I. Repere Istoriografice [PDF]

Zitiervorschau

I. REPERE ISTORIOGRAFICE

Istoriografia europeană a ultimelor decenii este tot mai preocupată de relaţiile complexe ce se pot  identifica între alcătuirile politice locale, determinismele de ordin economic şi procesul formării centrelor  urbane,   mai   exact   de   concordanţa   ce   se   poate   stabili   între  fenomenul   oraş  şi   structurile   sociale,  economice şi politice ale unei societăţi date. Deşi încercările de corelare a acestor fenomene au cunoscut  un debut timpuriu, ele au căpătat abia de curând importanţa cuvenită. Situaţia nu este diferită nici în  istoriografia românească, unde relaţia dintre factorul politic şi cel economic în problema genezei oraşului  medieval capătă o actualitate tot mai vădită, devenind chiar una dintre temele prioritare ale cercetărilor  viitoare1.   Din   nefericire,   până   acum,   dominante   în   această   direcţie   de   studiu   sunt   fie   timiditatea  opiniilor,   generată   de   sărăcia   documentară,   fie   conservatorismul   unor   convingeri   comode,   preluate  necritic   şi   unilateral,   fie,   mai   frecvent,   o   nefericită   combinaţie   a   ambelor   atitudini.   Cantonarea   în  perimetrul strâmt −şi adeseori ermetic− al izvoarelor scrise este astăzi definitiv compromisă de aportul  tot   mai   consistent   al   arheologiei   urbane   medievale,   care   a   reuşit   o   renovare   teoretică   profundă   şi  argumentată a viziunii dominante anterior privind relaţiile dintre structura politică, cea economică şi  mutaţiile sociale implicate în geneza oraşelor medievale româneşti.  Această  conştientizare  târzie  a necesităţii   de a  nuanţa   relaţia structurală dintre  împrejurările  politice, economice, sociale şi asigurarea premiselor apariţiei vieţii urbane medievale ar putea părea  surprinzătoare,   chiar   inexplicabilă,   fără   luarea   în   considerare   a   consecinţelor   pe   care   instaurarea  profundă şi tenace a direcţiei economiste2 le­a avut, timp de decenii, asupra gândirii istorice în privinţa  factorilor determinanţi pentru geneza oraşelor medievale europene.  Dacă formularea unor criterii după care se poate stabili caracterul urban al aşezărilor medievale  româneşti a trenat in istoriografia interbelică, discuţia privind conţinutul conceptului de oraş medieval   românesc a fost inaugurată de timpuriu. În această direcţie, spectrul opiniilor emise de istoricii români  este delimitat de două poziţii extreme: negarea totală a capacităţii românilor de a­şi crea propriile oraşe  şi, respectiv, interpretarea centrelor urbane româneşti drept expresia nivelului înalt de dezvoltare atins  de   societatea   românescă   pe   linia   feudalizării.   Substratul   acestei   diversităţi   este   însă   dominat   de   o  convingere   unică:  oraşul   este   un   fenomen   economic  şi,   indiferent   de   legătura   pe   care   unii   istorici   o  stabilesc între  procesul  feudalizării societăţii româneşti şi formarea oraşelor medievale,  evidenţierea  rolului economic rămâne o constantă3. Există, însă, o deosebire marcantă între istoriografia antebelică  −în care autorii preferă să  înţeleagă aşezările urbane, preponderent, drept  centre de schimb−  şi  cea  postbelică, încercând să evidenţieze mai ales funcţia de  centre producătoare de mărfuri  a oraşelor, pe  fondul ″procesului de separare a meşteşugurilor de agricultură″4. Distingem, desigur, în această păguboasă antinomie, factori care, prin forţa împrejurărilor istorice,  au   favorizat­o.   Astfel,   dacă   în   ceea   ce   priveşte   istoriografia   antebelică,   lipsa   contribuţiilor   de   ordin  arheologic îngăduie înţelegerea eventualelor erori, perioada ce a urmat încheierii războiului va permite  paradigmei marxiste să impieteze profund asupra parcursului firesc al cercetării istorice, forţând, mult  prea des şi cu bună ştiinţă, asumarea unor premise dintre cele mai false5. Din fericire, graţie atenuării  presiunii exercitate de ideologie −care se va debarasa, treptat, de componenta agresiv­marxistă, căpătând,  1

 M. D. Matei, Câteva precizări cu privire la contribuţia arheologiei la cunoaşterea civilizaţiei urbane medievale româneşti,  în HU, 1­2, III, 1995, p. 49.  2  Cf. idem, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 31. 3

 Cf. ibidem, p. 15 şi urm.  Deşi argumentarea afirmaţiei noastre ar putea părea superfluă, această încheiere istoriografică fiind binecunoscută  comunităţii academice, îl vom cita totuşi, aici, spre exemplificare, pe unul dintre cei mai reputaţi medievişti români,  universitarul ieşean C. Cihodaru:  ″Geneza oraşului medieval se leagă de maturizarea unui proces socio­economic la   capătul căruia meşteşugarii din cadrul obştii săteşti se rup treptat de agricultură şi se concentrează apoi în diferite  puncte favorabile activităţii lor.″ (Începuturile vieţii orăşeneşti la Iaşi, în AŞUIist, tom 17, fasc. I, 1971, p. 31).  4

2 în compensaţie, un profil naţionalist din ce în ce mai accentuat6−, dar şi acumulărilor de ordin arheologic  −potenţate atât  de finanţarea  masivă7,  cât,  mai ales,  de  profesionalismul  cercetătorilor8−,  istoriografia  românească a evului mediu îşi va redefini, în ultimele decenii ale secolului trecut, poziţia şi competenţele.  În consecinţă, fără a renunţa cu totul la obişnuinţa de a contesta aprioric opinii mai vechi, istoricii români  se vor dovedi mult mai ponderaţi în a emite judecăţi cu caracter definitiv9.

Influenţa teoriei economiste, al  cărei  promotor  recunoscut este istoricul  belgian H. Pirenne,  se  explică,   în  primul   rând,   prin  cadrul   comun  de  discuţie,  asigurat,  pentru  istoriografia  europeană,  de  unitatea   fundamentală   a   procesului   formării   oraşelor   medievale.   Deşi   situaţiile   regionale   şi   factorii  zonali   specifici   comportă   o   incontestabilă   varietate,   această   omogenitate   relativă   a   înşelat   deseori,  permiţând aplicarea, asupra diferitelor circumstanţe particulare, a unor modele foarte generale şi, prin  urmare, inadecvate. În acest sens, preluarea de către istoriografia românească interbelică a modelului  pirennian este cu totul caracteristică. Fără a considera necesar să detaliem aici tezele specialistului belgian, este important de reţinut  fondarea teoriei sale pe convingerea în rolul preeminent pe care negustorimea şi activităţile comerciale  le­au avut în geneza şi dezvoltarea oraşelor medievale europene:  ″În nicio civilizaţie viaţa urbană nu s­a dezvoltat independent de comerţ şi industrie. Diversitatea  climatelor, a popoarelor sau a religiilor este la fel de lipsită de importanţă în acest proces ca şi aceea a  epocilor.[…] Universalitatea sa se explică prin necesitate. O aglomerare urbană, într­adevăr, nu poate  supravieţui decât prin importarea mărfurilor alimentare pe care le aduce din exterior. Dar acestui import  trebuie să­i corespundă, pe de altă parte, un export de produse fabricate care constituie contrapartida sau  contravaloarea acestuia.[…] Fără importul care asigură aprovizionarea cu alimente, fără exportul care o  compensează cu obiecte de troc, oraşul ar pieri. […] Oraşele evului mediu ne prezintă un tablou foarte   Aşa cum bine se ştie, în anii '50­'60, raza vectoare a ştiinţei istorice româneşti era dirijată de o nouă ideologie, militantă,  de factură marxistă, atât în ceea ce priveşte metoda, cât şi spectrul interpretativ al izvoarelor. 6   Destalinizarea  aduce după sine o certă îndepărtare de dogmatismul marxist, însă această îndepărtare de programul  teoretic   originar   nu   trebuie   supraestimată,   căci   controlul   ideologic   şi   ingerinţele   motivate   politic   se   manifestă   cu   o  frecvenţă şi agresivitate comparabilă. Este, însă, indiscutabilă diluarea fondului teoretic marxist: citatele din ″clasici″  sunt  tot mai rare, iar rolul lor decorativ devine suficient de explicit pentru a le steriliza autoritatea  în  organizarea  discursului istoric. În contrapartidă, manifestarea fidelităţii faţă de regim, care rămâne o instanţă obligatorie pentru  istoriografie, îmbracă o notă tot mai decis naţionalistă (M. Lazăr,  Structuri politice şi cultură. Câmpul cultural de la   ″destalinizare″ la mitul ″salvării prin cultură″, în Xenopoliana, VII, 1999, 1­2, p. 178­179). În fapt, după un model ce  poate fi regăsit şi în U.R.S.S. sau în China, indigenizarea practicilor staliniste se realizează invariabil prin îndepărtarea  de teoria marxistă şi prin revigorarea referinţelor la tradiţiile naţionale (A. Mihalache, Stalinism şi ideologie naţională.   Mobilurile unei convertiri, în  Xenopoliana, V, 1997, 1­4, p. 109­115; idem,  Ideologie şi politică în istoriografia română   (1948­1965), în AIIAI, XXXVI, 1999, p. 45­66). 5

7

  Voluntarismul ofensivei ideologice a primelor guvernări comuniste avea să aibă, în istoriografie, ca şi în alte câmpuri  culturale, efecte ambivalente. Astfel, pe de o parte, trebuie amintite persecuţiile şi repetatele reorganizări administrative  –cu   efecte   grave   asupra   structurii   şi   dimensiunii   comunităţii   ştiinţifice   din   câmpul   istoriei–,  ca   şi  restrângerea  discursului istoriografic în canoanele unui marxism frugal (vezi învăţămintele ″cerberului″ istoriografiei din epocă, M.  Roller, în  Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Bucureşti, 1951, sau în  Istoria   R.P.R. Manual pentru învăţămîntul mediu, ediţia a III­a, Bucureşti, 1952). Pe de altă parte, noul regim se vede nevoit să  asigure condiţiile pentru mult dorita  rescriere  a istoriei.  Arheologia, ca şi alte domenii  ″tehnice″, precum publicarea   izvoarelor, capabile într­o măsură mai mare să ocolească acordul cu ideologia oficială –fără ca prin aceasta să fie scutită,  desigur, de repetate şi ocazional agresive ingerinţe politice– a beneficiat din plin de zelul reformator al noilor guvernanţi  şi de investiţia financiară la care aceştia erau dispuşi în vederea ilustrării faptice a tezelor promovate  (A. Mihalache,  ″Frontul istoric″ la începutul anilor ’50. Mituri, realităţi, aproximări, în Xenopoliana, VII, 1999, 1­2, p. 79­91). Astfel, în  anii ’60, arheologia medievală, ca şi alte subdomenii arheologice, cunoaşte o etapă de acumulare a informaţiei empirice  fără precedent. 8   Nu trebuie să uităm că arheologia românească a evului mediu l­a avut ca mentor, recunoscut, pe prof. univ. dr. Ion  Nestor,   istoric   de  o  valoare   incontestabilă,  care  beneficiase,   în   tinereţe,  de  câteva   importante   stagii   de   pregătire   la  reputata şcoală arheologică germană. 9  Cu toate acestea, în opinia lui Al. Fl. Platon, resuscitarea preocupărilor explicit naţionaliste va contrabalansa avantajele  potenţiale   asigurate   de   îndepărtarea   de   dogmatismul   marxist:   relaxarea   ideologică   este   nu   numai   efemeră,   ci   şi  superficială,   iar   discursul   istoric   românesc   rămâne   ″desincronizat″   în   raport   cu   istoriografia   occidentală   a   epocii   (Despre desincronizarea discursului istoriografic, în Xenopoliana, 1, 1­4, 1993, p. 42­45).

Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X­XIV).

3

diferit [faţă de antichitate]. Comerţul şi industria   le­au făcut ceea ce au fost.[…]  Faptul că originea  oraşelor din evul mediu se leagă direct, ca un efect de cauza lui, de renaşterea comercială […]  este absolut de netăgăduit (s.n. ­ D.C.). Dovada sa reiese din concordanţa izbitoare ce se constată între  expansiunea comerţului şi aceea a mişcării urbane.″10.

Cum, pentru H. Pirenne, cele mai vechi centre urbane ale Evului Mediu sunt opera directă şi  nemediată a comerţului internaţional11, se poate lesne explica popularitatea opiniei sale printre istoricii  români din perioada interbelică12. Ideile pirenniene domină gândirea, în această problemă, a celor mai  importante   nume   ale   istoriografiei   româneşti:   N.   Iorga,   Gh.   Brătianu   şi,   cu   unele   nuanţări,   P.   P.  Panaitescu. Deschizând,   în   istoriografia   noastră,   dezbaterea   de   idei   în   jurul   originii   şi   semnificaţiei  fenomenului   urban   medieval   românesc,   N.   Iorga   se   remarcă   prin   opinii   oscilante,   uneori   chiar  contradictorii,   în   privinţa   factorilor   determinanţi   ai   genezei   urbane.   În   spiritul   raţionamentului  pirennian şi extrapolând convingerile sale cu privire la rolul drumurilor comerciale în creaţia statală13,  N. Iorga a pus sub un mare semn de întrebare originea românească a primelor noastre oraşe medievale,  formulările istoricului pe această temă fiind, uneori, categorice: ″…nu e nici o îndoială astăzi că oraşele  noastre nu sunt întemeiate de români″14. Cu toate acestea, întru totul caracteristică atitudinii sale  contradictorii este împrejurarea că o apreciere atât de tranşantă nu­l opreşte pe autor să atribuie, în  cadrul aceleiaşi lucrări, un cert caracter local unor aşezări din Moldova şi Ţara Românească15. Dar genialitatea demersului său ştiinţific se face remarcată  −tocmai în acest context al oscilării  între poziţii uneori extreme− prin confirmarea foarte târzie, în condiţiile unei argumentări documentare  temeinice, de cele mai multe ori datorate arheologiei, a multora dintre intuiţiile sale16. 

10

 H. Pirenne, Les villes du Moyen Age. Essai d’histoire économique et sociale, Bruxelles, 1928, p. 117­118 (ediţia în limba  română: Oraşele evului mediu, Cluj Napoca, 2000, p. 87­88). 11

 ″E lesne de remarcat că, pe măsură ce comerţul progresează, oraşele se înmulţesc. Ele apar de­a lungul căilor naturale  prin care acesta se propagă. Ele iau naştere, ca să zicem aşa, sub paşii lui. La început, nu le întâlnim decât pe malurile   mărilor şi ale râurilor. Apoi, pătrunderea negustoriei amplificându­se, apar şi pe drumurile directe care leagă între ele  aceste prime centre de activitate″ (ibidem).  12

  Ecouri   întârziate   ale  tezelor   amintite   a   înregistrat   chiar   şi   istoriografia   românescă   postbelică.   În   acest   sens,   stă  mărturie, ca un bun exemplu, afirmaţia istoricului ieşean D. Ciurea, plasându­l pe autor în rândul adepţilor rolului  preponderent jucat de factorii externi în modelarea vieţii urbane medievale din teritoriul est­carpatic: ″Apariţia oraşelor  în Moldova, începând din a doua jumătate a secolului al XIV­lea, se datoreşte noii funcţii economice a acestei regiuni,  activizată tardiv în raport cu altele, şi ca o zonă de periferie între Polonia şi Ungaria, state feudale avansate, şi Dunărea  Inferioară şi Marea Neagră″ (Noi contribuţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIV­XIX, în AIIAI, VII,  1970, p. 23). Şi mai categoric ne apare P. Diaconu, care, într­un studiu dedicat oraşelor de la Dunărea de Jos, afirma:  ″Atributul cel mai de seamă al unui oraş îl constituie schimbul de mărfuri″ (Consideraţii generale asupra aşezărilor cu   caracter urban de la Dunărea de Jos (sec. X­XI), în CCDJ, II, 1986, p. 225). 13

 În urma unei activităţi susţinute de cercetare a realităţilor comercial­politice din bazinul Mării Negre şi a prelungirilor  sale continentale, N. Iorga va conchide prin a stabili o corelaţie directă între apariţia şi dezvoltarea drumurilor comerciale  şi constituirea statelor medievale româneşti: ″Alcătuirea politică îndoită, adică Ţara Românescă şi Moldova, o cereau şi   mari nevoi de viaţă economică universală, care au prezidat la unificarea târzie a vieţii ţărăneşti libere în jurul celor două  centre domneşti.″  (Trei lecţii de istorie despre însemnătatea românilor în istoria universală, Vălenii de Munte, 1912).  Aceeaşi idee va fi reluată de marele istoric, într­o formă mai categorică, în 1922: ″Linia de comerţ a Dunării de Jos avea   să dea naştere unui stat, cealaltă linie comercială, a Crimeii şi Caffei, avea să dea naştere unui stat paralel cu celălalt,  care s­a întemeiat mai întâi în Carpaţi, pentru a coborî curând până la Dunăre. Aceasta a fost necesitatea întemeierii, cu  rasa română, a unui principat român de o parte, pentru a sluji linia Dunării inferioare, şi aceea a întemeierii, după câteva  zeci   de  ani,   spre   1359­1360,  a  principatului Moldovei,  în  văile  Nistrului,  Prutului   şi  Siretului″   ( Points   de   vue   sur   l’histoire du commerce de l’Orient au Moyen Âge, Paris, 1924, p. 93­94). O şi mai răspicată afirmare a acestei teze va fi  realizată în 1928, în chiar titlul unei conferinţe: Drumurile de comerţ creatoare ale statelor româneşti. Aşa cum vom vedea  mai   departe,   teza   lui   Iorga   se   va   impune   şi   generaţiei   următoare   de   medievişti   români,   dintre   care   cele   mai  reprezentative nume rămân Gh. Brătianu şi P. P. Panaitescu (cf. Ş. Papacostea, Drumurile comerciale internaţionale şi   geneza statelor româneşti în viziunea lui N. Iorga şi în istoriografia zilelor noastre, în SMIM, XVIII, 2000, p. 46). 14

 N. Iorga, Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927, p. 30; vezi şi idem, Drumuri vechi, Bucureşti, 1920, p. 12.     Istoria industriilor…, p. 30. 16  Cf. M. D. Matei, op. cit., p. 16. 15

4 La   rândul   său,   concepţia  generală   a   lui   Gh.   Brătianu,   în  privinţa   rolului   factorilor   externi   în  geneza   oraşelor  medievale   româneşti,   apare   foarte   apropiată   de   tezele   lui   N.   Iorga.   În  viziunea   sa,  apariţia fenomenului urban românesc medieval, ca de altfel şi a statelor feudale, era rezultatul unor  interese economice şi politice neromâneşti:  ″La principauté, à ses débuts, s’est instituée gardienne de cette voie commerciale naissante et l’on  peut   dire   qu’ici   vraiment   la   route   a   créé   l’Etat″17.   De   altfel,   ″…istoria   românească   nu   ar   putea   fi  înţeleasă fără să se ţină seama de drumurile şi influenţele care se încrucişează pe teritoriul unde ea a  evoluat, astfel încât l­au făcut o adevărată răscruce a civilizaţiilor şi a negoţului″18.

În   mod   particular,   drumul   comercial   care   străbătea   Moldova   deservea   interese   economice   de  anvergură europeană şi, în consecinţă, solicita un grad ridicat de siguranţă. Acesta nu putea fi asigurat  decât   de   o   structură   statală   fermă,   apariţia   statului   feudal   Moldova  −care   preia   acest   rol   istoric− devenind o necesitate obiectivă.  ″Dintre cele două state româneşti, Moldova pare a fi o rezultantă naturală şi logică a căilor de  comunicaţie   care   se   îndreptau   dinspre   pieţele   Poloniei   şi   ale   Europei   Centrale   spre   Marea   Neagră.  Securitatea traficului din secolul al XIV­lea cerea prezenţa unei organizaţii politice şi a unei autorităţi  riguroase, în măsură să stăvilească acţiunea nomazilor din stepele vecine; se poate spune că aici […] este  în fond drumul care a creat statul″19.

Este de remarcat faptul că, deşi extinde valabilitatea aprecierilor sale asupra cauzelor şi condiţiilor  formării Ţării Româneşti20, Gh. Brătianu a manifestat o justificată prudenţă −în contrast cu atitudinea  tranşantă   a   mentorului   său−,  evitând   orice   referiri   cu   privire   la   originea   străină   a   întemeietorilor  oraşelor medievale româneşti extracarpatice. Deşi aparţine, ca formaţie, aceleiaşi redutabile şcoli istoriografice antebelice, P. P. Panaitescu se  îndepărtează,   prin   nuanţările  pe   care  le   propune  −şi   în   ciuda   consecventei   sale  inconsecvenţe21−  de  opiniile anterioare. Astfel, istoricul s­a plasat cu fermitate pe poziţia afirmării caracterului şi originii  locale   a   oraşelor   medievale   extracarpatice,   în   viziunea   sa   procesul   formării   acestor   oraşe  fiind  inseparabil legat de acela al feudalizării societăţii româneşti.  Pe de altă parte, opinia evidenţiată anterior nu îl împiedică pe autor să sublinieze, în repetate  rânduri, importanţa pe care o deţine schimbul între funcţiile economice ale aşezărilor urbane în formare  sau într­o fază ulterioară procesului lor de constituire. Din acest punct de vedere, nici P. P. Panaitescu  nu   se   îndepărtează   de   curentul   european  −care   atribuia   comerţului   rolul   de   motor   în   dezvoltarea  civilizaţiei urbane−, aprecierile sale fiind, din această perspectivă, explicite: ″…vechile oraşe din Ţările Române de dincoace de Carpaţi erau mai ales centre de schimb şi mai  puţin   centre   de   producţie.   Astfel   se   explică   vechile   târguri   ale   râurilor,   anterioare   întemeierii  principatelor, precum şi aşezarea negustorilor străini, italieni şi germani, în aceste centre″22.

Liniile de forţă ale raţionamentelor sale sunt evidenţiate şi de însemnătatea pe care o acordă aşa­ numitelor ″târguri de vale″ în contextul mai larg al genezei urbane medievale româneşti: 

17

 Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, p. 123.

18

 Idem, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 87.

19

 Ibidem, p. 99. 

20

 Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 144. 

21

  Această   apreciere,   pe   care   am   argumentat­o   cu   alt   prilej   (D.   Căprăroiu,  Opinii   contradictorii   în   opera   lui   P.   P.   Panaitescu. Slavonismul în istoria culturală a românilor, în MN, X, 1999, p. 275­288), este valabilă şi în ceea ce priveşte  afirmaţiile pe care reputatul cercetător le face, în diferite contexte, asupra preeminenţei unui factor sau a altuia  în  geneza orăşenească. 22  P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 286.

Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X­XIV).

5

″…într­o  epocă   îndepărtată,   văile  formau  unităţi   economice  separate,   cu  satele lor,   în mijlocul  cărora se afla centrul de schimb şi de pază, sediul voievodului. Acolo veneau şi negustorii străini şi tot  acolo  s­au  ridicat  primele  oraşe″23.   ″Aceste   centre,   desigur anterioare  formării  statului,  reprezentau  locul unde se făcea târgul de schimb pentru mărfurile văii, loc apărat de o curte locală, care mai târziu a  devenit curte domnească provincială. Prin urmare, la originea multor târguri din ţara noastră stau vechile   târguri ale văilor″24.

Dar înţelegerea poziţiei lui P. P. Panaitescu cu privire la fundamentul economic al fenomenului  orăşenesc nord­dunărean nu poate fi realizată fără a sublinia încercarea autorului de a­i contura un  adevărat specific românesc25, în vastele circumstanţe ale genezelor urbane europene. După istoricul citat,  acest specific ar putea fi definit de apariţia centrelor urbane medievale româneşti ″prin trecerea pe cale   economică de la obştea ţărănească la o comunitate liberă orăşenească″ 26. O astfel de  ″creaţie socială  românescă   medievală″,   care   se   distinge   de   dezvoltarea   obişnuită   a   oraşelor   europene   −redusă   de  Panaitescu la ″colonizarea de oameni liberi de diferite origini în jurul unei curţi senioriale sau domneşti ″− se bazează, deci, pe credinţa că ″obştea ţărănească se diferenţiază din interior, transformându­se în  oraş pe baza dezvoltării meşteşugurilor şi dobândirii privilegiului domnesc″27. Fără a ne implica într­o discuţie mai amplă asupra acestor aprecieri, suntem nevoiţi, totuşi, să  semnalăm câteva puncte nevralgice ale raţionamentului propus, ele putând avea implicaţii mult prea  importante  −în   încercarea   de   a   dimensiona   just   fenomenul   urban   românesc   în   cadrul   contextului  european− pentru a ne permite să le ignorăm. Pe de o parte, aşa cum s­a afirmat, tipul de oraş medieval ce are la bază o aşezare rurală nu este  în niciun fel caracteristic exclusiv teritoriului românesc28. Pe de altă parte, trecerea de la o organizare  ţărănească,   obştea,   la   o   comunitate   liberă,   orăşenească,   nu   poate   fi   acceptată   ca   un   fenomen   pur  economic. Şi, nu în ultimul rând, referirea făcută de P. P. Panaitescu la  ″privilegiul domnesc″  −care,  ca   fapt   juridic,   ar   reprezenta   o   confirmare   a   transformărilor   suferite,   prin   intermediul   dezvoltării  meşteşugurilor, de către o aşezare rurală pe direcţia metamorfozării sale într­un centru urban−  nu­şi  găseşte   deloc   sprijin   în   diplomatica   românească   medievală,   din   care   astfel   de   privilegii   lipsesc   cu  desăvârşire. În aceste condiţii, suntem nevoiţi să constatăm tendinţa istoricului de a soluţiona existenţa  acestui specific românesc prin practici juridice larg răspândite în lumea occidentală29, dar mult prea greu  de identificat în mediul autohton.  În ciuda încheierilor discutabile pe care le­am semnalat, nu trebuie, în nici un caz, minimalizată  contribuţia lui P. P. Panaitescu la înţelegerea fenomenului urban medieval românesc, evidenţiată mai  ales prin încercarea de a preciza relaţia structurală dintre dezvoltarea generală a societăţii româneşti  extracarpatice şi procesul formării oraşelor din acest areal. Din aceeaşi perspectivă, opinia istoricului ieşean N. Grigoraş este, la rându­i, interesantă. Autorul  afirmă cu consecvenţă, cel puţin pentru arealul moldovenesc −dar această viziune ar putea fi valabilă,  prin extrapolare, şi pentru teritoriul de la sud de Carpaţi−, vechimea şi originea românească a oraşelor: 

23

  Ibidem,   p.  232.   Este  important  de menţionat  că  P.  P.  Panaitescu  nu  se  raliază  opiniei  susţinute de  N.   Iorga   şi,  respectiv,   de   Gh.   Brătianu,   privind   rolul   fundamental   al   drumurilor   comerciale   în   apariţia   fenomenului   urban.  Convingerea sa  este că  ″drumurile comerciale n­au creat oraşele şi cu  atât mai puţin statele, dar au contribuit la  înfiinţarea, de­a lungul lor, a unor centre de schimb care au devenit ulterior oraşe″ (ibidem, p. 281).  24

  V.   Costăchel,   P.   P.   Panaitescu,   A.   Cazacu,  Viaţa   feudală   în   Ţara   Românească   şi   Moldova   (secolele   XIV­XVII),  Bucureşti, 1957, p. 414. 25   De altfel, necesitatea definirii acestei specificităţi rămâne, în continuare, o îndatorire importantă a cercetării istorice  româneşti (vezi M. D. Matei, Probleme ale genezei şi evoluţiei oraşului medieval pe teritoriul României, în RdI, 42, nr. 12,  1989, p. 1169­1191). 26  P. P. Panaitescu, Introducere la istoria…, p. 284. 27

 Ibidem.

28

 Cf. M. D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 19.

29

 Ibidem.

6 ″Târgul  moldovenesc din secolul al XII­lea sau al XIII­lea, termen care arată că primele centre  municipale au fost române, era compus probabil din agricultori, meseriaşi şi colportori de mărfuri, vizitaţi  de negustori străini″30. 

Deşi i s­ar putea reproşa câteva analogii, nepotrivite, cu realităţile medievale occidentale (cum ar fi  ″anarhia   feudală″   a   ″baronilor″   moldoveni,   presupus   curmată   de   domnie)   este   indubitabil   că  autorul ieşean acceptă o legătură între existenţa unor centre politice, militare şi administrative ale unor  autorităţi politice locale  −anterioare secolului al XIV­lea−  şi locurile pe care s­au format unele dintre  oraşele medievale de mai târziu31. O poziţie şi mai bine definită adoptă, în problema genezei oraşelor medievale extracarpatice, C. C.  Giurescu,   ale   cărui   puncte   de   vedere   se   plasează   decis   de   partea   legăturii   organice   dintre   evoluţia  societăţii româneşti şi geneza urbană. Istoricul menţionat nu se mulţumeşte să susţină doar originea  locală   a   procesului   de   formare   a   oraşelor   medievale,   ci   încearcă   să   plaseze   acest   fenomen   cu   mult  înaintea   momentului   cronologic   acceptat,   în   general,   de   colegii   săi.   Deşi,   încadrându­se   curentului  economist, C. C. Giurescu manifestă aceeaşi opţiune favorabilă preponderenţei  factorului economic, el  acordă şi factorului politic un rol însemnat în determinarea genezelor urbane:  ″Între factorul politic şi cel economic a fost aşadar o strânsă legătură: unul a influenţat pe celălalt  şi amândouă împreună −predominând însă cel economic− au determinat formarea şi dezvoltarea târgurilor ″32.

Dacă   această   opinie   se   confundă   cu   aceea   susţinută   de   o   parte   importantă   a   istoriografiei  româneşti, opţiunea sa privind plasarea procesului de formare a centrelor urbane medievale în perioada   convieţuirii slavo­române33 este unică:  ″Târgurile există din vremea convieţuirii româno­slave: numele însuşi de târg e o dovadă. Ele sunt  aşezate în genere lângă o apă curgătoare, pe valea unui râu, şi deservesc satele de pe acea vale″34.

Admiterea unei astfel de vechimi  pentru  debutul procesului  de formare a centrelor  urbane nu  poate   rămâne   lipsită   de   consecinţe.   Ea   implică,   în   mod   necesar,   statornicia   teritorială   a   aşezărilor  omeneşti, bazată pe alegerea adecvată a habitatelor. ″Locurile în care s­au întemeiat aceste târguri pe văile apelor erau bine alese atât sub raportul  posibilităţilor   de   trai   (loc   arabil,   păşune,   proximitatea   pădurii),   cât   şi   sub   acela   al   comunicaţiilor.   În  general, ele erau situate la vaduri, acolo unde apele puteau fi trecute mai uşor, la întretăierea apelor cu  drumurile. […] Locurile unde s­au întemeiat târgurile erau aşa de bine alese […] încât ele nu fac, aproape  în toate cazurile, decât  să continue alte aşezări, permanenţa locuirii putându­se urmări adeseori, până  mult înainte, în negurile epocii fierului, bronzului şi neoliticului″35.

Timpuriu plasează C. C. Giurescu şi existenţa unor centre urbane înfloritoare şi a unei populaţii  orăşeneşti   prospere,   într­o   perioadă   în   care   ansamblul   istoriografiei   abia   dacă   accepta   începuturile  timide ale unei civilizaţii urbane româneşti36. Astfel, chiar dacă temeinicia istorică a existenţei unei  30

 N. Grigoraş, Dregătorii târgurilor moldoveneşti şi atribuţiile lor până la Regulamentul Organic, Iaşi, 1942, p. 13­14.

31

 Idem, Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în SCŞI, XI, 1, 1960, p. 90.

32

  C.   C.   Giurescu,  Târguri  sau   oraşe   şi   cetăţi  moldovene   din  secolul   al  X­lea   până   la  mijlocul   secolului   al   XVI­lea,  Bucureşti, 1967, p. 78. 33  Ibidem, p. 72. 34

 Ibidem, p. 73.

35

 Ibidem.

36

  Aceleiaşi populaţii citadine i se atribuia chiar un rol important  în întemeierea şi consolidarea statelor medievale:  ″Credem, aşadar, că a existat o orăşenime românească încă din veacurile XIII­XIV, înainte de întemeierea statelor Ţării   Româneşti şi Moldovei, şi că aceşti târgoveţi au contribuit în mod însemnat prin banii lor şi prin ostaşii pe care i­au dat,   la întemeierea şi la consolidarea acestor state″ (idem,  Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române  

Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X­XIV).

7

astfel de orăşenimi înainte de mijlocul secolului al XIII­lea a fost, pertinent, reevaluată37, C. C. Giurescu  va afirma, categoric şi consecvent, vechimea apreciabilă a vieţii urbane medievale româneşti. Esenţială   pentru   claritatea   demersului   nostru   este   şi   precizarea   poziţiei   pe   care   istoricul  menţionat   o   adoptă   în   privinţa   legăturii   indisolubile   dintre   dezvoltarea   societăţii   româneşti  extracarpatice şi apariţia fenomenului urban.  Începând prin a accepta, cu o binevenită moderaţie, dimensiunile reduse ale celor mai vechi târguri  −″desigur, în primele secole ale acestei convieţuiri [româno­slave], târgurile au avut o formă embrionară,  proporţii reduse şi o populaţie corespunzătoare″− C. C. Giurescu evidenţiază rolul pe care factorii politici  şi economici l­au avut, ulterior, în evoluţia acestor aşezări: ″Începând însă din secolul al X­lea înainte, de  când   avem   primele   date   documentare   despre   existenţa   pe   teritoriul   ţării   noastre   a   unor   stăpânitori  feudali,  jupani  şi  duci, deci şi a reşedinţelor lor, precum şi primele date asupra  gorodurilor  şi asupra  traficului comercial intens de la Dunărea de Jos […], târgurile au început să se dezvolte, să crească sub  raportul întinderii şi al populaţiei″38.

Astfel, plasarea evoluţiei acestui proces în contextul socio­politic asigurat de existenţa cnezatelor  şi voievodatelor –constituite în stimuli şi garanţi ai dezvoltării centrelor incipient urbane– va avea drept  consecinţă afirmarea existenţei, la momentul întemeierii Moldovei, a unei întregi reţele de târguri, pe tot  teritoriul cuprins între Carpaţi şi Marea Neagră39. Printre   adepţii   tezei   anteriorităţii   centrelor   urbane   româneşti   extracarpatice,   în   raport   cu  apariţia statelor feudale ″de­sine­stătătoare″, se numără şi H. H. Stahl, care afirmă hotărât: ″Chiar   dacă nu am avea informaţii […], şi indiferent de teoria prin care le­am putea explica geneza […], cert  este că o reţea de oraşe, constatate documentar încă din primele noastre documente statale, trebuie să  aibă un lung trecut″40.  Dacă   H.   H.   Stahl   nu   oferă,   însă,   detalii   privind   modalităţile   de   formare   a   acestor   centre  orăşeneşti, mult mai clară este poziţia lui C. Cihodaru, care se declară convins nu doar de caracterul  autohton şi de temeiurile preponderent economice ale genezei oraşelor medievale est­carpatice, ci şi de  cronologia începuturilor acestui proces, atribuit cu fermitate secolului al XIII­lea. ″Naşterea şi dezvoltarea formelor de viaţă urbană nu au avut loc pretutindeni în aceleaşi condiţii.  În unele regiuni, un rol de seamă în formarea oraşelor medievale l­a avut existenţa unor centre politice  administrative   fortificate;   în   alte   părţi   au   avut   însemnătate   în   această   privinţă   căile   comerciale,  încrucişările de drumuri şi poziţiile favorabile pentru dezvoltarea unor relaţii internationale. S­au format  apoi oraşe în în centrele regiunilor miniere sau în cadrul unor sate unde au avut loc bâlciuri periodice. Au  fost   căutate,   de   asemenea,   vadurile,   precum   şi   golfurile   unde   corăbiile   puteau   găsi   adăpost.″41.   Cât  priveşte oraşele din Moldova, acestea  ″s­au format în perioada de descompunere a obştii ţărăneşti, de   scindare a societăţii în clase antagoniste şi de constituire a statului feudal, prin urmare, într­o perioadă  când nu existau centre politico­administrative fortificate.″42. Mai mult, discutând împrejurările devenirii  urbane   a   Iaşilor,   autorul   invocă   importanţa   drumurilor   comerciale   care   se   intersectau   pe   teritoriul 

până la 1848, Bucureşti, 1972, p. 17). 37

  Cf.   M.  D.   Matei,  Unele  probleme  controversate  ale  istoriei Moldovei  în  secolele  XII­XIV,  în  Studii  şi  materiale,   3,  Suceava, 1973, p. 63­76. 38  C. C. Giurescu, Târguri sau oraşe..., p. 75. 39

  ″La   întemeierea   şi   dezvoltarea   acestor   târguri   a   contribuit   şi   factorul   politic.   Cârmuitorii   diferitelor   formaţiuni  teritoriale   de   dinaintea   întemeierii   Moldovei   îşi   aveau   reşedinţele   lor   în   anumite   centre,   bine   situate   în   raport   cu  întinderea formaţiilor respective şi apărate prin fortificaţii, sau «cetăţi» în genere de pământ şi lemn. Într­o asemenea  reşedinţă locuia cneazul sau voievodul cu familia şi rudele lui, cu ostaşii care îi asigurau paza şi cu un minimum de  dregători fiscali care strângeau dijmele din sate şi vama de la cei ce făceau negoţ. În mod firesc se grupau în aceste  reşedinţe   meşteşugari   şi   negustori:   aveau   putinţa   unui   dever   mai   mare,   găseau   şi   o   apărare   mai   bună   împotriva  răufăcătorilor, iar, în vreme de război sau tulburare, se puteau refugia în «cetatea» cârmuitorului feudal″ (ibidem, p. 78). 40

 H. H. Stahl, Studii de sociologie istorică, Bucureşti, 1972, p. 192.

41

 C. Cihodaru, op. cit., p. 32.  Ibidem.

42

8 aşezării, existând unele indicii pentru a presupune că  ″pe astfel de drumuri circulau negustori încă din  perioada anterioară invaziei tătarilor.″43.

 

Încadrându­se aceluiaşi curent istoriografic −care atribuia centrelor urbane româneşti o vechime  mult mai mare decât cea acceptată îndeobşte−, Al. V. Boldur a admis chiar, pe baza unor vechi cronici  ruseşti   şi   lituaniene,   existenţa   oraşului   Bârlad   încă   de   la   mijlocul   secolului   al   XII­lea.   Conform  informaţiilor cronicăreşti, principele­aventurier Ivanco Rostislavici Berladnic, după repetate şi încâlcite  acţiuni de mercenariat, se va afla în fruntea unui important contingent de ostaşi  berladnici, al căror  număr îl determină pe istoricul amintit să facă o serie de aprecieri, în cel mai bun caz discutabile:  ″...   ceea ce este realmente important în relatările cronicilor ruse, este faptul că Bîrladul avea în jurul său o  regiune   întreagă.   Judecînd   după   numărul   ostaşilor   berladnici,   organizaţi   de   Ivanco,   6000,   oraşul   şi  regiunea sa trebuia să fi avut până la vreo 40­50 de mii de locuitori″44. Dimpotivă,   Al.   Andronic   emite   o   opinie   mult   mai   prudentă   în   privinţa   situării   cronologice   a  începuturilor vieţii urbane din arealul est­carpatic, fiind înclinat să situeze acest debut mai târziu, către  prima jumătate a secolului al XIV­lea45. Revenind, însă, la problematica pe care a determinat­o evaluarea conţinutului economic sau, mai  exact, la supralicitarea ponderii acestuia în procesul genezei urbane medievale, opţiune deja tradiţională  în   istoriografia   noastră,   îl   vom   aminti   pe   cercetătorul   P.   I.   Panait,   care   susţine   că   ″saltul   transformărilor urbane trebuie întrezărit în acea etapă în care meşteşugarul sătesc este în măsură să  realizeze bunuri ce depăşesc putinţa de absorbţie locală, el fiind nevoit să pună în circuit produsele sale  prin intermediul unui schimb zonal″46. Acţiunea acestor factori economici este însă limitată, în opinia aceluiaşi autor, de restrângerea  raporturile economice incipiente ale oraşelor în formare la arealul înconjurător şi la satele din imediata  vecinătate47. Pe de altă parte, chiar cu o astfel de acţiune restrânsă, factorul economic nu evoluează  independent,   ba   mai   mult  −paradoxal   în   ansamblul   concepţiei   autorului   citat−,   ocupă   o   poziţie  subsidiară:  ″… în realităţile româneşti urbanizarea este un proces de lungă durată, condiţionat nu de   capacitatea sau de incapacitatea structurii economiei autohtone, ci de evenimentele politice care s­au  abătut asupra acestui teritoriu.″48.  Lista   contribuţiilor   subsumate   supralicitării   fundamentului   economic   al   genezei   fenomenului  urban extracarpatic nu poate exclude studiile redactate de Şt. Olteanu, a cărui orientare teoretică se  bazează, în această problemă, pe importanţa acordată separării meşteşugurilor de agricultură. Dacă  definirea etapelor parcurse de acest proces se face variabil 49, nu este mai puţin adevărat că autorul  menţionat plasează începuturile vieţii urbane româneşti foarte timpuriu, în perioada secolelor IX­XI, 

 Ibidem.  Al. V. Boldur, Ţara Bîrlad, numele şi unele momente din istoria ei, în RA, nr. 3, 1974, p. 432. De altfel, în acelaşi studiu,  autorul admite şi domnia principelui lituanian Iurg Coriatovici la Bârlad, ″capitală″ a Ţării de Jos a Moldovei în cel de­ al treilea sfert al veacului XIV. Fără a intra în detaliile ce privesc discutarea autenticităţii acestei domnii în istoriografia  românească,   facem totuşi  precizarea  că  cercetările  arheologice  din  ultimele decenii  nu  au  confirmat  nici   pe  departe  încadrarea cronologică a existenţei Bîrladului ca aşezare cu depline atribute urbane, aşa cum a propus­o Al. V. Boldur  (vezi lucrarea colectivă Istoria Bârladului, vol. I, Bârlad, 1998, p. 49­51). 43 44

45

 Al. Andronic, Les villes de Moldavie au XIVe siècles à la lumière des sources les plus anciennes, în RRH, 5, 1970, p. 837­ 853. 46  P. I. Panait, Începuturile oraşului Bucureşti în lumina cercetărilor arheologice, în Materiale de istorie şi muzeografie, V,  Bucureşti, 1967, p. 9. 47   ″Vigoarea noului tip de aşezare va fi direct proporţională cu numărul şi specialitatea meşteşugarilor pe care îi va  absorbi din satele vecine. Localităţile care vor fi lipsite de această posibilitate nu vor avea nici o şansă de devenire. Ca  atare majoritatea covârşitoare a târgurilor, pornite spre urbanizare în spaţiul extracarpatic, vor înregistra acest salt în  funcţie de forţa meşteşugărească a zonei în care se găseau.″ (P. I. Panait, A. Ştefănescu,  Relaţiile oraşului Bucureşti cu   satele învecinate în secolele XIV­XVI, în Cercetări arheologice în Bucureşti, 3, 1981, p. 110). 48

 Ibidem, p. 111.

49

 Şt. Olteanu, Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara Românească, în SRdI, t. 16, nr. 6, 1963, p. 1255­ 1282; idem, Premisele majore ale procesului de constituire a oraşelor medievale la est şi sud de Carpaţi, în SRdI, t. 25, nr.  5, 1972, p. 933­949.

Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X­XIV).

9

deşi identificarea unor structuri economice şi sociale capabile să dea naştere acestui proces se lasă încă  aşteptată.  Un merit deosebit îl are introducerea, de către Şt. Olteanu, a unui nou factor cu impact asupra  genezei urbane, cel demografic, privit nu numai în calitate de criteriu definitoriu al caracterului urban,  ci şi ca element constitutiv al cadrului istoric necesar apariţiei nucleelor orăşeneşti50. Elaborarea unui  eşafodaj mai complex de factori determinanţi ai genezei urbane, care înglobează acum şi noul criteriu, îl  va   conduce   pe   autor   către   afirmarea   necesităţii   existenţei,   în   spaţii   geografice   bine   precizate   şi   cu  densitate   demografică   sporită,   a   unor   forme   de   organizare   politică   incipient   ″feudale″   (cnezate   şi   voievodate), responsabile de asigurarea circumstanţelor istorice favorabile emergenţei urbane. Deşi o  astfel de ipoteză a fost privită cu rezerve51, merită subliniată, totuşi, încercarea pe care o face istoricul de  a depăşi limitele conceptuale strâmte ale economismului. Adoptând o poziţie neutră  −şi înregistrând caracterul coercitiv al raporturilor dintre migratori şi  localnici, celor din urmă fiindu­le interzis să ridice fortificaţii−, istoricul V. Neamţu aprecia că, exceptând  oraşul Şehr­al­Djedid (Oraşul Nou) –adică Orheiul Vechi– şi, poate, Chilia şi Cetatea Albă, ″în spaţiul   românesc   est­carpatic  satele  au   constituit   punctul   de   plecare   pentru   aşezările   urbane   medievale″.  Afirmaţia  este  completată  de referinţa  la  ″anumite sate,  plasate  pe  căi  importante de circulaţie şi  reprezentând, uneori, centre politice de vale″52. În   ceea   ce­l   priveşte,   Mircea   D.   Matei   şi­a   asigurat  −prin   echilibrul   opiniilor   şi   expresivitatea  abordărilor analitice− un loc aparte în ansamblul istoriografiei oraşului medieval românesc. Soliditatea  contribuţiilor sale53 la clarificarea unor aspecte superficial tratate în literatura de profil este probată atât  de valorificarea eficientă a rezultatelor cercetărilor arheologice, cât şi de reuşita integrării fenomenului  urban   medieval   extracarpatic   în   cadrul   său   firesc,   cel   al   realităţilor   europene,   permiţând,   astfel,  redimensionarea înţelesului acordat până acum specificului românesc. Aprofundând   o  direcţie  de  studiu   insuficient   evidenţiată  şi   de  o  stringentă   necesitate,   autorul  subliniază faptul că, deşi conţinutul economic şi social al procesului formării centrelor urbane româneşti  nu poate fi pus sub semnul întrebării,  ″limitarea discuţiei la aspectul menţionat nu poate conduce, în  chip fatal, decât la încheieri cu caracter parţial, fără să poată fi scos în evidenţă conţinutul mult mai  complex al fenomenului urban medieval″54.  Favorabil opiniilor conform cărora oraşele noastre medievale constituie expresia evoluţiei societăţii  româneşti   către   un   nivel   de   dezvoltare   care   a   asigurat,   practic,   premisele   apariţiei   germenilor   de  civilizaţie urbană, M. D. Matei apreciază că ″este imposibil de înţeles rolul unei aşezări care începe să  capete atribute de locuire urbană dacă începuturile istoriei acesteia nu sunt situate într­un context mai  amplu.″55.  Drept urmare, fidel unei orientări metodologice neafectate de tendinţe generalizatoare şi tezism,  autorul propune, ca premisă a unei cercetări valide, stabilirea criteriilor de analiză absolut necesare  înţelegerii juste a contextului particular în care se desfăşoară geneza fiecărui oraş medieval: populaţia şi  densitatea sa, poziţia geografică, întinderea şi nivelul de dezvoltare al zonei în care s­a format, forma  politică   de   organizare   în   care   a   apărut   şi,   nu   în   ultimul   rând,   cadrul   şi   ansamblul   relaţiilor  internaţionale în care se integrează procesul în speţă.  Prin   prisma   acestor   considerente,   apreciază   ca   profund   deficitară   creditarea   excesivă   a  conţinutului   economic  în procesul   genezei  urbane:   ″nu  mi  se  pare de  acceptat  un  punct  de  vedere   50

 Idem, Societatea românescă la cumpănă de milenii (secolele VIII­XI), Bucureşti, 1983, p. 126­132.

51

  M. D. Matei consideră, astfel, că înregistrarea unor concentrări demografice mai mari nu indică, neapărat, existenţa  unor formaţiuni politice de tip cnezial sau voievodal (Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 27). 52  Pieţele şi uliţele medievale ale Moldovei (Contribuţii), în HU, tom VII, 1­2, 1999, p. 114. 53

  Genezei urbane medievale, ca subiect favorit, autorul i­a consacrat peste 140 de studii şi articole, multe dintre ele  constituind, pentru folosul cercetării de profil, o sursă fundamentală de inspiraţie  şi documentare. Lor li se adaugă  numeroase lucrări monografice şi de sinteză, dintre care le vom enumera, aici, pe cele mai reprezentative:  Contribuţii   arheologice la istoria oraşului Suceava, Bucureşti, 1963; Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava   până la mijlocul secolului al XVI­lea), Bucureşti, 1989; Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, Iaşi,  1997; Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, secolele XIV­XVI), Târgovişte, 2005.  54

 Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească, p. 30.

55

 Ibidem, p. 31.

10 potrivit   căruia   oraşul   apare   ca   rezultând   numai   din   necesităţile   economice   ale   unei   colectivităţi,  indiferent   cât   de   întins   ar   fi   teritoriul   ale   cărui   nevoi   le­ar   satisface″56.   Mai   mult,   fără   asumarea  obiectivă a rolului, uneori preponderent, asigurat de structurile socio­politice,  ″oraşul medieval devine  un nonsens″57. Din aceeaşi perspectivă, în încercarea sa de a distinge, cât mai precis, reperele fundamentale ale  procesului de unificare politică la est de Carpaţi, S. Cheptea a opinat, recent, în favoarea însemnătăţii  centrelor   locale   de   putere,   care   vor   evolua,   curând,   la   stadiul   de  oraşe,   tocmai   datorită   relaţiei   lor  nemijlocite cu autoritatea politică centrală.  ″În   procesul   de   unificare   credem   că   un   loc   important   l­au   avut   localităţile   de   reşedinţă   ale  conducătorilor acelor terrae, care la început erau aşezări săteşti, şi care treptat, au concentrat toată viaţa  economică, politică  şi  religioasă a regiunii, fapt  petrecut pe  măsura  înmulţirii numărului de  locuitori.  Creşterea demografică a acestor aşezări a fost determinată, printre alţi factori, şi de mărirea numărului de  războinici din preajma voievozilor [...]. De asemenea, se ştie că la un număr de locuitori neproductivi −în  cazul nostru al războinicilor şi al familiilor lor−  se alătură, aproape în toate situaţiile, şi un număr de  meşteşugari   şi   negustori,   care   caută   să   satisfacă   cerinţele   comunităţii.   Un   alt   factor   de   creştere  demografică l­a constituit biserica. Astfel, preoţii, aflaţi sub protecţia conducătorilor militari, legitimându­ le   puterea,   atrăgeau   la   slujbele   de   sărbători   şi   în   diverse   ocazii   numeroşi   oameni   nu   numai   din  împrejurimi, ci şi de la distanţe mai mari, având în vedere raritatea locaşurilor de cult în acea vreme, încât  localitatea se transforma în acea zi (zile) în târg. Desigur, toată această populaţie, care îşi crease un rost în  aşezările  respective, era  interesată să  se pună  sub protecţia  unui  conducător puternic  care să­i apere  interesele, să­i asigure perspectivele de dezvoltare prin crearea unei pieţe unice, prin paza drumurilor şi,  eventual, câştigarea unui loc în comerţul internaţional prin acordarea şi primirea de privilegii comerciale.  Ca urmare, locuitorii din centrele voievodale au exercitat, fără îndoială, presiuni asupra conducătorului lor  pentru a accepta pe domnul unificator. Situaţia prezentată ar putea să explice motivul pentru care domnii  Moldovei devin stăpânii oraşelor de mai târziu...″ 58.

În consecinţă,  ″sistemul urban al Moldovei s­a format treptat, paralel cu întărirea continuă a   instituţiei domniei şi a integrării tuturor teritoriilor în graniţele fireşti, naturale, ale statului, astfel că a  apărut posibilitatea dezvoltării reţelei interne de drumuri racordate la sistemul internaţional de căi  comerciale.   Aceşti   factori   au   contribuit   la   dezvoltarea   fiecărei   aşezări   incipient   urbane   în   parte,  determinând   creşterea   rolului   lor   economico­administrativ,   politic   şi   religios   în   cadrul   microregiunii  respective″59.  Cât priveşte reperele cronologice la care se pot raporta exigenţele acestui proces, autoarea ieşeană  afirma următoarele:  ″În   tot   spaţiul   românesc   est­carpatic,   a   doua   jumătate   a   secolului   al   XIV­lea   şi   primii   ani   ai  secolului al XV­lea constituie etapa de început a celor mai multe târguri, perioada dobândirii statutului de  oraş cu toate funcţiile lui complexe″60.

Succinta   expunere   anterioară   ne   permite   elaborarea   unor   constatări   generale,   cu   caracter  preliminar:  În primul rând, cu excepţia studiilor închinate efortului de a defini condiţiile istorice generale,  precum   şi   conţinutul   fenomenului   urban   medieval,   majoritatea   cercetărilor   se   focalizează   asupra  oraşelor   moldoveneşti61,   considerând   poate  −în   mod   imprudent−  ca   şi   rezolvată   problema   apariţiei  56

 Ibidem.

57

 Ibidem.  S. Cheptea, Un oraş medieval. Hârlău, Iaşi, 2000, p. 22. 59  Ibidem, p. 27. 60  Ibidem. 61  Oraşele medievale moldoveneşti s­au bucurat, mai ales în ultimele decenii, de un interes constant şi, în bună măsură,  competent, generând lucrări de certă valoare ştiinţifică. Astfel, dacă pentru Suceava sunt de notorietate contribuţiile lui  M. D. Matei, pe care le­am consemnat anterior, oraşe precum Baia, Iaşi, Roman, Hârlău, Bârlad, Bacău, Tg. Trotuş sau  Adjud au beneficiat, la rându­le, de atenţia unor specialişti reputaţi, ca şi de apariţia unor lucrări dedicate: E. Neamţu, V.  Neamţu,  S. Cheptea,  Oraşul medieval Baia în secolele XIV­XVII, I­II, Iaşi, 1980, 1984; V. Neamţu,  Istoria oraşului   58

Oraşul medieval în spaţiul românesc extracarpatic (secolele X­XIV).

11

nucleelor urbane din Ţara Românească. Astfel, în ciuda generozităţii crescute a mărturiilor documentare  privind această zonă, în comparaţie cu regiunile est­carpatice, istoriografia românească nu a reuşit,  vreme îndelungată, o aprofundare satisfăcătoare a cadrului istoric specific apariţiei oraşelor munteneşti,  mulţumindu­se cu afirmarea anteriorităţii unor aşezări de factură urbană, precum Curtea de Argeş sau  Câmpulung, în raport cu apariţia statului medieval de la sud de Carpaţi.  Cu   excepţia   Bucureştilor62,   a   Curţii   de   Argeş63,   a   Brăilei64,   dar   mai   ales   a   primei   reşedinţe  domneşti, Câmpulung65, geneza oraşelor muntene a aşteptat îndelung să i se acorde atenţia cuvenită66,  sub forma unei abordări competente, sintetizatoare. Mai mult,  în cadrul modest şi foarte general al  bibliografiei   referitoare   la   devenirea   urbană   în   zona   sud­carpatică,   au   rămas   dominante   tezele  economiste, în particular cele legate de rolul schimburilor comerciale în dezvoltarea oraşelor 67, la care s­ au adăugat, din nefericire, şi inconsecvenţele de rigoare. Abia în ultimii ani –după încercarea, mai puţin reuşită, a lui Traian V. Poncea 68–, o atât de  necesară sinteză a putut vedea lumina tiparului, temerara întreprindere aparţinându­i, însă, ca o ironie,  unui  tânăr  şi  ambiţios istoric ieşean69. Din  fericire  −pentru că simpla sa apariţie n­ar  fi  compensat  necesitatea unei abordări competente, chiar dacă mult aşteptate−, lucrarea este redactată la un nivel pe  care îl depăşeşte doar bogăţia documentaţiei. Mai mult, textul iniţial a fost ulterior revizuit, adăugit şi  integrat unei remarcabile alcătuiri istoriografice, publicată foarte recent: L. Rădvan, Oraşele din Ţările   Române în Evul Mediu, Iaşi, 2012.

medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, 1997; Al. Andronic,  Iaşii până la mijlocul secolului al XVII­lea, Iaşi, 1986;  Istoria  oraşului  Roman  (lucrare  colectivă),  Roman, 1992; S. Cheptea,  Un   oraş  medieval. Hârlău, Iaşi,  2000;  Istoria   Bârladului (lucrare colectivă), Bârlad, 1998; Al. Artimon, Civilizaţie medievală urbană din secolele XIV­XVII (Bacău, Tg.   Trotuş, Adjud), Iaşi, 1998. La acestea se adaugă un număr impresionant de studii şi articole, avându­i ca semnatari pe  istoricii amintiţi anterior, dar nu numai (vezi, ca exemplu, intervenţiile lui V. Spinei: Comerţul şi geneza oraşelor din sud­ estul Moldovei (secolele XIII­XIV), în  AB, I, 1993, p. 171­236;  Generalităţi privind oraşele medievale din Moldova, în  ArhMed, I, 1996, p. 35­53). 62

 Gh. Ionescu­Gion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899; N. Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939; Constantin C.  Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1979. 63

 N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 1200­1400. Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1983.    C. C. Giurescu,  Istoricul oraşului Brăia, Bucureşti, 1968; I. Cândea,  Brăila. Origini şi evoluţie până la jumătatea   secolului al XVI­lea, Brăila, 1995.  65  Un oraş de importanţa Câmpulungului, a cărui existenţă este certă la anul 1300, a putut beneficia, firesc şi constant,  de atenţia unor autori precum C. D. Aricescu (Istoria Cîmpulungului, prima residenţă a României, vol. I­II, Bucureşti,  1855­1856,   reeditată   in   anul   2007),   C.   Rădulescu­Codin   (Câmpulungul   Muscelului   istoric   şi   legendar,   însoţit   de  Călăuza vizitatorului, Câmpulung­Muscel, 1925), I. Răuţescu (Câmpulung­Muscel. Monografie istorică, Câmpulung,  1943), Gh. Pârnuţă (coordonatorul monografiei Câmpulung­Muscel, ieri şi azi, Câmpulung­Muscel, 1974, dar şi coautor  al  Monografiei  municipiului Câmpulung Muscel, Bucureşti, 2005),  Şt. Trâmbaciu  (Istoricul obştii câmpulungenilor   musceleni   în   Evul   Mediu   şi   prima   jumătate   a   secolului   al   XIX­lea,   Bucureşti,   1997),   sau   Gh.   I.   Cantacuzino  (Începuturile   oraşului   Câmpulung   şi   Curtea   Domnească:   aspecte   ale   civilizaţiei   urbane   la   Câmpulung,   Bucureşti,  2011).  66  Poate cea mai flagrantă este situaţia Târgoviştei, oraş cetate de scaun, onorată abia foarte recent de apariţia unor atât  de necesare lucrări, care să ia în discuţie, explicit şi exhaustiv, problema începuturilor sale urbane (N. Constantinescu  (coord.), C. Ionescu, P. Diaconescu, V. Rădulescu,  Târgovişte. Reşedinţa voievodală (1400­1700). Cercetări arheologice   (1961­1986),   Târgovişte,   2009;   P.   V.   Diaconescu,  Arheologia   habitatului   urban   târgoviştean.   Secolele   XIV­XVIII,  Târgovişte, 2009).   67   Spre exemplificare, ne limităm referinţele la cazul reputatului istoric Dinu C. Giurescu, care leagă, în mod direct,  dezvoltarea  celor mai importante oraşe din Ţara Românească –Câmpulung, Argeş, Slatina, Râmnicu­Vâlcea,  Piteşti,  Târgovişte, Brăila– de  ″procesul general al circulaţiei mărfurilor″  (Relaţiile economice ale Ţării Româneşti cu ţările   Peninsulei Balcanice din secolul al XIV­lea până la mijlocul secolului al XVI­lea, în Romanoslavica, 11, 1965, p. 169).  68  Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic, Bucureşti, 1997. Contribuţia lui Traian V. Poncea ne apare  ca un demers meritoriu  în sine, fără a se evidenţia, însă, prin consistenţa elementelor concrete de originalitate. Dacă  acestea ar fi existat, măcar la nivel interpretativ, ar fi putut încununa o întreprindere istoriografică binevenită, referindu­ ne, mai ales, la încercarea de tipologizare urbană propusă de autor. Din nefericire, rigoarea academică, uşor exagerată în  această speţă, a făcut ca lucrarea să fie ignorată de specialişti, rămânând, până astăzi, în cel mai bun caz, o simplă  adăugire bibliografică. 69  L. Rădvan, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI­lea, Iaşi, 2004.  64

12 În capitolul dedicat  Formării oraşelor din Ţara Românească70, autorul a identificat, ca principali  factori determinanţi ai vieţii urbane, curtea şi târgul: ″După jumătatea secolului al XIV­lea, avem informaţii că, în majoritatea acestor aşezări, domnia  deţinea curţi proprii. S­a pus întrebarea dacă aceste reşedinţe domneşti fuseseră create după întemeierea  Ţării sau existau din perioada anterioară? Probabil ele existau dinainte. Un argument în favoarea acestei  afirmaţii   îl   găsim   în   concepţia   domniei   referitoare   la   oraş,   care   era   considerat   stăpânire   domnească,  potrivit principiului medieval dominium eminens. În cadrul procesului de extindere a puterii sale în faţa  celorlalţi cnezi şi voievozi, Basarab I şi domnii care au finalizat procesul de închegare statală, la sfârşitul  secolului al XIII­lea şi începutul secolului al XIV­lea, au cuprins în puterea lor curţile locale, care au fost  integrate în noul stat, cum s­a  întâmplat şi în Ţara Moldovei, unde fenomenul este bine reprezentat.  Sistemul curţilor locale a fost păstrat de către domnie pentru că reprezenta şi, totodată, de aici se exercita,  puterea domnului în teritoriu. [...] Aceasta a fost situaţia peste tot în Europa centrală şi apuseană, unde  un număr mare de oraşe s­a dezvoltat în preajma reşedinţelor unor principi sau mari seniori. [...] Prezenţa  curţii a reprezentat un factor determinant pentru urbanizare căci, cu siguranţă, lângă curte au venit şi s­ au stabilit mici negustori care urmăreau să îşi vândă produsele membrilor acesteia, pentru că orice curte  sau  reşedinţă implică o  aglomerare de oameni, unii  de rang  înalt, alţii  simpli luptători.  [...] Pe lângă  negustori, în astfel de locuri s­au stabilit şi meşteşugari, implicaţi în activităţi artizanale, precum olari,  fierari etc., meşteşugari necesari pe lângă o reşedinţă. Alături de curte, un alt factor determinant pentru  urbanizare îl reprezintă târgul. Reşedinţa cnezială sau voievodală era centrul ţării, precum şi al regiunii  geografice respective, şi era firesc ca aici să se localizeze târgul, locul în care locuitorii veneau să cumpere  sau   să   vândă   diverse   produse.   [...]   nu   întâmplător,   acesta   din   urmă   a   fost   numele   dat   multor   oraşe  medievale din spaţiul românesc, nume la care s­a adăugat denumirea râului pe care se afla aşezarea...″71. 

Afirmată   de   o   asemenea   manieră,   ponderea   crescută   acordată  factorului   politic  în   geneza  aşezărilor   cu   caracter   urban   nu   face   decât   să   evidenţieze   o   realitate   tot   mai   acut   resimţită   de  istoriografia românească de specialitate, după ce, vreme îndelungată, importanţa activităţilor economice  a constituit reperul central în evaluarea fenomenului urban. La  rândul  nostru,  vom  încerca,  în completarea  acestor  meritorii   întreprinderi   istoriografice,  să  adoptăm o poziţie metodologică echilibrată, în care fiecărui factor implicat în procesul genezei urbane să  i se acorde însemnătatea cuvenită. Această atitudine, voit echidistantă, se va justifica întru totul pe  parcursul   analizei   noastre,   dată   fiind   relaţia   de   interdependenţă   a   celor   două   variabile  −economic/politic− în cvasitotalitatea cazurilor luate în discuţie.

 Ibidem, p. 65­110.  Ibidem, p. 70­72.

70 71