Literatura Popoarelor Antice [PDF]

Zitiervorschau

LITERATURA POPOARELOR ANTICE

STUDIU DE CAZ – LITERATURǍ UNIVERSALǍ ANA-MARIA BLǍNARU CLASA a-XI-a B

Ȋn acest studiu de caz am dorit sǎ fac o incursiune în literatura popoarelor antice, începând de la descoperirea și evoluția scrisului și a primelor texte literare și continuând cu principalii autori și opere literare ale epocii. De asemenea, acolo unde a fost posibil, am fǎcut o scurtǎ povestire a cel puţin unei opere din literatura fiecǎrui popor analizat.

Literatura sumero-babilonianǍ

Literatura sumeriană este cea mai veche din lume. Primele tăblițe cu litere cuneiforme dateazǎ de acum 5.000 de ani și se refereau la chestiuni economice și administrative. Primele texte cu adevărat literare sunt cele descoperite la Abu Salabikh, în apropierea ruinelor fostului oraș mesopotamian Nippur și datează cam din anul 2.600 î.Hr. Drintre cele mai importante opere menționez: ➢ Legenda creației și a potopului; ➢ două povestiri referitoare la Enmerkar, legendarul fondator al orașului Uruk; ➢ două povestiri referitoare la regele Lugalbanda; ➢ cinci povestiri avându-l ca protagonist pe Ghilgameș; ➢ Lamentațiile pentru Ur. În zona Mesopotamiei s-au descoperit sute de tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, însumând o bogată literatură, care poate fi grupată în: ➢ Literatură religioasă; ➢ Scrieri moral-filosofice; ➢ Eposuri. Dintre acestea, cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameș, a cărei vechime se situează la începutul mileniului al III-lea î.Hr. Acest poem epic s-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.

EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară a niciuneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări. Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a Tableta a cincea din deranjat divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i Epopeea lui Ghilgameș, despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însă pǎstratǎ la muzeul acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună, ucigându-i Sulaymaniyah, Irak prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod excepțional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu în Biblie, în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei Statuia lui Ghilgameș exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși.

Statuia lui Enkidu

Enkidu ucide taurul

LITERATURA EGIPTEANǍ Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Ea reflectă realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietăți de opere literare, dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile. Literatura egipteană veche conţine o reprezentare a vieții, culturii și credințelor poporului. Până în zilele noastre au ajuns texte de obicei anonime, hieroglifice, iepotice şi demice. Primele încercări de versificaţie sunt atestate în textele legate de cultul morţilor (Cartea morţilor, Textele sacrofagelor, Textele piramidelor). Monumente deosebit de valoroase ale literaturii Egiptului antic datează din perioada Regatului Nou şi Mijlociu, imnuri în care abundă elementele cosmogonice şi mitologice (Imnul lui Ahnaton, Imnul Nilului) şi cântece de muncă (Cântecul Uraspistului). Printr-o înaltă ţinută artistică se distinge Convorbirea unui dezamăgit cu sufletul său, operă pătrunsă de meditaţii amare asupra deşertăciunii lumii și Învaţătorule ce conţine sfaturi de conduită, şi mai ales, Povestirile, care relatează fapte istorice, scene din viaţa familială şi socială, având adesea un pronunţat caracter fantastic. Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la legendele despre viața zeilor, ca apoi să facă tot mai mult loc sentimentului de venerație a naturii, iar în final să se ajungă la imagini din viața cotidiană. Imnurile conţin figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația. Atribuită lui Amenofis al IV-lea - cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar în scopul limitării puterii clerului - Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a Antichității, aduce imagini vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oameni și popoare, al binefacerii, al fertilității și al păcii. Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase este Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului.

LEGENDA LUI ISIS ȘI OSIRIS

Cel mai faimos sanctuar al lui Isis, situat pe insula Philae, lângă Aswan

Osiris așezat pe tron

Aceastǎ legendǎ reprezintǎ unul dintre cele mai cunoscute mituri din Egiptul antic. Osiris este cel mai cunoscut dintre zeii vechiului Egipt iar legenda spune cǎ prin calităţile sale de conducător, Osiris a adus bunăstarea şi a răspîndit dreptatea şi armonia printre locuitorii vechiului Egipt, pe care ii învăţa să-şi cultive pământurile şi să îngrijească viile. Acţiunile sale au stârnit invidia fratelui său, Seth, care plănuieşte asasinarea sa folosind un truc: îl pǎcǎleste pe Osiris să se culce într-un cufăr, dupǎ care Seth împreună cu complicii săi, îl închid şi îl aruncă în Nil. După căutări care o duc până pe ţărmurile Libanului, la Byblos, Isis – soţia și sora lui Osiris - găseşte sarcofagul cu trupul soţului sǎu și îl aduce în Egipt, unde folosindu-se de puteri magice îl învie. Seth aflǎ și decide sǎ își ucidǎ din nou fratele. De data aceasta va tăia trupul lui Osiris în bucăţi (pentru a nu mai putea fi înviat) și îl va împrǎștia prin tot Egiptul. Isis ajutată de Nout - zeiţa cerului - şi de Nephtys zeița protectoare a morților și soţia lui Seth - după îndelungate căutări disperate, găsește cadavrul mutilat al lui Osiris și îl reconstituie. Thot – zeul gardian și intermediar al morților în fața zeilor - îi redã viaţa şi Osiris devine stăpânul lumii de dincolo, singurul care poartã speranţa unei vieţi eterne. Legenda spune că după reconstituirea trupului lui Osiris, Isis a rămas însărcinată iar fiul lor, Horus, va ajunge sǎ conducǎ regatul, după ce îl va ucide pe Seth, răzbunând astfel uciderea tatălui său. Mitul lui Osiris ilustreazǎ simbolul iubirii nestrămutate purtate de soţia sa, Isis și reprezintǎ drumul către Lumină, accederea la Cunoaştere, triumful Vieţii asupra Morţii, al armoniei părţilor într-un Tot.

Zeul Toth redându-i lui Osiris viaţa eternǎ

Cartea morŢilor

Fragment din Cartea Morților

Ultimele fragmente din Cartea Morților, regǎsite într-un muzeu din Australia.

Cartea Morților este un set de papirusuri în care sunt scrise rugăciuni, vrăji, dar și diverse texte mistice însoțite de ilustrații. Papirusurile erau plasate în camera mortuară a decedatului și îi serveau ca ghid pentru a-i ușura misiunea în lumea de apoi. Fiecare egiptean cu stare deținea câte un exemplar, care de cele mai multe ori era personalizat pentru viața sa. Prima versiune a fost descoperită pe pereții piramidei Unas de la Saqqara și are o vechime de peste 4.500 de ani. Cartea Morţilor se compune din 190 de texte numite capitole, provenite din epoci diferite dar care, din secolul al XVI-lea î.Hr., au fost așezate într-o anumitǎ succesiune. Unele dintre capitole au anexatǎ o "rubricǎ", numitǎ astfel din cauzǎ cǎ era scrisǎ cu cernealǎ roșie. Aceste texte adǎugite conţin fie indicaţii de magie ritualǎ, fie date istorice asupra locului și împrejurǎrilor în care au fost descoperite inscripţiile respective. Iniţial, supravieţuirea postumǎ era un privilegiu de care se puteau bucura numai faraonii și cei din preajma lor. Faptul acesta a stârnit adânci nemulţumiri astfel cǎ, la sfârșitul domniei lui Pepi al II-lea, ultimul rege din dinastia a VI-a (2.345-2.181 î.Hr.), când puterea regalǎ slǎbise și când unii dintre șefii de "nome" se declaraserǎ independenţi, a izbucnit o revoltǎ popularǎ foarte violentǎ și au fost scoase sarcofagele din mormintele fastuoase din piramide și profanate iar statuile regilor au fost sparte și aruncate în puţuri adânci. Urmare acestei "revoluţii“ destinul postum solar le-a devenit accesibil tuturor egiptenilor, indiferent de locul pe care-l ocupau în ierarhia socialǎ. Chiar dacǎ au fost inserate într-o anumitǎ ordine, textele Cǎrţii Morților nu au continuitate și nici unitate. Ȋn schimb, ele au un scop comun: acela de a ajuta sufletul rǎposatului în "marea trecere" spre viaţa veșnicǎ din Lumea de Dincolo, punându-i la îndemânǎ instrucţiuni, poveţe, descântece, formule magice și rugǎciuni.

LITERATURA EBRAICǍ Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat, datând din epoci diferite. Dintre temele Vechiului Testament menționez: ➢ aventura fantastică: Cartea lui Iosua; ➢ fanatismul și setea de răzbunare: Cartea Esterei; ➢ tonul elegiac: Cartea lui Tobit; ➢ grațiosul: Cartea lui Rut; ➢ umorul ușor picant: Istoria Susanei. Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii antice. De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave. Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism. Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.) impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedreptății, asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentă amenințare. Când iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de umanitate, dar și de revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile profeților se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creație inedită pentru acea epocă.

CARTEA ESTEREI

Giovanni Andrea Sirani: Estera în faţa lui Ahașveroș

Alex Levin: Purim

Cartea Esterei este una din cele cinci "cărți" sub formă de "sul" incluse în cele douăzeci și patru de cărți ale Vechiului Testament. Estera a fost o iudeică ce a locuit în orașul persan Susa. Fiind orfană ea a fost crescută de vărul ei, Mardoheu, un slujitor al regelui Ahașveroș al Persiei. Regele Ahașveroș voia o nouă regină și le-a cerut slujitorilor să-i aducǎ la curte pe cele mai frumoase femei din imperiu pentru a-și alege una. Dintre toate, regele a ales-o pe Estera, care a fost sfǎtuitǎ de unchiul sǎu, să nu spună că era iudeică. Haman, care era un conducǎtor peste toți prinții, voia ca toatǎ lumea să se plece înaintea lui. Pentru că Mardoheu a refuzat sǎ i se închine, Haman s-a înfuriat și a vrut să-l spânzure iar când a aflat că Mardoheu este iudeu, a pus la cale un plan prin care să-i omoare pe toți iudeii din imperiu. Pentru a-și pune planul în aplicare Haman a cerut și a primit de la regele Ahașveroș puterea de a da o lege în acest sens. Mardoheu i-a cerut Esterei sǎ vorbeascǎ cu regele pentru a-l salva atât pe el, cât și neamul iudeu. Estera i-a dezvǎluit soţului ei planul lui Haman, i-a mǎrturisit cǎ și ea este iudee și l-a implorat sǎ ii ajute neamul, sǎ nu fie distrus. Ahașveroș s-a înfuriat atât de tare, încât a poruncit ca Haman să fie ucis imediat. Ȋnsǎ cum nimeni (nici măcar regele) nu putea anula legea dată de Haman, Ahașveroș l-a numit pe Mardoheu conducǎtor peste toți prinții, în locul lui Haman. Deţinând puterea, Mardoheu a dat o nouă lege, prin care i-a salvat pe iudei iar Haman a fost spânzurat chiar în curtea casei sale, unde ridicase o spânzurǎtoare pentru Mardoheu. În amintirea acestui eveniment, a fost instituită sărbătoarea "Purim", adică a sorţilor, pe care evreii o celebrează în fiecare primăvară. Cartea Esterei se încheie cu următorul paragraf: „Căci evreul Mordehai era cel dintâi după împăratul Ahașveroș; el era cu vază între evrei și iubit de toți frații săi, căci a căutat binele poporului său și a vorbit pentru fericirea întregului său neam”.

CARTEA lui rut

Rut în câmpul lui Boaz Merle Hugues, 1876

Rut arǎtându-și iubirea faţǎ de Naomi

Cartea lui Rut este una din cele cinci "cărți" sub formă de "sul" incluse în cele douăzeci și patru de cărți ale Vechiului Testament. Ȋn vremea când în Canaan conduceau judecǎtorii s-a abǎtut asupra ţinutului o foamete mare. Elimelec, un bărbat din tribul lui Iuda, din oraşul Betleem şi-a luat familia, compusǎ din Naomi (soţie) şi cei doi fii, Maalon şi Chilion şi a plecat să locuiască în Ţara Moabului. La scurt timp Elimelec moare iar cei doi fii se cǎsǎtoresc cu douǎ fete moabite, Orfa şi Rut. Dupǎ o vreme cei doi bǎrbati mor și ei iar mama lor, Naomi, rǎmâne împreunǎ cu nurorile sale. Rǎmasǎ singurǎ într-o ţarǎ strǎinǎ, Naomi decide sǎ se întoarcǎ la Betleem dar nu înainte de a-şi sfǎtui nurorile sǎ se întoarcǎ acasǎ, la pǎrinţii lor. Orfa este convinsǎ de soacrǎ sǎ meargǎ acasǎ dar Rut, care era foarte atașatǎ de Naomi, pleacǎ împreunǎ cu aceasta la Betleem. Aici, cele douǎ femei muncesc pe ogoarele unei rude înstǎrite de-a lui Naomi, pe nume Boaz, mergând la cules de spice după secerători. Boaz, văzând condiția umilă a tinerei Rut, dorește răscumpărarea acesteia și o ia de soție. Din aceastǎ cǎsǎtorie se va naşte, Oved, bunicul viitorului rege David, suveranul poporului evreu. Această carte, pe de o parte, scoate în evidenţǎ faptul că şi păgânii pot participa la harul lui Dumnezeu iar pe de altǎ parte a contribuit la stabilirea genealogiei lui David, arǎtând originile lui Isus. Dincolo de aspectul istoric pe care îl prezintă, Cartea lui Rut are o însemnătate deosebită şi din punct de vedere moral, fiind considerată o veritabilă lecţie de comportament uman şi religios.

Naomi cu Orfa și Rut înainte de plecarea spre Betleem

Rut muncind pe câmpurile lui Boaz, pictură de Julius Schnorr von Carolsfeld (1828)

LITERATURA INDIANǍ În cadrul acestei literaturi menționez mai întâi cele o mie de imnuri care alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.). Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc un caracter filosofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc. Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana. Mahābhārata (considerată cea mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar. Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale. Există aici multe elemente de feerie și de basm, multă finețe și rafinament. Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție. Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dusyanta reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă. O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o influență deosebită asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și arabe, asupra celei medievale europene.

POVESTEA SAKUNTALEI

Sakuntala scriindu-i lui Dusyanta, picturǎ de Raja Ravi Varma

Sakuntala, picturǎ de Raja Ravi Varma

Povestea Sakuntalei face parte din epopeea Mahabharata. Se spune cǎ regele Dusyanta pleacă la vânătoare și tocmai când să ucidă o gazelă, întâlnește niște asceți, care îl roagă să cruțe animalul. Dusyanta acceptă și drept mulţumire este îndrumat cǎtre ascetul Kanva, pe care dorea de mult să îl întâlneascǎ. Kanva însǎ nu era acasă dar Dusyanta este primit de Sakuntala, fiica adoptivă a pustnicului. Fermecat de frumusețea Sakuntalei, Dusyanta îi dăruiește tinerei un inel și se căsătorește apoi cu ea în stilul gandharva (căsătoria se bazeazǎ numai pe acordul soților, fără a implica ceremonii sau consimțământul rudelor) dupǎ care se întoarce la curte. Cu gândul la soţul ei, Sakuntala nu observǎ sosirea pelerinului Durvasa, care supǎrându-se o blesteamǎ pe fatǎ sǎ fie uitatǎ de soţ. Priyamvada, prietena Sakuntalei, îl roagă pe Durvasa să o ierte pe fatǎ iar Durvasa spune că blestemul va fi șters atunci când regele va vedea inelul pe care i l-a dăruit Sakuntalei. Ascetul Kanva revine din sihăstrie și îi dǎ Sakuntalei – care era însǎrcinatǎ binecuvântarea pentru căsătoria cu regele Dusyanta, sfătuind-o totodatǎ să meargă la curte, la soțul ei. Ajunsă la curtea lui Dusyanta, fata constată că acesta nu își mai amintește de ea și apoi observă că a pierdut și inelul dăruit de rege, cu care ar fi putut fi recunoscutǎ. În ciuda insistențelor pustnicilor care o însoțeau pe Sakuntala, regele refuză să accepte că s-ar fi căsătorit cu ea și astfel fata se retrage în pǎdure, unde își crește singură fiul. Dupǎ un timp, un pescar găsește inelul Sakuntalei iar gărzile regelui i-l confiscă, predându-l lui Dusyanta, care vǎzându-l își amintește atunci tot trecutul său și suferă din cauza purtării sale. După ani, regele își întâlnește întâmplător fiul, pe care îl recunoaște dupǎ talismanul, pe care bǎiatul îl purta la gât (care se transforma în șarpe dacă era atins de orice persoană în afară de părinții copilului) și dupǎ un semn, prevestit de înţelepţi, pe care bǎiatul îl avea în palmǎ. Dusyanta o regăsește astfel și pe Sakuntala și o ia la curte. Atunci află amândoi de la Kasyapa, tatăl zeului Indra, că fuseseră victimele unui blestem.

ramayana Ramayana este cea de-a doua mare epopee a Indiei antice după Mahābhārata și datează din secolul IV î.Hr. Redactarea acesteia îi este atribuită legendarului poet Valmiki. Ramayana este povestea prințului Rama, care urmărit de gelozia uneia dintre soțiile tatălui său (regele Dasharta), este silit să se retragă în codri, întovărășit de către soția sa, Sita și de fratele său, Laksmana. În pădure, la marginea unei ape curgătoare, ei își construiesc o colibă și încetul cu încetul, încep să se obișnuiască cu noul mod de viață. Într-o zi, în timpul unei plimbări prin pădure, o principesă văduvă îl vede pe Rama și se îndrăgostește de el dar Rama nu o acceptǎ. Ofensată, principesa, ajutată de fratele său, Ravana, pune la cale răpirea Sitei,. Rama se aliază cu regele maimuțelor, Gurgiva, și reușește s-o elibereze pe Sita. Bănuind că nu i-a fost credincioasă, Rama își repudiază însǎ soția. Aceasta, jignită de acuzaţia lui Rama, urcă pe rug, dar flăcările nu o ating. Deși si-a dat seama că a greșit și și-a retras acuzația, Rama este obligat să-și expulzeze soția din pricina aluziilor injurioase pe care curtenii i le aduceau acesteia. După ani de zile, Sita, împreună cu cei doi fii ai săi, participǎ la o jertfă, organizată de Rama, unde va fi recunoscută de soțul său. Sita își va jura din nou nevinovăția, pierind apoi, pentru totdeauna. În epopeea aceasta pasajele de narațiune se îmbină armonios cu descrierile naturii sau cu efuziunile lirice. Prin Rama epopeea impune figura unui erou plin de curaj și animat de un puternic spirit de dreptate.

LITERATURA CHINEZǍ Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare, scrise într-o perioadă de peste 500 de ani. Opera a fost creatǎ în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al II-lea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii). Li Tai-pe (701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul său este grav și plin de forță. Li Tai-pe a compus în total circa o mie de poezii iar în operele lui se poate observa influența confucionistă și taoistă. Dintre aceste opere amintesc: ➢ Opt rapsodii (Fu); ➢ 149 de poezii din volumul Cântecele muzicanților (Yuefu); ➢ 59 de poezii în stil vechi (Gushi); ➢ 779 de poezii în stilul vechi și nou (Gujintishi); ➢ 58 opere în proză. Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770), în a cǎrei operǎ se remarcă profunzimea

sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este atras și descrie în special spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond

de umanitate, prin participarea afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii antice.

CARTEA CÂntecelor Cartea cântecelor este prima antologie de poezii străvechi din istoria Chinei. Ea are trei părţi: ➢ Feng – conţine 160 de creaţii populare deloc sau puţin prelucrate, din 15 principate de pe teritoriul Chinei; ➢ Ya - are 105 poezii şi cântece vesele din capitala dinastiei Zhou și reflectă viaţa reală a oamenilor de rând, setea tinerilor pentru o dragoste sinceră şi frumoasă. Există şi versuri care exprimă interogări ale sclavilor la adresa stăpânilor, care duceau o viaţă de huzur, fără să fie nevoiţi a munci; ➢ Song - cuprinde 40 de poezii dedicate ritualurilor religioase şi comemorative, elogiind meritele şi contribuţia strămoşilor. Din punct de vedere al formei, antologia este alcătuită în marea ei majoritate din versuri de câte 4 caractere chinezeşti. Se întâlnesc adeseori repetiţii, aliteraţii şi rime reluate, aceste procedee dovedind flexibilitatea şi diversitatea stilistică, textele având și un caracter muzical. Autorii poeziilor cǎrţii sunt foarte diverşi, începând de la lucrători şi soldaţi, pânǎ la demnitari, cărturari, oficiali; însǎ multe poezii sunt anonime. Textele din carte aveau diferite destinaţii. O parte serveau ritualurilor de diferite genuri iar altele erau folosite pentru a fi cântate, pentru distracţie și pentru a exprima opiniile autorilor faţă de problemele sociale şi politice. Ulterior cartea a devenit obiect de studiu în şcolile fiilor de nobili, memorarea poeziilor fiind necesară pregătirii culturale a acestei clase. Cartea cântecelor reprezintă un punct de pornire şi un semn al dezvoltării timpurii a literaturii chineze. Volumul are trimiteri la aproape toate compartimentele vieţii sociale din vechimea Chinei, precum: munca şi dragostea, războiul şi înrobirea, asuprirea şi rezistenţa; apoi obiceiuri şi datini, căsnicia, recepţii oficiale, naşterea şi moartea, cinstirea memoriei strămoşilor. Sunt evocate fenomene astronomice, apar aspecte geomorfologice şi de floră şi faună etc.

LITERATURA japoneZǍ Literatura a avut în Japonia rolul de transmitere a gândirii, şi în acelaşi timp a influenţat arta, oferindu-i de multe ori teme şi subiecte. Istoria literaturii reprezintă atât o istorie a gândirii cât şi a sensibilităţii. O trăsătură generală a literaturii japoneze o reprezinta scurtimea. În domeniul poeziei haiku-ul (lung de şaptesprezece silabe) constituie un record pe plan mondial, iar tanka, alt gen poetic scurt (de treizeci şi una de silabe) îl urmează îndeaproape, ambele bucurându-se de o vitalitate deosebită şi în prezent, după multe secole de existenţă. O alta trăsătură a literaturii japoneze o constituie lipsa unor opoziţii puternice, adicǎ: - lipsa opoziţiei protagonist - antagonist în teatru, sau personaj pozitiv – negativ în roman; - lipsa unei distincţii conceptuale între uman şi natural. Japonezul nu se simte în opoziţie cu natura, nu este izolat de ea şi ca atare descrierile de natură nu ocupă o pondere atât de mare şi nu au avut o dezvoltare independentă, ca în literatura europeană; - lipsa unor bariere de clasă în practica genurilor literare. Genurile poetice clasice ca waka, renga au fost practicate de oameni din toate clasele, de la aristocraţi până la soldaţii care păzeau frontiera; - tendinţa de armonizare între individ şi grup. Japonezii tind să se grupeze, evitând antagonismele şi opoziţiile personale; - relaţia de interdependenţă dintre autor şi publicul său. Când o operă literară circulă în cadrul grupului din care face parte autorul ei nu sunt motive de opoziţie între autor şi receptori. Atitudinile grupului sunt premise atât pentru creaţie cât şi pentru receptare şi membrii grupului folosesc coduri comune care uşurează comunicarea şi permit o exprimare eliptică. După introducerea alfabetului kanji (caractere chinezești) din continentul asiatic, scrisul a devenit posibil pentru că nu a existat nici un sistem nativ de scriere. Din acest motiv s-a pornit de la limba chineză clasică; mai târziu caracterele ei au fost adaptate pentru scrierea japoneză și s-a format man'yōgana, prima formă de kana, adică de scriere silabică. Operele create în era Nara includ Kojiki (o istorie pe jumătate adevărată, pe jumătate mitologică a Japoniei), Nihonshoki (o cronică ceva mai acurată în privința adevărului istoric decât Kojiki), și Man'yōshū (o antologie de poezie). Limba folosită în aceste opere diferă semnificativ de cea din perioadele următoare și în privința gramaticii și în cea a fonologiei.

Kojiki (Mărturii despre lucruri vechi) Kojiki (Mărturii despre lucruri vechi) este prima carte japoneză care s-a păstrat integral. A fost terminată şi prezentată la curtea imperială în anul 712, deşi se pare că mai existaseră alte cronici mai vechi, care au ars într-un mare incendiu din anul 645. În anul 720 se compilează şi Nihon Shoki (Cronicile Japoniei), care conţine câteva materiale ce nu fuseseră incluse în Kojiki, ca Prima Constituţie a Japoniei (in anul 604), datorată Prinţului Shōtoku Taishi. Kokiji este format din trei volume (maki, sau suluri de manuscris, în japoneză). Primul conţine legendele despre zei, al doilea prezintă domniile împăraţilor de la primul, Jimmu (660 î.Hr.-585 î.Hr.) până la Ōjin (anii 201-310), iar al treilea de la Împăratul Nintoku (anii 313-399) până la Împărăteasa Suiko (anii 593-628). Cea mai semnificativă şi comentată parte din Kojiki este cea despre zei. Aici ni se povesteşte cum s-au născut şapte generaţii de zei cereşti, din care primele trei sunt reprezentate de zei singuri iar celelalte de perechi de zeităţi, un fel de cupluri frate-soră ca şi în religia egipteană, apoi cinci generaţii de zei tereştri. Prima pereche de zei tereştri, Izanagi şi Izanami va crea primul pământ, Japonia, unde coboară. Descoperind sexualitatea, ei dau naştere multor zei, în primul rând insulele japoneze, divinităţile copacului, ale muntelui, etc. Dar zeiţa Izanami moare dând naştere zeului focului; disperat, Izanagi merge să o caute în regatul morţilor, Yomi no kuni, însă, găsind-o în descompunere fizică, fuge speriat. De-abia scapă de demonii infernului care îl urmăresc, şi când se reîntoarce pe pământ se spală în apele unui râu ca să se purifice. Ȋn acest proces, din ochiul său stâng se naşte zeiţa soarelui, Amaterasu Ōmikami, din cel drept Tsukiyomi no Mikoto, zeiţa lunii şi din nas Susanō no Mikoto, un fel de zeu al furtunii. Amaterasu şi Susanō se află în centrul unuia din miturile cele mai importante din Kojiki: Amaterasu şi sora sa Tsukiyomi se duc pe domeniile care le-au fost destinate, anume cerul şi noaptea, dar Susanō refuză să ia în stăpânire „câmpia mării” care-i fusese menită. Şi, plângând că a fost separat de mama sa, spune că vrea să meargă la ea. Depăşit de situaţie, tatăl său, Izanagi îl goneşte. Susanō urcă în cer pentru a-şi lua rămas bun de la sora sa Amaterasu, dar se poartă atât de urât încât îi supără pe zei şi chiar pe sora sa, care se ascunde în „grota cerească de piatră” aruncând lumea în întuneric. Zeii găsesc un şiretlic prin care o scot pe Amaterasu din peşteră: zeiţa Ame no Uzume dansează şi cântă atât de hazliu, spre veselia tuturor zeilor încât Amaterasu, curioasă, iese din nou afară. Susanō este exilat şi coboară pe pământ; după ce omoară un balaur cu opt capete şi opt cozi, Yamata no Orochi, se căsătoreşte cu prinţesa locului şi se instalează în Izumo, fondând o dinastie.

Tezaurul național al Templului Shinpukuji, Kojiki. Un manuscris după înțelepciunea unui discipol ucenic

Kojiki de Nobunaga Motoi

Unul din descendenţii săi, Ōkuninushi, trece prin multe încercări dureroase, dar până la urmă reuşeşte să îşi impună dominaţia asupra ţării Izumo, şi, ca un erou civilizator, dăruieşte omenirii arta medicinii şi a vânătorii. Mai târziu, Amaterasu îşi trimite nepotul, pe Ninigi no Mikoto, în ţara Tsukushi (Kyūshū de azi). Din el va descinde Kamu Yamato Iwarehiko no Mikoto, care domneşte în ţara Yamato, şi va fi primul împărat al Japoniei, sub numele de Jimmu Tennō. Dintre multe alte mituri ce apar în Kojiki, despre diverse zeităţi şi împăraţi, am putea menţiona povestirea Aventurilor bravului erou Yamato Takeru, fiul celui de-al doisprezecelea împărat, Keikō Tennō. Având o fire impetuoasă, ca să nu spunem chiar violentă, el nu reuşeşte să câştige pe deplin încrederea tatălui său, care îl trimite în misiuni periculoase. Îndeplinindu-şi cu succes misiunea de a pacifica regiunile sălbatice ale Japoniei el moare, epuizat, pe drumul de întoarcere, declarându-şi loialitatea faţă de tatăl său şi dorul de ţara natală, Yamato. Dacă discutăm meritele literare ale legendelor din Kojiki, trebuie să remarcăm faptul că aici apar primele poezii japoneze, atribuite zeilor, cum ar fi Susanō.

LITERATURA PERSANǍ Ȋn epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553 î.Hr.), sistemul religios al epocii a fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii persane. După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și apoi mongolă, se instituie un regim feudal iar literatura se centrează în domeniul celei de curte. Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsi reconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele de dragoste dau epopeii o forță și grandoare incomparabile. Omar Khayyám (1045 - 1122), unul dintre marii oameni de știință ai Orientului, matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise în arabă, este și autorul a circa 250 de catrene. În aceste micropoeme, marcate de melancolie, dezamăgire și scepticism, este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă. Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 – 1283/1291?). Cele două capodopere ale sale, Livada cu fructe și Grădina florilor conțin elemente autobiografice, marcate de o simplitate și naturalețe care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsim aforisme, sfaturi practice sau precepte morale, precum și observații critice asupra oamenilor din acea epocă. Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea. Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Dintre temele liricii sale putem enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spre deosebire de Khayyám, Hāfez este mai optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și eleganța versului.

AVESTA

Douǎ reprezentǎri artistice iraniane ale lui Zarathustra

Avesta este o culegere de texte mitologice și religioase persane, devenită cartea sfântă în Mazdeism și atribuită profetului iranian legendar Zarathustra. Culegerea cuprindea iniţial 21 de cǎrţi, din care au rǎmas una singurǎ completǎ, plus alte patru incomplete. Conţinutul Avestei este variat: texte liturgice, cuvântǎrile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de moralǎ, rugǎciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profeţie asupra sfârșitului lumii, precum și 21 de psalmi. Învățăturile din Avesta s-au transmis oral și au fost strânse și consemnate în scris pe când domneau Sasanizii (sec. III d.Hr.). Scrierea e cunoscută și sub numele de Zend-Avesta (Avesta și Comentar), formată din 4 părți: primele trei părți, care formează Marea-Avesta, cuprind texte liturgice, iar partea a patra, Mica-Avesta, conţine scurte texte religioase, un calendar, formule de rugăciuni ș.a. Redactarea Avestei s-a făcut în limba pehlevi, persana medie, adică limba iraniană din vremea Sasanizilor. Ȋn forma ajunsă până la noi, Avesta cuprinde o parte, considerată cea mai veche – Gatele (Cântări religioase). Învăţătura din Gate este simplă, lipsită de dogmatism şi misticism. Ea vizează viaţa şi comportamentul omului. Aici universul este împărţit în două sfere: reală, corporală, pământească – „lumea lucrurilor“ – şi ideală, spirituală, extrapământească – “de dincolo”. Zarathustra repetă ideea ajutorului şi a sprijinului în ambele lumi, însă Gatele acordă mai mare atenţie lumii reale, învăţăturilor despre viaţă, folos, bogăţie, dreptate. Pe lângǎ importanţa sa documentarǎ, fundamentalǎ pentru religia, cultura și civilizaţia persanǎ anticǎ, Avesta are și o valoare literarǎ, tocmai prin acești psalmi, care amintesc de poezia Vedelor.

LITERATURA ARABǍ În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, o vastă culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri din India, Persia, Egipt și Arabia, culese de-a lungul secolelor de diferiți autori, traducători și literați din diverse țări. Povestirea principală este despre regele persan și noua sa mireasă. Regele, Shahryar, după ce a descoperit infidelitatea primei sale soții a executat-o și a declarat toate femeile ca fiind infidele. A urmat o succesiune de căsătorii cu virgine, doar pentru a le executa în dimineața următoare nunții. În cele din urmă, vizirul său nu a mai găsit nici o virgină dar fiica sa, Șeherezada s-a oferit pe sine ca să fie următoarea mireasă. În noaptea nunții, Șeherezada îi spune regelui o poveste, doar că nu o termină, obligându-și soţul să o lase în viață ca să poată afla finalul poveștii. În noaptea următoare, imediat ce termină de spus povestea, începe alta, repetând astfel obiceiul 1001 de nopți. În final, ea dă naștere a trei fii, iar după cele 1001 de nopți, sultanul îi anulează pedeapsa cu moartea și trăiesc fericiți. Poveștile sunt diverse: includ povestiri istorice, povestiri de dragoste, comedii, tragedii, legende religioase, poeme, parodii și diferite forme erotice. Numeroase povestiri includ Djinni, magicieni și locuri legendare, ce interfereaza cu persoane reale în locuri reale. Câteodată, personajele din povestirile Șeherezadei încep să spună altor personaje o poveste proprie, și acea poveste poate conține o alta, rezultatul fiind o bogată textură narativă a întregii opere. Diferitele versiuni prezintă detalii sau finaluri variate dar toate se termină când regele își iartă soția și îi cruță viața.

LITERATURA GREACǍ EPOCA HOMERICǍ

Ȋn perioada secolelor XII - VIII î.Hr. genul epic cunoaște o mare dezvoltare, prin ciclurile de epopee din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea (care erau cântate şi transmise pe cale orală din generaţie în generaţie) și poemele lui Hesiod, Teogonia (care relatează despre apariţia lumii şi a zeilor) și Munci și zile. Hesiod este părintele poeziei didactice, aşa cum Homer este cel al poeziei epice. În secolele VII-VI î.Hr. se afirmă genuri și specii noi: poezia lirică (Alceu, Safo, Anacreon, Pindar) și fabula (Esop). Alceu a fost un poet liric. Poezia sa este scrisă în dialect eolic. El preferă cântecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă iar strofa cel mai des întâlnită în poeziile sale îi poartă numele, „alcaica". A cultivat însă și lirismul coral. Participând intens la viața politică a cetății, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfățișează ca un iubitor de viață, de petrecere, înclinat uneori spre speculații filosofice. Esop a fost unul dintre cei mai iubiţi înţelepţi ai Greciei antice datorită descoperirii unei metode mai puţin obişnuite de a transmite înţelepciunea, o metodă care includea atât un amestec de proză, morală și înţelepciune populară, cât şi o dimensiune anecdotică şi filosofică, uşor de însuşit şi astfel accesibilă unui cerc larg de oameni. Esop a adus o contribuţie esenţială întregului tezaur fabulistic grecesc, contribuind la îmbogăţirea şi şlefuirea fabulei anonime, impunând-o ca specie literară autonomă. Anacreon a devenit celebru prin imnurile și cântecele de banchet. A scris poezii lirice, care se recitau acompaniate de liră, muzicalitatea acestora fiind conferită de modul de pronunție al dialectului ionic. Poemele sale aveau o măsură metrică deosebită, măsură ce ulterior a fost imitată de mulți poeți universali. Datorită acestor subtilități, poemele sale sunt greu de tradus în limbile moderne. Poezia lui Pindar ilustrează credințele și valorile Greciei Antice, la începutul perioadei clasice. Dintre operele sale s-au păstrat complet numai odele scrise pentru comemorarea sportivilor învingători în întreceri.

iliada Paris, fiul regelui Priam, o declară pe Afrodita cea mai frumoasă dintre zeiţe iar Hera şi Atena hotărăsc să răzbune această nedreptate. Când Paris o răpeşte pe frumoasa Elena de la curtea lui Menelaos, ele se avântă în rǎzboiul troian dintre ahei și troiani, de partea oştilor ahee. Ȋn timpul nunţii Elenei cu Menelaos, toate căpeteniile ahee care râvniseră la mâna ei juraseră că, dacă cineva va păta cinstea lui Menelaos, vor sări în apărarea lui. Astfel, Agamemnon, Ulise, Ahile, Nestor, Diomede, Aiax şi alţii pornesc o expediţie împotriva Troiei, care era condusă de regele Priam. La un moment dat aheii sunt pe cale de a părăsi asediul Troiei şi de a se întoarece acasă dar zeiţa Atena îl incintă pe Odiseu (Ulise) să împiedice retragerea şi să nu-i lase pe troieni să triumfe. Patrocle, cel mai bun prieten al lui Ahile, a împrumutat armele şi platoşa acestuia pentru a-i speria pe duşmani, însă în timpul bătăliei el este ucis de către Hector. Aflând această veste tristă, Ahile a intrat în luptă pentru a răzbuna moartea prietenului său Patrocle. El îl ucide pe Hector şi-i lasă trupul în pulbere, refuzând troienilor dreptul de a-i aduce cinstea cuvenită prin ritualurile funebre. Pe când era noapte bătrânul Priam vine cu daruri bogate la Ahile şi-i cere, prin vorbe pline de durere, trupul fiului său ucis. Acesta acceptǎ să-i înapoieze trupul lui Hector, căruia i se fac funeralii fastuoase. Ȋnsuşi Ahile va fi ucis apoi de Paris, care îi va ţinti călcâiul vulnerabil cu o săgeată otrăvită; el va fi jelit de toţi grecii, timp de 17 zile. Cu ajutorul vicleanului Ulise, cetatea care nu putuse fi doborâtă prin puterea armelor va fi învinsă prin puterea minţii, cu ajutorul calului troian.

odiseea Ulise părăsește, cu 12 corăbii, ruinele orașului Troia, jefuindu-i pe tracii kikoni. Ajunși pe insula Lotofagilor, unii din tovarǎșii lui mănâncă niște fructele fermecate, uitându-și patria. Ulise ajunge cu ceilalţi camarazi pe insula ciclopilor și intrǎ în peștera ciclopului Polifem, unde găsesc de mâncare. S-au ospătat până când ciclopul Polifem s-a întors acasǎ iar ei s-au ascuns în peșteră. Polifem, pentru a le împiedica fuga, barează ieșirea din peșterǎ. Fiind în pericol de a fi mâncați de uriaș, Ulise așteptă până când ciclopul adoarme, apoi cu un buștean îi scoate ochiul, ceea ce atrage dușmănia lui Poseidon, tatăl ciclopului. Fiind orbit, Polifem și-a chemat fraţii în ajutor, spunându-le cǎ a fost rǎnit de “nimeni”, deoarece Ulise așa îi spusese cǎ îl cheamǎ. Ciclopii au plecat supǎraţi iar grecii au putut astfel sǎ fugǎ. Dupǎ ce acosteazǎ pe insula lui Eol, zeul vântului, Ulise primește de la acesta în dar un sac cu vânturi. Ajunși aproape de casă, însoțitorii săi deschid sacul și pornesc o furtună care-i îndepǎrteazǎ de casă. Astfel ajung pe insula vrăjitoarei Circe, care preschimbă echipajul în porci, iar pe Ulise îl reține prin farmecele sale. Ȋl va scapa Hermes, care îl iertase pentru distrugerea Troiei. Întoarcerea acasă este îngreunată și de sirene, ale căror glasuri fermecate îi fac pe corǎbieri să intre în stânci. Pentru a nu auzi cântecul sirenelor, Ulise le cere marinarilor să își astupe urechile cu ceară, iar pe el să îl lege de catarg. Astfel reușește să evite scufundarea corăbiei și sǎ traverseze cu bine strâmtoarea dintre cei doi monștri, Scilla și Caribda. Ajung pe insula lui Helios, zeul soarelui, unde însoțitorii lui Ulise fură din vitele sacre pentru a-și potoli foamea. Ca pedeapsă mor într-o furtună pe mare, din care scapǎ doar Ulise. El ajunge pe insula nimfei Calipso, care îl reține acolo timp de 7 ani. Reușește să părăsească insula cu o plută, pe care însǎ o distruge furtuna produsă de Poseidon iar Ulise naufragiază pe o insulă unde este primit cu drag de Nausicaa, fiica regelui feacilor. Dupǎ douǎ seri, Ulise pleacǎ spre casǎ, încărcat cu daruri. Ajuns acasǎ, zeița Atena îl preschimbă pe Ulise într-un cerșetor, pentru a-l proteja de dușmănia pețitorilor soției sale. Ulise se pregătește pentru întrecerea pețitorilor cu arcul, trofeul urmând a fi chiar soţia lui, Penelopa. Ajutat de fiul sǎu, Telemah și de păstorul Eumaios, Ulise îi pedepsește pe pețitori.

LITERATURA GREACǍ EPOCA ANTICǍ

Profilul literar al epocii a fost dominat de poeţii dramatici, tragici și comici. Cea mai importantǎ trǎsǎturǎ a creaţiei dramatice era preocuparea poeţilor de a înfǎţisa oamenii în acţiune. Teatrele grecesti erau amenajate în aer liber și erau situate pe pantele unei coline, care sprijinea bǎncile din theatron și care închidea orchestra circularǎ, unde evolua corul. Teatrul de la Epidaur pǎstreazǎ cel mai bine aspectul unui teatru din epoca anticǎ. Retorica avea o mare importanţǎ în acele timpuri. Cine nu avea talent oratoric apela la retorii de profesie. Istoricul Tucidide vorbește depre marele talent oratoric al lui Pericle. Aristofan l-a numit, din aceleași motive, Olimpianul. La Atena, cei mai înalți magistrați ai cetății, arhontele eponim și arhontele rege, pregăteau cu mult timp înainte reprezentațiile care urmau să aibă loc. Nicio femeie nu juca în tragedie sau comedie. Toate rolurile feminine erau jucate de bărbați. Eschil, Sofocle și Euripide sunt reprezentanții cei mai de seamă ai tragediei clasice grecești. Orestia lui Eschil, Oedip rege a lui Sofocle și Medeea lui Euripide se joacă și astăzi pe scenele lumii și rămân modele pentru scriitorii contemporani. Cratinos este primul care a organizat reprezentații comice la Atena în epoca lui Pericle, apropiindu-le de forma lor clasică. Cratinos l-a atacat vehement pe Pericle, pe care îl numea „fiu al lui Zeus și al Discordiei”, pentru tendințele sale de a folosi mijloace violente în atingerea scopurilor. Comedia greacă a atins perfecțiunea prin Aristofan. În Păsările, Lisistrata, Broaștele defilează prin fața noastră fruntași politici, poeți, oameni de cultură, țărani, meseriași și zei coborâți la rangul unor muritori de rând. Opera lui Aristofan constituie o sursă valoroasă pentru cunoașterea societății din epoca clasică.

PǍSǍRILE Comedia Pǎsǎrile, reprezentatǎ în anul 414 î.Hr, ne înfǎţișeazǎ doi atenieni, Vorbǎ Dulce și Trage Nǎdejde, care nemulţumiti de traiul din capitalǎ pornesc în lume în cǎutarea lui Tereu, pentru a afla unde ar putea gǎsi o cetate liniștitǎ, unde sǎ trǎiascǎ în pace. Dupǎ o cǎlǎtorie, în care le slujesc drept cǎlǎuzǎ douǎ pǎsǎri, ei dau de Tereu, acum preschimbat în pupǎzǎ. Se fac prezentǎrile cuvenite, prilej cu care cǎlǎtorii își spun necazul. Cucuveaua o cheamǎ pe soţia sa privighetoarea, care strânge toate pǎsǎrile la sfat. Dupǎ o discuţie cu adunarea înaripatǎ, atenienii gǎsesc cǎ viaţa zburǎtoarelor e cea mai fericitǎ și le propun sǎ întemeieze un mare stat între cer și pǎmânt: Cetatea cucului din nori. Propunerea lor este acceptatǎ, pǎsǎrile clǎdesc cetatea în vǎzduh, pe care o împrejmuiesc puternic cu ziduri de cǎrǎmidǎ astfel încât niciun pǎmântean și niciun zeu sǎ nu intre neinvitat. Din Atena o serie de preoţi care exploateazǎ prostia credincioșilor, poeţi decadenţi, avocaţi, muzicanţi revoluţionari, precum și soli din partea zeilor (ameninţaţi sǎ moarǎ de foame fiindcǎ fumul jertfelor de pe pǎmânt nu mai ajungea pânǎ la cer) cer voie sǎ intre in noul stat dar sunt alungaţi. Vorbǎ Dulce dorește ca Sceptrul Lumilor sǎ fie cedat pǎsǎrilor iar în cele din urmǎ, solii zeilor neavând încotro, se învoiesc sǎ primeasca condiţiile. Piesa se încheie cu întoarcerea lui Vorbǎ Dulce din cer, de unde aduce cu sine pe Basileia. Ȋn jurul lui se fac pregǎtiri de nuntǎ și se cântǎ Himeneul. Pǎsǎrile este o parodie îndrǎzneaţǎ nu numai a pǎmântului, ci și a celor ce se petrec în Olimp. Vestea pe care o primea Iris, dupǎ ce rǎtǎcise prin noua împǎrǎţie a pǎsǎrilor, cǎ domnia vechilor zei s-a sfârșit, trebuia cu tot caracterul ei glumeţ sǎ fi cutremurat sufletul oricǎrui atenian pios.

LITERATURA GREACǍ EPOCA ELENISTICǍ

În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a textelor. În perioada elenistică s-au dezvoltat foarte mult știinţele, în special matematica. Este perioada în care Euliclid alcǎtuiește cele 13 cǎrţi ale lucrǎrii sale numite Elemente matematice. Cartea este o capodoperǎ a metodei didactice și va fi folositǎ ca manual de cǎtre viitorii matematicieni, pânǎ în epoca modernǎ. Înmulţirea numǎrului de biblioteci și difuzarea tot mai largǎ a cǎrţilor a avut o influenţǎ hotǎrâtoare asupra literaturii epocii. Erudiţia a coplesit totul și s-a fǎcut simţitǎ importanţa tradiţei în toate genurile literare. Filologii s-au aplecat asupra textelor vechi, înlǎturând interpretǎrile, refacând formele autentice și clarificând dificultǎţile de interpretare. Imnurile lui Calimah sunt cele mai cunoscute poeme ale epocii. Ele sunt bogate în sugestii erudite și au o formă minuțios elaborată. Cu toate acestea, nu erau opere de cabinet, ci erau citite în public cu ocazia sărbătorilor religioase. Acest lucru demonstrează capacitatea intelectuală și culturală medie a auditoriului din epoca elenistică. S-au născut specii literare noi, precum mimul și idilele. Mimul presupunea personaje în acțiune și se putea recita în cenacluri sau reprezenta pe estradele din bâlciuri și piețe. Idilele sunt scurte poeme epico-dramatice. S-au păstrat integral Idilele lui Teocrit, care s-au bucurat de succes și în posteritate. Poezia a devenit un joc rafinat, în care se îmbinau cu grijă termeni rari și dificili, cunoscuți sub numele de „expresii” sau “glossai”. Publicul era, la rîndul său, experimentat în arta cuvintelor. De aici, o intensitate care obosește cititorul pentru că nu slăbește niciodată. De aceea, în epocă a fost preferat poemul scurt în detrimentul epopeilor de până atunci.

IDILELE Ȋn Idilele lui Teocrit, păstorii (sau ţăranii) se comportǎ conform statutului lor social, într-un cadru mai puţin convenţional decât acela cu care ne obișnuise literatura alexandrină, încât aceștia se transformă în individualităţi rustice, de sine stătătoare. Figuri și gesturi caracteristice ale unei astfel de lumi devin memorabile: unul își asmute cu o fluierătură câinele pe fata care îi bombardase oile cu mere, altul intră în scenă îmbrăcat într-o piele de ţap mirosind a chiag proaspăt și ţinând în mână o bâtă de măslin, câţiva se întreţin asupra meritelor și defectelor stăpânilor lor, fără să facă economie de proverbe, alţii își duc vitele la apă sau le mulg etc. Marea sensibilitate a autorului conservă puritatea și intensitatea sentimentelor acestora. În idila Muncitorii sau Secerătorii, al căror subiect îl formează un concurs literar, schimbul de replici dintre cei doi lucrători scoate în relief două temperamente distincte: Milon, un ţăran cu simţul realităţii, care își vede conștiincios de treabă și Buceu care, prins în plasa farmecelor „drăguţei Bombyca” face totul pe dos. O altă idilă, Thyrsis, începe cu conversaţia dintre un păstor de capre și păstorul-poet, Thyrsis. Temându-se să cânte din nai, pentru a nu tulbura odihna zeului Pan, care dormea după prânz, păzitorul de capre îl roagă pe Thyrsis să cânte el, oferindu-i un vas din lemn de iederă. Descrierea faimosului dar, realizată după modelul clasic al scutului lui Ahile ocupă toată partea întâi a lucrării. După acest fragment narativ, ce facilitează cunoașterea structurii idilei lui Teocrit, cea de a doua parte a operei cuprinde revărsarea lirică propriu-zisă, cântecul de dragoste și de moarte al lui Dafnis, patronul mitic al păstorilor din Sicilia, intonat de către Thyrsis. Iubind dar fugind de iubire, Dafnis refuză să-și dezvăluie taina animalelor, oamenilor și zeilor, care au venit să-i plângă sfârșitul. Teocrit receptează natura cu toate simţurile, încât tablourile de ansamblu se constituie dintr-o aglomerare de imagini vizuale, auditive, motorii, ce reușesc să redea farmecul și splendoarea peisajului, încântarea și mulţumirea sufletească pe care acesta o inspiră. Imaginea sfârșitului de vară din cea de a șaptea idilă, este concludentă. Din alăturarea și amestecul de miresme cu freamăt de arbori, de zumzet de insecte cu clipocit de ape și cântece de păsări, de irizări cromatice cu troiene de roade, se încheagă acea planturoasă atmosferă văratică, creaţie a unui spirit solar, în care toate detaliile se aud, se văd sau se percep distinct, în ciuda impresiei de suprapunere sau de întrepătrundere.

LITERATURA ROMANǍ

PERIOADA PRECLASICǍ Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica acesteia conținea: viața, moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toate acestea sunt cântate în creații lirice, cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea populară este surprinsă în proverbe și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de descântece, incantationes, și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest gen s-au transmis din generație în generație Legenda lui Romulus și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați. Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o notă mai puțin religioasă. Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă. Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după modelele grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus și Quintus Ennius. Deși încă se mai resimte influența literaturii grecești, romanii realizează o literatură originală. Cnaeus Naevius (270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii, tragedii, dar și pe cel epic, prin care prelucrează legendele grecești și romanele. În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Pictor (254 î.Hr.-?), Lucius Cincius Alimentus și alții. În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).

LEGENDA LUI ROMULUS ȘI REMUS Romulus și Remus au fost copiii lui Rhea Silvia, fiica regelui Numitor din Alba Longa. Alba Longa este un oraș mitologic, localizat pe muntele Alban, în sud-estul viitoarei Rome. Ȋnainte de nașterea gemenilor, Numitor a fost ucis de cǎtre fratele sǎu mai mic Amulius, care a obligat-o pe Rhea sǎ devinǎ vestalǎ, pentru a nu putea da naștere unor posibili rivali la titlul sǎu. Totuși, Rhea a rǎmas însǎrcinatǎ cu zeul rǎzboiului Marte și le-a dat naștere lui Romulus și Remus. Amulius a cerut ca sugarii sǎ fie înecaţi în Tibru, însǎ aceștia au supravieţuit și au ajuns la mal, la poalele muntelui Palatin, unde au fost alǎptaţi de o lupoaicǎ, pânǎ când au fost gǎsiţi de ciobanul Faustulus. Crescuţi de Faustulus și nevasta sa, gemenii au devenit mai târziu liderii unei trupe de tineri ciobani rǎzboinici. Dupǎ ce au aflat adevǎrata lor identitate, ei au atacat orașul Alba Longa, l-au ucis pe maleficul Amulius și l-au repus pe tron pe bunicul lor. Dupǎ aceea gemenii au decis sǎ întemeieze un oraș pe locul în care fuseserǎ salvaţi când erau copii. La scurt timp, au ajuns sǎ se certe și Remus a fost ucis de fratele lui. Romulus a devenit astfel conducǎtorul așezǎrii, care a fost denumitǎ “Roma”, dupǎ numele sǎu. Pentru a popula orașul, Romulus a oferit azil fugarilor și exilaţilor. Ȋn Roma însǎ lipseau femeile, astfel cǎ Romulus a invitat tribul vecin al sabinilor sǎ participe la un festival și le-a rǎpit femeile. Astfel a început un rǎzboi, însǎ femeile sabinilor au intervenit pentru a-i împiedica pe bǎrbaţii din trib sǎ captureze Roma. A fost semnat un tratat de pace, iar comunitǎţile au fuzionat sub conducerea comunǎ a lui Romulus și a regelui sabinilor, Titus Tatius. Moartea prematurǎ a lui Tatius, probabil provocatǎ de Romulus, l-a lǎsat pe acesta în postura de rege unic. Dupǎ o domnie lungǎ și plinǎ de succese, Romulus a murit în circumstanţe obscure. Mulţi romani au crezut cǎ el a fost transformat în zeu și l-au divinizat sub forma zeitǎţii numite Quirinius.

LITERATURA ROMANÂ SECOLUL I Ȋ.hr.

Cicero

Cicero îl denunță pe Catilina, frescă de Cesare Maccari

În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale - dintre care menţionez Catilinarele și Filipicele - poate fi considerat cel mai mare orator roman. Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările Commentarii de Bello Gallico și Commentarii de Bello Civile, vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu numai narațiunii. Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf roman important. Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (87- 54 î.Hr.) și Titus Lucretius Carus (99 - 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic De rerum natura. Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.

Commentarii de Bello Gallico Commentarii de Bello Gallico sunt cronici scrise de Caesar despre războiul de ocupare a Galiei și conţin o relatare la persoana a treia a celor 9 ani petrecuți de acesta în Războaiele Gallice. Lucrarea constituie o descriere a bătăliilor și intrigilor care au avut loc pe frontul din Gallia, în conflictele dintre romani și populațiile autohtone. Termenul de “gali” are multiple semnificații pe parcursul operei. Este folosit pentru a denumi populația Galliei, care îngloba Franța, Belgia și Elveția de azi dar uneori Caesar face referire la celți, pe care romanii îi numeau tot “gali”. Prima carte a operei se referă la războaiele cu helveții. Caesar descrie Gallia și pe helveți, adversarii direcți ai romanilor, prezentând campanile împotriva acestora. Helveții sunt descriși ca o populație alpină violentă, care, migrând dinspre Alpi spre centrul Galliei, provoacă stricăciuni. În replică, Caesar se impune prin forță, arătându-le helveților că nu îi va tolera și încearcă să îi facă să se retragă înapoi înspre Alpi. Aceștia ripostează formând o coaliție tribală împotriva romanilor, care până la urmă se vor vedea alungați din Provence de către helveți. Celelalte cărți prezintă campanile împotriva veneților, aquitanilor, popoarelor germanice și bretonilor. Se vorbește despre invazia din Bretania, despre răscoalele repetate ale galilor, despre victoria asupra lui Vercingetorix în Alesia etc. Campaniile amintite începeau vara, prin construirea de fortărețe și aprovizionarea cu grâne și se încheiau iarna, când Caesar se întorcea la cartierul său general pentru a pune la punct strategia perioadei următoare. Adversarii săi erau diferitele armate ale triburilor autohtone, grupate în alianțe cǎrora le creșteau numărul combatanților până la 100.000. Majoritatea luptelor se încheiau cu victoria armatei romane, organizate în legiuni, superioare prin disciplină, tactică, organizare, antrenament, experiență în luptă și prin armamentul pe care îl avea la dispoziție. Unele lupte nici nu aveau loc, deoarece adversarii erau înspăimântați de armata romanǎ, din fața căreia preferau să se retragă. După ce cucereau un anumit teritoriu, soldații lui Caesar, ucideau bărbații iar femeile și copii erau vânduți ca sclavi.

LITERATURA ROMANǍ epoca lui augustus

Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de Munci și zile ale lui Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său, Aeneas, evocă momente importante ale istoriei naționale. Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți poeți romani a scris epode, satire, ode și epistole. Dintre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad Pisones, cunoscută ulterior sub numele de Ars poetica și în care sub forma unui tratat de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas Boileau-Despréaux în lucrarea sa L'Art poétique. Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme erotice, Amores, Heroides și Ars amandi. În perioada exilului scrie Tristele și Ponticele. Într-o altă etapă a creației sale compune marea frescă a Metamorfozelor. Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producții specifice genului latin. A servit ca izvor de inspirație pentru scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare și Goethe, precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat izvoarele literaturii grecești și latine.

BUCOLICELE Publius Vergilius Maro a fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), consideratǎ epopeea naţionalǎ a romanilor. Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operǎ aparţinând cu siguranţǎ lui Vergilius, sunt compuse din 10 cǎrţi și reflectǎ certe influenţe epicureice. A fost scrisǎ între anii 42 î.Hr. și 39 î.Hr. sub influenţa evenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, dupǎ campania din nordul Italiei, au fost expropriate terenuri agricole pentru a împroprietǎri pe veteranii bǎtǎliei de la Filippi. Sub forma unui dialog între doi pǎstori, Tityrus si Meliboeus, Vergilius evocǎ dificultǎţile ţǎranilor deposedaţi de pǎmânt. Se pare cǎ poetului însuși i se confiscase o parte din pǎmânturile familiei, fiindu-i redate la intervenţia împǎratului Octavian Augustus în persoanǎ. Ȋn poem sunt descrise priveliști naturale, scene din viaţa pǎstorilor și agricultorilor, se glorificǎ virtuţile Romei și personalitatea lui Augustus.

GEORGICELE Georgicele (Georgica, din limba greacǎ: gé "pǎmant" + érgon "lucrare" = georgós "agricultor") este o operǎ didacticǎ în patru cǎrţi scrisǎ în hexametri, compusǎ între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea agriculturii italice. Astfel, prezentând frumuseţile vieţii și muncii de la ţarǎ, poetul urmǎrește sǎ readucǎ pe ogoare mulţimea de ţǎrani care își pǎrǎsiserǎ locurile natale, pentru a deveni "clienţi" ai persoanelor înstǎrite din Roma. Vergilius a folosit izvoare din literaturile greacǎ și latinǎ: Hesiod - Erga kai Hêmerai (Lucrǎri și Zile), Teofrast - Historia Plantarum (Istoria plantelor), Cato cel Bǎtran - De re rustica (Asupra vieţii la ţarǎ), Varro Rerum rusticarum sive De agricultura (Lucruri de la ţarǎ sau Despre agriculturǎ), Lucreţiu De rerum natura (Despre natura lucrurilor). Cele patru cǎrţi ale operei trateazǎ urmǎtoarele teme: I. Cultivarea pǎmântului și pǎstoritul; II. Cultivarea plantelor, în special a viţei de vie și a mǎslinilor; III. Creșterea animalelor; IV. Descrierea apiculturii, cu o metafora cuprinzând o viziune stoicǎ asupra vieţii în societate.

ENEIDA Eneida (Aeneis), alcǎtuitǎ din hexametri în 12 cǎrţi, este consideratǎ epopeea naţionalǎ a romanilor, bazatǎ pe legenda conform cǎreia, Enea, erou troian de origine divinǎ (era fiul zeiţei Venus), dupǎ cǎderea Troiei și lungi peregrinǎri, ajuns în Latium pe ţǎrmurile Italiei, fondeazǎ o colonie, din care va rezulta mai târziu Roma. Conform legendei, fiul sǎu, Ascanius, va întemeia cetatea Alba Longa. Fiica unui rege al acestei cetǎţi, Rea Silvia, va da naștere celor doi gemeni, Romulus și Remus, fondatorii Romei. Cele 12 cǎrţi ale epopeei sunt grupate în douǎ pǎrţi: ➢ Primele șase cǎrţi înfǎţișeazǎ evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rǎtǎciri pe mare. Dupa ce flota lui Enea este aruncatǎ de furtunǎ pe ţǎrmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi gǎzduiește pe troieni. Didona se îndrǎgostește de Enea, acesta însǎ - în urma îndemnului lui Jupiter - o pǎrǎsește pentru a-și îndeplini menirea întemeierii unui stat înfloritor în Italia. Dezamǎgitǎ, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia lui Enea; ➢ Ȋn ultimele șase cǎrţi se povestește debarcarea lui Enea în Italia, la gurile Tibrului. Aici se cǎsǎtorește cu Lavinia, fiica regelui din Latium, Latinus. Turnus, conducǎtorul rutulilor și logodnicul Laviniei, pregǎtește rǎzboiul contra lui Enea. Din aceastǎ luptǎ, eroul troian cu ajutorul lui Jupiter și la insistenţele lui Venus - iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice. Virgiliu a murit înainte de a-și desǎvârși opera. Augustus a dat ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, sǎ nu distrugǎ manuscrisul - cum dorise Virgiliu - ci sǎ-l publice ca atare, cu un minimum de prelucrǎri. Chiar neadusǎ la perfecţiune, Eneida a fost recunoscutǎ de la început drept una din capodoperele literaturii, alǎturi de epopeele homerice, Iliada și Odiseea, care i-au servit ca model, influenţând generaţiile ulterioare de scriitori, pânǎ în perioada Umanismului.

importanŢA ANTICHITǍŢII Între civilizaţiile antice au existat legături permanente care s-au materializat prin răspândirea scrierii, influenţa reciprocă a literaturii şi artei. Antichitatea ne-a transmis realizări extrem de importante care au determinat dezvoltarea civilizaţiei în ansamblu. Datorită ingeniozităţii popoarelor antice au apărut sulurile de papirus, tăbliţele de lut şi pergamentul. În Antichitate a fost inventată scrierea, graţie căreia gândirea, descoperirile oamenilor, evenimentele istorice au putut fi conservate pentru posteritate. Popoarele antice au inventat teatrul (comedia, tragedia, reprezentaţiile muzicale). Ele au stat la originea poeziei (poezia lirică, elegia, epopeea etc.) şi filosofiei. Au fost inventate cifrele, calculul, primele sisteme de greutăţi şi măsură. Setea de cunoaştere a omului a dus la apariţia ştiinţelor: astronomia, medicina, matematica, geometria, istoria, geografia. În Antichitate au apărut două forme esenţiale ale religiei: politeismul (la egipteni, mesopotamieni, greci, romani etc.) şi monoteismul (oroastrismul, vaishnavismul, iudaismul, budismul, religia geţilor antici, creştinismul etc.). Credinţele religioase au inspirat primele texte şi primele capodopere ale literaturii. În Antichitate a apărut Creştinismul – una dintre religiile universale ale contemporaneității. Închei această incursiune în literatura popoarelor antice cu un citat al doamnei culturii româneşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care spunea că: „În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.“

BIBLIOGRAFIE ➢ Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol I, Editura Saeculum, Bucuresti, 2002; ➢ Octavian Simu, Civilizaţia japonezǎ tradiţionalǎ, Editura Herald, București, 2012; ➢ Andreea Lupu, Luiza Marinescu, Introducere în teoria literaturii, Editura Fundaţia România de Mâine, București, 2008; ➢ D. M. Pippidi, Formarea ideilor literare în antichitate, Schiţǎ istoricǎ, Editura Polirom, București, 2002; ➢ Miron Ciho, Scribul în literatura faraonicǎ, Editura Universitǎţii din București, București, 2008; ➢ Eugen Cizek, Evolutia romanului antic, Editura Univers, București, 1970; ➢ Iulia Waniek, Introducere în literatura japonezǎ – perioada veche, Editura Pro Universitaria, București, 2013; ➢ https://www.wikiwand.com/ro/Istoria_literaturii; ➢ https://ro.wikipedia.org/wiki; ➢ https://dvoris.ru/ro/trend-sezona/drevne-yaponskaya-civilizaciya-drevnyaya-yaponiya-kultura-i-obychai-ostrovov; ➢ https://m.moldovenii.md/md/section/401; ➢ http://literaturapopoarelor.blogspot.com/2011/07/mahabharata.html; ➢ https://istoriiregasite.wordpress.com; ➢ https://cultural.bzi.ro/opera-poetului-roman-publius-vergilius-maro-20788; ➢ https://worldlitterature.wordpress.coml; ➢ http://www.psi-words.com/2013/06/07/poeme-persane; ➢ https://cyd.ro/literatura-persona; ➢ http://mythologica.ro/cartile-mortilor; ➢ http://epochtimes-romania.com/news/du-fu-poetul-intelept-al-chinei---213757.