32 0 555KB
I. REPERE ISTORIOGRAFICE
Istoriografia europeană a ultimelor decenii este tot mai preocupată de relaţiile complexe ce se pot identifica între alcătuirile politice locale, determinismele de ordin economic şi procesul formării centrelor urbane, mai exact de concordanţa ce se poate stabili între fenomenul oraş şi structurile sociale, economice şi politice ale unei societăţi date. Deşi încercările de corelare a acestor fenomene au cunoscut un debut timpuriu, ele au căpătat abia de curând importanţa cuvenită. Situaţia nu este diferită nici în istoriografia românească, unde relaţia dintre factorul politic şi cel economic în problema genezei oraşului medieval capătă o actualitate tot mai vădită, devenind chiar una dintre temele prioritare ale cercetărilor viitoare1. Din nefericire, până acum, dominante în această direcţie de studiu sunt fie timiditatea opiniilor, generată de sărăcia documentară, fie conservatorismul unor convingeri comode, preluate necritic şi unilateral, fie, mai frecvent, o nefericită combinaţie a ambelor atitudini. Cantonarea în perimetrul strâmt −şi adeseori ermetic− al izvoarelor scrise este astăzi definitiv compromisă de aportul tot mai consistent al arheologiei urbane medievale, care a reuşit o renovare teoretică profundă şi argumentată a viziunii dominante anterior privind relaţiile dintre structura politică, cea economică şi mutaţiile sociale implicate în geneza oraşelor medievale româneşti. Această conştientizare târzie a necesităţii de a nuanţa relaţia structurală dintre împrejurările politice, economice, sociale şi asigurarea premiselor apariţiei vieţii urbane medievale ar putea părea surprinzătoare, chiar inexplicabilă, fără luarea în considerare a consecinţelor pe care instaurarea profundă şi tenace a direcţiei economiste2 lea avut, timp de decenii, asupra gândirii istorice în privinţa factorilor determinanţi pentru geneza oraşelor medievale europene. Dacă formularea unor criterii după care se poate stabili caracterul urban al aşezărilor medievale româneşti a trenat in istoriografia interbelică, discuţia privind conţinutul conceptului de oraş medieval românesc a fost inaugurată de timpuriu. În această direcţie, spectrul opiniilor emise de istoricii români este delimitat de două poziţii extreme: negarea totală a capacităţii românilor de aşi crea propriile oraşe şi, respectiv, interpretarea centrelor urbane româneşti drept expresia nivelului înalt de dezvoltare atins de societatea românescă pe linia feudalizării. Substratul acestei diversităţi este însă dominat de o convingere unică: oraşul este un fenomen economic şi, indiferent de legătura pe care unii istorici o stabilesc între procesul feudalizării societăţii româneşti şi formarea oraşelor medievale, evidenţierea rolului economic rămâne o constantă3. Există, însă, o deosebire marcantă între istoriografia antebelică −în care autorii preferă să înţeleagă aşezările urbane, preponderent, drept centre de schimb− şi cea postbelică, încercând să evidenţieze mai ales funcţia de centre producătoare de mărfuri a oraşelor, pe fondul ″procesului de separare a meşteşugurilor de agricultură″4. Distingem, desigur, în această păguboasă antinomie, factori care, prin forţa împrejurărilor istorice, au favorizato. Astfel, dacă în ceea ce priveşte istoriografia antebelică, lipsa contribuţiilor de ordin arheologic îngăduie înţelegerea eventualelor erori, perioada ce a urmat încheierii războiului va permite paradigmei marxiste să impieteze profund asupra parcursului firesc al cercetării istorice, forţând, mult prea des şi cu bună ştiinţă, asumarea unor premise dintre cele mai false5. Din fericire, graţie atenuării presiunii exercitate de ideologie −care se va debarasa, treptat, de componenta agresivmarxistă, căpătând, 1
M. D. Matei, Câteva precizări cu privire la contribuţia arheologiei la cunoaşterea civilizaţiei urbane medievale româneşti, în HU, 12, III, 1995, p. 49. 2 Cf. idem, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 31. 3
Cf. ibidem, p. 15 şi urm. Deşi argumentarea afirmaţiei noastre ar putea părea superfluă, această încheiere istoriografică fiind binecunoscută comunităţii academice, îl vom cita totuşi, aici, spre exemplificare, pe unul dintre cei mai reputaţi medievişti români, universitarul ieşean C. Cihodaru: ″Geneza oraşului medieval se leagă de maturizarea unui proces socioeconomic la capătul căruia meşteşugarii din cadrul obştii săteşti se rup treptat de agricultură şi se concentrează apoi în diferite puncte favorabile activităţii lor.″ (Începuturile vieţii orăşeneşti la Iaşi, în AŞUIist, tom 17, fasc. I, 1971, p. 31). 4
2 în compensaţie, un profil naţionalist din ce în ce mai accentuat6−, dar şi acumulărilor de ordin arheologic −potenţate atât de finanţarea masivă7, cât, mai ales, de profesionalismul cercetătorilor8−, istoriografia românească a evului mediu îşi va redefini, în ultimele decenii ale secolului trecut, poziţia şi competenţele. În consecinţă, fără a renunţa cu totul la obişnuinţa de a contesta aprioric opinii mai vechi, istoricii români se vor dovedi mult mai ponderaţi în a emite judecăţi cu caracter definitiv9.
Influenţa teoriei economiste, al cărei promotor recunoscut este istoricul belgian H. Pirenne, se explică, în primul rând, prin cadrul comun de discuţie, asigurat, pentru istoriografia europeană, de unitatea fundamentală a procesului formării oraşelor medievale. Deşi situaţiile regionale şi factorii zonali specifici comportă o incontestabilă varietate, această omogenitate relativă a înşelat deseori, permiţând aplicarea, asupra diferitelor circumstanţe particulare, a unor modele foarte generale şi, prin urmare, inadecvate. În acest sens, preluarea de către istoriografia românească interbelică a modelului pirennian este cu totul caracteristică. Fără a considera necesar să detaliem aici tezele specialistului belgian, este important de reţinut fondarea teoriei sale pe convingerea în rolul preeminent pe care negustorimea şi activităţile comerciale leau avut în geneza şi dezvoltarea oraşelor medievale europene: ″În nicio civilizaţie viaţa urbană nu sa dezvoltat independent de comerţ şi industrie. Diversitatea climatelor, a popoarelor sau a religiilor este la fel de lipsită de importanţă în acest proces ca şi aceea a epocilor.[…] Universalitatea sa se explică prin necesitate. O aglomerare urbană, întradevăr, nu poate supravieţui decât prin importarea mărfurilor alimentare pe care le aduce din exterior. Dar acestui import trebuie săi corespundă, pe de altă parte, un export de produse fabricate care constituie contrapartida sau contravaloarea acestuia.[…] Fără importul care asigură aprovizionarea cu alimente, fără exportul care o compensează cu obiecte de troc, oraşul ar pieri. […] Oraşele evului mediu ne prezintă un tablou foarte Aşa cum bine se ştie, în anii '50'60, raza vectoare a ştiinţei istorice româneşti era dirijată de o nouă ideologie, militantă, de factură marxistă, atât în ceea ce priveşte metoda, cât şi spectrul interpretativ al izvoarelor. 6 Destalinizarea aduce după sine o certă îndepărtare de dogmatismul marxist, însă această îndepărtare de programul teoretic originar nu trebuie supraestimată, căci controlul ideologic şi ingerinţele motivate politic se manifestă cu o frecvenţă şi agresivitate comparabilă. Este, însă, indiscutabilă diluarea fondului teoretic marxist: citatele din ″clasici″ sunt tot mai rare, iar rolul lor decorativ devine suficient de explicit pentru a le steriliza autoritatea în organizarea discursului istoric. În contrapartidă, manifestarea fidelităţii faţă de regim, care rămâne o instanţă obligatorie pentru istoriografie, îmbracă o notă tot mai decis naţionalistă (M. Lazăr, Structuri politice şi cultură. Câmpul cultural de la ″destalinizare″ la mitul ″salvării prin cultură″, în Xenopoliana, VII, 1999, 12, p. 178179). În fapt, după un model ce poate fi regăsit şi în U.R.S.S. sau în China, indigenizarea practicilor staliniste se realizează invariabil prin îndepărtarea de teoria marxistă şi prin revigorarea referinţelor la tradiţiile naţionale (A. Mihalache, Stalinism şi ideologie naţională. Mobilurile unei convertiri, în Xenopoliana, V, 1997, 14, p. 109115; idem, Ideologie şi politică în istoriografia română (19481965), în AIIAI, XXXVI, 1999, p. 4566). 5
7
Voluntarismul ofensivei ideologice a primelor guvernări comuniste avea să aibă, în istoriografie, ca şi în alte câmpuri culturale, efecte ambivalente. Astfel, pe de o parte, trebuie amintite persecuţiile şi repetatele reorganizări administrative –cu efecte grave asupra structurii şi dimensiunii comunităţii ştiinţifice din câmpul istoriei–, ca şi restrângerea discursului istoriografic în canoanele unui marxism frugal (vezi învăţămintele ″cerberului″ istoriografiei din epocă, M. Roller, în Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Bucureşti, 1951, sau în Istoria R.P.R. Manual pentru învăţămîntul mediu, ediţia a IIIa, Bucureşti, 1952). Pe de altă parte, noul regim se vede nevoit să asigure condiţiile pentru mult dorita rescriere a istoriei. Arheologia, ca şi alte domenii ″tehnice″, precum publicarea izvoarelor, capabile întro măsură mai mare să ocolească acordul cu ideologia oficială –fără ca prin aceasta să fie scutită, desigur, de repetate şi ocazional agresive ingerinţe politice– a beneficiat din plin de zelul reformator al noilor guvernanţi şi de investiţia financiară la care aceştia erau dispuşi în vederea ilustrării faptice a tezelor promovate (A. Mihalache, ″Frontul istoric″ la începutul anilor ’50. Mituri, realităţi, aproximări, în Xenopoliana, VII, 1999, 12, p. 7991). Astfel, în anii ’60, arheologia medievală, ca şi alte subdomenii arheologice, cunoaşte o etapă de acumulare a informaţiei empirice fără precedent. 8 Nu trebuie să uităm că arheologia românească a evului mediu la avut ca mentor, recunoscut, pe prof. univ. dr. Ion Nestor, istoric de o valoare incontestabilă, care beneficiase, în tinereţe, de câteva importante stagii de pregătire la reputata şcoală arheologică germană. 9 Cu toate acestea, în opinia lui Al. Fl. Platon, resuscitarea preocupărilor explicit naţionaliste va contrabalansa avantajele potenţiale asigurate de îndepărtarea de dogmatismul marxist: relaxarea ideologică este nu numai efemeră, ci şi superficială, iar discursul istoric românesc rămâne ″desincronizat″ în raport cu istoriografia occidentală a epocii (Despre desincronizarea discursului istoriografic, în Xenopoliana, 1, 14, 1993, p. 4245).
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele XXIV).
3
diferit [faţă de antichitate]. Comerţul şi industria leau făcut ceea ce au fost.[…] Faptul că originea oraşelor din evul mediu se leagă direct, ca un efect de cauza lui, de renaşterea comercială […] este absolut de netăgăduit (s.n. D.C.). Dovada sa reiese din concordanţa izbitoare ce se constată între expansiunea comerţului şi aceea a mişcării urbane.″10.
Cum, pentru H. Pirenne, cele mai vechi centre urbane ale Evului Mediu sunt opera directă şi nemediată a comerţului internaţional11, se poate lesne explica popularitatea opiniei sale printre istoricii români din perioada interbelică12. Ideile pirenniene domină gândirea, în această problemă, a celor mai importante nume ale istoriografiei româneşti: N. Iorga, Gh. Brătianu şi, cu unele nuanţări, P. P. Panaitescu. Deschizând, în istoriografia noastră, dezbaterea de idei în jurul originii şi semnificaţiei fenomenului urban medieval românesc, N. Iorga se remarcă prin opinii oscilante, uneori chiar contradictorii, în privinţa factorilor determinanţi ai genezei urbane. În spiritul raţionamentului pirennian şi extrapolând convingerile sale cu privire la rolul drumurilor comerciale în creaţia statală13, N. Iorga a pus sub un mare semn de întrebare originea românească a primelor noastre oraşe medievale, formulările istoricului pe această temă fiind, uneori, categorice: ″…nu e nici o îndoială astăzi că oraşele noastre nu sunt întemeiate de români″14. Cu toate acestea, întru totul caracteristică atitudinii sale contradictorii este împrejurarea că o apreciere atât de tranşantă nul opreşte pe autor să atribuie, în cadrul aceleiaşi lucrări, un cert caracter local unor aşezări din Moldova şi Ţara Românească15. Dar genialitatea demersului său ştiinţific se face remarcată −tocmai în acest context al oscilării între poziţii uneori extreme− prin confirmarea foarte târzie, în condiţiile unei argumentări documentare temeinice, de cele mai multe ori datorate arheologiei, a multora dintre intuiţiile sale16.
10
H. Pirenne, Les villes du Moyen Age. Essai d’histoire économique et sociale, Bruxelles, 1928, p. 117118 (ediţia în limba română: Oraşele evului mediu, Cluj Napoca, 2000, p. 8788). 11
″E lesne de remarcat că, pe măsură ce comerţul progresează, oraşele se înmulţesc. Ele apar dea lungul căilor naturale prin care acesta se propagă. Ele iau naştere, ca să zicem aşa, sub paşii lui. La început, nu le întâlnim decât pe malurile mărilor şi ale râurilor. Apoi, pătrunderea negustoriei amplificânduse, apar şi pe drumurile directe care leagă între ele aceste prime centre de activitate″ (ibidem). 12
Ecouri întârziate ale tezelor amintite a înregistrat chiar şi istoriografia românescă postbelică. În acest sens, stă mărturie, ca un bun exemplu, afirmaţia istoricului ieşean D. Ciurea, plasândul pe autor în rândul adepţilor rolului preponderent jucat de factorii externi în modelarea vieţii urbane medievale din teritoriul estcarpatic: ″Apariţia oraşelor în Moldova, începând din a doua jumătate a secolului al XIVlea, se datoreşte noii funcţii economice a acestei regiuni, activizată tardiv în raport cu altele, şi ca o zonă de periferie între Polonia şi Ungaria, state feudale avansate, şi Dunărea Inferioară şi Marea Neagră″ (Noi contribuţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIVXIX, în AIIAI, VII, 1970, p. 23). Şi mai categoric ne apare P. Diaconu, care, întrun studiu dedicat oraşelor de la Dunărea de Jos, afirma: ″Atributul cel mai de seamă al unui oraş îl constituie schimbul de mărfuri″ (Consideraţii generale asupra aşezărilor cu caracter urban de la Dunărea de Jos (sec. XXI), în CCDJ, II, 1986, p. 225). 13
În urma unei activităţi susţinute de cercetare a realităţilor comercialpolitice din bazinul Mării Negre şi a prelungirilor sale continentale, N. Iorga va conchide prin a stabili o corelaţie directă între apariţia şi dezvoltarea drumurilor comerciale şi constituirea statelor medievale româneşti: ″Alcătuirea politică îndoită, adică Ţara Românescă şi Moldova, o cereau şi mari nevoi de viaţă economică universală, care au prezidat la unificarea târzie a vieţii ţărăneşti libere în jurul celor două centre domneşti.″ (Trei lecţii de istorie despre însemnătatea românilor în istoria universală, Vălenii de Munte, 1912). Aceeaşi idee va fi reluată de marele istoric, întro formă mai categorică, în 1922: ″Linia de comerţ a Dunării de Jos avea să dea naştere unui stat, cealaltă linie comercială, a Crimeii şi Caffei, avea să dea naştere unui stat paralel cu celălalt, care sa întemeiat mai întâi în Carpaţi, pentru a coborî curând până la Dunăre. Aceasta a fost necesitatea întemeierii, cu rasa română, a unui principat român de o parte, pentru a sluji linia Dunării inferioare, şi aceea a întemeierii, după câteva zeci de ani, spre 13591360, a principatului Moldovei, în văile Nistrului, Prutului şi Siretului″ ( Points de vue sur l’histoire du commerce de l’Orient au Moyen Âge, Paris, 1924, p. 9394). O şi mai răspicată afirmare a acestei teze va fi realizată în 1928, în chiar titlul unei conferinţe: Drumurile de comerţ creatoare ale statelor româneşti. Aşa cum vom vedea mai departe, teza lui Iorga se va impune şi generaţiei următoare de medievişti români, dintre care cele mai reprezentative nume rămân Gh. Brătianu şi P. P. Panaitescu (cf. Ş. Papacostea, Drumurile comerciale internaţionale şi geneza statelor româneşti în viziunea lui N. Iorga şi în istoriografia zilelor noastre, în SMIM, XVIII, 2000, p. 46). 14
N. Iorga, Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927, p. 30; vezi şi idem, Drumuri vechi, Bucureşti, 1920, p. 12. Istoria industriilor…, p. 30. 16 Cf. M. D. Matei, op. cit., p. 16. 15
4 La rândul său, concepţia generală a lui Gh. Brătianu, în privinţa rolului factorilor externi în geneza oraşelor medievale româneşti, apare foarte apropiată de tezele lui N. Iorga. În viziunea sa, apariţia fenomenului urban românesc medieval, ca de altfel şi a statelor feudale, era rezultatul unor interese economice şi politice neromâneşti: ″La principauté, à ses débuts, s’est instituée gardienne de cette voie commerciale naissante et l’on peut dire qu’ici vraiment la route a créé l’Etat″17. De altfel, ″…istoria românească nu ar putea fi înţeleasă fără să se ţină seama de drumurile şi influenţele care se încrucişează pe teritoriul unde ea a evoluat, astfel încât lau făcut o adevărată răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului″18.
În mod particular, drumul comercial care străbătea Moldova deservea interese economice de anvergură europeană şi, în consecinţă, solicita un grad ridicat de siguranţă. Acesta nu putea fi asigurat decât de o structură statală fermă, apariţia statului feudal Moldova −care preia acest rol istoric− devenind o necesitate obiectivă. ″Dintre cele două state româneşti, Moldova pare a fi o rezultantă naturală şi logică a căilor de comunicaţie care se îndreptau dinspre pieţele Poloniei şi ale Europei Centrale spre Marea Neagră. Securitatea traficului din secolul al XIVlea cerea prezenţa unei organizaţii politice şi a unei autorităţi riguroase, în măsură să stăvilească acţiunea nomazilor din stepele vecine; se poate spune că aici […] este în fond drumul care a creat statul″19.
Este de remarcat faptul că, deşi extinde valabilitatea aprecierilor sale asupra cauzelor şi condiţiilor formării Ţării Româneşti20, Gh. Brătianu a manifestat o justificată prudenţă −în contrast cu atitudinea tranşantă a mentorului său−, evitând orice referiri cu privire la originea străină a întemeietorilor oraşelor medievale româneşti extracarpatice. Deşi aparţine, ca formaţie, aceleiaşi redutabile şcoli istoriografice antebelice, P. P. Panaitescu se îndepărtează, prin nuanţările pe care le propune −şi în ciuda consecventei sale inconsecvenţe21− de opiniile anterioare. Astfel, istoricul sa plasat cu fermitate pe poziţia afirmării caracterului şi originii locale a oraşelor medievale extracarpatice, în viziunea sa procesul formării acestor oraşe fiind inseparabil legat de acela al feudalizării societăţii româneşti. Pe de altă parte, opinia evidenţiată anterior nu îl împiedică pe autor să sublinieze, în repetate rânduri, importanţa pe care o deţine schimbul între funcţiile economice ale aşezărilor urbane în formare sau întro fază ulterioară procesului lor de constituire. Din acest punct de vedere, nici P. P. Panaitescu nu se îndepărtează de curentul european −care atribuia comerţului rolul de motor în dezvoltarea civilizaţiei urbane−, aprecierile sale fiind, din această perspectivă, explicite: ″…vechile oraşe din Ţările Române de dincoace de Carpaţi erau mai ales centre de schimb şi mai puţin centre de producţie. Astfel se explică vechile târguri ale râurilor, anterioare întemeierii principatelor, precum şi aşezarea negustorilor străini, italieni şi germani, în aceste centre″22.
Liniile de forţă ale raţionamentelor sale sunt evidenţiate şi de însemnătatea pe care o acordă aşa numitelor ″târguri de vale″ în contextul mai larg al genezei urbane medievale româneşti:
17
Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, p. 123.
18
Idem, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 87.
19
Ibidem, p. 99.
20
Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 144.
21
Această apreciere, pe care am argumentato cu alt prilej (D. Căprăroiu, Opinii contradictorii în opera lui P. P. Panaitescu. Slavonismul în istoria culturală a românilor, în MN, X, 1999, p. 275288), este valabilă şi în ceea ce priveşte afirmaţiile pe care reputatul cercetător le face, în diferite contexte, asupra preeminenţei unui factor sau a altuia în geneza orăşenească. 22 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 286.
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele XXIV).
5
″…întro epocă îndepărtată, văile formau unităţi economice separate, cu satele lor, în mijlocul cărora se afla centrul de schimb şi de pază, sediul voievodului. Acolo veneau şi negustorii străini şi tot acolo sau ridicat primele oraşe″23. ″Aceste centre, desigur anterioare formării statului, reprezentau locul unde se făcea târgul de schimb pentru mărfurile văii, loc apărat de o curte locală, care mai târziu a devenit curte domnească provincială. Prin urmare, la originea multor târguri din ţara noastră stau vechile târguri ale văilor″24.
Dar înţelegerea poziţiei lui P. P. Panaitescu cu privire la fundamentul economic al fenomenului orăşenesc norddunărean nu poate fi realizată fără a sublinia încercarea autorului de ai contura un adevărat specific românesc25, în vastele circumstanţe ale genezelor urbane europene. După istoricul citat, acest specific ar putea fi definit de apariţia centrelor urbane medievale româneşti ″prin trecerea pe cale economică de la obştea ţărănească la o comunitate liberă orăşenească″ 26. O astfel de ″creaţie socială românescă medievală″, care se distinge de dezvoltarea obişnuită a oraşelor europene −redusă de Panaitescu la ″colonizarea de oameni liberi de diferite origini în jurul unei curţi senioriale sau domneşti ″− se bazează, deci, pe credinţa că ″obştea ţărănească se diferenţiază din interior, transformânduse în oraş pe baza dezvoltării meşteşugurilor şi dobândirii privilegiului domnesc″27. Fără a ne implica întro discuţie mai amplă asupra acestor aprecieri, suntem nevoiţi, totuşi, să semnalăm câteva puncte nevralgice ale raţionamentului propus, ele putând avea implicaţii mult prea importante −în încercarea de a dimensiona just fenomenul urban românesc în cadrul contextului european− pentru a ne permite să le ignorăm. Pe de o parte, aşa cum sa afirmat, tipul de oraş medieval ce are la bază o aşezare rurală nu este în niciun fel caracteristic exclusiv teritoriului românesc28. Pe de altă parte, trecerea de la o organizare ţărănească, obştea, la o comunitate liberă, orăşenească, nu poate fi acceptată ca un fenomen pur economic. Şi, nu în ultimul rând, referirea făcută de P. P. Panaitescu la ″privilegiul domnesc″ −care, ca fapt juridic, ar reprezenta o confirmare a transformărilor suferite, prin intermediul dezvoltării meşteşugurilor, de către o aşezare rurală pe direcţia metamorfozării sale întrun centru urban− nuşi găseşte deloc sprijin în diplomatica românească medievală, din care astfel de privilegii lipsesc cu desăvârşire. În aceste condiţii, suntem nevoiţi să constatăm tendinţa istoricului de a soluţiona existenţa acestui specific românesc prin practici juridice larg răspândite în lumea occidentală29, dar mult prea greu de identificat în mediul autohton. În ciuda încheierilor discutabile pe care leam semnalat, nu trebuie, în nici un caz, minimalizată contribuţia lui P. P. Panaitescu la înţelegerea fenomenului urban medieval românesc, evidenţiată mai ales prin încercarea de a preciza relaţia structurală dintre dezvoltarea generală a societăţii româneşti extracarpatice şi procesul formării oraşelor din acest areal. Din aceeaşi perspectivă, opinia istoricului ieşean N. Grigoraş este, la rândui, interesantă. Autorul afirmă cu consecvenţă, cel puţin pentru arealul moldovenesc −dar această viziune ar putea fi valabilă, prin extrapolare, şi pentru teritoriul de la sud de Carpaţi−, vechimea şi originea românească a oraşelor:
23
Ibidem, p. 232. Este important de menţionat că P. P. Panaitescu nu se raliază opiniei susţinute de N. Iorga şi, respectiv, de Gh. Brătianu, privind rolul fundamental al drumurilor comerciale în apariţia fenomenului urban. Convingerea sa este că ″drumurile comerciale nau creat oraşele şi cu atât mai puţin statele, dar au contribuit la înfiinţarea, dea lungul lor, a unor centre de schimb care au devenit ulterior oraşe″ (ibidem, p. 281). 24
V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (secolele XIVXVII), Bucureşti, 1957, p. 414. 25 De altfel, necesitatea definirii acestei specificităţi rămâne, în continuare, o îndatorire importantă a cercetării istorice româneşti (vezi M. D. Matei, Probleme ale genezei şi evoluţiei oraşului medieval pe teritoriul României, în RdI, 42, nr. 12, 1989, p. 11691191). 26 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria…, p. 284. 27
Ibidem.
28
Cf. M. D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 19.
29
Ibidem.
6 ″Târgul moldovenesc din secolul al XIIlea sau al XIIIlea, termen care arată că primele centre municipale au fost române, era compus probabil din agricultori, meseriaşi şi colportori de mărfuri, vizitaţi de negustori străini″30.
Deşi i sar putea reproşa câteva analogii, nepotrivite, cu realităţile medievale occidentale (cum ar fi ″anarhia feudală″ a ″baronilor″ moldoveni, presupus curmată de domnie) este indubitabil că autorul ieşean acceptă o legătură între existenţa unor centre politice, militare şi administrative ale unor autorităţi politice locale −anterioare secolului al XIVlea− şi locurile pe care sau format unele dintre oraşele medievale de mai târziu31. O poziţie şi mai bine definită adoptă, în problema genezei oraşelor medievale extracarpatice, C. C. Giurescu, ale cărui puncte de vedere se plasează decis de partea legăturii organice dintre evoluţia societăţii româneşti şi geneza urbană. Istoricul menţionat nu se mulţumeşte să susţină doar originea locală a procesului de formare a oraşelor medievale, ci încearcă să plaseze acest fenomen cu mult înaintea momentului cronologic acceptat, în general, de colegii săi. Deşi, încadrânduse curentului economist, C. C. Giurescu manifestă aceeaşi opţiune favorabilă preponderenţei factorului economic, el acordă şi factorului politic un rol însemnat în determinarea genezelor urbane: ″Între factorul politic şi cel economic a fost aşadar o strânsă legătură: unul a influenţat pe celălalt şi amândouă împreună −predominând însă cel economic− au determinat formarea şi dezvoltarea târgurilor ″32.
Dacă această opinie se confundă cu aceea susţinută de o parte importantă a istoriografiei româneşti, opţiunea sa privind plasarea procesului de formare a centrelor urbane medievale în perioada convieţuirii slavoromâne33 este unică: ″Târgurile există din vremea convieţuirii românoslave: numele însuşi de târg e o dovadă. Ele sunt aşezate în genere lângă o apă curgătoare, pe valea unui râu, şi deservesc satele de pe acea vale″34.
Admiterea unei astfel de vechimi pentru debutul procesului de formare a centrelor urbane nu poate rămâne lipsită de consecinţe. Ea implică, în mod necesar, statornicia teritorială a aşezărilor omeneşti, bazată pe alegerea adecvată a habitatelor. ″Locurile în care sau întemeiat aceste târguri pe văile apelor erau bine alese atât sub raportul posibilităţilor de trai (loc arabil, păşune, proximitatea pădurii), cât şi sub acela al comunicaţiilor. În general, ele erau situate la vaduri, acolo unde apele puteau fi trecute mai uşor, la întretăierea apelor cu drumurile. […] Locurile unde sau întemeiat târgurile erau aşa de bine alese […] încât ele nu fac, aproape în toate cazurile, decât să continue alte aşezări, permanenţa locuirii putânduse urmări adeseori, până mult înainte, în negurile epocii fierului, bronzului şi neoliticului″35.
Timpuriu plasează C. C. Giurescu şi existenţa unor centre urbane înfloritoare şi a unei populaţii orăşeneşti prospere, întro perioadă în care ansamblul istoriografiei abia dacă accepta începuturile timide ale unei civilizaţii urbane româneşti36. Astfel, chiar dacă temeinicia istorică a existenţei unei 30
N. Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la Regulamentul Organic, Iaşi, 1942, p. 1314.
31
Idem, Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în SCŞI, XI, 1, 1960, p. 90.
32
C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al Xlea până la mijlocul secolului al XVIlea, Bucureşti, 1967, p. 78. 33 Ibidem, p. 72. 34
Ibidem, p. 73.
35
Ibidem.
36
Aceleiaşi populaţii citadine i se atribuia chiar un rol important în întemeierea şi consolidarea statelor medievale: ″Credem, aşadar, că a existat o orăşenime românească încă din veacurile XIIIXIV, înainte de întemeierea statelor Ţării Româneşti şi Moldovei, şi că aceşti târgoveţi au contribuit în mod însemnat prin banii lor şi prin ostaşii pe care iau dat, la întemeierea şi la consolidarea acestor state″ (idem, Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele XXIV).
7
astfel de orăşenimi înainte de mijlocul secolului al XIIIlea a fost, pertinent, reevaluată37, C. C. Giurescu va afirma, categoric şi consecvent, vechimea apreciabilă a vieţii urbane medievale româneşti. Esenţială pentru claritatea demersului nostru este şi precizarea poziţiei pe care istoricul menţionat o adoptă în privinţa legăturii indisolubile dintre dezvoltarea societăţii româneşti extracarpatice şi apariţia fenomenului urban. Începând prin a accepta, cu o binevenită moderaţie, dimensiunile reduse ale celor mai vechi târguri −″desigur, în primele secole ale acestei convieţuiri [românoslave], târgurile au avut o formă embrionară, proporţii reduse şi o populaţie corespunzătoare″− C. C. Giurescu evidenţiază rolul pe care factorii politici şi economici lau avut, ulterior, în evoluţia acestor aşezări: ″Începând însă din secolul al Xlea înainte, de când avem primele date documentare despre existenţa pe teritoriul ţării noastre a unor stăpânitori feudali, jupani şi duci, deci şi a reşedinţelor lor, precum şi primele date asupra gorodurilor şi asupra traficului comercial intens de la Dunărea de Jos […], târgurile au început să se dezvolte, să crească sub raportul întinderii şi al populaţiei″38.
Astfel, plasarea evoluţiei acestui proces în contextul sociopolitic asigurat de existenţa cnezatelor şi voievodatelor –constituite în stimuli şi garanţi ai dezvoltării centrelor incipient urbane– va avea drept consecinţă afirmarea existenţei, la momentul întemeierii Moldovei, a unei întregi reţele de târguri, pe tot teritoriul cuprins între Carpaţi şi Marea Neagră39. Printre adepţii tezei anteriorităţii centrelor urbane româneşti extracarpatice, în raport cu apariţia statelor feudale ″desinestătătoare″, se numără şi H. H. Stahl, care afirmă hotărât: ″Chiar dacă nu am avea informaţii […], şi indiferent de teoria prin care leam putea explica geneza […], cert este că o reţea de oraşe, constatate documentar încă din primele noastre documente statale, trebuie să aibă un lung trecut″40. Dacă H. H. Stahl nu oferă, însă, detalii privind modalităţile de formare a acestor centre orăşeneşti, mult mai clară este poziţia lui C. Cihodaru, care se declară convins nu doar de caracterul autohton şi de temeiurile preponderent economice ale genezei oraşelor medievale estcarpatice, ci şi de cronologia începuturilor acestui proces, atribuit cu fermitate secolului al XIIIlea. ″Naşterea şi dezvoltarea formelor de viaţă urbană nu au avut loc pretutindeni în aceleaşi condiţii. În unele regiuni, un rol de seamă în formarea oraşelor medievale la avut existenţa unor centre politice administrative fortificate; în alte părţi au avut însemnătate în această privinţă căile comerciale, încrucişările de drumuri şi poziţiile favorabile pentru dezvoltarea unor relaţii internationale. Sau format apoi oraşe în în centrele regiunilor miniere sau în cadrul unor sate unde au avut loc bâlciuri periodice. Au fost căutate, de asemenea, vadurile, precum şi golfurile unde corăbiile puteau găsi adăpost.″41. Cât priveşte oraşele din Moldova, acestea ″sau format în perioada de descompunere a obştii ţărăneşti, de scindare a societăţii în clase antagoniste şi de constituire a statului feudal, prin urmare, întro perioadă când nu existau centre politicoadministrative fortificate.″42. Mai mult, discutând împrejurările devenirii urbane a Iaşilor, autorul invocă importanţa drumurilor comerciale care se intersectau pe teritoriul
până la 1848, Bucureşti, 1972, p. 17). 37
Cf. M. D. Matei, Unele probleme controversate ale istoriei Moldovei în secolele XIIXIV, în Studii şi materiale, 3, Suceava, 1973, p. 6376. 38 C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe..., p. 75. 39
″La întemeierea şi dezvoltarea acestor târguri a contribuit şi factorul politic. Cârmuitorii diferitelor formaţiuni teritoriale de dinaintea întemeierii Moldovei îşi aveau reşedinţele lor în anumite centre, bine situate în raport cu întinderea formaţiilor respective şi apărate prin fortificaţii, sau «cetăţi» în genere de pământ şi lemn. Întro asemenea reşedinţă locuia cneazul sau voievodul cu familia şi rudele lui, cu ostaşii care îi asigurau paza şi cu un minimum de dregători fiscali care strângeau dijmele din sate şi vama de la cei ce făceau negoţ. În mod firesc se grupau în aceste reşedinţe meşteşugari şi negustori: aveau putinţa unui dever mai mare, găseau şi o apărare mai bună împotriva răufăcătorilor, iar, în vreme de război sau tulburare, se puteau refugia în «cetatea» cârmuitorului feudal″ (ibidem, p. 78). 40
H. H. Stahl, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972, p. 192.
41
C. Cihodaru, op. cit., p. 32. Ibidem.
42
8 aşezării, existând unele indicii pentru a presupune că ″pe astfel de drumuri circulau negustori încă din perioada anterioară invaziei tătarilor.″43.
Încadrânduse aceluiaşi curent istoriografic −care atribuia centrelor urbane româneşti o vechime mult mai mare decât cea acceptată îndeobşte−, Al. V. Boldur a admis chiar, pe baza unor vechi cronici ruseşti şi lituaniene, existenţa oraşului Bârlad încă de la mijlocul secolului al XIIlea. Conform informaţiilor cronicăreşti, principeleaventurier Ivanco Rostislavici Berladnic, după repetate şi încâlcite acţiuni de mercenariat, se va afla în fruntea unui important contingent de ostaşi berladnici, al căror număr îl determină pe istoricul amintit să facă o serie de aprecieri, în cel mai bun caz discutabile: ″... ceea ce este realmente important în relatările cronicilor ruse, este faptul că Bîrladul avea în jurul său o regiune întreagă. Judecînd după numărul ostaşilor berladnici, organizaţi de Ivanco, 6000, oraşul şi regiunea sa trebuia să fi avut până la vreo 4050 de mii de locuitori″44. Dimpotivă, Al. Andronic emite o opinie mult mai prudentă în privinţa situării cronologice a începuturilor vieţii urbane din arealul estcarpatic, fiind înclinat să situeze acest debut mai târziu, către prima jumătate a secolului al XIVlea45. Revenind, însă, la problematica pe care a determinato evaluarea conţinutului economic sau, mai exact, la supralicitarea ponderii acestuia în procesul genezei urbane medievale, opţiune deja tradiţională în istoriografia noastră, îl vom aminti pe cercetătorul P. I. Panait, care susţine că ″saltul transformărilor urbane trebuie întrezărit în acea etapă în care meşteşugarul sătesc este în măsură să realizeze bunuri ce depăşesc putinţa de absorbţie locală, el fiind nevoit să pună în circuit produsele sale prin intermediul unui schimb zonal″46. Acţiunea acestor factori economici este însă limitată, în opinia aceluiaşi autor, de restrângerea raporturile economice incipiente ale oraşelor în formare la arealul înconjurător şi la satele din imediata vecinătate47. Pe de altă parte, chiar cu o astfel de acţiune restrânsă, factorul economic nu evoluează independent, ba mai mult −paradoxal în ansamblul concepţiei autorului citat−, ocupă o poziţie subsidiară: ″… în realităţile româneşti urbanizarea este un proces de lungă durată, condiţionat nu de capacitatea sau de incapacitatea structurii economiei autohtone, ci de evenimentele politice care sau abătut asupra acestui teritoriu.″48. Lista contribuţiilor subsumate supralicitării fundamentului economic al genezei fenomenului urban extracarpatic nu poate exclude studiile redactate de Şt. Olteanu, a cărui orientare teoretică se bazează, în această problemă, pe importanţa acordată separării meşteşugurilor de agricultură. Dacă definirea etapelor parcurse de acest proces se face variabil 49, nu este mai puţin adevărat că autorul menţionat plasează începuturile vieţii urbane româneşti foarte timpuriu, în perioada secolelor IXXI,
Ibidem. Al. V. Boldur, Ţara Bîrlad, numele şi unele momente din istoria ei, în RA, nr. 3, 1974, p. 432. De altfel, în acelaşi studiu, autorul admite şi domnia principelui lituanian Iurg Coriatovici la Bârlad, ″capitală″ a Ţării de Jos a Moldovei în cel de al treilea sfert al veacului XIV. Fără a intra în detaliile ce privesc discutarea autenticităţii acestei domnii în istoriografia românească, facem totuşi precizarea că cercetările arheologice din ultimele decenii nu au confirmat nici pe departe încadrarea cronologică a existenţei Bîrladului ca aşezare cu depline atribute urbane, aşa cum a propuso Al. V. Boldur (vezi lucrarea colectivă Istoria Bârladului, vol. I, Bârlad, 1998, p. 4951). 43 44
45
Al. Andronic, Les villes de Moldavie au XIVe siècles à la lumière des sources les plus anciennes, în RRH, 5, 1970, p. 837 853. 46 P. I. Panait, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice, în Materiale de istorie şi muzeografie, V, Bucureşti, 1967, p. 9. 47 ″Vigoarea noului tip de aşezare va fi direct proporţională cu numărul şi specialitatea meşteşugarilor pe care îi va absorbi din satele vecine. Localităţile care vor fi lipsite de această posibilitate nu vor avea nici o şansă de devenire. Ca atare majoritatea covârşitoare a târgurilor, pornite spre urbanizare în spaţiul extracarpatic, vor înregistra acest salt în funcţie de forţa meşteşugărească a zonei în care se găseau.″ (P. I. Panait, A. Ştefănescu, Relaţiile oraşului Bucureşti cu satele învecinate în secolele XIVXVI, în Cercetări arheologice în Bucureşti, 3, 1981, p. 110). 48
Ibidem, p. 111.
49
Şt. Olteanu, Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara Românească, în SRdI, t. 16, nr. 6, 1963, p. 1255 1282; idem, Premisele majore ale procesului de constituire a oraşelor medievale la est şi sud de Carpaţi, în SRdI, t. 25, nr. 5, 1972, p. 933949.
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele XXIV).
9
deşi identificarea unor structuri economice şi sociale capabile să dea naştere acestui proces se lasă încă aşteptată. Un merit deosebit îl are introducerea, de către Şt. Olteanu, a unui nou factor cu impact asupra genezei urbane, cel demografic, privit nu numai în calitate de criteriu definitoriu al caracterului urban, ci şi ca element constitutiv al cadrului istoric necesar apariţiei nucleelor orăşeneşti50. Elaborarea unui eşafodaj mai complex de factori determinanţi ai genezei urbane, care înglobează acum şi noul criteriu, îl va conduce pe autor către afirmarea necesităţii existenţei, în spaţii geografice bine precizate şi cu densitate demografică sporită, a unor forme de organizare politică incipient ″feudale″ (cnezate şi voievodate), responsabile de asigurarea circumstanţelor istorice favorabile emergenţei urbane. Deşi o astfel de ipoteză a fost privită cu rezerve51, merită subliniată, totuşi, încercarea pe care o face istoricul de a depăşi limitele conceptuale strâmte ale economismului. Adoptând o poziţie neutră −şi înregistrând caracterul coercitiv al raporturilor dintre migratori şi localnici, celor din urmă fiindule interzis să ridice fortificaţii−, istoricul V. Neamţu aprecia că, exceptând oraşul ŞehralDjedid (Oraşul Nou) –adică Orheiul Vechi– şi, poate, Chilia şi Cetatea Albă, ″în spaţiul românesc estcarpatic satele au constituit punctul de plecare pentru aşezările urbane medievale″. Afirmaţia este completată de referinţa la ″anumite sate, plasate pe căi importante de circulaţie şi reprezentând, uneori, centre politice de vale″52. În ceea cel priveşte, Mircea D. Matei şia asigurat −prin echilibrul opiniilor şi expresivitatea abordărilor analitice− un loc aparte în ansamblul istoriografiei oraşului medieval românesc. Soliditatea contribuţiilor sale53 la clarificarea unor aspecte superficial tratate în literatura de profil este probată atât de valorificarea eficientă a rezultatelor cercetărilor arheologice, cât şi de reuşita integrării fenomenului urban medieval extracarpatic în cadrul său firesc, cel al realităţilor europene, permiţând, astfel, redimensionarea înţelesului acordat până acum specificului românesc. Aprofundând o direcţie de studiu insuficient evidenţiată şi de o stringentă necesitate, autorul subliniază faptul că, deşi conţinutul economic şi social al procesului formării centrelor urbane româneşti nu poate fi pus sub semnul întrebării, ″limitarea discuţiei la aspectul menţionat nu poate conduce, în chip fatal, decât la încheieri cu caracter parţial, fără să poată fi scos în evidenţă conţinutul mult mai complex al fenomenului urban medieval″54. Favorabil opiniilor conform cărora oraşele noastre medievale constituie expresia evoluţiei societăţii româneşti către un nivel de dezvoltare care a asigurat, practic, premisele apariţiei germenilor de civilizaţie urbană, M. D. Matei apreciază că ″este imposibil de înţeles rolul unei aşezări care începe să capete atribute de locuire urbană dacă începuturile istoriei acesteia nu sunt situate întrun context mai amplu.″55. Drept urmare, fidel unei orientări metodologice neafectate de tendinţe generalizatoare şi tezism, autorul propune, ca premisă a unei cercetări valide, stabilirea criteriilor de analiză absolut necesare înţelegerii juste a contextului particular în care se desfăşoară geneza fiecărui oraş medieval: populaţia şi densitatea sa, poziţia geografică, întinderea şi nivelul de dezvoltare al zonei în care sa format, forma politică de organizare în care a apărut şi, nu în ultimul rând, cadrul şi ansamblul relaţiilor internaţionale în care se integrează procesul în speţă. Prin prisma acestor considerente, apreciază ca profund deficitară creditarea excesivă a conţinutului economic în procesul genezei urbane: ″nu mi se pare de acceptat un punct de vedere 50
Idem, Societatea românescă la cumpănă de milenii (secolele VIIIXI), Bucureşti, 1983, p. 126132.
51
M. D. Matei consideră, astfel, că înregistrarea unor concentrări demografice mai mari nu indică, neapărat, existenţa unor formaţiuni politice de tip cnezial sau voievodal (Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 27). 52 Pieţele şi uliţele medievale ale Moldovei (Contribuţii), în HU, tom VII, 12, 1999, p. 114. 53
Genezei urbane medievale, ca subiect favorit, autorul ia consacrat peste 140 de studii şi articole, multe dintre ele constituind, pentru folosul cercetării de profil, o sursă fundamentală de inspiraţie şi documentare. Lor li se adaugă numeroase lucrări monografice şi de sinteză, dintre care le vom enumera, aici, pe cele mai reprezentative: Contribuţii arheologice la istoria oraşului Suceava, Bucureşti, 1963; Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului al XVIlea), Bucureşti, 1989; Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Iaşi, 1997; Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, secolele XIVXVI), Târgovişte, 2005. 54
Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 30.
55
Ibidem, p. 31.
10 potrivit căruia oraşul apare ca rezultând numai din necesităţile economice ale unei colectivităţi, indiferent cât de întins ar fi teritoriul ale cărui nevoi lear satisface″56. Mai mult, fără asumarea obiectivă a rolului, uneori preponderent, asigurat de structurile sociopolitice, ″oraşul medieval devine un nonsens″57. Din aceeaşi perspectivă, în încercarea sa de a distinge, cât mai precis, reperele fundamentale ale procesului de unificare politică la est de Carpaţi, S. Cheptea a opinat, recent, în favoarea însemnătăţii centrelor locale de putere, care vor evolua, curând, la stadiul de oraşe, tocmai datorită relaţiei lor nemijlocite cu autoritatea politică centrală. ″În procesul de unificare credem că un loc important lau avut localităţile de reşedinţă ale conducătorilor acelor terrae, care la început erau aşezări săteşti, şi care treptat, au concentrat toată viaţa economică, politică şi religioasă a regiunii, fapt petrecut pe măsura înmulţirii numărului de locuitori. Creşterea demografică a acestor aşezări a fost determinată, printre alţi factori, şi de mărirea numărului de războinici din preajma voievozilor [...]. De asemenea, se ştie că la un număr de locuitori neproductivi −în cazul nostru al războinicilor şi al familiilor lor− se alătură, aproape în toate situaţiile, şi un număr de meşteşugari şi negustori, care caută să satisfacă cerinţele comunităţii. Un alt factor de creştere demografică la constituit biserica. Astfel, preoţii, aflaţi sub protecţia conducătorilor militari, legitimându le puterea, atrăgeau la slujbele de sărbători şi în diverse ocazii numeroşi oameni nu numai din împrejurimi, ci şi de la distanţe mai mari, având în vedere raritatea locaşurilor de cult în acea vreme, încât localitatea se transforma în acea zi (zile) în târg. Desigur, toată această populaţie, care îşi crease un rost în aşezările respective, era interesată să se pună sub protecţia unui conducător puternic care săi apere interesele, săi asigure perspectivele de dezvoltare prin crearea unei pieţe unice, prin paza drumurilor şi, eventual, câştigarea unui loc în comerţul internaţional prin acordarea şi primirea de privilegii comerciale. Ca urmare, locuitorii din centrele voievodale au exercitat, fără îndoială, presiuni asupra conducătorului lor pentru a accepta pe domnul unificator. Situaţia prezentată ar putea să explice motivul pentru care domnii Moldovei devin stăpânii oraşelor de mai târziu...″ 58.
În consecinţă, ″sistemul urban al Moldovei sa format treptat, paralel cu întărirea continuă a instituţiei domniei şi a integrării tuturor teritoriilor în graniţele fireşti, naturale, ale statului, astfel că a apărut posibilitatea dezvoltării reţelei interne de drumuri racordate la sistemul internaţional de căi comerciale. Aceşti factori au contribuit la dezvoltarea fiecărei aşezări incipient urbane în parte, determinând creşterea rolului lor economicoadministrativ, politic şi religios în cadrul microregiunii respective″59. Cât priveşte reperele cronologice la care se pot raporta exigenţele acestui proces, autoarea ieşeană afirma următoarele: ″În tot spaţiul românesc estcarpatic, a doua jumătate a secolului al XIVlea şi primii ani ai secolului al XVlea constituie etapa de început a celor mai multe târguri, perioada dobândirii statutului de oraş cu toate funcţiile lui complexe″60.
Succinta expunere anterioară ne permite elaborarea unor constatări generale, cu caracter preliminar: În primul rând, cu excepţia studiilor închinate efortului de a defini condiţiile istorice generale, precum şi conţinutul fenomenului urban medieval, majoritatea cercetărilor se focalizează asupra oraşelor moldoveneşti61, considerând poate −în mod imprudent− ca şi rezolvată problema apariţiei 56
Ibidem.
57
Ibidem. S. Cheptea, Un oraş medieval. Hârlău, Iaşi, 2000, p. 22. 59 Ibidem, p. 27. 60 Ibidem. 61 Oraşele medievale moldoveneşti sau bucurat, mai ales în ultimele decenii, de un interes constant şi, în bună măsură, competent, generând lucrări de certă valoare ştiinţifică. Astfel, dacă pentru Suceava sunt de notorietate contribuţiile lui M. D. Matei, pe care leam consemnat anterior, oraşe precum Baia, Iaşi, Roman, Hârlău, Bârlad, Bacău, Tg. Trotuş sau Adjud au beneficiat, la rândule, de atenţia unor specialişti reputaţi, ca şi de apariţia unor lucrări dedicate: E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIVXVII, III, Iaşi, 1980, 1984; V. Neamţu, Istoria oraşului 58
Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele XXIV).
11
nucleelor urbane din Ţara Românească. Astfel, în ciuda generozităţii crescute a mărturiilor documentare privind această zonă, în comparaţie cu regiunile estcarpatice, istoriografia românească nu a reuşit, vreme îndelungată, o aprofundare satisfăcătoare a cadrului istoric specific apariţiei oraşelor munteneşti, mulţuminduse cu afirmarea anteriorităţii unor aşezări de factură urbană, precum Curtea de Argeş sau Câmpulung, în raport cu apariţia statului medieval de la sud de Carpaţi. Cu excepţia Bucureştilor62, a Curţii de Argeş63, a Brăilei64, dar mai ales a primei reşedinţe domneşti, Câmpulung65, geneza oraşelor muntene a aşteptat îndelung să i se acorde atenţia cuvenită66, sub forma unei abordări competente, sintetizatoare. Mai mult, în cadrul modest şi foarte general al bibliografiei referitoare la devenirea urbană în zona sudcarpatică, au rămas dominante tezele economiste, în particular cele legate de rolul schimburilor comerciale în dezvoltarea oraşelor 67, la care s au adăugat, din nefericire, şi inconsecvenţele de rigoare. Abia în ultimii ani –după încercarea, mai puţin reuşită, a lui Traian V. Poncea 68–, o atât de necesară sinteză a putut vedea lumina tiparului, temerara întreprindere aparţinândui, însă, ca o ironie, unui tânăr şi ambiţios istoric ieşean69. Din fericire −pentru că simpla sa apariţie nar fi compensat necesitatea unei abordări competente, chiar dacă mult aşteptate−, lucrarea este redactată la un nivel pe care îl depăşeşte doar bogăţia documentaţiei. Mai mult, textul iniţial a fost ulterior revizuit, adăugit şi integrat unei remarcabile alcătuiri istoriografice, publicată foarte recent: L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu, Iaşi, 2012.
medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997; Al. Andronic, Iaşii până la mijlocul secolului al XVIIlea, Iaşi, 1986; Istoria oraşului Roman (lucrare colectivă), Roman, 1992; S. Cheptea, Un oraş medieval. Hârlău, Iaşi, 2000; Istoria Bârladului (lucrare colectivă), Bârlad, 1998; Al. Artimon, Civilizaţie medievală urbană din secolele XIVXVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud), Iaşi, 1998. La acestea se adaugă un număr impresionant de studii şi articole, avândui ca semnatari pe istoricii amintiţi anterior, dar nu numai (vezi, ca exemplu, intervenţiile lui V. Spinei: Comerţul şi geneza oraşelor din sud estul Moldovei (secolele XIIIXIV), în AB, I, 1993, p. 171236; Generalităţi privind oraşele medievale din Moldova, în ArhMed, I, 1996, p. 3553). 62
Gh. IonescuGion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899; N. Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1979. 63
N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 12001400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1983. C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăia, Bucureşti, 1968; I. Cândea, Brăila. Origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVIlea, Brăila, 1995. 65 Un oraş de importanţa Câmpulungului, a cărui existenţă este certă la anul 1300, a putut beneficia, firesc şi constant, de atenţia unor autori precum C. D. Aricescu (Istoria Cîmpulungului, prima residenţă a României, vol. III, Bucureşti, 18551856, reeditată in anul 2007), C. RădulescuCodin (Câmpulungul Muscelului istoric şi legendar, însoţit de Călăuza vizitatorului, CâmpulungMuscel, 1925), I. Răuţescu (CâmpulungMuscel. Monografie istorică, Câmpulung, 1943), Gh. Pârnuţă (coordonatorul monografiei CâmpulungMuscel, ieri şi azi, CâmpulungMuscel, 1974, dar şi coautor al Monografiei municipiului Câmpulung Muscel, Bucureşti, 2005), Şt. Trâmbaciu (Istoricul obştii câmpulungenilor musceleni în Evul Mediu şi prima jumătate a secolului al XIXlea, Bucureşti, 1997), sau Gh. I. Cantacuzino (Începuturile oraşului Câmpulung şi Curtea Domnească: aspecte ale civilizaţiei urbane la Câmpulung, Bucureşti, 2011). 66 Poate cea mai flagrantă este situaţia Târgoviştei, oraş cetate de scaun, onorată abia foarte recent de apariţia unor atât de necesare lucrări, care să ia în discuţie, explicit şi exhaustiv, problema începuturilor sale urbane (N. Constantinescu (coord.), C. Ionescu, P. Diaconescu, V. Rădulescu, Târgovişte. Reşedinţa voievodală (14001700). Cercetări arheologice (19611986), Târgovişte, 2009; P. V. Diaconescu, Arheologia habitatului urban târgoviştean. Secolele XIVXVIII, Târgovişte, 2009). 67 Spre exemplificare, ne limităm referinţele la cazul reputatului istoric Dinu C. Giurescu, care leagă, în mod direct, dezvoltarea celor mai importante oraşe din Ţara Românească –Câmpulung, Argeş, Slatina, RâmnicuVâlcea, Piteşti, Târgovişte, Brăila– de ″procesul general al circulaţiei mărfurilor″ (Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările Peninsulei Balcanice din secolul al XIVlea până la mijlocul secolului al XVIlea, în Romanoslavica, 11, 1965, p. 169). 68 Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic, Bucureşti, 1997. Contribuţia lui Traian V. Poncea ne apare ca un demers meritoriu în sine, fără a se evidenţia, însă, prin consistenţa elementelor concrete de originalitate. Dacă acestea ar fi existat, măcar la nivel interpretativ, ar fi putut încununa o întreprindere istoriografică binevenită, referindu ne, mai ales, la încercarea de tipologizare urbană propusă de autor. Din nefericire, rigoarea academică, uşor exagerată în această speţă, a făcut ca lucrarea să fie ignorată de specialişti, rămânând, până astăzi, în cel mai bun caz, o simplă adăugire bibliografică. 69 L. Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVIlea, Iaşi, 2004. 64
12 În capitolul dedicat Formării oraşelor din Ţara Românească70, autorul a identificat, ca principali factori determinanţi ai vieţii urbane, curtea şi târgul: ″După jumătatea secolului al XIVlea, avem informaţii că, în majoritatea acestor aşezări, domnia deţinea curţi proprii. Sa pus întrebarea dacă aceste reşedinţe domneşti fuseseră create după întemeierea Ţării sau existau din perioada anterioară? Probabil ele existau dinainte. Un argument în favoarea acestei afirmaţii îl găsim în concepţia domniei referitoare la oraş, care era considerat stăpânire domnească, potrivit principiului medieval dominium eminens. În cadrul procesului de extindere a puterii sale în faţa celorlalţi cnezi şi voievozi, Basarab I şi domnii care au finalizat procesul de închegare statală, la sfârşitul secolului al XIIIlea şi începutul secolului al XIVlea, au cuprins în puterea lor curţile locale, care au fost integrate în noul stat, cum sa întâmplat şi în Ţara Moldovei, unde fenomenul este bine reprezentat. Sistemul curţilor locale a fost păstrat de către domnie pentru că reprezenta şi, totodată, de aici se exercita, puterea domnului în teritoriu. [...] Aceasta a fost situaţia peste tot în Europa centrală şi apuseană, unde un număr mare de oraşe sa dezvoltat în preajma reşedinţelor unor principi sau mari seniori. [...] Prezenţa curţii a reprezentat un factor determinant pentru urbanizare căci, cu siguranţă, lângă curte au venit şi s au stabilit mici negustori care urmăreau să îşi vândă produsele membrilor acesteia, pentru că orice curte sau reşedinţă implică o aglomerare de oameni, unii de rang înalt, alţii simpli luptători. [...] Pe lângă negustori, în astfel de locuri sau stabilit şi meşteşugari, implicaţi în activităţi artizanale, precum olari, fierari etc., meşteşugari necesari pe lângă o reşedinţă. Alături de curte, un alt factor determinant pentru urbanizare îl reprezintă târgul. Reşedinţa cnezială sau voievodală era centrul ţării, precum şi al regiunii geografice respective, şi era firesc ca aici să se localizeze târgul, locul în care locuitorii veneau să cumpere sau să vândă diverse produse. [...] nu întâmplător, acesta din urmă a fost numele dat multor oraşe medievale din spaţiul românesc, nume la care sa adăugat denumirea râului pe care se afla aşezarea...″71.
Afirmată de o asemenea manieră, ponderea crescută acordată factorului politic în geneza aşezărilor cu caracter urban nu face decât să evidenţieze o realitate tot mai acut resimţită de istoriografia românească de specialitate, după ce, vreme îndelungată, importanţa activităţilor economice a constituit reperul central în evaluarea fenomenului urban. La rândul nostru, vom încerca, în completarea acestor meritorii întreprinderi istoriografice, să adoptăm o poziţie metodologică echilibrată, în care fiecărui factor implicat în procesul genezei urbane să i se acorde însemnătatea cuvenită. Această atitudine, voit echidistantă, se va justifica întru totul pe parcursul analizei noastre, dată fiind relaţia de interdependenţă a celor două variabile −economic/politic− în cvasitotalitatea cazurilor luate în discuţie.
Ibidem, p. 65110. Ibidem, p. 7072.
70 71