Intrebarile Raspunsuri La Examen La Politologie. ASEM [PDF]

Zitiervorschau

1.Politica ca obiect de studiu a politologiei Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global. Politica o putem urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca acţiune politică manifestată în relaţiile între clasele şi categoriile sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se pot manifesta în direcţia luptei pentru obţinerea puterii politice. Un exemplu de manifestare a politicii sunt programele politice care includ strategii, metode şi mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor politici. Cultura politică reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Politica reprezintă totalitatea mijloacelor prin inermediul cărora un grup social îşi promovează şi realizează interesele. Politologia poate fi definită ca obiectul care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice, comportamentul politic, implicînd şi legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. 2.Aparitia , afirmarea si dezvoltarea stiintei politice Politologia ca ştiinţă a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot ma iaccentuate a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” este datorată filosofilor greci Platon şi Aristotel, aceştia analizează politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integraze ca cetăţean. Conform opiniei lui Aristotel, politica este activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează şi îi conduce. Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii şi introduce fenomenele politice în sfera cercetării stiinţifice. 1. perioada antichităţii- apariţia elementelor constituiente ale gîndirii politice 2. perioada feudală- dominaţia fenomenului religios asupra celui politic 3. perioada Renaşterii – punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, prin lucrarea elaborată de Nicollo Machiavelli „Principele” 1513. 4. epoca Modernă – se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice 5. perioada contemporană- politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi se conturează ca ştiinţă socio-umană distinctă. Separarea politologiei ca obiect de studiu independent şi distinct a fost efectuată numai odată cu apariţia posibilităţii de definire a principiilor şi metodelor de cercetare ale acesteia. Individualizarea politologiei ca ştiinţă a început la mij sec XIX. Emanciparea ştiinţei politice a avut loc în 2 etape: I. mij sec XIX, vizează separarea politologiei împreună cu sociologia de restul ştiinţelor socio-umane II. sf sec XIX separarea ştiinţei politice de sociologie, formarea ca ştiinţă în sensul actual cu domeniul de interes şi de studiu marcat.

3.Legitatile generale, categoriile si functiile politologiei Având ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiază categoriile, procesele şi legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. Pentru aceste considerente, politologia poate fi definită ca ştiinţa celor mai generale legi ale domeniului public şi a modalităţilor în care acestea acţionează, în funcţie de condiţiile concret istorice. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi. Această caracteristică creează mari dificultăţi în descoperirea şi formularea legilor domeniului politic care sunt mult mai mari decât în cazul descoperirii şi formulării legilor naturii. Politologia studiază legile domeniului politic, care se formulează sub aspectul unor principii generale:  organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi va asigura funcţionalitatea şi progresul. În absenţa unui sistem politic, societatea este inaptă de a funţiona.  Organizarea şi conducerea democratică a societăţii numai un sistem democratic de conducere poate asigura prosperitatea cetăţenilor şi progresul social stabil.  Armonizarea intereselor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale.  Unitatea între responsabilitate şi libertate  Unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic etc. Funcţiile politologiei:  Cognitivă- cunoaşterea şi interpretarea realităţii politice în mod obiectiv  Normativ-aplicativă – căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cît mai eficientă a societăţii  Axiologică – crearea unor noi valori politice care vor crea şi fundamenta cultura politică  Funcţia prospectivă – materializează funcţiile explicative şi cognitive ale st. Politic, previziunea constituie baza pentru orientarea eficientă a activităţii politice  Funcţia praxiologică –oferă soluţii (aplicative) pentru îmbunătăţirea sistemului politic, modele alternative de dezvoltare social-politică pentru reformarea/transformarea radicală a s.p.  Funcţia educativ-civică şi patriotică. 4.Politologia in sistemul stiintelor politice.Etape de dezvoltare a politologiei.Prin conţinutul şi scopurile sale, politologia este o ştiinţă despre domeniul politic. Domeniul politic, ca domeniu al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor discipline politice. Alături de politologie, domeniul politic este studiat de ştiinţa dreptului, ştiinţa statului, ştiinţa partidelor (stasiologia), istorie politică, filosofie politică, sociologie politică etc. Faţă de toate acestea, politologia studiază, după cum s-a menţionat, domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelalte ştiinţe politice sunt, într-un fel, ştiinţe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului, şi nu ansamblul său.Politologia, ca ştiinţă, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale şi, în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi ale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu se confundă cu alte ştiinţe politice. Momentele importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferitele trepte de progres social precum perioada antichităţii, cu diferitele sale centre (Orientul antic, Grecia antică, Roma antică), caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale politologiei; perioada feudală caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renaşterii de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă; epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a politologiei ca ştiinţă;

perioada contemporană, când politologia cunoaşte o largă dezvoltare şi când se conturează clar ca ştiinţă politică distinctă. 5.Esenta, structura si functiile sistemului politic Politologia studiază sistemul politic ca pe un fenomen integru, care prin existenţa sa determină toate sferele de bază ale activităţii umane. El reflectă diversitatea de interese a grupurilor, păturilor, claselor, etniilor din care este compusă societatea Sistemul politic are modul său de organizare, compoziţia sa internă, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente, prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce. Referindu-ne la esenţa structurală a sistemului politic vom mai trece în revista câteva păreri (abordări). Astfel elemente structurale ale lui sunt considerate: - puterea, relaţiile, normele şi principiile, conştiinţa şi cultura politice; - puterea, interesele, politica şi cultura politică (P. Şaran); - liderismul, organelle puterii, reglementarea, fiindu-se specificat că element central al sistemului este puterea politică; - instituţiile politice, instituţiile parţial politice (ex. sindicatele, organizaţiile cooperatiste, de tineret etc.), instituţiile nonpolitice (ex. organizaţiile benevole sportive, de caritate, confesiunile religioase etc.); - statul, asociaţiile şi organizaţiile sociale cu caracter politic pronunţat, formaţiunile politice specifice (grupuri de interese, grupuri de presiune), organizaţiile sociale, instituţiile ideologice. Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate. Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic. Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pe altele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de mai mulţi autori: - definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a societăţii (strategică); - organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse, (organizaţională - organizatorică); - de distribuire a bunurilor material şi spirituale, (distributivă); - de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor sociale, (integrativă - receptivă); - de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează comportamentul oamenilor şi grupurilor sociale în societate, (normativă); - asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii orânduirii politice, (funcţia de veghe) integrativă; - formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii în viaţa politică (în participarea şi activitatea politică), (socializării politice); - controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea (prevenirea) încălcărilor acestora, (de control, coercitivă); - de a exploata resursele materiale şi umane din mediul naţional şi internaţional în atingerea obiectivelor propuse, (extractivă); - simbolică - mobilizatoare.

6.Tipologia sistemelor politice. Functii si trasaturi. Varietatea sistemelor politice contemporane este condiţionată de o multitudine de factori, printre care: tradiţiile istorice, baza socială a sistemului, nivelul de dezvoltare economică, tipul formaţiunii socialeconomice şi regimului politic, nivelul raţionalităţii valorilor şi normelor politice, statutul cetăţeanului în cadrul sistemului, nivelul maturităţii societăţii civile, condiţiile geopolitice etc. Una din primele clasificări ale s.p. a fost realizată în raport cu gradul de interacţiune a sistemului cu mediul său de colaborare, astfel se distingeau sisteme politice de tip închis- ţările sistemului socialist: URSS, Bulgaria, Ungaria etc. şi sisteme politice de tip deschis proprii ţărilor occidentale de tip capitalist. Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate. Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic. Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pe altele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de mai mulţi autori: definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a societăţii (strategică); organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor propuse, (organizaţională - organizatorică); de distribuire a bunurilor material şi spirituale, (distributivă); de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor sociale, (integrativă receptivă); de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează comportamentul oamenilor şi grupurilor sociale în societate, (normativă); asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii orânduirii politice, (funcţia de veghe) - integrativă; formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii în viaţa politică (în participarea şi activitatea politică), (socializării politice); controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea (prevenirea) încălcărilor acestora, (de control, coercitivă); de a exploata resursele materiale şi umane din mediul naţional şi internaţional în atingerea obiectivelor propuse, (extractivă); simbolică - mobilizatoare.

7.Constituirea sistemului politic al RM. Constituirea sistemului politic în RM Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice, tradiţionale) şi a practicii altor state, vizînd:  construirea unui sistem politic eficient şi viabil;  crearea, restructurarea, perfecţionarea tuturor componentelor lui;  conştientizarea intereselor politice ale cetăţenilor;  determinarea unei structuri politice organizaţionale cît mai raţionale şi funcţionale, atît ca formă cît şi ca conţinut  formarea unei culturi politice înalte, participative a cetăţenilor ei.  determinarea statalităţii, a structurii teritorial-administrative, formei de guvernămînt, regimului politic, a cursului politicii externe şi interne, a obiectivelor şi mijloacelor de atingere a acetora;  realizarea reformelor şi edificarea unei adevărate economii de piaţă;  democratizare reală, elaborarea şi perfecţionarea legislaţiei conform standardelor europene;  preluarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea drepturilor şi libertăţilor acestora;  maturizarea partidelor politice, a asociaţiilor şi organizaţiilor societăţii civile.

8.Gindirea politica in spatiul rominesc Gândirea politică românească, are anumite trăsături specifice care o individualizează de gândirea politică din alte ţări. Astfel, gândirea politică românească are la bază o valoroasă moştenire de la strămoşii săi daci şi romani care, în perioadele istorice respective erau unele dintre cele mai înaintate gândiri politice. Este cunoscută, de pildă gândirea politică romană care a constituit unul dintre cele trei mari centre de gândire ale antichităţii (orientală, greacă şi romană) şi care s-a materializat în organizarea politică cu cel mai înalt grad. Alături de gândirea politică romană, s-a afirmat şi gândirea politică dacă, materializată la rândul său într-o organizare politică cu un grad destul de înalt pentru vremea respectivă, sub forma statului centralizat dac. O altă trăsătură a gândirii politice românesti o constituie aceea că ea exprimă specificul în care poporul român s-a format, precum şi problemele cu care s-a confruntat în devenirea sa istorică, legate, mai ales, de necesitatea apărării în faţa acţiunilor de cotropire străină, de păstrare şi apărare a fiinţei statale şi de neam, de eliberare socială şi naţională, de făurire a statului naţional unitar, de dezvoltare a unor relaţii cu alte popoare şi state, în mod deosebit cu cele vecine, care, de-a lungul istoriei, au promovat o politică expansionistă pe seama teritoriului românesc, mai ales din partea celor trei mari imperii: otoman, habsburgic şi ţarist. Tot ca o trăsătură distinctă poate fi considerată aceea că gândirea politică românească, în multe momente din evoluţia sa a avut o dimensiune nu numai naţională ci şi europeană. Încă din perioada medievală s-au impus raţionamentele politice ale marilor noştri voievozi Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul etc., privind modul de organizare şi conducere politică şi militară, de menţinere a fiinţei statale româneşti, de neatârnare şi apărare a ţării în condiţii extrem de vitrege, Ţările Române constituind în acelaşi timp un scut de apărare pentru civilizaţia şi creştinătatea europeană. Dimensiunea europeană a gândirii politice româneşti se regăseşte şi la Neagoe Basarab, a cărui cunoscută lucrare "Învăţături către fiul său Teodosie", apreciată pe bună dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, este comparabilă cu celebra lucrare "Principele" a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrări apărând aproape concomitent, la începutul secolului XVI. În galeria marilor gânditori politici din perioada feudală se încadrează şi cronicarii Ţărilor Române: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) şi Ion Neculce (1672-1745). În lucrările lor sunt avansate idei privind organizarea şi conducerea societăţii fundamentate pe elemente democrate care pentru epoca respectivă aveau o valoare inclusiv europeană. La toţi marii cronicari se întâlnesc idei deosebit de importante privind originea, continuitatea şi unitatea de neam pe vatra strămoşească.O mare dimensiune europeană a avut şi gândirea politică a lui Dimitrie Cantemir, al cărui ideal era realizarea unui stat autoritar, centralizat, bazat pe dreptate, legi scrise şi principii morale. Printre gânditorii şi oamenii politici de marcă români, de recunoaştere europeană şi chiar mondială menţionez în mod deosebit pe marele istoric şi savant Nicolae Iorga, cum şi pe marele diplomat Nicolae Titulescu, a căror preocupări au vizat şi dezvoltarea ştiinţei politice.

9.Regimul politic.Tipuri de regim politic. Înţelegerea regimului politic dintr-un stat este vitală pentru aprecierea acţiunilor sale şi pentru elaborarea predicţiilor în legătură cu actorul respectiv, pentru că regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi de acţiune a organelor de stat în raport cu cetăţenii. Toate regimurile actuale aparţin unuia dintre cele două modele: democratic sau nedemocratic. Supremaţia modelului democratic este supusă permanent unei provocări materializate (în cel puţin două cazuri) în ideologii cu aspiraţii universale: • naţionalismul: este crezul politic că un grup de oameni reprezintă o comunitate naturală care ar trebui să trăiască sub un singur sistem politic, în mod independent faţă de alţii, şi care are dreptul să ceară un statut egal în lume alături de alţii. Fascismul, a cărui temă primordială a fost naţionalismul, nu este nici mort, nici dispărut cu totul. • islamul fundamentalist este astăzi cel mai viguros concurent ideologic al democraţiei. • comunismul, căruia îi plăcea să se descrie ca o formă de civilizaţie avansată, superioară democraţiei liberale, este asociat, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, cu un înalt grad de înapoiere economică şi politică. Modelul nedemocratic. Dictatura prezintă înţelesuri diferite, unele termene fiindu-i asociate: autocraţie, absolutism, despotism, tiranie, autoritarism şi totalitarism. • Ca definiţie generală, dictatura este acel sistem politic al conducerii arbitrare de către un individ sau un grup restrâns şi care nu răspunde constituţional în faţa poporului. Autocraţia este definită ca fiind domnia unui individ care guvernează fără limite constituţionale. • La rândul său, absolutismul este un sistem în care una sau mai multe persoane guvernează cu puteri nelimitate, autoritatea fiind absolută şi necontrolată. • Despotismul se referă la domnia unui conducător absolut care mai degrabă guvernează pentru sine decât pentru binele public. • Tirania poate fi definită ca acel sistem de guvernare în care legile sunt făcute în beneficiul celor aflaţi la putere, şi mai puţin în folosul celor mulţi. Din definiţiile prezentate se poate observa că aceşti termeni (autocraţia, absolutismul, despotismul şi tirania) rămân imprecişi, deşi se poate afirma că toate fac referire la dictatură. Două forme moderne de dictatură, autoritarismul şi totalitarismul, merită atenţia. Autoritarismul (ca şi totalitarismul, de altfel) este mai mult un termen tehnic în ştiinţele politice şi nu are, nici el, o definiţie foarte clară. Un sistem autoritar nu este o dictatură strict vorbind, şi nici nu trebuie să fie totalitar. Elementul esenţial îl constituie controlul puternic şi sever exercitat asupra populaţiei, fără a se ţine seama de opinia publică. Totalitarismul este un concept folosit în Occident, după cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a descrie Uniunea Sovietică şi Germania nazistă.

10. Esenta si geneza statului.Trasaturile si functiile statului. Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii, reprezentînd principala instituţie a sistemului politic, prin intermediul căruia se realizează organizarea şi conducerea societăţii. Noţiunea de stat provine de la cuvîntul latin „statius” care iniţial avea valoarea de „stare de repaus”. Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „El Principe” aflat în relaţia directă cu elaborarea unităţii statale. În sec XVII această noţiune este adoptat în toate limbile. În sens restrîns, statul, este prezentat ca forma superioară de organizare a societăţii şi apare ca un ansamblu de organizaţii publice care asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii, prin intermediul cărora este coordonată societatea. Un alt grup de analişti privesc statul ca o formă de organizare, instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi interesele asupra societăţii. Drept consecinţă noţiunea de stat este valorificată în două direcţii: 1. statul ca comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele puterii, manifestată pe un anumit teritoriu. Statul devine chivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat d.p.v. politic. (stat român, rus, american) 2. statul ca organizare politică, ca sistem de instituţii care îşi exercită puterea în limitele unui anumit teritoriu, echivalentul latinescului „res publica” (= cetate, stat) Apariţia statului este legată de perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orînduirea sclavagistă (în jurul mil. 5-4 î.e.n.) principalele trăsături ale statului precum: Ø este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi local şi se slujeşte de un aparat specializat, constituit în diferite instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, armată, poliţie etc.). Prin gradul de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii politice în societate; Ø constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor respective, sub forma statelor naţionale; Ø are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi în cadrul unei frontiere, ca expresie a voinţei cetăţenilor; Ø este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin impozite; Ø are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de faptul că o comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizarea politică asigurată prin intermediul statului; Ø are, de regulă, caracter naţional cel puţin pentru epocile modernă şi contemporană, reprezentând organizarea politică a unei naţiuni. Funcţiile statului. Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se realizează prin anumite funcţii:

Ø legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv constituţia, prin care se reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi prin care sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle cetăţenilor. Functiile statului sunt: Ø organizatorică, care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi altor decizii adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale; Ø judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora; Ø economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-organizatoric prin care agenţii economici independenţi să-şi desfăşoare activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei activităţi eficiente; Ø socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia socială, să ducă o viaţă decentă prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.; Ø administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc.; Ø culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor prin instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învăţământ, cultură etc.; Ø funcţia de apărare a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite elemente (diversionişti, spioni, delapidatori, hoţi, crimă organizată etc.); Ø ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, biologic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare; Ø apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept; Ø

organizarea colaborării cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, ştiinţific etc.;

Ø

apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere între popoare.

11. Tipuri/forme de stat Procesul îndelungat de afirmare a statelor a generat diversetipuri si forme de stat. Istoria a consemnat, astfel, la poluri opuse, doua tipuri de stat: 1. de esenta dictatoriala (absolutista), care a aparut ca expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea vointei cetatenilor sau printr- 646h78g o presupusa legimitate de ordin divin; 2. de esenta democratica, care, indiferent de forma, constituie expresia vointei cetatenilor, materializata prin consimtamântul dat. Esenta statului, adica tipul de stat respectiv, se manifesta prin mai multe forme, în functie de conditiile concrete ale epocii si tarii respective. Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de stat si, în special, structura si functionarea organelor supreme de conducere. Rezulta ca indiferent de esenta statului, democratica s-au dictatoriala, forma de stat estedata de trei elemente: 1. forma de guvernamânt, care este un raport între organele de stat în procesul de constituire si exercitare a puterii. Formele de guvernamânt în statele lumii contemporane sunt: - monarhii constitutionale; republici parlamentare; republici prezidentiale Între esenta statului (democratica sau dictatoriala) si forma de guvernamânt exista în general o strânsa legatura; 2. structura statului, care reprezinta un raport între organele centrale si locale ale statului. Sub acest aspect se disting: a. state federative, care constituie o comunitate de state nesuverane, ce presupune un stat central cu competenta si personalitate distincte de cele ale statelor membre. In statele federale se întâlnesc, în paralel, organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii de drept ale statelor membre. b. confederatii de state suverane, în care statele membre îsi pastreaza suprematia si independenta în mod integral, competentele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul relatiilor internationale. Confederatia poate cunoaste si forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativa, seful de stat, organele diplomatice, armata, finantele, mentinându-se si structuri distincte reprezentate de parlamente si guverne separate; c.state national-unitare, în care puterea apartine grupurilor conducatoare, alese sau delegate ale întregii comunitati. Alaturi de natiunea hotarâtor majoritara, în aceste state pot fiinta si minoritati nationale, care se bucura de aceleasi drepturi politice, juridice si economice cu ale natiunii majoritare, necesare acestor minoritati, având calitatea de cetateni ai statului national. 3. Regimul politic, care reprezinta pentru unii politologi, un element al formei de stat, iar pentru altii, un element al sistemului politic.El constituie un element al formei de stat, element hotarâtor îndefinirea tipului de stat, deoarece regimul respectiv exprima un raport între organele de stat si cetateni. Daca organele de stat se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor, ca expresie a vointei lor, avem de a face cu un regim democratic si, invers, cu unul de factura dictatoriala.

12. Rolul statului in societatea comtemporana.Statul de drept. in gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privind domeniul acceptabil pentru intervenţia statului, fiecare oferind o concepţie diferită asupra bunurilor publice. in plus, fiecare societate are propria perspective asupra modului în care să definească rolul intervenţiei statului în societate. in mod ierarhic se poate stabili o scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat intervenţionist, stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia cu abordarea conservatoare, liberală şi radicală asupra statului. Statul de drept- statul în care argumentul principal este dreptul, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept este bazat pe valori: libertatea individului; egalitatea în drepturi. Trăsăturile dinstinctive ale statului de drept:  este fundamentat pe supremaţia legii – stabilirea actului suprem: Constituţia. Art. 7 al Constituţiei RM prevede „Constituţia RM este legea ei supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”  executarea şi respectarea legilor de către cetăţenii statului. Accesul liber la justiţie şi la relizarea judecăţii în numele legii.  Responsabilitatea cetăţenilor şi a statului  Separarea puterilor de stat, stabilirea relaţiilor de colaborare  Legea trebuie să marcheze o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei generale. Conform Art. 1 al 3 a Constituţiei RM „RM – stat democratic de drept, în caredemnitatea omului, drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi garantate.” 13.Conceptele contemporne si formele democratiei Democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, nu este identică cu guvernarea de către popor, se manifestă ca putere pentru popor. Democraţia liberală este privită ca o etapă în procesul de emancipare a omului, emancipării şi respectării drepturilor lui fundamentale. Cele mai evidente metode de manifestare a democraţiei într-un stat sunt: scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor, alegerile. Deosebim două tipuri de concepţii care vizează procesul democratic: concepţia colectivistăparticiparea maselor la conducerea statului; concepţia individualistă: conducerea poporului prin intermediul reprezentanţilor acestora.  

Democraţia identitară (democraţia socialistă)- dominarea unei voinţe de stat asupra voinţelor cetăţenilor, nu recunoaşte competivitatea intereselor şi valorilor. Se ignorează autonomia unor subiecţi aparte, este subminată libertatea alegerii şi autodeterminarea politică. Democraţia concurentă – cuprinde cîteva concepte : -

Concepţia tradiţional-liberală – îşi are originile în doctrina liberală. Primatul personalităţii asupra statului. Preferinţa democraţiei reprezentative celei directe. Elementele caracteristice democraţiei reprezentative sunt: constituţionalitatea, limitarea dominaţiei politice. Democraţiile liberale sunt pluraliste ( existenţa unei multitudini de interese care concurează între ele în vederea obţinerii puterii, totodată reprezentanţii acestor interese concurente se controlează reciproc şi, în acest sens, limitează puterea; această concurenţă duce spre atingerea şi menţinerea echilibrului social

-

Concepţia democraţiei elitiste – susţine ideea că deşi dominaţia politică este realizată de majoritatea societăţii, deciziile politice vor fi adoptate de minoritate: elita politică.

-

O alternativă a acestei concepţii este democraţia participativă, care admite participarea tuturor categoriilor de cetăţeni la viaţa politică a statului şi la adoptarea deciziilor de stat





Concepţia socialistă – recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice; poartă caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului; nu recunoaşte pluralismul, diversitatea ideologică a cetăţenilor. Identificarea conducerii statului cu poporul. „Democraţia informaţională”- formulată de savantul francez M. Rocar, apare ca reacţie la revoluţia informaţională care continuă clauza revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Democratia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub doua forme: democratie directa si democratie reprezentativa. In prima varianta, de democratie directa, toti cetatenii puteau participa la luarea hotararilor de interes public, fara a se folosi de reprezentanti alesi sau numiti. Acest sistem este practicabil doar in cadrul unor societati cu un numar restrans de membrii. Atena Antica a fost prima democratie din lume care s-a condus pe acest principiu. Societatile moderne, numeroase si complexe de astazi se ghideaza, insa, dupa principiul democratiei reprezentative. In acest tip de democratie reprezentativa, cetatenii aleg reprezentanti oficiali care iau hotarari politice, elaboreaza legi si administreaza programe spre binele public. Toate democratiile reprezentative sunt sisteme in care hotararile publice sunt luate conform opiniei majoritatii cetatenilor. 14.Aparitia si evolutia istorica a partidelor politice.Structura si functiile partidelor politice. Apariţia şi evoluţia: Originea structurilor social-politice organizate în cadrul societăţii se urmăreşte încă din Antichitate. Valoarea contemporană a acestor structuri este preluată în cursul sec XVIII-XIX şi îşi fac apariţia în cadrul Parlamentului, valoarea acestora este negată, în vederea menţinerii unităţii politice. Evoluţia noţiunii de „partid” se află în relaţie directă cu procesul de dezvoltare a parlamentarismului. Scopul partidelor politice este acapararea puterii politice. În acest sens derivă două definiţii ale partidului: partidul ca asociaţie în lupta pentru putere şi partidul ca structură ce vizează lupta parlamentarismului pentru putere şi influenţarea deciziilor politice, aflîndu-se în raport direct cu regimul democratic de stat. Printre cercetătorii fenomenului partidist se află: Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi Raymond Aron. 27. Structura: -

Primul nivel – electorii – nu sînt membri ai partidului, ideologic împărtăşesc aceeaşi poziţie.

-

Al doilea nivel – simpatizanţii, nu sînt membri ai partidului, însă spre deosebire de electori, participă la întrunirile de partid, contribuie periodic cu sume de bani şi sînt implicaţi ca resurse de informaţie.

-

Al treilea nivel – militanţii – contribuie la activitatea de partid: distribuie presa, participă la electorat, scriu declaraţii etc. Aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.

-

Al 4-lea nivel – conducerea – reprezintă membrii de partid şi interesele lor, determină strategiile şi tacticile de acţiune ale partidului. Fac parte din elita politică. 27. Funcţiile:

-

Funcţia politică – partidele politice aflate la conducere ocupă una dintre poziţiile esenţiale în luarea deciziilor politice, în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale: Parlament, Guvern şi în conducerea şi organizarea vieţii social-politice. Rolul paridelor aflate în opoziţie este: de a influenţa puterea, de a menţine informată opinia publică referitor la eventualele disfuncţii ale partidului aflat la conducere şi acţinile acestuia neconforme constituţionalităţii.

-

Organizarea şi conducerea partidului – menţinerea relaţiilor între structuri; formarea cadrelor pentru activitatea de partid

-

Teoretico-ideologică:  Elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriilor doctrine la realitatea social-istorică, la obiectivele şi sarcinile urmărite de partid.  Elaborarea programului politic: strategiilor şi planului de acţiune  Organizarea şi realizarea luptei politice orientate împotriva altor formaţiuni şi organizaţii politice.

-

Civică, formativ-educativă şi patriotică – care vizează membrii de partid şi simpatizanţii acestuia.

15.Tipologizarea partidelor politice  Clasificarea funcţie de gradul de organizare:  Partidele de cadre – partide de alegători, numărul de alegători depăşind cu mult numărul membrilor acestuia.  Partidele de masă - au un număr relativ crescut de membri şi rezultînd din acest fapt, deseori, îşi pot acoperi cheltuielile în mod individual din cotizaţiile membrilor. Deţin structură bine organizată.  Funcţie de funcţiile şi poziţia ocupată în cadrul sistemului politic  Partide de guvernămînt –constituie guvernul pe întreaga perioadă a alegerilor, poate coexista cu alte formaţiuni partidiste în cadrul unei alianţe.  Partide de opoziţie – formează opoziţia parlamentară, oferă prin programele lor o alternativă pentru viitoarele alegeri.  Conform indicilor cantitativi: partide mari şi mici Alte clasificări:  Partide ideologice  Personale  Istorice  De tendinţe  De interese

16.Partidele politice.Sistem de partid. Pluripartidism. Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de structurare, de funcţionare a partidelor politice din cadrul vieţii politice sociale. Noţiunea de sistem partidist este utilizată pentru prima oară în perioada interbelică şi presupunea numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică a statului (participă la conducere). Totodată noţiunea implică toate partidele existente în societate, indiferent de rolul şi statutul lor. Termenul dat poate fi utilizat în două direcţii: 1. sens larg care presupune totalitatea de partide politice din stat 2. sens îngust – se iau în consideraţie partidele importante Funcţie de statul în care se dezvoltă, sistemul de partide este inluenţat de o serie de factori:    

momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei natura regimului politic nivelul de organizare şi funcţionare a vieţii politice obiectivele şi sarcinile urmărite în plan economic, soacial, politic, în special cele ataşate la procesul de democratizare;  tradiţii istorico-naţionale. Actual, sistemul de partid este structurat şi evaluat funcţie de 2 criterii substanţiale: 1. numărul de partide (monopartidiste, bipartidiste, pluripartidiste) Monopartidismul- fundamentarea vieţii politice pe un singur partid politic. Există două situaţii în care în cadrul statului este format un singur partid politic:  Perioada istorică – în lupta antifeudală, burghezii s-au grupat într-un singur partid, liberal  Lupta pentru clauza naţională, pentru a asigura articularea de interese cît mai eficientă, dar şi o luciditate în viaţa politică. Monopartidismul poate fi atesta şi în perioade de criză. Acest sistem este caracteristic regimului fascist german şi italian, precum şi regimurilor comuniste din Europa de est Asia şi America Latină. Bipartidismul- existenţa şi funcţionalitatea a 2 partide – apare din necesitatea creării opoziţiei politice precum şi a alternanţei în organizarea şi conducerea societăţii. SUA: republican şi democrat, UK, Canada, Australia Noua Zeelandă. Există 2 varietăţi de sisteme bipartidiste: pure (integrale), în care partidele guvernează alternativ şi sisteme bipartidiste imperfecte (2 partide şi

1/2 datorat necesităţii partidului de conducere a unor membri ai unui partid ai puţin influent decît adversarul său; Germania, Australia, Austria) Pluripartidismul – apare în perioada interbelică, cunoaşte o dezvoltare eficientă în Occidentul european după cel de-al II război mond. 17.Conceptia politologica a liderismului-unitate organica a activitatii si relatiilor. Liderismul politic exprimă esenţa mecanismului real de realizare a politicii în societate, reprezintă unul dintre mecanismele integrării activităţii de grup, direcţionînd activităţile acestuia. Teorii cu privire la liderul politic: 1. Teoria caracteristicilor personale – determină persoane dotate cu anumite calităţi 2. Situaţională – aprecierea şi acceptarea de către societate a unui lider care este apt de a înţelege şi de a acţiona în vedrea ameliorării situaţiei. Articularea de interese a maselor şi a liderului politic. 3. acceptarea procesului politic prin prisma acţiunii liderului politic, identificarea fenomenului politic cu liderismul. Acceptarea liderismului ca element central al puterii. Problema liderismului este abordată din 2 aspecte:  General-teoretic (la nivel de concepţii, teze istorico-filosofice şi politologice)  Utilitar-practic (cercetări şi elaborarea recomandărilor practice). Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere între subiectul şi obiectul politic. Pentru liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei şi activismului politic al cetăţenilor. Liderismul politic este prezentat prin 3 aspecte primordiale:  Trăsăturile personale ale liderilor, calităţile: naturale, morale, profesionale  Instrumentele şi mecanismele de realizare a procesului politic: partidele politice, organele, aparatul birocratic, mijloacele de comunicare.  Situaţia cu care se confruntă liderul care poate fi ordinară sau extraordinară, de criză. 19.Tipologia liderismului politic 1. În conformitate cu mecanismul de realizare a influenţei asupra societăţii/ Max Weber:  tradiţional – caracteristic epocii preindustriale, puterea este moştenită ereditar.  raţional – legal-juridic, se produce în rezultatul competiţiei la alegeri, caracteristic epocii industriale şi postindustriale.  charismatic – credinţa în calităţile extraordinare ale liderului politic (cuvîntul „zeu” pr din greacă şi semnifică mila lui Dumnezeu) 2. Din perspectiva psihologică deosebim: lider ales, etalon, preferat, specialist. 3. Funcţie de modul în care liderul îşi exercită funţiile/politologul Kurt:  lider autoritar – conducerea strict marcată, bazată pe impunerea administrativă, egocentrismul liderului în luarea deciziilor  democratic (colegial) – participării altor subiecţi la procesul politic, decizii colective  liberal – este încurajată acţiunea societăţii şi a mai multor figuri politice,

4. Funcţie de trăsăturile personale deosebim:  Lider-stegar – îşi realizează programul politic, stabiesc scopul şi merg spre realizarea acestuia: Lenin, Marx;  lider-servitor – se orientează la adepţii lui, le exprimă interesele: R. Reagan, H. Kohl  lider- negustor - „vinde” alegătorilor programul politic în schimbul voturilor  lider pompier – reacţionează prompt la situaţiile de criză ale societăţii, se află în permanenţă dinamică. În perioade de criză sau tranziţie, liderul politic este perceput ca factor de stabilitate, de armonizare a intereselor, iniţiatori ai transformărilor ei personifică cursul politic, conferă dimensiune aplicativă strategiei dezvoltării societăţii.

19.Liderul si masele Una din problemele cele. mai importante ale activităţii politice este problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată - pături sociale, clase, popor, naţiune. Într-un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să fie armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere, comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care sunt problemele, ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre bine situaţia,. Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează productiv, constructiv. Contactul permanent al liderului cu masele permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile acestora, interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate. În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţii diametral opuse una alteia. Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându-le cu promisiuni, iar de fapt ignorându-le interesele vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca un mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice. A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în consideraţie (calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor, de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi; într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele, maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderul merge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul se manifestă într-adevăr ca slugă. Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egală inacceptabile în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practică socială. Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Mai întâi de toate, prin politica justă, corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoi vitale ale maselor, prin calităţile sale pozitive personale; în al doilea rând, liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai multe aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul, atitudinea faţă de familie şi multe altele, care luate împreună constituie „image-ul” lui. Cu cât este mai înaltă proba, adică acel „image" (imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspect el influenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi, în genere, asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi neglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.

20.Doctrinele politice.Diversitatea, esenta lor Doctrina politică democrat-creştină Doctrina democrat creştină reprezintă concepţia privind organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii prin îmbinarea valorilor şi normelor religiei creştine cu principiile şi valorile democratice. Elaborată sub influenţa doctrinei sociale a bisericii, se caracterizează prin ataşamentul faţă de structurile şi valorile tradiţionale îmbinate cu idei religioase şi este folosită de partidele democrat-creştine, de nuanţă catolică, protestantă sau ortodoxă, pentru abordarea şi soluţionarea problemelor proprii societăţilor în care ele acţionează şi a celor generale, specifice epocii contemporane. Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine, însoţind politicul de-a lungul evoluţiei sale istorice. Ca doctrină politică, conservatorismul apare în aceeaşi perioadă cu revoluţiile burgheze, ca o reacţie la principiile doctrinei liberale, în general, şi ale revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, în lucrarea "Reflecţii asupra revoluţiei franceze", apărută în anul 1790, se pronunţa pentru apărarea ordinii sociale, a ideilor şi instituţiilor tradiţionale, împotriva înnoirilor şi schimbărilor afirmate de revoluţionarii francezi şi de doctrinarii liberali, care au inspirat revoluţia franceză, inspirându-se totodată de la ea. Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiţionale. Apariţia şi dezvoltarea doctrinei liberale este legată de înfăptuirea revoluţiilor burgheze şi de perioadele care au urmat, respectiv de epocile modernă şi contemporană. Liberalismul a apărut ca o alternativă de gândire politică la vechea organizare politică bazată pe monarhia absolutistă, pronunţându-se pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor în stat, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernământ (monarhie constituţională, republicană). Esenţa liberalismului (care îi individualizează în raport de alte doctrine politice) constă în promovarea unor schimbări care să ţină cont de condiţiile istorice nou apărute şi, mai ales, de libertatea economică şi politică a individului în relaţia cu statul care, nu numai că nu trebuie să intervină în viaţa social-economică, dar trebuie să şi garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de întreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private. În evoluţia sa, doctrina liberală a cunoscut mai multe variante în strânsă legătură cu dezvoltarea socială. Doctrina social-democrată

Social-democraţia reprezintă doctrina politică privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii, având la bază principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale promovării

intereselor producătorilor de valori materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale a categoriilor cetăţenilor defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor sociale avute, îndeosebi a monopolurilor. Geneza doctrinei politice social-democratice are la bază, pe de o parte, ideile socialiştilor utopici, iar pe de altă parte, ideile marxiste din a doua jumătate a secolului trecut. Ideile socialismului utopic au apărut o dată cu manifestarea relaţiilor de producţie capitaliste care, deşi marcau un element de progres pe calea dezvoltării societăţii, generau, totuşi, în mod inevitabil, şi inegalităţi sociale. Ca o reacţie la această realitate, apar în domeniul gândirii social-politice idei egalitariste cunoscute sub numele de socialismul utopic. Termenul de "utopic" s-a impus, mai ales, de la titlul lucrării lui Thomas Morus, "Utopia", cuvând provenit din limba greacă, însemnând ceva "fără loc", "nicăieri", adică ceva care nu poate să existe în realitate. De aceea, în limbajul obişnuit, termenul "utopic" inseamnă irealizabil, iar în legătură cu ideile social-politice promovate de socialismul utopic ele se referă la o construcţie imaginară, himerică, a unei societăţi viitoare. Tehnocraţia reprezintă o doctrină politică, o teorie care preconizează o organizare şi conducere a societăţii pe baze raţionale, ştiinţifice, având în mod deosebit în atenţie ramurile productive. Tehnocraţia, ca teorie şi denumire, a fost introdusă în circuitul ideilor politice la începutul perioadei interbelice, de către politologul William Henry Smith şi transformată în doctrină politică de J. Burnham, prin lucrarea apărută în 1940, intitulată "The Managerial Revolution", prin care acredita ideea că revoluţia managerială constituie o alternativă la societatea capitalistă şi cea socialistă, puterea revenind managerilor, organizatorilor care să urmărească dezvoltarea socială pe criterii de eficienţă. Doctrina politică fascistă Doctrina politică fascistă are la bază ideologia fascistă, cu elementele sale principale ca: rasismul, şovinismul, antisemitismul, exaltarea misticismului, mitul conducătorului, elitismul, teoria spaţiului vital, cultul violenţei, iraţionalismul etc. Doctrina politică fascistă privind organizarea şi conducerea societăţii se călăuzeşte după principiul instaurării puterii politice prin orice mijloace, mai ales, pe calea forţei, prin subordonarea totală a individului autorităţii statale, nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, înlocuirea statului de drept cu statul poliţienesc, prin suprimarea pluralismului politic, menţinându-se un singur partid - cel fascist care, de regulă, se confundă cu statul. Doctrina politică comunistă marxist-leninistă Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste, ai cărei fondatori au fost Marx, Engels şi Lenin. Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate, cea socialistă, ca primă fază a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluţiei socialiste menite să ducă la schimbări radicale atât în domeniul politic prin instaurarea dictaturii proletariatului, cât şi în domeniul economic, prin înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea comună, socialistă, asupra mijloacelor de producţie.

Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă, priveşte organizarea şi conducerea societăţii prin dictatura proletariatului care, după afirmaţia lui Lenin, se manifestă în cadrul şi în afara legii, pe baza acţiunii unui singur partid - partidul comunist. Dictatura proletariatului reprezintă, în concepţia fondatorilor acestei doctrine, o formă superioară de organizare şi conducere politică a societăţii, deoarece ar reprezenta o dictatură a majorităţii exploatate împotriva minorităţii exploatatoare. .Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice. Spre deosebire de laissefaire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenția regulatorie a statului pentru garantarea piețelor funcționale. În România neoliberalismul a avut ca teoreticieni pe Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu și pe Mihail Manoilescu. Principiile de bază ale acestui curent erau: dezvoltarea industriei, proces de care depindeau modernizarea sociatății și consolidarea independenței naționale; susținerea intereselor burgheziei naționale; libertatea pătrunderii capitalului străin prin promovarea politicii prin noi înșine; și un regim parlamentar bazat pe votul universal. 21.Suveranitatea si independenta. Statul natiune-semnificatii politice.  Suveranitatea- reprezintă autoritatea supremă prin care se distinge statul. Implică competenţa organelor de conducere exclusiv asupra teritoriului său naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. În acest sens, suveranitatea are 2 aspecte: 1. Aspectul intern – constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra teritoriului şi asupra populaţiei respective, exercitarea controlului autorităţilor publice în cadrul frontierelor statului 2. Aspectul extern – presupune independenţa statului în raport cu alte state. În plan extern suveranitatea se manifestă astfel încît statului să nu-i fie impuse limite ale suveranităţii propriu-zise şi totodată să nu fie lezat principiul suveranităţii în raport cu alte state. Trăsături ale suveranităţii: Exclusivitatea – teritoriul unui stat poate fi supus doar unei singure suveranităţi depline Originalitatea şi caracterul plenar- suveranitatea aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită extern; Indivizibilitatea- nu poate fi fragmentată, atributele ei nu pot aparţine în acelaşi timp mai multor titulari Inalienabilitatea- imposibilitatea de a o abandona, ceda sau împrumuta altor state sau organisme internaţionale. INDEPENDÉNȚĂ s. f. 1. Situație a unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate națională; stare de neatârnare și drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state și a principiilor dreptului internațional) problemele sale interne și externe, fără amestec din afară; autonomie.Ea impune fiecarui stat sa tine cont de interesele cetatenilor, are ca idee constituirea unui stat mondial.

22.Ideologia politica, diversitatea diferentelor, caracteristici Ideologia politică ţine de dimensiunea mobilizatoare şi simplificată la maximum a unor idei politice sau sisteme de gîndire, astfel încît ea să se poată transforma în opinii sociale acceptate de un grup de indivizi care încearcă să-şi dea o identitate politicăConservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacție la liberalism.Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.Principalele elemente ale gândirii conservatoare sunt: 1. Omul ca ființă eminamente religioasă, întruchipare a rațiunii, a instinctului și a emoției, iar religia - element fundamental al societății civile.  2. Comunitatea ca element teleologic anterior individului.  3. Drepturile ca urmare firească a obligațiilor individuale.  4. Răul considerat înrădăcinat în ființa umană și nu în instituțiile statale.  5. Inegalitatea umană (nu și din punct de vedere moral, însă) ca urmare a organizării sociale complexe. Liberalismul (din franceză: libéralisme) este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi.[1] Liberali îmbrățișează o gamă largă de opinii, în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă.[2][3][4][5][6] Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală, creativitatea individuală, responsabilitatea și independența personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea în fața legii. Liberalismul este definit prin 4 concepte de bază: 

libertatea individuală  proprietatea privată  responsabilitatea individuală  egalitatea în fața legii Socialismul. Deşi se declară adepţi ai egalităţii şi raţionalităţii, socialiştii nu consideră necesară argumentarea caracterului natural al acestor calităţi. Pentru socialişti, trăsătura cea mai importantă a naturii umane este sociabilitatea naturală a individului. Ei consideră că oamenii se angajează imediat în activităţi sociale atunci când li se oferă ocazia. 

Creştin-democraţia este o formă europeană de mişcare politică, găsită în politicele postrăzboi şi reprezentată de partidele creştin-democrate din Italia, Germania şi a IV-a Republică Franceză. Aceste partide sunt mai degrabă adeptele unui liberalism social moderat, unei economii mixte, existenţei bunăstării sociale minime

23.Cultura politica, valorile si dimensiunile Cultura politică este un element importat al conştiinţei sociale, care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a majorităţii cetăţenilor. Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul politic în genere, ea însăşi contribuie la modernizarea şi perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale (personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială), scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică dezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor sociale, de regulă de perfecţionare a lor. Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi randamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, ele depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului politic şi a formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul societăţii respective; gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului ei; tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât cele istorice, cât şi cele contemporane, inclusiv, particularităţile dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date. Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică o serie de dimensiuni proprii: Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele, informaţiile, datele despre sistemul politic, procesele politice şi faptele politice; Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile, sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare, colaborare, indiferenţă sau pasivitate; Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli, norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului; Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice, evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui anumit criteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui, se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensul activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea acţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.

24. Conflictul politic, diversitatea si esenta Termenul de conflict provine de la latinescul „conflictus” şi desemnează confruntare. Pentru prima dată termenul de „conflict” este utilizat de germanul G. Zimmeli, la începutul sec. XX. Laice Kizer defineşte conflictul ca lupta pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi acces la bunuri materiale, părţile aflate în conflict au drept scop lichidarea sau provocarea unor prejudecăţi părţii rivale. Tipologia conflictelor politice: 1. Funcţie de factorii (cauzele) provocanţi:  Generate de cauze obiective – drept factori obiectivi pot fi calificaţi starea, particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului social global, conflictele pot apărea în rezultatul inegalităţii sociale sau în urma realizării anumitor transformări în societate, care vin în discordanţă cu interesele unui anumit grup social  Generate de cauze subiective – drept astfel de cauze pot fi catalogate cauzele de ordin psihologic. 2. Funcţie de criteriul de timp distingem conflicte permanente şi temporare 3. Funcţie de rangul (nivelul) conflictului şi calitatea subiecţilor participanţi la acesta distingem:  Interstatale – subiectele: statele şi coaliţiile statale  Intrastatale – subiecte pot fi ramurile puterii: preşedinţia, guvernul, legislativul, partidele politice  Regionale – subiectele: forţele politice locale  Locale: interiorul administraţiei locale Relaţiile dezvoltate în cadrul sferei politice pot fi de 2 tipuri:  Relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor în cadrul puterii  Relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea acesteia grupurilor de interese, relaţii de realizare a puterii politice, relaţii de determinare a strategiilor, priorităţilor, direcţiilor şi mijloacelor de realizare a puterii Conflictul politic poate fi definit ca confruntarea, rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor şi valorilor lor. Trăsăturile specifice ale conflictului politic:  Reprezintă rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor, concepţiilor politice  Interacţiunea dintre subiecţii politici vizează interesele majorităţii cetăţenilor şi implică eventuala dezvoltare a puterii de stat  Obiectul conflictelor politice este puterea politică/de stat, statutul juridic  Au formă organizată, instituţională, condiţionată de existenţa normelor politice  Monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrîngerii Funcţiile conflictelor politice în viaţa socială: 1. atitudinea negativă, conform căreia conflictele sociale duc la tulburări ale societăţii şi dereglează dezvoltarea normală a acesteia 2. tratează conflictul ca o componentă normală a procesului politic şi social, necesar relaţiilor sociale. Conform opiniei lui Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui la consolidarea acetuia, la restabilirea unităţii sale, considerînd că rezolvarea

contradicţiilor constituie funcţia obiectivă a conflictelor. Astfel, conflictele sunt privite ca procese-impuls, care evită stagnarea. O poziţie importantă în negocierea şi soluţionarea conflictelor interne ocupă normele politice şi juridice ale statului. În calitate de măsuri de reglementare ale conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale, tragerea la răspundere a vinovaţilor, fortificarea ordinii publice, înăbuşirea eficientă şi operativă a acţiunilor violente, separarea părţilor divergente, stabilirea stării de urgenţă, crearea zonelor de securitate. Există 3 tipuri de acorduri care ar putea ameliora situaţia de conflict: 1. înţelegerea – rezultatul coincidenţei părerilor părţilor 2. înţelegerea în confomitate cu voinţa legitimă şi morală, autoritatea unei forţe exogene 3. înţelegerea impusă de una din părţile participante la conflict.      

Tehnologii de soluţionare a conflictelor politice: Factorul instituţional – existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultaţiilor, tratativelor, căutărilor de decizii reciproc avantajoase Factorul consensual – existenţa acordului între părţile conflictuale Factorul cumulativităţii – vizează gradul de complexitate al conflictului şi dimensiunile sale, cu cît valoarea şi dimensiunile conflictului sunt mai ignorabile, cu atît el este mai uşor de aplanat. Factorul experienţei istorice - existenţa unei experienţe, a unor modele de soluţionare a unor conflicte similare după natură şi concept, rolul unor personalităţi respectabile poate fi definitv. Factorul echilibrului – presupune faptul că cu cît părţile conflictuale sunt mai apropiate ca statut, ele vor căuta calea de soluţionare care avantajează în modul cel mai proxim ambele părţi. Factorul psihologic – natura soluţionării conflictului depinde de personalitatea care dispune de puterea decizională în timpul conflictului.

25.Conflicte geopolitice. Divergente si conflicte geopolitice in spatiul UE si CSI. Unul dintre conceptele identitare ale geopoliticii îl constituie conflictualitatea sau, altfel spus, acolo unde există conflict există obiect de analiză geopolitică. Conflictualitatea, în toate formele sale, exprimă starea de fapt a sistemului geopolitic mondial, echilibrele şi dezechilibrele sale, simetria şi asimetria sa. Din punct de vedere geopolitic, conflictul, esenţa acestei ştiinţe în fapt, comportă câteva caracteristici clare: poziţie pe harta lumii, cauze, actorii geopolitici implicaţi, motivaţia protagoniştilor, contextul geopolitic, configuraţia teritorială şi consecinţele acestuia asupra distribuţiei în spaţiu a anumitor elemente, ideologia sau teoria geopolitică care-l legitimează din punct de vedere ştiinţific et Din punct de vedere geopolitic, lumea prezinta aspectul unui haos imens: pe de o parte o inmultire a uniunilor economice regionale (UE , Acordul Liber Schimb Nord-American , APEC), pe de alta parte, o renastere a miscarilor nationaliste, o crestere a celor intregite, state divizate, minoritati care isi cer independenta. Cea mai mare parte a conflictelor de la sfirsitul acestui secol (Algeria, Albania, Bosnia, Cecenia, Kurdistan, Afganistan etc) sunt conflicte interne, in interioriul statelor care opun o putere centrala unui segment al propriei populatii. La granita dintre mileniile al 2-lea si al 3-lea omenirea a fost, si este in continuare confruntata cu multe probleme geopolitice :  Prabusirea comunismului in Europa Centrala si de Est, si, ca una dintre consecinte, dezmembrarea Uniunii Sovietice, a Iugoslaviei si Cehoslovaciei si aparitia a 22 de noi state pe harta lumii; Razboiul din Cecenia: aceasta mica republica autonoma din Federatia Rusa, in conditiile destramarii Uniunii Sovietice, si-a proclamat unilateral independenta in anul 1991. Nerecunoasterea acesteia de catre Federatia Rusa a dus la declansarea unui conflict armat, soldat cu mari pagube umane si materiale; conflictul este inca nesolutionat.  Existenta unei lumi unipolare (cu o singura superputere, S.U.A., intrucat Rusia - mostenitoarea Uniunii Sovietice - a pierdut acest rang), dar cu tendinta de a deveni multipolara, manifestanduse noi 'actori' pe scena mondiala, precum Uniunea Europeana in ansamblu si Germania in particular, China, Japonia s.a., dar si Rusia, care revine;  Translatarea sferei de interes, atat geopolitic cat si geostrategic, cat si economic, din 'Zona Atlanticului' (in principal Europa Occidentala si S.U.A., dar si celelalte tari americane, plus cele africane) catre 'Zona Asia-Pacific' (China, Japonia, Indonezia, Australia, 'tigrii' si 'leii' asiatici etc.);  Conflictele si crizele, greu de gestionat, care afecteaza si influenteaza nu numai arealele in care

se produc, ci regiuni intinse. Acestea sunt , in special datorate problemelor legate e geografia statelor: existenta unor popoare fara stat (kurd, palestinian etc.), State nerecunoscute de alte tari (Macedonia de Grecia, Ciprul 'turcesc' de aproape toate statele lumii), granite fixate artificial (multe din fostele colonii) sau granite in disputa, state divizate (Coreea etc.). Sau legate de natiune si minoritati (nationale, religioase, culturale) ridica adesea probleme. Orice comunitate ajunsa la rang de natiune solicita drepturi politice, economice, sociale, etc. acestea pot naste miscari nationale. Principiul ca toate natiunile au dreptul la o patrie sau la un tinut poate naste revendicari istorice sau nationale ca in Kosovo. Nationalismul poate sa fie: de stat (prin care s-au inchegat state nationlale ca Franta, Marea Britanie), de unificare (unirea unor tari de aceeasi nationalitate), antistatal (kurzii din Turcia sau Irak), separatist (Croatia, Slovenia etc.), pan-nationalism (pan-slav, pan-arab, pan-african) etc. 26.Conflicte din RM Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă RM este cel transnistrean. Ea are trasee adânci în istorie, și multe polemici în afacerile externe ale țării. RM nu a putut fi total independent și suveran, deoarece nu are acces la mare. Relațiile politice și economice, în raport cu vecinii noștri sunt subliniat. Un alt aspect vulnerabil este identitatea limbii și identității naționale. Limba de stat este moldovenească, deși istoria spune că e român. Același lucru este cu identitatea națională, aceasta variază între română și moldovenească, în funcție de orientarea politică a fiecărui cetățean. Portul Giurgiulești este, de asemenea, un punct slab, pentru că Ucraina susține că RM are o influență ecologic rău pe el. O altă problemă este faptul că noi nu sunt garantate energetic. De asemenea, la granița cu România nu este configurat de orice document oficial, astfel încât, practic, există două state românești, și nu două țări diferite. 27.Elitele politice, caracteristica lor. Diversitatea. În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului), în ţările democratice pot fi reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1) elită democratică stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului); 2) elită pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului); 3) elita puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului); 4) elite dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). În societatea contemporană există şi funcţionează mai multe tipuri de elite în funcţie de sfera de activitate (politice, economice, ideologice sau informaţionale, ştiinţifică, culturale, militare ), care menţin relaţii de independenţa, cât şi interdependenţa. elita politică numită şi elita politico-administrativă participă nemijlocit la exercitarea puterii politice. elita economică înfăptuieşte dominaţia economică şi realizează puterea economică în societate. Elita ideologică (informaţională) include în componenţa sa pe reprezentanţii aşa-zisului “front ideologic” – pe coordonatorii şi fruntaşii ştiinţelor socioumane, ai învăţămîntului, massmedia etc., care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor conceptuale şi valorice, ideilor şi convingerilor oamenilor. elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai talentată şi înzestrată parte a intelectualităţii, iar rolul şi funcţia acestui tip de elită sînt determinate de nivelul influenţei reprezentanţilor ei asupra procesului dezvoltării ştiinţei, tehnicii, asupra progresului tehnico-

ştiinţific şi social-economic al societăţii. Elita culturală (intelectuală sau spirituală), la rîndul său, include pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei, literaturii, învăţămîntului, precum şi pe alţi reprezentanţi ai intelectualităţii creatoare. Rolul acestei elite este determinat de caracterul şi de nivelul influenţei asupra sferei spirituale a societăţii, asupra întregii dimensiuni normative şi valorice, asupra potenţialului moral al comunităţii umane. Cît despre elita militară, acest tip de elită este analizat de unii cercetători ca grup de sine stătător, iar alţii îl raportează la elita politică graţie rolului elitei militare în realizarea puterii politice sau în exercitarea influenţei şi presiunii politice şi economice într-o societate sau alta. Sociologul francez Guy Rocher, definind elita ca ansamblu al persoanelor şi grupurilor, ca o consecinţă a puterii pe care o deţin sau a influenţei pe care o exercită, delimitează următoarele tipuri de elite: elite tradiţionale, economice, tehnocratice, charismatice, ideologice şi simbolice. Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în dependenţă de volumul de putere se evidenţiază elita politică superioară, de mijloc şi administrativă (birocratică); 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere – elita politică guvernantă, neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie (contrelită); 3) după nivelul componenţei – elita politică superioară (naţională), de mijloc (regională), locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor – elita politică profesională, demografică, etnică, religioasă; 5) în dependenţă de calităţile personale – elita politică charismatică, oligarhică, profesională, aristocratică; 6) după caracterul manifestării – elita politică democratică, liberală, autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării – elita politică “de sînge”, instituţională, deschisă, închisă; 8) după rezultatele (eficacitatea) activităţii – elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită, antielită. După criteriul volumului funcţiilor de putere deosebim: elită politica superioară (lideri politici cu posturi înalte în sistemul instituţiilor puterii legislative, executive şi judecătoreşti), de mijloc (persoane cu funcţii elective: deputaţi, senatori, parlamentari, guvernatori, perfecţi, primari, lideri de partide), administrativă (birocratică, funcţionarii cu poziţii înalte în ministere, departamente). 28. Conceptul de elitism politic , evolutie, esente. Elitismul (din franceză élitisme) este teorie care susține rolul determinant al elitelor în mișcarea istorică și în conducerea societății.[1] Elitismul nu este în nici un caz o formă de snobism ori de discriminare, așa cum s-a considerat deseori, ci este o formă de recunoaștere a adevăratelor valori. Elitismul este singura cale de a asigura o dezvoltare ascendentă, o stabilitate și o forță unei societăți. Elitismul înseamnă și recunoașterea unui adevăr simplu: cei care depășesc media sunt singurii capabili să ajute cu adevărat întreaga societate de la vârf și până la bază. Elitismul mai poate fi descris, însă, și ca un proces social profund, care afectează viața publică. Este vorba de modul în care se creează și se menține în mod nemijlocit clasa intelectuală. În timp ce ideologia și ideile elitismului afectează viața publică la nivel de vârf, procesele sociale care îl sprijină subteran se referă la modul în care intelectualii și urmașii lor au acces la educație și la o șansă neegală de a înainta în societate, în general..

29.Societatea civila , esenta si evolutia conceptului Prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni (făcând abstracţie de implicarea pe care o pot avea unii în problemele puterii), a tuturor agenţilor şi organizaţiilor economice, a tuturor organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie, a mijloacelor de informare neangajate politic etc., cu caracter apolitic, care desfăşoară, în cadrul societăţii, multiple activităţi. Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi ferme, inclusiv a constituţiei, menite să le prevadă şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoririle pe care să le exercite fără oprelişti din partea societăţii politice precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare şi instruire etc. Schimbările produse în urma revoluţiilor şi a altor evenimente care au avut loc în ultimele decenii ale secolului XX în ţările din Europa centrală şi de Est, printre care şi România, au condus la înlăturarea regimurilor totalitare, la statornicirea pluralismului politic, a orientării spre economia de piaţă, vizând, în cele din urmă, aşezarea întregului sistem socio-politic pe principiile statului de drept, ale unei democraţii autentice. Toate aceste elemente pot să-şi găsească o reală înfăptuire numai în condiţiile afirmării şi maturizării societăţii civile. Pentru ţara noastră, unde dictatura a afectat mai mult societatea civilă, procesul de refacere a acestei societăţi decurge mai anevoios. De aceea, societatea civilă din România trebuie să se maturizeze, pentru ca principiile democraţiei să fie susţinute ferm de către acesta. În perioada de timp care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, asistăm, în ţara noastră, la o remarcabilă proliferare de grupări, organizaţii, fronturi, ligi, sindicate, asociaţii patronale etc., care pot fi considerate nuclee ale societăţii civile. În acelaşi timp, au apărut numeroase ziare şi reviste independente, un număr mare de cluburi de discuţii, care dau imaginea procesului de închegare a societăţii civile. Se poate conchide că, în ţara noastră, în urma revoluţiei române din decembrie 1989, s-a realizat un cadru favorabil de afirmare atât a societăţii politice cât şi a celei civile, a cărei fundamentare îşi găseşte expresia în însăşi constituţia adoptată în 1991.

30. Tipologia de culturi politice Cultura politică poate fi definită ca totalitatea cunoştinţelor, implicit şi explicit politice, care sunt legate de organizarea şi conducerea politică. Prin urmare, cultura politică indică gradul de cunoaştere şi creativitate în domeniul organizării şi conducerii politice a societăţii1. Cultura politică exprimă cunoştinţele şi deprinderile privind funcţionarea sistemului politic, sentimentele pro şi contra faţă de acesta şi judecăţi de valoare privind sistemul Pentru prima dată, noţiunea de „cultură politică” a fost introdusă de germanul Gerner, în sec. XVIII. Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale: personalitate, grup social, pătură socială, clasă, în activitatea social-politică, scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cetăţeanul este subiectul culturii politice. Cultura politică poate fi concepută ca: parte componentă a culturii şi civilizaţiei dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic şi a vieţii politice în ansamblu. Prin noţiunea de cultură politică înţelegem totalitateacunoştinţelor, valorilor, normelor, idealurilor, experienţei şi modalităţilor de gîndire de natură politică, care alimenteză şi asistă funcţionarea sistemului politic.

1. 2.

3. 4.

Dimesiunile culturii politice: Dimensiunea cognitivă – include informaţiile, cunoştinţele, datele despre viaţa politică Dimensiunea social-psihologică – include emoţiile, sentimentele care vizează existenţa şi funcţionarea politicului. Se pot manifesta ca: simpatie/antipatie; conlucrare,colaborare/pasivitate, indiferenţă Dimensiunea normativă – reguli, norme care reglementeză activitatea politicului Dimensiunea axiologică – valorile politice, importante în determinarea strategiilor de acţiune.

Tipologia culturii politice: Cercetătorii G.Almond şi C. Verba, disting 3 tipuri de cultură politică (primele 3): 1. Cultura politică parohială/provincială sau locală – caracteristic unei zone restrînse: statului, etniei, regiunii, instituţiile de bază fiind: primăria, şcoala, biserica. Nu există o constientizare a sistemului politic în întregime. Caracteristici: indiferenţa faţă de politică, implicarea bisericii, incompetenţă şi inactivitate politică. 2. Cultura politică de supunere – corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Oamenii sunt conştienţi de sistemul politic, atitudine pasivă, dezinteresată. Se manifestă în sistemele totalitare. 3. Cultura politică participativă – cetăţeni instruiţi, iniţiaţi politic 4. Cultura civilă – sinteza culturii de supunere şi participative, creînd condiţii dezvoltării democratice

31.Solutionarea conflictelor O poziţie importantă în negocierea şi soluţionarea conflictelor interne ocupă normele politice şi juridice ale statului. În calitate de măsuri de reglementare ale conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale, tragerea la răspundere a vinovaţilor, fortificarea ordinii publice, înăbuşirea eficientă şi operativă a acţiunilor violente, separarea părţilor divergente, stabilirea stării de urgenţă, crearea zonelor de securitate. Există 3 tipuri de acorduri care ar putea ameliora situaţia de conflict: 1. înţelegerea – rezultatul coincidenţei părerilor părţilor 2. înţelegerea în confomitate cu voinţa legitimă şi morală, autoritatea unei forţe exogene 3. înţelegerea impusă de una din părţile participante la conflict. Tehnologii de soluţionare a conflictelor politice: Factorul instituţional – existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultaţiilor, tratativelor, căutărilor de decizii reciproc avantajoase  Factorul consensual – existenţa acordului între părţile conflictuale  Factorul cumulativităţii – vizează gradul de complexitate al conflictului şi dimensiunile sale, cu cît valoarea şi dimensiunile conflictului sunt mai ignorabile, cu atît el este mai uşor de aplanat.  Factorul experienţei istorice - existenţa unei experienţe, a unor modele de soluţionare a unor conflicte similare după natură şi concept, rolul unor personalităţi respectabile poate fi definitv.  Factorul echilibrului – presupune faptul că cu cît părţile conflictuale sunt mai apropiate ca statut, ele vor căuta calea de soluţionare care avantajează în modul cel mai proxim ambele părţi.  Factorul psihologic – natura soluţionării conflictului depinde de personalitatea care dispune de puterea decizională în timpul conflictului. 32. Alegerile reprezintă un element important al vieţii politice, la nivel naţional şi local, dar şi la nivel comunitar, aşa cum o demonstrează de câteva decenii viaţa politică europeană. În urma alegerilor se creează o nouă configuraţie a ansamblului instituţional politic, fapt ce reprezintă un test pentru calitatea democraţiei politice deoarece acesta constituie o formă esenţială de participare şi implicare conştientă a cetăţenilor în mersul societăţii. Alegerile sunt o competiţie pentru funcţii publice, bazată pe exprimarea formală (prin vot) de către populaţie a preferinţelor. Aceste opinii individuale sunt apoi combinate într-o decizie colectivă pe baza cărora candidaţii câştigă. Procedura implică existenţa unui drept de a alege şi a altuia de a fi ales, adică implică existenţa drepturilor electorale. În ceea ce priveşte cazul României, o parte din aceste drepturi sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar cea mai mare parte în Legea electorală. În cazul celei din urmă, vom mai identifica dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori, dreptul de a contesta candidaturile etc. 

33 Actorii electorali’ Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate. Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să stea la baza adunărilor deliberative. În secolul al XVIII-lea, Parlamentul britanic – profitând de slăbiciunea unor monarhi – a impus ca model de guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru prima dată responsabilitatea guvernului faţă de adunarea deliberativă. Create la origine cu misiunea unică de a consimţi asupra stabilirii unor impozite, parlamentele au ajuns cu timpul să controleze nu numai modul în care erau utilizate fondurile statului, dar şi întreaga activitate guvernamentală. Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică, formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau camere, fiecare dintre acestea fiind compusă dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori) şi dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin importantă. Fiind ales direct de către cetăţeni prin vot, parlamentul reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului. Aleşii sunt, în marea lor majoritate, oameni de partid, propuşi de partide pentru a le reprezenta în adunarea legislativă, ceea ce înseamnă că între membrii parlamentului şi formaţiunile politice din care provin se stabilesc mai multe tipuri de relaţii: – dominaţia aleşilor asupra partidului din care provin; – echilibrul relativ între parlamentari şi partidele lor; – dominaţia partidului asupra reprezentantului său în parlament. Tipul de partid din care provin parlamentarii, forţa lui pe scena politică determină situaţia concretă. Prin urmare, deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ. Aceasta înseamnă că nu pot acţiona decât într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, dar ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. 34. Alegerile din Republica Moldova au loc la fiecare patru ani și sunt de două tipuri: locale și generale. Participă 2,5 milioane de cetățeni cu drept de vot. Nu votează însă cetățenii din stânga Nistrului. În alegerile generale (sau parlamentare) sunt aleși cei 101 membrii ai Parlamentului. Parlamentul Republicii Moldova este ales pentru patru ani prin vot proporțional, pe liste. La rândul său, Parlamentul alege președintele. În alegerile locale, electoratul este chemat la urne să-și aleagă primarii, în număr de aproape 900, tot atâtea consilii locale și cele 32 de consilii raionale și două municipale, Chișinău și Bălți. Candidații care nu obțin majoritatea participă la un al doilea tur de scrutin, desfășurat la două

săptămâni după data desfășurării primului tur. Pentru validarea alegerilor este necesară participarea a cel puțin 25% din alegători. 35. Modernizarea politica Procesul de modernizare politică are ca punct de reper socităţile avansate: industriale şi postindustriale. El vizează un spectru larg de probleme sociale: lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale, intensificarea comunicării culturale a societăţilor, urbanizarea, perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional) şi politic, răspîndirea inovaţiilor tehnico-stiinţifice. Etimologic, cuvîntul modern provine de la latinescul „modernus”, care în traducere semnifică „nu de mult, cu puţin înainte”, iar substantivul „modus” are valoarea de ordine, măsură. Modernizarea politică este procesul schimbărilor structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care au loc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. Termenul de modernizare mai poate fi definit ca totalitatea proceselor de creare, dezvoltare şi răspîndire a instituţiilor, structurilor politice contemporane. Modernizarea politică reprezintă conştientizarea necesităţii acţiunilor care ar permite organizarea sistemului politic conform unor standarde contemporane, performante, avansate. Mecanisme ale realizării modernizării politice: Crearea unei structuri politice clar diferenţiate, cu grad înalt de specializare, conform criteriului instituţional-funcţional.  Stat ce posedă o reală suveranitate  Crearea statului de drept, stabilirea şi întreţinerea efectivă a relaţiilor dintre sfera politică şi societatea civilă, stabilirea unui control de stat în limitele realului, bazate pe constituţionalitate.  Sporirea numărului cetăţenilor cu drepturi politice şi sociale, accesibilitatea membrilor societăţii la interacţiunea cu sfera politică  Crearea unui sistem birocratic bazat pe cerinţele realităţii, cu randament pozitiv  Minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi creşterea influenţei elitelor modernizatoare . Are următoarele caracteristici: 

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

este un proces revoluţinar este complexă, vizează un complex de domenii şi ramuri este sistemică, globală este de durată se dezvoltă pe faze sau etape este reversibilă/nu poate fi privită ca un proces continuu, linar progresistă