Istoria Literaturii [PDF]

Zitiervorschau

ISTORIA LITERATURII Literatura egipteană Page | 1

Fragment din Cartea Morților, 300 î.Hr. Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Sunt reflectate realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade ale istoriei egiptenevechi sub forma unei mari varietăți de opere literare dintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile. Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii la legendele despre viața zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult loc sentimentului de venerație a naturii, iar în final să se ajungă la imagini din viața cotidiană. Încep să fie utilizate figuri de stil ca: metafora, aliterația, comparația. Atribuită lui Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă a cultului solar în scopul limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton, adevărată capodoperă a antichității, aduce imagini vii din realitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii și popoare, al binefacerii, al fertilității și al păcii. Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literatura universală, realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâta exactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai complet tablou al vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre cele mai valoroase este Povestea celor doi frați, un realist și sugestiv tablou al vieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului. GANDIREA PRE-FILOSOFICA GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE

1

GANDIREA PRE-FILOSOFICA Elemente de gandire pre - filosofica pot fi gasite in cultura egipteana intr-o masura mai Page | 2 consistenta decat in cea mesopotaniana. Inca din epoca Regatului Vechi, natura le aparea egiptenilor ca un corp unitar si ordonat. Dar ordonat nu de zei, ci de Maat, care este nu numai principiul ratiunii si al justitiei ci si al ordinei si organizarii lunii. In aceeasi epoca au aparut si atitudinii de scepticism religios. In ŖSfatuirea unui om desnadasnuit cu sufletul sauŗ- unul din textele cele mai interesante din literatura egipteana Ŕ gandirea laica, eliberata de rigorile teologice, pune la indoiala dogma nemuririi sufletului si denuntand starea generala de decadenta a vremii, proclama ca singure valori onestitatea si generozitatea Ŕ si conclude cu recomandarea: ŖPertece-ti ziua in veselie si da uitarii grijileŗ. (cit in Vercoutter, 2002). Tot in aceasta perioada a trait si Ptah-hotep, primul moralist din istorie cunoscut, autorul unor ample ŖInvataturiŗ, continand norme de conduita etica si politica. In perioada Regatului Mijlociu, odata cu aparitia scrierilor de matematica (Papirusul Phind) se afirma tot mai mult gandirea abstracta, ideea cognoscibilitatii lumii independente de normele si prescriptiile preotilor, deci, o incredere in gandirea individuala, libera, rationala. S-a remarcat ca tot acum egiptenii au inceput sa intrevada relatiile matematice intre lucruri ca o performanta universala, in timp ce ideile de repetabilitate, de necesitate de universalitatea relatiei constituie tot atatea premise care vor duce mai tarziu la formularea principiului de Ŗlegi si legitateŗ. Cu epoca Regatului Nou a aparut un filon idealist in speculatiile asupra temei Ŗinceputurilorŗ: element primordial nu mai este acum apa, deci un element material ( ca in comogonia heliopolitana) ci zeul Ptah principiu abstract si unic al tuturor formelor si lucrurilor. Dar atitudinea filosofica a egiptenilor e mai variata si mai independenta de teologie decat s-ar crede. Un exemplu in acest sens este acel ŖCantec al harpistuluiŗ care, ramanand indiferent la normele de viata pioasa si la dogmele teologiei cu privire la viata de dincolo, recomanda o comportare hedonista Ŗsporeste inca si mai mult placerile pe care le ai!ŗ. (cit in Wilson, 1995). Un carpe diem- avant la lettre: din secolul al xxi- lea i. e. n. In ultimele epoci ale istoriei Egiptului Antic, Spiritul religios a slabit. Gandirea logica a facut progrese , ajungand la concluzii de nuanta materialista chiar si in cosmogonie. Diodor din Sicilia (si alti scriitori antici care au cunoscut Egiptul) ne informeaza despre credintele egiptenilor care sustineau ca Ŗun sol atat de propice ca al Egiptului a trebuit sa genereze primii oameniŗ. (cit in Drimba, 1998). Ploile mari, temperate datorita climei calde au facut aerul foarte potrivit pentru nasterea initiala a animalelor, - dealtminteri, filosofi greci din cei mai mari au tinut sa cunoasca stiinta si gandirea egipteana (care vor lasa urme in opera lor), este pentru ca la acea data egiptenii Ŕ cum scria 2

Herodot- erau Ŗcei mai inteleptiŗ si Ŗcei mai invatatiŗ oameni, Ŗmult mai isteti la minte decat eleniiŗ (Istorii, ii, 4, cit in Drimba, 1998). GANDIREA EGIPTEANA IN TEXTE LITERATURA IN EGIPTUL ANTIC

Page | 3

Civilizatia Egiptului antic a impresionat adanc pe toti cei care au intrat in contact cu ea, prin realizarile arhitectonice, prin arta sa atat de desavarsita, dar mai ales prin trecutul sau prestigios. Si cu milenii in urma, filozofii greci au fost intrigati de enigmaticele hieroglife sapate pe coloane, pe obeliscuri, pe statui si pe zidurile templelor. Dar nici grecii, nici romanii n-au cunoscut sensul acestei scrieri misterioase si nu au putut, prin urmare, afla prea multe despre creatiile literare ale vechilor egipteni. Se stie ca, de abia la inceputul secolului al IX-lea, un invatat francez, Jean Francois Champollion, a reusit sa dezlege taina scrierii hieroglifice, si de atunci au inceput sa fie citite nenumarate opere literare lasate noua de vechiul Egipt, despre a caror existenta se stia din relatarile lui Herodat si Diodor din Sicilia. Asa cum s-a remarcat demult, nici un popor din anichitate nu a fost atat de cuprins de Ŗpatimaŗ scrisului ca vechii egipteni. Acest fapt se datora in parte si existentei la ei in tara a unui material de scris ieftin si abundent, papirusul, o planta inrudita cu papura de la noi, ale carei tulpini, asezate unele langa altele, erau umezite si batute cu maiul, pana cand se forma o foaie pe care se putea scrie dupa uscare. Pe de alta parte, caracterul decorativ al scrierii hieroglifice si asemanarea sa cu arta picturii o facea sa fie un mijloc natural de ornamentatie. De aceea, in temple si mormite nu se afla aproape nici un perete care sa nu fie acoperit cu inscriptii. Dar, din imensa masa de scrieri egiptene pe papirus nu ni s-a pastrat decat o mica parte, si anume acelea care nu au fost nimicite de vremuri si de climatul umed sau de inundatiile din delta Nilului, adica din partea cea mai populata a Egiptului. Cele mai vechi texte literare care ni s-au pastrat sunt asa-zisele Texte ale piramidelor. Versiunile cele mai vechi ale acestora fiind gasite gravate pe peretii launtrici ai piramidelor construite de faraonii din dinastiile a IV a si a VI a. Aceste inscriptii, in cea mai mare parte foarte vechi, se refera exclusiv la soarta dupa moarte a faraonilor si reprezinta descantece si vraji gratie carora faraonul va putea deveni un zeu muritor. Ulterior, aceste formule magice au fost preluate si de nobili, care in timpul dinastiilor a IX a si a XI a au pus sa se scrie multe din aceste texte magice in interiorul sicrielor mari de lemn in care erau inmormantati. Acestea sunt Textele sarcofagelor care cuprind si ele descantece si formule magice pentru a-l feri pe raposat de foame, de sete, de numeroasele primejdii de acolo dar si spre a obtine bucurii, fericire si nenumarate placeri dupa moarte. Alte texte din aceeasi sursa si de acelasi gen constituie nucleul unei colectii de scrieri pe care egiptologii au numit-o Cartea mortilor. Aceasta este o colectie de texte eterogene cuprinzand descantece, farmece, formule magice dar si imnuri catre Osiris si Ra, care aveau ca scop sa fereasca pe raposat de o soarta rea pe lumea cealalta si sa-i asigure fericirea si nemurirea. Aceasta Carte a mortilor era asezata in mormintele egiptenilor cu stare, pentru ca raposatul, sau

3

mai exact Ka-ul (sufletul) sau sa rosteasca aceste vraji sau descantece dupa moarte pentru a obtine astfel viata vesnica. Ni s-au pastrat si alte carti din aceasta literatura magica nu lipsita de o intensa putere de evocare si de metafore din cele mai vii, pe langa multe elemente fantastice. Asa sunt cartile numite: Ritualul slujbei zeilor, Cartea despre ce este in lumea de apoi, Cartea portilor, Nimicirea Page | 4 oamenilor, apoi numeroase Ŗpapirusuri magiceŗ cuprinzand vraji si descantece folosite in viata de toate zilele. Mult mai insemnate pentru istoria literara sunt insa scrierile lipsite de cuprins magic sau sacral, caci aceste carti erau citie cu puternic interes de egiptenii vechi, intr-atat incat exemplare din aceste scrieri erau asezate in morminte pentru ca raposatul sa se desfete citind postum aceste opere literare. Literatura egipteana a luat nastere si a inflorit insanul credintelor religioase, dar s-a extins cu rapiditate, cuprinzand intreaga viata de zi ci zi. Operele literare au ocupat un loc de seama in gandirea si civilizatia egipteana. Stilul literar rafinat reprezenta o mandrie pentru scriitor, si incantare si apreciere pentru cititor. Literatura veche egipteana cuprindea aproape toate aspectele vietii. Operele literare erau impartite pe Ŗgenuriŗ. Astfel existau: nuvele, povestiri scurte, poezii, poezii folclorice, de dragoste, proverbe si invataturi, si meditatii filozofice. Structura era alcatuita din: titlu, introducere, cuprins si incheiere. In plus, ei mai scriau si piese, poezii dramatice, cantece, imnuri religioase si poezii de dragoste, descriau natura, luptele eroice sau preaslaveau regele, precum si cantece de munca, pentru lucratori, fermieri. Literatura egipteana a constituit sursa de inspiratie pentru literatura lumii. In literatura egipteana veche exista o poveste datand din timpul Regatului Mijlociu (2022 Ŕ 1850 i.e.n). Aceasta perioada a furnizat un numar mare de scriitori si ganditori in cultura egipteana. Povestea este intitulata ŖMarinarul si insula comoriiŗ. Este narata povestea unui marinar egiptean al carui vas se scufunda si toti oameii de la bord mor. Ca unic supravietuitor, eroul locuieste o perioada pe o insula pustie, gaseste o comoara, se intoarce acasa si insula se scufunda misterios dupa plecarea sa. Cei care studiaza literatura comparata sunt de parere ca atat structura, actiunesi tema generala a acestei opre a inspirat mari autori clasici si romantici din intreaga lume in operele lor in care invoca aventuri in cautarea unor comori, sau eroi care traiesc singuri pe o insula izolata. Un exemplu bun este cel al lui Robert Louis Stevenson cu ŖInsula comoriiŗ. Se povesteste despre Jim Hawkens care gaseste o harta a unei comori ingropata pe o insula pustie. Un alt exemplu este cel al autorului francez Alexandere Dumas si ŖContele de Monte Cristoŗ. Aceasta povestire il are ca personaj principal de Ddmond Dante care trece prin multe aventuri palpitante in incercarea de a gasi o comoara ascunsa pe insula pustie Monte Cristo. In final, eroul gaseste comoara si se intoarce acasa cu bine. in mod suprprinzator, vasul eroului purta numele ŖFaraonŗ.

4

Povestea Cenusaresei apare in abundenta in multe opere folclorice si literare in toata lumea. Cea mai frumoasa si mai cunoscuta versiune le apartine fratilor Grim. Povestea Cenusaresei, cu aceeasi tema centrala apare inunele opere literare ale Egiptului Antic pe papirusuri si avand diverse variante. Prima aparitie a povestirii dateaza din perioada celei de-a Patra dinastii in secolul 26 i.e.n. Iar o copie datand din Regatul Nou intre secolele 16-12 i.e.n a fost de asemenea gasita. Page | 5 Aceasta copie contine o descriere a umilintelor si torturii la care era supusa Cenusareasa de catre mama sa vitrega. Un alt papirus din secolul al 6 lea i.e.n contine aceeasi povestire. Vechii egipteni au fost primii care au creat opere dramatice - un document egiptean datand din secolul 32 i.e.n. este primul text dramatic din istoria omului pe pamant. Acesta se afla in prezent la British Museum si contine un dialog filozofic dramatic intre zeitatile Egiptului antic cu privire la procesul creerii lumii si sistemului cosmic al lucrurilor si fiintelor. Ceea ce este iumitor este ca dialogurile dintre zei sunt scrise intr-un mod foarte similar cu cel al dramei clasice europene. Ce e si mai interesant este faptul ca aceasta contine monologuri ale preotilor care joaca un rol similar cu cel al naratorului din drama zilelor noastre care interpreteaza si comenteaza evenimentele care se succed. Egiptul antic ne-a transmis un numar considerabil de opere poetice si, pe malurile Nilului, cu aproape 5000 de ani in urma, au fost create primele poezii si au fost recitate si scrise primele poeme. In contrast total cu poezia magica, sacrala si imnica, poezia de dragoste egipteana respinge viziunea magica a lumii si este semnificativ in acest sens cat de putine descantece de dragoste, cat de rare vraji de iubire gasim in textele egiptene magice, comparativ cu numarul poeziilor de dragoste. In poemele de dragoste egiptene vedem mijind doua fenomene cruciale in istoria gandirii poetice: aparitia persoanei umane, fata sau baiat indragostit, care isi exprima dorintele, si apoi aparitia dragostei insasi ca sentiment ce cuprinde intreaga fiinta. Nu putin insemnata pentru geneza acestei poezii de dragoste egiptene era si ginagasia, precum si bunatatea calda ce se vadeste cu limpezime in firea egiptenilor si in dragostea lor fata de animale. Iata depilda cum se exprima o poezie adresata unei pasarele: ŖNu ti-e cald in cuibul tau?/ Nu te incurci prin maracinis/ Cand maica-ta nu e alaturi de tine?/ Cand sora ta nu e aici/ Sa te racoreasca/ Si nici doica ta sa te apere?ŗ.(cit in Constantin, 1974) Foarte caracteristic pentru poezia de dragoste egipteana este faptul ca cei doi iubiti isi spun Ŗfrateŗ si Ŗsoraŗ, cu toate ca nu poate fi catusi de putin vorba de o casatorie sau de o dragoste intre frati. Ci este mai curand o metafora pe care o folosesc cei doi iubiti, casatoria intre frati si surori neexistand in Egiptul antic decat in familia faraonului. In mod foarte precis, iubitul sau iubita implora pe zei sa-i ajute in iubirea lor care nu este catusi de putin vinovata sau Ŗpacatoasaŗ. Caci dragostea in lumea Egiptului antic este o binefacere daruita de zei si nu este interzisa de ei decat in anumite zile ca o interdictie rituala. Referitor la forma in care ne-au fost transmise aceste poezii si structura poeziei in genere, observam ca din cuvintele egiptene nu ni s-a pastrat decat scheletul de consoane si nu cunoastem catusi de putin vocalele din termenii limbii egiptene. De aceea, intr-o poezie 5

egipteana nu putem distinge vocale lungi si scurte. Nici numarul de silabe nu ne este adesea cunoscut, fiindca ortografia unor termeni diferea mult de pronuntarea lor, si lucrul acesta il stim prin transcrierea asiro-babiloniana, greaca sau ebraica a unor termeni. Dar nici accentul tonic al unui cuvant nu il stimin in egipteana. Asadar, despre forma si structura poeziei egiptene se poate afirma ca versificatia egipteana este intemeiata pe paralelismul membrelor si nu pe rima sau pe un numar fix de silabe. Page | 6 Mai mult ca sigur, in versificatia egipteana nu avem d-a-face, ca in poezia greaca sau latina cu un ritm dat de masuri sau picioare, compuse la randul lor din silabe scurte sau lungi (dactil sau spondeu). Este insa posibil sa fi existat un ritm dat de alternanta accestelor tonice ale cuvintelor. Caracteristic pentru poezia egipteana este insa paralelismul membrelor care se regaseste ca element fundamental de versificate si in poezia asiro-babiloniana, in cea ebraica si in cea feniciana. Farmecul magic al creatiilor poetice din Egiptul faraonic a inspirat si pe marele nostru poet Mihai Eminescu, care a descris Egiptul in opera sa ŖMemento moriŗ, iar Alexandru Macedonski in ŖOspatul lui Pentaurŗ (1886) a schitat magistral lumea sclipitoare de pe valea Nilului. In volumul sau de talmaciri ŖDin lirica Universalaŗ, Lucian Blaga a redat cu eleganta sobra frumusetea unui Imn catre soare.

TEXTELE DE INTELEPCIUNE -LITERATURA SAPIENTIALA-

In Egipt, acest mare centru de cultura din Mediterana de la care au iradiat puternice curente civilizatorii in mai toate tarile din jurul sau: africane, europene, asiatice, s-a constituit de foarte timpuriu o literatura sapientiala de maxime, aforisme si sentinte scrisa de scrib si de marii dregatori. Pentru a intelege contextul in care aceasta mare literatura a aparut, si mai ales de ce era necesara vom face o scurta incursiune in istoria atat de framantata a locuitorilor din delta si valea Nilului. Egiptul propriu-zis era constituit numai din valea si delta Nilului, singurele portiuni locuibile (in afara de cateva oaze) si unde se putea lucra pmantul spre a da roade. Nilul, prin inundatiile sale periodice asigura hrana Egiptului fiind totodata calea de comunicare unica dintre diferitele regiuni ale tarii. El lua nastere din reuniunea Nilului alb cu Nilul albastru care isi uneau apele, primul avandu-si originea in regiunea marilor lacuri din Africa ecuatoriala, iar cel de-al doilea lua nastere din lacul Tana in Abisinia in care se varsau apele a numeroase rauri repezi din muntii Abisiniei. Apele Nilului alb spre primavara dupa ce strabateau vaste intinderi de apa statatoare pline de plante, ajungeau in Egipt in luna Iunie avand o culoare verde bine pronuntata. De aceceea vechii egipteni il numeau Nilul verde. La randul sau, Nilul albastru devenea rosu in luna iulie cand zapezile din muntii abisinieni topindu-se duceau cu ele un mal saturat de oxid rosu de fier. Aceste ape rosiatice ajungeau in egipt in luna iulie. Dar albia destul de mica a cursuli Nilului nu era capabila sa cuprinda in ea imensa scurgere de apa ce venea odata cu Nilul rosu, si fluviul se revarsa inundand intinsa sa vale. Inundatia se extindea cu repeziciune din sud inspre miazanoapte, iar in 15-20 de zile intreaga ale 6

a Nilului era inundata. Atunci incepea sa depuna malul care dadea rodnicia sa legendara pamanturilor Egiptului. Aproape 4 luni de zie tot pamantul vaii Nilului si al deltei sale era acoperit de ape care saturau si umpleau ogoarele cu mal fertil, si doar dupa retragerea inundatiei tarinile acoperite cu mal roditor si zemuind erau semanate, dupa o foarte sumara aratura. Pamantul roditor al Egiptului a fost castigat de egipteni insa prin munca asidua si durabila asupra Page | 7 malurilor mlastinoase. Trebuia sa se regularizeze cursul navalnic al marelui fluviu, sa se domoleasca furia inundatiilor sale si sa se prefaca in terenuri roditoare baltile cu apa statatoare ce ramaneau dupa inundatia anuala. Lucrarile efectuate pe sute de kilometri pe malurile Nilului nu se faceau independent, ci in stransa coeziune si conform unor directive comune, astfel erau coordonate toate lucrarile de sapare de canale, de constructie de diguri, de ridicare de maluri si intretinere anuala a acestor lucrari. Statul egiptean s-a nascut astfel, in ultima instanta, din necesitatea ca toate obstiile satesti sa se uneasca intr-un efort colectiv menit sa faca din aceasta zona una propice pentru agricultura. Pe de alta parte, faraonii s-au proclamat inaintea supusilor lor Ŗzei viiŗ si s-au folosit de toti zeii si zeitele egiptene pentru a impune poruncile lor. Pentru a putea specula la maxim Ŗajutorulŗ zeitatilor in afara de jertfe si de inchinari Ŗzeii viiŗ aveau nevoie de un concept central de gandire, concept concretizat prin implinirea lui Maat. Acesta insemna Ŗadevarul si dreptateaŗ si fiecare egiptean era dator sa-si traiasca viata in adevar si dreptate. Vechile texte din piramide afirmau ca Maat este hrana, elementul esential chiar al zeilor egipteni. ŖAdevarul si dreptateaŗ sau daca vrem virtutea, omenia erau considerate de vechii egipteni ca un lucru material, ca un fluid al vietii care patrundea peste tot. Ba chiar, egitenii credeau ca dupa moarte inima omului e cantarita intr-o balanta, ca un fel de judecata de apoi, in raport cu Maat si nu putea intra in imparatia celor drepti a lui Osiris, daca in talerele cantarului, inima (adica faptele lor) nu atarna greu, nu era plina de virtute si omenie, nu era pura si lipsita de greseli. Daca Maat: virtutea, omenia, literal Ŗadevarul si dreptateaŗ era o valoare generala, ea nu era deloc explicita, nu prescria reguli precise de comportament in cutare sau in cutare imprejurare de viata, ea nu indica cu claritate egipteanului calea de urmat intr-o imprejurare sau alta. Tocmai din lipsa de claritate a conceptului central in gandirea egipteana Maat, s-au nascut colectiile de maxime, setinte si sfaturi care s-au numit literatura sapientiala sau tratate de intelepciune care tindeau sa explice pentru fiecare ce este Ŗadevarulŗ sau Ŗdreptateaŗ. In decursul veacurilor, datorita incalcarilor si nelegiuirilor savarsite de faraon, s-a inradacinat adanc convingerea ca Ŗadevarul si dreptateaŗ nu pot fi porunca faraonului nedreapta si tiranica, chiar daca el este un Ŗzeu viuŗ, (caci existau si zei nedrepti-Seth), ci Maat trebuie definit ca Ŗomul intelept si invatatŗ. Cu toate ca si de la sumerieni ne-au ramas colectii de texte de intelepciune scrise probabil la sfarsitul mileniului al treilea i.e.n, se pare ca cele mai vechi texte de intelepciune (sapientiale) au fost scrise pe malul Nilului. Intocmirea unor texte scrise care-si propuneau sa invete pe cititor arta de a trai in societate este pus pe seama culturii egiptene. La sfarsitul mileniului al doilea i.e.n un rege fenician al orasului Biblos afirma ca Ŗdin Egipt a iesit intelepciunea pentru a ajunge in tara meaŗ. (cit in Wilson, 1995). Chiar etimologia cuvantului grecesc insemnand Ŗintelepciuneŗ - sophia (de unde a derivat 7

Ŗphilosophiaŗ-philosophos, etc.) e de origine egipteana, iar pe de alta parte etimologia termenului semit avand intelesul de Ŗintelepciuneŗ hokma este tot de origine egipteana. Literatura ebraică[modificare | modificare sursă] Articol principal: Literatura ebraică. Page | 8

Codexul de la Leningrad Vechiul Testament însumează scrieri de un caracter foarte variat și datând din epoci diferite. Printre teme putem menționa: aventura fantastică (Cartea lui Iosua), fanatismul și setea de răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac (Cartea lui Tobit), grațiosul (Cartea lui Rut), umorul ușor picant (Istoria Susanei). Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim spre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii antice. De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de o deosebită intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice, subiective, pitorești sau suave. Cântarea cântărilor este un poem de dragoste (redactat în forma sa definitvă în ultimele secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului se exprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, care aduc un puternic parfum de exotism. Cărțile profeților (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.) impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptății, asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentă amenințare. Când iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieri devine cald, generos, plin de umanitate, dar și de revoltă și de amenințare împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile profeților se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creație inedită pentru acea epocă. Literatura indiană Articol principal: Literatura indiană.

8

Page | 9

Pagină din Mahābhārata descriind bătălia de la Kurukshetra În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie de imnuricare alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.) Pe lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc un caracter filozofic șicosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc. Capodoperele vechii literaturi indiene sunt Mahābhārata și Ramayana.Mahābhārata (considerată cei mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar. Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea este mai unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale. Există aici multe elemente de feerie și de basm, mai multă finețe și rafinament. Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroism și de justiție. Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea mai celebră operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele Dushyanta reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă. O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Această creație literară a exercitat o influență deosebită asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor versiuni persane și arabe, asupra celei medievale europene. Literatura chineză Articol principal: Literatură chineză.

9

Page | 10

Detaliu dintr-un poem scris deDu Mu Literatura chineză are la bază opera Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare.[1] Opera a fost alcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului, obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia, oprimarea din partea stăpânirii). Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, în care finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când tratează problematica socială, stilul său este grav și plin de forță. Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă profunzimea sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu este reținut în special de spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale, iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prin acest vibrant fond de umanitate, prin participarea afectivă intensă la viața timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. Literatura persană Articol principal: Literatura persană.

10

Manuscris din Șah-Namé(Cartea regilor) a lui Firdoùsi În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr. sau 630 - 553), sistemul religios al epocii a fost condensat în opera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii. După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și apoi mongolă, se instituie un Page | 11 regim feudal, iar literatura se centrează în domeniul celei de curte. Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsireconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan. Scenele de război, dar și cele de dragoste dau epopeii o forță și grandoare incomparabile. Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de știință ai Orientului,matematician și fizician, astronom și medic, autor a numeroase opere scrise în arabă, este și autorul a circa 250 catrene. În aceste micropoeme, marcate de melancolie, dezamăgire și scepticism, este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă.

Pagină din Coran, una dintre cele mai importante opere aleliteraturii arabe Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 Ŕ 1283/1291?). Cele două capodopere ale sale, Livada cu fructe și Grădina florilor conțin elemente autobiografice, marcate de o simplitate și naturalețe care le-au asigurat popularitatea. În Grădina florilor găsimaforisme, sfaturi practice sau precepte morale, precum și observații critice asupra oamenilor din acea epocă. Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea. Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liricii sale putem enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spre deosebire de Khayyám, Hāfez este mai optimist. De asemenea, se remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și eleganța versului.

11

În literatura - domeniu în care Persia islamica îsi va aduce marea contributie la tezaurul culturii universale, - prima capodopera este Avesta. Este cartea sacra a stravechilor persi, atribuita însa lui Zoroastru, - datând din epoca ahemenida, dar redactata sub sassanizi. Cuprindea initial 21 de carti, din care au ramas una singura completa, plus alte patru incomplete. Materia Avestei era variata: texte liturgice, cuvântarile lui Zarathustra, texte teologice, de legislatie, de morala, rugaciuni pentru diferite ocazii, fragmente de legende, o profetie asupra Page | 12 sfârsitului lumii, precum si 21 de psalmi. Pe lânga importanta sa documentara, fundamentala pentru religia, cultura si civilizatia persana antica,Avesta are si o valoare literara, tocmai prin acesti psalmi, care amintesc de poezia Vedelor. Reactia nationala persana care a caracterizat perioada sassanida a determinat si o reluare entuziasta a vechilor traditii epice populare. Din aceasta epoca dateaza numeroase povestiri, din care însa au ramas numai doua. Prima, Istoria lui Zarer (din sec. IV; dar materia povestirii este mult mai veche) nareaza un episod din timpul unui razboi în care comandantul suprem Zarer, fratele regelui, cade în lupta; moartea lui va fi razbunata de fiul sau. A doua (scrisa catre anul 650), Cartea vitejiilor lui Ardasir, fiul lui Papak, este un mic roman sau povestire istorica, în care datele reale ale biografiei renumitului rege sassanid se împletesc cu gratioase elemente de fantezie. Ambele naratiuni au fost utilizate mai târziu de Ferdousi în epopeea sa Cartea Regilor. Dupa invazia arabilor, timp de aproximativ trei secole limba oficiala a administratiei, cultului si literaturii, limba intelectualilor, a istoricilor si a oamenilor de stiinta. La tara, însa, poporul a continuat sa compuna în dialectele sale diferite poeme lirice, sau poeme epice cu subiecte eroice, istorice ori legendare. S-au pastrat asemenea texte datând din secolele VII si VIII. Renasterea literaturii nationale persane a avut loc în secolele X-XI, în timpul dinastiei persane a Samanizilor. Acestia au creat în capitala lor Buhara un puternic centru cultural, stiintific si literar. S-a început acum sa se traduca în limba persana cronici, marturii despre vechii regi iranieni. Din aceste surse datând din sec. IV - texte care nu ni s-au pastrat - s-a inspirat marele poet Ferdousi (934-1025). Monumentala sa epopee Cartea Regilor de aproximativ 120.000 de versuri, este o reconstituire poetica a întregului trecut legendar si istoric al persilor. Genul epic a fost cultivat si de Nezami (cca. 1141-1209). Din cele 5 mari poeme epice ale sale primul loc îl ocupa Cele sapte chipuri, povestea nefericita de dragoste a doi tineri. Poemele epice ale lui Nezami evoca romanul cavaleresc european medieval, având însa o profunzime de gândire, un simt al socialului si o fundamentare psihologica superioara. Nu lipseste din opera lui Nezami nici nota mistica (de exemplu în amplul poem Comoara tainelor). De o mare popularitate, constatata pâna în zilele noastre, s-a bucurat Omar Khayyam (cca. 1050-1123), poet, liber-cugetator si unul din cei mai de prestigiu oameni de stiinta ai Orientului medieval (stralucit matematician, astronom, fizician, medic si filosof, autor a numeroase opere stiintifice scrise în limba araba). Printre marii poeti persani se numara si Saadi (cca. 1213-1292), un exponent ideologic al paturilor sociale mijlocii. Capodoperele sale sunt Livada cu fructe si Gradina cu flori. Mai celebra, ultima este o suita de poeme în proza ritmata în care sunt enuntate aforisme, precepte 12

morale, sfaturi practice si de conduita, precum si consideratii morale - ceea ce transforma aceasta capodopera si într-o oglindire a vietii epocii - asupra oamenilor si starilor de lucru din jurul sau. Desi a fost un timp poet de curte, totusi în poezia lui Hafez nu se întâlneste obisnuitul ton preaplecat si laudativ al curteanului. Imaginile sale, metaforele, alegoriile, par a apartine la prima vedere unei viziuni mistice. În realitate opera sa abunda în momente de scepticism religios, de Page | 13 erezie si chiar de blasfemii. Hafez nu-i cruta pe preoti, pe predicatori, pe bigoti, ironizând sau satirizând vehement, formalismul gol, ipocrizia si minciuna. În poezia sa se percep tonuri care îl amintesc pe Omar Khayyam, fara însa a ajunge pâna la nihilismul si la scepticismul acestuia.

Literatura arabă Articol principal: Literatură arabă. În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, o vastă culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora o constituie povestiri din India, Persia, Egipt și Arabia. LITERATURA GREACA Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele deHomer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau Ŗpoetului orbŗ paternitatea acestei Biblii literare. Chiar dacă Homer a existat şi a pus efectiv cap la cap bucăţi dintre care unele sunt anterioare lui, el nu este decât cel mai faimos dintr-o serie de aezi itineranţi şi că a dispus, pentru a-şi compune opera, de un vast stoc de subiecte şi de expresii lăsate moştenire de o lungă tradiţie orală. Oricare ar fi aceste incertitudini , ele nu pun în discuţie geniul operei, fie că e vorba de frumuseţea imaginilor ori a limbii, sau de ingeniozitatea montajului efectuat în jurul a două personaje şi a două evenimente majore : mânia lui Ahile şi lungul periplu al întoarcerii lui Ulise, rege al Itacăi, peripeţii care s-au terminat cu o răzbunare sângeroasă îndreptată asupra Ŗpretendenţilorŗ. Nu este deci surprinzător că epopeea homerică, din motive de ordin estetic şi pentru că era purtătoarea unui ideal eroic şi curtenesc, multă vreme reprezentat în lumea greacă, a avut secole de-a rândul un succes niciodată dezminţit. Nu foarte îndepărtată cronologic de opera lui Homer (aproximativ o jumătate de secol), cea a beoţianului Hesiod se înscrie într-o perspectivă cu totul diferită. Cu opera sa Teogonia şi, mai ales, cuMunci şi zile, redactate pentru fratele său, în care enunţă o serie de sentinţe prozaice despre datoriile şi muncile de zi cu zi ale unui ţăran din Grecia peninsulară, Hesiod pune bazele poeziei didactice. Idealul care se degajă din opera sa nu mai este cel al războinicului ori al seniorului de la curţile princiare, ci al ţăranului cuprins de grij şi pe umerii căruia vor sta curând soarta şi măreţia cetăţii. Această operă a avut şi ea în epocă un binemeritat ecou. Dacă genul epic avea să apună rapid, influenţa muzicii orientale (cea frigiană şi lidiană) şi dezvoltarea individualismului în Grecia aveau să favorizeze, în secolele al VII-lea şi al VI-lea, 13

dezvoltarea fără precedent a poeziei lirice. La dorieni, lirismul coral, însoţit de dansuri şi evoluţii ritmate ale bărbaţilor, femeilor şi copii lor, a servit în special în a exprima cu gravitate obiceiuri colective de celebrare . Acelaşi lucru este valabil şi în Sparta, unde poeziile virile ale lui Tirteu au servit, secole de-a rîndul, la educarea viitorilor Egali. Totuşi, puţin câte puţin, poezia lirică s-a diversificat, atât pe plan formal, odată cu apariţia unor Page | 14 genuri ca elegia, iambul, oda, epigrama etc., cât şi în ceea ce priveşte conţinutul. Grecii au utilizat-o pentru a-şi exprima sentimentele personale, mânia, dragostea, necazurile şi bucuriile. Din nenumăratele subiecte tratate, nu avem astăzi decât fragmente şi nume de autori: cele ale lui Teognis din Megara, Alcman din Sardes, Simonide din Ceos, Anacreon, un lidian emigrat în Samos, apoi în Atena, unde a cântat vinul, plăcerea de a sta la masă şi cea de a iubi. Trebuie să-i menţionăm, îndeosebi, pe cei doi barzi, Sapho şiAlceu, pentru care la începutul secolului al VIlea, lirismul s-a tradus printr-un val nestăvilit de pasiuni dintre cele mai violente. Ca şi pentru multe alte forme ale culturii greceşti, secolul al V-lea marchează apogeul poeziei lirice, cuBachilide din Ceos şi, mai ales, cu Pindar. Acest teban fonnat la Atena, care a trăit în epoca democraţiei triumfătoare, a celebrat, în special în odele sale, idealul aristocratic, gloria regilor şi a tiranilor sau pe învingătorii concursurilor atletice şi hipice de la jocurile panelenice. Aceste opere de comandă sunt totuşi compuse într-un stil înflăcărat şi purtătoare ale unui mesaj care, dincolo de conformismul lor apologetic, exprimă fragilitatea destinului omenesc, vanitatea de a spera şi imposibilitatea de a fi fericit. Puternic ataşat moralei şi religiei tradiţionale şi, astfel, un om al tradiţiilor, Pindar a conferit, totuşi, în opera sa, o imagine a zeilor foarte îndepărtată de cea a lui Homer, mai conformă cu idealul umanist care se dezvolta atunci în Atena. După el, lirismul grec se va stinge pentru două secole. Dimpotrivă, teatrul cunoaşte o remarcabilă înflorire la Atena, unde succesul său Ŕ eclipsându-l imediat pe cel al poeziei lirice, adaptată mai curând să satisfacă gusturile aristocraţiei Ŕ pare inseparabil de progresele democraţiei. Născut din tradiţii populare foarte vechi legate de cultul lui Dionysos, teatrul răspunde, într-adevăr, dorinţei pe care o au oamenii de stat democraţi de a înfrumuseţa viaţa educându-i pe cetăţeni, adunaţi într-un spaţiu comun, copleşiţi de emoţii asemănătoare sau chemaţi să reflecteze asupra problemelor întregii comunităţi civice. De aici amploarea sacrificiilor financiare care sunt cerute visteriei publice ori particularilor bogaţi pentru a permite celor fără posibilităţi să-şi achite dreptul de a intra la teatru, pentru a recruta şi întreţine corurile. Evoluţia artei dramatice în secolele al V-lea şi al IV-lea are la bază, mai întâi, un anumit număr de inovaţii de ordin tehnic. În Atena, de la simplul eşafodaj din lemn ridicat pentru câteva zile în agora, s-a trecut la amenajarea permanentă a flancului sudic al Acropolei, unde tribunele au fost săpate în stâncă, permiţînd unui număr de circa 20.000 de persoane să asiste la reprezentaţii în aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi să ţinem seama de durata spectacolului ( 10 ore pe zi, timp de 3 zile, cu ocazia Marilor Dionisii). Pe scenă, nişte decoruri pictate şi o maşinărie încă rudimentară aveau drept scop să creeze iluzia necesară. Evoluând în orchestra circulară şi scandând strofe ritmate, corul era compus din 12, apoi 15 Ŗhorenţiŗ pentru tragedie, 24, pentru comedie, aleşi din rândul celor ce participau la concursuri le ditirambice de către horegi. Rolul său a scăzut în secolul al V-lea, în timp ce se afirma cel al actorilor, al căror număr a evoluat de 14

la doar unul la trei în prima jumătate a secolu lui al V-lea, funcţia de simplă persoană care Ŗrăspundeŗ corului fiind înlocuită de personajul în jurul căruia acţiunea prindea contur. Subiectele au fost luate din imensul repertoriu al legendelor eroice, în special de la Homer sau, uneori, din actualitate. Page | 15

Epoca homerică[modificare | modificare sursă] În perioada secolelor XII - VIII î.Hr. cunoaște o mare dezvoltare genul epic, prin ciclurile de epopei din care s-au păstrat operele lui Homer, Iliada și Odiseea, și poemele lui Hesiod, Teogonia și Munci și zile. În secolele VII VI î.Hr. se afirmă poezia lirică(Alceu, Safo, Anacreon, Pindar) și fabula (Esop).

genuri

și

specii

noi:

Epoca antică[modificare | modificare sursă] În secolele V - IV î.Hr. apar tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, odele lui Pindar, comediile lui Aristofan, precum și operele marilor filozofi Socrate, Platon și Aristotel. Epoca elenistică[modificare | modificare sursă] În perioada marcată de personalitatea lui Alexandru Macedon, literatura nu mai cunoaște strălucirea din perioadele anterioare. În schimb, se dezvoltă critica filologică a textelor. Literatura romană[modificare | modificare sursă] Articol principal: Literatura latină. Evolutia literaturii latine

Literatura latina isi datoreaza inceputurile Ŕ si in mare masura evolutia sa ulterioara Ŕ literaturii grecesti. Capodopera lui Ovidiu, ŖMetamorfozeleŗ, foloseste aproape exclusiv teme literare grecesti. Toate operele lui Vergiliusau titluri grecesti. Iar in epoca de aur a literaturii latine Horatiu va recunoaste ca Grecia invinsa l-a cucerit, sub raport cultural, pe invingatorul ei. 29435uee36xyd8k Primul scriitor de limba latina Ŕ un grec din Taranto, sclav eliberat, Livius Andronicus (cca. 280 Ŕ cca. 205 i.Hr.) Ŕ a scris tragedii si comedii, prelucrate dupa modele grecesti; precum si o adaptare a ŖOdiseeiŗ, in care Ulise este un erou originar din Italia. Primul scriitor latin demn de a fi considerat poet a fost Naevius. Creator al epopeii nationale ŖRazboiul punicŗ (in care nareaza fapte legendare dar si evenimente contemporane), Naevius este si creatorul dramarturgiei romane. Dar adevaratul parinte al literaturii latine este considerat Ennius, autor a mai multe poeme pe teme diverse, precum si a unor comedii sau a unor tragedii de factura euripidiana. Capodopera sa, epopeea ŖAnaleŗ (o opera de aproximativ 30.000 de versuri) l-a consacrat Ŕ pana la aparitia lui Vergiliu Ŕ drept poetul national roman. Ennius a introdus la Roma hexametrul 15

homeric si a fost mult admirat de marii poeti ai secolelor urmatoare. Parintele satirei latine este Lucilius. Cele 30 de Ŗcartiŗ de satire ale sale creeaza adevarate tipuri, atacand cu vehementa persoane si moravuri contemporane.

Page | 16

Publius Vergilius Maro (70 Ŕ 19 i.Hr.) este in permanenta constient de importanta si de inalta demnitate a functiei sale de poet a carui opera este pusa in slujba marei opere de regenerare morala, religioasa, sociala, si a glorificarii istoriei poporului roman. Dupa modelul idilelor lui Theocrita scris ŖBucoliceleŗ, zece egloge in care canta farmecul vietii simple in mijlocul naturii. Hesiod i-a inspirat ŖGeorgiceleŗ, poem in ale carui patru carti poetul trateaza despre agricultura, pomicultura, zootehnie si apicultura, reconstituind intr-o ampla viziune poetica viata taranului. Ideea fundamentala Ŕ respectul pentru practica agriculturii a adus in trecut Romei marirea Ŕ in concordanta cu politica lui Augustus de restaurare a micii proprietati, dau operei un ton de solemna gravitate si de entuziasta elogiere a trecutului Italiei. Cu acelasi scop de a exalta virturile romane si de a slavi persoana si epoca lui Augustus a scris Vergiliu si grandioasa epopee a latinitatii ŖEneidaŗ. Indemnul I-a venit de la Naevius si Ennius, dar adevaratul sau model a fost Homer: prima jumatate a epopeei aminteste de ŖOdiseeaŗ iar a doua, ŖIliadaŗ (prin episoade, aluzii si chiar imitatii). Vergiliu este un geniu mai degraba liric prin intensitatea sentimentala a personajelor, prin inspiratia sa delicata, prin calda intelegere, simtatie si compasiune umana, prin subtila perceptie senzoriala a peisajului, prin nota melancolica din pasajele vorbind sedpre dragoste, prin tonul dominant de usoara, de diafana tristete. Un fond liric exprimat in versuri de o perfecta armonie muzicala. ey435u9236xyyd

Quintus Horatius Flaccus (64 Ŕ 8 i.Hr.) a scris satire Ŕ mai mult indulgente decat aspre Ŕ avand ca obiect diverse vicii ale contemporanilor, epistole cu subiecte filosofice, literare sau de morala, si Ŕ partea cea mai valoroasa a operei sale Ŕ ode. Horatiu este cel care a aclimatizat la Roma poezia lui Anacreon, Sappho si Pindar. Inspiratia sa este variata pana la contradictoriu: epicureana sau stoica, melancolica sau optimista. Dominanta totusi in poezia sa este atitudinea hedonista. Temele mortii si iubirii apar rar in poeziile sale. Horatiu face insistent elogiul vietii de la tara, cu un sincer sentiment de respect pentru valorile morale ale trecutului roman si a vietii sobre de altadata, oneste, nealterata de lux, coruptie : ŖPe atunci sarac era romanul/ dar statu-era bogat si tare/ si nu-naltau particularii/ largi portice racoritoare./ iar legile opreau dispretul/ pentru colibele sarace/ si numai templele-aveau voie/ cu marmura sa se imbrace.ŗ

Publius Ovidius Naso (42 i.Hr. Ŕ 17 d.Hr.) : Bogata sa creatie poetica Ŕ cea mai ampla si mai variata opera poetica pe care ne-a transmis-o antichitatea Ŕ s-a desfasurat in 3 etape distincte, corespunzand si unor tematici diferite. Primele culegeri (ŖAmoruriŗ, ŖArta iubiriiŗ, ŖHeroideŗ) sunt dedicate temei iubirii, tratata fie in ton elegiac Ŕ ca in scrisorile imaginare ale unor femei legendare, ŖHeroideŗ, - fie spiritual, ironic, parodic sau retoric. Tema iubirii i se pare a corespunde perfect vocatiei sale poetice.

16

Apoi, Ovidiu s-a indreptat spre tezaurul de mituri, legende, credinte si obiceiuri ale poporului roman, legate de anumite sarbatori ale calendarului si astfel au luat nastere ŖFasteleŗ. Dar vasta eruditie a poetului in materie de mituri si legende apare in marele poem ŖMetamorfozeleŗ, una din capodoperele literaturii antice. Incepand cu prima si cea mai grandioasa metamorfoza Ŕ creatia lumii, din materia primordiala Ŕ poetul nareaza aproximativ 240 de legende de oameni preschimbati in alte fapturi, in plante, flori, arbori, constelatii. Sensuri de profunda si calda Page | 17 umanitate strabat cele mai cunoscute episoade Ŕ ca cel al nimfei care, preschimbata in dafin, mai pastreaza urme de suferinta omeneasca. Prin aceasta opera Ovidiu a ramas scriitorul antic care Ŕ alaturi de Homer Ŕ a exercitat cea mai mare influenta asupra creatiilor culturale europene timp de 2 milenii. Exilul la Tomis i-a ocazionat poetului elegiile in forma de scrisori (ŖTristeleŗ, ŖPonticeleŗ), in care accentele de durere, de nostalgic, de revolta sau de gratitudine au un ton de sincera, de omotionanta autenticitate. Stilul simplu si fluent al acestor elegii n-are eleganta celorlalte opere ale poetului; in schimb este un stil direct, nud si concret. Ceea ce face ca elegiile din exil sa aiba si o interesanta valoare documentara. Ovidiu incheie seria marilor poeti latini, a caror opera Ŕ privita in ansamblu Ŕ se ridica la un nivel artistic probabil superior poeziei lirice grecesti.

Perioada preclasică[modificare | modificare sursă]

Pagină din manuscrisul Vergilius Romanus din secolul al V-lea d.Hr. înfăţişând şi un portret al lui Vergilius Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică. Tematica acesteia conține: viața, moartea, luptele dintre triburi, munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate în creații lirice, cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea populară este surprinsă în proverbe[2] și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de descântece, incantationes, și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest gen s-au transmis din generație în generație legenda luiRomulus și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați. Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul legendelor romane domină caracterul istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o notă mai puțin religioasă, ci de de evocare a istoriei. Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă. 17

Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., după modelele grecești, și este ilustrată de Livius Andronicus, Titus Maccius Plautus șiQuintus Ennius. Deși încă se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o literatură originală. Cnaeus Naevius (c. 270 Ŕ 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic prin comedii, tragedii, dar și cel epic prin care prelucrează legendele greci și romane. În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-?),Lucius Cincius Alimentus și alții. În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 Ŕ 159 î.Hr.). Secolul I î.Hr.[modificare | modificare sursă] În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele care Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.

sale,

printre

Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello Gallico" și "Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu numai narațiunii. Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf roman important. Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54 î.e.n.) și Titus Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura". Acesta este un poem cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur. Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Pagina-titlu a unei traduceri în germană din 1752 a Odelor lui Horațiu Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său, Aeneas, evocă momente importante ale istoriei naționale. Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai importanți poeți romani a scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat de 18

Page | 18

poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas BoileauDespréaux în a sa lucrare "L'Art poétique". Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac, scrie poeme erotice, "Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-o altă etapă a creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor". Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare grecești, cu producții specifice genului latin. A servit ca izvor de inspirație pentru scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine. Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare și Goethe, precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat izvoare ale literaturii grecești șilatine. Literatura medievală[modificare | modificare sursă] Articol principal: Literatură medievală. Literatura medievala se afla intr-un contrast puternic cu intelegerea noastra vizavi de conceptul modern de arta literara, acela de a reflecta experientele sau observatiile personale. Intruchipeaza, de fapt, postura tipica a lumii, universala si ideala, ce se aplica la realitatea empirica, si nu la cea actuala. Exista o preferinta pentru clisee si formule inaccesibile oamenilor de rand. Totodata, motivatia psihologica puternica este straina literaturii medievale, temele si motivele fiind in stransa legatura cu latura traditionala sau usor stiintifica. Nu se vorbeste despre un geniu urias, pe care oricum oamenii vremii l-ar fi dispretuit, nici despre suferinta cu care operele moderne neau obisnuit, ci despre creatii de referinta in domeniul stiintific, religios sau istoric. Exista, desigur, si abateri de la aceste trasaturi. Evul Mediu era o comunitate inchisa, cu restrictii si fara o imagine prea coerenta in arta. Cu toate acestea, literatura medievala aoferit creatii, fara de care, nu s-ar fi putut cladi nimic din tot ceea ce astazi numim arta literara. In acelasi timp, acest spatiu a dus la formarea unor modele morale care stau si astazi la baza atitudinii etice. Scriitorii si poetii trebuiau să fie oameni formati, scoliti sau de rang nobiliar si daca operele lor au rezistat in fata eroziunii timpului, gusturilor variate, generatiilor, atunci se poate afirma ca acestea reprezinta garantii ale valorii, mai ales daca au fost pastrate în mintile oamenilor. Asa cum spunea si G. Ibraileanu, „oamenii nu tin minte decat numai ceea ce-i impresioneaza profundŗ. Rezistenta in timp inseamna aprobarea maselor. De fapt, mare parte din operele pe care le consideram ca facand parte din literatura medievala nu au fost scrise, ci transmise oral, prin viu grai, pastrate de fiecare generatie, oricat de marginasa ar fi fost. Miturile celticilor sunt doar cateva „vorbe viiŗ la care am putea face referire. De altfel, se spune ca nu exista opere scrise, in cazul celtilor, deoarece nu stiau sa scrie.

19

Page | 19

Page | 20

20

foto: bodleian.ox.ac.uk Cronicarul si episcopul, Geoffrey of Monmouth (cca. 1100-cca. 1150), a scris „Historia Regum Britanniaeŗ(1136), adica „Istoria Regilor Britanieiŗ, insa timpul nu i-a aprobat creatia, majoritatea evenimentelor expuse fiind doar plasmuiri ale imaginatiei sale. Chiar si asa, lucrarea istorica este valorificata prin prezentarea Legendei lui Arthur, dar si prin prezentarea Page | 21 controversatei povesti a Regelui Lear sau Leir. Legenda a aparut mai tarziu, transpusa intr-o tragedie de catre William Shakespeare in trei ani (1603-1604). Cel mai cunoscut poet european din Evul Mediu este Dante Alighieri(1265-1321), politician italian şi filosof. A scris „Viata nouaŗ, creatie in versuri si in proza inspirata de iubirea pe care io purta lui Beatrice, tratate filosofice, politice si literare, cum ar fi „Ospatulŗ, „Monarhiaŗ, insa una dintre cele mai reprezentative opere, atat pentru literatura medievala, cat si pentru cea antica, este „Divina comedieŗ, o capodopera in trei parti, asa cum poetul le-a parcurs: „Infernulŗ, „Purgatoriulŗ si „Paradisulŗ. Tot din Europa, de aceasta data, din Anglia, primul poet a fost Caedmon (657-680), calugar. El a scris „The Dream of the Holy Roodŗ Ŕ „Visul Crucii Sfinteŗ. Ideea mortii a generat creatii spirituale, tragice, pe cand dorinta de a afla trecutul a dus la rascolirea lui, si cand nu s-au gasit destule urme, imaginatia a inlocuit evenimentele istorice. Alegoria a dominat Evul Mediu in literatura, prin tema iubirii, a fricii continue fata de Dumnezeu si de lumea cealalta, a dorintei de mantuire, stari exprimate oarecum absurd, in dezacord cu realitatea. Miracolele, cautarea frenetica a unor raspunsuri vizavi de misterele lumii, presupusele apocalipse nu au fost decat unele dintre subiectele asupra carora, marii invatati s-au oprit cu precadere.

21

Page | 22

foto: en.wikipedia.org Literatura medievala este inteleasa ca o uniune a cel putin două domenii: crestinism si eroism. Per ansamblu, cuprinde poemele eroice din mediile nobiliare, carora li se si adresau, precum „Cantecul lui Rolandŗ (Franta), „Cantecul Nibelungilorŗ (Germania), sau „Cantecul despre oastea lui Igorŗ (Rusia). In aceste poeme eroice, virtutile militare sunt puse in prim plan, tinanduse cont si de eticheta comportamentala. Cavalerii isi iubeau curtea, aparau oamenii saraci si vaduvele. In ceea ce priveste crestinismul, iubirea dumnezeiasca era primordiala, cele mai valoroase lucrari de acest gen fiind scrise de teologul şi filosoful Augustin (354-430). In acest sens, trebuie sa-l mentionam si pe binecunoscutul Martin Luther (1483-1546). Doctor in teologie, a scris manifeste religioase, de natura protestantista, precum „Cele 95 de tezeŗ sau „Luteranismŗ. Alte opere fundamentale ale literaturii medievale ar fi cele doua cicluri, al „Cavalerilor Mesei Rotundeŗ sau al lui „Tristan şi Isoldaŗ. Una dintre cele mai controversate legende este insa, „Povestea Graaluluiŗ. Tema iubirii, in literatura medievala, este o tema frusta, expusa aproape intr-un stil jurnalistic, fara implicatii, uneori in paragrafe incalcite, ce nu-i permit cititorului sa parcurga usor subiectul. Totodata, sacrul medieval ocupa mare parte din operele teologilor, acestia alegand sa-si inchine toate viata unor astfel de lucrari. Se mai poate spune ca scriitorii din Evul Mediu au pus accent pe adevarurile supreme, desprinse dintr-o alta lume, scrise intr-un ton sententios, damnand 22

pacatosii si pe cei care nu le impartaseau credinta. De fapt, aceasta este o alta trasatura, aceea a judecarii oamenilor care nu erau de acord cu parerile lor. Martin Luther este un exemplu relevant in acest caz, el dorindu-si reformarea Bisericii Catolice, prin intermediul lucrarilor scrise. Se incerca, de asemenea, transmiterea unor mesaje din lumea de dincolo, majoritatea lor fiind inchipuita. Page | 23

23

Page | 24

24

foto: tiparituriromanesti.wordpress.com Avand in vedere ca despre perioada Evului Mediu (ce a tinut din anul 476, adica de la caderea Imperiului Roman de Apus, pana in secolul XII) se crede ca s-a prelungit cu cateva secole in Estul Europei, putem vorbi si despre literatura medievala romana, dar fara prea multe exemple. In pofida acestui fapt, cel mai vechi document scris in limba romana este epistola din anul 1521, Page | 25 apartinandu-i lui Neacsu de la Campulung. Acest document era, de fapt, o scrisoare trimisa lui Benkner. Trebuie remarcate si incercarile Diaconului Serban de a traduce Biblia (1688) pentru prima data, dar si contributia tatalui sau, Diaconul Coresi, din Targoviste, care a tiparit primele carti in limba romana. Majoritatea scriitorilor din Evul Mediu a fost cronicari, precum Ion Neculce, Grigore Ureche, Miron Costin. De pilda, Grigore Ureche (cca. 1590-164) a scris „Letopisetul Tarii Moldoveŗ, cronica scrisa cu scopul conservarii evenimentelor istorice. Alte opere reprezentative au fost scrise de Varlaam Motoc, mitropolitul Moldovei, fiind considerat de criticul Nicolae Manolescu „primul nostru povestitorŗ. Desi toate creatiile ce cuprind literatura medievala se afla in contrast cu parerile noastre referitoare la ceea ce, de fapt, arta literara reprezinta, trebuie sa admitem ca lucrarile din Evul Mediu au influentat exact operele pe care, astazi, le consideram a fi marile creatii literare.

Pagină din incunabulul "Cronica saxonilor" (Cronecken der Sassen), apărută în 1492, descriind o scenă de luptă. Epicul medieval[modificare | modificare sursă] Evul Mediu a fost în primul rând o perioadă de războaie și cuceriri. Reflectând evenimentele epocii, literatura a dezvoltat cu precădere genul epic.

25

Poemele eroice[modificare | modificare sursă] Avem de-a face cu poeme epice ample, care slăvesc vitejia unor eroi și care îmbină elementele istorice cu cele de legendă: "Cântecul Nibelungilor" relatează faptele eroice ale lui Siegfried și apoi răzbunarea văduvei Page | 26 sale, Kriemhilda;  "Cântecul lui Roland" evocă luptele duse de francii conduși de Carol cel Mareîmpotriva sarazinilor și moartea cavalerului Roland;  "Cântecul Cidului" redă luptele dintre spanioli și mauri în special vitejia lui Don Rodrigo Díaz de Vivar;  "Cântecul oastei lui Igor" redă faptele de vitejie ale cneazului Igor Sviatoslavich în lupta cu poloveții;  "Beowulf" descrie faptele eroice ale lui viteazului cu același nume în luptele cu monștrii. Acest poem epic a devenit ulterior sursă de inspirație pentru romanulfantasy "Stăpânul inelelor". Romanele cavalerești[modificare | modificare sursă] Articol principal: Roman cavaleresc. 

Avem romane de inspirație antică: Romanul Troiei și Romanul lui Alexandru cel Mare. În cadrul ciclului breton, avem: romanele referitoare la Sfântul Graal (printre care Perceval sau Povestea Graalului de Chrétien de Troyes), scrierile referitoare la Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde, "Tristan și Isolda", Lancelot (al lui Chrétien de Troyes), romanulParzival al lui Wolfram von Eschenbach. După apariția tiparului, romanul cavaleresc cunoaște o deosebită răspândire și un mare succes la public. Ecouri ale acestei specii le întâlnim la "Infernul" lui Dante (unde în episodul Francescăi da Rimini este amintit cavalerul Lancelot) sau la "Don Quijote" de Cervantes (care satirizează exagerările). Romanul cavaleresc, 1100-1500[modificare | modificare sursă] Cuvântul “romance” (cântecul epic) pare să fi devenit eticheta romanului de dragoste datorită limbii romanice, Ŗromanceŗ, în care erau scrise (compuse) operele de început ale acestui gen (secolele al XI- lea și al XII-lea). Genurile cele mai în vogă s-au dezvoltat în sudul Franței la sfârșitul secolului al XII.lea și s-au răspândit la est și la nord prin intermediul traducerilor și al interpretărilor naționale individuale. Subiecte precum cavalerismul arturian călătoriseră deja la data aceea în direcția opusă, ajungând în sudul Franței din Britania și Britania Fanceză. Drept urmare, este foarte dificil de determinat cât de mult le datorează poemul eroic modelelor antice grecești și cât unor astfel de poeme epice în versuri din folclorul nordic cum ar fiBeowulf și Cântecul Nibelungilor. Subiectul standard al cântecelor epice timpurii era o serie de aventuri. Urmând un subiect-cadru la fel de vechi ca și Heliodor și atât de durabil încât mai trăiește încă în filmele hollywoodiene, un erou obișnuia să treacă printr-o serie de aventuri înainte de s-și întâlni iubita. Urma apoi o despărțire, cu o a doua serie de aventuri care ducea la reunirea finală. Variantele au menținut genul viu. Aventuri neașteptate și neobișnuite surprindeau audiența în cântece epice precum Sir

26

Gawain și cavalerul verde. Au apărut opere clasice ale acestui gen, cum ar fi Romanul trandafirului, scris în franceză și celebru astăzi, datorită traducerii lui Geoffrey Chaucer Aceste romane cavalerești originale erau scrieri în versuri, care adoptau un Ŗlimbaj elevatŗ considerat pe măsura faptelor eroice și potrivit pentru a inspira emulația virtuțiilor; proza era considerată Ŗde speță joasăŗ, mult mai potrivită pentru satiră. Versul permitea să dăinuie cultura Page | 27 tradițiilor orale, devenind, cu toate acestea, limbajul autorilor care-și compuneau cu grijă textele Ŕ texte care să fie răspândite în scris, păstrând totuși forma artistică îngrijită. Subiectele erau aristocratice. Tradiția textuală a cărților ornamentate și ilustrate scrise de mână permitea o clientelă din rândul aristocrației sau a clasei orășenești bănoase, dezvoltate în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, pentru care aventurile cavalerilor era în mod clar o lume a ficțiunii și fanteziei. Secolele al XIV-lea și al XV-lea au resimțit nevoia primelor povetiri în proză, un gen care s-a ridicat odată cu o altă Ŗpiață a cărțiiŗ. Această piață s-a dezvoltat încă înainte să fie introduse primele avantaje aduse de tipar: autorii de proză puteau utiliza un limbaj nou, un limbaj care să evite repetiția inerentă în rime. Proza putea risca un ritm nou și idei mai lungi. Cu toate acestea era nevoie de cartea scrisă pentru a conserva formulările întâmplătoare pe care le alegea autorul. S-a dezvoltat o afacere din producția unei cărți comerciale încă înainte de apariția tiparniței. Legendele, viețile sfinților și viziunile mistice în proză erau obiectul principal al noi piețe de producții în proză. Elita orășenească, femeile cititoare din familiile din clasa superioară și mănăstiri citeau proză religioasă.Romanele în proză au apărut ca și modă nouă și costisitoare pe această piață. Nu puteau înflori cu adevărat decât prin inventarea tiparniței și dacă hârtia devenea un mijloc mai ieftin. Ambele realizări au avut loc la sfârșitul secolului al XV-lea, când vechiul cântec epic se confrunta deja cu o competiție acerbă din partea unor specii mai scurte, dintre care cel mai impunător era romanul, o formă care s-a ridicat pe parcursul secolului al XIVlea. Apariția romanului, 1200-1500[modificare | modificare sursă]

Pelerinii povestind, gravură în lemn din ediţia lui Caxton a Povestirilor din Canterbury de Chaucer (1486). Sunt greu de catalogat toate genurile care au culminat în cele din urmă - în operele lui Giovanni Boccaccio, Geoffrey Chaucer, Niccolò Machiavelli și Miguel de Cervantes - cu apariția "romanului" așa cum îl știm astăzi. Romanul timpuriu era la bază orice poveste spusă pentru întâmplările sale spectaculoase și revelatoare. Mediul original Ŕ care continua să existe cu organizările tematice tipice Ŕ era 27

conversația antrenantă. Poveștile cu incidente grave puteau fi folosite ca și lecții de morală. Colecțiile de exemple au ușurat munca predicatorilor, care aveau nevoie de astfel de pilde. O fabulă putea prezenta o concluzie morală; același lucuru îl putea face și o scurtă cugetare istorică. S-a lansat astfel o concurență a speciilor în care gusturile și statuturile sociale erau Ŕ dacă e să credem colecțiile medievale Ŕ decisive. Clasele muncitoare preferau propria categorie de povești drastice: povești despre infidelități Ŗingenioaseŗ, despre sclivisiții înțelepți și Page | 28 caraghioși contra grupurilor sociale detestate (sau despre povestitorii rivali). Mare parte a speciei originale este încă vie în glumele scurte spuse în viața de zi cu zi pentru a înveseli conversația. Creațiile artistice includeau povestiri în ramă: situații în care o serie de povești erau spuse ipotetic. Ele se bucurau de un spectru larg de gusturi și specii. Poveștile din Canterbury constituie un exemplu clasic, cu povestitorii lor nobili, iubitori ai poveștilor Ŗromanticeŗ și cu naratorii de rând, care preferau povești din viața de zi cu zi. Specia aceasta nu avea propriul termen generic. Cuvântul Ŗnovelŗ (nou, inedit) Ŕ care în română se traduce prin Ŗromanŗ Ŕ indica noutatea întâmplărilor narate. Cuprinderea poveștilor în ramă, oricum, a dus la conștientizarea faptului că genurile se dezvoltau în acest domeniu. Cel mai mare avantaj al poveștii de fundal era justificarea lăsată pe mâna adevăraților autori, precum Chaucer sau Boccaccio. Povestirile romantice permiteau un limbaj înalt și se bazau pe o părere acceptată despre ceea ce merită a fi numit stil elevat. Totuși, preferințele față de învățăturile morale și poezie s-au schimbat și povestirile romantice sau demodat rapid. Poveștile despre înșelăciuni și pozne, despre aventurile clandestine și despre intrigile ingenioase, în care erau ridiculizate anumite profesii respectate sau cetățeni ai unui alt oraș, nu erau, pe de altă parte, justificabile nici moral, nici poetic. Ele își găseau justificarea în afară. Povestitorul obișnuia să prezinte în câteva cuvinte de ce credea el că povestea trebuie spusă. Din nou,Poveștile din Canterbury ale lui Chaucer oferă cele mai elocvente exemple: autorul real putea spune povești fără orice altă justificare în afară de aceea că această poveste oferea o portretizare bună a persoanei care a spus-o și a gustului lui sau al ei Ŕ și acea justificare rămânea stabilă de-a lungul poveștii. Dacă creațiile elevate deveneau plictisitoare Ŕ așa cum s-a întâmplat în secolele al XIV-lea și al XV-lea cu vechile intrigi care nu duceau niciodată la altele noi Ŕ colecțiile de povești și romanele facilitau criticarea creațiilor mărețe și scăderea statutului acestora: unul dintre grupurile de naratori (creat de autorul real) putea începe o poveste romantică doar pentru a fi întreruptă de alți povestitori. Ei puteau să-l reducă la tăcere sau să-i ordone să vorbească un limbaj care să le fie pe plac sau puteau să-i ceară să grăbească povestea și să spună mai repede ce are de spus. Rezultatul a fost ascensiunea genului scurt. Pașii acestei dezvoltări pot fi observați odată cu faptul că povestirea câștiga apreciere și valoare față de poveștile romantice, în noi colecții versificate la sfârșitul secolului al XIV-lea. Prima ascensiune a romanului, 1500-1750[modificare | modificare sursă] Inventarea tiparului a supus atât romanele, cât și povestirile romantice trivializării și comercializării. Cărțile tipărite, deși erau scumpe erau totuși cumpărate. Alfabetizarea sau răspândirea Ŗștiinței de carteŗ era un proces lent atunci când venea vorba de abilitățile de scriere, dar era mai rapidă în ceea ce privea cititul. Reforma Protestantă a prilejuit cititori de pamflete religioase, tabloide și ziare.

28

Populația urbană a învățat să citească, dar nu aspira la participarea activă în lumea culturii. Piața cărților ieftine dezvoltându-se o dată cu tiparnița a inclus atât romanele, cât și povestirile, poveștile și fabulele. Xilogravurile erau ornamentele obișnuite și ele erau oferite fără prea multă bătaie de cap. O poveste romantică în care un cavaler-erou trebuia să lupte mai mult de zece dueluri în câteva pagini putea primi aceeași ilustrație a luptei iar și iar, dacă stocul de ilustrații standard al tipografului era mic. Pe măsură ce stocul creștea, tipografele repetau aceleași Page | 29 ilustrații în alte cărți cu subiecte similare, amestecând aceste ilustrații fără nici un respect pentru stil. Se pot deschide cărți ieftine din secolul al XVIII-lea și se vor găsi ilustrații din anii de început ai tiparului, alături de unele mai moderne. Poveștile romantice au fost reduse la intrigi ieftine și abrupte semănând cu benzile desenate moderne. Primele colecții de romane nu erau neapărat proiecte considerabile. Ele au apărut într-o varietate enormă, de la povești populare cu vorbe de duh, până la poveștile spuse de Boccaccio sau Chaucer, acum autori venerabili. O piață mai consistentă a Ŗromanțelorŗ s-a dezvoltat în secolul al XVI-lea, o dată cu operele în mai multe volume care ținteau spre o audiență care să Ŗcontribuieŗ la această producție. Critica ridicată de pelerinii lui Chaucer împotriva Ŗromanțelorŗ s- a dezvoltat ca reacție atât la trivializări, cât și la Ŗromanțeleŗ multi-volum. Povești precum Nemaipomenitele peripeții ale neînfricatului cavaler Amadis de Gaula (Amadis de Gaula) și-au condus cititorii în lumi de vise despre cavaleri și i-au hrănit cu idealuri despre trecut, pe care nimeni nu le mai putea însufleți, după cum se plângeau critici. Autorii italieni, cum ar fi Machavelli, au fost printre cei care au adus romanul la un nou format: deși rămânea o poveste cu intrigă ce se termina într-un moment neașteptat, observațiile erau acum mult mai fine Ŕ Cum își țeseau protagoniștii intriga?, Cum își păstrau secretele?, Ce făceau când alții amenințau să le descopere? Toată problema romanelor și a poveștilor romantice a devenit critică în momentul în care Cervantes și-a adăugat Nuvelele exemplare (Novelas Exemplares) (1613) celor două volume din Don Quijote (1605/15). Faimosul roman picaresc țintea împotriva romanului Amadis de Gaula care l-a făcut pe Don Quijote să-și piardă mințile. Adepții poveștilor romantice elevate pretindeau, oricum, că replica satirică la vechea poveste eroică abia putea să ofere vreo învățătură: Don Quijote nu oferea nici un erou cu care să merite să se rivelizeze, nici nu aducea satisfcația unor discursuri frumoase; tot ceea ce putea face era să râdă de idealuri mărețe. Nuvelele exemplare au oferit o alternativă între modul eroic și satiric, deși criticii erau foarte nesiguri de ceea ce ar trebui să facă cu această lucrare. Cervantes a spus povești despre adulter, gelozie și crimă. Dacă aceste povești ar fi oferit exemple, ele erau exemple de acțiuni imorale. Adepții Ŗromanuluiŗ (ai inovației) au răspuns că ele ofereau lecții atât prin exemple bune, cât și prin contraexemple. Cititorul pute să simtă compasiune și simpatie pentru victimele crimelor și ale intrigilor, dacă s-ar fi dat exemple rele. Alternativa la romanele Ŗîndoielniceŗ și la romanele picarești era mai bună, respectiv poveștile romantice elevate; a venit astfel ca posibil răspuns o producție de Ŗromanțeŗ scrise după modelul lui Heliodor, cu incursiuni în lumea bucolică. Honoré d‟Urfés L‟Astrée (1607/27) a devenit cea mai cunoscută operă de acest gen. Criticilor care afirmau că astfel de romane nu au nimic de-a face cu viața reală li se răspundea cu procedeul artistic alromanelor cu cheie (roman a clef), cel care, înțeles corect, făcea referire la 29

personaje din lumea reală. Romanul Argenis al lui John Barclay (1625-26) a apărut ca și roman politic cu cheie. Romanele Madeleinei de Scudéry au câștigat o mare influență, cu intrigi situate în lumea antică și cu conținut luat din viață. Faimoasa autoare a spus povești despre prietenii săi din cercurile literare ale Parisului urmărindu-le existența de la un volum la altul al scrierilor ei în serie. Cititorii avizați cumpărau cărțile deoarece acestea ofereau cele mai fine observații ale rațiunilor umane, personaje luate din viați reală, morale excelente despre cum ar trebui sau nu ar Page | 30 trebui să se comporte cineva care dorea să aibă succes în viața publică și în cercurile intime pe care ea le portretiza. Romanul și-a urmat cursul propriu: Paul Scarron (el însuși un erou al poveștilor Madeleinei de Scudéry) a publicat primul volum al Romanului comic (Roman Comique) în 1651 (volume succesive apărând ulterior în 1657 și 1663) cu o pledoarie pentru progresul pe care Cervantes l-a generat în Spania. Franța trebuia, după cum a scris el în faimosul capitol 21 al Romanului comic, să-l imite pe cel spaniol, cu povestioare scurte ca și cele pe care ei le numeau Ŗromaneŗ. Scarron însuși a adăugat numeroase astfel de povești operei sale. Douăzeci de ani mai târziu, Madame de Lafayette a făcut următorii pași decisivi cu cele două romane ale ei. Primul, Zayde, publicat în 1670 împreună cu faimosul Traitte de l‟Origin des Romans al lui Pierre Daniel Huet, a fost o Ŗpoveste spaniolăŗ. Al doilea și mai importantul ei roman a apărut în 1678: Principesa de Cleves (La Princesse De Cleves) a dovedit că Franța putea într-adevăr să producă romane după un anumit stil francez. Spaniolilor le plăceau povești cu eroi naționali mândri, care luptau în dueluri pentru a-și apăra reputația. Francezii aveau un gust mai rafinat, pentru observații minuțioase ale motivelor și comportamentului uman. Povestea era cu adevărat un roman și nu o Ŗromanțăŗ: o poveste a virtuții feminine incomparabile, cu o eroină care a avut șansa de a risca o iubire ilicită și nu doar că a rezistat tentației, dar a devenit și mai nefericită mărturisindu-și sentimentele soțului. Mâhnirea pe care o crea povestea ei era cu totul nouă și senzațională. Romanul obișnuit a luat o altă turnură. Sfârșitul secolului al XVII-lea a fost momentul apariției unei piețe europene de scandal, cu cărțile franțuzești apărând acum mai ales în Olanda (unde cenzura era mai lejeră), reimportate după aceea clandestin în Franța. Aceeași operă ajungea pe piețele vecine din Germania și Marea Britanie, unde era binevenită atât pentru stilul francez, cât și pentru intrigile politice predominant anti-franceze. Romanul a prosperat pe această piață ca și cel mai bun gen care prezenta vești scandaloase. Autorii pretindeau că poveștile pe care aveau să le spună erau adevărate și că erau spuse nu de dragul scandalului, ci pentru lecțiile de morală pe care le prezentau. Pentru a demonstra acest lucru au dat nume fictive personajelor și spuneau aceste povești ca și cum ar fi fost inedite. (Audiența își juca porpriul rol în a identifica cine reprezenta pe cine). Au apărut periodice cu povestiri scurte Ŕ Mercure Gallant devenind cel mai important. Colecții de scrisori s-au adăugat pieței, acestea incluzând mai multe astfel de povestiri și au condus la apariția romanului epistolar la sfârșitul secoluli al XVII-lea. La sfârșitul anilor 1670 romanul a ajuns și pe piața engleză. Aphra Behn și William Congreve au fost printre primii autori moderni care au adoptat termenul. Starea de fapt - Piața în jurul anului 1700[modificare | modificare sursă]

30

Romanele de la începutul secolului al XVIII-lea și Ŗromanțeleŗ nu erau încă considerate parte a lumii erudite și nici parte a literaturii; ele erau bunuri de piață. Integrarea prozei de ficțiune pe piața povestirilor/istoriilor s-a făcut după următoarea schemă: 3.1 Povestiri eroice: Aventurile lui Telemac, Fenelon,(1699) 1 Vândute ca și invenții romantice, citite ca și povești de interes public:

New Atalantis, Delarivier Manley, (1709)

2 Vândute ca și invenții romantice, citite ca și povești de interes public: Satyrischer Roman, Menantes, (1706)

3.2 Clasici ai romanului de la O mie și una de nopți laPrincipesa de Cleves, M. de la Fayette, (1678)

3.3 Romane picarești: Don Quixote , Cervantes, (1605)

Page | 31

4 Vândute ca și povești personale adevărate, riscând să fie citite ca și invenții romantice:

5 Vândute ca și povești publice reale, riscând să fie citite ca și invenții romantice: La Guerre d'Espagne(1707)

Robinson Crusoe, Daniel Defoe, (1719)

From Olaf Simons, Marteaus Europa (Amsterdam, 2001), p.194.

Centrul pieței era deținut de scrieri care pretindeau a fi ficțiune și care erau citite ca atare. Ele includeau o mare producție de romane și, la limita de jos, o mare producție de scrieri satirice. În centru, romanul a crescut prin povești care nu erau nici eroice, nici predominant satirice, ci în principal realiste; erau povești scurte care stimulau cu exemple de acțiuni umane care puteau fi dezbătute. Producția centrală avea două laturi: Pe de-o parte se aflau cărțile care pretindeau a fi ficțiune, dar care amenințau să fie orice altceva în afară de povești fictive. Delarivier Manley a scris cea mai faimoasă dintre aceste cărți, New Atalantis, plină de povești pe care autoarea pretindea că le-a inventat. Cenzorii erau neputincioși: Manley a răspândit povești care discreditau partidul Whigs, aflat la conducere, dar cum puteau ei, totuși, să ceară membrilor partidului să dovedească faptul că aceste întâmplări s-au petrecut într-adevăr pe pământ britanic și nu pe o insulă de basm numită Atalantis? Ar fi trebuit să facă acest lucru dacă ar fi dorit să dea în judecată autorul. Delarivier Manley a scăpat cu bine de interogatorii și și-a continuat opera 31

calomnioasă cu încă trei volume de acest fel. Pe aceeași piață au apărut povești personale, creând un gen diferit al iubirii personale și al luptelor publice cu privire la reputațiile pierdute. Pe de altă parte se afla o piață a titlurilor ce pretindeau a fi strict autentice/non-ficționale Ŕ Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe devenind cel mai important dintre ele. Identificarea genului drept ŖVândut ca și poveste personală ce riscă să fie citit ca și invenție romanticăŗ a deschis prefața: Page | 32

Dacă vreodată povestea aventurilor unui om din lume au meritat să fie făcute publice și, odată publicate, ar fi fost mulțumitoare, editorul acestei istorisiri crede că aceasta este povestea. Miracolele din viața acestui om depășesc (crede el) tot ce poate exista, viața unui om putând cu greu fi străbătută de o varietate mai mare de întâmplări. Povestea este spusă cu modestie, cu seriozitate și recurgând la o învăluire a evenimentelor într-o aură religioasă, așa cum fac înțelepții spre instruirea altora prin exemplu și pentru a justifica și onora înțelepciunea Providenței în toată varietatea de circumstanțe cu care se confruntă întâmplător omul. Editorul crede că această poveste este doar o istorisire a unor fapte; nu există nici o urmă de ficțiune în ea și el crede, de vreme ce asemenea fapte sunt eliminate, că indiferent de îmbunătățirile poveștii sau de digresiunile făcute în scopul instruirii cititorului, povestea va fi aceeași. Și crezând acestea, fără a fi nevoie de alt argument, le face un mare serviciu oamenilor prin publicare. O producție literară de povești cu caracter verosimil similar au pătruns fățiș în domeniul public. Gatien de Courtilz de Sandras (1644-1712) a devenit cel mai important autor în acest domeniu, cu prima sa versiune a poveștii lui d’Artagnan, spusă apoi după mai mult de un secol de către Al. Dumas tatăl. Spirituală și o precursoare distantă a poveștii lui James Bond scrisă de Ian Fleming, este o altă carte care se presupune că a fost scrisă tot de el. La Guerre d‟Espagne (1707), povestea unui spion francez deziluzionat, care a pătruns în lumea politică franceză și în propriilei afaceri sentimentale, el reușind întotdeauna cu mici intrigi să-și facă datoria. Realitatea și ficțiunea erauamestecate în toate aceste cărți până într-acolo încât nimeni nu mai putea spune unde a inventat autorul și unde a dezvăluit pur și simplu secrete. A doua ascensiune a romanului Ŕ sau ŖNoul Romanŗ, 1700-1800[modificare | modificare sursă]

32

Page | 33

Classics of the Novel from the 16th century onwards - A Select Collection of Novels (1720-22). Începutul secolului al XVIII-lea a ajuns Ŕ prin romanele care au plonjat în scandalul privat și public Ŕ la un moment în care se simțea nevoia de o nouă reformă. Se putea spune că bătrânul Amadis și-a transpus cititorii în lumi de vis, iar noile romane, lipsite de discursuri rafinate și acte incredibile de eroism au încecat din răsputeri să Ŗrafinezeŗ stilul. Cu toate acestea ele au provocat riscuri cu totul noi, cu povești de dragoste în care copiii își păcăleau părinții și prin care bârfa (calomnia) privată și publică erau publicate pe o piață deschisă. Jane Barker a fost una dintre vocile secolului al XVIII-lea care au cerut o reîntoarcere la vechile Ŗromanțeŗ. ŖNoua romanțăŗ a ei, Exilius (1715) se deschidea cu schița unei noi tradiții: Ŗromanțaŗ a evoluat, așa cum pretindea Jane Barker, de la Geoffrey Chaucer la François Fénelon; ultimul era autorul care tocmai devenise faimos cu romanul său epocal Telemac(16991700). Editorii englezi ai lui Fénelon au evitat cu multă atenție termenul de Ŗromanțăŗ și au publicat mai degrabă Ŗo nouă epopee în prozăŗ Ŕ așa cum arată prefețele. Jane Barker a insistat, oricum, asupra publicării operei Exilius ca și Ŗromanță nouă Ŕ după modelul lui Telemacŗ și nu a avut succes pe piață. În 1719 editorul ei, Curll, a îndepărtat în cele din urmă vechile pagini de titlu și a publicat operele ca și pe o colecție de romane. Marele succes de piață Ŕ Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe Ŕ a apărut în același an și W. Taylor, editorul, a evitat toate aceste capcane cu o pagină de titlu, fără a pretinde că opera aparține ramurii romanelor sau celei a Ŗromanțelorŗ, ci afirmând că aparține cronicilor, deși avea un design al paginii care părea foarte mult să aparțină Ŗnoii romanțeŗ cu care Fénelon tocmai devenise celebru. Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe era orice în afară de roman, așa cum era termenul înțeles la acea dată. Nu era nici scurt, nici nu se concentra pe o intrigă, nici nu era spus de dragul unui 33

punct culminant. Robinsosn Crusoe nu era nici un anti-erou dintr-un roman picaresc, deși vorbea la persoana I singular și se băga în tot felul de încurcături. Nu invita neapărat la râs (deși cititorii avizați ar fi perceput toate proclamațiile lui despre faptul că este un bărbat adevărat ca și scrise într-un mod comic). Autorul era serios: Viața l-a dus, împotriva voinței sale, într-o serie de aventuri romantice. A căzut în mâna piraților și a supraviețuit pe o insulă pustie. El, un biet marinar din York, a supraviețuit cu un eroism exemplar. El nu putea să-și condamne cititorii că îi Page | 34 percepeau opera ca și pe o Ŗromanțăŗ plină de invenții. El și editorul său știau că tot ceea ce el scrisese era absolut incredibil și, cu toate acestea, ei puteau pretinde că e adevărat (și dacă nu, cel puțin putea fi citit ca și o alegorie valoroasă) Ŕ acest joc complex făcând ca această operă să se situeze în cea de-a patra coloană a modelului prezentat mai sus. Publicarea romanului Robinsos Crusoe nu a dus la o reformă a industriei cărții, la jumătatea secolului al XVIII-lea. Cărțile lui Crusoe au fost publicate ca și niște istorisiri incerte. Ele au făcut jocul pieței scandaloaase de la începutul secolului al XVIII-lea, cu romanul deja integrat istorisirilor. Ele au fost chiar republicate de unul dintre periodicele londoneze ca având legătură cu realitatea. Filozofi precum Jean-Jaques Rousseau au transformat Robinson Crusoe într-un roman clasic câteva decade mai târziu și a mai fost nevoie de încă un secol înainte ca cineva să poată percepe cartea lui Defoe ca și primul roman enlgez, publicat Ŕ așa cum a afirmat Ian Watt în 1957 Ŕ ca și răspuns la romanțele franțuzești aflate pe piață. Reforma de la începutul secolului al XVIII-lea pe piața romanelor a venit cu producția roamnelor clasice: anul 1720 a adus editarea decisivă a romanului european clasic, publicat în Londra cu titluri de la Machiavelli la Marie de Lafayette. Romanele lui Aphra Behn au apărut în ultimele decade ale secolului într-o colecție a operelor ei. Autoarea anilor 1860 devenise deja un autor clasic. Fénelon devenise autor clasic cu ani în urmă, la fel ca Heliodor. Operele lui Petronius și Longos au apărut cu prefețe care le-au înscris în tradiția prozei de ficțiune așa cum a definit-o Huet. Proza de ficțiune avea ea însăși, așa cum afirmă criticii, o poveste cu suișuri și coborâșuri: intrând în criză odată cu Amadis, și-a găsit remediul prin intermediul romanului. Acum avea nevoie doar de atenție permanentă. Și, cu toate acestea, putea pretinde că este cea mai frumoasă parte a beletristicii, noul segment al pieței din marea industrie a literaturii, adoptând noile scrieri clasice. Traitte de l‟Origin des Romans al lui Huet, publicat prima dată în 1670 și circulând acum în câteva tarduceri și ediții, și-a câștigat poziția centrală printre acele scrieri care aveau de-a face cu proza de ficțiune. Tratatul a creat primul corpus de texte care să fie discutate și a fost primul titlu care a demonstrat cum pot fi interpretate scrierile ficționale laice Ŕ exact așa cum teologii obișnuiau să interpreteze părți din Biblie într-o dezbatere teologică. Interpretarea avea nevoie, bineînțeles, de propriile obiective și Huet a oferit câteva întrebări pe care cineva ar putea să și le pună: Ce ne spune opera de ficțiune dintr-o cultură străină sau dintr-o perioadă de timp îndepărtată despre cei care au creat-o? Care erau cerințele culturale la care răspundeau astfel de povești? Există premise antropologice fundamentale care ne determină să creăm lumi imaginare? Aceste scrieri ficționale amuzau și educau? Ofereau ele, așa cum se întâmplă atunci când citești mituri antice și medievale, un substitut pentru informațiile mai bune, științifice sau adăugau doar desfătările vieții pe care o anumită cultură le prefera?Poveștile erotice mediteraneene antice puteau permite o astfel de interpretare. Interpretarea și analiza scrierilor clasice au plasat cititorii de ficțiune într-o poziție total nouă și Ŗîmbunătățităŗ: exista o mare diferență între a citi un roman și a te lăsa prins într-o lume a 34

visului și a citi aceeași poveste, cu o prefață care-ți spunea mai multe despre grecii, romanii sau arabii care au scris titluri precum Etiopica sau Cartea celor o mie și una de nopți (publicate pentru prima dată în Europa în 1704 și 1717 în limba franceză și traduse imediat în engleză și germană). Supus dezbaterii: Romanul devenind literatură, 1740-1800[modificare | modificare sursă] Piața scrierilor clasice de proză de ficțiune de la începutul secolului al XVIII-lea i-a inspirat pe autorii contemporani. Astfel, Aphra Behn a revenit din anonimat devenind o autoare celebră, după moartea ei. Fénelon a dobândit aceeași faimă, dar în timpul vieții. Delarivier Manley, Jane Barker și Eliza Haywood au urmat modelele franceze celebre care au îndrăznit să pretindă faimă utilizând numele adevărat: Madame d’Aulnoy și Anne Marguerite Petit DuNoyer. Cele mai multe dintre romanele anterioare utilizaseră pseudonime; acum ele deveniseră producții ale unor autori consacrați. Discursul necesar pentru a aprecia o astfel de mișcare înspre responsabilitate nu era încă dezvoltat. Jurnalele care dezbăteau literatura se concentrau asupra Ŗînvățăturiiŗ, a literaturii în sensul strict al cuvântului. Până atunci, majoritatea discuților despre romane și Ŗromanțeŗ se desfășurau între cei avizați în acest domeniu. Critica literară, un discurs critic extern despre poezie și poză, a apărut în cea de-a doua jumătate a sceolului al XVIII-lea. A deschis o interacțiune între participanți diferiți, în care romancierii scriau cu scopul de a fi criticați și în care publicul putea să observe interacțiunea dintre critici și autori. Noua critică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a declanșat o reformă prin stabilirea unei industrii a cărții (pe când restul pieței a continuat în aceeași manieră, dar a pierdut cea mai mare parte a interesului publicului). Rezultatul a fost o separare a pieței într-o ramură joasă a prozei populare și, pe de altă parte, producția de critică literară. Cea din urmă a prilejuit opere care rivalizau cu poemele epice antice în versuri, care se jucau cu tradițiile prozei de ficțiune (ele deschideau un discurs implicit despre istoria literaturii) și care aveau statut clar ficțional, astfel încât ele însele puteau fi discutate ca și opere create de un artist care și-a dorit ca această poveste, nu alta, să fie discutată de public. Vechiul design al paginilor de titlu s-a schimbat: noile romane nu mai pretindeau să fie vândute ca și ficțiune, pe când ele amenințau să trădeze secrete reale. Nici nu mai apărau ca false Ŗistorisiri adevărateŗ. Noile pagini de titlu își proclamau opera ficțiune și indicau modul în care publicul ar putea să le discute. Romanul Pamela sau virtutea răsplătită a lui Samuel Richardson (1740) a fost unul dintre titlurile care au adus vechea pagină de titlu, cu formula sa Ŗ[…] sau […]ŗ, oferind un exemplu într-un format nou: “Pamela sau virtutea răsplătită Ŕ publicat acum întâia oară pentru a cultiva principiile virtuții și religia în cugetul tinerilor de ambe sexe, o poveste care-și are temelia în adevăr și natură; și în același timp, care întreține în mod agreabil…”. Așa că pagina de titlu lămurea faptul că opera era realizată de un artist care țintea un efect anume: acela de a fi discutat de un public critic. Romanele apărute după zece ani nu mai aveau nevoie de nici un alt statut în fară de acela de a fi roman, ficțiune. Edițiile prezente ale romanelor notează pur și simplu Ŗficțiuneŗ pe copertă. A devenit o realizare să fie vândute sub această etichetă, incitând la discuție și reflecție. Scandalul, așa cum a fost publicat de DuNoyer și delarivier Manley, a dispărut de pe piața prozei de ficțiune, fie ea înaltă sau joasă. Nu putea să atragă critici serioși și se pierdea dacă rămânea nediscutat. În cele din urmă, a avut nevoie de propria-i marcă de jurnalism scandalos Ŕ jurnalismul care s-a dezvoltat prin Ŗpresa galbenăŗ. Piața de jos a prozei de ficțiune a continuat să se concentreze pe satisfacerea imediată a unui public căruia îi plăcea să rămână în lumea 35

Page | 35

ficțiunii. Piața înaltă a devenit complexă cu opere care jucau roluri noi. Pe piața înaltă s-au putut vedea, în cele din urmă, dezvoltându-se două tradiții: una cu opere care aveau de-a face cu arta ficțiunii, printre care Tristram Shandy al lui Laurence Sterne, cealaltă, mai aproape de discuțiile extinse și de dispozițiile sufletești ale publicului. Marele conflict al secolului al XIX-lea, în cea ce privește problema dacă artiștii ar trebuie să scrie pentru a satisface publicul sau să scrie de Page | 36 dragul artei, urma să se declanșeze. Sentimentalism, psihologie și un nou tip de individ 1750-1850[modificare | modificare sursă] Romanul [sentimentalist] al mijlocului si sfârșitului de secol 18 a produs un cu totul nou tip de individ, unul cu o atitudine diferită asupra vieții lui private și a societății. Eroina începutului de secol 18 era îndrăzneață și gata să-și protejeze reputația dacă era necesar pe când descendenta ei de la mijlocul secolului 18 era mult prea modestă și timidă pentru a face la fel. Eroinele timpurii ale secolului 18 aveau secretele lor, iubeau intrigile eficace și încercau orice considerau că este necesar pentru a-și atinge scopul.Eroinele mijlocului de secol 18 au dezvoltat un sentiment de modestie. Sufereau dacă trebuiau să păstreze secrete și simțeau nevoia de a se confesa. Ele căutau prieteni, intimitate, situații în care puteau să-și deschidă inima și să-și împărtășească cele mai ascunse dorințe. Audiența secolului 18 a primit acești noi eroi și eroine cu uimire. Atunci când era vorba de cele mai ascunse dorințe ale lor puteau să se încreadă numai în părinți și prieteni; prea multă încredere i-ar fi făcut victime sigure în lumea de ficțiune, calomnie, intrigă și scandal a începutului de secol 18. Acum, oricum, aceste eroine slabe au fost întâmpinate cu compasiune. În loc să-și expună viața ca un spectacol public, acești noi eroi și eroine au dezvoltat o intimitate care putea fi examinată în roman. Genuri speciale au înflorit cu acești protagoniști care nu-și spălau rufele murdare în public. Scrisorile sau jurnalele lor au fost găsite și publicate numai după moartea lor. Un val de sentimentalism a fost primul rezultat, ducând la eroi ca Henry Mackenzie Man of Feeling (1771). Un al doilea val a urmat, cu eroi mai radicali care nu mai puteau visa la un mediu care să-i înțeleagă. Suferințele tânărului Werther (1774) de Johann Wolfgang von Goethe a fost stindardul acestei noi mișcări și a avut ca rezultat un val de compasiune și înțelegere printre cititori gata săl urmeze pe Werther în sinuciderea lui. Criticii au îmbrățișat noii eroi ca cel mai bun semn al unei noi literaturi care avea ca scop discuțiile. Înțelegerea după care acești eroi tânjeau a dat naștere unei discuții secundare referitoare la natura psihicului uman, mult mai bine observată de aceste romane. Cu aceste dezvoltări, romanul a transformat pledoaria pentru o reformă morală a individului și a societății într-un gen. Cu mișcarea romantică începând în anii 1770, dezvoltarea a mers un pas mai departe : romanul a devenit un mediu de avant garde, genul unde emoțiile și-au găsit studiile de caz. Bildungsroman-ul s-a dezvoltat în Germania; un roman care se concentrează pe dezvoltarea individului, educația lui și drumul lui către individualitate și societate. Noi științe, de la sociologie la psihologie, s-au dezvoltat cu noul individ și au influențat discuțiile privind romanul din secolul 19. Romanul sec. al XIX-lea ca subiect de discuții aprinse[modificare | modificare sursă]

36

La începutul sec. al XIX-lea, romanul era un gen literar în care realismul lupta împotriva Ŗromanțeiŗ cu iluziile ei nerealiste. Romanul s-a întors înspre scandal, apoi a fost înnoit în ultimele decade ale sec. al XVIII-lea. În cele din urmă, ficțiunea a devenit cea mai onorabilă ramură a literaturii. Un val de romane de fantezie a dus la apogeu această dezvoltare la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea. Sensibilitatea a sporit în aceste romane. Femeile, foarte preocupate de imaginarea de lumi superioare celei în care trăiau au devenit eroinele noii Page | 37 lumi a Ŗromanelor de dragosteŗ și a Ŗromanelor goticeŗ, creând povești din timpuri și spații îndepărtate. Italia renascentistă era locul favorit al romanului gotic. Romanul gotic clasic este Misterele castelului Udolpho, de Ann Radcliffe (1794). Ca și în alte romane gotice, noțiunea de sublim este centrală. Teoria esteticii din sec. al XVIII-lea considera că sublimul și frumosul erau juxtapuse. Sublimul era îngrozitor și terifiant, pe când frumosul era calm și liniștitor. Personajele și peisajele din romanul gotic rămâneau aproape în întregime pe teritoriul sublimului, cu o eroină excepțională. Sensibilitatea Ŗfrumoaseiŗ eroine față de elementele supranaturale, indispensabilă în aceste romane, celebra, dar și problematiza ceea ce urma să fie văzut drept hiper-sensibilitate. La începutul sec. al XIX-lea, emoțiile încărcate de sensibilitate, așa cum au fost exprimate prin sublimul gotic, au ajuns la declin. Jane Austen a scris un roman gotic-parodie, intitulat Northanger Abbey (1803), care ilustra moartea romanului gotic. Ba mai mult, sensibilitatea a fost din ce în ce mai puțin valoroasă, până la dispariție. Austen a introdus un stil diferit de a scrie Ŕ comedia de moravuri. Oricum, romanele ei adesea sunt nu doar amuzante, ci și usturător de critice față de cultura rurală, limitativă de la începutul sec. al XIX-lea. Cel mai cunoscut roman al ei, Mândrie și prejudecată (1811), este cel mai vesel dintre romanele ei, deoarece a fost o schiță pentru ficțiunea mult mai romantică care a urmat; celelalte romane ale ei înfățișau eroine pentru care cititorii moderni aveau prea puțină simpatie și era posibil să nu le placă Lirica medievală[modificare | modificare sursă] Poezia trubadurilor[modificare | modificare sursă] Apărută în Franța, poezia trubadurilor se răspândește în toată Europa Occidentală. Subiectul îl constituie dragostea (sub forma de adorare și slujire a femeii nobile) și virtuțile cavalerești (statornicia, fielitatea, buna-cuviință, onoarea). Printre poeții medievali europeni, amintim truverii (cel mai cunoscut fiind Chrétien de Troyes) și minnesingerii (printre care:Walther von der Vogelweide și Wolfram von Eschenbach). Trubadur (din franceză troubadour) este numele dat poeților-cântăreți medievali din sudul Franței, ale căror versuri, recitate cu un acompaniament muzical specific, aveau un caracter erotic sau pastoral. Trubadurii au dat naștere în secolul al XII-lea unui nou stil poetic. Poeziile lirice scurte dar complexe dădeau glas sentimentelor personale, mai ales iubirii dintre bărbat și femeie. Poeții francezi din Evul Mediu care scriau despre dragoste și cavalerism se numeau trubaduri. De regulă erau de proveniență nobilă și scriau întrŔo limbă neolatină. Poezia lor diferea foarte mult de genurile epice ce erau la modă în nord. 37

Datorită Eleonorei de Aquitania, fiica unui trubadur devenită în 1137 soția regeluiLudovic al VIIŔlea, acest lirism și cultul dragostei cavalerești se răspândește rapid în toată țara și chiar și peste granițe. Lancelot și Genoveva[modificare | modificare sursă] Cel mai renumit poem al său, Troyes, îl are ca erou pe cavalerul Lancelot, îndrăgostit Page | 38 de Genoveva, soția regelui Arthur. Din poem reiese foarte clar ce era în stare să facă cavalerul pentru aleasa inimii lui. Pe atunci era considerată extrem de rușinoasă apariția unui cavaler întrŔo căruță. Lancelot, după o clipă de ezitare se suie totuși întrŔo căruță, după ce află că numai astfel poate primi vești despre regină. Chiar și această mică ezitare atrage după sine disprețul Genovevei. Mai târziu ea se resemnează șiŔl lasă pe cavaler întrŔo noapte în camera ei, dar dragostea decurtean a acestuia va fi mai supusă multor probe. Pictură în stil trubadur: Fleury François Richard, "Valentina Visconti jelindu-și soțul,Ludovic I" (c. 1802), Muzeul Ermitaj Devotament dezbinător[modificare | modificare sursă] 51Această temă a influențat și literatura engleză. De exemplu Sir Thomas Malory, în cartea sa întitulată Morte d'Arthur, scrie prietenia ,dragostea și pasiunea cavalerească.El arată cum trădarea generată de pasiuni personale distruge legăturile cele mai puternice. În concepția lui Malory, fidelitatea lui Lancelot față de rege este macinată de dragostea adulteră față de Genoveva. Rezultatul nu este doar destrămarea Mesei Rotunde a lui Arthur ci și a regelui. Romanul trandafirului[modificare | modificare sursă] În această epocă a fost foarte populară «după numărul manuscriselor rămase» opera lui Guillaume de Lorris, Romanul Trandafirului sau Roman de la Rose, având ca temă dragostea cavalerească. Prezentat ca un vis, este o alegorie despre un om, care este introdus de Oiseuse întrŔo grădină, unde întâlnește niște figuri ca Deduit, Richesse și Largesse.La influența Zeului Dragostei acest om se îndrăgostește de un trandafir și de aici viața lui are doar un singur scop, să rupă un boboc de pe acest trandafir. În realizarea acestui țel este ajutat sau împiedicat de diferite figuri alegorice, de exemplu Politețea, Pericolul, Mintea, Mila, Rușinea, Teama. În final intervine Natura și eroul poate rupe trandafirul dorit. Arta iubirii[modificare | modificare sursă] La sfârșitul secolului al XIIŔlea, asemenea idei au fost exprimate de Andreas Capellanus la eleganta curte a Mariei, contesă de Champagne (fiica Eleonorei de Aquitania). Cartea lui, Arta iubirii, nu trebuie luată în serios în totalitatea ei, în multe privințe fiind o parodie a scrierilor cu aceeași temă ale lui Ovidiu. Oferă sfaturi minuțioase pentru îndrăgostiți. Originalul sŔa scris în limba latină. Este considerată o lucrare de sinteză, care reflectă concepția despre lume a unei epoci. Cu o ironie estompată, Capellanus anumeră regulile dragostei cavalerești ca încununare și încheiere a unei povești fermecătoare.

38

Povestea sună în felul următor: un viteaz britanic, călărind prin codrul regelui Arthur, se întâlnește cu o fată minunată, careŔi spune că fără ajutorul ei cavalerul nuŔși poate duce la bun sfârșit angajamentul. Ca săŔi câștige dragostea fata pretinde săŔi aducă șoimul care stă pe creanga de aur din curtea regală. (Ca și în celelalte povești despre dragostea cavalerească, și aici cavalerul trebuie să treacă Page | 39 de mai multe probe pentru aŔși dovedi profunzimea dragostei). La sfatul tinerei, cavalerul pornește în căutarea mănușii fermecate, pe care se va așeza șoimul, căci numai posedând acest obiect va putea intra in palat. Peripețiile cavalerului britanic[modificare | modificare sursă] Cavalerul ajunge repede la un pod de aur. Acesta este păzit de un cavaler înspăimântător careŔl provoacă la luptă. În această luptă, britanicul e rănit grav, dar învinge și cruță viața adversarului. Pe celălalt mal îl așteaptă un alt cavaler fioros, care scutură așa de tare podul, încât britanicul abia poate trece peste el. Odată ajuns dincolo, își îneacă dușmanul. Mai târziu ajunge pe un câmp înmiresmat, în mijlocul căruia se află un palat rotund. În mod curios, nu găsește poarta palatului și nici nu vede pe nimeni nicăieri. Totuși, pe pajiște se găsesc mese de argint încărcate cu mâncare și băutură. Cavalerul, care în urma călătoriei era aproape mort de foame, se așează imediat la masă. Regulile dragostei DintrŔo dată, printrŔo poartă invizibilă până atunci, se repede un uriaș învârtind în mână un ciomag. „Cum îndrăznești să calci pe teritoriul regal și să mănânci de pe masa regală fără să fii invitat?ŗ, zbiară acesta. Începe o luptă crâncenă din care în mod miraculos iese victorios britanicul, dar cruță viața uriașului , care drept răsplată îl duce la coroana de aur pe vârful căreia se află mănușa fermecată. În final britanicul ajunge în palatul regelui Arthur își găsește șoimul care stă pe creanga de aur. Dar precum îi prezisese fata, este din nou provocat la duel simultan de doi cavaleri. Norocul este iar de partea lui, îi silește pe amândoi să se retragă și astfel poate lua șoimul și pergamentul fixat pe creanga de aur. Pe acesta erau scriseRegulile Dragostei 31 la număr, și britanicul e îndemnat să facă cunoscute aceste reguli acelora care doresc dragostea. Conversația aristocratică a epocii utiliza toate conceptele iubirii și toată paleta de simboluri ale dragostei. Culorile aveau semnificația lor, de exemplu: verdele semnifica o nouă dragoste, albastrul fidelitatea, dar aveau semnificația lor si florile, pietrele prețioase, cât și voalurile și panglicile. Conceptul dragostei cavalerești a avut întrŔo formă sau alta influență asupra literaturii Europei de vest încă multe secole după aceea.

39

François Villon[modificare | modificare sursă]

Page | 40

François Villon pe o gravură din 1489 François Villon (c.1431 - c.1474) a fost cea mai mare personalitate a liricii medievale franceze. Opera sa oferă o imagine viu colorată a vieții din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dar principala valoare a creației sale constă în caracterul ei de autentică și tulburătoare confesiune a omului medieval. Opera[modificare | modificare sursă] Articol principal: François Villon - Opera. François Villon a scris - în total și după căt se știe - 3329 de versuri[47][48][49] cuprinse - în general - în patru grupări: 

  

„Semincerulŗ ("Le Lais"), o colecție de versuri - mai ales, balade și rondeluri - scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456ŗ (în franceză „Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456”), „Testamentulŗ, sau „Marele Testamentŗ ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"), Balade, poeme și rondeluri scrise la diferite ocazii și neincluse în cele două colecții de mai sus, Poezii atribuite lui Villon și publicate postum.

Ocultată de istoria literaturii franceze de după 1542, opera sa a fost reabilitată cu fervoare pe la jumătatea secolului al XIX-lea[50][51][52][53][54]. În 1923 Louis Thuasne a blamat „despoticul gust al Pléiadei de prelungita eclipsare a interesului pentru (opera lui) Villon, după ediția din 1542 a lui Marot numele lui Villon a căzut într-o uitare aproape completăŗ (franceză "pendant laquelle le nom de Villon tomba dans un oubli presque complet.")[55].

40

Jean Favier a dezavuat și el, mentalitatea neoclasică franceză, pentru această uitare: „În cele din urmă Malherbe a învins. Am încetat să-l citim și să-l imprimăm pe Villon ... și iată-ne în plin romantism. Villon a revenit în biblioteci și antologiiŗ (franceză "Œnfin Malherbe vint. On cesse de lire Villon et de l'imprimer" ... "Et nous voici en plein Romantisme. Villon revint dans les bibliothèques et dans les anthologies.")[56]. Mesajul poeziei villoniene îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, patos și forța lirică și un permanent dialog cu moartea. Versurile villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impecabile, au fost compuse ca un fel de șarade cu sensuri duble, antifraze și aluzii la evenimente și persoane anterioare și contemporane poetului, într-un limbaj diferit de franceza modernă, „argoul hoțilorŗ, în dialectul Moyen français (14001600), posibil, din simpatie pentru coquillarzi[57][58][59] deci, ele sunt dificil de înțeles și de tradus chiar și pentru un specializat în limba franceză. Cercetătorii stilului villonian se străduiesc și astăzi să-i înțeleagă și să-i interpreteze corect opera[60]. Surse[modificare | modificare sursă] Prima publicare a poeziei lui Villon este cea a lui Pierre Levet, din 1489[61]. Operele lui Villon sau păstrat în principal datorită inițiativei regelui Francisc I și eforturilor depuse de Clément Marot (1496-1544) - poetul oficial al curții și unul dintre primii mari poeți francezi moderni, precursor al Pleiadei - care le-a adunat și le-a editat în 1533[62][63][64]. Printre manuscrisele rămase, primele 6 balade au fost copiate 1568 în manuscrisul de la Brussels, Bibliothèque Royale/Koninklijke Bibliotheek, VI 541, iar baladele 7-11 pot fi găsite în manuscrisul de la Stockholm, Kungliga Biblioteket, V.u. 22, care datează de prin secolul al XVlea, după 1477. Auguste Longnon a publicat prima editare a operelor complete ale lui Villon, extrase din manuscrise și publicații mai vechi (Paris, Lemerre, 1892),[65]. Tot Longnon, impreună cu Lucien Foulet, au editat „Francois Villon: Opereŗ, în 2 volume, considerată ediție de referință[66]. André Lanly a tradus în franceza modernă „Baladele în jargonŗ, inclusiv cele din manuscrisul Stockholm[67], iar Ionela Manolesco, cele 11 ŖBallades du jargon et jobelinŗ [68]. Legenda villoniană[modificare | modificare sursă]

41

Page | 41

François Villon prezentat drept cleric - ca un simbol al escrocului și al depravatului, bărbierit, tuns scurt, cu un halat lung, bonetă și insignă de licențiat în arte, o carte într-o mână și o banderolă cu numele său în cealaltă - gravură la textul care ar fi pus baza Legendei villoniene „Recueil des Repues franches...ŗ („Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca saŗ, apărută, probabil, postum, prin 1480 sau, în 1495). Legenda villoniană, una dintre cauzele care i-au creiat celebritatea, ni-l prezintă pe Villon ca pe un fel de farsor, șarlatan și proclet deși, cu tot disprețul și zeflemeaua la adresa altor clerici, nu vom găsi în opera sa erezie sau lipsă de respect față de credința catolică șiBiserica Catolică. Din stilul său ironic, malițios și adesea obscen (spre exemplu, „Al treilea chiolhan, al Ștergătorilorde-curŗ - "La troisiesme Repeue, des Torcheculs" [torche-cul]) și din tematica inspirată din viața lupanarelor și a cấrciumilor se poate presupune că unele dintre baladele sale de chiolhan (sau ghiftuire, în original: "repeue" sau "repue") aveau un scop efemer, de petrecere, și nu erau destinate posterității, nu erau menite să fie cuprinse în volumele sale de versuri, unde au fost incluse postum și independent de voința autorului. Voluntar sau nu, ele au contribuit la crearea mitului și aureolei de derbedeu-vagabond-romantic[69]. Publicația care a inițiat această legendă a fost „Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca saŗ (în franceză Le Recueil desRepues franches de maistre François Villon et de ses compagnons) apărută - probabil - postum, în 1480 sau, conform cercetărilor publicate de Pierre Champion în 1913, prima ediție ar fi apărut în 1495[70] și care-l prezintă pe Villon ca pe un ulițar chefliu. Stilul villonian[modificare | modificare sursă] „Semincerul” ("Le Lais")[modificare | modificare sursă] Colecția de versuri - mai ales, balade și rondeluri - „Semincerulŗ ("Le Lais") scrisă în anul 1456 cu titlul inițial „Micul testament al maestrului François Villon făcut în 1456ŗ (înfranceză "Le petit testament de maistre François Villon fait en 1456"), sub semnătura François de Montcorbier, deși poetul se recomandă din capul locului: „În o mie patru sute cinci zeci și șase / eu, François Villon, învățăcel...ŗ: Mil quatre cens Je, François Villon, escollier,... ("Le Lais", 1-2[71]).

cinquante

six,

este o operă de tinerețe adresată amicilor săi de pahar și pozne, dar și o încercare de reconciliere cu binefăcătorul și tutorele său, Guillaume de Villon. Efervescentă, caustică, sarcastică, crudă și amuzantă, plină de auto-compătimire a „bietului Villonŗ ("povre Villon") sortit să sufere ostilitatea și lipsa de compasiune a celor care i-au blocat calea spre poziția socială care i se cuvenea. Argoul folosit, jocurile de cuvinte, aluziile la personaje și fapte cunoscute lor, dar nu și nouă, ne îngreunează înțelegerea sensului, nonsensului și dublu-sensului care abundă în poeme. Villon a scris această colecție la o scurtă vreme după jaful Colegiului Navarra, cu intenția de a lăsa în urma sa un gaj, un memento, pentru a nu fi dat uitării de prieteni, înainte de a fugi din Paris înspre neștire și fără speranțe de revenire. În această operă de debut se întrezărește viitorul „stil villonianŗ din marile sale creații ulterioare[72]. Începând cu „Semincerulŗ ("Le Lais") Villon a cunoscut succesul imediat. De la publicarea acestuia și până pe la mijlocul secolului al XVI-lea Madeleine Lazard a numărat 34 de reeditări ale operelor sale[73].

42

Page | 42

Deși „Semincerulŗ ("Le Lais") este considerat ca poemul său de debut, Pinkernell susține că prima operă databilă a fost scrisă de Villon după revenirea sa la Paris, în anul 1456, „Balada adevărurilor falseŗ (franceză "La ballade des contre-vérités"), o parodie ironică la o baladă moralistă a poetului Alain Chartier (1385-1433), ca o antiteză adresată anturajului său de tineri delicvenți cultivați. Laitmotívul care conclude fiecare strofă, „Nici înțelepciunea îndrăgostițilorŗ ("il n’y a bien conseillé que l’amoureux") sugerează preocupări amoroase ale poetului la vremea Page | 43 respectivă[74]. Dialog cu moartea[modificare | modificare sursă]

„Dansul morțiiŗ - gravură de Guyot Marchant 1486. Poezia lui Villon, plină de revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, se află într-un permanent dialog cu moartea și este axată pe concepția filosofică sintetizată în sintagmele „carpe diemŗ, „ubi suntŗ, „memento moriŗ și "danse macabre". Colecția de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV - "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil postum, în 1480, sau în 1495[75][76] se încheie cu „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulconŗ ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon"G), o baladă specifică curentului de inspirație creștină „Memento mori”, în latină Amintește-ți moartea![77] dar, spre deosebire de acest aforism al lui Tertulian din „Apologeticumŗ[78], moralistica imorală villoniană se apropie mai mult de „Carpe diem” („Înșfacă ziuaŗ - sau, mai pe română „Hai să trăim, că mấine murim” - păgânul aforism al lui Horațiu[79]). „Al șaptelea ciolhan, după Montfaulconŗ începe cu aventura a doi studenți care, („...fără să consulte vre-un avocat...ŗ), au decis să se ospăteze pe gratis. Soluția propusă a fost o pomană la umbra sinistrei spânzurători Montfaulcon, Deux escolliers voyant le cas, Qui ne sçavoyent bien que tromper, Sans prendre conseil d‟advocatz, Ilz se voullurent occuper, Pensant à eux, comme atrapper Les pourroyent d‟estoc ou de trenche; Car ilz voulloyent ce soir soupper Et avoir une repeue franche. .................... .................... ...și, odată ajunși la poarta iadului, cei doi studenți s-au găsit în situația inconvenabilă de a plăti scump pentru acest ciolhan gratuit (repeue franche). Ei s-au raliat lui Lucifer ca părtași 43

activi la caznele bieților condamnați, unul cu cinghelul și altul cu ciomagul, strígănd: „La moarte, la moarte, la moarte (...) în iad cu aceste târfe!...ŗ. Les Voyant Vestirent Et L‟ung, .................... Pour Vindrent Disant : Prenez, Ribaulx, Et llz Gettez

escolliers,

sans ceste

nulle

habitz vindrent ung

de sans

là, croc,

avoir

l‟autre,

la

mort ! ces putains,

les seront seront

L‟ung des Respondit : « Ma En enfer Vecy ma Or suis-je Nostre peché Car nous En enfer avec ces putains !

une

franche les

assaillir «À à

fable, desconvenue, diable, Page | 44 attendue: massue,

à

mort, chaisnes par

amenez

à de en

avec en

la

gallans,

pour est fault

vie me dernière bien nous yrons,

repue, galllans.

ame a sans

mort ! fer, desconfort, enfer ; Lucifer, rivière !......... abbreger, finée ! heberger. journée ; dampnée ! attains, demourée,

„Balada spânzuraților”[modificare | modificare sursă] „Balada spânzurațilorŗH ((La) "Ballade des pendus", 1463) este considerată ca poemul villonian cel mai remarcabil și, poate, unul dintre cele mai excelente texte ale Evul Mediu Târziu (Gert Pinkernell: franceză qui est peut-être l‟un des meilleurs textes du Moyen-Âge tardif). Pinkernell presupune că a fost scrisă în temniță, în așteptarea execuției[23] în timp ce Claude Thiry subliniază că „aceasta este o posibilitate printre altele, ce nu poate fi exclusă, dar nici impusăŗ (în francezăC'est une possibilité, mais parmi d'autres : on ne peut tout à fait l'exclure, mais on ne doit pas l'imposer), deoarece acesta nu este singurul text în care poetul își exprimă spaima sa de ștreangul care-i paște pe „copiii pierduțiŗ ("enfants perdus") ostracizați de soartă, dintre care se considera că face parte[80]. Actualul titlu al poemului a început să fie folosit prin secolele XVIII-XIX. Inițial el fost scris ca o predică rimată nedenumită, după cum apare în manuscrisul găsit în custodia ducelui M. de Coislin („Manuscrisul Coislinŗ scris, probabil, ulterior anului 1464 - Paris, Bibliothèque Nationale, ms. fr. 20041)[81], sau în antologia "Le Jardin de Plaisance et Fleur de rethoricque" (în ortografia de epocă) imprimată în 1501 de Antoine Vérard, unde apare sub denumirea „Altă baladăŗ ("Autre ballade"). Pornind, deci, de la premiza că poemul a fost conceput ca o predică adresată publicului care începe cu cuvintele „Frați oameniŗ ("Frères humains" sau, conform 44

originalului, "Freres humains"), detașată de condamarea la moarte a poetului, villoniștii actuali preferă titlul "Frères humains". Printre alte titluri ale baladei mai găsim: „Epitaful lui Villonŗ ("Épitaphe dudit Villon") în ediția lui Pierre Levet din 1489[82], și în manuscrisele "Le Chansonnier de Rohan" de pe la 1475 (Berlin, Bibliothèque Nationale, Cabinet des Estampes, ms. 78 B 17) și în manuscrisul Fauchet Page | 45 (Claude Fauchet, 1530 Ŕ 1602) aflat la Stockholm, Bibliothèque Royale, ms. V.u.22[83], iar Clément Marot (1533) menționează titlul „Epitaf sub formă de baladă făcut de Villon pentru el însuși și tovarășii săi care se așteaptă să fie spânzurați împreună cu elŗ ("Épitaphe en forme de ballade, que feit Villon pour luy & pour ses compaignons s'attendant à estre pendu avec eulx"). Acest poem este un apel la caritatea creștină, valoare morală foarte prețuită în Evul mediu. Condamnații la spânzurătoare imploră asistența să se roage pentru ei, pentru ca Grația Divină să se reverse și asupra lor. Poetul-preot se căiește pentru că s-a lăsat atras de plăcerile carnale în detrimentul spiritualității, se spovedește și invocă redempțiunea. Căința sa este acentuată prin descrierea crudă și cutremurătoare a cadavrelor în descompunere, imagine inspirată, probabil, din insuportabilul spectacol macabru al „Osuarului InocențilorŗI, în contrast cu evocarea temelor religioase[84].

Epitaphe Villon ou ballade des În franceza modernă: L'Épitaphe de Villon ou "Ballade des În română : Epitaful lui Villon pendus"[86]. baladă Frères humains qui après nous vivez,

Frați oameni, care după noi tră

N'ayez pas vos cœurs durcis à notre égard,

N-aveți spre noi inime împietrit

Car, si pitié de nous pauvres avez,

Căci mila voastră de ne-o dăru

a plus tost de vous merciz.

Dieu en aura plus tôt de vous merci.

Domnul vă va primi mai cu-ndu

oyez cy attachez cinq, six

Vous nous voyez attachés ici, cinq, six :

Cinci, șase, iată-ne-n spânzurăt

chair, que trop avons nourrie,

Quant à notre chair, que nous avons trop nourrie,

Iar carnea, îmbuibată altădat'

a devoree et pourrie,

Elle est depuis longtemps dévorée et pourrie,

De mult e putrezită de păcat;

s, devenons cendre et pouldre.

Et nous, les os, devenons cendre et poussière.

Ni-s oasele cenuși și spulberare

al personne ne s'en rie :

De notre malheur, que personne ne se moque,

Nu râdeți de necazul ce ni-e da

Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre!

Ci să-l rugați pe Domnul de ier

Transcription : Lagarde et Michard

trad. Dan Dănilă

ins qui après nous vivez

œurs contre nous endurcis,

de nous pauvres avez,

Dieu que tous nous vueille

„Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare”A[modificare | modificare sursă] În original: Que feit Villon quand În franceza modernă: Que feit Villon În română : Catrenul lui Villon câ

45

il fut jugé à mourir

quand il fut jugé à mourir

condamnat la spânzurătoare

Je suis François, dont ce me Je suis François et cela me pèse poise,

Eu sunt François, ăsta-i cusurul,

Né de Paris emprès Ponthoise.

Né à Paris près de Pontoise

Page | 46 De prin Paris, mai dimprejurul.

Or d„une corde d‟une toise

Et de la corde d'une toise

De-acum va ști, legat cu șnurul,

Saura mon col que mon cul poise. Mon cou saura ce que mon cul pèse

Grumazul meu, cât trage curul.

François Villon[87]

trad. (cu permisiune) Silvia Feingold

trad. Jean Dufournet[88]

Versul 1 Catrenul debutează cu un joc de cuvinte, în care poetul se lamentează de renghiul jucat se soartă: prenumele deFrançois, cu care se complace ("dont ce me poise"), dar și aluzia la apartenența națională de francez ("Français"), care l-a făcut să se nască în mizerie și să fie condamnat pe nedrept (vezi mai sus afacerea Ferrebouc, care a folosit ca pretext de răfuială cu „bietul Villonŗ), ca urmare a unei mașinații judiciare care nu și-ar fi avut locul într-un stat cu un sistem judiciar mai corect, precum Savoia (s-ar părea că Villon a apreciat corect situația, deoarece el a obținut comutarea pedeapsei abea în noiembrie, după venirea la Paris a Ducelui de Savoia)[89]. Versul 2 Elucidează adevăratul motiv al scierii Catrenului: o încercare disperată de flatare a magistratului (în franceză Le prévôt de Paris) Jacques de Villiers, senior de L'IsleAdam de lângă Pontoise, care l-a condamnat pe Villon și care ar fi putut să aibe un cuvânt de spus la recursul pe care Villon se pregătea să-l înainteze. Versul: „Născut la Paris, lângă (din preajma), lui Ponthoise” (în franceză Né de Paris emprès Ponthoise) prezintă o rocadă de importanță între metropola Paris și orășelul Ponthoise, care nu a fost o necesitate de rimă, ci o lingușire la adresa magistratului originar din Ponthoise. Aluzia la faptul că s-au născut și au copilărit pe aceleași meleaguri marșa în aceeași direcție[88]. Versurile 3 și 4 În contradicție cu relativa seriozitate qvasi-oficială din primele două versuri care ne prezintă identitatea poetului, versul 3 folosește un stil zeflemitor, frivol, în argou: ștreangul spânzurătorii ("la corde d'une toise"), care va culmina cu trivialitatea versului 4: Într-o versificație perfectă, Villon folosește aliterația și relația care urma să aibe loc între „mon colŗ (gâtul, grumazul meu ) și „mon culŗ (curul meu), spus pe șleau, cu o vulgaritate intenționată.. Întreaga construcție a catrenului este perfect echilibrată, lipsită de cuvinte inutile sau plasate de dragul rimei. Scris cu un humor amar, într-un moment de deprimare fatalistă, în așteptarea execuției inevitabile, acest mic poem de patru rânduri deoctosilabe constituie chintesența artei villoniene, revolta și confuziile unei tinereți năbădăioase, irosite mult prea timpuriu[90].

46

Page | 47

Baladele lui François Villon (1896), gravură de Gerardin[91]

Pagină din "Grand Testament de Maistre François Villon" (sec.XV) biblioteca Kungliga,Stockholm, Suedia.

47

Page | 48

François Villon, gravură pe coperta Marelui Testament[92]. . Opera literară[modificare | modificare sursă] Poezii atribuite cu certitudine lui Villon[modificare | modificare sursă] Următoarea listă de opere complete ale lui Villon se bizuie pe volumul publicat de La Monnoye în 1873[93]:              

Semincerul, sau Micul testament al maestrului Villon făcut în 1456 ("Le Lais", "Le Petit Testament de Maistre François Villon fait en 1456"). Petiție la ducele de Bourbon ("La Requeste que Vïllon bailla à Monseigneur de Bourbon") Marotă la regele François I-ul ("Marot au Roy François Ier"). Balada și povața frumoasei coifărese la fetele de dragoste. Balada lui Villon pentru amanta lui. Balada Contradicțiilor, sau Balada concursului de la Blois ((La) "Ballade des contradictions"), 1957. Răvaș Mariei de Orléans ("Epître à Marie d'Orléans"), 1458. Spusul la nașterea Mariei ("Le Dit de la naissance Marie"), 1458. Balada franco-latină (la "Ballade franco-latine"), 1458. Balada proverbelor ((La) "Ballade des proverbes"), 1458. Balada ziselor mărunte ((La) "Ballade des menus propos"), 1458. Pricina, sau balada Fortunei ("Problème ou Ballade au nom de la Fortune"). Epistolă către prieteni ("Epistre en forme de Ballade, à ses amis"), 1461. Epitaful lui Villon în formă de baladă.

48

     

       

  

Cearta dintre inima și trupul lui Villon ("Le Débat du cueur et du corps de Villon") Baladă împotriva dușmanilor Franței ("Ballade contre les mesdisans de la France"). Balada adevărurilor false. Baladă prin care Villon cere tuturor iertare ("Ballade par laquelle Villon crye Page | 49 mercy à chascun"). Balada bunei învățături pentru cei cu viața păcătoasă ((La) "Ballade du bon consei"/"Ballade de bonne doctrine à ceux de mauvaise vie"). Testamentul ("Grant Testament de François Villon fait en 1461"), care cuprinde:  Baladă și orație ("Ballade et oraison"), 1461;  Balada femeilor din Paris ((La) "Ballade des femmes de Paris"), 1461;  Balada doamnelor de altădată ("Ballade des Dames du temps jadis"), 1461;  Balada domnilor de altădată ("Ballade des Seigneurs du temps jadis"), 1461;  Contrazicerea lui Franc Gontier ("Les Contredictz de Franc-Gontier", 1461)F.  Balada lui Villon pentru trupeșa Margot ("Ballade de Villon et de La Grose Margot"), 1461;  Balada ce a făcut-o Villon la ruga mamei sale spre a se închina Maicii Domnului ("Ballade que Villon fait à la requeste de sa mère, pour prier Nostre Dame"), 1461;  Baladă cu același tâlc în vechiul grai frâncesc ("Ballade a ce propos, en vieil françois"), 1461;  Dublă baladă cu același tâlc ("Double ballade sur le meme propos"), 1461;  Balada de încheiere a Marelui Testament ("Ballade pour servir de conclusion"), 1461; Regretele frumosei Heaulmière ("Les Regrets de la belle Heaulmière")/ Balada frumosei Heaulmière ("Ballade de la belle Heaulmière") Balada bieților de sub obroc ("Ballade des povres housseurs") Ballade de Villon à s’amye Lay ou plustost Rondeau Ballade que Villon bailla à un gentilhomme Frumoasa lecție a lui Villon adresată copiilor pierduți ("Belle leçon de Villon aux enfans perduz") Balada spânzuraților ((La) "Ballade des pendus"/"L’Epitaphe en forme de Ballade que feit Villon pour luy et ses compagnons, s’attendant estre pendu avec eulx"), 1463. Laudă Curții Parlamentului ("La requeste de Villon à la Cour de Parlement"), 1463. Balada apelului lui Villon ("Ballade de l’appel de Villon"), 1463. Catrenul lui Villon când a fost condamnat la spânzurătoare ("Le quatrain que feit Villon quand il fut jugé à mourir"), 1963.

49

Alte poezii presupuse a fi ale lui Villon[modificare | modificare sursă]

Titlul celor „Șase balade fără titlu scrise în jargonŗ (în original: Le Jargon et jobelin Page | 50 dudit Villon sau, mai exact,Le iargon et iobellin dudit uillon), ed. Levet (1489)           

           

Jargonul neghiobilor de maestrul François Villon ("Le Jargon ou Jobelin de Maistre François Villon")[94]. Rondeluri: I - XIII, XV Balade (Ballade): XVIII, XIX, XX, Balada vesală a cârciumarilor (XXI - "Ballade joyeuse des Taverniers") Baladă morală ("Ballade morale") Balada actorului ("Ballade de l’acteur") Balada unui întemnițat ("Ballade pour ung prisonnier") Monologul lui Franc Archier de Baignollet ("Monologue du Franc Archier de Baignollet") Dialogul domnilor de Mallepaye și de Baillevent ("Dialogue de messieurs de Mallepaye et de Baillevent") Balada celor care vor să audă ("Ballade des Escoutans") Colecție de ospățuri pe gratis ale maestrului François Villon și gașca sa (XXIV "Le Recueil des Repues franches de maistre François Villon et de ses compagnons") - apărută - probabil - postum, în 1480, sau în 1495[75][76]. Chiolhanul lui Villon și gașca sa ("(La) Repeue de Villon et ses Compagnons") Cum se poate obține pește ("La manière d’avoir du poisson") Cum se poate obține o schimbea ("La manière d’avoir des trippes") Cum se poate obține pâine ("La manière d’avoir du pain") Cum se poate obține vin ("La manière d’avoir du vin") Cum se poate obține o pârjoală ("La manière d’avoir du rost") Al diolea chiolhan, epidemia ("Seconde Repeue, de l’Epidemie") Al treilea chiolhan, al Ștergătorilor-de-cur ("La troisiesme Repeue, des Torcheculs") Al patrulea chiolhan, al mizerabililor ("La quatriesme Repeue, du Souffreteux") Al cincilea ciolhan, al lopătarilor ("La cinquiesme Repeue, du Pelletier") Al șaselea ciolhan, al galanților fără de ponoase ("Sixiesme Repeue, des Gallants sans soucy") Al șaptelea ciolhan, după Montfaulcon ("La septiesme Repeue, faicte auprès de Montfaulcon".

50

Memoria lui François Villon[modificare | modificare sursă]

Page | 51

Coperta nuvelei De-aș fi rege (în engleză :"If I Were King", 1901) de Justin Huntly McCarthy, inspirată din biografia lui Villon.

François Villon, Utrecht, sculptură de Marius van Beek (1964). Printre scriitorii, poeții, compozitorii (Claude Debussy: „Trei balade de François Villonŗ, 1910), cântăreții, trubadurii, pictorii (pictorului grec Nonda n. Epaminondas Papadopoulosi-a luat în 1960 un an de muncă - sponsorizat de André Malraux pentru a realiza și expune la Paris, în arcul podului Pont Neuf, gigantica pânză de 10 metri "Hommage à Villon", care-l prezenta pe Villon chefuind cu concubine), sculptorii (Auguste Rodin, Marius van Beek) etc. care au fost influențați de Villon se numără și François Rabelais [95],Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Georges Brassens („Balda damelor de altă datăŗ - "Ballade des dames du temps jadis")[96], vezi și I), Bob Dylan[97], Fabrizio De André(albumul "Tutti morimmo a stento", care cuprinde și La ballata degli impiccati, în italiană„Balada spânzuraților”[98]), Bulat Okudzhava[99]., Robert Louis Stevenson („Găzduire pe o noapteŗ, în engleză "A Lodging for the Night", narațiune apărută în 1882 în colecția "New Arabian

51

Nights"), poetul ucrainean Valentyn Sokolovsky[100], Théodore [101] [102] Banville ,Maurice Fombeure, Georg Heym , etc.

de

Au tradus în românește Baladele lui Villon: Dan Dănilă[103], Romulus Vulpescu[104], Petru Cărare, Șerban Foarță, Cezar Ivănescu, Luca Caragiale În proză[modificare | modificare sursă] 

Robert Louis Stevenson: "A Lodging for the Night: A Story of Francis Villon" („Un adăpost pentru noapte, povestea lui Francis Villonŗ) 1902[105].  Pierre d'Alheim: „Pasiunea maestrului François Villonŗ ("La Passion de maître François Villon")[106] 1924.  Francis Carco: „Romanul lui François Villonŗ ("Le Roman de François Villon")[107]1926.  Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi regeŗ ("If I were King"), nuvelă, 1901, tradusă în 1926 în fr de Hélène Caron sub titlul "La Curieuse Aventure de maître François Villon, sire de Montcorbier" („Curioasa aventură a maestrului François Villon, nobil de Montcorbierŗ)[108]. Traducerea în ro , sub titlul „De-aș fi regeŗ, a apărut prin anii '50[109] și retipărită în 1990[110].  Charles Kunstler: "Les Amours de François Villon" („Amorurile lui François Villonŗ)[111]1934.  John Erskine: "The Brief Hour of François Villon" („Ora scurtă a lui François Villonŗ), 1937[112] 1937. [113]  Jean Teulé: romanul "Je, François Villon" („Eu, François Villon") , 2006.  en Truman Capote, în introducerea la romanul de non-ficțiune „Cu sânge receŗ (în engleză "In Cold Blood")[114], apărut în 1966, a citat primele patru versuri din „Balada spânzurațilorŗ a lui Villon. Teatru și operă[modificare | modificare sursă] 



   

Justin Huntly McCarthy: „De-aș fi regeŗ ("If I were King") (1901), piesă de teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din biografia lui Villon[115][116]. Piesa a fost rescrisă ulterior ca operetă: Rudolf Friml, muzica, Brian Hooker și William H. Post, textul în versuri: The Vagabond King („Regele vagabondŗ), operetă în 4 acte după nuvela și piesa de teatru ale lui Justin Huntly McCarthy "If I Were King". Eroii principali sunt François Villon și presupusa sa iubită, Katherine de Vaucelles, verișoara regelui Ludovic al XI-lea al FranțeiJ. cs Fischerová, Daniela: Hodina mezi psem a vlkem (Ora dintre câine și lup), piesă inspirată din procesul lui Villon în cazul Ferrebouc, 1979. Drama „Baalŗ a lui Bertolt Brecht (1919) este inspirată din Villon, a cărui influiență se resimte și în „Opera de trei paraleŗ. en Erskine, John: The Brief Hour of Francois Villon, 1937. en Henry Livings: The Quick and the Dead Quick, dramă de inspirată din viața lui Villon, 1961.

52

Page | 52

Page | 53

Afișul filmului franco-germano-român François Villon - Poetul vagabond, regizat de Sergiu Nicolaescu, 1989. Cinematografie[modificare | modificare sursă] 

În anul 1914 s-au turnat două filme mute,  Charles Giblyn: "The Oubliette" și  "The Higher Law".

Apoi au urmat (listă parțială):     



În 1920: "If I were King"; În 1927: "The beloved rogue", cu John Barrymore; În 1930, Ludvig Berger: "Le roi des vagabonds"; În 1938, Frank Lloyd: "If I were King"; În 1945, André Zwoboda: "François Villon", prelucrare de Pierre Mac Orlan după "If I Were King" de Justin Huntly McCarthy, cu Serge Reggiani ca François Villon șiRenée Faure în rolul Catherinei de Vauselles [117] 1987, François Villon - Poetul vagabond, este un film franco-germano-român regizat de Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale sunt interpretate de Florent Pagny, Marc de Jonge, Christophe Odent, Bernard Farcy, Pascal Pistaccio, Yves Beneyton,Silviu Stănculescu, Traian Costea, Ion Marinescu, George Paul Avram și Olga Tudorache.

Note[modificare | modificare sursă] 

[A]

O variantă mai detailată a acestui „Catrenŗ, găsită într-un manuscris al lui Fauchet din 1599, un „Tratat despre originea cavalerilorŗ (în franceză Traité de l'Origine des chevaliers) (p. 6) și ocultată în majoritatea publicațiilor ulterioare a operelor lui Villon, oferă o altă probabilitate asupra numelui original de familie al poetului, nu de Montcorbier sau, de Logos, ci Corbueil iar locul său de naștere ar fi fost Auvers emprès Pontoise. 53

"Je suis Françoys, dont ce me Nommé Corbueil en mon Natif d'Auvers emprès Et du commun nommé Or, d'une corde d'une Sauroit mon col que mon cul Se ne fut un joli Le jeu ne me sembloit point bel.”

poise, surnom, Pontoise, Villon. toise poise, Page | 54 appel.

Datorită stilului de versificare diferit de cel preferat de Villon (1-3/2-4) există posibilitatea să fie vorba de un fals[118].

Hartă de epocă a Cartierului Latin din centrul Parisului. Villon a locuit în casa preotului Guillaume de Villon, la bisericaSaint-Benoît-le-Bétourné aflată în vecinătatea Sorbonei[119] . 

[B]

M.e. Guillaume de Villon a fost profesor de drept canonic la universitatea catolică Sorbona și capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné, un fel de sucursală a catedralei Notre-Dame, servită de un curatoriu de șase canonici și doisprezece capelani (existau capelani simpli și Capelan al Sanctității Sale în latină Capellanus Sanctitatis Suae - titlu onorific decernat unui preot de către Papă, care-i acorda dreptul de a fi numit Monsenior și de a purta o pălăríe episcopală cu trei rânduri de ciucuri). Biserica era situată pe strada SaintJacques, în centrul Cartierului Latin, la cotul Senei, între Sorbona și micul cimitir Saint-Benoît (în franceză : ce dernier habite la petite rue du CimetièreSaint-Benoît, coincée aujourd'hui entre l'Institut de France et le lycée Louis-leGrand, en face de la Sorbonne. C'est là que la vraie vie de François Villon commence, à hauteur du 50 de la rue Saint-Jacques, dans le 5e)[120].

54

Page | 55

Jean Fouquet: franceză Le Parlement de Paris (creat în 1450 printr-o decizie a lui Carol al VII-lea, ca o curte supemă de justiție). Chierico (din latină clericus, unde a fost preluat din greacă κλῆρος), este un membru al clerului, în special, al Bisericii Catolice. Ca urmare a reformei decisă de Al II-lea Consiliu al Vaticanului „chiericoŗ a devenit primul grad (diacon) al unui membru al clerului. În limba italiană, „chiericaŗ se numește zona rotundă, rasă, din creștetul capului, în centrul tonsurii.



[C]



[D]

„Coquilleŗ înseamnă în franceză scoică, cochilie, carapace, ghioc, găoace, gaură pentru minge și, în funcție de sensul acordat în diferite expresii, coajă de ou sau de nucă, vagină, pelerina împodobită cu scoici folosită la pelerinajul la Saint-Jacques-de-Compostelle, a se izola, a se ascunde (rentrer dans sa coquille). Prin secolul al XIV-lea acest cuvânt avea conotații scatologice și sexuale, ca: anus, penis sau, vagină, sensul său scabros fiind augmentat prin jocul de cuvinte rezultat din asociația cu cuvântul "œil" („Coq-œilŗ)

Cei care aparțineau de banda „La Coquille" se numeau „Les Coquillardsŗ, o adunătură de certați cu legea, apărută după Războiul de 100 de ani și menționată pentru prima oară în anul 1455, într-un proces intentat la Dijon contra „...acestor băieți răi - trișori, escroci, hoți și criminali (...) care atacau ziua ș-și petreceau nopțile prin bordeluri...ŗ[121]. Diferiți autori, precum Pierre Guiraud[122] și A.L. Stein[123] au menționat printre activitățile ilicite (la vremea respectivă) ale Coquillard-ilor și practicarea sodomiei. 

[E]



[F]

Parlamentul parizian (franceză Le Parlement de Paris, "Des cas des nobles hommes et femmes représentant un lit de justice au parlement de Paris") a fost creiat în 1450 printr-o decizie a lui Carol al VII-lea al Franței ca o Curte supemă de justiție. „Contrazicerea lui Franc Gontierŗ (Les Contredictz de Franc-Gontier, 1461) conține un atac subînțeles la adresa regelui, Andry Courault fiind omul de afaceri al regelui la Paris și, pentru a nu lăsa loc la dubii, că se referă la rege, Villon specifică: „...ochind la mai sus...ŗ ("tirant seant en haut").

Item, Les

à Contreditz

maistre Franc 55

Andry Gontier

Courault mande;

Quant du A cestuy là riens ne demande.

tirant

seant

en

haut

Page | 56

Eugène Viollet-le-Duc - „Furcile sinistreŗ (spânzurătoare, în francezăfourches patibulaires) Montfauconŗ. Citat de André Lanly în introducerea la "Œuvres de Villon"[124]. 

[G]



[H]

5 10 15 20 25 30 35

Villon se referă la celebrea spânzurătoare Montfaucon ("Le gibet de Montfaucon", sau Montfaulcon), supranumită și „Furca marei justițiiŗ (Fourches de la grande justice"), care fusese principala spânzurătoare a regilor Franței până sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, când a fost părăsită. Pe sinistrul teren situat în Paris - în apropierea actualei piețe Place du Colonel-Fabien - fusese ridicată o construcție-patrulater cu trei etaje la care, câteva trepte duceau la întrarea, prevăzută cu o poartă ferecată (pentru a nu se fura cadavrele spre a fi înmormântate), iar pe trei laturi, în loc de pereți, existau o serie de coloane care susțineau etajul superior, îar între coloane se înșiruiau cinghelele de care atârnau spânzurații aflați în diferite stadii de descompunere. Fetiditatea era amplficată de gura de scurgere a principalului canal de ape menajere-snitare aflată în imediată apropiere[125][126]. Balada spânzuraților - Textul original al baladei [85] și transcripția ei în limba franceză modernă[86]. Frères humains qui après nous vivez N'ayez les cœurs contre nous endurcis, Car, se pitié de nous pauvres avez, Dieu en aura plus tost de vous merciz. Vous nous voyez cy attachez cinq, six Quant de la chair, que trop avons nourrie, Elle est pieça devoree et pourrie, Et nous les os, devenons cendre et pouldre. De nostre mal personne ne s'en rie : Mais priez Dieu que tous nous vueille 56

Frères humains qui après nous vivez, N'ayez pas vos cœurs durcis à notre égard, Car, si pitié de nous pauvres avez, Dieu en aura plus tôt de vous merci. Vous nous voyez attachés ici, cinq, six : Quant à notre chair, que nous avons trop nourrie, Elle est depuis longtemps dévorée et pourrie, Et nous, les os, devenons cendre et poussière.

absouldre! Se frères vous clamons, pas n'en devez Avoir desdain, quoy que fusmes occiz Par justice. Toutesfois, vous savez Que tous hommes n'ont pas bon sens rassiz; Excusez nous, puis que sommes transis, Envers le filz de la Vierge Marie, Que sa grâce ne soit pour nous tarie, Nous préservant de l'infernale fouldre. Nous sommes mors, ame ne nous harie; Mais priez Dieu que tous nous vueille absouldre! La pluye nous a débuez et lavez, Et le soleil desséchez et noirciz: Pies, corbeaulx nous ont les yeulx cavez Et arraché la barbe et les sourciz. Jamais nul temps nous ne sommes assis; Puis ça, puis la, comme le vent varie, A son plaisir sans cesser nous charie, Plus becquetez d'oiseaulx que dez à couldre. Ne soyez donc de nostre confrarie; Mais priez Dieu que tous nous vueille absouldre! Prince Jhesus, qui sur tous a maistrie, Garde qu'Enfer n'ait de nous seigneurie : A luy n'avons que faire ne que souldre. Hommes, icy n'a point de mocquerie; Mais priez Dieu que tous nous vueille absouldre. (Transcription : Lagarde et Michard)

57

De notre malheur, que personne ne se moque, Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre! Page | 57

Si nous vous appelons frères, vous n'en devez Avoir dédain, bien que nous ayons été tués Par justice. Toutefois vous savez Que tous les hommes n'ont pas l'esprit bien rassis. Excusez-nous, puisque nous sommes trépassés, Auprès du fils de la Vierge Marie, De façon que sa grâce ne soit pas tarie pour nous, Et qu'il nous préserve de la foudre infernale. Nous sommes morts, que personne ne nous tourmente, Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre! La pluie nous a lessivés et lavés Et le soleil nous a séchés et noircis; Pies, corbeaux nous ont crevé les yeux, Et arraché la barbe et les sourcils. Jamais un seul instant nous ne sommes assis; De ci de là, selon que le vent tourne, Il ne cesse de nous ballotter à son gré, Plus becquétés d'oiseaux que dés à coudre. Ne soyez donc de notre confrérie, Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre! Prince Jésus qui a puissance sur tous, Fais que l'enfer n'ait sur nous aucun pouvoir : N'ayons rien à faire ou à solder avec lui. Hommes, ici pas de plaisanterie, Mais priez Dieu que tous nous veuille

absoudre.

Page | 58

Osuarul Sfinților Inocenți[127]Pe perete se distinge pictura murală a „Dansului Macabruŗ[128][129]. 

Cimitirul Inocenților ("Le cimetière des Innocents"), numit și Cimitirul Sfinților Inocenți (cimetière des Saints-Innocents) era situat în apropierea închisorii Châtelet, unde era deținut Villon, prin zona actualulului cartier parizian Les Halles, pe locul pieței Joachim-du-Bellay, în cetrul căreia este amplasată Fântâna Inocenților (Fontaine des Innocents), după dispăruta biserică a Sfinților Inocenți, ridicată în amintirea copiilor uciși de regele Irod I-ul, cel Mare[130]. [I]

"Après une J’eusse aimé, Aller courir Sur les pas de François Villon,

franche toute

honte le

Troussant la gueuse Au cimetière Mes amours de N'en aient aucune jalousie..."

et des

la ce

repue, bue, cotillon forçant Innocents, siècle-ci

de Georges Brassens[131] 

[J]

. Opereta „Regele vagabondŗ ("The Vagabond King") este o reluare a dramei lui Justin Huntly McCarthy: „De-ași fi regeŗ ("If I were King") (1901), piesă de teatru în 4 acte inspirată, ca și nuvela cu același nume, din biografia lui Villon[132] descrie o zi imaginară din viața lui Villon care, în ajunul execuției, ca urmare a unei glume regale, se pomenește a fi rege pentru o zi, pus în situația de a-și apăra Franța de invazia trupelor Ducelui de Burgundia. Eroii principali sunt François Villon și presupusa sa iubită, Katherine de Vaucelles, verișoara regelui Ludovic al XI-lea. Piesa a fost jucată la New York de o trupă de elevi, apoi rescrisă ca operetă pe muzica lui Rudolf Friml, și textul versificat de poeții Brian Hooker și William H. Post. Lansată la Teatrul Broadway in 1925 (511

58

apariții), cu Dennis King în rolul lui Villon opereta a făcut ocolul lumii și a fost baza a două filme, unul cu Dennis King și Jeanette MacDonald.[133]. Dante Alighieri[modificare | modificare sursă] În Italia, poezia Școlii siciliene, precum și curentul literar "Dolce stil novo" au avut ca exponent Page | 59 important pe Dante Alighieri (1265 - 1321), cel mai mare poet al Italiei. Dante a lăsat posterității: "Vita Nuova", operă în versuri inspirată de iubirea sa pentru Beatrice  tratate filozofice, politice, literare, scrisori  "Divina Comedie", cea mai celebră operă a sa, una din capodoperele literaturii universale. Dramaturgia medievală[modificare | modificare sursă] 

Apar noi modalități dramatice: teatrul misterelor, cu caracter religios și subiecte predominant biblice  miracolul: subiecte laice rezolvate prin intervenții miraculoase  farsa, comedie cu intrigă simplă, de inspirație populară și satirică. Genul alegorico-didactic[modificare | modificare sursă] 

Apare genul "fabliau" (un fel de snoavă ce se încheie cu o morală) și se dezvoltă fabula de mari dimensiuni (Romanul lui Renart și Romanul trandafirului). Operele[modificare | modificare sursă] Dante este ultimul mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia și Brunetto Latini devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire. „Vita Nuova”[modificare | modificare sursă] Prima operă importantă a lui Dante, „Vita Nuova” („Viața nouăŗ), a fost scrisă între 1292 și 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu ființa iubită. Volumul conține 31sonete și „canzoniŗ reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morții sale și propria sa relevație spirituală susținută de intensitatea sentimentelor. Dante atribuie experienței afective o funcție simbolică de cunoaștere, în afara celei alegorice.„Vita Nuova” este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificației. „Le Rime”[modificare | modificare sursă] În această culegere de versuri sunt reunite poezii din tinerețe, o grupare de „rime pietrose” dedicate unei femei cu numele „Pietraŗ, datorită lipsei sale de sensibilitate, în fine un 59

ultim capitol cu poezii pe teme filozofice, în formă de dialoguri cu personaje alegorice, denumite „Justiția Divinăŗ, „Justiția Umanăŗ și „Legeaŗ.

Page | 60

Dante cu „Divina Commedia” în apropierea intrării în Infern, privind spre Florenţa. În fund cele şapte trepte ale Purgatoriului. Frescă de Domenico di Michelino (1465) în bisericaSanta Maria del Fiore, Florenţa „Divina Commedia”[modificare | modificare sursă] Articol principal: Divina Comedie. Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, a fost începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divinaŗ, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni („Inferno”, „Purgatorio”, „Paradiso”), în operă este descrisă o călătorie imaginară în cele trei compartimente ale lumii de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau comtemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea în una din cele trei lumi fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul îi întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele (l‟amor che muove il sole e l‟altre stelle). Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțeteŗ (terza rima). Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste.

60

Page | 61

Statuia lui Dante la Galleria degli Uffizi, Florenţa Opere filozofice și politice[modificare | modificare sursă] 

„Il Convivio” („Banchetulŗ, 1304-1307) a fost proiectat ca o prezentare în 15 volume a cunoștințelor vremii. Prima carte ar fi fost introducerea, iar celelalte 14 ar fi cuprins comentarii detaliate, dar, din păcate, numai primele patru volume au fost terminate. Dante alege „il volgare” (vezi: Literatură italiană), pentru prima dată folosit într-o operă culturală în locul limbii latine.



„De vulgari eloquentia” („Cu privire la vorbirea comunăŗ, 1303-1305) este un tratat de analiză a diverselor stiluri lingvistice și literare, redactat în limba latină medievală, proiectat în patru cărți, după obiceiul retoricii medievale. Dante încearcă să stabilească criterii sigure de bună folosire a limbii italiene scrise și dedică un capitol criticii poeziei italiene. Opera este întreruptă la capitolul al XIV-lea al cărții a doua.



„De Monarchia” („Despre monarhieŗ, 1311-1313) tratat politic în latina medievală, scris probabil când împăratul Henric VII se afla în Italia, este o expunere a filozofiei politice a lui Dante, incluzând necesitatea unei structuri multinaționale a „Sfântului Imperiu Romanŗ, cu o separare completă a bisericii de stat.

Literatura renascentistă[modificare | modificare sursă] Articol principal: Literatura Renașterii. 61

Page | 62

Pagină din "Decameronul" (ediție din 1485) cu ilustrații realizate manual Italia[modificare | modificare sursă] Francesco Petrarca ( Canțonierul) Giovanni Boccaccio ("Decameronul")  Niccolò Machiavelli ("Principele")  Ludovico Ariosto ("Orlando furioso")  Torquato Tasso ("Ierusalimul eliberat"). Franța[modificare | modificare sursă]  

François Rabelais ("Gargantua și Pantagruel")  Pierre de Ronsard  Michel de Montaigne (Eseuri). Anglia[modificare | modificare sursă] 



Thomas Morus (1478 - 1535) (Utopia)  Christopher Marlowe (1564 - 1593) (Doctor Faust, Evreul din Malta etc.)  William Shakespeare (1564 - 1616) (dramaturgie, poezii)  Geoffrey Chaucer (Povestirile din Canterbury). Spania[modificare | modificare sursă] 

Lope de Vega (1562 - 1635)  Pedro Calderón de la Barca (1600 - 1681) (Viața este vis)  Miguel de Cervantes (1547 - 1616) ("Don Quijote"). Țările de Jos[modificare | modificare sursă] 

Erasmus din Rotterdam (1466 - 1536) (Elogiul nebuniei). 62

O nouă epocă ia naștere[modificare | modificare sursă]

Page | 63

Pictura combinată, dublu portret şi natură moartă, „Ambasadoriiŗ de Hans Holbein cel Tânăr din 1533 ilustrează epoca Renașterii: unul dintre ambasadori este îmbrăcat în haine seculare și aristocratice, iar celălalt ambasador este îmbrăcat în haine asceticepurtate de învățați și teologi. Multele obiecte caracterizează și ele epoca: globul pământesc = descoperirile; harta astronomică, compas, cvadrant șipoliedru, plus două cărți și o lăută. Redescoperirea Antichității a făcut ca literatura clasică să devină accesibilă Europei, după ce fusese pierdută sau inaccesibilă timp de sute de ani, ceea ce a dat numele epocii, Renașterea. În anul 1488, epopeile homerice au fost din nou citite în Italia, fiind apoi traduse în mai multe limbi europene în secolul al XVI-lea: franceză și germană în 1530, italiană în 1544, engleză în 1581.[1]. Epoca a fost caracterizată de frământări sociale și războaie, de contradicții politice și religioase. Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de musulmani, islamul amenințând Europa. Din punct de vedere religios, Europa acelei perioade a cunoscut atât reforma protestantă cât și contrareforma. Din punct de vedere tehnologic, epoca este data de naștere a unor arme destructive, precum pușca și tunul, și a prafului de pușcă. Statul-națiune și burghezia timpurie sau dezvoltat ca noi factori de putere.

Literele mobile de tipar au fost invenţia lui Gutenberg, care au revoluționat răspândirea literaturii în Europa

63

Descoperirea de către Cristofor Columb a Lumii noi, America, în 1492 a schimbat total vechea concepție despre lume. Tehnologia tiparului, inventată de Johannes Gutenberg, adică turnatul literelor și culegerea lor, a dus la o explozie a numărului de editări literare și răspândirea literaturii, lucru care a încurajat literatura în limba proprie și a însemnat declinul limbilor latină și greacă ca limbi literare. Renașterea a fost epoca umanismului, cele două concepte putând fi despărțite prin faptul că Renașterea poate fi văzută ca epoca istorică care a legat Evul Mediu de Epoca modernă, iar umanismul ca mișcarea de iluminism care s-a născut în această epocă. Denumirea de Renaștere a fost folosită relativ târziu, în 1855 de către istoricul francez Jules Michelet, care în acel an a publicat volumul 7 al Istoriei Franței, pe care l-a numit Renaissance. Denumirea a fost popularizată prin lucrarea istoricului artei elvețian Jakob Burkhardt Die Kultur der Renaissance in Italien în1861.[2] Renașterea a fost mult mai complicată și multilaterală decât ideea lui Burkhardt. Nu a fost o singură mișcare, ci mai multe mișcări care au avut loc în diferite locuri în perioade diferite[3]. Țările unde catolicismul predomina, sau acelea unde protestantismul predomina, au avut alte experiențe în timpul Renașterii decât țările unde ortodoxismul sau islamul predominau. Franța era un centru cultural de marcă în domeniul filosofiei și a științelor, influențată puternic de Italia. Angliași Flandra preluaseră de la statele-orașe italiene dominanța în domeniul comercial. În Anglia dezvoltarea administrației de stat ajunsese cel mai departe. Principatele germane erau încă dominate de idei feudaliste și de lupta pentru putere. Spaniași Portugalia urcaseră o treaptă în ierarhia lumii datorită descoperirilor geografice noi, la care jucaseră un rol important.Țările nordice, aflânduse la extremitatea Europei, au făcut cunoștință cu Renașterea mai târziu și în mai mică măsură. Natura Renașterii[modificare | modificare sursă] Arta tipografică și răspândirea cunoștințelor[modificare | modificare sursă]

De la începutul Vechiului Testament din biblia lui Gutenberg. 64

Page | 64

În deceniul al VI-lea al secolului al XVI-lea, germanul Johannes Gutenberg a descoperit arta tipografiei, mai întâi literele mobile și apoi cele turnate, care puteau fi folosite împreună pentru construirea cuvintelor, și cu ajutorul cernelii negre de tipar, aceste litere puteau fi tipărite pe hârtie. Mai târziu a descoperită și presa de tipar, lucru care în decursul a câțiva ani a revoluționat producția de cărți în Europa. Este greu de închipuit că literatura Renașterii ar fi cunoscut acealași avânt fără descoperirea artei tipografice. Înainte de vremea lui Gutenberg, Page | 65 cărțile și manuscrisele erau multiplicate prin copiere de mână, de obicei de către călugări. Prima carte produsă în masă în tipografia lui Gutenberg a fost Biblia în limba latină(ca. 1455), cunoscută ca Biblia Latina sau Biblia lui Gutenberg. Tirajul a fost de 200 de exemplare, număr care poate părea mic în zilele noastre, dar care era enorm în comparație cu cărțile scrise de mână, care fiind atât de valoroase erau deseori legate cu lanțuri în biblioteci. Au apărut multe tipografii, în special la universități și seminarii religioase, dar și ca tipografii seculare în orașe mai mari. Tot în aceași perioadă au înflorit și universitățile și alte școli, în special în Italia și în Franța, ceea ce a erodat poziția absolută a teologiei în studiile academice. Se studiau și traduceau lucrări filosofice și opere ale Antichității. Prin răspândirea mai mare a cărților și a literaturii, acestea ajungeau în tot mai mare grad și în mâinile altora decât ale celor învățați, care citeau și scriau în limba latină. Astfel a fost încurajat scrisul literaturii în limba maternă. Marsilio Facino a primit pe la mijlocul secolului al XV-lea misiunea de a de a traduce dialogurile lui Platon din greacă în latină[4], ceea ce a fost începutul unei mari redescoperiri a literaturii antice. Primii umaniști au fost caracterizați de interesul lor pentru limba greacă și pentru limbi în general, în mod indirect și pentru limba maternă, un interes care poate fi găsit și la primii reformatori, precum Jean Calvin, Erasmus din Rotterdam și Martin Luther, și care a deschis drumul oamenilor de rând pentru cunoașterea Bibliei. Reforma protestantă și Biblia în limba maternă[modificare | modificare sursă]

Martin Luther, preotul german care a declanşat procesul cunoscut astăzi ca reforma protestantă În 1517, germanul Martin Luther a bătut în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg cele 95 de teze ale sale, care au fost ulterior tipărite și răspândite în toată Germania. Luther ataca comerțul cu 65

lucrări indulgențiate, însă revolta a devenit în scurt timp vastă. Contestațiile lui Luther au dus la studiul minuțios al Bibliei. Reacția Bisericii a făcut ca Luther să meargă un pas mai departe și să refuteze cinci din cele șapte sacramente. Și alții aveau astfel de critici religioase, printre ei fiind Erasmus din Rotterdam și Philipp Melanchthon, suporterul lui Luther. În secolul al XVI-lea, conflictul dintre catolici și protestanți a dus printre altele la Războiul de Treizeci de Ani. Reforma protestantă a avut și o altă importanță decât cea religioasă, anume că Biblia a fost tradusă în limba maternă, fiind de acum la îndemâna oricui. Acest lucru avea să aibă importanță pentru limbajul traducerilor. A fost cazul traducerii în germană a lui Luther, iar lucruri similare au avut loc în Anglia, Olanda, Danemarca,Suedia etc. Doar în Norvegia efectul a fost negativ, prin faptul că traducerea daneză a Bibliei, fiind folosită și în Norvegia, a încetinit dezvoltarea limbii norvegiene, lucru care a durat până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Chiar și astăzi, norvegiana este în mare măsură influențată de limba daneză. Reforma protestantă a venit ca un mare șoc pentru Biserica catolică, care de abia în 1545 a ținut sinodul ecumenic numit Conciliul Triendin la Trento, în apropriere de Roma. Printre deciziile adoptate era și acela ca arta religioasă să „vrăjeascăŗ, să „farmeceŗ poporul. Acest lucru a dus la dezvoltarea barocului, în artele plastice stilul care a luat locul Renașterii, și care urma să influențeze arhitectura, muzica și literatura. Unul dintre motivele pentru care reforma protestantă nu a avut succes în țările mediterane este înclinația acestor popoare pentru mistica religioasă[5], ceea ce poate fi vizualizat în opera luiMichelangelo „Judecata de Apoiŗ din Capela Sixtină în Vatican. În Spania catolică, misticismul creștin a fost și mai clar definit, ceea ce poate fi văzut în poezia bisericească lui Juan de la Cruz și în opera barocă a lui Lope de Vega. Pe de altă parte, scriitori precum Martin Luther aveau alte forme de exprimare, mai simple și fără redări subtile sau imagini dificile.[6]. Umanismul și omul Renașterii[modificare | modificare sursă]

Omul vitruvian, studiul lui Leonardo da Vinci asupra proporţiilor corpului omenesc.

66

Page | 66

În anul 1508, Baldassare Castiglione, un nobil italian, a început să scrie lucrarea pentru care va fi cunoscut, Il libro del cortegiano. După 20 de ani, în 1528, cartea a fost în sfârșit publicată, cu puțin timp înainte de moartea autorului. În această carte Castiglione a descris idealurile de educație care un nobil trebuia să le aibă: trebuia să știe mai multe limbi, să cânte la un instrument muzical, să scrie poezii etc. Michel de Montaigne (1533-1592) a fost un scriitor francez care împlinea idealurile Renașterii și ale umanismului prin viața sa multilaterală de moșier, primar, consilier politic, birocrat de încredere, umanist învâțat, literat educat și catolic evlavios. În spirit umanist, a căutat rădăcinile Antichității, încrezându-se în valoarea și calitățile intrinseci ale omului și în gândirea rațională. La începutul secolului al XX-lea, a fost folosită pentru prima data expresia „om al Renașteriiŗ[7], ca denumire pentru un învâțat care are cunoștințe profunde în mai multe domenii ale științelor. Concepte asemănătoare sunt „homo universalisŗ, omul universal, „polyhistorŗ sau „polymathŗ, care descriu un învâțat care poate fi inovativ și să învețe practic totul despre un subiect (în timpul respectiv cunoștințele erau, evident, mai limitate decât urmau să fie mai târziu)[8]. Renașterea a cunoscut mai multe persoane care pot pe drept cuvânt fi numite „oameni ai Renașteriiŗ, însă nici unul nu se poate compara cu Leonardo da Vinci (1452-1519). Da Vinci a fost matematician, inginer, inventator, anatom, pictor, sculptor, arhitect, muzician și scriitor. Umaniștii Renașterii credeau în „euŗ, în demnitatea umană, în valoarea individuală. Această valoare esste exprimată în crezul umanist că toate ființele au o natură proprie, dar numai omul își poate alege ființa proprie. Umaniștii doreau să scoată în evidență în primul rând geniul omului... unicul și extraordinarul care se găsește în mintea umană.[9] Gânditori politici precum Niccolò Machiavelli și Thomas Moore au redeșteptat interesul pentru ideile Antichității, folosindu-le pentru critica epocii contemporane, iar teologi precum Erasmus sau Martin Luther au contestat status quo-ul aristotelian, indroducând idei radicale în ceea ce privește dreptatea și credința. În aceasta exista un conflict latent cu viziunea Bisericii referitor la locul omului în lume, dar majoritatea umaniștilor erau credincioși convinși care nu doreau o ruptură cu Biserica. Umanismul Renașterii a revăzut sau schimbat filosofia medievală a lui Toma de Aquino, dar totodată au fost făcute încercări de a crea un sincretism prin a da Antichității valori creștine, ca de exemplu în cazul lui Marsilio Ficino sau Pico della Mirandola. Etica se studia independent de teologie, iar în locul autorității Bisericii se aplica logica rațională, ceea ce îi punea pe umaniști în permanent pericol de a fi numiți eretici. Genuri literare în Renaștere[modificare | modificare sursă] Epopeea național-eroică[modificare | modificare sursă]

67

Page | 67

Page | 68

Orlando (Roland) Furioso Epopeea antică este o poezie lungă, descriptivă, care deseori avea o temă demnă despre acte eroice care erau importante pentru națiune, de exemplu Iliada și Odiseea lui Homer, sauEneida lui Virgiliu. În epoca Renașterii, epopeile antice au cunoscut un interes reînnoit, acest lucru datorându-se naționalismului care începea să își facă apariția, dar și datorită interesului pentru aventuri și excursii spectaculare. Scriitorii Renașterii nu numai că doreau să copieze epopeiile antice ca gen literar, dar doreau să le și depășească. În multe țări era o dorință aprinsă de a-și crea o epopee națională proprie, așa cum le aveau grecii și romanii, ca să poată intra și ei în marea tradiție. O a doua inspirație au fost povestirile eroice ale Evului Mediu, ca de exemplu Cântecul lui Roland sau chanson de geste (povestiri despre fapte vitejești). Prima operă are ca temă amenințarea cu o invazie din partea maurilor, ceea ce a fost întors în victorie în Spania. Povestirile despre fapte vitejești sunt o continuare a romanelor cavalerești despre Artur, cu cavaleri viteji care se luptau pentru virtutea unor fecioare neprihănite. Epopeile cavalerești ale Renașterii au fost din acest motiv relativ anacronistice, epocile istorice, personajele și evenimentele fiind amestecate după bunul plac al autorului. Prima lucrare de acest gen a fost opera lui Matteo Maria Boiardo Orlando innamorato, care a fost publicată în 1495. Acțiunea se petrece la Paris, la curtea lui Carol cel Mare, unde doi cavaleri, Orlando și Rindaldo, se îndrăgostesc peste măsură într-o prințesă din China (!), în timp ce sarazinii amenințau. Merlino, vrăjitorul, și săgețile lui Amor au și ele un rol în lucrare.

68

Page | 69

Torquato Tasso şi a saGerusalemme Liberata. Mulți au fost cei care au încercat să ducă poezia la noi înălțimi, dar cel care a reușit primul a fost Ludovico Ariosto (1474-1533), un poet italian, cu a sa lucrare Orlando furioso. Prima versiune a apărut în 1516, dar doar în 1532 a apărut versiunea completă. Importanța și influența operei asupra literaturii și a artei în următorii 300 de ani nu poate fi exagerată.[10]. Ca formă, poezia lui Ariosto este orală și directă: el cântă ceea ce are de spus de parcă ar fi interpretat de către un trubadur. Lucrarea sa a fost folosită ca inspirație pentru peste 100 de librete de operă.[11]. Acolo unde se termină poezia lui Boiardo începe poezia lui Ariosto, cu aceleași personaje principale, Orlando și Rindaldo, la fel și năzuința pentru prințesă, dar alte personaje și teme sunt și ele adăugate. Și aici tema pricipală este lupta dintre sarazini și Carol cel Mare, dar lui Ariosto nu îi prea pasă de exactități istorice sau geografice. Acțiunea are loc în Japonia, în Hebride și chiar pe Lună. Ființe fantastice și elemente magice sunt op parte integrantă a povestirilor populare, la fel cu multele povestiri secundare care fragmentează povestea principală. Marele poet al contrareformei, Torquato Tasso (1544-1595) și a sa epopee La Gerusalemme liberata („Ierusalimul eliberatŗ) din 1581 este și el important din punct de vedere al istoriei literare. Descrierea este mai clară, mai continuuă, mai structurată decât cele două epopei despre Orlando amintite anterior. Lucrarea este plină atât de ironie cât și de tonul mai sumbru tipic barocului, iar în pofida unui nuanțe istorice, acțiunea este totuși piperată cu evenimente fantastice și supranaturale. Și aici dragostea își joacă jocul trădător, unde inima eroului este îndoită între dragoste și onoare într-un triunghi al dragostei între eroul creștin, o prințesă maură și o războinică maură, care se sfârșește printr-o tragedie. Epopeile naționale au devenit importante în secolul al XVI-lea în mai multe țări europene. Poetul francez Pierre de Ronsard(1524-1585) a încercat să-l onoreze pe regele Carol al IX-lea al Franței în La Franciade (1572), în același timp continuând modelele stricte greco-romane. În Portugalia, Luís de Camões (1524Ŕ1580) a scris epopeea națională, numită Os Lusíadas(Lusiadele). Ea combina explorările din epopeile din Antichitate cu descoperirile secolului al XVI-lea, făcând din voiajul luiVasco da Gama în India material de legendă, căreia 69

nu-i lipsea nici influența zeilor păgâni. În paralel trebuie numită și epopeea spaniolă La Araucana ( 1569- 1589) a lui Alonso de Ercilla (1533-1594). În ea, imperiul este aclamat pentru cuceririle din Lumea Nouă. Și Anglia avea nevoie de o epopee, așa că Edmund Spenser (1552Ŕ1599) a scris The Faerie Queene (Regina zânelor), publicată prima dată în trei volume în 1590, și în șase volume în 1596. Page | 70 Inspirația nu vine din Antichitate ci de la legenda regelui Artur. Omagiile erau adresate reginei Elisabeta I a Angliei (în epopeea fiind regina ilelelor, Gloriana) care a dat nume epocii Renașterii engleze, epoca elisabetană. Epopeea este o alegorie fantastică a Angliei, a reginei și a Casei Tudor, și o celebrare a moralei creștine, a nașionalismului protestant, unde papiștii și necredincioșii sunt personajele negative, regele Artur eroul și puritatea căsniciei cel mai înaltă virtute. Epopeea combină alegoria Evului Mediu cu eposul romantic italian. Cu toate că Edmund Spenser este considerat ca fiind unul dintre cei mai de seamă poeți englezi, Sir Thomas Wyatt (1503-1542) și Henry Howard (1517-1547) au fost cei care au deschis calea poeziei moderne după marele poet al Evului Mediu,Geoffrey Chaucer (1343-1400): Wyatt a introdus și adaptat sonetul (gen de poezie care cere rigoare din punct de vedere metric și al limbajului) limbii engleze, iar Howard l-a perfecționat și a introdus versul liber, iambul nerimat cu cinci picioare, care urma să devină cea mai importantă unealtă a dramei engleze. Proză tragică elegantă[modificare | modificare sursă]

Una dintre femeile cele mai de seamă a Renaşterii a fost Marguerite de Navarra, care i-a apărat pe umanişti şi care era ea însăşi o scriitoare marcantă. În timpul Renașterii, poezia descriptivă a fost cel mai dominant gen literar, dar s-a scris și în proză. Cele mai lulte lucrări de acest fel sunt eposuri despre cavaleri și eroi, iar din punct de vedere al conținutului erau similare celor scrise pe versuri. Una din ele a fost Amadis de Gaula, care a fost compusă de mai mulți autori de-a lungul a mai mulți ani. Lucrarea și variantele sale au cunoscut o popularitate deosebită la începutul secolului al XVI-lea, și a constituit un punct de inspirație pentru pentru mulți poeți ai Renașterii și ai barocului de mai târziu. Faima de astăzi nu este neapărat datorită calităților sale literare, ci mai de seamă datorită faptului că a fost des citată și parodiată de scriitorul spaniol Miguel de Cervantes (1547Ŕ1616). Eroul acestuia, Don Quijote, 70

îl idolatriza pe Amadís. Prima publicare cunoscută a lucrăriiAmadis de Gaula a fost în 1508 la Zaragoza, dar povestirea exista probabil deja în secolul al XIV-lea și venea din Portugalia, cu origine în genul târziu al legendei regelui Artur. În timpul secolului al XVI-lea povestirile serioase scurte au fost dezvoltate în continuare, Italia fiind țara unde acest gen a primit un nume propriu, novella, adică „noutate„ sau „ceva nouŗ, ceea ce a dat mai tîrziu nume genului nuvelă[12]. Genul s-a remarcat pentru prima dată, în sensul că Page | 71 povestirile secundare erau creative, în „Decameronulŗ lui Boccaccio (început în 1350 și terminat în 1353) care este o relatare a o sută de povestiri de către zece persoane. Scriitorul care a avut primul o mare influență asupra dezvoltării acestiu gen a fost italianul Matteo Bandello (1485-1561), care a devenit o sursă de inspirație pentru urmași francezi, spanioi și englezi. A scris ca. 214 nuvele, publicate în 4 volume, trei în 1554 și unul în 1573.[13]. A fost tradus și cunoscut în multe țări europene, iar William Shakespeare și-a bazat o serie de lucrări pe povestirile lui, de exemplu Romeo și Julieta (1595-1596). Regina Margarita de Navarra (1492-1549), soția lui Henric al II-lea de Navarra, a fost o patroană a umanismului Renașterii, și totodată scriitoare. A scris poezii, piese de teatru, și a avut mare influență asupra dezvoltării nuvelei ca gen cum este cunoscut astăzi. Ca o prelungire a lui Boccacio, a publicat o culegere de nuvele, Heptaméron care a fost publicată în 1559, după moartea ei. Titlul poate fi tradus prin „Șapte zileŗ. Intenționa să scrie 100 de nuvele, dar n-a apucat să scrie decât 72. În nuvelele din carte, apăra dreptul la dragoste, chiar dacă dragostea încălca legile sau convențiile. Și Cervantes a scris și altceva decât drame și scrieri bucolice, de exemplu Novelas ejemplares (1613)[14]. Calitatea lor este mixtă, dar Cervantes sperase ca ele să fie pentru spanioli ceea ce lucrările lui Boccacio erau pentru italieni: unele sunt pure anecdote, altele mini-romane cavalerești, unele serioase, altele comice, toate fiind scrise într-un stil ușor, oral, iar unele sunt atât de lungi încât ar putea fi considerate miniromane. Povestiri satirico-burlești[modificare | modificare sursă]

François Rabelais

71

Epopeea este un gen de înaltă calitate în comparație cu proza satirico-burlescă, care este scrisă într-un limbaj popular, comic, și pe care Renașterea a continuat-o din Evul Mediu târziu. Stilul comico-burlesc întoarce pe dos calitățile caracterizante ale epopeii, și încurajează nefrumosul, vulgarul, atât în acțiune cât și în personaje. În acest gen satirico-burlesc găsim elemente din cântecele de petrecere, înjurături, ridiculizare, cu alte cuvinte parodii, în special a literaturii de înaltă calitate. De obicei se povestește viața unui personaj cu ajutorul unor acțiuni sinple, Page | 72 aproape ca niște episoade individuale prinse laolaltă. Un exemplu de scriitor parodic este italianul Luigi Pulci (1432-1484) care a scrisMorgante Maggiore (Marele Morgante, 1483), o epopee grandilocvent, dar intenționat parodică despre un gigant care devine creștin și l-a urmat pe cavalerul Orlando.

Don Quijote cu Sancho Panza. Francezul François Rabelais (1494-1553) a fost și el atras de exagerări, și a scris și el despre un gigant, Gargantua. Rabelais a fost un călugăr franciscan, medic și umanist, fiind unul dintre marii scriitori ai Renașterii. El este considerat ca fiind unavangardist în ceea ce privește literatura fantastică, satira, umorul grotesc și cântecele lascive. Într-una din cele două prefețe la Gargantua a rugat cititorii să nu se simtă ofensați, deoarece el preferă să scrie despre râs nu despre plâns,[15]spunând că sub suprafața grotescă se află lucruri frumoase. Cu toată avertizarea prietenească, povestirea comică și jucăușă a lui Rablais, scrisă într-un limbaj bogat, despre Gargantua, și mai târziu despre fiul acestuia, Pantagruel, și peripețiile acestora într-o lume plină de lăcomie, prostie, violență și ghidușii, deseori concentrată pe întâmplările legate de mâncare sau excese erotice, nu i-a câzut bine Bisericii catolice. Cărțile lui Rablais au fost interzise și puse ulterior pe lista Index librorum prohibitorum („Index de cărți interziseŗ)[16]. Un lucru central în scrierile lui Rablais sunt încrederea sa totală în calitățile pozitive ale omului și a posibilitățile acestuia. Literatura spaniolă se caracteriza printr-un amestec de realism și romantism. Deja înainte de 1500, La Celestina, un roman dramatic despre dragostea idealistă a personajului principal, se răspândise în Europa. La fel se întâmplase și cu Amadis de Gaula. Dar la mijlocul secolului al 72

XVI-lea, romantismul cavaleresc și-a găsit polul opus în romanul comic realist, așa-numitul „roman picarescŗ. Primul roman de acest gen a fost Lazarillo de Tormes (1554), scris de un autor anonim.

Page | 73

Miguel de Cervantes Acesta a fost mediul literar care l-a influențat pe Miguel de Cervantes (1547-1616) când a publicat prima parte a romanului Don Quijote, figură de călăreț jalnic. Înainte, Cervantes nu prea avuse succes, în pofida faptului că scrisese mult, și stătea în umbra popularului Lope de Vega. Cu Don Quijote, capodopera literaturii comico-burlești, Cervantes a devenit faimos, dar câștigul pecuniar a fost minim. Partea a doua a fost publicată în 1615, și de atunci Cervantes este ceea ce este Shakespeare pentru Anglia.[17]. Relatarea este ca o bibliotecă contemporană, care cuprinde ceea ce-i mai bun în genurile epopeii cavalerești, a romanelor cavalerești și a parodiilor acestora, „cu părți importante și din arta povestirii europene care stă separat de lumea parodieiŗ.[18] Don Quijote este un bătrân bizar, care fiind influențat prea tare de multele romane cavelerești ale timpului pe care le citise, crede că este el însuși un cavaler grozav care trebuie să meargă în lume și să exerciteze acte nobile. Ca însoțitor îl are pe Sancho Panza, mic și grăsuț, care este la fel de realist pe cum este Don Quijote idealist. Ceea ce face lucrarea să fie bună, este că ambii sunt mai mult decât niște simple caricaturi, autorul dându-le ambilor omenire și personalitate, iar chiar dacă au și cusururi, Cervantes scrie ceva ce nu este doar o simplă parodie a romanelor cavalerești, ci scrie primul roman moder european. Epopeea pastorală[modificare | modificare sursă] Romanul, o povestire lungă în proză, stătea în timpul Renașterii pe o treaptă mai inferioară în ierarhia literară ca gen literar, dar era totuși răspândit datorită cărților populare. Epopeea pastorală este un gen literar din Antichitate care a cunoscut o nouă înflorire în timpul Renașterii, dar în loc de poeți pastorali precum Teocrit și Publius Vergilius Maro, operele lui Longus, Heliodor și Achille Tatius au fost cele care au surse de inspirație.

73

În secolul al XVI-lea, viața și atmosfera pastorală, viața la țară, fără gălăgia și stresul vieții de la oraș, au devenit teme artistice, aristocratice. Peisajul poeziei pastorale fusese deseori ținutul fertil Arcadia, lăudat pentru prima dată de Vergiliu. Poetul și umanistul italian Jacopo Sannazaro (1458-1530) a scris Arcadia (publicată în 1483). Cadrul elegant al povestirilor lui în jurul unor bucăți lirice din eglogele lui Vergiliu a devenit o Page | 74 sursă de inspirație pentru alți scriitori care au continuat conceptul, în special scriitorul portughez de limbă spaniolă Jorge de Montemayor (1520Ŕ1561), care a scris romanul pastoral Diana (1559) despre dragostea dintre păstorul Sireno și păstorița Diana. În loc să copieze viața pastorală din Antichitate, lucrarea este o alegorie a regulilor de dragoste complicate ale nobilimii contemporane. Scriitorul însuși se pare că a fost omorât datorită unei intrigi amoroase după puțin timp. În Anglia, Philip Sidney a scris Arcadia (1590), a cărei acțiuni se petrece în Arcadia, spre deosebire de lucrările lui Sannazaro și Montemayor, dar acest lucru este se pare doar ca să poată descrie societatea britanică contemporană. În Franța, Honoré d'Urfé a scris romanul L‟Astrée, publicat între 1607-1627), o lucrare în 5 volume. Aici acțiunea se petrece pe o moșie de la marginea Lyonului, unde cei doi îndrăgostiți suferă mai multe despărțiri, totul după capriciile lui Cupido. Romanul este considerat un apogeul romanului pastoral al Renașterii. Eseul și reflecția personală[modificare | modificare sursă]

Coperta cărţii lui Montaigne, Les Essais. Eseul este un gen literar înrudit cu jurnalul, corespondența și cu reflecția personală. Este un gen umanist, tipic pentru epoca Renașterii, dar din punct de vedere istoric poate fi considerat ca o continuare a epistolelor în proză ale Antichității. Francezul Michel de Montaigne (1533-1592) a fost cel care a contribuit cel mai mult la răspândirea acestui gen literar, prin lucrarea sa Les Essais, care a fost publicată prima dată în 1580, și apoi revizuită de mai multe ori. Constă din două părți, prima fiind o reflecție asupra unor citate clasice, iar al doilea discută, de exemplu, prietenia și creșterea copiilor, dar este mai ales despre autor însuși. 74

Caracteristic pentru Renaștere este faptul că Montaigne este în pas cu timpul prin punerea accentului pe opinia individuală a fiecărui om. Scrierile lui Montaigne au fost caracterizate ca fiind „eseuri informaleŗ, spre deosebire de cele ale englezului Francis Bacon (1561-1626), ale cărui eseuri sunt considerate formale, structurate, științifice, ele deschizând o ușă spre iluminism. De la teatrul popular la teatrul elisabetan[modificare | modificare sursă]

O figură din commedia dell'arte. Teatrul religios Teatrul comic roman se pare că a continuat în Italia și în alte părți ale Europei, și cu toate că nu prea există documentație, există indicii că în Evul Mediu târziu se jucau pe scenă comedia erudita în seminarii religioase și școli. Aristocrații aveau obiceiul de a-i invita pe trubaduri, scamatori și actori să joace de exemplu la castele. Biserica organiza și ea spectacole înăuntrul bisericilor sau în piețele din fața lor, mai ales cu ocazia festivalelor religioase. În Spania aveau loc aveau loc astfel de spectacole cu ocazia festivalelor Corpus Christi în secolul al XVI-lea. Aceste spectacole au devenit după un timp populare, deoarece au început să fie organizate de bresle. Mistereleau devenit îndrăgite ca spectacole în aer liber în Evul Mediu târziu. La sfârșitul secolului, teatrul religios s-a întors în biserici în formă de oratorii, ceea ce însemna recitări de texte religioase pe muzică, lucru ce la rțndul său a dat impuls creăriioperei ca gen muzical. Cel mai vechi spectacol de teatru cunoscut în Norvegia, de exemplu, este din 1562 la Bergen, spectacol ținut în Piața Catedralei.[19]. Teatrul se mută înăuntru În secolul al XVI-lea, teatrul secular s-a mutat înăuntru. La început piesele au fost jucate în piață, după aceea în grădina hanului, mai târziu cu pereți circulari împrejur, ca și amfiteatrul Antichității. Înainte de 1576 nu existau teatre pentru oamenii de rând la Londra, 75

Page | 75

primul care a construit un teatru de acest fel fiind James Burbage. După aceea au mai fost construite și alte teatre, unul după altul: the Curtain, Rose,Swan, Hope, Fortune, și cel mi important, the Globe, care s-a deschis în 1599, cu Iulius Caesar ca una dintre primele piese jucate. Teatrele erau construite în formă circulară sau hexagonală, fără acoperiș. Nu foloseau multe Page | 76 decoruri, dar scena ieșită în față era folosită cu multă ingeniozitate. Mai târziu, au avut și acoperiș, și au fost mai multe teatre rectangulare decât rotunde/hexagonale. Când se vorbește în timpul Renașterii engleze de teatre „publiceŗ este vorba de cele în aer deschis, cele „privateŗ fiind cele cu acoperiș. Toate piesele elisabetane, inclusiv cele ale lui Shakespeare, aveau bărbați sau băieți în rolurile femeilor, nu pentru că ar fi existat o lege în acest sens, ci pentru simplul fapt că femeile erau considerate „imposibileŗ. Primele actrițe, într-o trupă franceză, au jucat în 1629, dar au fost huiduite de spectatori.[20] Unul dintre primele teatre sub acoperiș permanent a fost Teatro Olimpico din Vicenza. Italia: Commedia dell'arte În Italia s-a născut în deceniul VII al secolului al XVI-lea un gen de teatru comic numit Commedia dell'arte, mult gustat de aristocrație. Rădăcinile genului sunt puțin neclare, dar piesele nu erau nici jucate de profesioniști și nici nu erau deschise publicului larg. Piesele nu erau gata scrise, ci aveau un cadru nedefinit care crea situațiile și complicațiile, iar dialogul era improvizat de actori. Piesele erau careate în jurul unor figuri ca, de exemplu, îndrăgostiți, servitori și stăpâni etc. Epoca de aur a Spaniei

O pagină dintr-o comedie a lui Lope de Vega. Epoca de aur a teatrului spaniol a fost între 1500 și 1700. Trei tipuri au fost populare: piesele religioase într-un act, autos sacramentales; comediile sacrale,comedias nuevas; și un fel de musical, zarzuelas. Femeilor li s-a dat voie să joace mai întâi în piesele religioase, iar mai apoi și în cele sacrale. Biserica catolică se opusese la început pieselor sacrale, și în special participării 76

femeilor la ele, deoarece Biserica le considera prostituate.[21]. Autoritățile spaniole au decretat mai multe legi referitoare la teatru și sex. În 1587 a fost dată o lege care le-a dat voie femeilor să joace teatru și în același timp înterzicea băieților să joace roluri feminine, dar în 1596 femeilor le-a fost din nou interzis să joace teatru, iar în 1598 teatrele au fost închise complet. Această interdicție a durat doar un an, ele fiind deschise din nou, femeilor fiindu-le permisă Page | 77 participarea.[22]. Cel mai de seamă autor dramatic spaniol al acestei perioade este considerat a fiLope de Vega (1562Ŕ1635). A scris în aproape toate genurile literare: epopei, romane, sonete (ca. 3.000), comedii (ca. 1800, din care s-au păstrat 426), ca. 400 de așa-numite autos (drame serioase)- din care s-au păstrat 42.[23]. Se poate ca majoritatea lucrărilor lui să nu fi fost originale, ci rescrieri de calitate variabilă, ceea ce el însuși a dat să se înțeleagă într-o scriere ironică a sa din 1609 intitulată El arte nuevo de hacer comedias en este tiempo. Vega nu prea făcea distincție clară între genurile literare, el fiind aproape modern în acest sens, el fiind un reprezentant timpuriu al tragicomediei: comediile lui nu erau neapărat comice și nu aveau totdeauna un sfârșit fericit. El lăuda casa regală, dar în același timp se considera vocea poporului. În Italia, Gian Giorgio Trissino (1478-1550) a reînnoit idealul european al tragediei, lucru continuat în Franța de Étienne Jodelle, (1532-1573) cu Cléopatre captive (1552). În Spania, Cervantes a încercat și el acest lucru cu lucrarea El cerco de Numancia (Încercuirea Numanciei) la mijlocul anilor 80 din secolul al XVI-lea. Germania Statele germane erau încă caracterizate de tradițiile Evului Mediu. Hans Sachs (1494-1576) a fost dramaturgul cel mai de seamă. Farsele sale erau bine primite, el fiind primul care a introdus împărțirea în acte și denumirea de tragedie, dar ceea ce a scris el era în marea lor majoritate rescrieri ale povestirilor din Biblie și cronici scrise cu rimă de valoare literară limitată.

The Globe, fără acoperiş, cu publicul aşezat în jur. Anglia 77

Cea mai de seamă contribuție a Angliei elisabetane a fost drama, și cu toate că pot fi găsite elemente comune între evoluția dramei în Spania și în Anglia, drama engleză nu a fost neechivoc populară, ci a menținut contactul cu clasele sociale de sus și cu formele Renașterii, într-o alianță fericită între stilul elevat și cel popular. Primele spectacole dramatice au fost însă caracterizate de efecte de șoc sângeroase, de exemplu prima tragedie engleză cunoscută, scrisă de Thomas Norton (1532Ŕ1584) și Thomas Sackville (1536-1608), Gorboduc din 1562, pe o temă din istoria Page | 78 veche a Angliei. Anul următor a fost publicată piesa „Tragedia spaniolăŗ de Thomas Kyd (15581594), și cu toate că piesa s-a bucurat de succes și a însemnat mult pentru dezvoltarea teatrului elisabetan, acțiunea ei melodramatică, cu multe omoruri, a fost ulterior des pariodiată. Cei doi scriitori mai de seamă ai Renașterii engleze au fost Christopher Marlowe(1564-1593) și William Shakespeare (1564-1616). Marlowe a murit tânăr în circumstanțe neelucidate. În ceea ce-l privește pe Shakespeare, viața lui este în mare măsură necunoscută, în pofida numărului mare de lucrări sale și a statului său de cel mai cunoscut dramaturg. Un alt dramaturg de seamă din această perioadă a fost Ben Jonson (1572-1637), care cu toate că zicea că urmează regulile aristotelice, este totuși un dramaturg elisabetan tipic.

Pagina de titlu a operei lui Cristopher Marlowe Doctorul Faust(versiunea B, 1616). Marlowe a fost un rebel precoce cu educație clasică solidă. Privea religia din punct de vedere critic, era catolic (uneori poate chiar ateist), iar în cursul a doar câțiva ani a scris o serie de tragedii mari, lirică și traduceri din poeții Antichității. A murit înainte de a fi împlinit 30 de ani, într-o încăierare într-un han. Încă din prima sa piesă,Tamerlan cel Mare (1590), a scris în prefață plin de dispreț despre teatrul contemporan: „jonglerii și maimuțării simplisteŗ. Limbajul lui Marlowe, scris în vers albrăsunător, nu era doar un text dramatic ci și muzică verbală ritmică. Cea mai cunoscută piesă de teatru a sa este „Povestea tragică a doctorului Faustŗ, bazată pe o carte populară germană publicată recent, ea fiind prima versiune dramatică a legendei despre Faust, cel care a făcut o înțelegere cu diavolul. Piesa a fost publicată în 1604, la 11 ani după moartea lui Marlowe, și cel puțin 12 ani după prima înscenare a piesei. 78

Sunt puțini scriitori care sunt la fel de bine cunoscuți ca Shakespeare, ceea ce are probabil de a face cu faptul că știa să scrie în majoritatea genurilor literare: poezie, comedii, tragedii, drame. Totodată, a fost el însuși la început actor, astfel că piesele lui sunt exemple de teatru organic, viu și în zilele noastre. Piesele pe care le-a scris, 33 la număr, plus unele ale căror autor este disputat, au fost foarte populare, l-au îmbogățit și înnobilat în 1598. Shakespeare a fost un as în balansarea gustului epocii cu inspirație din clasici și din Evul Mediu. Nu alegerea temelor este Page | 79 unică la el, ci mai degrabă felul în care a descris complexitatea naturii umane în răutatea și în nevoie, în aroganță și în veselie, în decădere, pasiune și frica de moarte. Totodată, piesele și personajele lui au patos, umor și înțelepciune. Shakespeare a scris drame pe teme istorice, precum Richard al II-lea (1595), Regele Ioan (15941596), Richard al III-lea(1592-1593); tragedii precum Romeo și Julieta (1595-1596), Iulius Caesar (1599), Hamlet (1601-1602), Regele Lear (1605) și Macbeth (1606); comedii precum Visul unei nopți de vară (1595-1596), Neguțătorul din Veneția (1596-1597), Mult zgomot pentru nimic (1598-1599) și Cum vă place (1599). Literatura Renașterii în Țările nordice[modificare | modificare sursă] Țările nordice aflându-se la marginea Europei, umanismul care începuse să-și facă apariția în restul Europei a fost frânat de către reforma protestantă. În Suedia și Danemarca, unde reforma era susținută de popor, ea a fost o inspirație pentru literatură, prin încurajarea limbii materne. Dar în Norvegia, poporul nu a susținut reforma, ea fiind impusă de sus și din afară. Pe când Biblia în suedeză și în daneză au stimulat dezvoltarea limbilor respective, în Norvegia acest lucru a dus dimpotrivă la încetinirea dezvoltării limbii norvegiene, deoarece Norvegia a folosit până fosrte recent Biblia în limba daneză. Primele texte biblice în limba norvegiană bokmål au apărut în 1873 (apocrife), iar în limba nynorsk în 1882 (Epistola lui Pavel către romani). Suedia[modificare | modificare sursă] Olaus Petri (1493-1552) a fost conducătorul reformării suedeze, iar fratele lui, Laurentius Petri (1499Ŕ1573) a fost primul arhiepiscop protestant. Olaus Petri este în primul rând cunoscut datorită faptului că a tradus Biblia, împreună cu fratele său, în limba suedeză. Totodată, el este cel care a scris prima dramă adevărată în Suedia, anume Tobie Comedia (1550). Acțiunea este inspirată din Biblie, dar o adevărată capodoperă literară nu este. Danemarca[modificare | modificare sursă] Christiern Pedersen (1480-1554) a fost un editor (publicase printre altele operele lui Saxo Grammaticus), care înainte de a deveni protestant și traducător al Bibliei în limba daneză, a scris lucrări religioase (catolice) pe care mai târziu Ludvig Holberg le-a ironizat. Prima carte de imnuri religioase a fost publicată în 1529 de Claus Mortensen Tøndebinder (1499-1575), dar marele poet de imnuri de acest fel a fost Hans Christensen Sthen (1544-1610), care a scris imnuri pe melodii populare. Producția dramatică era în mare majoritate traduceri din germană, în special drame pe teme religioase, dar Hieronimus Justesen Ranck (1539-1607) poate fi considerat primul dramaturg danez adevărat. Piesa lui cea mai populară a fost Karrig Niding. Un poet de seamă din această perioadă a fost și omul de știință Tycho Brahe (1546-1601), care scria în limba latină.

79

Norvegia[modificare | modificare sursă]

Page | 80

Peder Claussøn Friis Situația economică sărăcăcioasă din Norvegia nu era tocmai un mediu stimulant pentru literatură, iar existența unei tipografii era și ea o condiție sine qua non pentru dezvoltarea literaturii: Norvegia și-a primit prima tipografie de abia în 1644. În secolul al XVI-lea, centrul Norvegiei era orașul hanseatic Bergen, unde preotul și umanistul Absalon Pedersson Beyer (1528-1575) a organizat spectacole de teatru la Școala latină. A scris și două cărți: Absalon Pederssøns dagbok 1552Ŕ1572(jurnal) în limba latină și Om Norgis Rige („Despre Regatul Norvegieiŗ) (tipărită pentru prima dată în 1780). La Stavanger, preotul și istoricul Peder Claussøn Friis (1545-1614) a scris Norriges Beskrivelse („Desrierea Norvegieiŗ) și a tradus Heimskringla. Poate fi numit și Hallvard Gunnarssøn (d. 1608), care a tradus din Biblie, saga, și din versuri latine. El a fost totodată cel care a compus primul poem pastoral norvegian,Akrostichis. Preotul-poet din Alstahaug Petter Dass (1646-1707) este deseori considerat un poet la barocului, dar cercetări mai recente îl consideră din punct de vedere stilistic ca aparținând mai degrabă Renașterii târzii.[24]. Scriitori de seamă ai Renașterii[modificare | modificare sursă]        

Dante Alighieri: Care a scris Divina Comedie Giovanni Pico della Mirandola: care a scris Oratio de dignitate hominis Erasmus din Rotterdam: care a cules Textus Receptus și scris Moriae Encomium Thomas More: care a scris Utopia Giovanni Boccaccio: care a scris Decameronul Niccolò Machiavelli: care a scris Principele Baldassare Castiglione: care a scris Il libro del cortegiano, Cartea curteanului Michel de Montaigne: care a scris Eseuri 80

  

Miguel Cervantes: care a scris Don Quijote Luís de Camões: care a scris Os Lusíadas William Shakespeare: care a scris piese de teatru, printre care Hamlet și Visul unei nopți de vară

Epoca

renaşterii (sec.

şi

literaturii

renanscentiste Page | 81 XVII) ISTORICE

Ŕ

XV CONDIŢII

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionată �nflorire a artelor, numită Renaştereaprin contrast cu evul mediu vazut ca o perioadăa dogmei şi fanatismului, cuprinde secolele al XIV, şi al XVI-le �n Italia, al XVI-lea �n Franţa, Germania şi Ţările de Jos, �n Anglia

şi

Spania

include

�nceputul

şi

secolului

al

XVII-lea.

Renaşterea apare mai �nt�i �n Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice

şi

social-politice

corespunzătoare.�n

oraşele-state

italiene,dezvoltarea

meşteşugurilor şi comerţului determinase �ntărirea burgheziei, a cărei opoziţie faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic.�nflorirea comerţului duce la marile descoperiri Marco Polo ajunge �n China, iar navigatorii spanioli de sub comanda italianului Cristofor Columb, aflaţi �n căutarea unui drum mai scurt spre Indii, descoperă un nou continent.Lumea cunoscută-restr�nsă

�n

evul

mediu-se

lărgeşte

tot

mai

mult.

Inventarea tiparului face posibilă o răsp�ndire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.Renaşterea (Renesancie) este epoca guvernată de o atitudine critică faţă de instituţiile şi mentalităţile medievale, pe fondul unui flux de idei reformatoare şi umaniste, ce luptă pentru afirmarea literaturii naţionale şi pentru combaterea uzului excesiv de teme religioase. Tot ce apare pe plan cultural constituie un mijloc de contracarare a acţiunilor clerului sau de politizare a vieţii sociale, ghidată de autorităţile statale. Un important rol, at�t �n plan politic, c�t şi cultural, �l are burghezia, care, �n ţările unde nu este foarte numeroasă,precum Slovacia şi Cehia, este �nlocuită,de oraşenime .�n Slovacia de exemplu ,oraşenimea era mult ajutată de Monarhie, �ntruc�t aceasta avea nevoie de un aliat puternic �mpotriva micii nobilimi. Este motivul pentru care orăşenimii i se acorda numeroase privilegii, astfel �nc�t unele dintre ele au devenit aşa -zise Ŗoraşe-libereŗ,av�nd puterea necesara de a se administra independent, dar,�n acelaşi timp fiind supuse puterii monarhice. Nobilimea, pentru a face faţă acţiunilor ostile ale celor doi aliaţi, �şi caută sprijinul �n r�ndul clerului. Renaşterea este epoca renumită pentru conflictul la nivel social �ntre orăşenime /Monarhie şi nobilime/cler. Această perioadă este numită şi Epoca Umanismului, datorită �ncercărilor din acest timp de

81

a integra�n societate persoane cu idei deschise culturalizării maselor. Biserica, refractară faţă de artă şi cultură antica, este mult criticată de umanişti , care acordau o mare valoare �ntocmai culturii antice. Umanismul se manifestă la nivelul mai multor ţări.�n Italia, Ŗleaganul latinităţii ŗ, se produce o schimbare uluitoare: limba latină, este inlocuită cu limba italiană. Umanismul Page | 82 publică aproape toate scrierile poeţilor mari. antici. Se afirmă prin Dante Alighieri (ŖDivina comedieŗ), Petrarca (ŖScrieriŗ), Giovani Boccacio (ŖDecameronulŗ). �n Franţa , se remarcă Rabelais,�n Spania, Cervantes, iar �n Anglia, literatura umanistă este larg acaparată de opera lui Shakespeare. UMANISMUL Termenul de Ŗumanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul restr�ns, de interes faţă de valorile antichităţii.�n legătură cu Renaşterea, termenul de umanism, se foloseşte �n ambele sensuri. Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei.Renaşterea ia antichitatea ca model, �ncerc�nd s-o cunoască �n toată bogăţia ei de valori.�ncepe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi-�ncep�nd antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi �ncep�nd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea tipărite, sunt studiate cu atenţie şi-�ncep�nd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea-tipărite.Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice.Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa. Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, at�t pentru scriitori-care folosesc adesea chiar limba latină-,c�t şi pentru artişti.Antichitatea afirmase cu m�ndrie că ŖOmul este măsura tuturor lucrurilorŗ şi căŗ �n lume-s multe mari minuni;/Minuni mai mari ca omul nus!ŗRe�nviind această tradiţie, Renaşterea realizeză un ideal de om universal, multilateral, un om căruia, ca şi personajul antic "nimic din ceea ce este omenesc" nu-i este străin:armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi frumos, om de cultură şi de acţiune �n acelaşi timp.Un astfel de om este un abis de ştiinţă, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor �n toate ştiinţele si �n alte c�teva pe deasupraŗ. Spre deosebire de evul mediu, care vedea �n om o creaţie a divinităţii, supusă �n exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentual pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. ŖNimic nu este mai presus pe păm�nt dec�t omul, nimic nu este mai presus �n om dec�t mintea şi sufletul [...]ŗ, scria Pico Mirandola �n al său Discurs despre demnitatea omului. Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filosofică, literară, ştiiţifică, artistică şi fizică.Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, 82

pictor,

om

de

ştiinţă

şi

architect.

Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie �ntre el şi natură.Această atitudine se reflectă �n concepţia despre artă, pictorilor recomand�ndu-li-se Ŗsă studieze cu atenţie marele model al naturiiŗ. Promov�nd raţiunea, cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi a omului, Renaşterea se opune Page | 83 dogmatismului şi fanatismului medieval.Lectura �n original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesante făcute �n aceste scrieri de către reprezentanţii bisericii.Corupţia şi ipocrizia clerului catholic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar �n Germania Renaşterea se asociază

cu

Reforma,

care

favorizează

dezvoltarea

�n

culturii

limba

�N

RENAŞTEREA

naţională. ITALIA

Francesco Petrarca (1304-1374) este o personalitate reprezentativă pentru �nceputurile umanismului renanscentist.Admirator al antichităţii latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al restaurării republicii romane, autor de opere �n limba latină, Petrarca a fost unul dintre cei mai mari poeţi italieni, fapt recunoscut �ncă din timpul vieţii, c�nd

a

primit

la

Roma

cununa

de

lauri.

Opera sa poetică cea mai valoroasă, scrisă �n limba italiană, constituie Canţonierul, volum ce cuprinde c�ntece şi sonete inspirate de iubirea lui pentru Laura.Poeziile evocă, �n imagini vibr�nd de sensibilitate, momente ale �nt�lnirilor cu iubita, o prezintă �n ipostaze graţioase (�n barcă, sub ploaia de flori ale unui arbore primăvăratic, �n unda unei ape ori strălucind la curte)sau tristă, bolnavă.Toata gama stărilor sufleteşti ale �ndrăgostitului �şi găseşte expresia �n „Slăvite Meleag C�nd Iubirea-n Şi-n �n

poezia loc an,

fie şi am

simţit pieptul veci

care-am

Şi rănile Şi-n (Cantonierul

lui ceas anotimp,

şi şi din meu slăvită-a pl�ns

ochii

şi şi tăi,

cum lacrimei cu

ce-n

s�nul săgeata-nfiptă-n

inimă

Petrarca: clipă, lună, stăp�nă. se-firipă risipă

dragostea-mpreună, meu

se-adună. pripă...ŗ LXI)

După moartea iubitei, rimele �i recheamă imaginea şi fac să retrăiască clipele fericirii perdute. Mai mult dec�t Beatrice, din care Dante făcuse un symbol, Laura este o femeie vie, o 83

prezenţă poetică legată de cadrul natural. Stilistic, Petrarca utilizeză contrastele, spre a exprima frumuseţea femeii sau chinurile lui de �ndrăgostit: ŖNici pace Mă tem şi Şi

zac

Nimic

nu

n-am, sper,

nici şi

răpuns prind

ard şi

lupta şi

nu sunt

zbor

şi-o

lume

de

p�nă-n string

�n

mă-mbie, gheaţă tărie, braţă.ŗ (CXXXIV)

Giovanni Baccaccio (1313-1375), cel mai mare prozator al Renaşterii italiene, a fost un umanist, cunoscător al antichităţii şi autor de opera �n latină.Capodopera sa, Decameronul, este �nsă scrisă �n limba poporului şi relevă geniul său de povestitor. Povestea cu cadru are vechi tradiţii orientale, celebră fiind ăn acest sens colecţia de basme arabe O mie şi una de nopţi, unde cadrul �l constituie istoria Şeherezadei, care �i spune �n fiecare noapte cite o poveste soţului ei.Boccaccio preia această formulă, imagin�nd zece tineri care, de teama ciumei ce b�ntuia Florenţa, se retrag la o vilă din afara oraşului şi, spre a-şi trece timpul spun fiecare zilnic cite o poveste timp de zece zile.Dintre cele o sută de povestiri, unele sunt vesele, pline de un umor succulent, altele tragice, dar toate slăvesc �n spirit renanscentist viaţa şi iubirea, �ndeamnă la trăirea plenară.Satira lui Boccaccio se �ndreaptă asupra unor moravuri contemporane lui, dar şi general-umane, biciuind prostia, ipocrizia, corupţia, avariţia, prejudecăţile. Arta de povestitor, care vădeşte ăn caracterizarea pregnantă a tipuilor şi �n concentrarea nuvelelor, face din Boccaccio creatorul prozei artistice italiene. �N

RENAŞTEREA

FRANŢA

�n Franţa, Renaşterea s-a manifestat �n secolul al XVI-lea, sub influenţa Renaşterii italiene, dar �n forme specifice.Atitudinea umanistă pe o buna cunoaştere a literaturii greceşti şi latine, i-a făcut pe cei şapte poeţi grupaţi �n cadrul Pleialei să ia model creaţiile antichităţii, considerate realizări de ne�ntrecut, singurele �n stare să-I stimuleze pe scriitorii vremii �n a realize opera demne de nobleţea pe care ei o contribuiau poeziei. Principalul merit al poeţilor Pleiadei este de a fi contribuit substanţial la afirmarea şi cultivarea limbii franceze.Preocupările lor �n acest sens s-au manifestat at�t teoretic, �n manifestul intitulat Apărarea şi ilustrarea limbii franceze, c�t şi �n creaţia literară. Cel mai reprezentativ poet al Pleiadei, Pierre de Ronsad (1524-1585), a fost influenţat de Horaţiu (�n ode )şi de Petrarca �n sonetele către Casandra, Maria şi Elena, grupate sub titlul Iubirile.Depăşind, �n cele mai bune creaţii ale sale, influenţa petrarchistă, Rosard scrie sonete 84

Page | 84

�n care sentimentul erotic se exprimă cu fineţe, �n forme originale.Tema cea mai frecventă este aceea a trecerii timpului, �mbin�nd motivul sorţii schimbătoare („fortuna labilisŗ)cu acela al

trăirii

„

clipei

(„caroe

C�nd

diemŗ),

vei

Vei Rostind

toarce vreun

Ronsard, Si Ca Că

vei vei

vers

cu

la meu

de-al

zice, vedea

sonet

şi

serile mă că

c�nta-n slujnica-ţi toropelii gloriei

din auzul

binecuv�nta regreta

Trăieşte!M�ine Culege

acest

fi-mbătr�nit

smulă la

Te-o Vei

�n

ca

cu dispreţul

şi să

n-aştepta

Elena: tristeţe Page | 85

lum�nare, cu-nduioşire, juneţe. trsare ceţe, măreţe minunare. trufiaş vie, vieţii.ŗ

trandafirul

de-astăzi

către

�n cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, entuziasmul, optimismul fac loc, �ntr-o Franţă frăm�ntată de războaie civile, unei atitudini sceptice, pe care o reprezintă �n mod strălucit Michel de Montaigne (1533-1592).Opera acestui filozof se intitulează Eseurile şi reprezintă o autoanaliăă de o profunzime fără precedent.Lucrarea nu urmăreşte un subiect anumit, ci prezintă concepţiile, atitudinile lui Montaigne faţă de viaţă socială, educaţie, religie.�n centrul operei se găseşte autorul eiş scopul său este de a se prezenta cu toată sinceritatea.Prin minuţiozitatea şi ad�ncimea analizei, Montaigne, vorbindu-ne despre el ca om, vorbeşte despre problemele generale ale omului. GARGANTUA

ŞI

PANTAGRUEL

Fran�ois Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel, a trăit �ntre anii 1494-1553.Fusese �n tinereţe călugăr, conform dorinţei tatălui său, dar dezgustat de moravurile acestei tagme, pe care o va satiriza �n opera sa, o părăseşte pentru studiul medicinei, pe care o va practica p�nă spre sf�rşitul vieţii.Călătoriile efectuate �n Italia, �n calitate de medic al ambasadorului francez, �l pun �n contact cu �nflorirea viaţă culturală din această ţară, opera sa

răm�n�nd

�nsă

impregnatăde

spiritul

francez.

Inspir�ndu-se din cărţi populare anonime,Rabelais scrie despre faptele lui Pantagruel, apoi despre tatăl acestuia, Gargantua, realiz�nd o operă profund originală.Personaje care se bucurau de un real succes printre cititori, Gargantua li Pantagruel sunt doi uriaşi cumsecade, care trec print-o mulţime de aventuri comice şi fantastice. Gargantua se naşte cer�nd „De băut!ŗ şi va creşte ca un gigant mereu �nsetat şi 85

�nfometat, dornic de toate plăcerile vieţii.O parte importantă a acestei prime cărţi este consacrată educaţiei lui Gargantua, domeniu căruia Rabelais, ca şi alţi reprezentanţi ai Renaşterii, �i acordă o deosebită importanţ.Primii doi dascăli ai copilului �l pun să �nveţe pe dinafară cunoştinţe nefolositoare.La insistenţa unui prieten al tatălui său , Gargantua este �ncredinţat unui alt dascăl, Ponocrate, �n tovărăşia căruia pleacă la Paris, oraş unde se Page | 86 remarcă �ncă de la sosire prin dimensiunile lui colosale şi prin faptul că ia clopotele Catedralei Notre Dame spre a le agăţa de g�tul iepei.Educaţia pe i-o da Ponocrate �mbină, �n spirit renascentist,cunoaşterea naturii cu studiul autorilor antici, cu muzica şi exerciţiile fizice.Invadarea ţinuturilor sale natale de către crudul şi mărginitul rege Picrochole �l determină pe Gargantua să lupte cu el şi să-l �nvingă.Ca recompensă pentru ajutorul primit de la călugăr viteaz, fratele Ioan,Gargantua construieşte pentru aceasta Mănăstirea Th�l�me, model renascentist de societate liberă, opusă tradiţionalelor r�nduieli mănăstireşti. Cărţile următoare se ocupă de educaţia lui Pantagruel şi aventurile lui şi ale prietenului său, Panurge.Pentru a afla aceasta din urmă trebuie să se căsătorească sau nu,cei doi prieteni �ntreprind o lungă călătorie pe mare spre oracolul Sfintei Sticle, drum �n care vizitează ţinuturi ce prilejuiesc, sub apartenenţa lor fantastică, o pronunţată atitudine satirică faţă de realităţile vremii.Un exemplu �l constituie insula papimanilor, adoratori ai papei. Dincolo de caracterul ei fabulos şi comic, opera lui Rabelais conduce spre semnificaţii superioare.�n prolog, scriitorul �şi compara el �nsuşi creaţia cu borcănaşele �n care farmaciştii �şi ţineau pe vremuri leacurile,vase ce �ntruchipau figuri comice, dar conţineau substanţe binefăcătoare.Precum c�inele roade osul spre a-i suge măduva, tot aşa, scrie Rabelais, cititorul trebuie să pătrundă miezul operei. Afirmarea vieţii plenare şi a cunoaşterii.Giganţii lui Rabelais sunt, la modul comic, simboluri ale idelalului de om universal, pe care şi-l propunea Renaşterea.Uriaşi ca fizic,acumul�nd cu nesaţ tot ce le oferea viaţa, ei sunt �nsetaţi de cunoaştere şi au o largă �nţelegere pentru tot ceea ce este omenesc.Semnificativă este, �n acest sens,scrisoarea adresată de Gargantua fiului său, Pantangruel, scrisoare adresată care conţineun adevărat program de educaţie al Renaşterii, epocă �n care Ŗliterele le s-au redat ŗlumina şi deminitateaŗ.Gargantua �şi sfătuieşte urmaşulsă studieze limbile clasice-greaca, latina, ebraica-, apoi geometria, aritmetica, muzica, astronomia, dreptul civil, medicina.Un loc �nsemnat este dat cunoaşterii ştiiţifice a naturii, �n timp ce sunt �nlăturate pseudoştiinţe ca astrologia sau alchimia, practicate �n evul mediu.ŗAbisul �n ştiinţăŗrăm�ne o impresonantă metaforă care exprimă toată dorinţa de a şti a oamenilor Renaşterii.Ca o deviză a umanismului sună cuvintele lui Rabelais referitoare la „cunoaşterea perfectă a celeilalte lumi, care este omulŗ, univers miniatural, microcosm �n armonie cu macrocosmul (cosmosul).Personalitatea complexă a 86

omului Renaşterii trebuia �ntregită şi pe plan moral,căci ştiinţa fără conştiinţă nu-i dec�t ruină a sufletului.ŗAdversar al războilui, pe care �l consideră de inspiraţie diabolică, Rabelais introduce �n programul său educativ m�nuirea armelor �n scopul apărării �mpotriva cotropitorilor, iar paşnicul Gargantua luptă vitejeşte pentru a-şi apăra ţara. Page | 87 Satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.Admiraţia lui Rabelais faţă de autorii antici se vădeşte �n mulţimea citatelor reproduse din ei.Dar exagerările latiniste şi pedanteria sunt satirizate �n episodul studentului limuzin, care exprimă �ntr-un mod ridicol şi de ne�nţeles folosind cuvinte latineşti, dar, cuprins de frică �n faţa m�niei lui Pantangruel, �şi aminteşte imediat graiul de acasă. Verva satirică a lui Rabelais se �ndreaptă �mpotriva pedanţilor, a celor ale căror pretenţii de erudiţie ascund o mare superficialitate.Aceştia sunt, de cele mai multe ori, clerici, reprezentanţi ai Sorbonei, universitatea pariziană care mai era, �n vremea scriitorului, �nchisă �n dogmele şi sistemul de argumentaţie artificială moştenite din evul mediu.Un astfel de personaj este Janotus de Baligardo, teologul trimis de Soborna spre a-l convinge pe Gargantua să �napoieze

clopotele

luate

de

Notre

Dame.

Comicul provine mai �nt�i din prezentarea alaiului lui Janotus, apoi din contrastul dintre pretenţie şi realitate, dintre apartenenţa lui de salvator al bunăstării unei �ntregi regiuni ameninţate de lipsa clopotelor şi caracterul meschin al c�ştigătorului pe care �l urmăreşte de fapt.Discursul său este plin de citate latine, uneori incorecte. Fantasticul şi grotescul.Procedee artistice.Episodul iepei lui Gargantua este caracteristic pentru amesteculde fantastic şi grotesc din opera lui Rabelais.�n creaţia acestuia grotescul provine din exagerarea monstruoasă a dimensiunilor eroilor şi din contrastul dintre aceste dimensiuni şi faptul că personale duc viaţa unor oameni obişnuiţi.De fapt, �n Gargantua şi Pantagruel, caracterul fantastic constă aproape exclusiv �n dimensiunile colosale.Vr�nd să �ndeplinească un gest obişnuit, acela de a �nlătura cu coada muştele şi bondarii, iapa lui Gargantua seceră o pădure �ntreagă.Referirile la armăsarii lui Iuliu Cezar sau la berberii din Sciţia fac parte din parodierea excesului de erudiţie: „Cam �n aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele.Numidiei, i-a trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată:dupa cum prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi din Africa vin totdeauna.ŗ (Gargantua, XVI, traducere de Al.Hodoş) Atitudinea fundamentală a lui Rabelais, manifestată mai ales faţă de uriaşii săi, este umoristă, presupn�nd r�sul binevoitor, simpatia şi �nţelegerea superioară faţă de om �n general.Rabelais posedă prin excelenţa arta povestirilor.Povestirea este vie, d�nd impresia de mişcare.Atunci c�nd prezintă vorbirea unui personaj, Rabelais se dovedeşte un maestru al 87

sugerării stilului oral, pe care �l adaptează caracterului fiecărui erou �n parte.Cuv�ntarea lui Janotus, cu aparenţe de erudiţie, este �mprumutată de onomatopee, care dau impresia surprinderii

pe

viu

şi

�n

creează,

acelaşi

timp,

comicul.

Rabelais a fost un mare creator de limbă, invent�nd cuvinte cu rezonanţe comice, �n Page | 88 enumerări pline de umor.Influenţat de folclor, scriitorul citează frecvent proverbe, grup�ndu-le uneori �n jurul unei teme.Astfel, neghiobii Ŗse ascund pe ploaie �n apă, spun Tatăl nostru maimuţelor, se �ntorc la oile lor, duc sfoarele la păscut, gonesc c�inele �naintea leului, pun căruţa �naintea boilor, se scarpină unde nu-i măn�ncă, măn�ncă mai �nt�i p�inea albă, potcovesc greierii, se g�dilă să r�dă, văd musca �n lapte, bat tufişurile, dar nu prind păsărelele,iau băşcile drept felinare, prind berzele dintr-o săritură , sar de la cocoş la măgar.ŗ �n literatura rom�nă, opera lui I.Creangă este apropiată de spiritul rabelais-ian.�i unesc umorul, bucuria de a trăi exprimată �n forme colosale, fracventa citare a �nţelepciunii populare, figurile comice ale unor uriaşi binevoitori, satirizarea pedantismului şi a ipocriziei clericilor, stilul oral.

1

RENAŞTEREA Ilustru reprezentant al

�N umanismului,

ŢĂRILE Eramus din

DE Rottendam

JOS (1446-1536)

Este autorul unor valoroase lucrări de erudiţie:traducerea latină a operei lui Euripide, ediţia �n limba greacă a lui Aristotel, gramatici, dicţionare, tratate de latină şi elină, o culegere de cugetări şi maxime commentate ale anticilor.Opera sa cea mai veche este Elogiul nebuniei, alegorică şi spirituală afirmare a fanteziei şi �ndrăznelii care trebuie să echilibreze raţiunea �n orice acţiune a omului şi, �n acelaşi timp, o satiră virulentă a societăţii medievale, a fanatismului şi prostiei. �N

RENAŞTEREA

ANGLIA

După o perioadă �ndelungată de războaie pustiitoare şi lupte pentru putere, Anglia cunoaşte �n secolul al XV-lea şi �nceputul secolului al XVII-lea o deosebită dezvoltare economică;este perioada Renaşterii engleze.Umanismul englez se preocupă mai mult de problemele politice,sociale şi morale şi are un character popular mai accentuat dec�t �n Italia sau Franţa.Răsp�ndirea şi succesul la public al teatrului elisabetan-care a culminat cu opera lui W.Shakespeare-sunt o dovadă a acestui character popular al Renaşterii engleze. Un scriitor englez care �n plin ev mediu anunţa Renaşterea, juc�nd un rol similar aceluia al lui Boccaccio �n literature italiană,a fost Geoffrez Chaucer (1340-1400).Principala sa operă o constituie Povestirile din Canterbury.Povestirile cu cadru, realizeză după modelul 88

Decameronului, dar �n versuri, această scriere foloseşte ca pretext călătoria a treizeci de pelerine de la un han de l�ngă Londra, spre catedrala din Canterbury.Pnetru a face drumul mai plăcut, hangiul propune ca fiecare pelerine să spună poveşti la dus şi două la �ntoarcere .Dintre acestea, Chaucer a realizat doar douăzeci şi patru. Spre deosebire de opera lui Boccaccio, �n Povestirile lui Canterbury fiecare povestitor este individualizat �n funcţie de profesia şi caracterul lui, prezentate �n prolog;cavalerul şi fiul său, scutierul, stareţa, călugărul, negustorul, notarul, răzeşul, corăbierul, t�rgoveaţa din Bath, popa, plugarul, morarul, aprodul, hangiul etc.Caracterizarea fiecăruia-prin fizic şi limbaj-se face �n precuv�ntarea la povestea pe care o spune şi care este �n acord cu personalitatea sa. �n afară de c�teva povestiri cu character grav (cum este aceea a cavalerului), majoritatea sunt pline de umor şi cu intenţie satirică la adresa moravurilor epocii.Ca şi Decameronul, Povestirile din Canterbury exprimă bucuria de a trăi plenar, prevestind Renaşterea. Interesul pentru aspectele politice, sociale şi morale se vădeşte �n opera umanismului Thomas Morus (1478-1535), Utopia.De origine grecească, tăr�mul fabulos al unei societăţi ideale.Datorită popularităţii acestei scriei, titlul cărţii lui Th.Morus a devenit un substantive comun, care denumeşte toate creaţiile similare. �n opoziţie cu situaţia din Anglia vremii sale,Th.Morus prezintă �n Utopia o societate fără proprietate particulară şi fără clase. Tpţi cetăţenii trebuind să muncească.Utopenii trăiesc �n bună �nţelegere, conduc�ndu-se după legi stricte �n viaţa de familie şi �n morală.Cultiv�nd arta şi ştiinţa., cinstind plăcerile spiritului, ei detestă războiul. WILLIAM SHAKESPEARE (1564-1616) s-a născut �n orăşelul Stratford-on-Avon.Se stabileşte la Londra, unde �n cur�nd se afirmă ca actor,autor dramatic, poet, mai t�rziu ajung�nd şi coproprietar a două ca actor, autor dramatic, poet,mai t�rziu ajung�nd şi coproprietar a două importante teatre londoneze.După cum se obişnuia �n mod current la acea data,Shakespeare a prelucrat adeseori piese scrise �nainte de alţii, dar d�ndu-le o structură nouă, profunzime de g�ndire, o bogăţie de idei şi o formă at�t de �naltă, �ncăt modelele vechi au fost date uitării.Activitatea sa de dramaturg s-a desfăsurat de-a lungul a 22 de ani, totaliz�nd ,7 de piese, după care Shakespeare s-a retras �n orăşelul lui natal, unde peste patru ani

s-a stins, la v�rsta de 52 de ani. Dramele istorice shakespeare-iene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei, centralizate �mpotriva feudalismului anarhic.Aceste evenimente importante au provocat un val uriaş de patritism.Sheakespeare constantă că marile mase de spectatori manifestă o preferinţă extraordinară pentru piesele cu subiect din istoria Angliei.De aceea, el �şi �ncepe cariera de 89

Page | 89

dramaturg cu piese de acest gen, scriind, de-a lungul vieţii, �n total 10 drame istorice. �n aceste drame,Shakespeare desfăsfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale,cu grele războaie externe şi s�ngeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente �nălţătoare şi cu cruzimi oribile.�n acţiunea acestor drame apar Page | 90 conflicte �n care sunt angajate forţe sociale puternice:monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii.Regalitatea absolută �o apare marelui dramaturg ca o necesitate �mpotriva anrhiei feudale, dar �n concepţia sa regele are mai multe obligaţii faţă de ţară dec�t drepturi:daca nu şi le �ndeplineşte, el este destinat unui sf�rşit tragic. �n seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic Richard III, Henric IX şi Henric V. Prima impresionează prin figura eroului principal, infirmat şi ambiţiosul Richard, care �nlătură semantic, prin mijloacele cele mai bestiale, orice piedică din drumul ambiţiei sale de a ajunge rege.�n timpul bătăliei decisive,d�ndu-şi seama de apropiatul dezastru, stările sale de conştiinţă alterează rapid �ntr-o halucinantă luptă cu sine �nsuşi. Dintre dramele istorice shakespeare-iene, Richard III are cel mai mare efect scenic şi este cea mai des jucată.Henric IV este singura dramă istorică shakespeare-iană �n care apare aproape �ntreaga societate engleză a secolului al XV-lea, de la rege şi episcopi p�nă la cărăuşi şi vagabonzi.Tot aici apare şi celebra figură a cavalerului Falstaff, tipul nobilului scăpătat şi decăzut din punct de vedere moral dar nu lipsit de o inteligenţă ascuţită şi de o profundă �nţelegere

a

unor

probleme

omeneşti.

Henric V dramă construită mai mult epic, narativ şi discriptiv, �n stilul unei cronici aduce figura unui monarh care, �n momentele decisive pentru soarta ţării, �nţelege să ţină sema de opiniile şi dorinţele maselor populare. Comediile lui Shakespeare,�n număr de 15, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn �nchinat tinereţii, iubirii şi frumosului.Acţiunea lor este plasată de obicei �n Grecia sau �n Italia, �n lumea Sudului.Totuşi, se fac aici �n permanenţă aluzii la realităţile din Anglia timpului. Nevestele vesele lui Windsor este una din puţinele comedii shakespeare-iene a căror acţiune se petrece �n �ntregime �ntr-un mediu provincial burghez englez.Comedia ridiculează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi �nţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante-urmărind totodată şi un c�ştig material-ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff. Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este tratată aici �n acel mai pur spirit umanist:ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii păm�nteşti, ca un sentiment carfe impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului.Astfel, �n �mbl�nzirea scorpiei 90

�nt�lm figura eroinei care ţine să i se recunoască demnitatea sa de om.Comedia feerică Visul unei nopţi de vară schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, apăr�nd �n opoziţie cu adevărata iubire, matură şi profundă.�n Neguţătorul din Veneţia scriitorul �i atacă pe cei dezumanizaţi de setea de c�ştiguri şi afirmă idea egalităţii oamenilor, indiferent de naţionalitate Page | 91 sau de credinţă. �n ultimele sale aşa-numite comedii (Cymbeline, Furtuna,Povestea de iarnă) �ncep să apară �nsă note melancolice, sentimentul dezamăgirii �n faţa realităţilor vremii.Aici, realismul viziunii lasă tot mai mult loc elementelor simbolice,idilice sau fantastice.Totuşi, prin Prospero, personajul principal din Furtuna, piesă numităŗ testamentulŗ lui Shakespeare, marele dramaturg transmite

omenirii

un

sentiment

de

�ncredere

�n

viitor.

Marile tragedii shakespeare-iene.Cu toată dezamăgirea pe care o exprimă Shakespeare �n tragedii, iubirea lui de oameni şi marea sa �ncredere �n virtuţile morale ale omului nu-l lasă să ajungă p�nă �n ad�ncurile deznădejdii.De aceea, chiar şi �n marile sale tragedii dreptate �nvinge, omul triumfă asupra răului. Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta era o factură mai mult lirică, poetică, dec�t de profundă tragedie.Această dramă a celor doi tineri �ndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le vaduce la �mpăcare, este mai presupus de toate un imn �ncheiat dragostei dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti.�n această privinţă, frumuseţea lirică a sentimentului iubirii dintre Romeo şi Julieta n-a fost egalată de nici un alt scriitor. Hamlet-una din marile capodopere ale lumii din toate timpurile- realizează o imagine grandioasă a contradicţiilor sociale grave ale epocii, reflectate �n zguduitoarea criză morală a prinţului Danemarcei.Acesta, �ntors de la studii, este �nt�mpinat acasă de criza mondială a prinţului Danemarcei.Aceasta, �ntors la studii, este �ntimpinat acasă de fapte oribile:asasinarea tatălui său pentru a i se lua tronul, infidelitatea mamei, care s-a grăbit să se căsătorească cu asasinul soţului ei, şi falsitatea viciatei curţi regale,care acceptă toate aceste fapte monstruoase.Suferinţa lui Hamlet este, �n primul r�nd, suferinţa umanismului, care constată căŗvremile ;i-au ieşit din făgaşul lor firescŗşi că el nu poate face tot c ear trebui, pentru că nu stă �n puterile unui singur om să restabilească adevărul, cinstea, binele şi dreptatea. Subiectul tragediei Macbeth prezintă faptul că răul porneşte din r�nduielile nedrepte ale lumii, dar şi din om.Nobilul scoţian Macbeth, �mpins de vanitatea de a domni, �şi omoară regele.Dar prima crimă �l �mpinge mereu spre alte crime, mai oribile. Macbeth ajunge o neputincioasă jucărie a puterii oarbe a răului, chinuit de remuşcări, fără o clipă de linişte sufletească.Dintre marile tragedii shakespeare-iene, aceasta este mai scurtă, mai concentrată şi cu o atmosferă dramatică mai puternică. 91

Othello aduce ca personaj principal un erou pe care autorul l-a �nzestrat cu cele mai frumoase calităţi morale.Acesta �nsă cade victimă marii sale �ncrederi �n orice fel de oameni- de pildăm �n Lago,care ii strecoară �n suflet, cu mare perfidie, otrava �ndoielii �n cinstea Desdemonei, soţia lui Othello.Prăbuşit �n prăpastia dezamăgirii, �nşelate.C�nd, la Page | 92 urmă, se convinge de �nşelăciunea lui Lago şi de nevinovăţia Desdemondei, Othello se pedepseşte sinucig�ndu-se dar moare �mpăcat, pentru că şi-a recăpătat �ncrederea �n posibilitatea cinstei oamenilor. Regele Lear este tragedia monumentală ca viziune şi de un fior tragic impresionant.Bătr�nul Lear, regele medieval stăp�nit de g�ndul puterilor sale nelimitate,�şi �mparte regatul celor doua perfide fiice ale sale,pe a treia, Cordelia, o alungă, deşi ea �l iubeşte cu adevărat;i-o spune �nsă �ntr-un fel prea simplu, �n timp ce Lear este obişnuit ca toţi să i se supună şi să-i flateze vanitatea.Lipsit de regat, alungat de cele doua fiice, Lear rătăceşte �n lume, bătr�n, părăsit şi dobor�t sufleteşte de nerecunoştinţa fiicelor sale. Dar mai presus de toate Lear suferă acum o teribilă dramă de cunştiiţă, constat�nd că, �n faţa falsităţii şi cruzimii lumii egoiste, omul lipsit de putere şi bogăţie nu mai răm�ne dec�t o biată făptură neputincioasă, abndonată, dispreţuită şi urgistă.Aceasta este, de altmiteri, ultima concluzie a lui Shakespeare şi marilor sale tragedii. Sonetele.�n piesele sale de �nceput Shakespeare a introdus c�teva sonete.Dar, �n afara acestora,el a compus un grup de 154 de sonete care permit să se presupună că au fost prilejuite de

decepţia

poetului

�nşelat

de

iubita

sa.

Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea;poetul crede �ntr-o iubire pură, adevărată şi statornică: ŗEu nu cred că sunt piedici la unirea A doua inimi ce credinţa-şi ţin; Iubirea-adevărată nu-i iubirea Ce piere c�nd �n cale-i piedici vin.ŗ De asemenea, revin şi alte teme:regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăp�nire pe om, că minciuna este şi �n iubire un aspect ur�t al naturii umane, că numai arta poate da valoare de eternitate iubirii sau că geniul poetului poate �nfrunta timpul-moartea şi uitarea.Foarte semnificativ este sonetul 66, care, formul�nd o aspră judecatăa relelor lumii din acel timp,exprimă �nseşi dezamăgirile umaniştilor vremii,scepticism ce caracterizează creaţia scriitorilor de la sf�rşitul Renaşterii şi care a dat o notă accentuată de melancolie �ntregii creaţii shakespeare-iene următoare perioadei de compunere a sonetelor: "...Sc�rbit Sătul

de să-l

toate, văd

tihna cerşind 92

pe

morţii omul

chem, pur,

purpuri legea

Nemernicia-n Credinţa-marfă, Onoarea-aur

şi sub

huzur, blestem. falsficat..."

calp,

Pentru varietatea şi profunzimea ideilor lor umaniste şi pentru forma lor desăv�rşită, sonetele lui Shakespeare, luate �n totalitatea lor organică, s-ar putea spune că alcătuiesc cea mai �naltă Page | 93 operă

lirică

a

�ntregii

perioade

a

Renaşterii.

RENAŞTEREA �N SPANIA Renaşterea spaniolă, aşa-numitul "secol de aur", cuprinde a doua jumătate a secolului al XV-lea şi �nceputul secolului al XVII-lea.Societatea spaniolă se caracterizeză prin puncte contradicţii, pe care o parte �ntre fabuloasele bogăţii aduse din coloniile americane şi mizeria maselor populare, pe de altă parte �ntre structurile medievale, care continuau să fie susţinute de o puternică biserică reacţionară, şi idealurile umaniste. �n

literatură,

Renaşterea

spaniolă

a

ilustrat

romanul

şi

dramaturgia.

Caracteristică literaturii spaniole este specia romanului picaresc.�n centrul său se află un picaro(potlogar, lichea), un aventurier ale cărui peregrinări prilejuiesc zugrăvirea celor mai dificile medii sociale. Capodopera romanului spaniol o constituie Don Quijote, creaţia de valoare universală a lui Cervantes. �n dramaturgie, reprezentativi sunt Lope de Vega (1562-1653), fecund autor a peste două mii de piese Ŕdrame cu caracter popular, exprim�nd revolta �mpotriva nobilimii(F�nt�na turmelor), şi comedii de capă şi spadă-, şi Pedro Cald�ron de la Barca (1600-1681), cu drama Viaţa e vis. CERVANTES Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), cel mai mare scriitor al Spaniei şi unul dintre scriitori cei mai mari ai literaturii universale, s-a născut �ntr-o familie de origine nobilă, dar săracă.A avut o viaţă foarte agitată:a studiat la diverse universităţi, studii mereu �ntrerupte, apoi s-au �nrolat �n armată.Erou �n bătălia de la Lepanto contra turcilor,Cervantes s-a �ntors din bătălie fără braţul st�ng.�n drum spre patrie este capturat de corsari mauri şi dus �n captivitate la Alger, unde stă cinci ani. Re�ntors �n Spania, se dăruieşte idealului literelor.Scrie un roman pastoral, versuri, drame, mai multe comedii şi farse, douăsprezece nuvele-adevărate capodopere ale geniului.Apoi devine perceptor de biruri, timp de c�ţiva ani.Pentru fraudele săv�rşite de un ajutor al său face şi c�teva luni de �nchisoare, unde va medita asupra vieţii sale trecute, pline de deziluzii, �nfr�ngeri

şi 93

amărăciuni.

Bilanţul acestei vieţi, Cervantes l-a transfigurat artistic sub forma unui roman:Don Quijote de la Mancha una din marile capodopere ale tuturor timpurilor. Structura romanului.Subiectul romanului este bine cunoscut:un mic nobil de la ţară, sărac, dar care e m�ndru de titlul său nobiliar de "hidalgo", cititor pasionat de romane cavalereşti, �şi propune să re�nvie instituţia "cavalerilor rătăcitori" de odinioară;şi astfel călare pe slăbănogul Page | 94 său cal Rocinate şi �nsoţit de mucalitul ţăran Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneşte "�n ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi".Din nesf�rşita serie de aventuri, Don Quijote iese mereu �nfr�nt,suferind tot felul de necazuri şi umiliri, este mereu luat �n r�s de ceilalţi;chiar şi de ţăranca simplă Dulcineea, cum botezase el, văz�nd-o �n �nchipuirea lui ca pe o frumoasă castelană, de care se �ndrăgosteşte.P�nă la urmă, după ani de asemenea nefericite şi ridicole de aventuri, vindecat de �nchipuirile lui cavalereşti, Don Quijote se �ntoarse acasă.Ultimul capitol al romanului, descriind sf�rşitul eroului, este cel mai frumos din �ntreaga carte. �n ediţiile mult prescurtate ale cărţii lui Cervantes, romanul pare a avea un caracter pur şi simplu umoristic, exclusiv distractiv.�n realitate,structura romanului este mult mai complexă.Capitolele care narează aventuri pline de haz alterează cu pagini foarte colorate şi viguroase descrieri realiste ale locurilor, realităţilor şi oamenilor Spaniei, cu pagini de energie judecăţi critice asupra faptelor şi stărilor de lucruri din Spania acelei epoci;sau Ŕ�n special �n partea a doua a romanului- cu acele strălucitoare discursuri, pline de �nţelepciune, care �nscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a lăsat literatura Renaşterii. Clasicismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Clasicism. Clasicism[modificare | modificare sursă] (Secolul XVII) Trăsături[modificare | modificare sursă] Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: rațiunea domină sentimentele, caracterul moralizator acordând importanță unor specii literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc și acțiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale. Se mai pot desprinde și alte trăsături ale operei: simetria și echilibrul compoziției, concizia și rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentință... Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în contextul universului și de a le închega într-un sistem proporțional și armonios, 94

corespunzător frumosului și concordant cu norme rationale care impun tipuri model, perfecțiunea, idealul. Curentul se definește ca o mișcare artistică și literară care promovează ideile de echilibru și armonie a ființei umane, constituite în modele durabile și care se pot regăsi în timp. Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică fundamentală de observare și realizare a unui sistem armonios, stabil, proporțional, dominat de elementele frumosului, în concordanță cu norme specifice (cele trei unități în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfecțiunii formelor. S-a manifestat în toate artele Ŕ literatură, pictură, muzică, arhitectură. Trăsături: regula celor trei unități în dramaturgie (de loc, timp, acțiune); puritatea genurilor și a speciilor literare; întâietatea rațiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevăr și natural (în literatură), înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură); promovarea virtuții Ŕ propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (tip social Ŕ excepțional, unic Ŕ un model); natură se subordonează idealului uman Ŕ caracter moralizator. Cultivă trăsături distincte Ŕ curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția, naivitatea. Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt nu amestecul de stiluri. Prin extensie, termenul se folosește și pentru a denumi perfecțiunea, armonia. Reprezentanți 

Boileau



La Fontaine



Jean Racine



La Bruyere



Pierre Corneille



Anton Krâlov



Antioh Cantemir



Vladimir Streinu

Clasicismul este un curent literar-artistic ce apare în Franţa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea şi se dezvoltă în perioada dintre secolele XVII-XVIII. Clasicismul pledează pentru valorificarea antichităţii şi este caracterizat, în special, prin respectul pentru antichitate. Termenul Ŗ clasicismŗ vine de la latinul Ŗclasicusŗ, ceea ce înseamnă Ŕ de prim rang, în care te poţi încrede, demn de urmat. Cuvîntul Ŗclasicŗ are mai multe accepţii. Se consideră clasice operele literare şi artistice care întrunesc condiţiile perfecţiunii. În acest sens sînt clasici scriitorii şi artiştii a căror operă îşi 95

Page | 95

păstrează valoarea de-a lungul veacurilor. Astfel, în operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihail Eminescu, George Enescu, recunoaştem valori clasice. În altă accepţie Ŗclasicŗ înseamnă ceea ce aparţine lumii şi culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent literar în operele căruia raţiunea are rolul dominant şi care defineşte ansamblul culturii şi literaturii greco-latine prin extensiuni antice. În aşa fel ideea de clasicism se contopeşete cu cea de antichitate. Este necesar să menţionăm că nu există un element clasic pur şi că în majoritatea cazurilor ŖClasicismulŗ este întrepătruns de ŖRomantismŗ. La origine, ŖClasicismulŗ se bazează numai pe judecata etică şi poate fi definit ca o mişcare artistică şi literară care promovează ideile de armonie şi echilibru a fiinţei umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral şi estetic al artei, prin conformarea faţă de regulile clasice după modelul antichităţii greco-romane, prin îmbinarea frumosului cu binele şi adevărul, utilului cu plăcutul, prin interesul pentru natura umană şi prin obiectivitatea scriitorului. În formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante: 1. 1. Perioada Renaşterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea generală a esteticii clasiciste este cea a imitaşiilor antichităţii. 2. 2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 şi înlocuieşte imporrtanţa primordială a imitaţiilor cu primatul regulelor. 3. Perioada 1636-1711 şi e remarcată prin apariţa satirelor lui Boileau. Gruparea ideilor clasiciste şi transformarea lor într-o unitate de norme estetice constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitaţia anticilor, este promovată o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul raţiunii şi al armoniei universale. Clasicismul reuneşte scriitorii care acceptă unele legi comune, care au ca trăsături generale: claritatea, ordinea şi măsura. În Franţa principalii reprezentanţi ai clasicismului sînt: Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau. În opera ŖArta poeticăŗ Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizează principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creaţie, ilustrate apoi pe genuri şi pe specii literare. Alături de Jean Racine, Pierre Corneille ilustrează tragedia clasică franceză în mod strălucit, fiind Ŗdeschizător de drumuriŗ în această direcţie. Corneille afirmă că: ŖTragedia cere pentru sibiectul ei o acţiune măreaţă, extraordinară, serioasăŗşi că ŖIzvorul trebuie căutatîn istorie sau legendăŗ. Corneille scrie capodopera sa ŖCidulŗ. Cu ŖCidulŗ apare adevăratul stil tragic. Corneille rămîne, astfel, pictorul măreţiei şi nobleţei umane. Jean Racine este o personalitate marcantă în literatura sec. al XVII-lea. Se afirmă, alături de Pierre Corneille, ca dramaturg format în spiritul riguros al clasicismului. Prin opera lui Racine şi Corneille, tragedia s-a impus ca gen major în clasicismul modern.

96

Page | 96

Alături de ceilalţi clasici francezi se manifestă şi Jean Baptiste Poquelin-Molière, care îşi desfăşoară activitatea în perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, îndeosebi, prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona: Tartuffe, Avarul, Mizantropul, Don Juan, Femeile savante, Bolnavul închipuit Page | 97 .Universalitatea lui izvorăşte din faptul că a surprins în opera sa aspecte permanent prezente, atît în spaţiu, cît şi-n timp Ŕ slăbiciunile omeneşti. Molière, ca şi Shakespeare şi Balzac, aparţine acelei familii de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei umane. Iohann Wolfgang Goethe spunea: ŖÎl conosc pe Molière şi ţin la el din tinereţea mea; întreagami viaţă am avut ce învăţa de al el . Mă farmecă nu numai experienţa lui de artist desăvîrşit, ci, mai ales, naturaleţea lui plăcută, înalta cultură a sufletului său de poet.” Alături de Molière îşi face apariţia şi marele fabulist francez Jean de la Fontaine, care îşi ia ca bază operele tatălui fabulei, Esop. Deşi La Fontaine porneşte de la modelele înaintaşilor, totuşi, tratează fabula într-un stil personal. Fabula lui La Fontaine este complexă nu numai prin bogăţia tematică, ci şi prin caracterul epico-dramatic şi mesajul adînc umanist. Limba şi stilul lui La Fontaine ating perfecţiunea prin simplitate şi densitate. Prin intermediul lui Jean de la Bruyère, în sec. al XVII, alături de comedie şi fabulă se dezvoltă şi o literatură de maxime, de portrete morale. Opera prin care La Bruyère rămîne clasic este ŖCaractereleŗ. În unele caractere îi denunţă pe impertinenţi, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le crează din ceea ce observă în jurul său: ŖÎi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut…ŗ În literatura română depistăm elemente de clasicsim la Ion Budai Deleanu (Ţiganiada), la Mihail Eminescu, la Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă. Se manifestă interes pentru speciile: oda, satira, pastorala, epigrama, idila, epistola, comedia, fabula, epopeea. O caracteristică generală a clasicismului am putea-o face prin intermediul viziunii scriitorului francez André Gide, care spunea că: ŖAdevăratul clasicism nu este rezultatul unei constrîngeri din afară, aceasta rămîne artificială şi nu produce decît opere academice. Mi se pare că acele calităţi pe care obişnuim să le denumim clasice sînt mai cu seamă calităţi morale şi îmi place să consider clasicismul ca un buchet armonios de calităţi dintre care prima este modestia.ŗ

Literatura franceză[modificare | modificare sursă]

97

Page | 98

Ediţia din 1740 a "Artei poetice" a lui Boileau Acest curent literar apare în Franța și are la bază ideile cuprinse în "Poetica" lui Aristotel, idei sintetizate de Nicolas Boileau-Despréaux în lucrarea sa "Arta poetică".    

Pierre Corneille: "Horațiu", "Cidul". Jean Racine: "Andromaca", "Fedra". Molière: "Tartuffe", "Mizantropul", "Don Juan". Jean de La Fontaine: Fabule.

Alți clasici francezi: Jean de La Bruyère, François de la Rochefoucauld. Literatura engleză[modificare | modificare sursă] John Milton (1608 Ŕ 1674): "Paradisul pierdut".  Alexander Pope (1688 Ŕ 1744): Un eseu asupra criticii. Literatura germană[modificare | modificare sursă] 

Johann Christoph Gottsched (1700 Ŕ 1766). Literatura italiană[modificare | modificare sursă] 

Vittorio Alfieri (1749 Ŕ 1803). Literatura rusă[modificare | modificare sursă] 

Mihail Lomonosov (1711 Ŕ 1765).  Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 Ŕ 1744). Literatura română[modificare | modificare sursă] 

98

    

Poeții Văcărești: Ienăchiță Văcărescu (1740 Ŕ 1797), Alecu Văcărescu (c. 1767 Ŕ 1799), Iancu Văcărescu (1792 Ŕ 1863), Nicolae Văcărescu (1786 Ŕ 1825). Barbu Paris Mumuleanu (1794 Ŕ 1836) Costache Conachi (1777 Ŕ 1849) Gheorghe Asachi (1788 Ŕ 1869) Page | 99 Grigore Alexandrescu (1810 Ŕ 1885).

Iluminismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Iluminism. Iluminismul apare în condițiile dezvoltării burgheziei și științei și în contextul Revoluției franceze. Literatura engleză[modificare | modificare sursă]

Prima ediţie a "Călătoriilor lui Guliver", 1726 Daniel Defoe (1659/1661 ? ŕ 1731): "Robinson Crusoe". Jonathan Swift (1667 ŕ 1745): "Călătoriile lui Gulliver".  Henry Fielding (1707 Ŕ 1754): Tom Jones. Literatura franceză[modificare | modificare sursă]  

Montesquieu (1689 Ŕ 1755): Scrisori persane, Spiritul legii.  Voltaire (1694 Ŕ 1778): Candide, Scrisori filozofice (Scrisori privind națiunea engleză), Dictionnaire philosophique.  Denis Diderot (1713 Ŕ 1784): "Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers".  Jean-Jacques Rousseau (1712 Ŕ 1778): Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, Contractul social, Émile sau despre educație. Literatura germană[modificare | modificare sursă] 

Gotthold Ephraim Lessing (1729 Ŕ 1781): Nathan, înțeleptul, Educația omenirii.  Friedrich Gottlieb Klopstock (1724 Ŕ 1803): Mesiada, David. Literatura rusă[modificare | modificare sursă] 



Aleksandr Radișcev (1749 Ŕ 1802) 99

Nikolai Novikov (1749 Ŕ 1802). Literatura română[modificare | modificare sursă] 

Școala Ardeleană:    

Petru Maior (c. 1756 Ŕ 1821), Samuil Micu (1745 Ŕ 1806), Gheorghe Șincai (1754 Ŕ 1816), Ion Budai-Deleanu (1760 sau 1763 Ŕ 1820).

Preromantismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Preromantism. Preromantismul reprezintă o tranziție de la iluminism la romantism. Literatura engleză[modificare | modificare sursă]    

Edward Young (1681 Ŕ 1765): Cugetări nocturne. James Thomson (1700 Ŕ 1748): Anotimpurile. Thomas Gray (1716 Ŕ 1771): Elegie scrisă într-un cimitir de țară. James Macpherson (Ossian) (1736 Ŕ 1796): Operele lui Ossian.

Primul volum din Opere complete a lui Goethe, apărut în 1827 Literatura germană[modificare | modificare sursă] Mișcarea "Sturm und Drang": Johann Wolfgang von Goethe (1749 Ŕ 1832)  Friedrich von Schiller (1759 Ŕ 1805)  Johann Paul Friedrich Richter (1763 Ŕ 1825)  Friedrich Hölderlin (1770 Ŕ 1843)  Heinrich von Kleist (1777 Ŕ 1811). Literatura franceză[modificare | modificare sursă] 

100

Page | 100

Madame de Staël (1766 Ŕ 1817).  François-René de Chateaubriand (1768 Ŕ 1848): René. Literatura română[modificare | modificare sursă] 

  

Vasile Cârlova (1809 Ŕ 1831) Ion Heliade-Rădulescu (1802 Ŕ 1872) Grigore Alexandrescu (1810 Ŕ 1885).

Page | 101

Romantismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Romantism literar.

Buch der Lieder a lui Heinrich Heine, ediția 1827 Romantismul s-a dezvoltat în primele decenii ale secolului al XIX-lea în Europa, ca o reacție față de clasicismul rigid și s-a extins și în alte continente. Literatura germană[modificare | modificare sursă] Școala de la Jena: August Wilhelm Schlegel (1767 Ŕ 1845), Friedrich Schlegel(1772 Ŕ 1829), Novalis (1772 Ŕ 1801), Ludwig Tieck (1773 Ŕ 1853).  Școala de la Heidelberg: Clemens Brentano (1778 Ŕ 1842), Achim von Arnim (1781 Ŕ 1831).  Școala de la Berlin: E.T.A. Hoffmann (1776 Ŕ 1822), Heinrich Heine (1797 Ŕ 1856). Literatura engleză[modificare | modificare sursă] 

  

Walter Scott (1771 Ŕ 1832) George Gordon Byron (1788 Ŕ 1824) Percy Bysshe Shelley (1792 Ŕ 1822). 101

Literatura franceză[modificare | modificare sursă] Alphonse de Lamartine (1790 Ŕ 1869)  Alfred de Vigny (1797 Ŕ 1863)  Alfred de Musset (1810 Ŕ 1857)  Victor Hugo (1802 Ŕ 1885). Literatura italiană[modificare | modificare sursă] 

Alessandro Manzoni (1785 Ŕ 1873) Giacomo Leopardi (1798 Ŕ 1837). Literatura rusă[modificare | modificare sursă]  

Aleksandr Pușkin (1799 Ŕ 1837)  Mihail Lermontov (1814 Ŕ 1841). Alte literaturi[modificare | modificare sursă] 

Edgar Allan Poe (1809 Ŕ 1849), Sándor Petőfi (1823 Ŕ 1849), Adam Mickiewicz (1798 Ŕ 1855). Literatura română[modificare | modificare sursă] Grigore Alexandrescu (1810 Ŕ 1885), Constantin Negruzzi (1808 Ŕ 1868), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836 Ŕ 1907), Vasile Alecsandri (1821 Ŕ 1890), Mihai Eminescu (1850 Ŕ 1889). Realismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Realismul în literatură.

Prima ediţie a lui Germinalde Émile Zola Realismul a evoluat în următorul context: 

Revoluția industrială. care s-a declanșat la sfârșitul secolului al XVIII-lea 102

Page | 102

ascensiunea burgheziei care dobândește tot mai multă putere economică și politică  apariția pozitivismului lui Auguste Comte  dezvoltarea științelor naturii și a teoriei evoluționiste a lui Darwin. Literatura franceză[modificare | modificare sursă] 

Stendhal (1783 Ŕ 1842) Honoré de Balzac (1799 Ŕ 1850)  Gustave Flaubert (1821 Ŕ 1880)  Prosper Mérimée (1803 Ŕ 1870)  surorile Brontë: Charlotte Brontë (1816 Ŕ 1855), Emily Brontë (1818 Ŕ 1848), Anne Brontë (1820 Ŕ 1849)  George Eliot (1819 Ŕ 1880). Literatura engleză[modificare | modificare sursă]  

Charles Dickens (1812 Ŕ 1870) W. M. Thackeray (1811 Ŕ 1863). Literatura rusă[modificare | modificare sursă]  

Nikolai Gogol (1809 Ŕ 1852)  Feodor Dostoievski (1821 Ŕ 1881)  Lev Tolstoi (1828 Ŕ 1910)  Anton Cehov (1860 Ŕ 1904). Alte literaturi[modificare | modificare sursă] 

Norvegienii Henrik Ibsen (1828 Ŕ 1906) și americanul Mark Twain (1835 Ŕ 1910).

și Bjørnstjerne

Bjørnson (1832

Ŕ

1910)

Literatura română[modificare | modificare sursă] Ion Luca Caragiale (1852 Ŕ 1912), Ioan Slavici (1848 Ŕ 1925), Liviu Rebreanu (1885 Ŕ 1944). Naturalismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Naturalismul în literatură. Acest curent s-a afirmat începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea mai întâi în Franța.   

Émile Zola (1840 Ŕ 1902): Familia Rougon-Macquart, Germinal Gerhart Hauptmann (1862 Ŕ 1946) August Strindberg (1849 Ŕ 1912).

Parnasianismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Parnasianism. Curentul debutează în al șaptelea deceniu al secolului al XIX-lea. 

Charles Leconte de Lisle (1818 Ŕ 1894) 103

Page | 103



Charles Baudelaire (1821 Ŕ 1867).

Simbolismul[modificare | modificare sursă] Articol principal: Simbolism. Page | 104

Les Fleurs du Mal a luiBaudelaire, ediția din 1900 Această mișcare apare în Franța în jurului anului 1880, ca o reacție împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a parnasianismului.   

Paul Verlaine (1844 Ŕ 1896) Stéphane Mallarmé (1842 Ŕ 1898) Arthur Rimbaud (1854 Ŕ 1891).

Literatura secolului XX[modificare | modificare sursă] Poezia[modificare | modificare sursă] Se desprind două mari tendințe: Poezia militantă[modificare | modificare sursă] Acest model liric se caracterizează prin preocupare pentru politic, social și istoric, atitudine mobilizatoare, patetism, combativitate. Printre poeții care se înscriu în această direcție, amintim: Vladimir Maiakovski (1893 Ŕ 1930), Federico García Lorca (1898 Ŕ 1936), Rafael Alberti (1902 Ŕ 1999), Louis Aragon (1897 Ŕ 1982), Attila József (1905 Ŕ 1937), Guo Moruo (1892 Ŕ 1978), Pablo Neruda (1904 Ŕ 1973), Nicolás Guillén (1902 Ŕ 1989). Poezia meditativă și confesivă[modificare | modificare sursă] Este exprimat universul interior și sunt explorate marile probleme ale existenței (viața, moartea, iubirea, sentimentul singurătății, al alienării). Adesea sunt revalorificate miturile și este evocat impactul civilizației moderne asupra omului. Poeții mai cunoscuți ai acestui gen sunt: Serghei Esenin (1895 Ŕ 1925), Guillaume Apollinaire (1880 Ŕ 1918), Rainer Maria Rilke(1875 Ŕ 104

1926), T.S. Eliot (1888 Ŕ 1965), Paul Valéry (1871 Ŕ 1945), Giuseppe Ungaretti (1888 Ŕ 1970), Tudor Arghezi(1880 Ŕ 1967), Lucian Blaga (1895 Ŕ 1961), Ion Barbu (1895 Ŕ 1961). Romanul secolului XX[modificare | modificare sursă] Romanul comportamentist: exprimă reacția omului față de problemele realității și are un stil Page | 105 sobru și concis.  Ernest Hemingway (1899 Ŕ 1961): Adio arme, Pentru cine bat clopotele.  Romanul de frescă socială: realizează o imagine a societății și se caracterizează printr-o multitudine de personaje.  Maxim Gorki (1868 Ŕ 1936): Mama  Mihail Șolohov (1905 Ŕ 1984): Pe Donul liniștit  Liviu Rebreanu (1885 Ŕ 1944) : "Răscoala"  Romanul familiilor: urmărește evoluția unei familii mai ales în momente de criză și este caracterizat prin obiectivitate și un număr mare de personaje.  Thomas Mann (1875 Ŕ 1955): Casa Buddenbrook  John Galsworthy (1867 Ŕ 1933): Forsyte Saga  George Călinescu (1899 Ŕ 1965): Enigma Otiliei  Romanul document și romanul jurnal: se prezintă ca un jurnal personal și se caracterizează prin obiectivitate și luciditate.  André Gide (1869 Ŕ 1951): Pivnițele Vaticanului, Falsificatorii de bani  Camil Petrescu (1894 Ŕ 1957): Patul lui Procust  Romanul istoric: ficțiunea se îmbină cu istoria, ale cărei semnificații sunt redate în viziune modernă.  Mihail Sadoveanu (1880 Ŕ 1961): "Frații Jderi", "Nicoară Potcoavă"  Ivo Andrić (1892 Ŕ 1975): E un pod pe Drina  Aleksei Nicolaevici Tolstoi (1883 Ŕ 1945): Petru Întâiul  Louis Aragon (1897 Ŕ 1982): Săptămâna patimilor  Romanul de analiză psihologică: analizează universul interior, fiind promovat subiectivismul în defavoarea observației obiective.  Marcel Proust (1871 Ŕ 1922): "În căutarea timpului pierdut"  James Joyce (1882 Ŕ 1941): Ulise  William Faulkner (1897 Ŕ 1962): Cătunul, Orașul  Liviu Rebreanu (1885 Ŕ 1944): "Pădurea spânzuraților"  Camil Petrescu (1894 Ŕ 1957): "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război"  Romanul-parabolă, romanul existențialist: dezbate problema condiției umane, realitatea fiind prezentată în mod alegoric.  Franz Kafka (1883 Ŕ 1924): "Procesul"  Albert Camus (1913 Ŕ 1960): "Străinul", Ciuma  Romanul-eseu: problemele majore ale existenței sunt dezbătute în stil filozofic, iar personajele au un caracter simbolic.  Thomas Mann (1875 Ŕ 1955): Muntele vrăjit. Teatrul secolului XX[modificare | modificare sursă] 

105

Drama de idei: este dezbătută o idee, obiectivul principal fiind transmiterea unui mesaj.  Camil Petrescu (1894 Ŕ 1957): Jocul ielelor  Drama istorică: istoria este văzută dintr-un punct de vedere contemporan, căutându-se similitudinile dintre problemele trecutului și cele ale prezentului.  Bertolt Brecht (1898 Ŕ 1956): Viața lui Galilei Page | 106  George Bernard Shaw (1856 Ŕ 1950): Discipolul diavolului, Cezar și Cleopatra  Teatrul politic: sunt dezbătute semnificațiile unui eveniment politic și are caracter militant.  Bertolt Brecht (1898 Ŕ 1956): Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită  Drama personalității umane: prin prisma psihanalizei, este explorat subconștientul.  Luigi Pirandello (1867 Ŕ 1936): Henric al IV-lea  Eugene O'Neill (1888 Ŕ 1953): Straniul interludiu, Din jale se întrupează Electra  Teatrul absurdului: este dezbătută problema dificultății de comunicare într-o societate lipsită de umanism.  Samuel Beckett (1906 Ŕ 1989): Așteptându-l pe Godot  Eugen Ionescu (1909 Ŕ 1994): "Cântăreața cheală", Lecția, Scaunele. Poezia secolului XX[modificare | modificare sursă] 

Avem câteva direcții importante:        

teoretizarea artei poetice: Rilke, Apollinaire, P. Valéry, T.S. Eliot, I. Barbu, L. Blaga incoerența spațiului și a timpului: Apollinaire, P. Valéry, T.S. Eliot, García Lorca transformarea sublimă a tuturor aspectelor realității: Rilke, Apollinaire, García Lorca, S. Esenin, T. Arghezi abordarea temelor majore (viață, moarte, dragoste, sensul existenței): Rilke, Apollinaire, P. Valéry, P. Éluard, L. Blaga,V. Voiculescu valorificarea miturilor: Rilke, P. Valéry, García Lorca, T.S. Eliot, I. Barbu, L. Blaga crearea de imagini exotice prin revalorificarea metaforei: Rilke, Apollinaire, P. Valéry, García Lorca, L. Blaga, V. Voiculescu, T. Arghezi, I. Barbu ermetism, ambiguitatea expresiei: Apollinaire, P. Valéry, García Lorca, T.S. Eliot, I. Barbu, V. Voiculescu magia limbajului și sugestia: Rilke, P. Valéry, García Lorca, L. Blaga, V. Voiculescu, T. Arghezi, I. Barbu.

106