Italia Fascistă [PDF]

Zitiervorschau

Student Todika Raul-Alexandru Specializarea Istorie, anul II. Disciplina Introducere ȋn Istoria Contemporană Universala

Italia Fascistă

Fascismul Italian a fost o ideologie reacționară ce a apraut ca o reac ție împotriva celor două ideologii conducătoare ale timpului, liberalismul și socialismul. Nemulțumiți de ideea liberală referitoare la individ și cea socialistă cu privire la lupta claselor sociale, fasci știi au oferit o nouă viziune a lumii în care indivizii și clasele sociale trebuiau absorbite într-un întreg atotcuprinzător (un imperiu grandios sub controlul unui partid și al unui lider suprem). La fel ca și reacționarii începutului de secol al XIX-lea, ei au respins credința în ra țiune deoarece, în viziunea lor, aceasta pusese bazele asemănării dintre socialism și liberalism. Mussolini și-a îndemnat tovarășii “sa gândească cu sângele lor”. Atât pentru el, cât și pentru Hiltler, rațiunea a fost mai puțin demnă decât intuițiile și emoțiile. Totuși, am putea afirma că fascismul nu a fost nici conservator și nici pur și simplu reacționar. El a reprezentat o ideologie nouă și distinctă. În esența sa, ideologia fascistă a fost o respingere a materialismului și a liberalismului, democrația și marxismul fiind privite numai ca aspecte diferite ale aceluiași rău materialist. Această revoltă împotriva materialismului a permis o convergență a naționalismului anti-liberal și anti-burghez cu o variantă a socialismului care, deși nega marxismul, rămânea revoluționară.1 Deși fascismul a devenit o ideologie în anii ’20, rădăcinile sale merg aproape cu un secol în urmă, până la reacția împotriva Iluminismului (sec . XVIII-XIX). Naționalismul, credința conform căreia oamenii lumii se împart în grupuri distincte sau națiuni care se autoguvernează și exprimă dorințele unei singure entități (stat-națiune), a reprezentat o altă sursă de inspirație a fascismului. Naționalismul a apărut odată cu războaiele napoleoniene. La începutul secolului al XIX-lea, Italia era la fel de fregmentata precum Germania. Giuseppe Mazzini și adepții săi au făcut o misiune din a unifica țara. El nu și-a limitat însă naționalismul doar la țara natală, susținându-l ca un ideal al tuturor na țiunilor. Impulsul naționalist avea să persiste și să continue să joace un rol important în Europa, Africa, Asia și continentul American., el constituind o sursă de inspirație pentru pentru unele state a

1 Cezar Avram, Roxana Radu, Regimuri politice comparate. Fascism, Nazism, Stalinism, editura AIUS, Craiova, 2008., p.91.

căror regimuri au luat o direcţie comunistă, fascistă, nazistă, în timp ce pentru altele o direc ție liberal-democratică.2 Două alte curente intelectuale de la sfârșitul secolului al XIX-lea au contribuit la dezvoltarea fascismului: elitismul și iraționalismul. Sensul noțiunii de elită a fost dat de Gaetano Mosca, Vilfredo Pareto și Robert Michels. El a fost întregit de către Friedrich Nietzsche. În concepția lui Nietzsche, realizările remarcabile s-au datorat muncii indivizilor măreți pe care el i-a numit supraoameni. Fascismul a fost un fenomen pan-european care s-a manifestat pe trei nivele:   

Ca o ideologie Ca o mișcare politică Ca o formă de guvernământ

Primul Război Mondial și criza economică a anilor 1920 au oferit condițiile sociale și psihologice necesare dezvoltării mișcării fasciste, dar nu ele au produs ideologia fascistă.Războiul a contribuit totuși la cristalizarea finală a ideologiei fasciste, nu numai pentru că a adus o dovadă a capaciatii naționalismului de a mobiliza masele, ci și pentru că a etalat puterea uriașă a statului modern. Statul era privit ca expresie a unității na ționale, fiind și apărătorul acestei unități pe care o cultiva cu toate mijloacele. Războiul a demonstrat importanța unității de comandă, importanța autorității, a mobilizării morale, a maselor și a propagandei ca instrument al puterii. 3 Războiul a influențat fascismul, care, deși asemănător cu bolșevismul din multe puncte de vedere, are o doctrina diametral opusă. În timp ce bolșevismul este comunist și internaționalist, fascismul este burghez-reacționar și naționalist. Bolșevismul este o concep ție teoretică ce a fost promovată și pusă în aplicare de către un partid, în timp ce fascismul era susținut inițial de un partid politic fără o viziune clară din punct de vedere doctrinar. Doctrina fascistă a fost stabilită doar mai târziu, având la bază naționalismul.4 În comunism și fascism, ideologia a avut rolul de a justifica violen ța, de a o sacraliza și de a discredita toate opiniile contrare drept decadente, sterile, periculoase și fundamental false. 2 Cezar Avram, Roxana Radu, Op.Cit., p.93. 3 Ibidem, p.94. 4 Petre Andrei, Fascism, Institutul European, Iaşi, 2013, p.90. 2

Principalul scop al atașamentului ideologic revoluționar a fost acela de a organiza colonizarea mentală a indivizilor, de a-I transforma în constructori entuziaști ai utopiei totalitare. Pe scurt, totalitarismul, ca proiect care are drept scop dominația totală asupra omului, societății, economiei și naturii, este inseparabil legat de ideologie.5 Datorită faptului că Italia fusese unită de puțin timp (50 de ani), mul ți italieni considerau că țara lor, spre deosebire de Franța și Anglia, nu și-a atins obiectivul atunci când Austria și Germania au capitulat. Mizând pe acest resentiment, fasciștii au promis o ac țiune for țată pentru a repune Italia în rândul marilor puteri ale Europei. Accentul asupra unității naționale apărea chiar și în termenul de fascism, care derivă din cuvântul Italian fasciare (ce înseamnă a lega, a îmbina). Fascismul făcea, de asemenea, apel la Gloria Imperiului Roman, invocând unul dintre vechile simboluri romane de autoriate, fasces.6 Primul Război Mondial a dus a dus prin cosecintele sale extreme la criza politică italiană și în special a sistemului liberal, care, mai ales în primii 15 ani ai secolului, cu gucernele lui Giovanni Giolitti, îi asigurase țării stabilitatea politică. Apariția partidelor de masă- Partidul Socialist, Partidul Popular Italian, Partidul Comunist, Partidul Catolic- lărgește peste măsură “sfera publică”. Cadrul s-a pus din nou în mișcare ulterior, odată cu nașterea unui nou spectru politic, ale cărui contururi au apărut încetul cu încetul mai puțin șterse și neclare: Fasciile de Luptă, înființate de Benito Mussolini în martie 1919, destinate să devină un partid de masă în câțiva ani.7 Muncitorii sunt slab reprezentați în acest partid, în schimb este mare procentul de studenți, funcționari și comercianți și foarte însemnat acela al proprietarilor și industriașilor. Adeziunile sunt concentrate în Emilia Romagna, Lombardia (doar la Milano erau 6000) și Triveneto, cu boom-ul de la Triest, unde fasciștii făcuseră apel la trecutul iredentist și la trecutul antislav al orașului, sunt 14756 de membrii. Dintr-o mișcare predominant urbană, fascismul se răspândește în zonele rurale din Valea Padului și în centrele mai mici ale Italiei Centrale, primind începând din 1922 o importantă 5 Vladimir Tismăneanu, Diavolul ȋn istorie Comunism, Fascism şi câteva lecţii ale secolului XX , Editura Humanitas, Bucuresti, 2013, p.187. 6 Cezar Avram, Roxana Radu, Op. cit., p.96. 7 Francesca Tacchi, Istoria ilustrată a Fascismului, Editura RAO, 2006, p.18. 3

susținere din Puglia și Sicilia Răsăriteană. Adevăratul boom al înscrierilor s-a produs după alegerile politice din mai 1921, dorite de Giolitti pentru a-I frâna pe sociali ști și a-i include pe fasciști în guvern, încheiate însă prin formarea unui bloc de forțe eterogene pe care bătrânul șef de stat piemontez a refuzat să îl guverneze. Pentru a conduce coali ția dintre liberali și populari este numit socal-reformistul Ivanoe Bonomi, căruia fasciștii nu îi acordă însă votul de încredere. Candidând pe listele naționale, care au obținut un total de 275 de locuri față de cele 122 ale Partidului Socialist Italian (PSI), partid cu majoritate relativă, 35 de fasciști au fost aleși ca deputați din 74 de candidați, printre care Mussolini, Dino Grandi, Cesare Maria De Vecchi, Alberto De Stefani, Michele Terzaghi, Dario Lupi, Giacomo Acerbo și Constanzo Ciano. Programul electoral, publicat de “Il popolo d’Italia”, pe lângă reluarea motivelor obi șnuite ale intervenționismului, războiului și italienitatii Dalmației, face apel la toate categoriile sociale: la funcționari, la “muncitorii cu intelectul”, la țărani și muncitori, la industriași. La sfâr șitul lunii, numărul fasciștilor ajunge la 187.098 (mai mult de dublu în două luni), concentrate ȋn orașele mici și mijlocii.8 Pasul definitiv către normalizare mișcării a fost transformarea sa în partid la congresul desfășurat la Mausoleul lui Augustus din Roma, în noiembrie 1921. După ce au fost depă șite disensiunile interne, Mussolini reușește să concentreze puterea în mâinile sale și a celor mai apropiați colaboratori Michele Bianchi (secretar politic al PNF), Marinelli (secretar administrativ), Francesco Giunta, Achille Starace, Augusto Turați, Giovanni Giuriati. Statutul partidului, aprobat în septembrie, a sancționat articularea sa în federații provinciale și numirea de jos (prin aclamare) a conducătorilor. Crucială va fi figura secretarului organizației Fasciilor de Luptă în anii extinderii controlului centrului politic asupra periferiei. Fiecare secțiune provincială este compusă din grupuri de competen ță și din trupe fasciste de acțiune. Au mai fost înființate Avangarda Tineretului Fascist, Grupurile de Femei și Grupurile Universitare Fasciste (GUF) . 9 După ce încercarea lui Giolitti de a-I integra pe fasciști într-un guvern de coaliție eșuează, se semnează pactul de pacificare între fasciști și socialiști și are loc măcelul de la Sarzana.10

8 Francesca Tacchi, Op.Cit., p.29. 9 Ibidem., p.31. 4

A-i lasă pe fasciști să formeze un guvern de dreapta sau unul sprijinit de sociali ști părea o opțiune imposibil de pus în practică. După eșecul unui ipotetic Guvern Giolitti, a urmat guvernul politicianului de factură giolittiana Luigi Facta, care a rezistat doar câteva luni, din februarie până în iulie, și s-a bazat pe un echilibru destul de precar, rupt prin ie șirea popularilor de la guvernare. Dar aceste câteva luni sunt bogate în evenimente, printre care, în martie, reactualizarea chestiunii orașului Fiume, asediat de militari, și a cărui anexare Facta o refuză. Între timp, mișcarea fascistă se organizează. În aceste luni căpăta consistență organizarea fascistă în domeniul sindical datorită activității lui Edmondo Rossoni, care încă din 1918, în calitate de conducător, împreună cu De Ambris, al Uniunii Italiene a Muncii, îi atrăsese atenția lui Mussolini prin lozinca “Colaborare de clasă” între patroni și prestatorii de servicii. După scurta activitate a organizației fasciste numite Confederația Italiană a Sindicatelor din Economie (1920-1921), la congresul de constituire al Partidului Național Fascist, Rossoni și Balbo susțin că este necesar a activitatea sindicală să fie separată de aceea de partid, o directie care pe termen lung va pierde teren fată de cea a lui Bianchi și Grandi, deciși să supună sindicatele unui stict control din partea patridului. Astfel, în februarie 1922, tot sub conducerea lui Rossoni, este fondată la Bologna Confederația Națională a Corporațiilor Sindicale, care intenționa să organizeze toate sectoarele muncii și care în iunie intra definitiv în orbită fascismului. În decursul unui an, forțele fasciste aproape se dublează, iar la sfâr șitul lui mai 1922, PNF are 322.310 de membri, concentrate în special în Lombardia, Emilia, Romagna, Tosacana, Veneto, Venezia Giulia și Puglia. Trupele fasciste sunt sprijinite tot mai pe fa ță de clasa de mijloc, al cărei nerăbdare de a se răscumpăra și de a avansa pe scara socială se adaugă o difuză ostilitate față de muncitorii organizați. Iar hoatararea mișcării muncitorești de a nu coborî pe același teren de înfruntare militară cu fasciștii (cu excep ția “Voluntarilor poporului”) a fost premisa înfrângerii sale. 11 După greva zilierilor din luna mai în zonele rurale din Ferrara, de care s-au ocupat trupele asalt fasciste ale lui Balbo, mișcarea fascistă se extinde vara, iar guvernul Facta, ale cărui apeluri la “armonie civilă” rămân fără efect, își pierde curajul.

10 http://www.welcomesarzana.it/?q=node/403 11 Francesca Tacchi, Op.Cit., p.35. 5

Profitând de instabilitatea politică existența și ignorând existența unui guvern legal, fie el și slab ca guvernul Facta, Mussolini solicită noi alegeri, amenințând cu insurecţia. Știe cu deosebită abilitate și la timpul potrivit să profite de situa ția politică a momentului, rostind la Udine un discurs care le părea elitelor conducătoare și grupurilor industriale extrem de “liniştitor”: fascismul abandona chestiunea republicană, adoptând un program al liberului scimb, promova neimplicarea statului în gestionarea căilor ferate, poștei, asigurărilor sau monopolizării de servicii. Promitea, în fine, o națiune cu o prezentă autoritară în politica externă.12 Mussolini refuză soluțiile de compromis, zădărnicind discuțiile din ultima lună, în urma cărora se profilase ipoteză unui noi guvern Giolitti sau cea a cooptării fasci știlor în guvern. PNF nu este dispus să dețină funcții secundare în noul guvern și nu se mul țume ște cu câteva ministere. Unl din principalii factori ce a zădărnicit încercările lui Nitti, Giolitti și Facta de a forma guverne de coaliție stabile a fost absența unui partid liberal propriu-zis, care s-a născut ulterior, doar în ajunul “Marşului asupra Romei”. 13 Dacă ideea de a “mărşălui asupra Romei” fusese avansată de legionarii din Fiume, fasciștii la rândul lor, fac câteva repetiții generale ale marșului: în septembrie 1921 se desfășoară, de exemplu, “Marşul asupra Ravennei”, la care au participat 3000 de oameni sub conducerea trupelor lui Balbo, considerat drept primul experiment de manevră a unor civili organizați ca unități ale armatei. Decizia de a mărșălui asupra Romei e luată la jumătatea lui octombrie la Milano, când a fost instituit un quadrumvirat care urma să conducă opera țiunile. Quadrumvirii erau Balbo, De Vecchi, Bianchi și De Bono, în timp ce sub comandă generalilor Gustavo Fara, Sante Ceccherini și a aceluiași De Bono sunt formate trei armate la Ancona, Orte și Civitavecchia. Italo Balbo nota în al sau Jurnal din 1922 că hotărârea de a se trece “la revolutie” a fost luată la Napoli, la 24 octombrie, într-o grandioasă adunare publică. La reuniune au fost numiți comandanții coloanelor, iar după discursul oficial ținut la teatrul San Carlo, la sfârșitul defilării pe străzile orașului, Mussolini proclamă: ”Ori ne dau guvernarea, ori o luăm noi, coborând asupra Romei”. 14 12 Francesca Tacchi, Op.Cit, p.36. 13 Ibidem, p.37. 14 Ibidem, p.39. 6

Guvernul Facta demisionează la 27 octombrie, în timp ce coloanele de cămăși negre își începeau marșul, în ciuda îndoielilor manifestate de De Vecchi și De Bono. Îndreptându-se spre capitală, fasciștii pun mâna, practic fără să întâmpine vreo rezistentă, pe oficii poștale și telegrafice, de mare utilitate, luând în considerare dificultatea comunicării dintre Mussolini și șefii trupelor de asalt fasciste. Ocuparea gărilor a fost o acțiune strategică, marșul, cel pu țin până la intreruprerea liniilor feroviare, făcându-se și cu trenul. În plus, sunt ocupate prefecturile, cazărmile și comandamentele militare, dar nu peste tot. 15 Mussolini, care rămăsese la Milano în așteptarea desfășurării evenimentelor, sosește la Roma într-un vagon de dormit și, după o oprire la hotel, se prezintă la rege pentru a ob ține de la acesta însărcinarea de a forma un nou guvern, purtând cămașa neagră și rostind cuvintele rămase celebre: “Cer iertare maiestății voastre pentru că sunt silit să mă prezint în cămașa neagră, scăpat cu viață din bătălia, din fericire fără vărsare de sânge, pe care a trebuit să o port. Aduc maiestății voastre Italia bătăliei de la Vittorio Veneto, sfin țită de victorie și sunt slujitorul credincios al maiestății voastre.” 16 Guvernul Mussolini se formează la 30 octombrie 1922, în timp ce coloanele de fasciști intră în Roma pentru a sărbători triumfal evenimentul și pentru a defila în fa ța regelui. După ce a fost investit cu puteri depline 17, Guvernul Mussolini nu se mărginește să adopte măsuri administrative, ci urmărește înființarea unor instituții ce au permis integrarea partidului în stat și crearea unei rețele de putere paralelă cu cea tradițională. Această politică este sintetizată perfect prin expresia “dublu stat”, care și-a avut chipul vizibil în Miliție 18, iar pe cel ocult ȋn Marele Consiliu Fascist19.

15 Francesca Tacchi, Op.Cit, p.40. 16 Ibidem, p.41. 17 În 1922, Camera Deputaților aprobă un proiect de lege care îi atribuia guvernului puteri depline până la 31 decembrie 1923. 18 Miliția Voluntară pentru Siguranță Națională (MVSN) este creată prin Decret Regal din 14 ianuarie 1923, după ce fusese suprimată Garda Regală creată în 1919 de Nitti. 19 A cărui înființare a fost hotărâtă încă din 1922, dar care s-a constituit de facto doar în 1928. 7

Totuși, Mussolini era hotărât să acapareze întreaga putere, în ciuda faptului că era șeful unui guvern de coaliție în care fasciștii reprezentau o minoritate. În următorii trei ani, el a încercat, când să îi farmece, când să îi intimideze pe parlamentarii liberali și catolici pentru a obține tot mai multă putere cu care, chipurile, să reinstaureze legea și ordinea, să țină piept amenințării socialiștilor, să formeze un guvern puternic și stabil. O formidabilă armă îi era oferită regimului de către acordul cu Biserica Catolică, rezultat al concesiilor făcute de guvernul Mussolini papei Pius al XI-lea, urcat pe scaunul pontifical în 1922: lichidarea PPI (Partito Popolare Italiano), Reforma Gentile, salvgardarea Banco di Roma, recunoașterea în 1924 a Universității Catolice din Milano. În februarie 1929, Mussolini și cardinalul Pietro Gasparri semnează Acordurile de la Laterano, care marchearza rezolvarea “chestiunii romane” care data din 1870.20 O nouă lege electorală a modificat sistemul de votare pentru a asigura majoritatea fasciștilor în alegerile ce aveau să vina. După ce fasciștii îl asasinaseră pe un lider de frunte al socialiștilor (Giacomo Matteotti21), liberalii și catolicii s-au retras sprijinul acordat lui Mussolini, dar era deja prea târziu. La sfârșitul anului 1925, Mussolini nu mai era doar prim-ministru, ci se autoproclamase șef al guvernului având puterea să emită legi fără a mai avea nevoie de aprobarea Parlamentului. Dictatura fusese instaurată, iar opoziția anihilată. Principala preocupare a lui Mussolini era să rămână conducătorul unic al națiunii sale, deținând întreaga putere. Nu pe deplin mulțumit de faptul că putea emite legile, ține sub control Parlamentul sau închide pe cei ce îl înfruntau, il Duce a încurajat cultul personalită ții. Propaganda îi proslăvea geniul și destinul sau istoric de a reda măreția Italiei. Această propagandă neîncetată avea să fie o trăsătură majora a regimului fascist. 22 Deși nu avea un program politic clar conturat, regimul a încercat totuși să modeleze viața cetățenilor săi și să înființeze instituții care să influențeze toate aspectele vieții. Nici copii nu au scăpat de acest spirit de transformare. Programele școlare trebuiau să preamărească Italia și să justifice existența statului fascist. Opera Nazionale Balilla a 20 Statul Vatican se naşte prin Acordurile de la Laterano ȋn mod oficial. 21 Francesca Tacchi, Op.Cit., p.61. 22 Mark Robson, Italia: Liberalism şi Fascism, 1870-1945, editura All, Bucuresti, 1997, p.9. 8

organizat tineretul prin intermediul unor manifestări sportive și activități paramilitare, destinate să cultive devotamentul față de Duce și a insufle disciplină și spirit războinic. Pentru toți italienii se deschideau noi orizonturi incercandu-se o participare în masă la transformarea țării. Viața trebuia trebuia să fie un șir de bătălii care trebuiau toate câștigate, mai cu seamă Bătălia pentru nașteri și Batatlia pentru grâne. Discursuri, parade și ziare erau folosite pentru a menține avântul. 23 Din punct de vedere economic, Statul Fascist Italian era unul corporatist. Statul constituit trebuia să schimbe organizarea industirei și să pună capăt conflictului dintre angajați și patroni. Organizația Dopolavoro a fost înființată pentru a ocupa timpul liber al adulților cu îndeletniciri de natură fascistă. În paralel cu sindicatele se crează corporațiile, ambele instituții alcătuind Ministernul Corporațiilor. Schema acestei duble organizări ar fi următoarea: pe de o parte, sindicate de patroni, de muncitori salariați și de liberi profesioniști, care la rândul lor se pot constitui în federații, confederații și confederații generale, confederația putând fi provincială, regională sau națională. 24 Numărul confederațiilor naționale este limitat prin lege la 13: șase de patroni, șase de salariați și una a profesiilor libere și a artiștilor. De asemene avem și două confedera ții generale: una pentru patroni și alta pentru muncitori și profesiuni libere. În rezumat, structura sindicalismului fascist e bazată pe o dublă organizare: una pur sindicală, cu scopul de a apăra interesele proprii fiecărei categorii și fiecărei clasi și o altă organizație corporatistă, însărcinată cu apărarea intereselor comune fiecărei ramuri de producție și fiecărui grup de întreprinderi. Sindicatele reglează în principal impunerea contractului colectiv, salariile și reglementarea prețurilor. O consecință importantă este creșterea importanței sindicatelor de lucrători, fapt care îi imprima Statului Fascist Italian o pronunțată nuanță de socialism. În evoluția sa, fascismul începea să realizeze că organizarea independentă a sindicatelor ar putea constitui la un moment dat un pericol pentru funcționarea normală a

23 Ibidem, p.10. 24 Vasile Marin, Fascismul. Organizarea constitutională a statului corporativ italian-teza pentru doctorat in ştiinţe politice şi economice, Serviciul şi editura colportajului legionar, 1932, p.26. 9

statului. De aceea se întrevede o tendință cât mai accentuată spre o organizare pur corporatistă.25 Prin organizarea corporatistă, fascismul dorea să pecetluiască principiul suveranității statului asupra tuturor formațiunilor sindicaliste ce înaine lucrau arbitrar și adeseori împotriva statului. Astfel, Statul fascist face tranziția de la analiza sindicalistă la sinteza corporatistă. Apare dreptul corporatist și economia corporatistă, la baza acestui sistem aflându-se autoritatea și colaborararea. Totul se sprijină pe grup și nu pe individ. Mitul libertății de inițiativă economică este respins de economia corporatistă, care recunoase această ini țiativă doar în momentul când poate deveni un instrument util pentru interesul colectivității. S-a creat și un sistem de asigurări sociale obligatorii în cazul bolilor, accidentelor de muncă. 26 Că și în celelalte două state Europene cu regimuri totalitare, și fascismul italian s-a bazat pe poliție. A fost creată Organizația de Vigilență și Represiune a Antifscismului (OVRA), un organism înconjurat de o aură de mister din dorința creării sentimentului de omniprezență și teamă. Era o oragnizaţie precum CEKA în Rusia Sovietică și Gestapo în Germania Nazistă. 27 În materie de politică externă, Mussolini pretindea că dorea să facă din Italia o “mare putere, respectată și de temut. El spera să domine Mediterana și să extindă imperiul colonial italian în Africa. Fiind îndrăgit în 1920 de puterea colonială britanică și de cea franceză, îl Duce s-a mulțumit să amenințe, hărțuind țări mai mici precum Iugoslavia și Albania. Politica agresivă a Germaniei lui Hitler în 1933 a schimbat situația în Europa, slăbind pozi ția democraților occidentali și permițându-I lui Mussolini să-și dezlănțuie instinctele expansioniste agresive. În 1935 a fost invadată Etiopia, cunoscută în acea vreme sub numele de Abisinia, iar după 1936, forțele armate italiene i-au sprijinit pe naționaliștii lui Franco în războiul civil din Spania. Spre sfârșitul anilor ’30, Italia Fascistă și Germania Nazistă erau mai aproape că niciodată, preconizând războiul în Europa pentru a-și vedea împlinite ambițiile. Totuși, în septembrie 1939 când a izbucnit războiul în Europa, Mussolini a cam fost luat prin

25 Ibidem, p.27. 26 Ibidem, p.28. 27 Cezar Avram, Roxana Radu, Op. cit, p.102. 10

surprindere, iar bravura pe care o etala în discursuri începea să pălească. Informandu-l pe Hitler de lipsa de pregătire a armatelor sale, el a rămas neutru până în iunie 194028. Încurajat apoi de succesul copleșitor al blitzkrieg-ului german îndreptat împotriva Franței și îmbătat de propri-i propagandă în privința forței armatei italiene, el a intrat în Cel de-al Doilea Război Mondial. Curând, speranțele lui Mussolini într-o victorie ușoară s-au spulberat. Marea Britanie nu a solicitat pacea, iar pe front înfrângerile veneau una după alta. Pe măsură ce războiul continua și greutățile populației civile se înmulțeau, au început să apără nemulțumiri. În cele din urmă, în 1943, când armata era zdrobită și demoralizată și aliații amenințau chiar să invadeze Italia, Mussolini a căzut de la putere. El a fost eliminat în urma unei lovituri de stat sângeroase. Noul guvern a cerut pace, dar asta nu însemna sfârșitul agoniei poporului italian. Il Duce, scăpat din închisoare de aliații lui germani și-a făcut din nou apariția în fruntea unui guvern înduioșător, dar defectuos, care controla o bună parte din nordul Italiei, așa numita Republică de la Salò. Aflat sub influența stăpânilor săi germani, Mussolini a încercat să-i starpeasaca pe partizanii antifasciști și antinaziști. Nordul Italiei a intrat într-un război civil încheiat în 1945 cu victoria trupelor aliate și cu moartea lui Mussolini 29, care în data de 28 aprilie 1945 a fost ucis împreună cu amanta sa, Clara Petacci, Pavolini, Mezzasoma, precum și alți conducători, toți fiind expuși în Piața Loreto din Milano.30

28 Mark Robson, Op.cit, p.10. 29 Mark Robson, Op.cit, p.11. 30 Francesca Tacchi, Op.Cit.p.175. 11

Bibliografie



CANDELORO,Giorgio, “Storia dell’Italia moderna, Il fascismo e le sue guerre” vol. IX, Fertrinelli Editore, Milano, Prima edizione:1981.

 

ANDREI, Petre, “Fascism”, Institutul European, Iaşi, 2013. AVRAM, Cezar si RADU, Roxana, “Regimuri politice comparate. Fascism, Nazism, Stalinism-manual universitar”, editura AIUS, Craiova, 2008. 12



MARIN,Vasile, “Fascismul. Organizarea constitutională a statului corporativ italianteza pentru doctorat in ştiinţe politice şi economice”, Serviciul şi editura colportajului



legionar, 1932. ROBSON, Mark, “Italia: Liberalism şi Fascism, 1870-1945”, editura All, Bucuresti,

 

1997. TACCHI, Francesca, “Istoria ilustrată a Fascismului”, Editura RAO, 2006. TISMĂNEANU,Vladimir,“Diavolul ȋn istorie Comunism, Fascism şi câteva lecţii ale secolului XX “, Editura Humanitas, Bucuresti, 2013,

13