Istoria Romei Antice [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA "LUCIAN BLAGA" DIN SIBIU DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, PATRIMONIU ŞI TEOLOGIE PROTESTANTĂ

INTRODUCERE ÎN ISTORIA MEDIE ROMÂNEASCĂ

(SEC. IV-XIII)

CAIET DE SEMINAR

SIBIU 2018

Tehnoredactare: Ioan Cosmin Ignat, Adrian Nicolae Șovrea 2015 © Copyright Ioan Cosmin Ignat 2016 © Copyright Adrian Nicolae Șovrea 2017 © Copyright Adrian Nicolae Șovrea 2018 © Copyright Adrian Nicolae Șovrea

Cuprins INTRODUCERE ................................................................................................................................. 4 Tematica seminarului ........................................................................................................................... 5 SEMINAR nr. I .................................................................................................................................. 13 Probleme de terminologie şi periodizare a evului mediu românesc .............................................. 13 SEMINAR Nr. II................................................................................................................................ 16 Germanicii timpurii ........................................................................................................................ 16 SEMINAR NR. III ............................................................................................................................. 19 Hunii ............ ................................................................................................................................. 19 SEMINAR nr. IV ............................................................................................................................... 20 Germanicii târzii ............................................................................................................................ 20 SEMINAR NR. V .............................................................................................................................. 22 Avarii în Transilvania .................................................................................................................... 22 SEMINAR nr. VII.............................................................................................................................. 25 Slavii ............ ................................................................................................................................. 25 SEMINAR nr. VIII ............................................................................................................................ 27 Slavii din spațiul extra-carpatic românesc: cultura Ipotești-Cândești și cultura CostișaBotoșana-Hansca............................................................................................................................ 27 SEMINAR nr. IX ............................................................................................................................... 28 Slavii din spațiul intracarpatic transilvan: grupul Mediaş și grupul Nușfalău-Someșeni .............. 28 SEMINAR nr. X ................................................................................................................................ 31 De la moravieni la bulgari: Grupul Ciumbrud și Grupul Blandiana A .......................................... 31 SEMINAR nr. XII.............................................................................................................................. 35 Cultura Dridu – teorii cu privire la cultura materială „proto-românească” ................................... 35 SEMINAR nr. XIII ............................................................................................................................ 37 Păgânism și creștinism: Grupul Cluj și Grupul Blandiana B – Bjelo-Brdo ................................... 37 SEMINAR nr. XIV ............................................................................................................................ 40 Aspecte privind constituirea voievodatelor în sec. IX/XII-XIII .................................................... 40

3

INTRODUCERE

Acest caiet de seminar se adresează studenţilor de la specializarea istorie, învăţământ de zi, dorindu-se a fi un real instrument de lucru pus la dispoziţia lor. De asemenea acesta reprezintă un element modern, realizat după metodologia actuală a întocmirii instrumentarului ştiinţific. El este conceput şi destinat celor care studiază „Istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (secolele V-XIII)”, studenţilor la specializarea istorie din anul I (semestrul II). Rolul lor este acela de a impulsiona studiul individual şi de a oferi unele coordonate pe baza cărora abordarea bibliografiei cursului şi seminarului să se facă într-un mod coerent şi problematizant. Caietul de seminar cuprinde trei teme, care la rândul lor se subîmpart în mai multe problematici, ce acoperă cronologic perioada secolelor V-XIII. Temele propuse pentru a fi abordate în cadrul seminarului sunt complementare sau aprofundează unele detalii ale problematicii expuse în cadrul cursului. Aceste teme tratează probleme legate de spaţiul transilvan în perioada post romană (sec. V-VII), subiectele dezbătute aici sunt extinse şi la nivelul spaţiului extracarpatic pentru aceeaşi perioadă. Ritul şi ritualul funerar în spaţiul românesc (secolele VII-XII) reprezintă o altă traiectorie principală a studiului Istoriei spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu.

Tematica seminarului a) Spațiul transilvan in perioada post romana – sec. V-VII Problematicile temei: Germanicii timpurii Hunii Germanicii târzii Avarii în Transilvania Slavii Bibliografia seminarului: -

Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. Istoria României. Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997. Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982. ARMBRUSTER, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei., ed a II-a, Bucureşti, 1993. BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Şerban, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Ed. Enciclopedică, 1998. BÂRZU, L., Gepidische Funde von Bratei, în: Dacia, XXXV, 1991, p. 211-214. COMŞA, M., Săpăturile de la Nuşfalău, în: MCA, VII, p. 519-530. COMŞA, M., IGNAT, D., Graber aus dem 6. Jh. in Mediaş, în: Dacia, XV, 1971, p. 349-352. DIACONU, Gh., Nord-nordostliche Elemente in der Tschernjachow – Sântana de Mureş Kultur, în Dacia, IX, 1965, p.299-305. DIACONU, Gh., Spatromischen Elemente in der Sântana de Mureş – Tschernjachow Kultur, în Dacia, X, 1966, p.357-364. DICULESCU, C. Constantin, Die gepiden. Forschungen zur Geschichte Daziens im frühen Mittelaltern und zur Vorgeschichte des rumänischen Volkes, Bd. 1, Leipzig, 1923. FIEDLER, U., Biertan. Ein Zeugnis heidnischer Opfersitten im nachromischen Siebenburgen?, în: Dacia, XL-XLII, 1996-1998, p. 389-398. GAIU, C., Le cimitiere gepide de Bistriţa, în: Dacia, XXXVI, 1992, p. 115-124. HARHOIU, R., Chronologische Fragen der Volkerwanderungszeit in Rumanien, în Dacia, XXXIV, 1990, p. 169-208. HOREDT, K., Aşezarea de la Sf. Gheorghe - Bedehaza, în MCA, II, 1956, p. 7-40. HOREDT, K., Şantierul arheologic Moreşti, în MCA, IV, 1957, p.175-186. HOREDT, K., Săpăturile de la Moreşti, în MCA, V, 1959, p.83-90. MACREA, M., Şantierul arheologic Someşeni - Cluj, în MCA, VI, 1959, p.515-522. NESTOR, I., ZAHARIA, E., Săpăturile de la Sărata-Monteoru, în MCA, IV, 1957, p.187-194. NESTOR, I., ZAHARIA, E., Săpăturile de la Sărata-Monteoru, în MCA, V, 1959, p.511-518. NESTOR, I., ZAHARIA, E., Săpăturile de la Sărata-Monteoru, în MCA, VI, 1959, p.509-514. NESTOR, I., ZAHARIA, E., Săpăturile de la Sărata-Monteoru, în MCA, VII, p.513-518. OPREAN, C. H., Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în: EN, 5, 1995, p. 243-249. OPREAN, C. H., Transilvania la sfârşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, Cluj-Napoca, 2003. PĂCURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Româneşti, Bucureşti, 1991. POP I.A., Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, ClujNapoca, 1997. POPESCU, D., Cercetări arheologice în Transilvania (I-IV), în MCA, II, 1956, p.41-250. PREDA, Ctin., Săpăturile de salvare de la Olteni, în MCA, VII, p.503-512. PROTASE, D., ŢIGĂRA, I., Săpăturile de la Soporu de Câmpie, în MCA, V, 1959, p.424-434.

5

PROTASE, D., ŢIGĂRA, I., Săpăturile de la Soporu de Cîmpie, în MCA, VI, 1959, p.383-396. PROTASE, D., Şantierul arheologic Soporul de Cîmpie, în MCA, VII, p.423-430. PROTASE, D., Şantierul arheologic Soporul de Cîmpie, în MCA, VIII, 1962, p.527-336. SZEKELY, Z., Elemets byzantines dans la civilisation materielle des VIe – VIIIe siecles dans le sud-est de la Transylvanie, în Dacia, XV, 1971, p.353-358. - ZAHARIA, E., Donnes sur l’archeologie des IVe-XIe siecles sur le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu, în Dacia, XV, 1971, p.269-288. -

b) Spaţiul extra-carpatic în perioada secolelor V-VII Problematicile temei:: Slavii din spațiul extra-carpatic românesc: cultura Ipotești-Cândești și cultura Costișa-Botașana-Hansca. Bibliografia seminarului: -

-

Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982. ARMBRUSTER, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei., ed a II-a, Bucureşti, 1993. BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Şerban, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Ed. Enciclopedică, 1998. DOLINESCU-FERCHE, S., Aşezarea din secolul al VI-lea de la Olteni, jud. Teleorman, în MCA, X, 1973, p. 203-208. FLORESCU, Gr., Les fouilles archeologiques de Capidava. 1940-1945, în Dacia, XI-XII, 19451947, p.209-219. FLORESCU, Gr., Fouilles de Capidava. 1928-1936, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p.351-385. MORINTZ, S., PREDA, C., Săpăturile de la Spanţov, în MCA, V, 1959, p.163-174. POPESCU, E., Contributions a la geographie historique de la peninsule Balkanique aux Ve – VIIIe siecles de notre ere, în Dacia, XIII, 1969, p.403-416. PĂCURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Româneşti, Bucureşti, 1991. SPINEI, V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982. ZAHARIA, E., La culture de Monteoru. La IIIe etape MIc2. Les fouilles de Sărata Monteoru (dep. de Buzău), în Dacia, XXXV, 1991, p.61-92. ZAHARIA E., La culture de Monteoru. Sa deuxieme etape de developpement a la lumiere des fouilles de Sărata-Monteoru (dep. de Buzău) II, în Dacia, XXXIV, 1990, p.23-52. ZAHARIA, E., Die Lockenringe von Sărata-Monteoru und ihre typologischen und chronologischen Beziehungen, în Dacia, III, 1959, p.103-134.

c) Rit şi ritual funerar în spaţiul românesc (sec. VII-XIII) Problematicile temei: Biritualism: grupul Mediaș Grupul Ciumbrud Grupul Cluj Grupul Blandiana A Grupul Dridu-Alba Iulia Cultura Dridu Bibliografia seminarului: -

Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. Istoria României. Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997. Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982.

-

-

ALDEA I. Al., STOICOVICI E., BLĂJAN M., Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom (com. Berghin, jud. Alba), in Apulum, XVIII, 1980. ANGHEL, Gh., CIUGUDEAN, H., Cimitirul feudal-timpuriu de la Blandiana (jud. Alba), în Apulum, 24, p.179-196. ANGHEL, Gh., Necropola birituală prefeudală de la Ghirbom (Gruiul Fierului), jud. Alba, în Apulum, 1997, 34, p.255-271. ARMBRUSTER, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei., ed a II-a, Bucureşti, 1993. BALINT, Cs., Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991. BALTAG, Gh., Consideraţii generale privind aşezarea de la Sighişoara – Albeşti. Noi elemente inedite în cultura materială din sec. VIII-X d.Hr., în Marisia, XXVI, 2000, p.169-186. BARBU, M., Zdroba, M., Cercetările arheologice de la Arad - Vladimirescu, în MCA, XIII, 1979, p. 291-296. BARBU, M., Zdroba, M., Şantierul arheologic Arad-Vladimirescu. Campania 1977, în Ziridava, X, 1978, p.101-122. BARNEA, I., Mitrea, B., Anghelescu, N., Săpăturile de salvare de la Noviodunum, în MCA, IV, 1957, p.155-177. BĂRBULESCU, Mihai, DELETANT, Dennis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Şerban, TEODOR, Pompiliu, Istoria României, Ed. Enciclopedică, 1998. BEJAN, A., Cetatea feudală de la Jdioara, jud. Timiş, în MCA, XIV, 1980, p.514-523. BEJAN, A., Moga, M., Necropola feudal timpurie de la Hodoni (jud. Timiş), în Tibiscus, V, 1979, p.159-168. BEJAN, A., Marc, M., Aşezarea feudală timpurie de la Teremia Mare (judeţul Timiş), în Analele Banatului, S.N., III, 1994, p.322-328. BERCIU, I., Descoperiri din epoca feudală timpurie în raionul Alba Iulia, în MCA, IV, 1957, p.335-360. BLĂJAN, M., Popa, Al., Cercetările arheologice de la Alba Iulia. Staţia de salvare, în MCA, XV, 1983, p.375-380. BLĂJAN, M., Stoicovici, E., Botezatu, D., Monedele descoperite în cimitirul feudal timpuriu (sec. XI) de la Alba Iulia - Str. Vânătorilor (1979-1980). Studiu metalografic, numismatic şi etnologic, în Apulum, XXVII-XXX, 1990-1993, 273-292. BRĂTIANU, Gh. I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, ed. a II-a 1982. CHIDIOŞAN, N., O necropolă din feudalismul timpuriu descoperită la Sălacea, în SCIV, 20, 4, 1969, p.611-615. CHIŢESCU, L., Cercetări arheologice la Cetatea Nouă şi la cetatea Crăciuna, în MCA, IX, 1970, p.367-372. CHIŢESCU, L., Cu privire la localizarea Cetăţii Crăciuna, în SCIV, 18, 1967, 2, p. 351-359. CIUGUDEAN, H., Anghel, Gh., Necropola feudal timpurie de la Blandiana, în MCA, XVII, 1993, p.361-364. CIUGUDEAN, H., Anul 1000 la Alba Iulia. Între istorie şi arheologie. Catalogul expoziţiei, Alba Iulia, 1996. CIUGUDEAN, H., Dragotă, A., Cercetările de la Alba Iulia .- Pâclişa. Campania 2000, în Apulum XXXVIII/1, 2001, p.269-280. CONSTANTINESCU, E. M., Morminte de călăreţi nomazi de la cumpăna mileniilor descoperite în jud. Buzău, în Mousaios, IV, 1, 1994, p.165-177. CONSTANTINESCU, E-M., Memoria pământului dintre Carpaţi şi Dunăre. Nord-estul Munteniei şi sud-vestul Moldovei în veacurile IV-XI d. Hr., Bucureşti, 1999.

7

-

COMŞA, M., Die bulgarische Herrschaft nördlich der Donau während des IX. und X. Jh. im Lichte der archäologischen Forschungen, în Dacia NS., IV, 1960. COMŞA, M., Ein Begrabnis-Fundverband aus dem 9. – 10. Jh. in Fântânele (kreis Teleormen), în Dacia, XIII, 1969, p.417-438. CONSTANTINIU, Fl., Geneza feudalismului românesc: încadrare tipologică, în Revista de Istorie, 31, 1978, nr.7, p.1215-1225. COSMA, C., Morminte din secolele IX-X p. Ch. descoperite la Zalău (jud. Zalău), în Ephemeris Napocensis, IV, 1994, p.323-329. DANKANITS, A., Ferenczi, I., Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în MCA, VI, 1959, p.605615. DIACONU, P., Contribution a la connaissance de l’histoire de la Dobroudja en base de quelques sceaux, în Dacia, XXXVI, 1992, p.179-186. DIACONU, Petre, Cu privire la problema căldărilor de lut în epoca feudală timpurie (sec. X XIII), în SCIV, VII, 3-4, 1956. DIACONU, P., Extension du premier Etat bulgare au Nord du Danube (VIII-X siecles). La culture materielle, în Etudes Balkaniques, 1985, 21, 1, p.107-113. DIACONU, P., Parures du Xie siecle decouvertes a Păcuiul lui Soare, în Dacia, IX, 1965, p.307324. DIACONU, P., ZAHARIA, E., Les carrieres de pierre de Păcuiul lui Soare, în Dacia, XV, 1971, p.289-306. DRAGOTĂ, A, BRÂNDA, D.S., Alba Iulia-Str. Arhim. Iuliu Hossu, în CCA, XXXIV, 2000, p10. DRAGOTĂ, A., Istoricul cercetărilor, în: Civilizaţia medievală timpurie din Transilvania: rit şi ritual funerar în secolele IX-XI, Catalog, Alba Iulia, 2002. DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Scurt istoric al cercetărilor privind necropolele din Transilvania (sec. IX-XI), în Corviniana. Acta Musei Corviniensis, VI, p. 126-137. DRÂMBĂREAN, M., Rodean, N., GLIGOR, A., MOGA, V., ANGHEL, D., O nouă necropolă medieval timpurie descoperită la Alba Iulia, în Apulum, 1998, 35, p.187-205. DRAŞOVEANU, Fl., ŢEICU, D., MUNTEAN, M., Hodoni. Locuirile neolitice târzii şi necropola medievală timpurie, Reşiţa, 1996. DIMITROV, H., Bulgaria and the magyars at the Beginning of the 10. Century, în Etudes Balkaniques, 1986, 22, 2, p.61-77. DUMITRAŞCU, S., Săpături arheologice de la Biharea, în MCA, XVI, 1986, p.194-201. DUMITRAŞCU S., G. TOGAN, Cimitirul de la Boarta – „Pârâul Zăpezii-Şoivan”, în Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974. ERDELY, I., Neue Beobachtung über das Material des spätawarenzeitlichen Gräberfeldes in Pilismarot-Basaharc, în Studijne Zvesti Archeologicky ustav SAV, 16, 1968, p.97-103. ESKENASY, V., Cercetările arheologice de la Mălăieşti şi Sălaşul de Sus, jud. Hunedoara. Campania 1978, în MCA, XIII, 1979, p.345-348. ESKENASY, V., Rusu, A., A., Cercetări arheologice la cetatea de la Mălăieşti, în MCA, XIV, 1980, p.530-536. FETTICH, N., Das awarenzeitliche Gräberfeld von Pilismarot-Basaharc, Budapest, 1965. FODOR, I., Revesz, I., Wolf, M., Nepper, I. M., The Ancient Hungarians. Exhibition Catalogue, Hungarian National Museum, Budapest, 1996. GEORGESCU, L., Materialul osteologic uman descoperit în necropola din sec. al XII-lea de la Peteni, în MCA, XIV, 1980, p.509-513. GIESLER, J., Untersuchungen zur Chronologie der Bijelo-Brdo Kultur. Ein Beitrag zur Archäologie des 10. und 11. Jhdts. im Karpatenbecken, în Prähistorische Zeitschrift, 1981, 56, 1, p.3-167.

-

-

-

HAMPEL, J., Alterthümer des frühen Mittelaters in Ungarn, Brauschweig, I-III, 1905. HANULIAK, M., Male Kosihy. Pohrebisko z. 10. -11. storocia. Archeologisky ustav Slovenskej Akademie vied, în Materialia Archaelogica Slovaca, XII, 1994. HEITEL, R., Săpăturile arheologice din aşezarea de la Alba Iulia, în MCA, XV, 1983, p.446-448. HEITEL, R., Unele consideraţii privind civilizaţia din bazinul carpatic în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al IX-lea în lumina izvoarelor arheologice, în SCIVA, 1983, 34, 2, p.93-115. HEITEL, R., Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus Südsiebenbürgen, în RRHA, IX, 2, 1972, p.139-160. HEITEL, R., Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din zona sud-vestică a cetăţii de la Alba Iulia (1968-1977), II.Piese de metal, în SCIVA, 37, 1986, p.233-248. HEITEL, R., Die Archaologie der ersten und zweiten Phase des Eindringens der Ungarn in das innerkarpatischen Transilvania, în Dacia, 1994-1995, 38-39, p.389-439. HEITEL, R., Aufgaben der Archaologie des 12. Jh. in Siebenburgen, în FVL, 1994, 37, 1, p79-81. HICA, I., BLĂJAN, M., Un cimitir de incineraţie din sec. VIII la Turdaş, jud Alba, în ActaMN, X, 1973 HOREDT, Kurt, Voievodatul de la Bălgrad - Alba Iulia, în SCIV, tom V, 3-4, 1954. HOREDT, K., Ţinutul hunedorean în secolul IV-XII. Contribuţii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, Deva, 1956, p.101-116. HOREDT, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958. HOREDT, K., Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbărgens, Bukarest, 1958. HOREDT, K., Die Ansiedlung von Blandiana, Rayon Orăştie, am Ausgang des ersten Jahrtausends u.z., în Dacia, X, 1966, p.261-290. HOREDT K., Un cimitir din sec. IX-X e. n. La Mediaş, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series Historia, fasc. 2, 1965. HOREDT, K., Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982. HOREDT, K., Das Frühmittelalterliche Siebenbürgen,Thaur bei Innsbruck, 1988. HOREDT, K., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bon, 1986. HUSZAR, L., Münzkatalog Ungarn von 1000 bis heute, München, 1979. IAMBOR, P., Matei, Şt., Halasu, A., Şantierul arheologic Cluj-Mănăştur, în MCA, XV, 1983, p.281-284. IAMBOR, P., Sondajul arheologic de la Zalüu - Ortelec, în MCA, XV, 1983, p.513-514. IAMBOR, P., Vase cu gât canelat descoperite în aşezări feudale timpurii din Transilvania, în ActaMN, 1985-1986, 22-23, p.589-598. IONIŢĂ, A., La ceramique du haut Moyen Age de Dridu „La Metereze“ (dep. de Ialomiţa), în Dacia, XL-XLII, 1996-1998, p.305-382. KISS, Atila, Studien zur Archäologie der Ungarn im 10. und 11. Jahrhundert, în Österreichische Akademie der Wissenschaften. Philosophisch-historische Klasse. Denkschriften, 180, 1985, p.217-379. KOVACS, L., Früharpadenzeitliche Gräberfeld von Szabolcs, în Varia Archaelogica Hungarica, VI, Budapest, 1994. KOVACS, L., A kora Arpad-kori magyar penzveresrol. Ermetani es regeszeti tanulmanyok a Karpat-medence. I. (Szent) istvan es II (Vak) Bala Uralkodasa közölti idöszakanak (1000-1141) ermeirol, în Varia Archaelogica Hungarica, VII, 1997. KOVARI, E., Arpad-kori sirok Vajdahunyadon (Sepulturres de l'epoque d'Arpad a Vajdahunyad), în Dolgozatok, II, 1911, p.312-315. LUCA S.A., PINTER Z. K., GEORGESCU A., Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu (situri, monumente arheologice şi istorice), Sibiu, 2003.

9

-

-

-

MADGEARU, Al., Pinteni dataţi în secolele VIII-IX, descoperiţi în jumătatea de sud a Transilvaniei, în Mousaios, IV, 1994, 1, p.153-163. MADGEARU, Al., Misiunea episcopului Hieroteus. Contribuţii la istoria Transilvaniei şi Ungariei în secolul al X-lea, în RI, V, 1-2, p.147-154. MADGEARU, Al., Voievodatul lui Menumorut în lumina cercetărilor recente, în Analele Universităţii din Oradea, Istorie-arheologie, XI, 2001, p. 38-51. MADGEARU, Al., Salt Trade and warfare in early medieval Transylvania, în EN, XI, 2001, p. 271-283. MADGEARU, Al., Despre „noua Anglie” de la Marea Neagră (secolul al XI-lea), în RI, XIV, nr. 5-6, 2003, p. 137-144. MAKKAI, Laszlo, Politische Geschichte Siebenbürgens im 10. Jahrhundert, Studia Hungarica, 31, 1, München, 1987. MAKKAY, L., Politische Geschichte Siebenbürgens im 10. Jh., în Forschungen über Siebenbürgen und seine Nachbarn. Festschrift für Attila T. Szabo und Zsigmond Jako, hrsg von K. Benda, I, Munchen, p. 33-50. MATEI, M.D., Săpăturile de la Bârlad - Cetatea de Pământ, în MCA, VII, p.645-655. MĂNUCU-ADAMEŞTEANU, Gh., Necropola medievală de la Enisala, în MCA, XIV, 1980, p.619-625. MITREA, B., Das Graberfeld aus dem VIII. Jahrhundert von Izvoru (jud. Giurgiu) I, în Dacia, XXXIII, 1-2, 1989, p.145-220. MITREA, B., La necropole birituelle de Sultana, în Dacia, XXXII, 1-2, 1988, p.91-140. MITREA, I., Remarcabile rezultate ale cercetărilor arheologice din ultimele două decenii, privind etnogeneza şi continuitatea românilor la est de carpaţi, în Carpica, XVII, 1985. NÄGLER, Th., RILL, M., Fortificaţia medievală de pământ din Vurpăr, în MCA, XVII, 1993, p.485-488. NÄGLER Th., Vorberich über die Untersuchungen im Hammersdorfer Gräberfeld aus der Völkerwanderungszeit, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 14, 1971. NICOLAESCU-PLOPŞOR D., WOLSKI W., Elemente demografice şi ritual funerar la populaţiile vechi din România, Bucureşti, 1975. NICOLESCU, C., Popa, R., La ceramique emaille des XIIIe et XIVe siecles de Păcuiul lui Soare, în Dacia, IX, 1965, p.337-350. PAPACOSTEA, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993. PARASCHIVA, C., Un cnezat român din sec. VIII-XI, la Slon-Prahova, în Cele trei Crişuri, Oradea, 1995, 6, 11-12, p.5. PARASCHIVA, C., Tipuri de locuinţă în Dobrogea secolelor IX-XI, în BCSS, 1997, 3, p.83-86. PĂCURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Româneşti, Bucureşti, 1991. PINTER Z. K., ŢIPLIC I. M., Europa şi Orientul Apropiat în evul mediu (sec. V-XIII), Editura Altip, Alba Iulia-Sibiu, 2006, ISBN(10) 973-7724-91-7, ISBN(13) 973-7724-91-5, 258 p. [Bibliotheca Septemcastrensis, XVIII]. PINTER Z. K., DRAGOTĂ A., ŢIPLIC I. M., Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania, Editura Altip, Alba Iulia, 2006. PINTER Z. K., ŢIPLIC I. M., ŢIPLIC M. E. (coord.), Relaţii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucureşti, 2005. PINTER Z. K., ŢIPLIC I. M., CRÂNGACI M. E., Biserica fortificată din Cenade, jud. Alba. Studiu istoric şi arheologic, în: Arhitectura religioasă medievală din Transilvania, II, Satu-Mare, 2002, p. 211-229.

-

-

-

PINTER Z. K., ŢIPLIC I. M., DRAGOTĂ A., Das frühmittelalterliche Gräberfeld im Brooser Gebiet „Böhmerberg“ / Dealul Pemilor, Ausgrabungsstelle X2 (2. Teil), în Forschungen zur Volks– und Landeskunde, 44-45/2001-2002 (2003), p. 115-130. POP I.A., Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997. POPA, R., CHIDIOŞAN, N., O reşedinţă feudală din secolul al XI-XII la Sînnicolau de Beiuş (jud. Bihor), în MCA, XVI, 1986, p.225-234. POPA, R., ŞTEFĂNESCU, R., Şantierul arheologic Ungra, în MCA, XIV, 1980, p.496-503. PROTASE D., Cimitirul slav de la Ocna Sibiului (sec. VIII-IX), în ActaTS, IV, 2005. PROTASE, D., Consideraţii privind etnogeneza românilor în lumina vechilor şi noilor cercetări, în Civilizaţia romană în Dacia, M. Bărbulescu (coord.), Cluj-Napoca, 1997. RUSU, M., POP, Horea, BEJINARU, I., Şimleul Silvaniei. Cetate, în CCA, Satu-Mare, 1994, p.64. RUSU, Mircea, Transilvania şi Banatul în secolele IV-IX, Banatica, Reşiţa, IV, 1977. SÂMPETRU, Mircea, Înmormântări pecenege din Câmpia Dunării, SCIV, 24, 3, 1973. SPINEI, V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982. SPINEI, V., Decouvertes de l’etape tardive des migrations a Todireni (dep. de Botosani), în Dacia, XVII, 1973, p.277. SPINEI, V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982. SPINEI, V., Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999. STANCIU, I., Aşezarea slavă timpurie de la lazuri – Lubi Tag, jud. Satu Mare (cercetările arheologice din anii 1977, 1993-1995). Contribuţii la cunoaşterea secolelor 6-7 în zona Tisei superioare, în Studii şi Comunicări Satu Mare, 15-16, 1998-1999. STANCIU, I, Teritoriul nord-vestic al României şi khaganatul avar, în Acta Musei Porolissesis, XXIII, 1, 2000. STANCIU, I, Slavii timpurii în cercetarea arheologică românească, în Ephemeris Napocensis, XI, 2002. STANCIU, I, Gepizi, avari şi slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr) în spaţiul vestic şi nord-vestic al României, în Ephemeris Napocensis, XII, 2003. SZEKELY, Z., Săpăturile de salvare ale Muzeului Regional Sf. Gheorghe, în MCA, III, 1957, p.149-159. SZEKELY, Z., Cercetări arheologice în necropola de la Peteni, în MCA, XIV, 1980, p.504-508. SZEKELY, Z., Elemente bizantine în inventarul necropolelor din sec. al XIII-lea de la Zăbala şi Peteni, jud. Covasna, în Muzeul Naţional, V, 1981, p.137-140. SZEKELY, Z., Contribuţii la cultura slavă din secolele VII-VIII în sud-estul Transilvaniei, în SCIV, XIII, 1, 1962. SZEKELY, Z., Aşezări din sec. VI-IX e.n. în sud-estul Transilvaniei, Aluta, VI-VII, 1975. ŞTEFAN, Gh., BARNEA, I., Şantierul arheologic Garvăn, în MCA, IV, 1957, p.195-210. TEODOR, D. Gh., Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuţii arheologice şi istorice la problema formării poporului român, Iaşi, 1978. TEODOR, D. Gh., Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în ArhMold, XIX, 1996. TEODORESCU, V., Despre cultura Ipoteşti-Cândeşti în lumina cercetărilor arheologice din nord-estul Munteniei (reg. Ploieşti), în SCIV, XV, 1964. TONK, S., A magyarsag berendezkedese. Erdelyben a honfoglalast koveto idoben, în Tortenelmunk a Dunamedenceben, Cluj-Napoca, Timişoara, 1998, p.56-64. ŢIPLIC I. M., Organizarea defensivă a Transilvaniei în secolele X-XIV, Editura Militară, Bucureşti, 2006. ŢIPLIC I.M., Transylvania in the Early Middle Ages (7th – 13th C.), Heidelberg-Alba Iulia, 2006.

11

-

-

-

ŢIPLIC I. M., PURECE S. I. (coord.), Relaţii interetnice în spaţiul românesc. Populaţii şi grupuri etnice (sec. II î.Hr. – V d. Hr.), Editura Altip, Alba Iulia, 2006. ŢIPLIC I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. V-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005. ŢIPLIC I. M., Breslele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj (sec. XIV-XVI), Sibiu, 2001, ISBN 973-651-337-6, 167 p. ŢIPLIC I. M., Cavalerii teutoni şi fortificaţiile lor din Ţara Bârsei/The Teutonic Knights and their Fortifications from Burzenland, în Corviniana. Acta Musei Corviniensis, VI, p. 138-159. ŢIPLIC I. M., Sistemul defensiv al Transilvaniei de la mijlocul secolului al XIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în Corviniana. Acta Musei Corviniensis, VII, 2001 (2003), 95-118. ŢIPLIC I. M., Uber Verteidigungslinien nach Art der Verhaue in Siebenbürgen (9. - 13. Jahrhundert), în Zeitschrift fur Siebenbürgische Landeskunde 24 (2001), Heft 2, s. 1-10. ŢIPLIC I. M., Liniile de fortificaţii de tipul prisăcilor în sec. IX-XIII, în Acta Terrae Septemcastrensis, I, 2002, p. 147-164. ŢIPLIC I. M., Ipoteze cu privire la încălţămintea migratorilor medievali timpurii, din perspectiva evoluţiei scăriţelor de cavalerie, în Sargetia, XXX, 2001-2002 (2003), p. 259-268. ŢIPLIC I. M., CRÎNGACI M. E. Crîngaci, Sondajul arheologic din interiorul bisericii parohiale evanghelice din Sibiu, în Ziridava, XXIII, 2002, p. 75-83. ŢIPLIC I. M., Graniţă, hotar şi/sau frontieră în evul mediu, în Acta Terrae Septemcastrensis, II, 2003, p. 155-165. ŢIPLIC I. M., Caracteristici tipologice ale fortificaţiilor din pământ şi lemn din Transilvania sec. X-XIII, în Acta Terrae Septemcastrensis, III, 2004, p. 183-216. VASILIU, I., Cercetări arheologice întreprinse în cimitirul feudal-timpuriu (sec. XI-XII) de la Isaccea, în MCA, XIV, 1980, p.480-492. VĂTĂŞIANU, V., PROTASE, D., RUSU, M., Şantierul arheologic Rodna, în MCA, IV, 1957, p.211-218.

d) Lecturi obligatorii -

BRĂTIANU, Gh. I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, ed. a II-a 1982. CONSTANTINESCU, E-M., Memoria pământului dintre Carpaţi şi Dunăre. Nord-estul Munteniei şi sud-vestul Moldovei în veacurile IV-XI d. Hr., Bucureşti, 1999. DOLINESCU-FERCHE, S., Aşezarea din secolul al VI-lea de la Olteni, jud. Teleorman, în MCA, X, 1973, p. 203-208. HOREDT, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958. MADGEARU, Al., Salt Trade and warfare in early medieval Transylvania, în EN, XI, 2001, p. 271-283. OPREAN, C. H., Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în EN, 5, 1995, p. 243-249. OPREAN, C. H., Transilvania la sfârşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, Cluj-Napoca, 2003. PAPACOSTEA, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi imperiul mongol, Bucureşti, 1993. SPINEI, V., Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999. STANCIU, I, Gepizi, avari şi slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr) în spaţiul vestic şi nord-vestic al României, în Ephemeris Napocensis, XII, 2003.

SEMINAR nr. I Probleme de terminologie şi periodizare a evului mediu românesc Din înţelegerea şi utilizarea diferită a terminologiei au reieşit propunerile de periodizare a istoriei medievale româneşti, fără ca aceste periodizări să fie conectate la o periodizare generală a civilizaţiilor europene. Un segment important al terminologiei uzitate de istoriografia română este cel al terminologiei geografice, ce a cunoscut la rândul său o serie de transformări sub impactul mutaţiilor politico-militare din cadrul continentului european. Spațiul carpato-danubiano-pontic. Prin spațiul carpato-danubiano-pontic se înțelege teritoriul ocupat astăzi de România, care din punct de vedere geografic este delimitat de Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Danubiano vine de la numele roman al fluviului Dunărea (la greci Istros/Istru, la romani Danubius), iar pontic de la numele greco-roman al Mării Negre (la greci Pontos Euxeinos, la romani Pontus Euxinus). Spațiul românesc semnifică teritoriul de existență istorică a poporului român cu totalitatea locuitorilor săi, indiferent de etnia lor. Spațiul intracarpatic/ bazinul dunărean este un termenul geografic care se referă la teritoriul cuprins de lanțul Carpatic și anume Câmpia Panonică, Câmpia Tisei, în sud până la Drava, Câmpia de Vest, Transilvania. Se referă la tot spațiul ce este înconjurat de Carpați. Astfel prin spațiul intracarpatic se înțelege întreaga regiune geografică cuprinsă de lanțul Munților Carpați. Pentru Transilvania folosim termenul de spațiu intracarpatic transilvan sau spațiul intracarpatic de sud-est. Spațiul intracarpatic transilvan, se înțelege Transilvania medievală, ceea ce reprezintă și toponimicul Ardeal. Termenul Transilvania este precedat de unul latin Ultrasilvana, documentele înregistrând numele de terra Ultrasilvana, teritoriu care făcea parte din regatul Ungariei. Prima mențiune e cea din 1075 și se referă la cetatea Turda: Ultra silvam ad castrum quod vocatur Turda. În cronica lui Ottokar de Stiria teritoriul Transilvaniei apare sub numele de über walt, care înseamnă, ca și ultra silvam, teritoriul de dincolo de pădure. Termenul de Transilvania începe să fie utilizat în documentele din secolul al XII-lea, ca apoi să se generalizeze. Un alt termen folosit în documentele medievale, în special cele germane, e Siebenbürgen, multe păreri susținând însă că acest termen reprezintă doar spațiul ocupat de sași. Sub aspect geografic și istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat care a funcționat până la 1541, când este creat Principatul și care includea și Maramureșul, Crișana și părți din Banat. Astăzi Transilvania înseamnă zona intracarpatică, Crișana și Maramureș. Spațiul extra-carpatic românesc reprezintă zonele ce sunt cunoscute în mediul românesc ca Moldova, Muntenia și Oltenia. Civilizație și cultură. Termenul civilizație derivă din latinescul civitas care înseamnă cetate și a apărut în perioada Renașterii, semnificând un stadiu superior al culturii, evidențiindu-se de cea a epocii medievale, considerată inferioară și barbară. E o perioadă în care societățile urbane se axează pe cunoașterea scrierii, cititului și organizării statale, în cazul Renașterii consolidarea orașelor-state. Cultura este un termen complex ce acoperă cunoaștere, credință, artă, morală, legi, datini. Arheologicii au introdus o sintagma de cultură 13

arheologică și implică elemente ale vieții materiale, social-economice ce pot fi obținute prin analize și comparații, un ansamblu de tipuri aparținând aceleași perioade istorice și care împreună formează un tot unitar. Arheologia are nevoie de aceste concepte pentru a avea un instrument de lucru în cercetarea liniară a istoriei prin perspectiva materială a comunităților umane. Date hidrologice. Spațiul românesc face parte din bazinul inferior al Dunării. Cursul Superior al fluviului e considerat de la izvoare până la cotul Dunării din apropierea Budapestei. Traversarea Ungariei, a fluviului, de la nord la sud reprezintă cursul mijlociu până la Porțile de Fier. Cursul Inferior (sau Dunărea de Jos) este reprezentat de segmentul aflat între Porțile de Fier și vărsarea Dunării în Marea Neagră. În arheologie, când sunt analizate zone sau regiuni de multe ori se folosesc astfel de diviziuni și pe celelalte râuri. De exemplu avem cursul superior al Mureșului de la izvoare până în zona Iernutului, cursul mijlociu între Iernut și Orăștie și cursul inferior pe culoarul Devei până la vărsarea Mureșului în Tisa. Ev mediu/ epocă feudală/ orânduire feudală, prefeudal, feudalism. Termenul de ev mediu a apărut în perioada Renașterii când umaniștii italieni considerau perioada de la dispariția Imperiului Roman până la cea pe care o trăiau ca fiind una barbară, incultă, lipsită de simțul rațiunii și al organizării. Renașterea și umanismul se caracterizează prin admirarea și reintroducerea culturii clasice grecești și latine. Evul mediu a cunoscut o structură socială de tip feudal, cu relații de vasalitate și subordonare. De aceea până înainte de 1990 istoricii foloseau sintagma de epocă feudală sau orânduire feudală în ceea ce privește evul mediu, iar perioada de dinainte de secolul IX, ceea ce în prezent numim perioada migrațiilor, era numită perioadă prefeudală. Feudul era în perioada carolingiană o avuție, o proprietate funciară. O dată cu consolidarea puterii centrale în perioada carolingiană, supușii împăratului primeau ca răsplată pentru serviciile aduse, proprietăți funciare, instituindu-se termenul de feudum. În perioada Iluminismului a fost introdus termenul de feudalism pentru a desemna vechea formă de organizare a societății, fiind o rânduire premergătoare capitalismului. Volumele de Istoria României apărute în 1961-1962 au impus în istoriografia românească denumirile de prefeudal (epoca migrațiilor), feudalism, orânduire feudală, epocă feudală (toate trei semnificând evul mediu). Pentru Evul Mediu tratatul de Istoria Româmiei mergea pe o cronologie întinsă în timp ocupând un spațiu istoric de la etnogeneză (sec. IVIX) până la revoluția din 1821. Termenii nu sunt incorecți, dar nu sunt specific tuturor spațiilor românești. Relații feudale, de tip occidental, din care derivă cuvântul, au existat doar în spațiul Transilvaniei prin încorporarea acestuia în regatul Ungariei care se organiza după model occidental, în timp ce spațiul extracarpatic a cunoscut o bună perioadă sistemul nomad, bazat pe relații directe, de supunere față de conducător, excepții fiind teritoriile controlate de regatul Ungariei (Banatul de Severin, Câmpulung, Țara Bârsei – Episcopia Cumaniei, marca lui Dragoș). Pecenegii, cumanii și apoi mongolii au „stăpânit” spațiul extracarpatic românesc până târziu în secolul XIII. Centralizarea puterii în Moldova și Țara Românească s-a făcut pe un schelet bizantin (dominus – cel care domnește peste toți) cu înveliș slav (cneazul și voievodul din care au apărut boierii cu proprietăți moștenite și cu dreptul de a le și apăra) și influențe türcice (supunere și subordonare până la nivelul inferior).

Populație romanică, slavo-romanică, românească. Acești termeni definește populația autohtonă ce locuia în spațiul intracarpatic transilvan și extracarpatic românesc. Populația romanică este cea care a supraviețuit retragerii aureliene din 271-275, o continuatoare a modului de viață roman, dar nu unul urban ci doar la nivel rural, cu meșteșuguri proprii și bine diferențiate, în contrast cu populațiile migratoare: roata olarului, tehnica roții rapide, arderea oxidantă, pasta fină, forme de vase diverse, locuințe cu vetre interioare, tehnici de prelucrare a pământului, tehnici de minerit etc. Pătrunderea slavă începând cu secolul VII a dus la o involuție culturală a populației locale: dispariția roții olarului, ceramică arsă reducător, forme de vase inegale etc. Populația nouă aduce un nou model de organizare rurală și o altfel de organizare a societății. O populația românească, cu o cultură materială și spirituală pe deplin constituită, continuatoarea a celor două menționate anterior, se poate vorbi de ea după secolul X. Cronologia lungă. Pentru Europa Occidentală anul 476 marchează sfârșitul Antichității și debutul epocii medievale care se încheie în 1492 o dată cu începutul Marilor Descoperiri Geografice. Cronologia scurtă (zonală) este absolut necesară pentru spațiul românesc deoarece curentele occidentale pătrund târziu (Transilvania) sau chiar deloc (Moldova și Țara Românească). Pentru Transilvania avem o periodizare, acceptată în mare parte, astfel: Perioada Migrațiilor (IV-IX), Evul Mediu timpuriu (X-XIV), Evul Mediu târziu (XV-XVI), perioada premodernă (secolul XVII). Pentru spațiul extracarpatic românesc, care a cunoscut migrațiile târzii (pecenege, cumane, tătaro-mongole), periodizarea este diferită: perioada migrațiilor (IV-XIII), Evul Mediu timpuriu (XIV-V), Evul Mediu dezvoltat (XVI-XVII), Evul Mediu târziu (secolul XVIII). Față de ținuturile extracarpatice românești, Transilvania a cunoscut mentalitățile umaniste și renascentiste, iar sistemul fanariot din Moldova și Muntenia a întârziat modernizarea mentalității românești, în contrast cu cea occidentală desigur. a) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Catalog de termeni cu referire la perioada secolelor V-XII. Periodizarea istoriei medievale româneşti. Raportul dintre istoriografia română şi cea a ţărilor vecine.

b) TEME DE CERCETARE: - Explicaţi noţiunea de Ev Mediu din punctul de vedere al istoriografiei româneşti şi al celei europene. Enunțați câteva opinii cu privire la periodizarea Evului Mediu românesc. Emiteţi propria versiune cu privire la acest subiect. - Formulați o opinie proprie, de 10-15 rânduri, cu referire la ce înțelegi prin cultură arheologică și cum contribuie aceasta la crearea istoriei? c) 1. 2. 3.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. Istoria României. Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997. ARMBRUSTER, A., Romanitatea românilor. Istoria unei idei., Bucureşti, 1993. 15

4. POP I.A., Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997. 5. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR Nr. II Germanicii timpurii Informaţiile lui Iordanes referitoare la coborârea unor grupe de goţi din regiunea scandinavă pe ţărmul baltic la gurile Vistulei rămân destul de sumare, reieşind totuşi că un asemenea eveniment ar fi avut loc aproximativ în prima jumătate a secolului I. Goții sunt originari din sudul Scandinaviei, patria lor fiind considerată Gotland care cuprindea sudul Suediei de azi și insula cu același nume din Marea Baltică. Migrația goților are loc de-a lungul cursului râului Vistula spre izvoarele acestuia aflate în masivul Barania Góra, a munților Beskizii silezieni, Carpații Vestici Superiori. Râul era folosit ca un drum comercial de la nord spre sud. Motivele deplasării par a fi o scădere drastică a temperaturii, dar populațiile nordului sunt recunoscute pentru spiritul aventurier. Creșterea demografică, ocuparea de noi terenuri pentru agricultură și creșterea animalelor în zone cu climă mai caldă ar fi alte câteva dintre aceste cauze ale migrației. Astfel de migrații produc așa numitele „unde de mișcare”, adică valuri de deplasări de populații, care antrenează toate grupurile de populații de pe cursul traseului urmat de migratori. Goții intră în contact cu vandalii de pe Vistula Mijlocie purtători ai culturii Przeworsk, iar din procesul de aculturație/ amestec cultural/ împrumuturi culturale a rezultat cultura Wielbark, din care fac parte și gepizii. Goţii și purtătorii culturii Wielbark pătrund în teritoriile din stepa pontică, stabilinduse deoparte și de alta a râului Nistru. Contactul cu elementele culturale aparţinând populaţiilor sedentare şi nomade (daci, sciţi târzii, sarmaţi) a dus la un proces de aculturaţie din care a rezultat apariţia culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, proces ce s-a desfășurat în ultimele decenii ale secolului al II-lea și în primele decenii ale secolului III. Istoria goților intră într-un proces de ascensiune, contactul cu Imperiul roman fiind unul direct, iar informațiile autorilor antici devin mai detaliate cu privire la evoluția regatului goților. Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, ca întindere teritorială, cuprinde spațiul carpato-danubiano-pontic și stepa pontică, un areal întins din vestul Transilvaniei și linia Oltului în Câmpia Română, în est până la bazinul Donețului Nordic, în sud Dunărea Inferioară și Marea Neagră, iar în nord până la râurile Sejm și Desna și zona orașului Kiev, cu influențe și caracteristici aparte locale. Spațiul carpato-danubiano-pontic era locuit de diferite populații: romanizate, dacice, celtice, scitice, sarmatice, germanice. Venirea goților la sfârșitul secolului III în spațiul extracarpatic moldavo-muntean și la începutul secolului IV în spațiul intracarpatic transilvan a dus la o uniformizarea culturală, cu accente regionale, rezultând această cultură Sântana de Mureș-Cerneahov.

Izvoarele antice pomenesc de incursiuni ale armatei romane la nordul Dunării după retragerea aureliană cu scopul de a consolida limesul dunărean și de a stopa crearea de alianțe barbare la nord de Dunăre. În jurul anului 280 bastarnii din sudul Moldovei devin foederati ai Imperiului, iar alții sunt deportați pe limes pentru consolidarea graniței. Atât Dioclețian cât și Galerius sunt menționați cu titulaturi de Carpiscus Maximus, Sarmaticus Maximus sau Gothicus Maximus ceea ce arată victorii importante obținute de împărați împotriva barbarilor. Semnalarea acestor populații arată prezența carpilor în Moldova, a sarmaților în zona Banatului și a unor grupuri de goți aflate deja în Muntenia. Constantin cel Mare readuce la începutul secolului IV regiunile Olteniei și a Banatului actuale sub control roman. În Transilvania urmele arheologice arată o continuitate a populației la nivel rural. Orașele sunt abandonate dar viața rurală continuă supraviețuind sub forma unor comunități sărace aflate la distanță unele de altele. Apare fenomenul de izolare, fenomen datorat și configurației geografice. Arheologic avem pentru perioada cuprinsă de după abandonarea Daciei și secolul V cultura Bratei, cultura Sântana de Mureș (-Cerneahov) și cultura Sf. Gheorghe. Cultura Bratei (secolele IV-V) are la bază descoperirile de la Cimitirul nr. 1 de la Bratei (jud. Sibiu) și se caracterizează prin prezența unei ceramici cu pastă cenușie, zgrunțuroasă, cu forme zvelte (gât lung, pântec mai puțin bombat), cu forme variate ale buzelor, decor constând din caneluri și linii incizate, linii în valuri. Tipurile de vase sunt variate de tipul vase-borcan, vase de provizii, amfore și amforetele din pastă cenușie. Cultura Sântana de Mureș se caracterizează prin așezări aflate în apropierea unor cursuri de apă, un material arheologic format din vase lucrate cu mâna din pastă de calitate inferioară, dar și vase prelucrate la roata olarului. Necropolele au ca rit atât înhumarea cât și incinerarea fără a se practica biritualismul. Cultura Sântana de Mureș are la bază cultura provincial-romană, o puternică influență germanică, mai ales obiecte de port prin prezența fibulelor cu picior întors, cu cap în formă de semidisc și a fibulelor cu picior în formă de romb, piepteni de os și o altă caracteristică e lipsa armelor în mormintele acestor comunități. Prinderea veșmintelor cu două fibule este o caracteristică a portului germanic. Cultura Sântana de Mureș arată asimilarea unor grupuri de vizigoți de către populația romanică din Transilvania. Cultura Sf. Gheorghe a fost definită de K. Horedt, car a considerat că are rădăcini locale cu influențe atât romanice, cât și dacice, cerneahoviene și carpice. Este o cultură contemporană cu celelalte două culturi, iar K. Horedt afirma că ceașca dacică fără toartă cu alveole în jurul bazei, pieptenii de os cu două rânduri de dinți și ritul incinerației în necropole sunt caracteristicile culturii. C. H. Opreanu consideră ca aceste trei elemente nu sunt unice, ele existând și în mediul cultural Bratei cât și în al celei Sântana de Mureș. Concluzii. Începutul secolului IV arată o uniformizare culturală datorată goților care dominau politic și militar arealul carpato-danubiano-pontic și nord pontic. Goții se împart în două ramuri: ostrogoții (greutungii) și vizigoții (tervingii). Fluviul Nistru desparte cele două ramuri. În jurul anului 376 regele ostrogot Ermanaric este înfrânt de huni luând sfârșit regatul ostrogoților. O parte dintre ostrogoți se vor supune hunilor în timp ce alții se deplasează spre vest. La rândul rol vizigoții au de ales între a rămâne sub autoritatea hună sau să încerce o rezistență. Cei care au ales rezistența au de ales între două variante: să lupte împotriva hunilor conduși de Athanaric sau să treacă în Imperiul Roman să caute refugiu conduși de Fritigern. 17

Deja din timpul lui Galierus și apoi pe timpul lui Constantin cel Mare grupuri importante de vizigoți au devenit foederati ai Imperiului acceptând creștinarea pe timpul vizigotului Fritigern, un creștinism de rit arian promovat de împăratul Constanțiu al II-lea (337-361) din Constantinopol, rămas singur împărat după 353. Athanaric încearcă o defensivă pe Nistru, dar hunii atacă prin învăluire. Înfrânți, vizigoții lui Athanaric se retrag în țara taifalilor, o ramură a vizigoților aflați undeva între Stoicani și Ploscuțeni. Aici se află și un val mare de pământ atribuit vizigoților. Pericolul continuu hun care a declanșat o nouă „migrație în val”, determină numeroase grupuri să se refugieze în Imperiu acceptând creștinismul arian. Athanaric se retrage în zona numită de izvoarele antice Caucaland. Zona aceasta se poate afla în Carpații de Curbură sau în sud-estul Transilvaniei. Într-un final, în jurul anului 381, Athanaric alege să se refugieze în Imperiu. Aceste evenimente care au pus pe fugă grupurile de vizigoți este motivul pentru care a fost îngropat la Pietroasele în Buzău un mare tezaur cunoscut ca „Cloșca cu puii de aur” și unde pe unele din obiectele tezaurul se poate citi „gutan Iowi hailag” („lui Iupiter al goților consacrat”). Vizigoţii au întemeiat un regat în nordul Dunării şi Transilvania între anii 270 - 380. În primăvara anului 376, o parte a vizigoţilor trece Dunărea în provincia Moesia cu acceptul împăratului Valens, care le pune la dispoziţie teritorii de colonizare în această provincie, încă apărată de o armată redutabilă şi de un limes natural considerat greu de forţat. Cei ce beneficiază de acest favor sunt în special vizigoţii aflaţi sub conducerea şefului militar Fritigern, ce fusese deja, la nord de Dunăre, foederat al Imperiului şi care adoptase religia creştină ariană, acesta fiind, de fapt, unul dintre criteriile de bază pentru acceptarea pătrunderii triburilor barbare în Imperiu. Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov este vizibilă în spațiul moldovean în jurul anului 300, când urmele culturii Poienești specifice carpilor dispar. Astfel la sfârșitul secolului III grupuri de goți pătrund în arealul moldavo-muntean, așezare goților în apropierea limesului roman având loc în primele decenii ale secolului IV. În Transilvania pătrund la începutul secolului IV și cultura continuă până la începutul secolului V, în timp ce în Muntenia și Moldova cultura nu depășește anul 400. a) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Goţii. Date istorice şi cultură materială. Cultura Sântana de Mureș-Cerneahov. Cultura Sântana de Mureş pe teritoriul Transilvaniei. Originea şi evoluţia vizigoţilor. Vizigoţii din exteriorul arcului carpatic.

b) TEME DE CERCETARE: - Prezentați istoria goților pornind de la primele mențiuni cu privire la originea acestora, migrația, influențele asupra populațiilor aflate în calea migrației lor și realizaţi o istorie a goţilor în spaţiul românesc. c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ : 1. XXX, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2001.

2. DIACONU, Gh., Nord-nordostliche Elemente in der Tschernjachow – Sântana de Mureş Kultur, în Dacia, IX, 1965, p.299-305. 3. DIACONU, Gh., Spatromischen Elemente in der Sântana de Mureş – Tschernjachow Kultur, în Dacia, X, 1966, p.357-364. 4. MUSSET Lucien, Invaziile. Valurile germanice, Editura Corint, Bucureşti, 2002; 5. OPREAN, C. H., Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în EN, 5, 1995, p. 243-249. 6. OPREAN, Coriolan, Transilvania la sfârşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, ClujNapoca, 2003. 7. HOREDT, Kurt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958. 8. PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., ŢIPLIC, M. E., Relaţii interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII), Bucureşti, 2005. 9. TACITUS Cornelius, Despre originea şi ţara germanilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 10. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR NR. III Hunii Pătrunderea hunilor în Europa reprezintă prima intervenţie masivă în dezvoltarea istorică a acestui continent a unei seminţii asiatice de neam türcic. Invazia hunilor a distrus întregul sistem de organizare politică, militară şi economică impus de goţi. Originari din Asia Centrală, hunii vor deveni principala putere militară din Europa Centrală până în stepele pontice. Perioada de înflorire a fost sub domnia lui Attila (434-454), care-și avea centrul de putere în Câmpia Panonică. Dintre populațiile subordonate hunilor, cei mai importanți au fost gepizii. Aceștia controlau zonele de est și sud-est ale „regatului” lui Attila, adică la est de Dunărea Mijlocie și Transilvania (descoperirile de la Șimleul Silvaniei și Bratei). Pentru teritoriile din exteriorul Carpaților de asemenea avem semnalate prezența unor populații germanice (Roman, Ipotești-Cândești, București-Ciurel), anume ostrogoții care după 376 au intrat în confederația hună. Cultura materială hunică reiese din mormintele acestora. Practicau inhumația și aveau un ritual specific popoarelor stepelor: războinicii erau înmormântați fastuos cu armele, echipamentul militar și piesele de harnașament, adesea fiind îngropat și calul sau părți din cal. Tot la huni se observă o purificare a obiectelor lumești prin foc și îngropate apoi fastuos. Atât sursele antice cât și descoperirile arheologice au scos în evidență cultura lor materială: arcul reflex, săgețile cu trei muchii, biciul-nagaică, sabia dreaptă, cazanele din metal pentru sacrificii. În spațiul românesc descoperirile sunt considerate a fi din perioada hună și mai puțin atribuite hunilor. Descoperirile datate în secolele IV-V sunt considerate ca fiind a unor populații aliate. Cultura materială arheologică a hunilor este bine documentată în spațiul

19

panonian unde hunii au avut centrul de putere pe timpul lui Attila. Elementele de cultură materială ale hunilor caracterizează o populație nomadă, războinică. a) PROBLEMATICA SEMINARIILOR: - Istoria hunilor. - Cultura materială hunică. b) TEME DE CERCETARE: - Realizaţi un rezumat al istoriei hunilor. c) 1. 2. 3. 4. 5.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ : BRION Marcel, Attila-Biciul lui Dumnezeu, Bucureşti 1995. GIURESCU, C. C., Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a. NEAGOE M, Attila, Cinghiz-han şi Tamerlan, Bucureşti 1971. HUS Hans-Cristian, Hunii iau cu asalt Europa, Bucureşti 2001. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR nr. IV Germanicii târzii Migrația gepizilor face parte din a doua mare migrație a popoarelor germanice. Istoria gepizilor se împarte în trei perioade. Perioada timpurie de dinainte de invazia hunilor (264424) este legată de migrația acestora dinspre zona nordică, de la gurile Vistulei. Probabil că traseul de migrare a urmat cursul Vistulei căci în jurul anului 270 sunt semnalați în zona munților Beskizi, azi în sudul Poloniei, parte a lanțului muntos Carpați. Cultura arheologică timpurie a gepizilor conține elemente ale culturii Wielbark, din care fac parte goții și vandalii. Traseul gepizilor este unul aproape similar cu cel al goților și e posibil ca gepizii să fi făcut parte din rândul populațiilor care au emigrat alături de goți. Istoria comună a acestor două populații germanice se ramifică în jurul anului 290/291 când în zona izvoarelor Prutului alianța gepido-vandală este înfrântă de goții lui Ostrogotha. De aici vor emigra spre Câmpia Tisei unde vor întemeia un regat. Regiunea pe care o cuprindea regatul gepid s-ar limita la Tisa Superioară și Depresiunea Silvaniei până la Porțile Meseșului (descoperirile de la Șimleul Silvaniei), urmând ulterior o pătrundere spre Someșul Mic în secolul V. Tot pe parcursul secolului V gepizii s-ar fi putut extinde încă dinainte de invazia hună până la confluența Mureșului cu Tisa unde izvoarele semnalează un conflict gepidovandal, ultimii așezând-se probabil aici după conflictul cu goții. Invazia hunilor va include într-o confederație toate populațiile de la nord de Dunăre cuprinzând aici Pannonia, ținuturile carpato-danubiano-pontice și stepa pontică. Astfel începe a doua perioadă din istoria gepizilor cea din epoca hunică (376/424-455). Nu sunt descoperiri arheologice certe care să ateste prezența hunilor în Transilvania. Cel mai probabil controlul

militar era exercitat prin gepizi fiind atribuite acestei perioade descoperirile de factură gepidă de la Brateiu, Morești, Cipău, Bandu de Câmpie. Centrul de putere hun era în Câmpia Panonică, fiind o zonă prielnică modului de viață a acestor călăreți nomazi. Dominația hunică intră în impas după moartea lui Attila (453), iar în urma bătăliei de la Nedao (454) hunii sunt înfrânți, iar confederația se destramă. Coaliția anti-hunică fusese condusă de regele gepid Ardarich și din ea făceau parte printre alții gepizii, suevii, rugii, skirii și sarmații. Existența acestui rege Ardarich arată că gepizii își păstraseră o oarecare autonomie și organizare statală specifică. Perioada de după dispariția puterii hunice culminează cu perioada de glorie a acestei populații germanice. Toată regiunea pe care o numim „Câmpia Tisei”, regiunea de est a Pannoniei, adică teritoriul dintre Tisa și Carpații Occidentali, făcea parte din regatul gepid. Partea apuseană a Pannoniei era controlată de ostrogoți. După plecare ostrogoților în Câmpia Padului din nordul Italiei, regele gepid se stabilește la Sirmium (472). Descoperirile de la Apahida au fost datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Mormântul princiar I conținea 15 piese de podoabă din aur compuse din pandantivi, cercei, inele, brățară și 4 piese din bandă de aur și 2 vase de argint. Cele trei inele erau unul sigilar, unul cu nume și altul simplu. Pe inelul cu nume sunt incizate litere latine dispuse pe două rânduri fiind citite de cercetători ca un nume, Omharus. Acest inel semnifică un rang înalt în aristocrația germanilor, cea de rege. În inventarul mormântului este și o fibulă de aur cu capete de ceapă de sorginte romană și pe care o purtau doar funcționarii imperiali. Prin urmare e posibil ca pe Someșul Mic să fi existat un centru de putere gepid care avea un rege și era în calitatea de foederati (aliat al romanilor) față de Imperiul Roman. Chiar dacă opiniile sunt diferite cu privire la originea etnică a defunctului de la Apahida sau de calitatea sa pe scara aristocratică, este important de constatat existența unei structuri sociale și politice specifice neamurilor germanice, iar partea de nord-vest a Transilvaniei făcea parte în secolele V-VI dintr-un nou orizont politic. Epoca gepidă se încheie în Transilvania spre sfârșitul secolului VI. Regatul gepid se afla adeseori în conflict cu Imperiul Romano-bizantin pentru Sirmium, iar cu longobarzii pentru hegemonia în Pannonia. Longobarzii, neam germanic, se așezaseră în partea apuseană a Pannoniei luând locul ostrogoților. În 567 se aliază cu avarii împotriva gepizilor. Regele gepid Cunimund care se afla la Sirmium este înfrânt în cele din urmă, iar regatul gepid se destramă, întreg teritoriu fiind ocupat de avari care vor instaura o nouă putere la nord de Dunăre. Transilvania va intra în aria de influență avară, iar gepizii par a se fi asimilat în aria culturală avară. d) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Regatul gepizilor. Gepizii în Transilvania. Cultura materială şi necropole gepide.

e) TEME DE CERCETARE: - Comparați inventarul arheologic al mormântului princiar I de la Apahida cu inventarul arheologic al mormântului lui Childeric punând accent pe elementul comun al acestor inventare și explicați importanța acestuia. 21

f) 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: XXX, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2001. BÂRZU, L., Gepidische Funde von Bratei, în: Dacia, XXXV, 1991, p. 211-214. DICULESCU, C. C, Die gepiden. Forschungen zur Geschichte Daziens im frühen Mittelaltern und zur Vorgeschichte des rumänischen Volkes, Bd. 1, Leipzig, 1923. GAIU, C., Le cimitiere gepide de Bistriţa, în: Dacia, XXXVI, 1992, p. 115-124. OPREAN, C. H., Transilvania la sfârşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor, ClujNapoca, 2003. STANCIU, I, Gepizi, avari şi slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr) în spaţiul vestic şi nordvestic al României, în Ephemeris Napocensis, XII, 2003. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR NR. V Avarii în Transilvania Prezența avarilor în Europa este atestată pe teritoriul Pannoniei, zona de nord de Sirmium, câmpia dintre Dunăre şi Carpaţii Occidentali şi în Transilvania. Insuficienţa izvoarelor scrise nu a îngăduit elucidarea evenimentelor petrecute în khaganatul avar în perioada de după anul 670, dar prezenţa avarilor în spaţiul vestic și central al României este susţinută de prezenţa monedelor de aur, a pieselor de port și podoabă, a armelor și echipamentului militar și a harnașamentului care provin din morminte. Originari din Asia Centrală din regiunea Sogdiana avarii au făcut parte din marele imperiu Juan-juan (Rouran). La mijlocul secolului VI are loc răscoala türcilor Gök care vor forma un nou imperiu în Asia Centrală. Informațiile cu privire la migrația avarilor nu sunt clare ci chiar contradictorii, reieșind din sursele antice că un grup de 20 000 de avari au părăsit stepele asiatice căutând refugiu din calea türcilor, dar aceștia nu ar fi fost avarii din stepe ci grupuri de populații care s-au folosit de acest nume temut de ceilalți. Cert este că în jurul anului 558 prin intermediul alanilor din Caucaz, avarii se prezintă la curtea împăratului Iustinian cerând teritoriu de locuit și hrană. Nu sunt primiți în imperiu dar începând cu anul următor avarii ocupă întreaga stepă pontică subjugându-i pe sabiri, anți, zali, utiguri și kutriguri. Acțiune pare a fi sprijinită de diplomația bizantină pentru a nimici pe kutrigurii lui Zabergan care invadau adesea teritoriile romano-bizantine de la Dunărea de Jos. Relația de amiciție dintre Imperiu și avari duce la alte două evenimente importante: campania din vest împotriva francilor lui Sigibert I și alianța dintre longobarzi și avari împotriva gepizilor. Imperiul s-a folosit de avari pentru a slăbi cele două puteri care îi amenințau hegemonia: francă și gepidă. Războaiele Imperiului cu perșii devin costisitoare și de acest fapt profită avarii. După ce se stabilesc în partea răsăriteană a Câmpiei Panonice pe teritoriile gepizilor înfrânți în 567, avarii vor ocupa întreaga câmpia Panonică după ce în 568 longobarzii au emigrat în nordul Italiei. Subordonând populațiile din acest spațiu avarii vor crea o mare confederație numită

Khaganat condusă de un Khagan. Khaganul era conducătorul suprem, căpetenia militară, hanul cel mare, iar Tudunul juca un rol secundar, administrativ. Cel mai important khagan este Baian care atât el cât și urmașii lui (purtători ai aceluiași nume) vor stăpânii în nume propriu teritoriile de la Dunărea Mijlocie și Inferioară. Teritoriul Khaganatului era împărțit în unități administrative numite aul-e controlate de Khagan prin reprezentați direcți – căpetenii avare, liderii clanurilor alăturate conducătorului suprem. Khaganul avea o aristocrație militară cu care își exercita autoritatea asupra popoarelor subjugate. Dintre acestea slavii sunt cei mai reprezentativi. Așezați la marginea khaganatului, slavii aveau rolul de proteja centrul de putere din Pannonia, de a participa militar când sunt chemați la război și de a practica agricultura și meșteșugurile cu care avarii nu erau obișnuiți, dar de care aveau nevoie. Avarii erau o populație nomadă cu un mediu de trai specific populațiilor stepei: creșterea animalelor cu talie mare și un teritoriu vast pentru păscut. Acestea sunt motivele pentru care adesea se deplasau intrând în conflict cu alte populații. Ajunși în teritorii unde populațiile autohtone aveau un mediu de trai sedentar, avarii subjugă aceste populații oferindu-le protecție militară în schimbul a unor anumite părți din recolta acestora. Cultura materială avară a reieșit în urma săpăturilor de la Keszthely din Ungaria unde au fost săpate 5500 de morminte. Deși majoritatea mormintelor erau de factură locală (romanici, germanici târzii, slavi timpurii), s-a putut creiona cultura materială avară. Ritul practicat era inhumația, iar ritual constă în îngroparea războinicului cu armele și echipamentul militar, a harnașamentul și lângă defunct era depus calul său (s-au descoperit schelete întregi de cal). Acest rit și ritual este specific călărețului războinic avar, pe când populațiile care s-au alăturat au adoptat un ritual asemănător prin îngroparea doar a unor părți din scheletul calului sau doar a echipamentului și a armelor din dotare. Femeile din perioada avară au un ritual bogat în piese de podoabă și port arătând adesea în funcție de inventarul arheologic statutul acesteia în cadrul societății avare. Același lucru se observă și în inventarele arheologice ale bărbaților: mormintele de războinici cu cal aparțineau unor personaje din pătura conducătoare, pe când mormintele cu inventar mai sărăcăcios din categoria a doua, a celor care făceau parte din suita războinicului sau războinicii de rând. În prezent se cunosc aproximativ 50 000 de morminte avare din 2000 de locuri din bazinul carpatic (Pannonia, Transilvania). Războinicii din Khaganat erau privilegiați, având posibilitatea de acumulare de avere, pe când categoria oamenilor simpli avea un statut de subordonare. Descoperirile arheologice ale mormintelor de slavi, ale unor populații germanice și romanice arată un inventar sărăcăcios. Cercetarea arheologică a evidențiat trei perioade în istoria avarilor evidențiate de K. Horedt: perioada timpurie caracterizată prin prezența artei bizantine și a tehnicii presării pentru realizarea obiectelor și podoabelor (568-650); perioada mijlocie, de tranziție, caracterizată printr-o influență bizantină redusă în tehnica prelucrării (650-700); perioada târzie caracterizată prin tehnica turnării și prezența ornamentelor specifice popoarelor stepei grifoni și lujeri (700-792). În a doua jumătate a secolului VI bizantinii dădeau avarilor subsidii (la început în alimente, apoi în aur) fie pentru a-i avea ca aliați fie pentru a cumpăra pacea. Revolta ofițerului Phocas din 602 a dus la o criză în Imperiu (împăratul Mauriciu este asasinat) și la ruperea limesului dunărean de către slavi și avari care au invadat peninsula Balcanică. Starea 23

de asediu s-a încheiat în 626 când avarii și aliații lor, slavi și perși, sunt înfrânți sub zidurile Constantinopolului, iar împăratul Heraclius (610-641) recuperează o mare parte a teritoriilor balcanice. În jurul anului 680 bulgarii neslavizați (bulgarii türcici sau proto-bulgarii) se așează în fosta provincie Moesia rupând astfel legăturile directe dintre avari și slavi. Înfrângerea din 626 a avut ca și consecință dispariției dinastiei Baian în urma unor revolte în Khaganat. Spre sfârșitul secolului VII pătrund în Khaganat grupuri de neamuri türcice creând o nouă etapă în cultura materială avară. Perioada timpurie a avarilor este semnalată pe teritoriul României în nord-vest. Cercetările de până acum, puține la număr, arată două zone de influență avară: una pe valea Crasnei și se leagă de centrul de la Nyiregháza (descoperirile de la Ghenci, Valea lui Mihai, Adoni, Cheșeru, Săcuieni) și a doua la confluența Mureșului cu Tisa (Arad, Felnac, Pecica, Peregu Mare, Sânpetru German etc.). Expansiunea spre spațiul intracarpatic transilvan are loc după 626 când noua politică a khaganatului urmărește consolidarea teritoriilor din spațiul panonian și controlul regiunilor cu mine de sare (Slovacia, Transilvania), o sursă comercială și economică importantă. Zona de influență avară se conturează pe valea cursului mijlociu al Mureșului vizând controlul minelor de sare de la Ocna Dejului, Sic, Turda, Cojocna, Ocna Mureș, Lopadea Nouă, Ocna Sibiului și a drumului comercial de pe valea Mureșului care face legătura directă cu Pannonia. Minele de sare erau lucrate de populațiile subordonate, în special slavii cu care avarii au o relație de coabitare. Sursele antice adesea atestă intervenția avară atunci când comunități de graniță slave sunt atacate de popoarele vecine. Descoperirile arheologice din spațiul intracarpatic transilvan au fost grupate sub numele de grupul Gâmbaș, care par a arăta existența unei aul-e avare. Acestea sunt încadrate în perioada a doua jumătate a secolului VII și secolul VIII ( Teiuș, Cicău, Câmpia Turzii, Gâmbaș, Aiud etc.). În concluzie, avarii aveau un stil de viață nomad specific populațiilor stepei (sciți, huni, maghiari). Au ocupat câmpia Pannoniei prielnică mediului lor de trai. Economia lor timpurie se baza pe creșterea animalelor de talie mare și jafurile la populațiile vecine. Față de populațiile confederate aveau o relație de stăpân-supus. Slavii au fost aliații cel mai adesea menționați de izvoarele antice, au jucat rolul de străjeri ai granițelor khaganatului și practicau agricultura, mineritul și alte meșteșuguri împărțind recoltele și produsele cu avarii în schimbul protecției militare. Alte populații subordonate sunt germanicii și romanicii. Ritul și ritualul se aseamănă cu cel al hunilor și al maghiarilor timpurii. Dispar din istorie în jurul anului 800 când francii atacă ringul de putere din Pannonia, centrul avar. Teritoriile lor vor intra sub hegemonia francă, bulgară și a slavilor moravieni. a) PROBLEMATICA SEMINARIILOR: - Originea şi evoluţia istoriei avarilor. - Grupul cultural Gâmbaş. b) TEME DE CERCETARE: - Realizaţi un repertoriu arheologic cu descoperirile avare în Transilvania făcând diferența între cele din perioada timpurie și cele din perioada mijlocie-târzie. - Descrieţi obiectele specifice culturii materiale a avarilor.

c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. XXX, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 2001. 2. HOREDT, K., Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958. 3. NEMETI, I., „Noi descoperiri din epoca migraţiilor din zona Carei (jud. Satu Mare), în SCIVA, 34, 2, 1983. 4. STANCIU, I, Teritoriul nord-vestic al României şi khaganatul avar, în Acta Musei Porolissesis, XXIII, 1, 2000. 5. STANCIU, I, Gepizi, avari şi slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr) în spaţiul vestic şi nord-vestic al României, în Ephemeris Napocensis, XII, 2003. 6. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR nr. VII Slavii Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului V și secolul VII inclusiv este marcată de amploarea atacurilor executate de forțele avaro-slave, ale căror acțiuni au provocat un cumplit dezastru care s-a abătut asupra Câmpiei Pannoniei, spațiului carpato-danubianopontic și a fostelor provincii romane Moesia și Tracia. Slavii sunt originari din regiunile râului Pripet (azi în sudul Belarusului) și au emigrat spre vest, sud și est. Slavii au dezvoltat culturi arheologice la nord, vest și est de Carpați (Praga, Mogilla, Korchak, Penkovka, Costița-Botoșani, Ipotești-Cândești). Dacă pe timpul hunilor „valurile de migrații” aveau o direcție est-vest, pe timpul avarilor axa de migrație este atât est-vest cât și nord-sud. Slavii s-au deplasat spre vest ocupând teritorii părăsite de germani (goți, gepizi, longobarzi), dar după schimbarea situației politice în Pannonia slavii se așează la marginea khaganatului avar ocupând teritorii în regiunile alpine, Boemia, Moravia, la nord și est de Carpați și apoi în nordul Balcanilor. Expansiunea avară și stabilirea slavilor la periferia khaganatului nu este o coincidență ci pare a fi o politică dusă de khagan prin care își asigura granițele khaganatului. Izvoarele antice îi menționează pe slavi de timpuriu sub numele de anți și sclaveni. La Iordanes în Getica sunt menționați venzii (veneti) spunând că veneții, anții și sclavenii erau „ieșiți dintr-o singură obârșie”. Majoritatea cercetătorilor consideră că anții au fost o parte componentă a neamului slav (ramura răsăriteană) puternic influențată de mediul iranian prin alani. Anții ocupau zona dintre Nistru și Nipru din stepa pontică, așa cum ne spune și Iordanes. Multe informații nu avem legate de venzi care par a fi ramura apuseană a slavilor. Sclavinii sunt considerați a fi ramura sudică, cea care a pătruns în peninsula Balcanică. Dar aici apare problema localizării acestora înainte de pătrundea în Balcani. Iordanes ne spune că aveau ca limite cetatea Novietunum și lacul Mursianus în vest, râul Nistru la est și Vistula în nord. Dacă ultimele două repere sunt clare, identificarea lacului și a cetății ridică probleme. Cetate cu numele Novietunum era în Pannonia (lângă Gurkfeld), dar și în Dobrogea (azi Iscaccea) și prin 25

corelare lacul putea fi Balaton sau o mlaștină a râului Museus (azi râul Buzău) sau lacul Reazem de la gurile Dunării. Perioada dintre anii 567-626 est o bătălie continuă între Khaganatul avar și Imperiul Romano-bizantin. Anții au devenit foederati ai Imperiului, ca pe parcursul timpului o parte să fie primiți în Imperiu, iar alții să fie anihilați sau supuși de sclavini cu care erau adesea în conflict datorită diferitelor luări de poziții în conflictul dintre avari și Imperiu. Sclavinii devin aliații cei mai importanți ai avarilor pătrunzând la sud de limesul dunărean adesea alături de slavi în expediții de jaf, au participat la asediile orașelor romano-bizantine și după 602 pătrund masiv în Balcani stabilindu-se în fostele provincii balcanice. Se consideră de către cercetători că aceste două nume anți și sclaveni erau doar o creație a izvoarelor bizantine, slavii nefiind în această perioadă un grup etnic omogen fiind împărțiți pe clanuri și triburi, un conglomerat de populații, adesea confruntându-se între ele, ca abia în secolul al XII-lea aceste populații să se autointituleze slavi în prima cronică rusească. Pentru spațiul românesc descoperirile arheologice atribuite slavilor sunt însemnate. În Transilvania este semnalată prezența slavilor timpurii în partea de nord-vest și se presupune o pătrundere de aici în spațiul intracarpatic transilvani prin Porțile Meseșului. Din a doua jumătate a secolului VII avem în Transilvania două culturi arheologice care definesc mediul cultural slav din Transilvania: grupa Nușfalău-Someșeni și grupa Mediaș. Pentru spațiul moldavo-muntean au fost definite culturile Ipotești-Cândești (pentru Muntenia) și CostișaBotoșana (în Moldova). d) PROBLEMATICA SEMINARIILOR: - Slavii şi teritoriile extracarpatice în secolele VI-VII. - Cultura materială a slavilor în exteriorul arcului carpatic. e) TEME DE CERCETARE: - Indicaţi aria de răspândire a slavilor în arealul românesc. - Pe baza cercetărilor arheologice cunoscute, prezentaţi principalele caracteristici ale slavilor. f) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. CURTA, Fl, The making of the Slavs. History and Archeology of the Lower Danube region, c. 500-700, Cambridge, 2001. 2. MUSSET L., Invaziile. II. Al doilea asalt asupra Europei creştine, Bucureşti, 2002. 3. STANCIU, I, Slavii timpurii în cercetarea arheologică românească, în Ephemeris Napocensis, XI, 2002. 4. STANCIU, I, Gepizi, avari şi slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr) în spaţiul vestic şi nord-vestic al României, în Ephemeris Napocensis, XII, 2003. 5. STANCIU, I., Aşezarea slavă timpurie de la lazuri – Lubi Tag, jud. Satu Mare (cercetările arheologice din anii 1977, 1993-1995). Contribuţii la cunoaşterea secolelor 6-7 în zona Tisei superioare, în Studii şi Comunicări Satu Mare, 15-16, 1998-1999.

6. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR nr. VIII Slavii din spațiul extra-carpatic românesc: cultura Ipotești-Cândești și cultura Costișa-Botoșana-Hansca Între secolele V-VII se afirmă cultura Ipoteşti-Cândeşti denumită astfel după două obiective arheologice din judeţele Olt şi Buzău. Aceasta aparţinea unor comunităţi sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creşterea animalelor, ceramica de tradiţie romană) sunt caracteristice populaţiilor proto-româneşti. Cultura poartă numele a două situri: Ipotești (jud. Olt) și Cândești (jud. Buzău). Este o cultură dezvoltată de populația romanică influențată în etape de alte două culturi: una cea romano-bizantină și cealaltă slavă. Încadrată cronologic între secolele V-VII se caracterizează prin așezările nefortificate, apărate natural (mlaștini, râuri); locuințele sunt adâncite, cu instalații de încălzire, pereți din nuiele lipiți cu lut și acoperiș din stuf sau șindrilă; ceramica est lucrată la roată sau cu mâna, cea la roată are influențe romano-bizantine, iar cea cu mâna este atribuită populației slave. Majoritatea inventarului arheologic e constituit din ceramică, majoritară lucrată cu mâna, iar din ceramica lucrată la roată, 80% este lucrată la roata rapidă. Analogii culturale s-au observat în cimitirul nr. 2 de la Bratei, atribuit populației autohtone, și devenit un orizont cultural care se manifestă ca o formă transilvană a culturii Ipotești-Cândești. Cultura Costișa-Botoșana-Hansca exprimă o etapă de locuire specifică sec. V – VII. Denumirea complexului cultural a fost propusă de D. Gh. Teodor după așezările de la Costișa-Mănoaia (jud. Neamț) și Botoșana (jud. Suceava). Se consideră existența a două etape de evoluție: prim etapă cuprinsă între a doua jumătate a sec. V – prima jumătate a sec. VI și a doua etapă cuprinsă între a doua jumătate a sec. VI – sec. VII. Prima etapă se caracterizează prin prezența unei populații romanice cu influențe romano-bizantine, în timp ce a doua etapă prezintă o populație romanică cu influențe slave. Parcursul istoric al regiunii Moldovei este legat direct de situația politico-militară a imperiului creat de huni și de politica romanilor la Dunărea de Jos. Astfel după ce autoritatea hună dispare la jumătatea sec. V, romanii revin la Dunărea de Jos. Pentru supraviețuitorii culturii Sântana de Mureș înseamnă ieșirea din perioada de influență germană (vizigotă și ostrogotă, primii prin evoluție proprie, ceilalți subordonați hunilor) și apariția unui aspect roman cultural târziu, dar individualizat zonal și de proveniență locală (pe parcursul sec. VVI). Modul de prelucrare a ceramicii este unul rudimentar, vasele sunt simple și de calitate inferioară. Tehnica de prelucrare cu roata olarului e în disproporție cantitativă față de cea lucrată cu mâna. Influența romană se putea realiza doar în mod secundar printr-un schimb direct sau indirect cu teritoriile muntene unde cultura Ipotești-Cândești arată o afinitate spre tehnica romano-bizantină. Se observă o involuție în tehnica de prelucrare a ceramicii, obiectul cel mai des găsit în așezările din secolele V-VI, roata olarului devenind din în ce mai rară, 27

dominând cea lucrată la roată, de calitate inferioară. Aceasta arată un contact indirect cu ceramica romană de la Dunăre, ea fiind copiată după modele ajunse pe calea schimbului cu comunități de la Dunăre. Izolarea comunităților se accentuează în această perioadă, după invazia hună o consecință a acesteia e migrația în grupuri apoi în masă a slavilor spre teritoriile de la Dunărea de Jos. Apariția slavilor la sf. sec. VI și conlocuirea autohtonilor cu slavii în secolul VII este o nouă etapă în evoluția comunităților locale și un schimb cultural cu urmări observabile în secolele următoare. Sunt semnalate analogii culturale între Costișa-Botoșana și Țaga-Bratei-Biharea, ceea e arată o „dezvoltare culturală uniformă” (zice Dan Gh. Teodor, p.31) pe un areal care cuprinde S-E Transilvaniei și spațiul est-carpatic.

a) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Orizontul mormintelor populaţiilor de stepă. Cultura Ipoteşti-Cândeşti. Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos.

b) TEME DE CERCETARE: - Realizaţi o prezentare a orizontului mormintelor populaţiilor de stepă din spaţiul extracarpatic. - Expuneţi caracteristicile generale ale culturii Ipoteşti-Cândeşti. c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, I, A-C, 1994. 2. MADGEARU, Al., Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, București, 1997. 3. PANAITESCU, P. P., Introducere la istoria culturii românești¸București, 1969. 4. SPINEI, V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982. 5. TEODOR, D. Gh., Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Contribuții arheologice și istorice la problema formării poporului român, Iași, 1978. 6. ŢIPLIC I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. V-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005.

SEMINAR nr. IX Slavii din spațiul intracarpatic transilvan: grupul Mediaş și grupul Nușfalău-Someșeni Denumirea acestui grup a fost făcută după descoperirea necropolei birituale din punctul Mediaş – Dealul Furcilor. Grupul se caracterizează prin preponderența ritului funerar al incinerației în detrimentul celei de inhumație și este răspândit în special în părțile centrale, vestice și sudice ale Transilvaniei.

Foarte interesant este faptul că în Transilvania, după ce se renunţase din secolul III la ritul incinerării şi se adoptase cel al înhumării defuncţilor, în secolele VII-VIII apare o populaţie ce se incinerează şi curios este că în cadrul necropolelor de tip Mediaş găsim morminte de înhumare, bineînţeles, într-un număr redus. Biritualismul acestor necropole rezultă din faptul că mormintele de inhumație sunt intercalate printre cele de incinerație și nu sunt separate într-un alt cimitir. Contemporaneitatea acestor morminte este dovedită de similitudinile pieselor de inventar găsite. Folosirea concomitent, în același cimitir, a ambelor rituri (incinerație și înhumație) e considerat biritualism. În Transilvania necropole birituale cu ritul incinerației dominant sunt cele de la Berghin, Boarta, Bratei, Ghirbom, Gușterița, Mediaș, Ocna Sibiului, Târnava. Mai sunt și alte cimitire din perioada VII-IX doar cu ritul incinerației și atribuite slavilor însă aici apare și problema cercetării incomplete a sitului. Inventarele acestor necropole nu sunt bogate și interesant e că în mormintele de incinerație s-au găsit mai multe accesorii vestimentare decât în cele de inhumație, în timp ce obiectele de podoabă au fost găsite mai mult în mormintele de inhumație. Dintre accesorii avem cataramele care sunt de fier sau de bronz cu forme simple (circulare, rectangulare, trapezoidale) și sunt fără sau cu plăcuță, care este din fier, bronz sau argint; alte accesorii vestimentare sunt fibulele realizate în general din bronz, tipul predominant fiind fibula cu piciorul întors pe dedesubt, înfășurat pe arc. Ca podoabe avem aplice, cercei, brățări, inele, mărgele; ca fapt divers cerceii se găsesc și în morminte de femei cât și de bărbați. Aceste obiecte din inventarul funerar arheologic au fost descoperite atât în interiorul urnei cât și în afara ei, iar în cazul mormintelor de inhumație, pe schelet sau în apropierea lui. În general inventarul funerar este sărac fiind un lucru specific grupului Mediaș. Ritualul incinerării constă în arderea corpului defunctului pe un rug, de obicei înafara cimitirului, iar resturile cinerare sunt depuse într-o urnă și apoi urna îngropată într-o groapă de aproximativ aceleași dimensiuni cu urna; este posibil ca aceste gropi să fie marcate într-un fel sau altul în cadrul cimitirului. Sunt situații când resturile cinerare nu sunt depuse în urnă ci direct în groapă. Prin urmare se observă trei tipuri de depunere: depunerea resturilor cinerare în urnă și în groapă, depunerea resturilor cinerare în urnă, depunerea resturilor cinerare direct în groapă. Urnele, dar ceramica în general, sunt lucrate cu mâna, foarte rar la roată având un decor realizat cu un bețigaș sau cu pieptenele, rezultând linii vălurite sau benzi de linii vălurite. Mai târziu reapare ceramica lucrată la roată, dar în cadrul acestora se observă o influență locală. Aceste tehnici duc la o departajare cronologică: ceramica lucrată cu mâna este databilă la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al VIII-lea, iar ceramica lucrată la roata înceată este databilă în secolele VIII-IX. Majoritatea urnelor sunt găsite în stare fragmentară datorită lucrărilor agricole și adâncimii mici în care au fost depuse. De remarcat este faptul că în decursul a două secole numărul mormintelor de inhumație îl va depăși pe cel al celor de incinerație, lucru care s-a întâmplat, fără îndoială, sub puternica influență a creștinismului propagat în Transilvania îndeosebi după secolul al IX-lea. 29

Pentru a ține sub control regiunile confederației, khaganul trimitea căpetenii loiale, de încredere, cu suite militare și războinici care să conducă regiunile în numele său și să servească interesele sale. Două necropole cu tumuli aflate la Someșeni (cartier al Clujului) și Nușfalău (jud. Sălaj) oferă informații, prin geometria și inventarul lor, cu privire la existența acestor lideri. Necropolele se caracterizează prin tumuli de dimensiuni variate, care au în interior camere mortuare realizate din casete de lemn. La Someșeni inventarul conține torți și cercuri de fier de la găleți, șase vase din care unul în stare fragmentară și la câteva lipsește partea superioară, oase calcinate, podoabe din argint precum cataramă de centură, lamă cu butoni, aplică cu buton și cârlig, ornament în formă de potcoavă, inel simplu, cercel, oase de animale din tumulul 1 și oase calcinate, cărbune, cenușă, lemn putrezit, fragmente ceramice, cercel mic de bronz, torți și cercuri de găleată din fier în tumulul 2 (jefuit însă din vechime). Inventarul funerar, prin factura lui specifică, sprijină întrutotul atribuirea tumulilor pe seama slavilor. Necropola de la Nușfalău prezintă aceleași caracteristici ca și cea de la Someșeni: ritul incinerației, camere mortuare realizate din casete de lemn și resturile cinerare sunt depuse fie direct în casete fie în urne; purificarea s-a făcut prin arderea gropii mortuare și spargerea vaselor. Din inventar avem cuțite, vedre de lemn, podoabe, găleți de lemn; prezența în tumuli a oaselor de cal arată un contact direct între slavi și avari . În ambele necropole dispunerea și geometria tumulilor arată o diferențiere socială. La Nușfalău e o „Movilă Mare” apoi alte șase movile mari care formau un grup și mai sunt alte movile mijlocii și mici. Deși în inventare nu se observă o diferențiere, mărimea tumulilor presupun existența unei căpetenii și a unei suite/războinici. Tumulii mari, dispuși mai ales în jurul tumului aparținând conducătorului, cuprinde mormintele unei aristocrații tribale, pe când cei mijlocii și tumulii mici sunt mormintele oamenilor de rând. Slavii din grupul Nușfalău-Someșeni supravegheau accesul în spațiul intracarpatic transilvan dinspre Pannonia prin Porțile Meseșului. Adoptarea modei avare de către acești slavi se observă în inventar: aplici, catarame, capete de curea, arme; acestea sunt ornamentate cu metal prețios sau bronz aurit realizate prin presare, specific avarilor. Necropole sunt încadrate între sfârșitul secolului VIII și începutul secolului IX . Ritul incinerației era specific slavilor, iar evidențierea în inventarele slave a tipului avar de ornamentare și prelucrare a obiectelor pe care le purtau arată o conviețuire și o legătură cu avarii. Acești slavi ar face parte din grupa slavilor vestici, slavii moravieni.

a) PROBLEMATICA SEMINARIILOR: - Originea şi momentul pătrunderii slavilor în Transilvania. - Repertoriul necropolelor de tip Mediaş. - Caracteristicile grupului Nușfalău-Someșeni. b) TEME DE CERCETARE: - Pe baza cercetărilor arheologice desfăşurate, realizaţi o repertoriere a necropolelor birituale din grupa Mediaş având în vedere: a. localitatea (comună, județ), b. punctul, c. încadrarea cronologică, d. tip sit (așezare, necropolă), e. tip cercetare (periegheză, sondaj,

-

cercetare preventivă, cerc. sistematică, săpătură de salvare, săp. de salvare), f. bibliografie. Realizați o lucrare de sinteză, cu tema „Slavii în Transilvania” urmărind originea, migrația, pătrunderea în Transilvania și caracteristicile celor două grupe cercetate.

c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. 2. Istoria României. Transilvania, coord. Anton Drăgoescu, Cluj-Napoca, 1997. 3. ALDEA I. Al., STOICOVICI E., BLĂJAN M., Cercetări arheologice în cimitirul prefeudal de la Ghirbom (com. Berghin, jud. Alba), in Apulum, XVIII, 1980. 4. ANGHEL, Gh., Necropola birituală prefeudală de la Ghirbom (Gruiul Fierului), jud. Alba, în Apulum, 1997, 34, p.255-271. 5. DUMITRAŞCU S., G. TOGAN, Cimitirul de la Boarta – „Pârâul Zăpezii-Şoivan”, în Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal, 18, 1974. 6. LUCA S.A., PINTER Z. K., GEORGESCU A., Repertoriul arheologic al judeţului Sibiu (situri, monumente arheologice şi istorice), Sibiu, 2003. 7. PROTASE D., Cimitirul slav de la Ocna Sibiului (sec. VIII-IX), în ActaTS, IV, 2005. 8. TOMEGEA, G., Accesorii vestimentare și podoabe în necropolele birituale din Transilvania (sec. VII-IX), în Analele Banatului, XIX, 2011. 9. ŢIPLIC, I. M., Necropolele de tip Mediaş din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, 39-40, II, 2002-2003 (2005). 10. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005. 11. ȚIPLIC, I. M., TOMEGEA G., Păuca. Necropola de incinerație (secolele VIII-IX). Catalog, Sibiu, 2016.

SEMINAR nr. X De la moravieni la bulgari: Grupul Ciumbrud și Grupul Blandiana A În anul 1957 este cercetat la Ciumbrud – Podireu un cimitir (32 de morminte) al cărui rit de înmormântare este inhumaţia şi care, pe baza materialului funerar, a fost atribuit mediului moravian, mai exact grupei culturale Stare Mesto, fiind datat în prima jumătate a secolului al X-lea. Înainte de a ne aprofunda în problemă trebuie să vedem situația generală a spațiului intracarpatic din care fac parte Pannonia și Transilvania. La sfârșitul secolului al VIII-lea conflictul carolingiano-avar se sfârșește prin cucerirea ringului avar din Pannonia de către carolingieni. Acest conflict se datorează intereselor france privind marca Austriei și oprirea expedițiilor avare asupra acestui teritoriu. Dispariția khaganatului avar lasă un gol de putere în spațiul panonian. Dacă partea de vest intră sub controlul francilor carolingieni, sud-estul regiunii va intra treptat în aria de control a Țaratului bulgar, iar în nord ia naștere un stat slav numit Moravia Mare sub conducerea lui Mojmir.

31

Ciumbrud este o localitatea care se află în apropiere de Aiud, pe cursul mijlociu al Mureșului, făcând parte din zona de interes salifer a puterilor zonale. Statul moravian se destramă spre sfârșitul secolului IX, minele de sare intrând sub autoritatea bulgară. Acest grup, ca și altele, probabil că au putut supraviețui în continuare în această zonă lucrând în minele de sare pentru noua putere regională. Necropola este încadrată cronologic în prima jumătate a secolului al X-lea înainte de impunerea orizontului cultural Bjelo-Brdo în Transilvania (sfârșitul secolului al X-lea) care atestă prezența maghiarilor păgâni în regiune. La Ciumbrud – Podireu mormintele sunt de inhumație, defuncții sunt așezați în coșciuge, scheletele fiind orientate vest-est și cu mâinile așezate pe piept, bazin sau ridicate. Din inventar fac parte podoabele realizate din ceramică, sticlă, bronz sau argint. Kurt Horedt a considerat că această necropolă este aparte și arată un orizont arheologic cultural diferit în Transilvania secolelor IX-X, definind grupul Ciumbrud. Săpăturile de la Orăștie – Dealul Pemilor X8 efectuate de Z. K. Pinter în anii 1993-1994 au dezvelit un cimitir, iar cele 11 morminte cercetate au arătat similitudini cu cele de la Ciumbrud: orientare V-E, cu mâinile întinse pe lângă corp, pe bazin sau antebrațul drept pe piept și cel stâng pe bazin. Din inventar au reieșit inele de tâmplă, șiraguri de mărgele, colan, cuțit. Situl de la Orăștie – Dealul Pemilor X8 este încadrat cronologic la sfârșit de secol IX – început de secol X, atribuit slavilor apuseni și pus alături de situl de la Ciumbrud. Cercetătoarea Maria Comșa a considerat că populația grupului Ciumbrud este creștinată, refugiată în Transilvania dinspre Moravia Mare din cauza persecuțiilor de la sfârșitul sec. IX când episcopii apuseni persecută pe cei de rit răsăritean aflați sub învățăturile lui Chiril și Metodiu. Așa se explică de ce printre inventarul acestor morminte de tip Ciumbrud sunt și podoabe cu origini bizantine. Cercetătorul Al. Madgearu consideră că defuncții fac parte din mediul dunărean fiind un grup cultural de influență bulgară. Tot el pune pe același palier cronologic (a doua jumătate a sec. IX – prima jumătate a secolului X) grupul Ciumbrud cu cimitirul de la Blandiana A și Alba Iulia – Stația de Salvare II. Această teorie nu este însă acceptată de ceilalți cercetători. În general s-a acceptat faptul că grupul Ciumbrud se întinde cronologic între a doua jumătate a secolului al IX-lea și prima jumătate a secolului al X-lea, atribuit unei populații din zona central-europeană, posibil slavi moravieni, cu puternice influențe bizantine datorate creștinării sub ritul răsăritean promovat de Chiril și Metodiu. Grupul reunește siturile de la Ciumbrud - Podireu și Orăștie – Dealul Pemilor X8. Grupul Blandiana A sau Dridu-Alba Iulia În punctele La Brod şi În Vii de pe teritoriul localităţii Blandiana, jud. Alba, în urma cercetărilor arheologice întreprinse în anii 1961-1962 şi apoi în 1981-1982, au fost descoperite o serie de situri arheologice care se întind cronologic din neolitic şi până în secolele XI-XII d. Hr. Punctul La Brod a fost cercetat de Kurt Horedt în 1954 și a fost numit convențional Blandiana A pentru a se diferenția de punctul În Vii numit convențional Blandiana B. În punctul La Brod au fost descoperite atât necropola cât și așezarea. Materialul arheologic a fost publicat de K. Horedt, iar așezarea a fost cercetată de arheologii Al. I. Aldea și H.

Ciugudean în 1961. Aceiași arheologi au săpat la necropolă în perioada 1979-1980. Situl a fost încadrat între sfârşitul secolului al IX-lea şi prima jumătate a secolului al X-lea. De dispariția Khaganatului avar profită Țaratul bulgar care își estinde stăpânirea în partea de sud-est a Pannoniei. Banatul și valea inferioară a Mureșului vor intra sub hegemonie bulgară, Alba Iulia devenind un centru al stăpânirii bulgare în partea de sud-vest a spațiului intracarpatic transilvan. Descoperirile de la Blandiana A (La Brod) sprijină această teorie cu privire la hegemonia bulgară în sudul-vestul Transilvaniei. Kurt Horedt susținea existența unui voievodat al Bălgradului (Alba Iulia). Grupul cultural Blandiana A reunește siturile de la Blandiana - La Brod, Alba Iulia – Stația de Salvare I, Sebeș și Zalău – Palvar. Necropole sunt de inhumație, defuncții înmormântați pe axa E-V, decubit dorsal (pe spate), membrele superioare întinse pe lângă corp sau ridicate spre umeri. Inventarul este cel care încadrează siturile în aria sud-dunăreană: ceramică (vase-borcan globulare, ulcioare amforoidale, vase-borcan), ofrandă de animale, piese de port (cataramă din bronz în formă de liră) și podoabe (mărgele din pastă de sticlă de culoare brun-verzuie, cercel de bronz granulat de tipul boabelor de strugure pandantive globulare, cercei). La Blandiana – La Brod mormântul 2 conține scheletul întreg al unui cal depus împreună cu craniul și picioarele din față ale unui bovideu, un craniu și câteva oase de ovi-caprină și un al doilea craniu de cal. Scheletul de cal întreg avea două scărițe de fier, o zăbală, două catarame de bronz și patru catarame din fier. Ceramica, prin cele două forme, vase-globulare și ulcioarele amforoidale, prezintă similitudini cu cea de la Dunărea Inferioară. Vasele borcan globulare au similitudini și în regiunea nord-pontică fiind aduse probabil de populațiile nomade așezate la Dunărea Inferioară: bulgarii și alte triburi subordonate. Vasele globulare au gâtul scurt, buza ușor trasă în exterior și culoarea cenușie. Ulcioarele amforoidale (amforetele) sunt de tradiție romanobizantină având o largă răspândire în secolele IX-X pe teritoriul României, între Dunăre și Balcani și în unele regiuni ale Moraviei. În România s-au descoperit astfel de vase în Transilvania, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Amforetele sunt martorele culturii bizantine și a răspândirii acesteia chiar dacă exponenții acestei culturi au fost bulgarii sau grupurile de populații subordonate acestora. Mormântul 2 de la Blandiana A arată o pătrundere a maghiarilor în regiune, punând capăt dominației bulgare. Concluzii. Interesul Țaratului bulgar asupra zonei de sud-vest a Transilvaniei era legat de prezența salinelor și a controlului drumului sării pe valea mijlocie și inferioară a Mureșului. Principalele ocne active în această perioada erau cele de la Turda, Ocna Dejului, Cojocna, Uioara, Ocna Sibiului, Praid, Ocna Șugatag. Grupul Blandiana semnalează prezența bulgarilor păgâni, precreștini. Bulgarii se creștinează în jurul anului 864 pe timpul hanului Boris (852-889). Dominația bulgară a favorizat pătrunderea unor elemente specifice culturii balcano-dunărene în sud-vestul Transilvaniei. Pătrunderea maghiară în Pannonia și pe fondul luptelor bulgaro-bizantine în Balcani, sud-vestul și vestul Transilvania va intra sub autoritatea maghiarilor. a) PROBLEMATICA SEMINARIILOR: - Atribuirea etnică şi ritul funerar. - Cercetările arheologice de la Ciumbrud. 33

-

Dezbateri legate de atribuirea etnică. Caracteristicile grupului cultural Blandiana A.

b) TEME DE CERCETARE - Expuneţi, într-o lucrare de sinteză, punctele de vedere al cercetătorilor privind atribuirea etnică a acestui grup cultural. Începeți cu caracteristicile acestui grupul cultural. - Prezentaţi cercetările arheologice aferente acestui sit. - Indicaţi caracteristicile acestui grup cultural. c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (GRUPUL CIUMBRUD): 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. 2. COMŞA, M., Slavii de răsărit pe teritoriul R.P.R. în secolele VI-IX în lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, X, 1, 1959. 3. DANKANITS, A., Ferenczi, I., Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în MCA, VI, 1959, p.605-615. 4. DRAGOTĂ, A., Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa centrală şi de sud-est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006. 5. HOREDT, K., Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982. 6. PINTER, Z.K., BOROFFKA N., Necropola de tip Ciumbrud de la Orăştie-Dealul Pemilor, punct X8, în Apulum, XXXVIII, 1999, 1. 7. PINTER, Z. K., DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania (sec. VII-XII), Alba Iulia, 2006. 8. VELTER, Ana-Maria., Transilvania în sec. V-XII, Bucureşti, 2002. d) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (GRUPA BLANDIANA A): 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. 2. ALDEA, I.A., CIUGUDEAN, H., Noi descoperiri feudal-timpurii la Blandiana (jud. Alba), în Apulum, XIX, 1981. 3. CIUGUDEAN, H., Anghel, Gh., Necropola feudal timpurie de la Blandiana, în MCA, XVII, 1993, p.361-364. 4. DRAGOTĂ, A., Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa centrală şi de sud-est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006. 5. DRAGOTĂ, A., Descoperiri arheologice privind relaţiile Ungariei arpadiene cu Croaţia şi Transilvania (secolele IX-XI), teză de doctorat, Sibiu, 2003. 6. HOREDT, Kurt, Voievodatul de la Bălgrad – Alba Iulia, în SCIV, tom V, 3-4, 1954. 7. PINTER, Z. K., DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania (sec. VII-XII), Alba Iulia, 2006. 8. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005. 9. VELTER, A-M., Transilvania în sec. V-XII, Bucureşti, 2002.

SEMINAR nr. XII Cultura Dridu – teorii cu privire la cultura materială „proto-românească” Teritoriul Moldovei, în primul mileniu al erei creștine, are o istorie foarte complexă, pe teritoriul acesteia perindându-se o varietate de neamuri care au influențat direct populația locală prin materialul lor cultural: tipuri de așezări, ceramică, podoabe, obiecte de port; și indirect prin relații politico-miliare și comerciale. Populația autohtonă a fost obligată să se adapteze la condițiile vremii pentru a supraviețui, păstrând totuși particularități proprii, regionale, nevăzute la populațiile nou venite. Astfel cultura carpilor, influențată de cea romană, dar în mod indirect, prin schimburi comerciale, incursiuni de jafuri și pradă, se amestecă cu cea adusă de goți și prin ceea ce arheologii denumesc cultura Sântana de Mureș, o nouă cultură materială s-a dezvoltat în acest teritoriu. Următoarea etapă în evoluția comunităților autohtone este cultura Costișa-Botoșana, cu ale sale particularități locale cu influențe sud-dunărene, dar în mod indirect și apoi puternicele influențe slave ale căror grupuri s-au stabilit în regiune de la mijlocul secolului VI. Cultura Dridu este rezultanta acestor evoluții, dar nu este uniformă pe tot teritoriul Moldovei, fiind mai pregnantă în partea de sud a regiunii. Cultura Hlincea este un exemplu de particularitate a acestei culturi Dridu. Cercetarea a fost făcută între 1952-1954. Este o localitate din nordul Moldovei, în județul Iași. Conducătorul cercetării a fost M. Petrescu-Dâmbovița rezultatele aducând noi contribuții la perioada secolelor VII-IX. Este o cultură care exprimă evoluția comunităților locale, într-un context nou sub invazia slavă care și-au lăsat amprenta asupra autohtonilor. Analogii s-au observat și în săpături din alte județe moldave precum Botoșani, Suceava, Neamț, Bacău, Vaslui. Dacă în faza târzie a culturii Costișa-Botoșana ceramica lucrată cu mâna era predominantă, în această perioada, în faza timpurie a culturii Hlincea, vasele lucrate la roată redevin predominante. Această cultură se caracterizează prin așezări deschise sau fortificate situate pe pantele line din apropierea apelor. Așezările întărite au un sistem bazat pe palisade, valuri și șanțuri. Similitudinile din faza I a culturii Hlincea cu cele din vestul Ucrainei unde s-a dezvoltat cultura Luka-Raikovețcaia a concluzionat influența acestor slavi asupra regiunii Moldovei în prima fază a culturii Hlincea. Alte caracteristici sunt locuințele adâncite prevăzute cu vetre/cuptoare din lut și piatră, ceramica lucrată cu mâna și la roata înceată cu un ornament cu alveole pe buză și cu striuri orizontale sau vălurite pe corpul vaselor. Faza I a culturii Hlincea își are începuturile în primele decenii ale secolului VII când migrația slavă se încheie prin stabilirea acestora la sudul Dunării, ceea ce pentru teritoriul moldav a avut ca și consecință creștere proporției elementelor etnice romanice, în detrimentul celei eterogene (străine). Faza a II-a, mijlocul secolului VIII și mijlocul secolului IX, predomină ceramica lucrată la roată, de culoare cenușie sau gălbui-roșiatică. Faza III, a doua jumătate a secolului al IX-lea – primele decenii ale secolului X, pătrund elemente ceramic de tip Dridu prin generalizarea ceramicii lucrate cu roata.

35

În urma cercetărilor arheologice de la Dridu, jud. Ialomiţa şi ca urmare a publicării monografiei arheologice a sitului, s-a impus în istoriografie denumirea de cultură Dridu, ce a devenit foarte repede sinonimă cu cultura veche românească. Situl a fost cercetat de Ion Nestor începând cu 1957, publicând primele concluzii în anul următor în revista Dacia (NS, II, 1958). Prin acest studiu Ion Nestor introduce denumirea de cultură Dridu, evidențiind caracterul etnic românesc al materialelor arheologice. Cultura se caracterizează prin așezări nefortificate aflate în apropierea unor ape, locuințe din lemn parțial îngropate în pământ, caracterul agricol (cereale carbonizate, unelte agricole), rit funerar atât inhumație cât și incinerație. Eugenia Zaharia contribuie la studiul acestei culturi prin lucrarea „Săpăturile de la Dridu. Contribuții la istoria formării poporului român”, apărută în 1967, punând cultura pe un palier cronologic aflat între VIII-XI. Dan Gh. Teodor contribuie cu alte 100 de așezări din Moldova (Teritoriul est-carpatic în secolele VXI, 1978) considerând că există o fază timpurie, numită de el „protodridu” de secol VIII. Cultura balcano-dunăreană este un concept cultural introdus de Maria Comșa fiind un studiu comparativ al materialului arheologic din sec. VIII-XI din perspectiva moștenirii romanice și slave. Această cultură s-a dezvoltat de-a lungul Dunării Inferioare, la sud și la nord de acest fluviu, de unde s-a extins progresiv în toate regiunile țării. Aspectul unitar se datorează statului bulgar care și-a extins autoritatea asupra regiunilor de la nord de Dunăre. Cultura se încadrează între secolele IX-X/XI, perioada de maximă extindere hegemonică a bulgarilor, și se încheie prin pătrunderea pecenegă și dispariția puterii bulgare prin recuceririle bizantine la Dunărea Inferioară. Autoarea consideră că Dridu este un aspect regional al culturii balcano-dunărene. Cultura Răducăneni evoluează din cultura Dridu, răspândindu-se în partea centralsudică a Moldovei. Materialul ceramic este unul de tradiție Dridu cu similitudini la Dunărea de Jos, predominante fiind căldările de lut (de origine türcică), ceea ce îi dă un caracter aparte. Pătrunderea pecenegă și apoi cea cumană influențează cultura materială locală, creând un mixaj cultural între populația locală și cea türcică. Opiniile cercetărilor merg spre o încadrare a culturii Răducăneni în faza târzie a culturii Dridu, ca un aspect regional al acesteia. Concluzii. Cultura Hlincea prezintă o ceramică cu tradiție romanică, cu influențe slave în perioada timpurie (ceramica lucrată cu mâna, ardere reducătoare, ornament simplist) și de tip Dridu în faza târzie. Generalizarea culturii Dridu în secolul X se observă în spațiul Moldovei. Aceasta are elemente care se regăsesc și la sud de Dunărea cuprinzând un areal geografic extins de la Balcani la Carpați, chiar și în sudul Dunării unde elemente ale culturii Blandiana A pot fi observate (de aceea și propunerea unei culturi Alba Iulia – Dridu, în locul celei de Blandiana A, ca o fază locală a culturii Dridu). Deși e considerată o cultură care prezintă etapa de finalizare a etnogenezei românești, cultura Dridu are un caracter plurietnic din care se pot observa romanicii, slavii, proto-bulgarii și turanici care definesc cultura. Se admite de către istorici că Dridu este o variantă regională a culturii balcano-dunărene. a) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Cultura Hlincea (sec. VII-IX/X) Cultura Dridu (sec. VIII-XI). Cultura balcano-dunăreană (IX-X/XI).

-

Cultura Răducăneni (sec. XII-XIII).

b) TEME DE CERCETARE: - Prezentaţi caracteristicile culturii Dridu. - Realizaţi o expunere a principalelor coordonate ce definesc cultura Răducăneni. c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. 2. NESTOR, Ion, Contributions archéologiques au probleme de Proto Romanin. La civilisation de Dridu, în Dacia NS, II, 1958. 3. SPINEI, V., Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982. 4. TEODOR, Gh. D., Apartenenţa etnică a culturii Dridu, în Cercetări Istorice SN, IV, 1973. 5. TEODOR, Gh. D., Contribuţii la cunoaşterea culturii Dridu pe teritoriul Moldovei, în SCIV, 19, 1968. 6. ŢIPLIC I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. V-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005. 7. ZAHARIA, E., Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheologia şi istoria perioadei de formare a poporului român, Bucureşti, 1967.

SEMINAR nr. XIII Păgânism și creștinism: Grupul Cluj și Grupul Blandiana B – Bjelo-Brdo Pentru a desemna primul val de migratori maghiari pătruns în Transilvania, plasat în prima jumătate a secolului al X-lea, Kurt Horedt, a introdus în literatura de specialitate termenul grupul Cluj, după necropola de la Cluj – Str. Zapolya, investigată în anii 1911 şi 1941-1942. Aici au fost descoperite 12 morminte, inventarul constând din: tolbe pentru săgeți, scărițe, zăbale, săbii, cercei de argint în formă de ciorchine de strugure, săgeți romboidale și în formă de „Y”, vase, oasele lungi și craniul calului. Aceste podoabe, armele, harnașamentul și ofranda de cabaline sunt specifice maghiarilor timpurii/ păgâni. Grupul Cluj este contemporan cu cultura Bjelo-Brdo. Numele e dat după o localitate din Croația fiind încadrată cronologic în secolele X-XI. Ea definește prezența populației locale, slavii în acest caz, și pătrunderea elementelor maghiarii timpurii cu tipuri specifice de brățări, pandantivi, zurgălăi, butoni – faza I; ca apoi dispariția acestor elemente și densitatea inelelor de păr cu o extremitate în formă de „S” – faza II – să arate creștinarea acestei populații. Revenind la Grupul Cluj acesta este definit după punctul Str. Zapolya (azi str. Gen. Moșoiu). Alte situri cu caracteristici comune sunt la Alba Iulia – Stația de Salvare II, Alba Iulia – str. Brândușei (azi Arhimandrit Iuliu Hossu), Orăștie – Dealul Pemilor X2, ClujNapoca – Str. Semenicului, Cluj-Napoca – Str. Plugarilor, Deva – Micro 15 etc. Prezența maghiară timpurie (tipul honfoglalás – „cucerirea patriei” – cum denumesc istoricii maghiari perioada aceasta timpurie) poate fi observată doar în vestul României la 37

Biharea (sfârșitul secolului IX – începutul secolului X), grupul Cluj având caracteristici pentru secolul X. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania s-a făcut prin direcția N-V prin Porțile Meseșului, posibil și prin văile Crișului Repede și Căpușului ale căror cursuri la ieșirea din munte sunt întâmpinate de fortificații de secol X: Bologa, Cluj-Mănăștur, Moldovenești. Stăpânirea maghiară s-a stabilit mai întâi în vestul Transilvaniei unde maghiarii vizau controlul minelor salifere și a drumului sării pe valea Someșului Mic. Mormintele atribuite maghiarilor sunt cele care conțin și oase de cabalină. Dar trebuie avut în vedere că maghiarii alcătuiau o confederație condusă de ei și din care făceau parte kabari, ugri, khazari, pecenegi, bulgari, secui. Probabil că purtătorii grupului Cluj sunt cei care s-au confruntat pe râul Căpuș cu Gelou. Grupul Blandiana B (Bjelo-Brdo) În punctul În Vii avem o necropolă cu un ritual de tip inhumație și are ca inventar arheologic brățări, mărgele, inele, cercei în formă de strugure, vârfuri de săgeți. Necropola a dat numele grupului cultural Blandiana B încadrată cronologic în sec. X-XI și atribuită etnic unui mixt de populație maghiaro-slavă. Caracteristicile acestui orizont sunt date de generalizarea creştinismului în rândul populaţiei din spaţiul panonico-transilvan, fapt ce a generat schimbarea ritualului de înmormântare şi a dus la dispariţia unor obiecte de inventar. Cultura Bjelo-Brdo este sinonimă cu bazinul carpatic/spațiul intracarpatic, ea cuprinzând Ungaria actuală, Slovacia de sud-vest, dintre Drava și Sava din sudul Pannoniei, vestul României, Transilvania. După cum am văzut, numele de Bjelo-Brdo e dat acestei culturi după situl omonim din nord-estul Croației, de pe malul drept al Dravei. La seminarul grupului Ciumbrud am văzut că populația moraviană se contopește în populația transilvană, slavo-romanică, și începând cu a doua jumătate a secolului X va intra sub autoritatea maghiarilor, luând sfârșit astfel grupul Ciumbrud. În seminarul grupului Blandiana A am văzut că în zona Blandiana sunt două cimitire, separate de râul Mureș, punctul La Brod sfârșind în preajma pătrunderii maghiare, în timp ce punctul În Vii arată o nouă etapă în evoluția populației locale care se amestecă cu cea maghiară, fiind contemporană cu Bjelo-Brdo. La seminarul grupului Cluj am văzut că siturile acestuia sunt din aceeași perioadă, contemporane cu cultura Bjelo-Brdo, exprimând față de grupul Blandiana B (În Vii) o prezență puternică a călăreților maghiari. Cercetătorul Jochen Giesler a distins două etape în evoluția culturii Bjelo-Brdo: faza I/timpurie (a doua jumătate a secolului X – prima jumătate a secolului XI) și faza II/târzie (mijlocul secolului XI – începutul secolului XII). În faza I sunt prezente elemente arheologice din mediul vechi maghiar (brățări de mai multe tipuri, pandantivi, zurgălăi, butoni), din mediul nou (inele de păr). Faza a II-a se caracterizează printr-un inventar sărac, prezența unui ritual creștin, dominând inele de păr cu o extremitate în formă de „S”. Cercetătorul Zdenek Váňa consideră existența a trei etape în cadrul culturii BjeloBrdo: timpurie (975-1025), de mijloc (1025-1075) și târzie (1075-1200). Prima etapă are un caracter păgân de morminte de călăreți și podoabe de origini bizantine, imitații autohtone și elemente culturale maghiare vechi. Etapa de mijloc este cea a mormintelor fără ritual de războinici prin lipsa armamentului, harnașamentului, a ofrandei de animale și apariția în morminte a monedelor arpadiene. Faza târzie, cu un inventar sărac, specific ritualului creștin.

Necropola Blandiana B (Blandiana – În Vii), încadrată între sfârșitul secolului X și începutul secolului XI, are un ritual de tip inhumație și ca inventar arheologic brățări, mărgele, inele, cercei în formă de strugure, vârfuri de săgeți, e pe același palier cronologic cu cultura Bjelo-Brdo faza I (după Jochen Giesler). Aceste caracteristici se observă și în necropole de la Alba Iulia – Stația de Salvare II, Alba Iulia – Str. Brândușei, Orăștie – Dealul Pemilor X2. S-a propus astfel crearea grupului Blandiana B. Această grupă se caracterizează prin implementarea creștinismului în ritualul de înmormântare: lipsa obiectelor de harnașament din morminte, prezența slabă a vaselor ceramice de ofrandă, prezența cerceilor cu o extremitate în formă de „S”, a brățărilor simple și împletite, colane din sârmă împletită, mărgele ceramice, monedele depuse ca obol, cimitirele să fie pe lângă biserică. Situl de la Alba Iulia – Stația de Salvare II se încadrează cronologic între a doua jumătate a secolului X – începutul secolului XI. Astfel și grupul Blandiana B e cuprinsă cronologic între a doua jumătate a secolului X și începutul secolului XI. Grupul Blandiana B face parte din cultura Bjelo-Brdo. Aceasta se generalizează în Transilvania prin introducerea creștinismului și impunerea prin legi și reglementări a unui rit și ritual specific creștinismului din acea perioadă, caracteristica principală fiind în mormântarea în jurul bisericilor și neafișarea bogăției lumești în morminte. a) -

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Caracteristicile orizontului cultural Cluj. Harta descoperirilor arheologice şi inventarul necropolelor. Grupul Blandiana B. Caracteristici generale ale culturii Bjelo-Brdo (situaţia în spaţiul transilvan). Grupul cultural Dridu-Alba Iulia.

b) -

TEME DE CERCETARE: Prezentaţi discuţiile generate de existenţa acestui grup cultural pe teritoriul Transilvaniei. Indicaţi analogiile cu alte grupuri culturale din teritorii învecinate. Expuneţi opiniile legate de cultura Bjelo-Brdo şi grupul cultural Dridu-Alba Iulia. Prezentaţi caracteristicile acestui grup cultural.

c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (GRUPUL CLUJ): 1. Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României. 2. DRAGOTĂ, A., Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa centrală şi de sud-est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006. 3. HOREDT, K., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bon, 1986. 4. PINTER, Z. K., DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania (sec. VII-XII), Alba Iulia, 2006. 5. ŢIPLIC, Ioan Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005. 6. VELTER, Ana-Maria., Transilvania în sec. V-XII, Bucureşti, 2002. d) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (GRUPUL BLANDIANA B): 39

1. BERCIU, I., Descoperiri din epoca feudală timpurie în raionul Alba Iulia, în MCA, IV, 1957, p.335-360. 2. BLĂJAN, M., Popa, Al., Cercetările arheologice de la Alba Iulia. Staţia de salvare, în MCA, XV, 1983, p.375-380. 3. DRAGOTĂ, A., Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi Europa centrală şi de sud-est (sec. IX-XI), Alba Iulia, 2006. 4. HEITEL, R., Săpăturile arheologice din aşezarea de la Alba Iulia, în MCA, XV, 1983, p.446-448. 5. PINTER, Z. K., ŢIPLIC, I. M., ŢIPLIC, M. E., Relaţii interetnice în Transilvania (sec. VI-XIII), Bucureşti, 2005 6. PINTER, Z. K., DRAGOTĂ, A., ŢIPLIC, I. M., Piese de podoabă şi vestimentaţie la grupurile etnice din Transilvania (sec. VII-XII), Alba Iulia, 2006. 7. ŢIPLIC, I. M., Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (sec. IV-XIII), Iaşi, 2005.

SEMINAR nr. XIV Aspecte privind constituirea voievodatelor în sec. IX/XII-XIII După cum am văzut în seminariile anterioare, după dispariția puterii avare, sud-estul Pannoniei a intrat sub sfera bulgară. Minele de sare din spațiul intracarpatic transilvan și valea Mureșului până la vărsare în Tisa sunt controlate de asemenea de bulgari. În Banat, la începutul secolului X, conducea interesele bulgare ducele Glad, menționat în Gesta Hungarorum. Conflictele bizantino-bulgare și maghiaro-bulgare se răsfrâng și asupra zonei Banatului. După moartea țarului Simeon (893-927), survenită la scurt timp după înfrângerea din Croația (926) în fața ungurilor, Bulgaria își pierde supremația în Pannonia. Țarul Petru (927-969) rezistă cu greu în fața incursiunilor maghiare și atacurilor bizantine. Primul raid ungar asupra Bulgariei și Bizanțului a avut loc în aprilie 934, război în care pare a fi implicat și ducele Glad. Se consideră că războiul împotriva lui Glad e prima etapă a campaniei ungare în Balcani. Datarea acestei campanii are două perspective: războiul ar fi avut loc în 927 sau alte opinii merg pe anul 934. Imperiul Bizantin revine la Dunărea de Jos în timpul domniei lui Ioan Tzimiskes. În anul 971 obține o mare victorie împotriva bulgarilor, care rămân cu teritorii doar în partea de vest. Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul pune capăt primului Țarat bulgar. Campaniile bizantine de la sfârșitul secolului X implică și regatul Ungariei constituit la 997. Regele Ștefan I începe campaniile de cucerire a fostelor teritorii controlate de bulgari prin atacul asupra lui Achtum și a teritoriile din sudul Banatului. Ungaria și Imperiul Bizantin au frontieră comună pe Dunărea din sudul Banatului până la confluența cu Drava și pe cursurile inferior și mijlociu ale râului. Politica bizantină și-a îndreptat atenția și spre ducatul Ungariei, oferind titluri și creștinarea în rit răsăritean a unor conducători de trib maghiari. Până la crearea regatului maghiar și impunerea creștinismului de rit apusean, Bizanțul a încercat atragerea Ungariei de partea sa. Este trimis un anumit cleric Gabriel în misiune la maghiari, undeva după anul 927.

Acesta avea două misiuni: să predice maghiarilor creștinismul și una diplomatică, să le aducă maghiarilor aminte de statutul lor de aliați, de pe vremea când erau în stepa pontică. În 948 căpetenia Bulcsu și Termács sunt primiți la Constantinopol de către Constantin Porfirogenetul. Bulcsu primește botezul și titlul de patricius, împăratul fiindu-i chezaș și naș. O a doua căpetenie maghiară creștinată la Constantinopol este Gyula, conducătorul cetății Gyulafehervár (Alba Iulia). În jurul anului 952 acesta este botezat și primește rangul de patricius. Din Bizanț este trimis în Ungaria împreună cu Gyula călugărul Hierotheus, uns episcop al Ungariei. Rămâne discutată problema unde a avut dioceza acest Hierotheus în Ungaria. Unele opinii merg pe Alba Iulia, altele consideră că în Pannonia. Politica bizantină în Ungaria eșuează. Ducele Vajk acceptă creștinismul de rit apusean și este încoronat rege al Ungariei sub numele de Ștefan I. Sprijinit de Papă și liderii din vest, Ștefan ocupă Banatul lui Achtum și cucerește cetatea lui Gyula. Cucerirea Transilvaniei nu s-a realizat în urma unei singure campanii învingătoare care să supună un voievodul Transilvaniei. Această cucerire s-a realizat în cinci etape. K. Horedt consideră că prima fază se încheie în jurul anului 900 când maghiarii ajung până la Someșul Mic. A doua etapă coincide cu ocuparea văii Mureșului în jurul anului 1000. Valea Târnavelor este atinsă în jurul anului 1100, ca linia Oltului să fie atinsă în jurul anului 1150 și înaintarea până la Carpați se oprește în jurul anului 1200. Aceste etape pot fi urmărite prin sistemul defensiv al maghiarilor din perioada arpadiană, sistem bazat pe ridicarea de prisăci. Acestea erau organizate în zone de trecere reprezentate de văi, ale căror puncte de trecere erau întărite cu porți numite kapu. Aceste puncte de trecere au rămas în memoria locală sub diferite toponime precum Copșa, Cârța, Ungra, Hălmeag. Gesta Hungarorum menționează în cronică trei conducători care dețineau teritorii în spațiul ocupat azi de România: Glad, Menumorut și Gelou. Ducele Arpad, fiul lui Almos, trimite căpetenii pentru a ocupa aceste regiuni foarte importante pentru mediul lor economic (sarea era foarte importantă pentru vitele lor). Anonymus, autorul Gestei, povestește că primul conducător la est de Tisa cu care s-au confruntat maghiarii este voievodul Menumorut. Responsabili cu negocierile au fost șefii militari maghiari Usubuu și Velec. Primul contact a fost unul diplomatic, în cetatea Bihor, reședința lui Menumorut. Arpad cere prin cei doi șefi militari teritoriul pe care-l stăpânea Menumorut în memoria strămoșului său regele Attila. Menumorut refuză cererea motivând că are „această țară de la strămoșul” său și că are garanția stăpânului său, împăratul de la Constantinopol. O dată încheiate negocierile, care au fost un eșec, Arpad trimite pe Tosu, Zobolsu și Tuhutum cu oști împotriva acestuia. Cetatea Satmar cade, iar înaintare maghiară se oprește la Porțile Meseșului unde „au zidit porți de piatră și au făcut o îngrăditură mare de copaci”. Menumorut s-a retras pe Criș pentru reorganizare. Un asalt are loc sub comanda lui Usubuu și Velec. O mare bătălie are loc pentru cetatea Bihor unde Menumorut pierde 125 de oameni, iar Usubuu 35 de oameni. După 13 zile de asediu Menumorut se predă maghiarilor. Are loc o înțelegere între cei doi conducători: voievodul închină țara ducelui, fiica lui Menumorut se căsătorește cu Zulta, fiu lui Arpad, iar voievodul rămâne stăpânitor al cetății Bihor. Tuhutum, care rămăsese la Porțile Meseșului, cere ducelui său permisiunea de a înainta. Anonymus îl amintește pe Gelou, voievodul de pe Someș cu centrul la Dăbâca. De asemenea aflăm că locuitorii acestor pământuri sunt „blachi și sclavi”, iar Gelou se confruntă 41

adeseori cu cumanii și pecenegii. Au loc două confruntări: una pe malurile râului Almaș și cealaltă pe cursul Copușului. Gelu cade răpus în ultima bătălie, iar căpeteniile oștirii sale „văzând moartea domnului lor … și-au ales domn pe Tuhutum”, căruia i-au depus jurământ. Despre Glad, aflat în Banat, am vorbit în rândurile de mai sus. Era un duce aflat în subordonarea bulgară și urmărea interesele bulgare, principala lui sarcină era probabil supravegherea drumului sării pe Mureșul Inferior și Tisa Inferioară. Venind pe Mureș oștile maghiare conduse de Zuardu, Cadusa și Boyta ocupă ținutul dintre Tisa și Mureș, oprinduse pe Timiș. Dincolo de râu, ținutul era controlat de voievodul Glad care avea o oaste formată din cumani, bulgari și valahi. O luptă înverșunată are loc pe Timiș unde pier „doi duci ai cumanilor și trei cneji ai bulgarilor”. Glad se retrage la cetatea Keve (= Cuvin). Probabil după un asediu Glad se predă maghiarilor, care vor înainta până la Dunăre ocupând cetățile Korom (= Horom) și Orșova. Concluzii. Victoria căpeteniei maghiare Tuhutum asupra lui Gelu, de la începutul secolului al X-lea, nu a avut ca urmare o ocupare de mai lungă durată a Transilvaniei. Numărul mic al mormintelor maghiare, datând din sec. al X-lea, de la Biharea-Oradea Mare, Șiclău, Cluj etc. indică faptul că în urma campaniei lui Tuhutum nu a avut loc o colonizare maghiară mai importantă. Incursiunile maghiare în Transilvania, la începutul secolului al X-lea, nu au afectat în așa măsură viața așezărilor fortificate încât ele să fie părăsite definitiv de către populație. Populația, după retragerea acestora, a continuat să locuiască pe aceleași vetre, refăcând întăriturile distruse sau incendiate Expansiunea maghiară începută de regele Ștefan în Transilvania a urmărit supunerea comunităților locale și a pecenegilor. Ultimii sunt definitiv înfrânți în a doua parte a secolului XI. Vechile centre fortificate, iar cele distruse sunt refăcute, vor primi un alt rol, ele devin centre regale și centre administrativ-militare ale comitatelor înființate: Dăbâca, Cluj, Bihor, Arad, Timișoara, Alba Iulia, Solnoc, Cetatea de Baltă, Sătmar etc. „Populației nu-i mai este îngăduit să locuiască în interiorul fortificației, așezările mutându-se în apropiere”. a) 1. 2. 3.

PROBLEMATICA SEMINARIILOR: Gesta Hungarorum: despre voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut. Invazia mongolă și rolul ei în constituirea voievodatelor din exteriorul arcului carpatic. Transilvania ca „agent” de formare a voievodatelor Țara Românească și Moldova.

b) TEME DE CERCETARE: - Realizaţi o prezentare a formării formațiunilor statale românești. - Explicați apariția voievodatelor în contextul expansiunii maghiare. c) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. BEJAN, A., Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timișoara. 2. MADGEARU, A., Contribuții privind datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele Ștefan I al Ungariei, În Banatica, Reșița, 12, 1993, 2. 3. MADGEARU, A., Geneza și evoluția voievodatului bănățean din secolul al X-lea, în Studii și Materiale de Istorie Medie, 16, 1998.