Istoria filosofiei occidentale, vol. II [PDF]

Zitiervorschau

CARTEA A TREIA

FILOZOFIA MODERNĂ

PARTEA I

DE LA RENAŞTERE LA HUME

CAPITOLUL l

Caracteristici generale

Perioada istorică numită în mod curent "modernă" se distinge printr-o orientare spirituală diferită în mai multe privinţe de cea a perioadei medievale . Dintre trăsăturile distinctive, cele mai impor­ tante sunt două: scăderea autorităţii Bisericii şi creşterea autorităţii ştiinţei . De acestea două se leagă altele . Cultura epocii moderne este mai mult laică decât clericală. Statele se substituie într-o măsură cres­ cândă Bisericii ca autoritate guvernamentală care controlează cultura. Cârmuirea popoarelor se află, la început, în principal în mâinile unor regi; apoi, ca şi în Grecia antică, regii sunt treptat înlocuiţi de demo­ craţii sau de tiranii . Puterea statului naţional şi funcţiile pe care el le îndeplineşte sporesc constant în decursul perioadei moderne (excep­ tând unele fluctuaţii minore); în cele mai multe cazuri însă statul are asupra opiniilor filozofilor mai puţină influenţă decât a avut Biserica în Evul Mediu. Aristocraţia feudală, care la nord de Alpi a izbutit până în secolul al XV-lea să-şi păstreze neatâmarea faţă de cârmuirile centrale, îşi pierde mai întâi importanţa politică, apoi şi pe cea economică. Locul ei este luat de alianţa regelui cu negustorimea bogată; între aceste două forţe puterea este împărţită în proporţii diferite de la o ţară la alta . Există tendinţa ca negustorii bogaţi să fie cu timpul absorbi ţi în aristo­ craţie. Începând de la Revoluţiile americană şi franceză, democraţia în sens modem devine o importantă forţă politică. Socialismul, ca opus democraţiei bazate pe proprietatea privată, câştigă pentru prima dată puterea de stat în 1917. Această formă de guvernare însă, dacă se ex­ tinde, va aduce în mod evident cu sine şi o nouă formă de cultură. Cul­ tura de care ne vom ocupa aici este în principal "liberală", adică de un tip asociat în modul cel mai firesc cu comerţul . În raport cu această corelaţie există importante excepţii, îndeosebi în Germania; Fichte şi Hegel, ca să dăm două exemple, dezvoltă viziuni fără nici o legătură cu comerţul. Astft>l de excepţii însă nu sunt tipice pentru epoca lor.

8

FILOZOFIA MODERNĂ

Repudierea autorităţii ecleziastice, care constituie caracteristica ne­ gativă a epocii moderne, debutează mai devreme decât caracteristica ei pozitivă, care constă în acceptarea autorităţii ştiinţifice. În cadrul Re­ naşterii italiene ştiinţa a jucat un rol foarte mic; opoziţa faţă de biserică se lega, în mintea oamenilor, cu Antichitatea şi era încă întoarsă cu pri­ virea spre trecut, dar spre un trecut mai îndepărtat decât cel al Bise­ ricii timpurii şi al Evului Mediu. Prima irupţie serioasă a ştiinţei a constituit-o publicarea teoriei copernicane, în 1453; dar această teorie nu a devenit influentă înainte de a fi fost preluată şi ameliorată, în se­ colul al XVII-lea, de către Kepler şi Galilei. Atunci a început îndelun­ gata confruntare dintre ştiinţă şi dogmă, în care tradiţionaliştii au dus o luptă fă ră şanse de izbândă împotriva noii cunoaşteri. Autoritatea ştiinţei, recunoscută de majoritatea filozofilor din epoca modernă, este ceva mult diferit de autoritatea Bisericii, pentru că este intelectuală, şi nu guvernamentală . Cei ce o resping nu sunt pedepsiţi în nici un fel; iar cei ce o acceptă nu sunt influenţaţi de nici un fel de argumente inspirate de prudenţă. Ea se impune exclusiv prin atracţia intrinsecă pe care o exercită asupra raţiunii. În plus, ea este o autori­ tate punctuală şi parţială; nu se înfăţişează, precum corpul dogmei catolice, ca un sistem complet în care să fie cuprinsă şi morala umană, speranţele umane şi istoria trecută şi viitoare a universului. Ea se ros­ teşte doar cu privire la ceea ce, în momentul respectiv, este stabilit pe cale ştiinţifică, iar aceasta este doar o insuliţă în oceanul de neştiinţă. Mai există şi o altă deosebire: în timp ce autoritatea ecleziastică îşi ros­ teşte sentinţele ca absolut certe şi în veci neschimbătoare, j udecăţile ştiinţei sunt formulate cu titlu ipotetic, pe o bază probabilistică şi sunt considerate susceptibile de modificări. Aceasta dă naştere unui mod de gândire foarte diferit de cel al dogmaticului medieval . Până aici am vorbit despre ştiinţa teoretică, care constituie o încer­ care de a înţelege lumea. Ştiinţa practică, care este o încercare de a schimba lumea, a fost de la bun început importantă şi apoi şi-a sporit neîncetat importanţa, până când aproape că a izgonit din gândurile oamenilor ştiinţa teoretică. Importanţa practică a ştiinţei a fost conştientizată mai întâi în legătură cu războiul: Galilei şi Leonardo au captat interesul guvernanţilor prin capacitatea lor de a îmbunătăţi artileria şi arta con­ struirii de fortificaţii. Începând de la ei, rolul oamenilor de ştiinţă în război a crescut neîncetat. Rolul lor în dezvoltarea producţiei mecani­ zate şi în obişnuirea populaţiei de a se folosi mai întâi de abur, apoi de electricitate, a venit mai târziu şi nu a început să aibă efecte politice importante decât spre sfârşitul secolului al XVIII-lea . Triumful ştiinţei s-a datorat în principal utilităţii ei practice şi a existat încercarea de

DE LA RENAŞTERE LA HUME

9

a despărţi acest aspect al ei de acela de teorie, făcând astfel din ştiinţă din ce în ce mai mult o tehnică şi din ce în ce mai puţin o doctrină privi­ toare la natura lumii. Pătrunderea acestui punct de vedere în lumea filozofilor este de dată foarte recentă. Emanciparea de autoritatea Bisericii a dus la creşterea individua­ lismului, mergând până la anarhie. Disciplina - intelectuală, morală şi politică - era asociată în mintea oamenilor din Renaştere cu filo­ zofia scolastică şi cu guvernământul ecleziastic. Logica aristotelică a scolasticilor era îngustă, dar permitea cultivarea unui anumit gen de acurateţe. Când această şcoală de logică a devenit perimată, la început nu i-a succedat ceva mai bun, ci o imitaţie eclectică a modelelor antice. Până în secolul al XVII-lea, în perimetrul filozofiei nu s-a înregistrat nimic imporant. Anarhia morală şi politică din Italia secolului al XV-lea era înspăimântătoare şi ea a dat naştere doctrinelor lui Machiavelli. În acelaşi timp, eliberarea din cătuşele mentale a dus la o uimitoare înflorire a geniului în artă şi literatură. O asemenea societate este însă instabilă. Reforma şi Contrareforma, combinate cu aservirea Italiei de către Spania, au pus capăt deopotrivă bunelor şi relelor Renaşterii ita­ liene . Când mişcarea s-a propagat la nord de Alpi, ea nu a avut aici acelaşi caracter anarhic . Filozofia modernă însă a păstrat în cea mai mare parte un carac­ ter individualist şi subiectivist. Aceste trăsături sunt foarte pregnante la Descartes, care edifică întreaga cunoaştere pornind de la certitudinea propriei sale existenţe şi acceptă drept criterii ale adevărului claritatea şi distincţia (ambele subiective) . Ele nu sunt atât de proeminente la Spinoza, dar rea par la monadele fără ferestre ale lui Leibniz . Locke, a cărui fire este profund obiectivă, a fost împins oarecum peste voie la doctrina subiectivă conform căreia ceea ce cunoaştem sunt acordul sau dezacordul dintre idei - concepţie ce-i repugnă în aşa măsură, încât caută să o evite prin inconsecvenţe stridente. Berkeley, după ce a abolit materia, nu s-a putut feri de subiectivism total decât recurgând la Dumnezeu într-un mod pe care majoritatea filozofilor de după el 1-au considerat nelegitim. La Hume, filozofia empiristă a culminat în­ tr-un scepticism pe care nimeni nu l-a putut infirma şi nimeni, tot aşa, nu 1-a putut accepta. Kant şi Fichte au fost subiectivi şi ca fire, şi în doctrinele pe care le-au dezvoltat; Hegel s-a salvat de subiectivism cu ajutorul influenţei lui Spinoza. Rousseau şi mişcarea romantică au extins subiectivitatea de la teoria cunoaşterii la etică şi la politică şi au sfârşit, logic, într-un anarhism total, aşa cum a fost cel al lui Bakunin. Aces t subiectivism extrem este o formă de nebunie .

10

FILOZOFIA MODERNĂ

Între timp, ştiinţa şi tehnica făceau să se înfiripe în omul practic o viziune total diferită de tot ce se putea găsi la filozofii teoretici. Teh­ nica dădea naştere unui sentiment de putere: omul e acum într-o mult mai mică măsură la cheremul mediului înconjurător decât a fost în epocile anterioare . Dar puterea pe care o conferă tehnica este de na­ tură socială, şi nu individuală; un individ mediu naufragiat pe o insulă pustie ar fi putut realiza mai multe în secolul al XVII-lea decât în pre­ zent. Tehnica ştiinţifică reclamă cooperarea unui mare număr de indivizi organizaţi sub o conducere unică . Tendenţial, ea este, aşadar, potriv­ nică anarhismului şi chiar şi individualismului, deoarece pretinde o structură socială închegată. Spre deosebire de religie, ea este etic neu­ tră: îi asigură pe oameni că pot făptui minuni, dar nu le spune ce minuni să făptuiască. Ea este, astfel, incompletă. În practică, scopu­ rile în vederea cărora vor fi folosite resursele ştiinţei depind în mare măsură de hazard . Oamenii aflaţi în fruntea marilor organizaţii pe care ea le necesită o pot orienta, între anumite limite, încotro le place. Aşa se face că impulsul spre putere are o sferă de cuprindere mai mare decât a avut vreodată . Filozofiile inspirate de tehnica ştiinţifică sunt filozofii ale puterii şi tind să privească tot ce este exterior omului ca pe o simplă materie primă . Nu se mai pune preţ pe scopuri, ci doar pe iscusinţa cu care sunt atinse . Şi aceasta e o formă de nebunie . Ea este în prezent forma cea mai primejdioasă a acesteia şi cea împotriva căreia o filozofie sănătoasă ar trebui să ofere un antidot. Lumea antică a găsit un remediu la anarhie în Imperiul roman, dar Imperiul roman a fost un fapt brut şi nu o idee. Lumea catolică a căutat în Biserică un mod de a curma anarhia; Biserica întruchipa o idee, dar aceasta nu a fost niciodată transpusă adecvat în fapte. Nici soluţia antică, nici cea medievală nu au fost satisfăcătoare- una pen­ tru că n-a putut fi idealizată, cealaltă pentru că nu a putut fi realizată . Lumea modernă pare a se îndrepta în prezent spre o soluţie asemănă­ toare celei din Antichitate: o ordine socială impusă cu forţa, care să reprezinte voinţa celor puternici, şi nu speranţele oamenilor de rând. Problema unei ordini sociale durabile şi satisfăcătoare nu poate fi rezol­ vată decât combinând soliditatea Imperiului roman cu idealismul Cetăţii lui Dumnezeu augustiniene. Pentru înfăptuiea acestui obiectiv va fi nevoie de o nouă filozofie .

CAPITOLUL II

Renaşterea italiană

Viziunea modernă despre lume, opusă celei medievale, a debutat în Italia odată cu mişcarea numită Renaştere. Iniţial doar câţiva indivizi, îndeosebi Petrarca, au avut această viziune, dar în cursul veacului al XV-lea ea s-a răspândit la marea majoritate a italienilor cultivaţi, laici şi clerici deopotrivă. În anumite privinţe, italienii din Renaştere- cu excepţia lui Leonardo şi a altor câtorva - nu aveau pentru ştiinţă acel respect care i-a caracterizat pe majoritatea inovatorilor importanţi înce­ pând din secolul al XVII-lea; cu această lipsă se asocia emanciparea lor foarte incompletă de superstiţie, îndeosebi sub forma astrologiei. Mulţi dintre ei mai păstrau încă veneraţia faţă de autoritate pe care o nutriseră filozofii medievali, dar ei au înlocuit autoritatea Bisericii cu cea a anticilor. Acesta a fost, de bună seamă, un pas spre emancipare, deoarece anticii erau în dezacord unii cu alţii şi era nevoie de judecată individuală pentru a decide care din ei să fie urmat. Dar foarte puţini dintre italienii veacului al XV-lea ar fi îndrăznit să aibă o opinie pentru care nu se putea găsi o autoritate nici în Antichitate, nici în doctrina Bisericii. Pentru a înţelege Renaşterea, se impune să trecem mai întâi în re­ vistă, pe scurt, situaţia politică a Italiei de atunci. După moartea lui Frederic al II-lea, în 1250, Italia a fost în general ferită de ingerinţe din afară până când regele francez Carol al VIII-lea a invadat ţara în 1494. În Italia existau cinci state importante: Milanul, Veneţia, Florenţa, Do­ meniul papal şi Neapole; pe lângă acestea, exista un număr de mici principate, aliate sau supuse câte unuia din statele mai mari . Până în 1 378 Genova a rivalizat cu Veneţia în materie de comerţ şi de putere navală, dar începând din acel an, s-a supus suzeranităţii milaneze. Milanul, care condusese rezistenţa faţă de feudalism în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, a căzut, după înfrângerea finală a dinastiei Hohen­ staufen, sub dominaţia familiei Visconti, a cărei putere era plutocratică şi nu feudal5. Accr;;tin au deţinut puterea timp de 170 de ani, de la 1277

12

FI LOZOFIA MODERNĂ

până în 1447; apoi, după trei ani de guvemământ republican restaurat, o altă familie, Sforza, legată de familia Visconti, a pus mâna pe putere şi şi-a luat titlul de Duci ai Milanului. Din 1494 şi până în 1535, Milanul a fost un teren de înfruntare între francezi şi spanioli; principii Sforza s-au aliat când cu o parte, când cu cealaltă. În cursul acestei perioade, ei s-au aflat uneori în exil, iar alteori, nominal, la cârma statului. Până la urmă, în 1535, Milanul a fost anexat de Împăratul Carol al V-lea . Republica Veneţia era poziţionată cumva în afara vieţii politice itali­ ene, mai ales în secolele de început ale măreţiei sale. Ea nu a fost nici­ odată cucerită de barbari şi la început s-a considerat supusă împăraţilor răsăriteni. Această tradiţie, combinată cu faptul că negoţul veneţian era făcut cu Răsăritul, asigura Veneţiei o independenţă faţă de Roma, inde­ pendenţă ce a dăinuit până în vremea Conciliului din Trento (1545), despre care veneţianul Paolo Sarpi a scris o istorie apăsat anti-papală. Am văzut mai înainte cum, în timpul Cruciadei a patra, Veneţia a stă­ ruit să fie cucerit Constantinopolul. Aceasta a ameliorat comerţul vene­ ţian, care, pe de altă parte, a suferit în urma cuceririi Constantinopolului de către turci, în 1453. Din diverse motive, legate în parte de asigurarea hranei, veneţienii au socotit necesar, în cursul veacurilor al XIV-lea şi al XV-lea, să dobândească teritorii considerabile în peninsula italiană; aceasta a stârnit inimiciţii şi a dus în cele din urmă, în 1509, la forma­ rea Ligii de la Cambrai o alianţă de state puternice care a înfrânt Ve­ neţia. De pe urma acestei înfrângeri Veneţia ar fi putut să-şi revină, nu însă şi de pe urma descoperirii de către Vasco da Gama a drumului spre India pe la Capul Bunei Speranţe (1497-1498). Acest eveniment, adăugându-se puterii turceşti, a minat Veneţia, care totuşi a dăinuit până când Napoleon avea să-i răpească independenţa. Constituţia Veneţiei, care iniţial fusese democratică, a devenit cu tim­ pul mai puţin democratică, iar după 1297 Veneţia a devenit o oligarhie solidă. Baza puterii politice o constituia Marele Consiliu, la care, după acea dată, apartenenţa a devenit ereditară şi limitată la familiile de vază. Puterea executivă revenea Consiliului celor zece, ales de Marele Con­ siliu. Dogele, şeful ceremonia} al statului, era ales pe viaţă; puterile sale nominale erau foarte restrânse, dar în practică influenţa sa era de obicei decisivă. Diplomaţia veneţiană era considerată extrem de abilă, iar ra­ poartele ambasadorilor veneţieni vădeau o pătrundere remarcabilă. De la Leopold von Ranke încoace, istoricii le-au folosit ca pe cele mai bune surse pentru cunoaşterea evenimentelor despre care este vorba în ele. Florenţa era cel mai civilizat oraş din lume şi principalul loc de obâr­ şie al Renaşterii. De ea se leagă aproape toate marile nume din litera­ tură şi cele dintâi dintre numele mari din artă, precum şi unele de mai

DE LA

RENAŞTERE LA HUM E

13

deocamdată însă ne preocupă politica, şi nu cultura. În secolul X l ll-lea se confruntau la Florenţa trei clase: nobilii, negustorii bogaţi si llamenii de rând . Nobilii erau în principal ghibelini, iar celelalte două l ·l;1se, guelfi . Ghibelinii au fost definitiv înfrânţi în 1266, iar în cursul sl'col ului al XIV-lea partida oamenilor de rând s-a impus în faţa celei . 1 negustorimii bogate. Conflictul nu a dus însă la o democraţie stabilă, l'i la formarea treptată a ceea ce grecii ar fi numit o "tiranie" . Membrii l.uniliei de Medici, care finalmente aveau să devină cârmuitorii Floren­ ll'i, au debutat ca şefi politici în tabăra democrată. Cosimo de Medici ( 1 189-1464), primul din familie care a dobândit o preeminenţă clară, n-a avut încă o poziţie oficială; puterea sa a depins de dibăcia cu care m,mipula alegerile. Era viclean, împăciuitor când se putea, iar la nevoie 11emilos. Lui i-a succedat la scurt timp nepotul său Lorenzo Magnificul, l' moralitate impecabilă, precum precursorul său Sir Thomas Morus, t l ar nu a fost nici peste măsură de corupt. A fost, din punct de vedere moral, un om mediu, nici mai bun, nici mai rău decât majoritatea con­ l L'mporanilor săi . După ce a trăit retras timp de cinci ani, a murit în urma unei răceli nmtractate pe când făcea un experiment de refrigerare îndopând o giiină cu zăpadă . Cartea cea mai importantă a lui Bacon, The Advancement of Learning ( l 'ropăşirea ştiinţelor), este în multe privinţe remarcabil de modernă . 1 .ui îi este îndeobşte atribuit aforismul "Ştiinţa este putere" şi, cu toate ,·:\ s-ar putea să fi avut predecesori care au spus acelaşi lucru, el l-a rostit cu un nou accent. Baza filozofiei sale este integral practică, ur­ mărind să ofere oamenilor stăpânirea asupra forţelor naturii prin d escoperiri ştiinţifice şi invenţii . Bacon considera că filozofia trebuie p racticată separat de teologie şi nu amestecată cu aceasta, ca în scolas­ l i că . Accepta religia oficială, nefiind omul care să se certe cu guver­ J � l' regulă, formularea de ipoteze reprezintă partea cea mai dificilă a m u nc i i şti i nţi fice şi cea în care este indispensabilă o mare înzestrare i n l l ' l l•ct u a l ă . Până acum nu s-a găsit nici o metodă care să permită

60

FILOZOFIA MODERNĂ

inventarea de ipoteze prin aplicarea unor reguli. De obicei, pentru strân­ gerea de fapte este nevoie să dispunem de o ipoteză, deoarece selectarea faptelor reclamă existenţa unui mod de determinare a relevanţei lor. Fără ceva de acest fel, multitudinea de fapte este mai degrabă decon­ certantă . Rolul ce revine deducţiei în ştiinţă este mai mare decât îşi închi­ puia Bacon . Deseori când trebuie testată o ipoteză, se cere parcurs un lung traseu deductiv de la ipoteză la consecinţe ce pot fi testate prin observaţie . De obicei deducţia este matematică, şi în această privinţă Bacon a subestimat importanţa matematicii în investigaţia ştiinţifică . Problema inducţiei prin simplă enumerare rămâne nerezolvată până în ziua de astăzi . Bacon avea perfectă dreptate să respingă simpla enumerare acolo unde este vorba de detaliile investigaţei ştiinţifice, pentru că în tratarea detaliilor putem asuma anumite legi generale pe baza cărora, cât timp sunt considerate valabile, se pot elabora metode mai mult sau mai puţin riguroase. John Stuart Mill a formulat patru canaane ale metodei inductive, utilizabile cu folos în măsura în care este asumată legea cauzalităţii; Mill a fost însă nevoit să admită că, la rândul ei, acceptarea acestei legi nu are la bază decât inducţia prin simplă enumerare. Ceea ce se obţine prin organizarea ştiinţei teoretice este strângerea tuturor inducţiilor subordonate în câteva care sunt foarte cuprinzătoare - eventual chiar în una singură . Astfel de inducţii cuprinzătoare sunt confirmate de atât de multe cazuri particulare, încât se consideră legitim ca în privinţa lor să se accepte o inducţie prin simplă enumerare. Această situaţie este profund nesatisfăcătoare, dar nici Bacon, nici vreunul din succesorii săi n-au găsit vreo cale de a ieşi din ea.

CAPITOLUL VIII

Leviathanul lui Hobbes

Hobbes (1588-1679) este un filozof anevoie de clasificat. A fost un l'mpirist, asemeni lui Locke, Berkeley şi Hume, dar, spre deosebire de .1ceştia, a fost un admirator al metodei matematice, nu numai în sfera m atematicii pure, ci şi în aplicaţiile ei . Viziunea sa generală se inspira m ai degrabă din Galilei decât din Bacon . De la Descartes şi până la Ka nt, filozofia continentală şi-a luat din matematică o bună parte din nmcepţia sa despre cunoaşterea umană, dar a considerat cunoştinţele matematice ca fiind independente de experienţă . Aşa se face că, ase­ meni platonismului, a ajuns să minimalizeze rolul percepţiei şi să ... u praliciteze rolul gândirii pure. Empirismul englez, pe de altă parte, .1 fost influenţat doar în mică măsură de matematică şi a dezvoltat mdeobşte o concepţie greşită despre metoda ştiinţifică . La Hobbes nu "L' întâlneşte nici una din aceste carenţe . Înainte de epoca noastră nu g:J sim nici un alt filozof care să fi fost empi rist şi să fi recunoscut tot­ ( 1d ată rolul important al matematicii . Sub acest aspect, Hobbes are un mare merit. El are însă şi grave neajunsuri, care nu permit să-1 situăm l · h i a r printre filozofii de primă mărime. Nu-i place să zăbovească asu­ p ra subtilităţilor şi este mult prea înclinat să taie nodul gordian. Solu­ l i i le sale la diverse probleme sunt logice, dar obţinute prin eschivarea 1 .1 p telor incomode . Gândirea lui Hobbes este viguroasă dar nu înde­ . 1 j u ns de rafinată; el mânuieşte mai bine barda decât floreta . Cu toate . t cestea, teoria sa despre stat merită examinată cu atenţie, cu atât mai m u l t cu cât este mai modernă decât orice teorie de până atunci, chiar .,j d ecât cea a lui Machiavelli. Ta tăl lui Hobbes era un vicar incult şi irascibil, care şi-a pierdut slujba pt>n tru că s-a certat cu un vicar din vecinătate la uşa bisericii . După . t cL•st i n c i d ent, Hobbes a fost crescut de un unchi . A dobândit o bună ( t m oa�tere a a u tor i l or c l a si c i iar la vârsta de paisprezece ani a tradus M cr lcm l u i E u r i p i d e în i a mb i l a ti n i (La o vârstă mai înaintată se fălea, J H J f:l r,'\ l l ' n w i ciî tks i s-•• ,J b ţ i n u t de la citarea poeţilor şi a oratorilor .

,

62

FILOZOFIA

MODERNĂ

clasici, nu a făcut-o din pricina necunoaşterii operelor lor.) La vârsta de cinsprezece ani s-a dus la Oxford, unde a făcut cunoştinţă cu logica scolastică şi cu filozofia lui Aristotel. Acestea au constituit nişte coşma­ ruri in viaţa sa de mai târziu şi Hobbes susţinea că anii petrecuţi la universitate nu i-au fost de mare folos; de altfel, universităţile în general sunt întruna criticate în scrierile sale. În anul 1610, când avea douăzeci şi doi de ani, a devenit tutorele lordului Hardwick (ajuns mai târziu al doilea earl de Devonshire), cu care a făcut împreună aşa-numitul grand tour1 • Aceasta e perioada în care a început să cunoască opera lui Galilei şi cea a lui Kepler, care 1-au influenţat profund. Pupilul i-a devenit protector şi a rămas aşa până la moartea sa în 1628 . Prin el, Hobbes a făcut cunoştinţă cu Ben Jonson, cu Bacon, cu lordul Herbert de Cher­ bury şi cu mulţi alţi bărbaţi de vază. După moartea lordului de Devon­ shire, care a lăsat în urma sa un fiu tânăr, Hobbes a trăit o vreme la Paris, unde a început să-I studieze pe Eudid; apoi a devenit tutorele fiului fostului său pupil. Împreună cu acesta a făcut o călătorie în Italia, unde în 1 636 l-a vizitat pe Galilei. În 1637 s-a înapoiat în Anglia. Opiniile politice exprimate în Leviathan, care erau extrem-regaliste, au fost împărtăşite de Hobbes vreme îndelungată. Atunci când par­ lamentul a formulat în 1 626 Petiţia drepturilor, Hobbes a publicat o traducere din Tucidide, cu intenţia expresă de a da în vileag cusururile democraţiei . Când s-a întrunit, în 1640, Parlamentul cel lung iar Laud şi Strafford au fost întemniţaţi în Turn, Hobbes s-a speriat şi a fugit în Franţa. Cartea sa De Cive, scrisă în 1641, deşi rămasă nepublicată până în 1 647, expune în esenţă aceeaşi teorie ca şi Leviathan . Opiniile lui Hobbes au fost generate nu de izbucnirea efectivă a Războiului civil, ci de presimţirea iminenţei lui; dar fireşte că s-au consolidat atunci când temerile lui s-au adeverit. La Paris a fost bine primit de mulţi dintre matematicienii şi savanţii de frunte. S-a numărat printre cei ce au văzut Meditaţiile lui Descartes înainte de a fi publicate şi a scris întâmpinări la ele, pe care Descartes le-a publicat însoţite de răspunsurile sale. Aici a avut curând şi pri­ lejul să cunoască şi să se asocieze cu un grup mare de regalişti englezi. O vreme, între 1646 şi 1648, a predat matematica viitorului rege Carol al II-lea. Când a publicat însă, în 1651, Leviathan, cartea nu a fost pe placul nimănui. Raţionalismul ce o caracteriza i-a deranjat pe majori­ tatea refugiaţilor, iar atacurile înverşunate din ea la adresa Bisericii catolice i-au iritat pe guvernanţii francezi. Dept urmare, Hobbes a fugit 1 Călătorie în circuit pe care o făceau prin Europa fiii de a ristocraţi englezi în scopul de a-şi desăvârşi educaţia. (N. t . )

DE LA R E N A ŞTERE LA

HUME

63

secret la Londra, unde a făcut declaraţie de supunere faţă de Crom­ well şi s-a abţinut de la orice activitate politică . Nu a fost însă lipsit de ocupaţie nici atunci şi nici în vreo altă peri­ oadă a vieţii sale. A purtat o controversă cu episcopul Bramhall privitor la liberul arbitru; el însuşi era un determinist rigid. Supraestimân­ d u-şi priceperea în materie de geometrie, şi-a închipuit că a desco­ perit cuadratura cercului; pe această temă s-a lansat într-o controversă nesăbui tă cu Wallis, profesorul de geometrie de la Oxford, căruia, fi­ reşte, nu i-a fost greu să-1 ridiculizeze. Când a intervenit Restauraţia, Hobbes a fost luat în braţe de către cel mai puţin serios dintre prietenii regelui şi de către regele însuşi, care n u numai că ţinea atârnat în odaia sa portretul lui Hobbes, dar i-a acor­ dat şi o pensie de 100 de lire pe an - pe care însă Majestatea sa a uitat s-o şi plătească. Lordul cancelar Clarendon a fost şocat de atâta bună­ voinţă arătată unui om bănuit de ateism; la fel şi parlamentul . După Ciumă şi după Marele Incendiu, când s-au redeşteptat temerile oame­ n i lor superstiţioşi, Camera Comunelor a alcătuit o comisie însărcinată cu investigarea scrierilor atee, cele ale lui Hobbes fiind menţionate în mod special. Începând de atunci, el n-a mai putut ob ţine în Anglia .1 utorizaţia de a publica indiferent ce pe teme controversate . Până şi i s toria Parlamentului cel lung, numit de el Behemot, deşi în ea expunea l·ea mai ortodoxă doctrină, a trebuit să fie tipărită în străinătate (1668) . l �diţia completă a scrierilor sale, din 1 688, a apărut la Amsterdam. La vârsta senectuţii s-a bucurat de o reputaţie mai mare în străinătate decât î n Anglia. Ca să-şi umple timpul liber, a scris, la vârsta de optzeci şi p,1 tru de ani, o autobiografie în versuri latine, iar la vârsta de optzeci si şapte de ani a publicat o traducere din Homer. După această vârstă, d i n câte ştiu, nu a mai scris cărţi volurninoase. Ne vom opri acum asupra doctrinelor din Leviathan, pe care se spri­ j i nă în principal reputaţia lui Hobbes . Chiar d e l a începutul cărţii, e l proclamă u n materialism integral. Viaţa, spune el, nu este altceva decât mişcarea mădularelor, ceea ce î nseamnă că automatele au o viaţă artificială. Statul, căruia el îi spune 1 .eviathan, este o creaţie artificială, în fapt un om artificial. Este vorba 1 n acest enunţ de ceva mai mult decât de o analogie, iar ideea este mai . 1 poi amăn unţită . Suveranitatea este un suflet artificial. Pactele şi învo­ i e l i l e prin care "Leviathan"-ul este iniţial creat înlocuiesc decizia luată de ditre Du mnezeu atunci când a spus "Să facem om" . Pri ma p a rte a c ă r ţ i i se ocupă de om ca individ şi de acele chestiuni dl· fi l ozofie genera l ii pe care Hobbes le consideră necesare. Senzaţiile :-. u n t ge ne r,1 te d L• p rl's i u n m obiectel or; culorile, sunetele etc. nu se află în

FILOZOFIA MODERNĂ

64

în obiecte. În obiecte, calităţile care corespund senzaţiilor noastre sunt

mişcări. Prima lege a mişcării este enunţată şi apoi imediat aplicată la psihologie: imaginaţia este senzaţie slăbită, ambele fiind mişcări. Imaginaţia omului adormit este vis; religiile păgânilor au luat naştere din nedistingerea viselor de viaţa vigilă. (Cititorul temerar ar putea aplica acelaşi argument la religia creştină, dar Hobbes este prea precaut ca să facă el însuşi acest lucru.2) Credinţa că visele sunt prevestiri este o amăgire; la fel şi credinţa în vrăjitorie şi în stafii . Gândurile noastre nu se succed arbitrar, ci sunt guvernate de legi - uneori de legile asociaţiei, alteori de cele ce depind de prezenţa unui scop în gândire. (Remarca e importantă ca aplicaţie a determinismului la psihologie.) Hobbes, după cum era şi de aşteptat, este un nominalist radical. Nu există, spune el, nimic universal în afară de nume, iar fără cuvinte nu am putea concepe defel idei generale. Fără limbaj nu ar exista ade­ văr şi falsitate, pentru că "adevărat" şi "fals" sunt atribute ale vorbirii. Geometria o consideră singura ştiinţă veritabilă creată până atunci . Raţionamentul este un fel de calcul şi trebuie să pornească de la defi­ niţii. În definiţii trebuie evitate însă ideile autocontradictorii, ceea ce nu prea s-a făcut în filozofie. "Substanţă necorporală", bunăoară, este un nonsens. La obiecţia că Dumnezeu este o substanţă necorporală, Hobbes are două răspunsuri: întâi, că Dumnezeu nu este obiect al filo­ zofiei, iar în al doilea rând, că mulţi filozofi 1-au considerat pe Dumne­ zeu corporal. Orice eroare cuprinsă în propoziţii generale, mai spune el, izvorăşte din absurditate (adică din autocontradicţie); drept exem­ ple de absurditate el dă ideea de liber arbitru şi cea de brânză având accidentele pâinii. (Se ştie că, potrivit credinţei catolice, accidentele pâinii pot fi prezente într-o substanţă ce nu este pâine .) În acest pasaj Hobbes împărtăşeşte un raţionalism perimat. Kepler ajunsese la propoziţia generală "Planetele se mişcă în jurul Soarelui pe elipse"; dar nici alte viziuni, ca bunăoară cea a lui Ptolemeu, nu sunt logic absurde. Hobbes nu a preţuit la justa valoare folosirea inducţiei pentru a ajunge la legi generale, în ciuda admiraţiei pe care o nutrea faţă de Kepler şi Galilei . În opoziţie cu Platon, Hobbes susţine că raţiunea nu este înnăscută, ci că s-a dezvoltat prin sârguinţă . Mai departe tratează despre pasiuni. "Sforţarea" (în original "endea­ vour" n . t.) poate fi definită ca un mic început de mişcare; dacă -

2 Într-un alt loc el spune că zeii păgâni au fost creaţi de frica din om, dar că Dumnezeul nostru este Primul Mişcător.

DE LA RE NAŞTE R E LA

HUME

65

este înspre ceva, ea înseamnă dorinţă, iar dacă este dinspre ceva, în­ aversiune. Dragostea este acelaşi lucru cu dorinţa, iar ura, ace­ I ,Jşi lucru cu aversiunea. Un lucru îl numim "bun" când este obiect al u nei dorinţe, şi "rău" când este obiect al unei aversiuni . (De observat c,'\ aceste definiţii nu conferă nici un fel de obiectivitate "binelui" şi " răului"; dacă dorinţele a doi oameni diferă, nu există o metodă teo­ retică de aplanare a diferenţei lor de păreri.) Sunt date definiţii ale diver­ sdor pasiuni, bazate îndeobşte pe o viziune concurenţială despre viaţă; • le exemplu, râsul este un triumf subit. Teama de puteri invizibile, dacă • · îngăduită public, este religie; dacă e neîngăduită, este superstiţie. Deo­ -.ebirea dintre religie şi superstiţie este, aşadar, la latitudinea legiuito­ r u l ui . Fericirea presupune progres continuu; ea constă în a prospera -.i n u în a fi prosperat în trecut; nu există fericire statică - exceptând, 1 i reşte, bucuria din ceruri, care este mai presus de înţelegerea noastră . Vrerea nu e altceva decât ultimul apetit sau ultima aversiune, rămase 1 1 1 faza de deliberare. Cu alte cuvinte, ea nu este ceva diferit de dorinţă ·,i aversiune, ci este cea mai puternică dintre ele în caz de conflict. Aceasta ·, l i\ , fireşte, în legătură cu negarea de către Hobbes a liberului arbitru . Spre deosebire de majoritatea adepţilor guvemământului despotic, 1 l obbes consideră că oamenii sunt egali de la natură. În starea de natură, 1 1 1,1 i nte de existenţa oricărui guvernământ, orice om doreşte să-şi pre­ ;erve propria libertate, dar să dobândească stăpânire asupra altora; . 1 1 n bele aceste dorinţe izvorăsc din impulsul spre autoconservare . Din 1 • mflictul lor rezultă un război al tuturor împotriva tuturor, din pricina 1 .1 ruia viaţa este "ticăloasă, animalică şi scurtă " . În starea de natură 1 1 1 1 există proprietate, nici dreptate sau nedreptate; există numai război, 1 . 1 r "în război, forţa şi înşelătoria sunt cele două virtuţi cardinale" . Partea a doua a cărţii tratează despre modul în care oamenii pot · · • .'î pa de aceste flageluri organizându-se în comunităţi supuse fiecare 1 .·1 le unei autorităţi centrale. Procesul este descris ca realizându-se prin­ l r- u n contract social . Se presupune că un număr de oameni se adună · . i n mvin să-şi aleagă un suveran sau un corp suveran, care să exercite . 1 1 1 Lor i ta tea asupra lor şi să pună capăt războiului universal . Nu cred . 1 .1ceastă "învoială" (în origianl "covenant" - n. t.), cum îi spune de • • h i ce i Hobbes, este gândită ca un eveniment istoric; pentru argumen­ t . m •,J dezvol tată în carte, cu siguranţă nu e nevoie să fie gândită astfel. l ·. slt• v o r b a de un mit explicativ, folosit pentru a lămuri de ce oamenii ' • u 1 s i m t, ş i tre b uie să consimtă, la limitările libertăţii personale pe care 1 , · p resu p u n e supunerea faţă de o autoritate. Ceea ce urmăresc oamenii . 1 l 1 1 n c i cil n d consi m t s5 l i se impună anumite îngrădiri, spune Hobbes, sea mnă

1

66

F I LOZOFI A MODERNĂ

este autoconservarea faţă de războiul universal ce rezultă din dorinţa de a fi noi înşine liberi şi de a ni-i aservi pe alţii. Hobbes se întreabă apoi de ce oamenii nu pot să coopereze precum furnicile şi albinele. Albinele din acelaşi stup, spune el, nu se concu­ rează, nu năzuiesc la onoruri şi nu se folosesc de raţiune ca să-şi critice cârmuitorii. Buna lor convieţuire este un fapt natural, pe când la oameni aceasta nu poa te fi decât artificială, realizată prin învoială. Învoiala poate conferi putere unui om sau unei adunări, pentru că altminteri nu-şi poate produce efectele. "Fără sabie, învoielile sunt simple vorbe." (Ceea ce preşedintele Wilson, din păcate, a uitat.) Contractul nu se în­ cheie, ca mai târziu la Locke şi Rousseau, între cetăţeni şi puterea câr­ muitoare; ci este învoiala pe care o fac cetăţenii între ei de a se supune puterii cârmui toare pe care o va alege majoritatea. După ce au ales-o, puterea lor politică ia sfârşit. Contractul este la fel de obligatoriu pentru minoritate ca şi pentru majoritate, deoarece învoiala a fost de a asculta de cârmuirea aleasă de majoritate. După ce cârmuirea a fost aleasă, cetăţenii pierd orice drept cu excepţia celor pe care cârmuirea ar putea găsi cu cale să li le acorde . Nu există drept la răzvrătire, deoarece câr­ muitorul nu este legat prin nici un contract, pe când supuşii sunt. O mulţime de oameni uniţi în acest fel se cheamă stat (în original commonwealth - n. t . ) . Acest "Leviathan" este un zeu muritor. Hobbes preferă monarhia, dar toate argumentele sale abstracte sunt aplicabile deopotrivă la orice formă de guvernământ în care există o autoritate supremă neîngrădită de drepturile legale ale altor orga­ nisme. El putea tolera parlamentul ca unică autoritate supremă, dar nu şi un sistem în care puterea cârmuitoare este împărţită între rege şi parlament. Este o poziţie exact antitetică faţă de vederile lui Locke şi Montesquieu. Războiul civil englez a izbucnit, spune Hobbes, pentru că puterea era împărţită între rege, lorzi şi popor. Puterea supremă, fie că e deţinută de un individ sau de o adunare, se cheamă Suveran. În sistemul lui Hobbes, puterile suveranului sunt nelimitate. El are dreptul de a cenzura exprimarea opiniilor. Se prezumă că interesul său de căpetenie îl constituie prezervarea păcii interne, că deci nu-şi va folosi dreptul de a cenzura pentru a înăbuşi adevărul, dat fiind că o doctrină potrivnică păcii nu poate fi adevărată. (Viziune eminamente pragmatică !) Legile proprietăţii trebuie să fie supuse inte­ gral suveranului; pentru că în starea de natură nu există proprietate şi deci proprietatea este creată de cârmuire, care poate controla după cum îi place crearea ei. În carte se admite că s-ar putea ca suveranul să se dovedească des­ potic, dar chiar şi cel mai rău despotism este mai bun decât anarhia .

DE LA RENAŞTERE LA

HUME

67

l 1 1 p l u s, în multe privinţe interesele suveranului coincid cu cele ale su­ p1 1�i l or. El e mai bogat dacă ei sunt mai bogaţi, se află mai în siguranţă • l . t r.1 ci se supun legilor ş.a.m.d. Răzvrătirea e tu1 lucru rău, atât pentru ' ,) 1 1 u •, · l - p rt•d i r a t, ilsu m a tă de că tre toţi fil ozofii de acest tip din trecut, fie l , ·, n or ,'î

cu

totu i Jv b ţ i i le, fi e construi eşte raţionamente sofistice spre a

' l o v , • d i c:î rl' l a ţ i i k• s u n t i reil l e . Leibn i z se fa ce vinovat de o inconsec1

' ' I l ! :î d L· u n fl' l c u ta tă la R . /\ .

..

M O N ITOI� U I . O F I C I /\ 1 ."