește să-și înghită nodul din gât. Și adu-i și pe restul. — Ești sigură? Ea încuviință din nou din cap. VP - 318

— Dacă mă ajuți să mă așez puțin mai sus, cred că pot să mă descurc cu îmbrățișările și pupicii. Lacrimile lui, cele pe care încercase atât de mult să le înăbușe, începură să-i curgă din ochi. — Nu mă pot să mă gândesc la nimic care să te ajute să-ți revii mai repede. Se îndreptă spre ușă, apoi se întoarse când mâna îi era pe clanță. Te iubesc, La… la… la… Lucy. — Și eu te iubesc pe tine. • Gregory trebuia să le fi spus copiilor să se poarte mai frumos decât de obicei, decise Lucy, pentru că atunci când intrară în camera ei (absolut adorabili, de la cel mai mare la cel mai mic, creștetele creând un fel de mică scară fermecătoare), intrară într-o liniște deplină, găsindu-și locurile lângă perete, cu mâinile frumos împreunate în față. Lucy habar nu avea cine erau acești copii. Copiii ei nu stătuseră niciodată atât de liniștiți. — Cam bate vântul pe aici, spuse ea, și ar fi urmat o avalanșă de corpuri pe pat, doar că Gregory înăbuși orice intenție cu un „Cu grijă!” rostit cu putere. Deși dacă privea în urmă, nu fusese atât ordinul său verbal cel care ținu haosul la distanță, cât brațele lui, care îi împiedică pe cel puțin trei dintre copii să se arunce pe saltea. — Mimsy nu mă lasă să văd bebelușii, mormăi Ben, care avea patru ani. — Pentru că n-ai mai făcut baie de o lună, i-o întoarse Anthony, mai mare cu doi ani ca el, născut aproape în aceeași zi. — Cum este posibil așa ceva? se întrebă cu voce tare Gregory. — Este foarte șmecher, îl informă Daphne. Ea încerca să se apropie mai mult de Lucy, astfel că vorbele îi fură înăbușite. — Cât de șmecher poate să fie cineva care miroase așa? întrebă Hermione. — Mă rostogolesc în flori în fiecare zi, spuse Ben cu un aer arogant. Lucy se opri o clipă, apoi hotărî că era bine să nu se gândească prea atent la ceea ce tocmai spusese fiul ei. — Hm, în ce flori? — Ei bine, nu în trandafiri, îi spuse el, vorbind de parcă nu-i venea să creadă că fusese întrebat așa ceva. Daphne se aplecă spre el și îl adulmecă delicat. — Bujori, anunță ea. VP - 319

— N-ai cum să-ți dai seama de asta doar dacă miroși, spuse Hermione indignată. Între două fete era o distanță de doar un an și jumătate și, când nu-și șușoteau secrete, se ciondăneau ca… Ei, se ciondăneau ca niște Bridgerton, la drept vorbind. — Am un miros foarte bun, spuse Daphne. Ea ridică privirea, așteptând să confirme cineva acest lucru. — Parfumul bujorilor este foarte specific, confirmă Katharine. Stătea pe jos împreună cu Richard lângă piciorul patului. Lucy se întrebă când hotărâseră cei doi că erau prea mari ca să se mai îngrămădească pe perne. Cu toții creșteau. Nici măcar micuțul Colin nu mai arăta ca un bebeluș. — Mama? spuse el cu amărăciune. — Vino aici, scumpule, murmură ea și se întinse spre el. Era ca un ursuleț, cu obrajii dolofani și cu genunchii tremurători, iar Lucy chiar crezuse că va fi ultimul ei copil. Dar acum mai avea încă două fetițe, înfășate în leagăn, pregătindu-se să se facă mari. Eloise Lucy și Francesca Hyacinth. Aveau niște tize pe cinste. — Te iubesc, mama, spuse Colin și fețișoara lui caldă găsi scobitura gâtului ei. — Și eu te iubesc, spuse Lucy cu glasul răgușit. Vă iubesc pe toți. — Când o să te ridici din pat? întrebă Ben. — Încă nu sunt sigură. Sunt încă foarte obosită. S-ar putea să pot peste câteva săptămâni. — Câteva săptămâni? repetă el, evident îngrozit. — O să vedem, murmură ea. Apoi zâmbi. Deja mă simt mult mai bine. Și chiar așa era. Se simțea încă obosită, mai obosită ca niciodată. Brațele îi erau grele, iar picioarele îi erau ca niște bușteni, dar inima îi era ușoară și plină de încântare. — Vă iubesc pe toți, îi anunță ea din senin. Pe tine, îi spuse lui Katharine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe tine, și pe tine și pe tine. Și pe cele două bebelușe din camera copiilor. — Nici măcar nu le cunoști încă, sublinie Hermione. — Știu că le iubesc. Se uită la Gregory. El stătea lângă ușă, în spate, unde niciunul dintre copii nu putea să-l vadă. Lacrimile îi curgeau pe față. Și știu că te iubesc și pe tine, spuse ea încet. El dădu din cap, apoi își șterse fața cu podul palmei. — Mama are nevoie de odihnă, spuse el, iar Lucy se întrebă dacă copiii auziseră sufocarea din vocea lui.

VP - 320

Dar dacă o auziseră, nu spuseră nimic. Ei mormăiră un pic, dar ieșiră aproape în aceeași ordine în care intraseră. Gregory era ultimul, strecurându-și capul înapoi în cameră înainte de a închide ușa. — Revin curând, spuse el. Ea dădu din cap în semn de răspuns, apoi se scufundă iar în pat. — Iubesc pe toată lumea, spuse ea din nou, plăcându-i felul în care cuvintele o făceau să zâmbească. Iubesc pe toată lumea. Și era adevărat. Chiar iubea pe toată lumea.

23 iunie 1840 Conacul Cutbank Nr Winkfield, Berks Dragă Gareth… Voi mai întârzia la Berkshire. Venirea pe lumea a gemenelor a fost foarte dramatică, iar Lucy trebuie să mai stea la pat cel puțin o lună. Fratele meu spune că se poate descurca și fără mine, dar acest lucru este atât de fals, că ai putea să mori de râs. Însăși Lucy m-a implorat să rămân… când nu ne auzea el, desigur; trebuie să ții mereu cont de sensibilitățile deosebite ale bărbaților din specia noastră. (Știu că-mi vei permite acest sentiment; chiar și tu trebuie să recunoști că femeile sunt mult mai utile în camera unui bolnav.) Este foarte bine că am fost aici. Nu sunt convinsă că ar fi supraviețuit nașterii fără mine. A pierdut mult sânge și au existat momente în care nu am fost siguri că-și va reveni. Mi-am propus să-i spun câteva cuvinte severe între patru ochi. Nu-mi amintesc exact expresia, dar se poate să o fi amenințat că îi voi rupe picioarele. De asemenea, se poate să-mi fi întărit amenințarea printr-un „Știi că o voi face”. Desigur, vorbeam în ideea că era prea slăbită ca să identifice contradicția fundamentală dintr-o asemenea afirmație… dacă nu se trezea, nu prea era de niciun folos să-i rup picioarele. Râzi de mine chiar în clipa asta, sunt sigură. Dar mi-a aruncat o privire prudentă când s-a trezit. Și mi-a șoptit un „îți mulțumesc sincer” din toată inima. Deci, voi mai fi aici pentru încă puțin timp. Îmi este îngrozitor de dor de tine. Momentele precum acestea îți amintesc de ceea ce este cu adevărat important. Recent Lucy a anunțat că iubește pe toată lumea. Cred că știm amândoi că nu voi avea niciodată răbdarea pentru asta, dar cu siguranță te VP - 321

iubesc pe tine. Și o iubesc pe ea. Și pe Isabella și George. Și pe Gregory. Și la drept vorbind, iubesc destul de mulți oameni. Chiar sunt o femeie norocoasă. Soția ta iubitoare, Hyacinth

VP - 322

virtual-project.eu

VP - 323