Introducere În Mitologia Greaca [PDF]

Zitiervorschau

Religia grecilor antici MATEI ADRIAN GABRIEL

INDRUMĂTOR: PROF. DR. MIHĂILESCU RODICA

CUPRINS: 1. Introducere în mitologie 2. Templele – Locuri de contact cu zeii 3. Preoții – Mesageri către zei 4. Zeii – Înaltul divin 5. Zeus – Zeul Suprem 6. Hera – Zeița Căsniciei 7. Poseidon – Zeul Apelor 8. Hades – Zeul Infernului 9. Gorgonele 10. Perseu 11. Bibliografie

INTRODUCERE ÎN MITOLOGIE Religia Greciei antice se constituie pe baza mai multor mituri și legende, ale căror personaje principale sunt zeii. Astfel, se creează un cult politeist, care reiese dintr-o serie a acestor mituri. Această colecție de mituri, care este, de altfel, și sorgintea acestui cult, poartă numele de mitologie. MITOLOGÍE f. 1) Ansamblu de legende care aparțin unei civilizații, unui popor, unei religii etc. 2) Ramură a științei care se ocupă cu studiul miturilor. /

! Punctele negre reprezintă coloane, care puteau fi întâlnite și într-un număr mult mai mic. ! Observați cele trei camere:

IMAGINE: http://istorie-edu.ro/istorieuniversala/Grecia/gr_04rel.ht ml

  

Pronaosul Naosul Opisthodomul

*Pronaosul și naosul încă sunt camere ale bisericilor ortodoxe de azi

PREOȚII – MESAGERI CĂTRE ZEI Grecia antică nu a avut preoţi şi slujitori ai templelor organizaţi într-o structură aparte, sacerdoţii nu erau stăpânii statuluI, ci erau magistraţi însărcinaţi de cetate să conducă ritualurile cultului. Aceştia erau desemnaţi pe perioade determinate şi trebuiau să verifice corectitudinea ceremoniei, pietatea (eusebeia) tuturor, competenţă care se exercită în spaţiul limitat de temenos (incinta sacră). Alegerea lor se făcea, ca şi a celorlalţi magistraţi, prin simpla alegere sau prin tragere la sorţi dintre cetăţenii loiali cetăţii. Tradiţia a impus,uneori, o familie în această funcţie, care era transmisă din tată în fiu, însă fără a se forma o castă organizată ca în alte ţări antice. Sacerdoţii erau, de obicei, preotese dacă slujeau zeiţe, şi preoţi dacă deserveau divinităţi masculine. Simpli slujbaşi ai statului, nu aveau nevoie de o pregătire specială şi nici de o anume vocaţie religioasă. Trebuiau doar să-şi cunoască meseria. Existau însă unele condiţii pentru numirea lor, şi anume: să nu prezinte defecte corporale, să evite impurităţile (în special de cele de ordin sexual), să aibă discernământul și puterea viziunii şi a înţelegerii semnelor divine. Magistratura sacerdotală se exercita, de obicei, pe durata unui an,iar în alte cazuri, pe un număr de ani. În cazul sacerdoţilor cultelor misterice, care nu erau culte oficiale, aceasta putea fi pe durata întregii vieți. Ei aveau o viaţă socială normală ca toţi ceilalţi, se puteau căsători sau desfăşura activităţi politice şi militare. Castitatea era impusă doar în cazul preoteselor. Preoţii puteau locui şi în incinta sacră a templului, însă nu erau neapărat obligați să facă asta. Pentru că religia grecilor nu prezenta dogme şi cărţi sacre, preoţii nu au avut niciodată sarcina să-i înveţe pe alţii o doctrină, însă aveau ca datorie esenţială păstrarea tradiţiei venite din strămoşi. Rolul preoţilor era de a veghea la oficierea cultului religios, care consta în sacrificii, cântece, procesiuni, rugăciuni şi, uneori, banchete. De asemenea, aveau sarcina de a supraveghea întreţinerea clădirilor, păstrarea statuii zeului, asigurau funcţionarea templului şi paza, controlând, de asemenea, și veniturile şi cheltuielile. Se bucurau, de asemenea, de un anumit prestigiu şi de câteva privilegii materiale. Au dreptul la părţi din carnea animalelor sacrificate (pe care uneori o revând), primesc sume de bani sau le sunt concesionate unele venituri. Îmbrăcămintea preoţească impunea să fie făcută din in curat, de culoare albă. Ca semn al maiestăţii slujirii, purtau pe cap o cunună (diadema). Preoţii aduceau şi jertfe sângeroase. Rolul esenţial al preoţilor era sacrificiul pe altarul zeului. Substantivul preot (hiereus) vine din verbul grecesc a sacrifica (hiereuein). Sacrificiul sângeros putea fi realizat de un specialist, dar asistat de un preot care pronunţa formulele rituale şi rostea rugăciunile. În calitatea lor de demnitari, preoţii erau ajutaţi de un personal auxiliar care nu constituia o castă specială, ci era suficient să-şi cunoască meseria: ■ hieropizii sunt cei care se ocupau de organizarea ceremoniilor, ■ mageiroi cei care taie gâtul animalului sacrificat, ■ exegeţii interpretează legile sacre, ■ chresmologii descifrează mesajele zeilor, ■ epimeleţii care suportă cheltuiala acestor manifestări. (Indro Montanelli - „Istoria grecilor”)

Preot - sculptură din Cipru sec. VI î.Hr.

ZEII – ÎNALTUL DIVIN Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât aproape numai de izvoare literare și filozofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculații anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) și rareori de informații ale istoricilor, capturate direct din tradiție (Herodot, Pausanias, Thukydides). Totuși, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizației arcadice, fie conflictele între ionieni și dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieții primelor grupuri sociale statornice și a spațiului comercial maritim. Aceasta și-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul și fratricidul și în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).

PANTEÓN ~uri n. 1) (în antichitatea greacă și romană) Templu consacrat tuturor zeilor. Mai departe vor fi prezentați zeii cei mai reprezentativi pentru acest proiect, însă, mai întâi, aș dori să amintesc lucrarea care surprinde legendele și miturile grecilor antici într-o manieră ușoară, digerabilă pentru cititori. Este vorba de ,,Legendele olimpului”, ale lui Alexandru Mitru.

Imagine cu panteonul de la atena, un monument închinat tuturor zeilor, un templu general, care găzduia statui a mai mulți zei. Acesta era situai pe acropola atenei.

ACRÓPOLĂ, acropole, s. f. Citadelă în orașele din vechea Grecie, așezată pe o înălțime și adăpostind principalele edificii. –

Fr.acropole (< gr.).

ZEUS – ZEUL SUPREM Zeus este, în mitologie, cel mai puternic dintre zeii olimpieni, socotit drept stăpânul suprem al oamenilor și al zeilor. El făcea parte din prima generație divină. Era cel mai mic dintre fiii lui Cronos și ai Rheei. Rheea, ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rând pe rând copiii de îndată ce se nășteau, l-a ascuns pe Zeus în Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia și Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte de la capra Amaltheia și cu ambrozie. Cureții (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu și făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Geei și al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronos sa-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-au declarat război lui Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă frații lui Cronos, titanii. Însă ciclopii și hecatonheirii (uriași cu o sută de brațe) erau de partea lui Zeus. Lupta a durat zece ani și a luat sfârșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpământeană fratelui sau Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrându-și pentru sine Pământul. Până să dobândească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data aceasta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Geea, care a născut un monstru înfricoșător, Typhon, cu o sută de capete de balaur. Lupta cu Typhon a fost cea mai grea dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou, și definitiv, biruitor, azvârlindu-l pe monstru în Tartar. Însă și de acolo îi mai amenința pe zeii olimpieni. El dezlănțuie furtunile și vulcanii. Împreună cu Echidna, jumătate femeie și jumătate șarpe, el dădu naștere lui Orthos, un dulău fioros cu trei capete, lui Cerber, câinele iadului, dar și Hidrei și Lernei.

SURSE: 

Victor Kernbach – „Dicționar de mitologie generală”



Anca Balaci - „Mic dicționar de mitologie greacă si romană”

HERA – ZEIȚA CĂSNICIEI Hera (în greacă: Ήρα), este în mitologia greacă zeița protectoare a căsniciei, a căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor. La romani este identificată cu Iunona. A fost fiica lui Cronos și a Rheei. Ea a fost înghițită, la fel ca și frații ei, de către tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de către fiii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră înfășurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus și Cronos, Hera a fost încredințată zeiței Tethys și lui Oceanus. Mult mai târziu, Hera s-a căsătorit cu Zeus, devenind soția legitimă a stăpânului lumii. În această calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei și, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos și Eileithyia. Având ca simbol sceptrul, semn de conducere dar nu și de putere, Hera este adesea înfățișată ca o soție geloasă și violentă, care se irită ușor, simțindu-se jignită, astfel neezitând să se răzbune crunt pentru toate infidelitățile săvârșite de soțul ei.. Adeseori, mânia acesteia este capricioasă și nejustificată.

Cultul Herei Hera era recunoscută în toată Grecia, în special în orașele Argos, Sparta și Micene. Existau, de asemenea, temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora și Delos. În Elada (Grecia antică), Hera a fost o zeitate importantă. Probabil, cultul ei este mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl și preamărește, precum demonstrează și fraza ei: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, și nu sunt onorată doar pe pământ (pentru că sunt zeița căsniciei), ci și pentru că sunt soția ta și tu ești regele zeilor." (Homer – „Iliada”). Este posibil ca zeița Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor matriarhal. De abia la venirea grecilor indo-europeni a fost introdusă în cult, în perioada ioniană sau miceniană. Prima imagine surprinde ruinele templului Herei, de la Agrigento (Grecia Mare), iar a doua, o statuie a acesteia.

POSEIDON – ZEUL MĂRILOR În mitologia greacă, Poseidon era zeul mării, fiul lui Cronos și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, când s-a născut, Poseidon a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Mai târzi, a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar lui Poseidon Împărăția apelor. El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, Amfitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile. Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se închege lacuri. Odată, el a încercat, împreună cu Hera și cu Athena, să-l pună în lanțuri pe Zeus, dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cârmuia destinele lumii. Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el și Atena, atunci când a fost să-și împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie, și faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile și aruncându-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rând, Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase, sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc.

Imagine cu templul lui Poseidon

HADES – ZEUL INFERNULUI Hades, zeul infernului, fiul lui Cronos și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, când s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus.

Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume. După diferite surse mitologice, această împărăție cuprinde Tartarul, Câmpia Asfodelelor, și tărâmul paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși Elysium sau Câmpiile Elizee.

Reprezentare sculptata a lui Hades

Reprezentare a lui Hades, pe o vază antică, aflată acum la Muzeul Luvru

GORGONELE Gorgonele erau niște creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”. Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă, în principal, la oricare dintre cele trei surori, care aveau părul din șerpi vii și veninoși și o privire îngrozitoare care îi transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Gorgonele erau o imagine populară a mitologiei grecești, apărând în cele mai timpurii consemnări ale credințelor antice grecești, cum ar fi cele ale lui Homer. Datorită privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor au fost puse pe obiecte și clădiri pentru protecție. Medusa a fost ucisă de Perseu, iar capul ei a devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din sângele Medusei s-a născut Pegasus, un cal înaripat. Gorgonele reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în lipsa luptei pentru a ajunge la calea cea dreaptă. Euryale, Stheno și Medusa erau cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys și Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa — considerată prin excelență „gorgonă” — era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădina Hesperidelor. Ele aveau o înfățișare înspăimântătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de șerpi, privirile lor de foc împietrind pe oricine lear fi întâlnit. Aveau brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălțau în văzduh. Perseu a reușit să o ucidă pe Medusa în timp ce dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieșit doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreuneze cu ea: Chrysaor, și calul înaripat Pegasus. Mai târziu, zeița Atena și-a împodobit egida cu chipul Medusei.. Sângele ei, adunat de Perseu, putea fi folosit când ca otravă ucigătoare, când ca un leac tămăduitor.

MEDUSA Medusa a fost fiica monstruoasă a lui Phorcys și a lui Ceto și una dintre gorgone. Privirea sa putea transforma pe orice muritor în stană de piatră. Există un mit care spune că Medusa fusese la început o fecioară frumoasă. A desacralizat templul Atenei, culcându-se în el cu Poseidon. Furioasă, Atena a preschimbat părul Medusei în șerpi vii. Medusa a fost ucisă de eroul Perseus, cu ajutorul Atenei și al lui Hermes. A ucis-o tăindu-i capul și dându-i-l Atenei, care l-a întipărit pe egida ei, purtată drept platoșă.

Medusa (tablou de Arnold Böcklin, 1878)

PERSEU - SEMIZEUL Perseu (limba greacă: Περσεύς) este un personaj legendar, erou de origine argiană dar cinstit în toată Elada, fiul lui Zeus și al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului. Conform unui oracol, regele Acrisios al Argosului - strănepotul regelui Danaos - avea să moară de mâna nepotului său. De aceea o închise pe fiica sa, Danae, într-un palat subteran de bronz. Dar Zeus, îndrăgostindu-se de ea, a intrat în acel palat printr-o ploaie de aur. Din cei doi, s-a născut Perseu. La început, Danae îl ținuse ascuns pe micul său fiu, dar Acrisios, auzind glasul vesel a copilului, coborî în palatul subpământean și își văzu fiica cu pruncul ei. El porunci ca cei doi să fie ferecați într-o ladă și trimiși pe mare. După o lungă călătorie, lada ajunse pe insula Serifos (în arh. Ciclade), unde a fost găsită de pescarul Dictys, și îi dusă la regele insulei, Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseu crește și devine un tânăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danae, Polydectes vede însă în Perseu o piedică în calea dragostei lui. Cu gândul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tânăr să-i aducă capul Meduzei, singura muritoare dintre gorgone. Perseu a fost ajutat de zeii din Olimp la săvârșirea acestei fapte, mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea străpunge pe Medusa) și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o oglindă. Perseu mai primi coiful lui Hades - care făcea invizibil pe cel care-l purta - , niște sandale înaripate și o traistă care se mărea sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de la nimfe. În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă "graiai" înseamnă bătrânele), surorile gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe care îl aveau și care îl purtau fiecare cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul gorgonelor, dar și arătândui-o pe Medusa în scutul ca oglinda. El se îndreptă către ea, privind-o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia apoi cu sine și zboară repede înapoi în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul Meduzei au ieșit calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor. Pe parcursul călătoriei lui Perseu spre casă, din capul Meduzei cădea sânge. Conform legendei, acesta s-a transformat în șerpi și a prefăcut Libia în pustiu. Apoi Perseu ajune la titanul Atlas. Acesta deoarece zeița Themis îi spuse că un fiu al lui Zeus îi va fura merele de aur - îl alungă pe Perseu. Atunci Perseu scoase din traistă capul Meduzei și Atlas rămase împietrit pentru vecie ținând pe umeri bolta cerească. Pe drum, Perseu trece și prin Etiopia. Acolo o întâlni pe Andromeda, fiica regelui Kefeus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda - la cererea unui oracol - a fost înlănțuită de o stâncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor trimis de Poseidon ca să o devoreze. Când monstrul se apropie de ea, Perseus îi arătă chipul Meduzei și-l împietri pe loc.

Andromeda fu salvată, dar Fineus, fostul logodnic al Andromedei, veni în toiul nunții cu o mică oaste și îl atacă pe Perseu. Atunci eroul scoase din nou capul Meduzei și Fineus cu oamenii săi fură prefăcuți în statui. Eroul își continuă drumul de întoarcere, luând-o pe Andromeda cu el. Când cei doi ajunseră pe insula Serifos, Polydectes tocmai voia să o necinstească pe Danae. Lipsită de apărare, Danae se refugiase, căutând ocrotire, la altarul zeiței Atena. La sosirea lui Perseu, tiranul își primi și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimântător al Meduzei îl împietri. Fiul lui Zeus lăsă conducera insulei lui Dictys, fratele lui Polydectes. După ce o eliberă pe Danae de urmăritorul ei, Perseu își continuă drumul împreună cu Andromeda și cu mama sa spre Argos. Când auzi vestea că nepotul său vine în Argos, Acrisios fugi în Larissa. Perseu rămase să domnească în Argos. El înapoie zeilor toate darurile date pentru a o ucide pe Medusa. Zeița Atena își puse capul gorgonei pe scut, iar de atunci aceasta îi este egida. În timpul domniei din Argos, Perseu organiză niște jocuri. La acestea luă parte și Acrisios, bunicul eroului. Când Perseu aruncă discul de bronz, acesta se ridică până în nori, iar apoi căzu direct în capul lui Acrisios. Deznădăjduit, Perseu lăsă conducerea Argosului vărului său, Megapenthes, iar el se duse în Tirint, unde domni fericit mulți ani. Din Tirint, Perseu întemeie orașul Micene. Acesta s-a numit așa ori pentru că Perseu a acolo găsit o ciupercă (numită în greacă myces), ori după Mycene, fiica zeului unui râu, Inachus. Apoi fiul lui Zeus l-a detronat și ucis pe Megapenthes, devenind rege peste Tirint, Micene și Argos.

Perseu și Andromeda

SURSE: 





Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992 George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992 N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003

BIBLIOGRAFIE 

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Albatros, 1995



Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992



George Lăzărescu, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992



N.A.Kun, Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003



Guus Houtzager, Grecia. O mitologie completă, Editura Polirom, București, 2008



Indro Montanelli, Istoria Grecilor, Editura Artemis, București, 2012 – După Indro Montanelli, Storia dei greci, Editura Libri & Grandi Opere S.P.A., Milano, 1994 (Traducere de Acsente Mirela)