Hitler 9789737285904 [PDF]

Zitiervorschau

Redactor: Viorica Horga Tehnoredactor: Mariana Radu Copertă: Roxana Geantă Ilustrații copertă: • Congresul Partidului, Nürnberg, august 1927(Bayerische Staatsbibliothek, München) • Hitler vorbește de „Ziua Comemorării Eroilor'la Arsenal, pe Unter den Linden, Berlin, 1942 (Bibliothek fur Zeitgeschichte, Stuttgart)

Titlul original: HITLER Copyright © Ian Kershaw 1998, 2000,2008 Published in the United Kingdom by Penguin Books Ltd, 2008 The moral right of the author has been asserted. © 2012 Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii METEOR PRESS

Contact: C.P. 41-128 * TeL/Fax: 021.222.83.80 E-mail: [email protected]

Distribuție la: Tel./Fax: 021.222.83.80 E-mail: [email protected]

www.meteorpress.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României KERSHAW, IAN Hitler : biografie / Ian Kershaw ; trad.: Dan Criste. - București: Meteor Press, 2012 Bibliogr. Index ISBN 978-973-728-590-4

I. Criste, Dan (trad.) 94(430)”19” Hitler,A. 929 Hitler,A. 321.64(430)

Editura ține să comunice motivele alegerii acestui tip de hârtie pentru tipărirea cărții. Utilizarea hârtiei volumetrice nu ar fi potrivită tehnic pentru o carte de aceste dimensiuni, iar în cazul hârtiei offset albe prețul cărții ar fi fost cu circa 30% mai mare.

Cuprins

Hărți 8 Prefață 19 Glosar de abrevieri 7

Câteva reflectii despre Hitler 24

1. Fantezie și eșec48 33 2. Retragerea 3. Exaltare și amărăciune 74

4. din berării 91 5.Agitatorul „Toboșarul” 126

6. Apariția conducătorului 157 7. Dominația asupra mișcării 176 8. Străpungerea „frontului” 208

9. Adus la putere 245

10. Nașterea dictatorului 267

11. Acapararea puterii 304 12. În întâmpinarea voinței Führerului 321

13. Radicalizarea continuă 354

14. Campania de expansiune 393 15. Semne ale unei mentalități de criminal în masă 435

16. Se mizează totul pe-o carte 455

17. Autorizarea barbariei 495

18. Pe culmile puterii 527 19. Planificarea unui „război de anihilare” 562 20. Marea confruntare 591

21. Împlinirea „profeției” 633

22. Ultima aruncare a zarurilor 661

23. Asediat din toate părțile 703

24. minuni767 734 25.Sperând Norocînchior

26. Fără scăpare 791 27. În abis 831 28. Dispariția 862

Epilog 892

ca surse primare 904 Index 909 Lista ilustrațiilor 957 Principalele lucrări despre Hitler folosite

Glosar de abrevieri BVP - Bayerische Volkspartei (Partidul Popular Bavarez) DAP - Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Muncitoresc German) DDP - Deutsche Demokratische Partei (Partidul Democrat German) DNVP - Deutschnationale Volkspartei (Partidul Popular Național German) DSP - Deutschsozialistische Partei (Partidul Socialist German) DSVB - Deutschvölkische Freiheitsbewegung (Mișcarea Populară Germană pentru Libertate) DVFP - Deutschvölkische Freiheitspartei (Partidul Popular German pentru Libertate) DVP - Deutsche Volkspartei (Partidul Popular German) CGF - Führer Hauptquartier (Cartierul General al Führerului) KPD - Kommunistische Partei Deutschlands (Partidul Comunist din Germania) NSDAP - Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Nazist) NSFB - Nationalsozialistische Freiheitsbewegung (Mișcarea Național-Socialistă pentru Libertate) NSFP - Nationalsozialistische Freiheitspartei (Partidul Național-Socialist pentru Libertate) NS-Hago - Nationalsozialistische Handwerks-, Handels- und Gewerbeorganisation (Organizația Nazistă pentru Meșteșugărie, Comerț și Schimb)

OKH - Oberkommando des Heeres (înaltul Comandament al Armatei) OKW - Oberkommando der Wehrmacht (forțele armate) OT - Organizația „Todt” RSHA - Reichssicherheitshauptamt (Biroul Central al Securității Reichului) SA - Sturmabteilung (Batalionul de Asalt) SD - Sicherheitsdienst (Serviciul de Securitate) SPD - Sozialdemokratische Partei Deutschlands (Partidul Social-Democrat din Germania) SS - Schutzstaffel (lit. Detașamentul de Protecție) USPD - Unabhängige Sozialdemokratische Partei Deutschlands (Partidul Social-Democrat Independent din Germania)

Hărți

1. Urmările Primului Război Mondial 9

2. Polonia sub ocupația nazistă 10 3. Ofensiva împotriva Occidentului: operațiunea Sichelschnitt.... 11

4. Reichul German în 1942: împărțirea în provincii (Gau) 12-13

5. Europa ocupată de naziști 14 6. Limitele ocupației germane din URSS 15 7. Fronturile de Vest și de Est (1944-1945) 16-17

8. înaintarea sovieticilor spre Berlin 18

1. Urmările Primului Război Mondial

2. Polonia sub ocupația nazistă

3. Ofensiva împotriva Occidentului: operațiunea Sichelschnitt

4. Reichul German în 1942: împărțirea în provincii (Gau)

7. Fronturile de Vest și de Est (1944-1945)

8. înaintarea sovieticilor spre Berlin

Prefață

Am fost extrem de mulțumit că cele două volume biografice anteri¬ oare, Hitler, 1889-1936: Hubris („Hitler, 1889-1936: Aroganța”) și Hitler, 1936-1945: Nemesis („Hitler, 1936-1945: Răzbunarea”), apărute în 1998 și 2000, au fost foarte bine primite, lucru valabil și în țările în care acestea au apărut în traducere. Primirea caldă de care au beneficiat în Germania

m-a bucurat nespus de mult. Biografia alcătuită de mine s-a vrut a fi, înainte de toate, un studiu al puterii lui Hitler. Am căutat să răspund la două întrebări. Prima a fost: cum de a putut exista un personaj ca Hitler? Cum a fost în măsură un inadaptat ca el să preia puterea în Germania, o țară modernă, complexă, dezvoltată din punct de vedere economic, cu un înalt nivel de cultură și civilizație? A doua întrebare a fost: cum de a putut Hitler să-și exercite puterea? A fost, cu certitudine, un mare demagog, știind în același timp foarte bine să exploateze fără milă slăbiciunile adversarilor săi. Cu toate acestea Hitler a fost un simplu autodidact, lipsit de orice experiență a guvernării. începând din 1933, el a trebuit să facă față nu numai naziștilor neciopliți, ci și mașinăriei guvernamentale și cercurilor obișnuite să se

afle la cârma statului. Atunci cum de a reușit el să domine cu atâta ușurință vechile elite politice, să atragă Germania într-un joc foarte peri¬ culos, cu consecințe catastrofale, de dobândire a supremației în Europa pe

baza unui program fără precedent de ucidere în masă, să anuleze toate posibilitățile de a pune capăt conflictului prin tratative și, în cele din urmă, să se sinucidă doar când dușmanul se găsea la doi pași de el, iar țara

lui era distrusă din punct de vedere material și moral? Am găsit răspunsul la aceste întrebări numai parțial în personalitatea acestui ciudat individ care s-a aflat la conducerea Germaniei timp de doisprezece ani. Bineînțeles că personalitatea are un rol important în

explicarea evenimentelor istorice. Ar fi absurd să afirm altceva. Iar Hitler, așa cum au recunoscut atât cei care l-au admirat, cât și cei care l-au blamat, a fost o personalitate extraordinară (chiar dacă nu se pot face decât speculații în privința cauzelor care au determinat formarea mentalității sale, oricât de multe și de variate încercări s-au făcut în acest sens). Felul lui de a fi a influențat fără doar și poate în mod hotărâtor evenimente de importanță crucială. De pildă, Göring, dacă

zu

HITLER

ar fi fost el cancelar al Reichului, ar fi acționat altfel în numeroase mo­ mente-cheie. Se poate spune cu certitudine că, fără Hitler, istoria ar fi fost alta. Influența dezastruoasă a lui Hitler nu poate fi pusă însă doar pe seama personalității sale. înainte de 1918, nu existase niciun indiciu cu privire la extraordinarul său magnetism de mai târziu. Era văzut de cei din jurul lui ca o ciudățenie, uneori ca un personaj demn într-o oarecare măsură

de dispreț sau de batjocură, dar nicidecum ca un lider național în devenire. începând din 1919, toate acestea s-au schimbat. A devenit acum obiectul adulației tot mai intense, ba chiar aproape nemărginite, din partea maselor (ca și al urii profunde din partea dușmanilor săi politici). Numai acest aspect pare să indice faptul că răspunsul la între¬ barea privind influența sa trebuie căutat nu atât în personalitatea lui Hitler, cât în circumstanțele cu totul diferite existente într-o societate germană traumatizată de pierderea unui război, de mișcări revoluționare,

de instabilitate politică, dezastru economic și criză culturală. în orice alt moment, Hitler ar fi rămas cu siguranță un necunoscut. în acele circumstanțe însă, s-a format o relație simbiotică, cu caracter dinamic și,

în ultimă instanță, distructiv între individul care avea misiunea de a șterge umilința națională de la 1918 și o societate din ce în ce mai pre¬ gătită să considere preluarea de către acesta a frâielor puterii drept un demers vital pentru salvarea ei, pentru scoaterea ei din situația dificilă în care, potrivit opiniei a milioane de germani, înfrângerea, democrația și criza economică o aruncaseră. Pentru a exprima într-o formă sintetică această relație, considerată

de mine esențială pentru înțelegerea felului în care a reușit Hitler să obțină și apoi să-și exercite puterea, am apelat la conceptul de „autoritate

charismatică”, creat de strălucitul sociolog german Max Weber, care a murit înainte ca Hitler să fi auzit de el - cel puțin în afara berăriilor mün­ cheneze. Nu am dezvoltat acest concept, care a apărut adeseori în scrierile mele despre Hitler și al Treilea Reich de-a lungul anilor. El ocupă însă,

în mod indubitabil, un loc central în investigația mea. „Autoritatea charismatică”, așa cum o vedea Weber, nu se baza în primul rând pe niște

calități demonstrabile ale unui individ, ci se datora mai degrabă per¬ ceperii acestor calități de către un număr de „adepți” care, în situații de criză, îi atribuiau unui lider ales trăsăturile excepționale ale unui „erou”, văzând în el măreția personală, întruchiparea unei „misiuni” salvatoare. „Autoritatea charismatică” este, potrivit interpretării date de Weber, în

mod inerent instabilă. Eșecul sau nenorocirea prelungită va duce la prăbușirea ei; în plus, ea este amenințată să se „banalizeze” îritr-o formă sistematică de guvernare.

Prefață

21

Mi s-a părut că aplicarea acestui concept de „autoritate charismatică” îmi dă posibilitatea să abordez ambele chestiuni ridicate de mine. După părerea mea, el ajută la evaluarea relației dintre Hitler și mulțimea de adepți care au contribuit la ascensiunea sa - deși în condiții la care Max Weber nu s-a gândit, desigur, niciodată și în situații în care imaginea conducătorului „eroic” asociată lui Hitler, care exploata așteptări pseudo­ religioase preexistente de salvare națională, era în bună măsură produsul artificial al propagandei. Am găsit de asemenea că acesta este util în exa¬ minarea felului în care puterea extrem de personalizată exercitată de Hitler a erodat guvernarea și administrația sistematică, fiind incompati¬ bilă cu acestea. Bineînțeles că, pe la mijlocul războiului, popularitatea lui Hitler se afla într-un declin pronunțat, iar orice influență „charismatică” exercitată asupra guvernului și societății slăbise dramatic. In acel moment

însă, Germania își legase destinul de circa un deceniu de dominația „charismatică” a lui Hitler. Cei care își datorau pozițiile „autorității su¬ preme a Führerului” și le-au păstrat mai departe, fie din convingere, fie din necesitate. Ei au urcat treptele puterii odată cu Hitler. Acum, erau condamnați să cadă împreună cu el. Nu le lăsase nicio portiță de scăpare. Autoritatea lui Hitler în cadrul regimului a început să se prăbușească doar atunci când Germania s-a aflat în fața unei înfrângeri iminente și totale. Iar atâta vreme cât a trăit, el a ridicat o barieră insurmontabilă în calea singurei posibilități de a pune capăt războiului pe care el însuși îl declan¬ șase: capitularea țării sale. Pentru a arăta cum a funcționat influența puternic personalizată a lui

Hitler, am legat „autoritatea charismatică” de un alt concept, la care fac referire în text și care apare ca un fel de laitmotiv pe tot parcursul cărții. Este vorba despre „împlinirea voii Führerului”. Am încercat să folosesc acest concept pentru a arăta că presupusele țeluri ale lui Hitler au servit la nașterea, punerea în practică sau legitimarea unor inițiative la diferite

niveluri ale regimului, alimentând, în mod conștient sau involuntar, dinamica distructivă a dominației naziste. Folosind această idee n-am vrut să sugerez că oamenii se întrebau tot timpul ce voia Hitler, după care încercau să-i împlinească voia. Bineînțeles că unii, mai ales dintre membrii credincioși ai Partidului, au făcut, într-o măsură mai mică sau mai mare, exact acest lucru. Mulți alții însă - de pildă, atunci când boi¬ cotau o prăvălie evreiască pentru a proteja o afacere concurentă sau când denunțau la poliție un vecin din cauza unor resentimente personale - nu se întrebau care ar putea fi intențiile Führerului și nu erau mânați de motive ideologice. Cu toate acestea ei contribuiau, în felul lor, la susți¬ nerea și promovarea obiectivelor ideologice înfățișate de Hitler și astfel încurajau în mod indirect procesul de radicalizare în virtutea căruia acele

HITLER

obiective - în cazul de față, „purificarea rasială” a societății germane ­ au început să fie considerate treptat țeluri realizabile pe termen scurt, nu obiective îndepărtate. Datorită abordării alese de mine, cele două volume au fost în mod necesar lungi. Chiar la textul cărții în sine a trebuit să mai adaug multe lucruri. Am ținut în primul rând să fac referire la toate izvoarele docu¬ mentare - atât la documentele de arhivă și la sursele primare existente în formă tipărită, cât și la mulțimea de surse secundare pe care le-am folosit ­ pentru ca alți cercetători să le poată da de urmă și să le reexamineze dacă

trebuie, iar în al doilea rând, să elimin distorsiunile existente în unele relatări sau să desființez miturile născute pe seama lui Hitler. Uneori, notele s-au transformat fie în mici digresiuni despre amănunte pe care nu le-am putut dezvolta în text, fie în comentarii suplimentare pe marginea acestuia. Am dat note de subsol mai lungi în Hubris, de exemplu, pentru a dezvolta subiecte interpretabile în istoriografie și concepții diferite cu privire la psihologia lui Hitler, iar în Nemesis, pentru a analiza mai pe larg

autenticitatea textului ultimelor monologuri „neprotocolare” de la începutul lui 1945 și dovezile complexe (iar, uneori, contradictorii) cu privire la circumstanțele morții lui Hitler și la descoperirea de către sovietici a rămășițelor sale pământești. Toate acestea au făcut ca, în forma

lor finală, cele două volume să atingă dimensiuni enorme, însumând

peste 1.450 de pagini de text și aproape 450 de pagini de note și bibliografie. Desigur că nu toți cititorii pot să dedice suficient de mult timp și atenție unei opere de asemenea anvergură. Și este firesc ca nu toți cititorii să fie interesați de aparatul științific.

Prin urmare, după o reflecție îndelungată, am hotărât să realizez această ediție condensată. Când m-am apucat de lucru, mi-am amintit o secvență din filmul Amadeus, în care Kaizerul îi spune lui Mozart că-i place opera lui, mai puțin faptul că aceasta conține prea multe note. „Prea multe note, majestate?”, îl întreabă indignat Mozart. „Nu sunt nici prea multe, nici prea puține. Sunt exact câte trebuie.” Cam la fel am gândit și eu despre cele două volume inițiale. Ele au luat forma și configurația res¬

pectivă tocmai pentru că am vrut să le scriu astfel. Așadar scurtarea drastică operată pentru ediția de față - în urma căreia s-au pierdut peste 650 de pagini de text (adică mai mult de 300.000 de cuvinte) și întregul aparat științific - a fost înainte de toate extrem de dureroasă. Și apoi, bineînțeles, nu-i stă în obicei istoricului să producă un text fără trimiteri și aparat științific. Mă consolez însă cu faptul că notele și trimiterile bibliografice pot fi consultate în continuare, de cei care vor să le caute, în textul integral al versiunii originare, care va fi disponibilă mai departe

în librării. Iar textul prescurtat, deși substanțial redus cu scopul de a

Prefață

23

realiza acest volum mai ușor de citit, rămâne pe deplin fidel originalului.

Am renunțat la multe informații care făceau referire la context, am eliminat numeroase exemple ilustrative, am scurtat sau am îndepărtat cu totul multe citate, am șters pasaje întregi în care prezentam atmosfera socială și politică de ansamblu sau cadrul general în care și-a desfășurat Hitler activitatea. în două situații, am contopit mai multe capitole. Altfel, structura cărții este aceeași. Esența ei rămâne neatinsă. N-am vrut, pentru că n-am considerat necesar, să schimb interpretarea de ansamblu. în plus, fiind un exercițiu de reducere a dimensiunii textului, n-am vrut, firește, să adaug ceva la el. în afară de câteva reformulări nesemnificative, am introdus doar unu-două amendamente minore la ceea ce scrisesem mai înainte. Cum notele originare au fost excluse, mi s-a părut că nu are rost să includ ampla bibliografie pe care o folosisem la elaborarea celor două volume originare. Am făcut însă o selecție a celor mai importante izvoare tipărite primare pe care trebuie să se bazeze o biografie a lui Hitler și pe care eu însumi le-am folosit (în afară de două materiale recent apărute). Majoritatea sunt, desigur, în limba germană, iar acolo unde am crezut că este relevant, am făcut referire la traducerile englezești. Lista persoanelor cărora le datorez recunoștință rămâne aceeași ca în cazul volumelor Hubris și Nemesis. Aș vrea să mai mulțumesc însă, în

legătură cu această ediție, lui Andrew Wylie și lui Simon Winder, precum și excelentei echipe de la Penguin. în fine, îmi face o deosebită plăcere să adaug la lista membrilor familiei pe Olivia, alături de Sophie, Joe și Ella, și să le mulțumesc, ca întotdeauna, lui David și Katie, lui

Stephen și Becky, precum și lui Betty, desigur, pentru dragostea și sprijinul lor neîncetat. Ian Kershaw, Manchester/Sheffield, august 2007

Câteva reflecții despre Hitler Dictatura lui Hitler are caracteristica unei paradigme pentru secolul al XX-lea. Ea a fost, printre altele, expresia extremă și violentă a afirmării totale a statului modem, a cotelor inimaginabile de represiune și agresiune comise de stat, a manipulării fără egal în trecut a mijloacelor de informare în vederea stăpânirii și mobilizării maselor, a cinismului fără precedent manifestat în relațiile internaționale, a pericolelor acute reprezentate de mișcarea ultranaționalistă, a uriașei puteri distructive a ideologiilor bazate pe superioritatea rasială și a consecințelor extrem de grave ale rasismului, alături de folosirea în scopuri imorale a tehnologiei modeme și a „ingineriei

sociale”. înainte de toate, ea a transmis un mesaj de avertizare care este valabil și astăzi: a arătat cum o societate modernă, avansată, cultivată se poate afunda foarte repede în barbarie, culminând cu războiul ideologic, ridicarea pe culmi greu imaginabile de brutalitate și rapacitate și un ge¬

nocid cum n-a mai existat în trecut. Dictatura lui Hitler a echivalat cu

prăbușirea civilizației modeme - cu un fel de implozie nucleară a societății modeme. Ea a arătat de ce anume suntem în stare.

Secolul care, într-un anumit sens, a fost dominat de numele lui a fost caracterizat în mare măsură de războaie și genocid - semnele distinctive ale lui Hitler. Ceea ce s-a întâmplat sub Hitler s-a petrecut - de fapt, nu se putea petrece decât - în societatea unei țări modeme, cultivate, avan¬ sate din punct de vedere tehnologic, cu un puternic aparat birocratic. în cei câțiva ani în care Hitler a ajuns șef al guvernului, această țară foarte complexă din inima Europei s-a îndreptat spre ceea ce s-a dovedit a fi un război apocaliptic în urma căruia Germania și Europa, minate din punct de vedere material, aveau nu numai să fie despărțite printr-o Cortină de Fier, ci și să fie distruse din punct de vedere moral. Acest aspect necesită în continuare explicații. Asocierea unei conduceri hotărâte să îndepli¬ nească misiunea ideologică de regenerare națională și purificare rasială cu o societate suficient de încrezătoare în Conducătorul ei ca să realizeze obiectivele pentru care el părea să lupte și cu o administrație pricepută, capabilă și dornică să elaboreze și să pună în practică politica statului, oricât de inumană ar fi fost aceasta, reprezintă un bun punct de plecare. Chiar și-așa, trebuie văzut mai îndeaproape cum și de ce a reușit Hitler să motiveze această societate. Ar fi simplu dacă ar trebui să nu căutăm cauza distrugerii Germaniei

și a Europei decât în persoana lui Adolf Hitler însuși, conducătorul

Câteva reflecții despre Hitler

25

Germaniei între 1933 și 1945, ale cărui concepții de o cruzime revolt㬠toare au fost aduse la cunoștința publicului cu aproape opt ani înainte de a deveni cancelar al Reichului. Cu toate acestea, deși Hitler a fost principalul

responsabil moral pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul regimului său autoritar, o explicație personalizată ar constitui o scurtcircuitare grosolană

a adevărului. S-ar putea spune că Hitler reprezintă o ilustrare clasică a dictonului lui Karl Marx potrivit căruia „oamenii își creează propria istorie... dar... în condiții date, impuse”. Cât de mult au influențat destinul Germaniei „condițiile date, impuse”, evenimentele impersonale pe care nu le-ar fi putut controla niciun om, oricât de puternic ar fi fost, câte se pot pune pe seama întâmplării, chiar a accidentului istoric, ce anume poate fi

atribuit faptelor și motivațiilor omului extraordinar care a condus Germania la vremea respectivă - toate aceste aspecte trebuie investigate. Toate fac parte din acest demers. Nu există răspunsuri simple. De când a intrat pentru prima oară în atenția publicului în anii 1920,

Hitler a fost văzut în diverse feluri, contrastând adeseori în mod direct unele cu altele. De exemplu, a fost considerat nici mai mult, nici mai puțin decât „un oportunist fără principii”, „lipsit de orice idee, în afara uneia - expansiunea puterii proprii și a națiunii cu care s-a identificat”, preocupat doar de „dominație, deghizată ca doctrină rasială”, și nerepre­ zentând altceva decât o „distructivitate vindicativă”. în deplin contrast cu aceste păreri, el a fost înfățișat ca un om care urma cu fanatism un

program ideologic pregătit și impus dinainte. Unii au încercat să-l prezinte ca pe un fel de șarlatan politic, care hipnotiza și fermeca poporul german, inducându-l în eroare și antrenându-l spre dezastru, ori să-l „demonizeze”, transformându-l într-o figură mistică, inexpli¬ cabilă, reprezentativă pentru destinul Germaniei. O altă figură la fel de

reprezentativă, Albert Speer, arhitectul lui Hitler, apoi ministru al armamentului, multă vreme un apropiat al Dictatorului, l-a descris pe acesta, imediat după încheierea războiului, ca pe o „figură demonică”, „unul dintre acele fenomene istorice inexplicabile care apar în sânul umanității la intervale rare”, a cărui „persoană a determinat soarta na¬ țiunii”. O asemenea opinie riscă să mistifice ceea ce s-a întâmplat în Germania între 1933 și 1945, reducând cauza catastrofei pe care au cu¬ noscut-o Germania și Europa la capriciul unei personalități demonice.

Geneza calamității nu-și găsește explicație în afara faptelor unei persoane extraordinare. Evenimentele complexe nu devin altceva decât o expresie a voinței lui Hitler. O părere cu totul contrară - valabilă doar atâta vreme cât a făcut parte dintr-o ideologie de stat și care a dispărut prin urmare de îndată ce Blocul Sovietic, care a susținut-o, s-a prăbușit - respingea din start orice rol al personalității, atribuindu-i lui Hitler pur și simplu statutul de agent al

26

HITLER

capitalismului, de reprezentant fără voie al intereselor marelui capital și ale liderilor acestuia, care-l controlau și trăgeau sforile marionetei lor.

Unele referiri la Hitler abia dacă au identificat ori au eliminat cu promptitudine vreo problemă de înțelegere. Ridiculizarea lui Hitler a fost una dintre abordări. Simpla lui prezentare ca pe un „lunatic” sau „maniac nebun” face inutilă orice explicație - deși, bineînțeles, aceasta lasă fără răspuns întrebarea esențială: de ce o societate complexă ar fi pregătită să urmeze în abis pe cineva bolnav la cap, un caz „patologic”. Abordări mult mai sofisticate au intrat în conflict în privința măsurii în care Hitler a fost realmente „stăpânul celui de-al Treilea Reich” sau ar putea fi descris chiar ca „un dictator slab în unele privințe”. A avut el de fapt o putere totală, nelimitată, exclusivă? Sau regimul lui s-a bazat pe o „policrație” asemănătoare unei hidre, formată din structuri de putere, cu Hitler, datorită popularității sale indiscutabile și adorației de care era înconjurat, în rolul de pivot indispensabil și nimic altceva - el rămânând propagandistul care fusese de fapt dintotdeauna, exploatând ocaziile care se iveau, dar fără a avea un program, un plan, un proiect? Opiniile diferite cu privire la Hitler n-au fost niciodată doar subiectul enigmaticelor dezbateri academice. Ele depășesc această sferă - și au implicații mult mai ample. Când Hitler a fost înfățișat ca un fel de copie inversă a lui Lenin și Stalin, un lider a cărui teamă paranoică de teroarea bolșevică, de genocidul de clasă l-a determinat să comită un genocid de rasă, implicațiile au fost clare. Hitler a fost viclean, fără îndoială, dar mai puțin viclean decât Stalin. El a fost copia, Stalin, originalul. Principala cauză a genocidului rasial nazist a fost genocidul de clasă al sovieticilor. A contat de asemenea momentul în care atenția s-a deplasat dinspre

crimele împotriva umanității pentru care Hitler poartă răspunderea absolută spre speculațiile sale cu privire la transformarea societății germane. Acest Hitler era interesat de mobilitatea socială, de asigurarea unor locuințe mai bune pentru muncitori, de modernizarea industriei, de edificarea unui sistem de protecție socială, de eliminarea privilegiilor reacționare din trecut, pe scurt, de crearea unei societăți germane mai bune, mai modeme, în care apartenența la o anumită clasă socială să fie mai puțin importantă, oricât de brutale ar fi metodele de realizare. In ciuda faptului că-i demoniza pe evrei și lupta pentru putere împotriva unor adversari puternici, acest Hitler era „un politician a cărui gândire și ale cărui fapte erau cu mult mai raționale decât s-a crezut până acum”. Dintr-o asemenea perspectivă, Hitler ar putea fi văzut ca un om viclean, dar mânat de bune intenții pentru societatea germană - sau cel puțin de intenții care ar putea fi privite într-o lumină favorabilă. Nu s-a vrut ca astfel de interpretări revizuite să aibă un caracter apolo¬ getic. Oricât de distorsionată ar fi această abordare, compararea crimelor

comise împotriva umanității de naziști și staliniști a avut menirea de a evidenția ferocitatea îngrozitoare a conflictului ideologic din Europa interbelică și forțele motrice ale genocidului german. înfățișându-l pe Hitler ca pe un reformator social s-a încercat să se explice, poate într-o ma¬ nieră oarecum greșit înțeleasă, de ce acesta s-a bucurat de o atenție atât de mare în Germania într-un moment de criză socială. Nu este însă greu să se

observe că ambele abordări oferă, chiar fără să se vrea, posibilitatea reabilitării lui Hitler, despre care s-ar putea începe să se creadă, în ciuda crimelor împotriva umanității asociate numelui său, că a fost totuși un mare lider al secolului al XX-lea, unul care, dacă ar fi murit înainte de război, ar fi ocupat un loc de seamă în panteonul eroilor germani. De obicei, chestiunea „măreției istorice” nu era tratată în mod explicit într-o biografie convențională - mai ales în tradiția germană. Figura lui

Hitler, ale cărui trăsături personale - distincte de aura și influența sa politică - cu greu pot fi considerate nobile, înălțătoare sau demne de imitat, a ridicat probleme cât se poate de evidente pentru o asemenea tradiție. O variantă a fost să se dea de înțeles că Hitler a avut un fel de „măreție negativă”; că, deși n-a posedat caracterul nobil și celelalte trăsături necesare pentru a se alătura figurilor istorice „mărețe”, influența sa asupra istoriei a fost, indubitabil, una imensă, deși catastrofală. Se poate

considera totuși că „măreția negativă” are și niște conotații tragice ­ anularea enormului efort depus și a realizărilor extraordinare, transfor¬ marea grandorii naționale în catastrofă națională. Pare mai indicat a se evita cu totul chestiunea „măreției” (doar dacă nu se încearcă a se înțelege de ce .atât de mulți contemporani au văzut în Hitler un personaj „măreț”). Este o păcăleală: o abordare eronată, fără sens, irelevantă și, posibil, cu caracter apologetic. Eronată pentru că personalizează procesul istoric la modul extrem, lucru pe care nu reușesc să-l evite nici teoriile cu privire la „marii oameni”. Fără sens pentru că întreaga idee de măreție istorică este, în ultimă instanță, inutilă. Având

la bază un ansamblu de aprecieri subiective de ordin moral și chiar estetic, ea este un concept filozofico-etic care nu duce nicăieri. Irelevantă pentru că, indiferent dacă am răspunde pozitiv sau negativ la întrebarea privitoare la presupusa „măreție” a lui Hitler, doar aceasta n-ar explica în niciun fel groaznica istorie a celui de-al Treilea Reich. Și posibil apolo¬ getică pentru că simpla punere în discuție a acestei chestiuni nu poate masca o anumită admirație pentru Hitler, oricât de reținută ar fi ea și oricare ar fi fost defectele lui, și pentru că a încerca să vezi în Hitler un personaj măreț înseamnă aproape automat a reduce de fapt rolul celor care l-au ajutat în mod nemijlocit să ajungă la putere, al acelor instituții

care au sprijinit acest demers și al poporului german însuși, care l-a susținut atât de mult, la cel de simple accesorii ale „marelui om”.

28

HITLER

în afara chestiunii „măreției istorice”, trebuie să acordăm atenție unei alte probleme, cu mult mai importante. Cum se explică faptul că cineva atât de puțin înzestrat din punct de vedere intelectual și social, o persoană ștearsă în afara vieții sale politice, inabordabilă și impenetrabilă chiar și de către apropiați, incapabilă, se pare, de o prietenie adevărată, fără pre¬ gătirea care se cere pentru o funcție înaltă, lipsită chiar de experiența guvernării înainte de a deveni cancelar al Reichului a putut avea totuși o influență istorică atât de mare, a putut să facă o întreagă lume să-și țină suflarea? Poate că problema este, oarecum, pusă greșit. Pe de o parte, în mod sigur Hitler n-a fost un om prost, având o minte ascuțită și o memorie formidabilă. Reușea să-i impresioneze cu înțelegerea rapidă a proble¬ melor nu doar pe cei din lingușitorul său anturaj, cum ar fi de așteptat, ci și oameni de stat și diplomați rezervați, critici, versați. Talentul său oratoric era recunoscut, desigur, chiar și de adversarii săi politici. în plus, nu este cu siguranță singurul conducător de stat din secolul al XX-lea care a combinat ceea ce am putea considera a fi defecte de caracter și o

pregătire intelectuală superficială cu un deosebit talent și o notabilă eficiență politică. Este la fel de indicat să evităm capcana subestimării crase a abilităților sale, în care au căzut majoritatea contemporanilor săi. în plus, nu doar Hitler a pornit de jos pentru a ajunge într-o funcție înaltă. Dar dacă ascensiunea lui de la statutul de anonim absolut nu este pe de-a-ntregul singulară, problema persoanei lui Hitler rămâne. Unul dintre motive îl reprezintă lipsa de conținut a vieții sale private. Era, așa cum s-a spus deseori, echivalentul unei „nonpersoane”. Există, poate, o oarecare condescendență în această apreciere, o înclinație de a-l privi de

sus pe arivistul ordinar, neinstruit, fără o personalitate bine conturată, pe outsiderul cu păreri necizelate despre toate câte se petrec sub soare, pe

cel care, necultivat fiind, s-a erijat în judecător al actului de cultură. De asemenea, gaura neagră reprezentată de viața sa privată este în parte

rezultatul faptului că Hitler era foarte secretos - mai ales în privința vieții sale personale, a pregătirii sale și a familiei. Discreția și detașarea

erau trăsături ale caracterului său, care se aplicau în egală măsură comportamentului său politic; ele erau importante și din punct de vedere politic, fiind componente ale aurei de conducător „eroic” a cărei creare a îngăduit-o cu bună știință, amplificând astfel misterul legat de persoana sa. Chiar și-așa, luând în calcul toate trăsăturile, ajungem la

concluzia că, în afara politicii (și a unei pasiuni mărginite pentru măreție și putere în muzică, artă și arhitectură), viața lui Hitler era, în general, lipsită de substanță. Biografia unei „nonpersoane”, a unui om care nu are practic o viață sau o istorie a lui în afara evenimentelor politice în care este implicat,

Câteva reflecții despre Hitler

29

are, în mod firesc, propriile sale limite. Neajunsurile există însă numai

atâta vreme cât se presupune că viața privată influențează în mod hotărâtor viața publică. A accepta o asemenea presupunere ar fi o greșeală. Hitler n-a avut o „viață privată”. Bineînțeles, poate că-i făceau plăcere filmele care-l rupeau de realitate, plimbările zilnice la „Casa de

ceai” de la Berghof, timpul petrecut în paradisul alpin, departe de

ministerele de la Berlin. Acestea nu erau însă decât o rutină. N-a existat niciodată o retragere într-o sferă exterioară politicului, într-o existență

mai profundă care să fi condiționat reflexele sale publice. Viața sa „privată” n-a devenit o parte a persoanei sale publice. Dimpotrivă, ea a

rămas atât de bine ascunsă, încât germanii au aflat despre existența Evei Braun abia după prăbușirea celui de-al Treilea Reich. Mai degrabă, Hitler a „privatizat” sfera publică. „Privatul” și „publicul” au fuzionat pe de-a-ntregul, devenind inseparabile. Toată ființa lui Hitler a ajuns să fie subsumată rolului jucat de el la perfecție, rolul de „Führer”. In acest moment, datoria biografului devine mai limpede. El trebuie să se concentreze nu asupra personalității lui Hitler, ci în mod exclusiv și nemijlocit asupra caracterului puterii sale - asupra puterii Führerului. Această putere și-a avut originea doar parțial în persoana lui Hitler. Ea a fost mai mult un produs social - o creație a așteptărilor și motivațiilor sociale investite de adepții săi. Aceasta nu înseamnă că propriile sale fapte, săvârșite în contextul creșterii puterii sale, n-au fost de cea mai mare importanță în momentele-cheie. Impactul puterii sale nu trebuie

căutat însă, în general, în vreunul dintre atributele specifice ale „personalității”, ci în rolul jucat de el ca Führer - un rol devenit posibil doar ca urmare a subestimării, greșelilor, slăbiciunii și colaborării celor¬ lalți. De aceea, pentru a înțelege de unde și-a tras puterea, trebuie să ne uităm în primul rând la ceilalți, nu la Hitler. Puterea lui Hitler avea ceva extraordinar. El și-a revendicat puterea (exceptând accepțiunea foarte formală a acestui termen) nu bazându-se pe poziția sa de lider de partid sau pe vreo poziție funcțională, ci pe ceea ce a considerat a fi misiunea sa istorică de a salva Germania. Cu alte cuvinte, puterea lui a fost „charismatică”, nu instituțională. Ea a depins de disponibilitatea celorlalți de a vedea la el calitățile unui „erou”. Iar aceștia chiar au văzut la el calități de „erou” - poate chiar înainte ca el însuși să ajungă să creadă în acestea. Așa cum remarca unul dintre cei mai străluciți analiști contemporani ai fenomenului nazist, Franz Neumann, „conducerea charismatică a fost multă vreme neglijată și ridiculizată, dar este evident că ea are rădăcini

adânci și devine un stimulent puternic din momentul în care există condițiile psihologice și sociale adecvate. Puterea charismatică a Condu¬

cătorului nu este o fantasmă - nimeni nu se poate îndoi de faptul că

milioane de oameni cred în ea”. Nu trebuie subestimată contribuția pe care Hitler însuși a avut-o la expansiunea acesteia și la ceea ce a rezultat din exercitarea ei. Această idee se desprinde în urma unui scurt exercițiu de imaginație. Oare ar fi fost posibil, ne-am putea întreba, ca un stat terorist polițienesc precum cel creat de Himmler și SS-iști să fi apărut și dacă Hitler n-ar fi fost șeful guvernului? Dacă ar fi avut un alt conducător,

chiar și unul autoritar, oare Germania ar fi fost implicată într-un război european general la sfârșitul anilor 1930? Oare, dacă altcineva ar fi fost șef al statului, discriminarea împotriva evreilor (care, aproape sigur, ar fi avut loc oricum) ar fi culminat cu un asemenea genocid? Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări ar fi cu siguranță „nu” sau, măcar, „foarte

puțin probabil”. Indiferent de circumstanțele externe și de factorii impersonali determinanți, fără Hitler totul ar fi fost altfel. Puterea personalizată într-un grad foarte înalt pe care Hitler a exer¬ citat-o a făcut ca și oameni perspicace și inteligenți - clerici, intelectuali, diplomați străini, vizitatori distinși - să fie impresionați de el. Marea lor majoritate n-ar fi fost cuceriți de aceleași opinii dacă acestea ar fi fost exprimate în fața unei mulțimi zgomotoase dintr-o berărie müncheneză.

Având însă în spate autoritatea de cancelar al Reichului, susținut de mulțimea care-l adora, înconjurat de simbolurile puterii, învăluit în aura de mare conducător creată de propagandă, nu prea este de mirare că au fost impresionați de el și alții, în afară de cei cu totul naivi și creduli. Puterea a fost de asemenea motivul pentru care subalternii lui - liderii naziști subordonați, suita sa personală, conducătorii filialelor provinciale

ale partidului - s-au agățat de fiecare cuvânt al său înainte de a fugi asemenea șobolanilor de pe un vapor care se scufundă, în momentul în care el n-a mai avut acea putere la sfârșitul lui aprilie 1945. Mistica puterii

explică în mod cert și de ce atâtea femei (în special cele cu mult mai tinere decât el) au văzut în Hitler, care nouă ni se pare a fi antiteza sexualității, un sex-simbol, câteva încercând să se sinucidă pentru el. O istorie a lui Hitler trebuie să fie așadar o istorie a puterii sale - cum a obținut-o, prin ce s-a caracterizat, cum a exercitat-o, de ce i s-a permis să și-o mărească dincolo de toate barierele instituționale, de ce opoziția manifestată față de această putere a fost atât de slabă. Acestea sunt însă întrebări care trebuie să vizeze întreaga societate germană, nu doar pe Hitler. Nu trebuie minimalizată contribuția pe care trăsăturile adânc înră¬

dăcinate ale caracterului său au avut-o la dobândirea și exercitarea puterii. Determinarea, inflexibilitatea, lipsa scrupulelor în eliminarea tuturor obstacolelor, abilitatea plină de cinism, instinctul de parior înrăit,

interesat doar de mizele cele mai mari - toate acestea au determinat natura puterii sale. Aceste trăsături de caracter s-au reunit într-un singur

element central în impulsul interior al lui Hitler: egocentrismul său fără margini. Puterea a fost afrodiziacul lui Hitler. Pentru o persoană atât de narcisistă ca el, aceasta i-a dat un scop în primii ani în care scopul a lipsit, compensând toate neîmplinirile adânc resimțite din prima jumătate a vieții sale - respingerea sa ca artist, falimentul social care l-a făcut să locuiască într-un hotel mizerabil din Viena, destrămarea lumii sale în urma înfrângerii și a revoluției din 1918. Puterea l-a mistuit pe Hitler. Așa cum remarca un observator atent în 1940, chiar înainte de victoria asupra Franței, „Hitler este potențialul sinucigaș par excellence. Nu are legături în afara propriului «eu»... Se află în situația privilegiată a celui care nu iubește nimic și pe nimeni în afara lui însuși... Așadar poate să

îndrăznească orice pentru a-și conserva sau a-și mări puterea... care singură stă între el și moartea grabnică.” Această sete uriașă de putere personală a cuprins în sine un apetit insațiabil pentru cuceriri teritoriale care a corespuns unei dorințe nebunești - cu șanse extrem de mici de împlinire - de monopolizare a puterii pe continentul european și, mai târziu, în lumea întreagă. încercarea neobosită de extindere a puterii nu cunoștea înfrânare, limitare, restrângere. Mai mult, ea era dependentă de continuarea așa-ziselor „mari realizări”. Neavând nicio limită, această megalomanie progresivă a purtat în sine germenii autodistrugerii regi¬ mului condus de Hitler. Potrivirea cu tendințele sinucigașe înnăscute ale acestuia era perfectă. Oricât de mistuitoare a fost puterea pentru Hitler, ea n-a reprezentat un scop în sine, un lucru lipsit de conținut sau de semnificație. Hitler n-a fost doar un propagandist, un manipulator, un mobilizator. A fost, de¬ sigur, toate acestea. Dar a fost și un ideolog cu convingeri de nezdrun¬

cinat - exponentul cel mai radical al unei „concepții despre lume” coerente în sine (oricât de respingătoare ni s-ar părea), ale cărei esență și forță s-au datorat combinării câtorva idei de bază - înglobate în ideea de istorie umană văzută ca istorie a luptei rasiale. „Concepția despre lume”

l-a ajutat pe Hitler să explice toate relele de care suferea Germania și lumea întreagă și să găsească soluții de eliminare a lor. El și-a păstrat cu hotărâre „concepția despre lume” de la începutul anilor 1920 și până în momentul morții sale petrecute în buncăr. Ea a echivalat cu ideea utopică

a răscumpărării naționale, nu cu un ansamblu de politici pe termen mediu. Dar nu numai că a reușit să încorporeze toate aspectele filozofiei

naziste, ci, combinată cu aptitudinile retorice ale lui Hitler, a făcut ca ideile lui privitoare la doctrina Partidului să devină practic indiscutabile. Obiectivelor ideologice, faptelor și contribuției lui Hitler la eveni¬ mentele petrecute trebuie așadar să li se acorde cea mai mare atenție. Ele nu explică însă nici pe departe totul. Ceea ce n-a făcut Hitler, lucrurile la care n-a instigat, dar care au fost oricum puse în mișcare de inițiativele

altora sunt la fel de importante ca faptele Dictatorului însuși pentru înțelegerea fatalei „radicalizări cumulative” a regimului. O abordare care acordă atenție așteptărilor și motivațiilor societății

germane (în toată complexitatea ei) mai mult decât personalității lui Hitler în explicarea influenței imense avute de Dictator oferă posibilitatea de a analiza expansiunea puterii sale ținând seama de dinamica internă a

regimului pe care el l-a condus și a forțelor pe care el le-a dezlănțuit. Această abordare este cuprinsă în expresia enunțată de un funcționar nazist în 1934 - și care avea să reprezinte un fel de laitmotiv pentru tot ceea ce urma să se-ntâmple - potrivit căreia era datoria fiecărui cetățean al celui de-al Treilea Reich „să împlinească dorințele Führerului așa cum ar vrea el”, fără să aștepte instrucțiuni de sus. Această expresie, pusă în practică, a fost una dintre forțele motrice ale celui de-al Treilea Reich, care au transpus în realitate obiectivele ideologice vag conturate ale lui

Hitler prin intermediul inițiativelor concentrate asupra îndeplinirii țelurilor vizionare ale Dictatorului. Autoritatea lui Hitler a fost, desigur, hotărâtoare, însă inițiativele sancționate de el au fost de cele mai multe ori opera altora. Hitler n-a fost un tiran impus Germaniei. Deși, în alegerile libere, n-a obținut niciodată sprijinul majorității populației, el a fost numit cancelar al Reichului la fel ca predecesorii lui, devenind, se pare, între 1933 și 1940, cel mai popular șef de stat din lume. Pentru a înțelege acest aspect trebuie puse de acord două lucruri care, în aparență, sunt ireconciliabile: metoda personalizată de alcătuire a unei biografii cu metodele contras¬ tante de abordare a istoriei societății (inclusiv a structurilor de dominație politică). Influența lui Hitler nu poate fi înțeleasă decât cunoscând epoca istorică al cărei produs a fost (și pe care el a distrus-o). O interpretare nu

trebuie să ia în considerare numai obiectivele ideologice, faptele și contribuția lui Hitler la desfășurarea evenimentelor; trebuie să localizeze,

în același timp, aceste aspecte în cadrul forțelor sociale și structurilor politice care au permis, au influențat și au încurajat dezvoltarea unui sistem devenit treptat dependent de puterea personalizată, absolută - cu efectele dezastruoase care au decurs din aceasta. Agresiunea nazistă împotriva fundamentului civilizației a fost o caracteristică definitorie a secolului al XX-lea. Hitler a fost elementul esențial al acestei agresiuni. El a fost însă protagonistul acesteia, nu cauza ei primară.

-1­ Fantezie și eșec I Prima dintre multele șanse neașteptate care i s-au oferit lui Adolf Hitler a apărut cu treisprezece ani înainte ca el să se nască. în 1876, omul care avea să devină tatăl lui și-a schimbat numele din Alois Schicklgruber în Alois Hitler. Putem să-i dăm crezare lui Adolf când spune că nimic

din ceea ce a făcut tatăl lui nu i-a plăcut atât de mult ca faptul de a fi renunțat la numele grosolan de Schicklgruber. Cu siguranță că „Heil Schicklgruber” n-ar fi fost un salut potrivit pentru un erou național. Schicklgruberii au fost, generații la rând, o familie de țărani care poseda

câteva ferme de mici dimensiuni în Waldviertel, o zonă pitorească, dar săracă, deluroasă și împădurită (de unde și numele) din extremitatea de nord-vest a Austriei Inferioare, învecinată cu Boemia, ai cărei locuitori aveau reputația de oameni severi, pragmatici și neprimitori. Tatăl lui Hitler, Alois, se născuse acolo pe 7 iunie 1837, în satul Strones, ca fiu ilegitim al Mariei Anna Schicklgruber, pe atunci în vârstă de patruzeci și doi de ani, fiica unui mic fermier sărac, Johann Schicklgruber, și a fost botezat (dându-i-se numele de Aloys Schicklgruber) în aceeași zi, în Döllersheim, un sat învecinat. Tatăl lui Hitler a fost primul parvenit din familia sa. în 1855, pe când avea optsprezece ani, Alois a fost angajat într-o funcție modestă la minis¬

terul austriac de finanțe. Pentru un tânăr cu asemenea origini și cu o educație limitată, ascensiunea cunoscută în anii următori a fost impresio¬ nantă. După ce s-a pregătit și a trecut examenele necesare, el a ajuns șef în 1861, iar în 1864 a ocupat un post la vamă, devenind responsabil vamal în 1870, înainte de a se muta în anul următor în Braunau am Inn și de a ocupa funcția de inspector vamal în 1875.

în anul următor s-a produs schimbarea numelui. Se poate ca Alois, parvenitul, să fi preferat forma mai puțin grosolană de „Hitler” (o variantă

de pronunție a numelui „Hiedler”, prezent și sub formele „Hietler”, „Hüttier”, „Hütler”, însemnând „mic fermier”, acesta fiind numele lui Johann Georg, care se însurase ulterior cu mama lui Alois și care și-a asumat, se pare, paternitatea). în orice caz, Alois a părut foarte mulțumit de noul său nume, iar din clipa în care a obținut autorizația finală de a-1

34

HITLER

folosi, în ianuarie 1877, s-a semnat întotdeauna „Alois Hitler”. Fiul său a fost la fel de mulțumit de forma „Hitler”, care era mai distinctivă. Klara Pölzl, care avea să devină mama lui Adolf Hider, era cel mai mare dintre cei trei copii care supraviețuiseră dintr-un total de unsprezece ­ ceilalți doi fiind Johanna și Theresia - soții Johanna Hüttier, fiica cea mare a lui Johann Nepomuk Hüttier, și Johann Baptist Pölzl, un mic fermier din Spital. Klara a crescut ea însăși la o fermă învecinată celei a bunicului ei, Nepomuk. După moartea fratelui său, Johann Georg Hiedler, Nepomuk l-a adoptat practic pe Alois Schicklgruber. Mama Klarei, Johanna, și mătușa ei Walburga fuseseră crescute de fapt împreună cu Alois în casa lui Nepomuk. Oficial, după schimbarea și legalizarea numelui din 1876, Alois Hitler și Klara Pölzl erau veri de gradul al doilea. în acel an, 1876, pe când avea șaisprezece ani, Klara Pölzl a părăsit ferma familiei din Spital și s-a mutat la Braunau am Inn, devenind servitoare în gospodăria lui Alois Hitler. în acel moment, Alois era un respectat fiincționar vamal din Braunau. Viața personală nu era însă pusă la punct la fel de bine ca viața profe¬ sională. Până la urmă, el se va căsători de trei ori, prima dată cu o femeie cu mult mai vârstnică decât el, Anna Glasserl, de care s-a despărțit în 1880, și apoi cu femei destul de tinere ca să-i fie fiice. Dintr-o legătură avută înainte de a se însura și din ultimele două căsătorii au rezultat nouă copii, dintre care patru aveau să moară de mici. Era o viață personală destul de agitată - cel puțin pentru un funcționar vamal din provincie. Gând a doua lui soție, Franziska (Fanni) Matzelberger, a murit de tuberculoză în august 1884, la numai douăzeci și trei de ani, cei doi copii ai lor, Alois și Angela, erau încă micuți. Cât a bolit, Fanni a fost mutată din Braunau la țară, la aer curat. Având nevoie de cineva care să aibă grijă de cei doi copii mici ai săi, Alois a apelat imediat la Klara Pölzl, pe care a adus-o înapoi la Braunau. La scurtă vreme de la înmormântarea lui Fanni, Klara a rămas însărcinată. Cum, oficial, erau veri de gradul al doilea, pentru a se putea căsători, Alois și Klara au avut nevoie de dispensă din partea Bisericii. După o așteptare de patru luni, timp în care sarcina Klarei a devenit cât se poate de vizibilă,

dispensa a sosit în cele din urmă de la Roma la sfârșitul lui 1884, iar perechea s-a căsătorit pe 7 ianuarie 1885. Cununia s-a săvârșit la ora șase dimineața. După o sărbătorire făcută în grabă, Alois s-a întors repede la serviciul său de la vamă.

Primul copil din a treia căsătorie a lui Alois, Gustav, s-a născut în mai 1885, fiind urmat în septembrie anul următor de un al doilea copil, Ida,

și, după un foarte scurt răgaz, de un alt fiu, Otto, care a murit la numai câteva zile de la naștere. La scurt timp după aceea, Klara avea să fie lovită de o altă tragedie, căci Gustav și Ida au făcut difterie și au murit la interval de câteva săptămâni unul de altul, în decembrie 1887 și ianuarie 1888. în vara lui 1888, Klara era din nou însărcinată. La ora șase și jumătate, în seara zilei de

20 aprilie 1889, o sâmbătă înnorată și rece de dinainte de Paști, ea a născut

Fantezie și eșec

35

în casa din „Gasthof zum Pommer”, Vorstadt nr. 219, cel de al patrulea copil, primul care avea să depășească vârsta prunciei: acesta a fost Adolf.

Datele cu privire la primii ani ai vieții lui Hitler sunt foarte sărace. Chiar relatarea sa din Mein Kampf conține inexactități și dă o interpretare

distorsionată evenimentelor. Amintirile de după război ale membrilor familiei și ale cunoștințelor trebuie tratate cu grijă, fiind uneori la fel de dubioase ca încercările din timpul celui de-al Treilea Reich de preamărire a copilăriei viitorului Führer. în ceea ce privește perioada de formare atât de importantă pentru psihologi și „psihoistorici”, trebuie acceptat faptul că, în cele mai multe cazuri, este vorba despre ipoteze retrospective. Când s-a născut Adolf, Alois dispunea de oarece mijloace materiale. Avea un venit bun - ceva mai mare decât cel al unui director de școală primară. Pe lângă Alois, Klara, cei doi copii ai lui Alois din a doua căsătorie, Alois jr. (înainte de a pleca de acasă în 1896) și Angela, Adolf și fratele lui mai mic, Edmund (născut în 1894, dar mort în 1900) și sora Paula (născută în 1896), gospodăria își mai permitea să aibă o bucătăreasă, Rosalia Schichtl,

care era în același timp servitoare. în plus, cu ei stătea mătușa lui Adolf, Johanna, una dintre surorile mai mici ale mamei sale, o femeie arțăgoasă și cocoșată, dar care ținea mult la Adolf și o ajuta pe Klara la treburile casei. Din punct de vedere material deci, familia lui Hider ducea o viață tihnită, tipică clasei de mijloc. Viața de familie nu era însă atât de armonioasă și de fericită. Alois a fost exemplul ideal de funcționar civil din provincie - arogant, mândru de situația sa, strict, fără simțul umorului, econom, foarte punctual, dedicat muncii sale. Era privit cu respect de membrii comunității locale. Avea însă un caracter irascibil, putându-și ieși din fire pe neașteptate. Acasă, Alois era

un soț autoritar, tiranic, dominant și un tată sever, distant, despotic și, adeseori, iritabil. Multă vreme după căsătoria lor, Klara nu s-a putut dezobișnui să-i spună „Unchiule”. Chiar după moartea lui, ea i-a păstrat pipele pe un raft din bucătărie, spre care arăta uneori atunci când amintea de el, parcă pentru a-i invoca autoritatea. Afecțiunea pe care copilașii n-o simțeau din partea tatălui era compen¬

sată din plin de mama lor. Potrivit descrierii făcute mult mai târziu de

doctorul ei evreu, Eduard Bloch, după ce acesta a fost obligat să emigreze din Germania nazistă, Klara Hitler era „o femeie simplă, modestă, cumse¬ cade. Era înaltă, avea un păr castaniu pe care-l ținea frumos împletit și o față prelungă, ovală, cu ochi gri-albăstrui, extraordinar de expresivi”. Ca personalitate, era un om supus, retras, tăcut, o credincioasă pioasă, ocupată

tot timpul cu treburile gospodărești și absorbită înainte de toate de creșterea copiilor ei și ai soțului. Moartea la interval de câteva săptămâni

a primilor trei copii ai săi la vârstă fragedă în 1887-1888 și moartea ulterioară a celui de-al cincilea copil, Edmund, la vârsta de șase ani, în 1900,

trebuie să fi fost ca niște lovituri de ciocan pentru ea. Regretele ei n-au

Fantezie și eșec

37

putut fi decât amplificate de traiul său alături de un soț irascibil, insensibil, despotic. Nu prea este de mirare că ea a lăsat impresia unei femei întristate, măcinate de griji. Nu este surprinzător nici că a manifestat un devotament și o iubire sufocante, protectoare pentru cei doi copii rămași în viață, Adolf și Paula. Klara a fost la rândul ei tratată cu dragoste și afecțiune de copiii ei și ai soțului ei, dar mai ales de Adolf. „în aparență, dragostea pentru mama lui a fost cea mai remarcabilă trăsătură a sa”, a scris mai târziu dr. Bloch. „Deși nu era «băiatul mamei» în sensul obișnuit al cuvântului”, a adăugat el, „n-am văzut niciodată o relație mai apropiată.” într-una dintre puținele expresii de afecțiune omenească consemnate în Mein Kampf, Adolf scria: „Mi-am cinstit tatăl, dar mi-am iubit mama.” El a purtat cu sine fotografia ei până în ultimele zile ale existenței sale în buncăr. Portretul ei s-a aflat în camerele reședințelor sale de la München, Berlin și Obersalzberg (căminul alpin de lângă Berchtesgaden). De fapt, este foarte posibil ca mama să fi fost singura persoană pe care el a iubit-o cu adevărat toată viața lui. Adolf și-a petrecut așadar primii ani ai vieții sub protecția sufocantă a

unei mame prea anxioase, într-o familie dominată de prezența ame¬ nințătoare a unui tată căruia îi plăcea disciplina și de furia căruia supusa Klara nu-și putea feri odraslele. Paula, sora mai mică a lui Adolf, a spus după război că mama ei era „o persoană foarte delicată și tandră, fiind factorul compensator dintre tatăl de multe ori prea brutal și copiii foarte plini de energie, care erau, poate, destul de greu de stăpânit. Dacă au existat certuri sau neînțelegeri între părinții mei”, a spus ea în continuare, „acestea s-au datorat întotdeauna copiilor. Mai ales fratele meu, Adolf, îl făcea pe tata să fie din cale-afară de violent și lua câte o bătaie zdravănă în fiecare zi... Pe de altă parte, de câte ori nu l-a alintat mama, încercând să obțină cu bunătatea ei ceea ce tata nu reușea [să obțină] cu bătaia!” Chiar Hitler, în timpul monologurilor rostite târziu în noapte la gura sobei în anii 1940, își amintea adeseori că tatăl avea brusc accese de furie, urmate imediat de corecții fizice. Nu și-a iubit tatăl, spunea el, ci s-a temut cu atât mai mult de el. Sărmana și iubita lui mamă, obișnuia el să remarce, față de care era atât de atașat, era mereu îngrijorată de bătăile pe care trebuia să le încaseze el, așteptând uneori afară, la ușă, în timp ce el era altoit. Este foarte posibil ca violența lui Alois să se fi îndreptat și împotriva soției sale. Un pasaj din Mein Kampf, în care Hitler pare a descrie condițiile existente într-o familie de muncitori în care copiii sunt obligați să asiste la bătăile aplicate mamei lor de un tată beat, se poate să fi fost inspirat în parte din experiențele trăite în copilărie. Efectele pe care toate acestea le-au avut asupra modului în care s-a format caracterul lui Adolf vor face, probabil, în continuare subiectul unor speculații. Este însă greu de pus la îndoială faptul că impactul a fost unul profund. Sub aceste aparențe se forma, fără doar și poate, personalitatea de mai târziu a lui Hitler. Deși se vor face mai departe speculații, nu este nevoie

38

HITLER

de un efort prea mare pentru a ne închipui că disprețul plin de condes¬ cendență pe care avea să-l manifeste ulterior față de supușenia femeilor, setea de dominație (și imaginea de Lider văzut ca o figură severă, autori¬ tară, cu atitudine paternă), incapacitatea de a stabili relații personale profunde, brutalitatea inconștientă față de oameni și - mai ales - capaci¬ tatea de a urî atât de profund, încât ea trebuie să fi fost reflexul unei ten¬ dințe de a se urî pe sine ascunse în narcisismul extrem care a reprezentat elementul contrastant al personalității sale și-au avut, foarte probabil, originea în influențele subliminale produse asupra tânărului Hitler de evenimentele din familie. Ipotezele trebuie să rămână însă ipoteze. Urmele

exterioare lăsate de primii ani de viață ai lui Hitler, în măsura în care acestea pot fi reconstituite, nu indică în niciun fel ceea ce avea să urmeze, încercările de a vedea în tânărul Hitler „persoana pervertită în dictatorul criminal” s-au dovedit a fi neconvingătoare. Dacă excludem ceea ce știm că avea să se-ntâmple, condițiile existente în familia sa stârnesc în marea majoritate a cazurilor sentimente de simpatie față de copilul care a trebuit să le îndure.

II Alois Hitler fusese întotdeauna un suflet neliniștit. Familia sa își schimbase de câteva ori domiciliul în Braunau și deci fusese dezrădăcinată

în câteva ocazii. în noiembrie 1898 s-a produs ultima mutare, Alois cumpărând o casă cu un mic lot de pământ în Leonding, un sat situat la periferia orașului Linz. De acum, familia se așază în această zonă, Adolf considerând orașul Linz drept localitatea sa de origine până în ultimele zile ale vieții sale, petrecute în buncăr în 1945. Linz îi amintea de zilele fericite, lipsite de griji ale tinereții sale. îl ducea cu gândul la mama lui. în plus, era cel mai „german” oraș al Imperiului Austriac. Pentru el, acesta

simboliza în mod evident paradisul germanic reprezentat de târgul de provincie - imagine pe care el o va compara toată viața cu cea a orașului pe care avea să-l cunoască în curând și să-l deteste: Viena. Adolf învăța acum în cea de-a treia școală elementară. Se pare că el s-a obișnuit repede cu noii colegi de școală, devenind „un mic șef de bandă” în jocurile de-a hoții și vardiștii pe care băieții din sat le jucau în pădurile și pe câmpurile din jurul caselor. Joaca de-a războiul era preferata lor. Adolf însuși era fascinat de o istorie ilustrată a Războiului Franco-Prusac, pe care o luase cu el acasă. Iar din clipa în care a izbucnit Războiul Burilor, joaca s-a învârtit în jurul faptelor de eroism ale burilor, pe care băieții din sat îi susțineau cu înflăcărare. Cam în aceeași perioadă, pe Adolf l-au

captivat aventurile povestite de Karl May, ale cărui romane populare despre Vestul Sălbatic și războaiele indienilor au sedus mii de tineri (cu toate că el n-a fost niciodată în America). Majoritatea acestor tineri au

Fantezie și eșec

39

trecut de faza aventurilor lui Karl May și a fanteziilor copilărești pe măsură ce au crescut. în cazul lui Adolf însă, fascinația stârnită de Karl May n-a

dispărut niciodată. Și când a ajuns cancelar al Reichului, el încă citea poveștile lui May, recomandându-le inclusiv generalilor săi, pe care-i acuza de lipsă de imaginație. Adolf s-a referit mai târziu la „această perioadă fericită”, când „școala era ridicol de ușoară, având atât de mult timp liber, încât soarele m-a văzut de mai multe ori la față decât camera mea”, când „pajiștile și pădurile erau

câmpul de luptă pe care «antagonismele» prezente dintotdeauna” ­ conflictul din ce în ce mai acut cu tatăl său - „atingeau un punct critic”. în 1900 însă, zilele lipsite de griji erau pe terminate. Și tocmai când părinții trebuiau să ia hotărâri importante cu privire la viitorul lui Adolf și la școala secundară pe care acesta avea s-o urmeze, familia Hitler a fost cuprinsă din nou de durere, odată cu moartea, provocată de pojar, a fratelui mai mic al lui Adolf, Edmund, la 2 februarie 1900. Cum fiul mai mare al lui Alois, Alois jr., își exprimase deja disprețul față de părintele său și plecase de acasă, ambițiile carieriste pe care tatăl le nutrea pentru odraslele sale se îndreptau acum spre Adolf. Ele aveau să declanșeze o stare de tensiune între tată și fiu în ultimii ani de viață ai lui Alois. Adolf a început cursurile ciclului secundar pe 17 septembrie 1900. Tatăl lui optase pentru Realschule, nu pentru gimnaziu, adică pentru o școală care acorda mai puțină importanță studiilor tradiționale clasice și umaniste, dar considerată în continuare o etapă pregătitoare pentru înv㬠țământul superior, cu accent pe discipline mai „modeme”, cum ar fi știința și studiile tehnice. După părerea lui Adolf, tatăl lui a fost influențat de aptitudinea deja manifestată de fiu pentru desen, dublată de disprețul său pentru caracterul nepractic al studiilor umaniste, datorat modului în care el însuși a avansat în carieră. Nu era traiectoria obișnuită pentru un viitor funcționar civil - cariera pe care Alois se gândea c-o va urma fiul său. La acea vreme însă, chiar Alois își făcuse o situație bună slujind statul austriac în condițiile în care nu prea avea cine știe ce școală. Trecerea în ciclul secundar a fost grea pentru tânărul Adolf. El a trebuit să bată zi de zi cale lungă de la casa din Leonding până la școala din Linz, drumul luându-i peste o oră în fiecare direcție și lăsându-i puțin timp pentm a-și face prieteni în afara școlii. Deși era în continuare ca un pește mare într-un iaz mic printre băieții din Leonding, noii săi colegi de clasă nu l-au remarcat în mod special. La școală nu avea prieteni apropiați; nici n-a încercat să-și facă. Iar atenția pe care o primise din partea învățătorului din sat era înlocuită acum cu tratamentul mai impersonal al unor profesori care predau materii separate. Efortul minim cu care Adolf făcuse față cerin¬

țelor școlii primare nu mai era suficient acum. Randamentul școlar, care fusese atât de bun în școala primară, a suferit de la bun început. Iar com¬ portamentul său a început să dea semne clare de imaturitate. Rezultatele

40

HITLER

la învățătură obținute de Adolf până în momentul în care a părăsit școala în toamna lui 1905 au oscilat între un nivel slab și unul mediocru.

într-o scrisoare adresată consilierului pe probleme de apărare al lui Hitler pe data de 12 decembrie 1923, după tentativa eșuată de puci de la München, fostul său profesor, dr. Eduard Huemer, și-l amintea pe Adolf ca pe un tânăr slab și palid, care făcea naveta între Linz și Leonding, un băiat care nu-și exploata pe deplin talentul, lipsit de stăruință și incapabil să se adapteze la disciplina școlii. El l-a caracterizat ca fiind încăpățânat,

trufaș, perseverent în convingeri, coleric. Criticile profesorilor erau primite cu o insolență abia disimulată. Cu colegii de clasă era dominant, impunându-se prin genul de farse copilărești pe care Huemer le atribuia prea marii dependențe de poveștile cu indieni ale lui Karl May, precum și

tendinței de a pierde timpul accentuate de deplasarea zilnică de la Leonding la școală și înapoi.

Nu prea încape îndoială că atitudinea lui Hitler față de școală și profesori era extrem de negativă (cu o singură excepție). El a părăsit școala cu un sentiment „de ură primitivă”, iar mai târziu avea să ridiculizeze și să ia în derâdere școala și pe profesorii pe care i-a avut. Numai profesorul de

istorie, dr. Leopold Pötsch, avea să fie lăudat în Mein Kampf pentru meritul de a-i fi stârnit lui Hitler interesul prin narațiuni vii și povești despre fapte de eroism din trecutul Germaniei, făcând să se nască în el puternicele sentimente naționaliste și antihabsburgice (care, oricum, prevalau în școala lui, ca și în Linz în general).

Problemele de adaptare pe care Adolf le-a întâlnit în Realschule din Linz au fost amplificate de deteriorarea relațiilor cu tatăl său și de iritarea

tot mai mare produsă de disputele pe tema viitoarei cariere a băiatului.

Pentru Alois, avantajele unei cariere în administrația civilă erau

indiscutabile. Toate încercările lui de a-i stârni fiului său un viu interes în această direcție s-au lovit însă de o respingere categorică. „Căscam și mi se făcea rău la stomac numai când mă gândeam că o să stau într-un birou, lipsit de libertate, încetând a mai fi stăpân pe timpul meu”, scria Adolf în Mein Kampf

Cu cât Adolf s-a opus mai mult ideii, cu atât mai autoritar și mai insistent a devenit tatăl lui. La fel de încăpățânat, când a fost întrebat cum vedea el propriul viitor, Adolf pretinde că ar fi răspuns că vrea să se facă artist - lucru absolut de neconceput pentru severul funcționar civil austriac Alois. „Artist, nu, niciodată cât timp voi trăi!”, l-ar fi făcut să spună Hitler. Ne putem îndoi că tânărul Adolf, având pe atunci cam doisprezece ani, ar fi spus atât de clar că vrea să se facă artist. Pare însă cert faptul că a existat

un conflict cu tatăl său, născut din aversiunea fiului față de cariera de funcționar civil, și că tatăl și-a exprimat nemulțumirea față de indolența și existența fără rost a fiului, pe care desenul părea să-l intereseze în primul rând. Pornind de jos, prin muncă asiduă, zel și efort, Alois ajunsese într-o

Fantezie^i eșec

41

poziție demnă și respectabilă în serviciul statului. Fiul său, aflat într-o poziție mai privilegiată, nu găsea altceva mai potrivit decât să-și piardă timpul desenând și visând, nu-și dădea silința la școală, nu se gândea la o carieră anume și disprețuia genul de carieră care pentru tată însemnase

totul. Prin urmare disputa nu s-a limitat la respingerea carierei de funcționar civil. Era vorba despre o respingere a tot ceea ce, pentru tată, însemna ceva și, astfel, o respingere a tatălui însuși. Potrivit celor afirmate de el în Mein Kampf, adolescența lui Adolf a fost „foarte dureroasă”. Odată cu mutarea la școala din Linz și cu izbucnirea

conflictului zgomotos cu tatăl său, se intrase într-o importantă fază a procesului de formare a caracterului său. Fericitul, jucăușul copil din școala

primară devenise un adolescent leneș, ranchiunos, rebel, taciturn, înc㬠pățânat și fără țel.

Când, pe 3 ianuarie 1903, tatăl lui s-a prăbușit și a murit în timp ce bea obișnuitul pahar de vin de dimineață la Gasthaus Wiesinger, conflictul cu

privire la viitorul lui Adolf s-a încheiat. Alois și-a lăsat familia într-o situație bună. Și oricât a trebuit să se adapteze sufletește văduva lui, Klara, este puțin probabil că Adolf, rămas „singurul bărbat din casă”, și-a plâns

tatăl. Odată cu moartea acestuia, a dispărut o mare parte din presiunea exercitată de părinți. Mama a făcut tot ce i-a stat în putere ca să-l convingă pe Adolf să împlinească voia tatălui. Ea s-a ținut însă departe de conflict și, oricâte griji își făcea în privința viitorului acestuia, era mult prea dispusă să-i facă pe plac fiului său. în orice caz, chiar și numai randamentul școlar slab pe care l-a avut în continuare a făcut să dispară orice speranță realistă că Adolf va fi apt pentru-o carieră în administrația civilă.

Rezultatele obținute la învățătură în următorii doi ani au rămas mediocre. în toamna lui 1905, la vârsta de șaisprezece ani, el s-a folosit de boală - închipuită sau, cel mai probabil, adevărată, dar exagerată - pentru a-și convinge mama că nu era apt să continue școala, renunțând cu bucurie la învățătură pentru totdeauna, fără însă a ști limpede ce carieră va urma în viitor. Nu se vorbește aproape deloc în Mein Kampf despre perioada scursă între momentul părăsirii școlii în toamna lui 1905 și moartea mamei sale

la sfârșitul lui 1907. în acești doi ani, Adolf a dus o viață de parazit ­ întreținut, îngrijit și răsfățat de o mamă iubitoare și având camera proprie în apartamentul confortabil din Humboldtstrafse din Linz, în care familia se mutase în iunie 1905. Mama, mătușa Johanna și surioara lui, Paula, se îngrijeau de tot ceea ce-i trebuia, spălând, dereticând și gătind pentru el. Mama i-a cumpărat chiar un pian, la care Adolf a luat lecții vreme de patru

luni, între octombrie 1906 și ianuarie 1907. Ziua, el își petrecea timpul

desenând, pictând, citind sau scriind „poezie”; serile erau rezervate mersului la teatru sau la operă; restul timpului, visa cu ochii deschiși, închipuindu-și că, în viitor, va fi un mare artist. Stătea până târziu noaptea

42

HITLER

și dormea mult dimineața. Nu avea un țel anume. Stilul de viață indolent, grandoarea fantasmelor, lipsa obișnuinței de a lucra sistematic - trăsături care-l vor caracteriza pe Hitler mai târziu - pot fi observate în acești doi ani petrecuți la Linz. Nu ne prea miră faptul că Hitler a ajuns să considere această perioadă drept „cea mai fericită, pentru mine fiind aproape ca un vis frumos”.

Viața lipsită de griji dusă de Adolf la Linz între 1905 și 1907 este descrisă de unul dintre prietenii acestuia de la vremea respectivă, August Kubizek, fiul unui tapițer din Linz care visa el însuși să devină un mare muzician. Memoriile scrise de Kubizek după război trebuie tratate cu grijă, atât în ceea ce privește detaliile faptice, cât și interpretarea. Ele sunt o versiune dezvoltată și înfrumusețată a amintirilor pe care, inițial, Partidul Nazist îi ceruse să le aștearnă pe hârtie. Chiar privind în urmă, admirația pe care Kubizek a continuat s-o aibă pentru fostul său prieten i-a influențat judecata. Mai mult decât atât, Kubizek a venit pur și simplu cu o mulțime de invenții, a construit unele pasaje în jurul relatării lui Hitler din Mein Kampf și aproape că i-a plagiat pe alții pentru a suplini memoria sa limitată. Cu toate neajunsurile lor însă, amintirile sale s-au dovedit a fi o sursă mai

credibilă de informații despre tinerețea lui Hitler decât s-a crezut la început, mai ales acolo unde se face referire la întâmplări care au legătură cu interesul lui Kubizek față de muzică și teatru. Nu ne putem îndoi de faptul că, oricât ar fi de deficitare, ele conțin remarci importante cu privire

la personalitatea lui Hitler, punând în evidență trăsături aflate în stare embrionară care aveau să fie remarcate în anii următori. August Kubizek - „Gustl” - era cu vreo nouă luni mai mare decât Adolf. Ei s-au cunoscut întâmplător în toamna lui 1905 (nu în 1904, cum pretindea Kubizek) la opera din Linz. Adolf era de câțiva ani un admirator fanatic al lui Wagner, iar Kubizek împărtășea dragostea lui pentru operă, în special pentru lucrările „maestrului de la Bayreuth”. Gustl era o per¬ soană foarte ușor de impresionat; Adolf căuta pe cineva pe care să impre¬

sioneze. Gustl era docil, fără voință, supus; Adolf era condescendent, hotărât, dominant. Gustl era convins de puține lucruri sau de nimic; Adolf avea păreri bine conturate despre tot. „Trebuia să vorbească”, își amintea Kubizek, „și avea nevoie de cineva care să-l asculte.” în ceea ce-l privește, Gustl, cu pregătirea lui artizanală, el urmând o școală mai slabă decât cea

urmată de tânărul Hitler și simțindu-se din această cauză inferior atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere educațional, era plin de

admirație față de puterea de expresie a lui Adolf. Dacă Adolf ținea o cuvântare despre neajunsurile funcționarilor civili, ale dascălilor, ale sistemului fiscal local, ale loteriilor pentru cei nevoiași, ale spectacolelor de operă sau ale clădirilor publice din Linz, Gustl era mai atent ca oricând. El găsea captivant nu doar ceea ce avea de spus prietenul său, ci și cum o spunea. Gustl, care se considera un tânăr tăcut și visător, aflase opusul ideal

Fantezie și eșec

43

în persoana perseverentă în convingeri, prea sigură de sine, „atotcu­ noscătoare” a lui Hitler. Erau tovarășii perfecți. Seara, mergeau, îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, la teatru sau la operă, palidul și slăbănogul Hitler purtând ceea ce începea a fi o mustață subțire, arătând deosebit de elegant în haina lui neagră și cu pălărie neagră pe cap, imaginea fiind completată de un baston negru cu mâner de fildeș.

După spectacol, Adolf perora întotdeauna, exprimându-se într-un mod foarte critic sau foarte entuziasmat în legătură cu acesta. Chiar dacă, din punct de vedere muzical, era mai înzestrat și mai bun cunoscător decât Hitler, Kubizek a rămas în aceste „discuții” partenerul pasiv și ascultător. Pasiunea lui Hitler pentru Wagner nu avea limite. Un spectacol îl putea afecta aproape la fel de mult ca o experiență religioasă, făcându-l să se

cufunde în fantezii mistice. Wagner însemna pentru el geniul artistic suprem, modelul care trebuia urmat. Adolf era transportat de impresio¬ nantele drame muzicale ale lui Wagner, de evocarea de către acesta a unui trecut germanic eroic, îndepărtat și mistic până la sublim. „Lohengrin” ­ povestea misteriosului cavaler al Graalului, personificarea eroului teuton, trimis de tatăl său, Parsifal, din castelul Montsalvat s-o salveze pe nepri¬ hănita fecioară Elsa, condamnată pe nedrept, dar trădat până la urmă de aceasta - fusese prima operă a lui Wagner și a rămas preferata lui. Când Adolf și Gustl erau împreună, tema discuției nu era muzica în primul rând, ci marea artă și arhitectura. Mai exact, se discuta despre Adolf ca viitor mare geniu artistic. Tânărul, spilcuitul Hitler disprețuia ideea de a lucra pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. El 1-a vrăjit pe impre¬ sionabilul Kubizek cu viziunile sale despre el însuși în calitate de mare artist și despre Kubizek ca muzician excepțional. în vreme ce acesta din urmă trudea în atelierul tatălui său, Adolf își umplea timpul desenând și visând. Se întâlnea cu Gustl după ce acesta își încheia serviciul și, în timp ce se plimbau seara prin Linz, îi ținea prelegeri despre nevoia de a dărâma,

de a remodela și de a înlocui clădirile publice importante, arătându-i prietenului său nenumărate schițe ale planurilor de reconstrucție întoc¬ mite de el. Din această lume himerică făcea parte și împăunarea lui Adolf cu o fată care nici măcar nu știa de existența lui. Stefanie, o tânără elegantă din Linz care era văzută plimbându-se prin oraș la brațul mamei sale și care, din când în când, era salutată de vreun admirator dintre tinerii ofițeri, era

pentru Hitler un ideal ce trebuia admirat de la distanță, nu abordat în persoană, un personaj fantastic care-l va aștepta pe marele artist până când

va veni momentul potrivit pentru căsătoria lor, după care ei vor trăi în vila magnifică proiectată de el pentru ea. O altă imagine sumară a lumii fantastice a lui Adolf ne este oferită de planurile de viitor făurite de acesta în momentul în care, pe la 1906, cei doi prieteni au cumpărat împreună un bilet de loterie. Adolf era atât de sigur

44

HITLER

că vor câștiga premiul cel mare, încât el și-a făcut o imagine elaborată despre viitoarea lor reședință. Cei doi tineri vor duce o viață de artist, serviți fiind de o femeie manierată, de vârstă mijlocie, capabilă să le satisfacă nevoile artistice - nici Stefanie, nici o altă femeie de vârsta lor nu figura în această viziune - și vor vizita Bayreuth și Viena, precum și alte locuri importante din punct de vedere cultural. Atât de sigur era Adolf că vor câștiga, încât furia lui la adresa loteriei de stat a fost nemărginită în clipa în care cei doi nu s-au ales cu nimic din micul lor pariu. în primăvara lui 1906, Adolf și-a convins mama să-i dea bani pentru o primă călătorie la Viena, chipurile, pentru a vedea tablourile expuse la Muzeul Curții, dar mai probabil pentru a-și satisface dorința din ce în ce mai mare de a vizita locurile importante din punct de vedere cultural ale capitalei imperiale. Vreme de două săptămâni, poate și mai mult, el a hoinărit prin Viena ca turist, admirând numeroasele atracții ale orașului. Cu cine a stat nu se știe. Cele patru cărți poștale pe care le-a trimis prietenului său, Gustl, și remarcile făcute în Mein Kampf arată cât de captivat a fost de grandoarea clădirilor și de felul în care arăta Ringstraße. Altfel, el pare a-și fi petrecut timpul la teatru sau căscând gura la Opera Curții Imperiale, unde punerea în scenă de către Gustav Mahler a operelor lui Wagner „Tristan” și „Olandezul zburător” o eclipsa pe cea din Linz-ul provincial. După întoarcerea lui acasă nu s-a schimbat nimic. Sejurul de la Viena a amplificat însă ideea, care creștea deja, probabil, în mintea sa, că-și va făuri o carieră artistică la Academia Vieneză de Arte Frumoase. Până în vara lui 1907, această idee a căpătat o formă mai concretă. Adolf avea acum optsprezece ani, dar nu câștigase încă niciun ban prin

efort propriu și continua să ducă o viață de trântor, fără perspective profesionale. Cu toate că rudele Tau sfătuit că era vremea să-și găsească un

serviciu, el și-a convins mama să-i dea voie să se-ntoarcă la Viena, de această dată cu gândul de a intra la Academie. Oricare vor fi fost reținerile ei, perspectiva de a studia la Academia din Viena trebuie să i se fi părut mult mai bună decât existența fără rost pe care fiul său o ducea la Linz. In plus, ea nu trebuia să-și mai facă griji în privința situației lui materiale.

„Hanitante” - cum îi spunea Adolf mătușii Johanna - împrumutase

924 de coroane pentru a plăti studiile artistice ale nepotului. Această sumă echivala cu salariul pe un an al unui tânăr avocat sau profesor. în acel moment, mama lui era grav bolnavă de cancer mamar. Fusese deja operată în ianuarie, iar în primăvară și la începutul verii era tratată adeseori de medicul evreu al familiei, dr. Bloch. Frau Klara - care locuia acum într-o casă nouă, la Urfahr, o suburbie a orașului Linz - trebuie să fi fost foarte îngrijorată nu doar de cheltuielile medicale tot mai mari, ci și de fiica ei de unsprezece ani, Paula, care locuia în continuare cu ea și avea grijă de mătușa Johanna, precum și de dragul ei băiat, Adolf, al cărui viitor

nu era încă limpede. Adolf, pe care dr. Bloch l-a descris ca pe un băiat

Fantezie și eșec

45

înalt, livid, cu o înfățișare firavă, „închis în sine”, era cu siguranță îngrijorat

de starea mamei sale. El a achitat factura de 100 de coroane pentru cele

douăzeci de zile petrecute de mama lui în spital la începutul anului. A plâns când dr. Bloch le-a spus lui și surorii lui că mama lor avea puține șanse de a învinge cancerul. A avut grijă de ea cât timp a bolit și a fost foarte afectat de suferința puternică pe care ea a îndurat-o. Se pare că el a trebuit să-și asume răspunderea pentru hotărârile referitoare la îngrijirea ei. Cu toate acestea, în ciuda înrăutățirii stării de sănătate a mamei sale,

Adolf n-a renunțat la planurile lui de a se muta la Viena. A plecat în capitală la începutul lui septembrie 1907, tocmai la timp pentru a da examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase.

Admiterea la examenul propriu-zis se stabilea în urma unui test constând în evaluarea unor lucrări prezentate de candidați. Adolf plecase de acasă „înarmat cu un maldăr de desene”, după cum avea să scrie mai

târziu. Era unul dintre cei 113 candidați și i s-a permis să participe la examenul propriu-zis. în urma acestui test inițial au fost respinși treizeci și trei de candidați. La începutul lui octombrie, el a dat cele două examene

dure, de câte trei ore fiecare, în timpul cărora candidații au trebuit să realizeze câteva desene pe teme date. Doar douăzeci și opt de candidați au

reușit. Hitler nu s-a numărat printre ei. Verdictul suna astfel: „Test de desen nesatisfacător. Puține capete.”

Se pare că, foarte încrezător în puterile proprii, Adolf nu s-a gândit niciodată că putea să pice examenul de admitere la Academie. Fusese „convins că examenul va fi o joacă de copil... Eram atât de convins că voi reuși, încât, atunci când am aflat că am fost respins, parcă m-ar fi lovit un trăsnet iscat din senin”, scria el în Mein Kampf. Cerând explicații, rectorul Academiei i-a spus că nu exista niciun dubiu în privința faptului că nu era potrivit pentru școala de pictură și că, în mod clar, avea aptitudini pentru arhitectură. Hitler a plecat de la discuție, după cum a spus-o chiar el, „pentru prima oară în tânăra mea viață în dezacord cu mine însumi”. După câteva zile în care a reflectat la viitor, el a ajuns la concluzia, așa cum singur avea să scrie, că evaluarea rectorului era corectă și „că, într-o zi, trebuia să devin

arhitect” - însă nici atunci, nici mai târziu n-a făcut nimic pentru a-și remedia deficiențele de ordin educațional care-l împiedicau în mare măsură să studieze arhitectura. în realitate, probabil că Adolf nu și-a revenit atât de repede cum se deduce chiar din relatarea sa, iar faptul că, în anul următor,

a dat din nou admiterea la școala de pictură aruncă o umbră de îndoială asupra versiunii conform căreia ar fi recunoscut imediat că viitorul lui era în arhitectură. în orice caz, faptul că n-a intrat la Academie a fost o lovitură atât de puternică pentru mândria lui, încât n-a spus nimănui. A evitat să vorbească despre eșec atât cu prietenul său, Gustl, cât și cu mama lui.

între timp, Klara Hitler zăcea pe patul de moarte. Deteriorarea accentuată a stării sănătății sale l-a făcut pe Adolf să se-ntoarcă de la Viena,

46

HITLER

pentru ca, spre sfârșitul lui octombrie, dr. Bloch să-i spună că nu mai era nicio speranță în privința mamei lui. Profund afectat de această veste, Adolf s-a întrecut pe sine. Atât sora lui, Paula, cât și dr. Bloch au mărturisit mai târziu despre grija „neobosită”, plină de dăruire arătată de el față de mama aflată pe moarte. în toamnă, în ciuda atentei supravegheri medicale a dr. Bloch, starea Klarei s-a înrăutățit cu repeziciune. Pe 21 decembrie, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, ea s-a stins în liniște. Deși stătuse la căpătâiul multor bolnavi în ultimele clipe ale vieții lor, dr. Bloch și-a amintit ulterior că „n-a văzut niciodată pe cineva atât de distrus ca Adolf Hitler”. Moartea mamei lui a fost o „lovitură cumplită mai ales pentru mine”, a scris Hitler în Mein Kampf. L-a făcut să se simtă singur și părăsit. Pierduse o persoană pentru care simțise întotdeauna multă afecțiune și multă căldură. „Sărăcia și realitatea dură”, a afirmat Hitler mai târziu, „m-au obligat în acel moment să iau repede o hotărâre. Puținul lăsat de tata se dusese în mare parte pe boala gravă a mamei; pensia de orfan la care aveam dreptul nu-mi ajungea nici măcar să trăiesc, așa că trebuia să-mi câștig cumva existența.” Când, a continuat el, după moartea mamei, s-a întors la Viena pentru a treia oară, acum pentru a rămâne acolo câțiva ani, și-a recăpătat vechea atitudine sfidătoare și hotărâtă, obiectivul lui fiind limpede de această dată: „Voiam să devin arhitect, iar obstacolele nu există ca să renunți în fața lor, ci ca să le depășești.” El a afirmat că era hotărât să treacă

peste obstacole, după exemplul tatălui său, care, prin eforturi proprii, a ajuns dintr-un om sărac în poziția de funcționar guvernamental.

în realitate, datorită bunei chivernisiri a mamei sale - dublate de

importante contribuții din partea sorei acesteia, Johanna - rămăseseră bani mai mult decât suficienți pentru achitarea cheltuielilor medicale conside¬ rabile, ca și a unor funeralii relativ costisitoare. Nici Adolf n-a rămas chiar fără nicio lețcaie. Nu s-a pus problema ca el să trebuiască să muncească imediat pentru a-și câștiga existența. Cu siguranță că pensia lunară de 25 de coroane primită de el și de sora lui mai mică, Paula - crescută acum de sora lor vitregă, Angela, și soțul acesteia, Leo Raubal - abia dacă putea asigura întreținerea lui în condițiile inflației existente în Austria. Iar în afara dobânzii, Adolf și Paula nu se puteau atinge de moștenirea lăsată de

tatăl lor decât la vârsta de douăzeci și patru de ani. Ceea ce lăsase însă mama lor - circa 2.000 de coroane după achitarea cheltuielilor de înmor¬ mântare - a fost împărțit între cei doi orfani minori. Partea lui Adolf, îm¬ preună cu pensia de orfan, ajungea pentru a-i asigura întreținerea în Viena vreme de un an fără ca el să trebuiască să muncească. Pe deasupra, el mai avea ceea ce rămăsese din împrumutul generos al mătușii sale. Cu greu putem spune că s-a bucurat de siguranța financiară care i-a fost atribuită uneori. In general însă, în această perioadă, situația lui financiară a fost cu mult mai bună decât cea a majorității adevăraților studenți vienezi.

Fantezie și eșec

47

în plus, Adolf nu era atât de grăbit să plece din Linz pe cât dă el de înțeles în Mein Kampf. Cu toate că, după patruzeci de ani, sora lui avea să

spună că el s-a mutat la Viena după câteva zile de la moartea mamei, prezența lui Adolf în Urfahr este consemnată încă la mijlocul lui ianuarie și mijlocul lui februarie 1908. Dacă nu cumva, între aceste date, a făcut scurte vizite la Viena, ceea ce este puțin probabil, se pare că el a rămas în

Urfahr vreme de cel puțin șapte săptămâni după moartea mamei. Din registrul contabil al gospodăriei reiese că despărțirea de Linz nu s-a produs înaintea lunii mai.

Când s-a întors la Viena, în februarie 1908, n-a făcut-o pentru a întreprinde cu toată energia demersurile necesare pentru a deveni arhitect, ci pentru a duce aceeași viață de indolență, trândăvie și plăceri pe care o dusese înainte de moartea mamei. De data aceasta, i-a convins chiar pe părinții lui Kubizek să-i dea voie acestuia să nu mai muncească în atelierul de tapițerie al familiei și să plece cu el la Viena ca să studieze muzica.

Faptul că n-a fost admis la Academie și moartea mamei, ambele evenimente întâmplate în mai puțin de patru luni, la sfârșitul lui 1907, au reprezentat o dublă lovitură zdrobitoare pentru tânărul Hitler. Visul său de a ajunge fără efort la faima unui mare artist se îndepărtase brusc; în plus, aproape în același timp, pierduse singura persoană pe care se bizuia sufletește. Fantasma lui artistică n-a murit însă. Orice altă variantă - cum ar fi găsirea unui loc de muncă stabil în Linz - era pur și simplu o idee odioasă. O vecină din Urfahr, văduva poștașului din localitate, și-a amintit mai târziu următoarele: „Când poștașul l-a întrebat într-o zi cum vrea să-și câștige existența și dacă nu i-ar plăcea să lucreze la poștă, el a răspuns că vrea să devină un mare artist. Când i s-a amintit că nu avea banii și relațiile necesare, a răspuns scurt: «Makart și Rubens au ajuns departe prin forțe proprii, deși la început au fost săraci.»” Nu era limpede cum îi putea copia pe aceștia. Singura lui speranță era să dea din nou examenul de admitere la Academie în anul următor. Probabil că știa că șansele lui nu erau mari.

N-a făcut însă nimic pentru a și le mări. Intre timp, el trebuia să se supraviețuiască cu puțin în Viena. Cu toate că perspectivele și circumstanțele existenței sale se schimba¬ seră drastic, stilul de viață al lui Adolf - care ducea un trai alunecos într-o

lume fantastică plină de egoism - a rămas același. însă trecerea de la provincialismul confortabil al Linzului la creuzetul politic și social al Vienei a reprezentat oricum un proces crucial. Experiențele din capitala austriacă aveau să lase o urmă de neșters în sufletul tânărului Hitler și să influențeze în mod decisiv prejudecățile și fobiile acestuia.

-2­ Retragerea I Orașul în care Hitler avea să locuiască în următorii cinci ani era un loc extraordinar. Mai mult ca oricare altă metropolă europeană, Viena ilustra tensiunile - sociale, culturale, politice - care prevesteau încheierea unei epoci, sfârșitul lumii specifice veacului al XIX-lea. Ele aveau să contribuie la formarea tânărului Hitler.

Anticipând că va studia la Academia de Arte Frumo ase, acesta închinase, la sfârșitul lui septembrie sau începutul lui octombrie 1907, o cămăruță la etajul al doilea al unei case de pe Stumpergasse, 31, aproape de Westbahnhof din Viena, casă aflată în proprietatea unei cehoaice, Frau Zakreys. Aici s-a întors, între 14 și 17 februarie 1908, pentru a-și continua existența începută înainte de moartea mamei. N-a rămas multă vreme singur. Să ne aducem aminte că el îi convin¬ sese pe părinții lui August Kubizek să-și lase fiul la Viena pentru a studia muzica. Tatăl lui Kubizek avusese mari rețineri față de ideea de a-și lăsa fiul să plece cu cineva pe care el îl considera un ratat din punct de vedere școlar și care nu se vedea deprinzând o meserie respectabilă. Adolf biruise însă. Pe 18 februarie, el i-a trimis prietenului său o carte poștală în care-i cerea să vină cât mai repede cu putință. „Dragă prietene,” scria el, „aștept cu neliniște vești despre sosirea ta. Scrie-mi curând ca să-ți pot face o primire festivă. Toată Viena te așteaptă.” Iar în post-scriptum se menționa: „încă o dată te implor, vino repede.” După patru zile, părinții înlăcrimați și-au luat la revedere de la Gustl, lăsându-l să se ducă la prietenul lui de la Viena. în seara aceleiași zile, Adolf l-a întâmpinat la gară pe obositul Kubizek, pe care l-a dus la locuința lui din Stumpergasse, unde avea să stea peste noapte, dar, ca de obicei, a insistat să-i arate imediat toate fru¬ musețile Vienei. Cum putea cineva să vină la Viena și să se culce fără să vadă mai întâi Opera Curții? Așa că Gustl a fost târât să vadă clădirea operei, catedrala „Sfântul Ștefan” (care abia a putut fi zărită din cauza ceții) și minunata biserică „Maria am Gestade”. Era trecut de miezul nopții când

s-au întors la Stumpergasse și chiar mai târziu când, epuizat, Kubizek a adormit în timp ce Hitler perora încă despre grandoarea Vienei. în lunile următoare, cei doi tineri aveau să ducă, la o scară mai mare însă, aceeași viață pe care o duseseră la Linz. S-a renunțat foarte repede la

Retragerea

49

a se căuta o locuință pentru Gustl, căci Frau Zakreys i-a convins să accepte camera ei, care era mai mare, iar ea să se mute în strâmta cămăruță ocupată până atunci de Hitler. Așa se face că Adolf și prietenul lui ocupau acum aceeași încăpere, plătind o chirie dublă (câte 10 coroane fiecare) față de cea

plătită de Hitler pentru vechea cameră. In zilele următoare, Kubizek a aflat că trecuse examenul de admitere și fusese acceptat să studieze la Conservatorul din Viena. A închiriat un pian care ocupa cea mai mare parte a camerei, lăsându-i lui Hitler numai spațiul necesar pentru a face cei trei pași dus-întors pe care obișnuia să-i facă. In afara pianului, în cameră existau câteva lucruri de strictă necesitate: două paturi, o comodă, un dulap, un lavoar, o masă și două scaune. Kubizek s-a apucat să studieze muzica într-un mod sistematic. Priete¬ nului lui Hitler nu-i era însă foarte limpede ce se petrecea cu acesta. Adolf stătea în pat dimineața, lipsea când Kubizek se întorcea la prânz de la Con¬ servator, pierdea timpul pe lângă Palatul Schönbrunn în după-amiezile frumoase, se cufunda în citit, făurea în mintea sa planuri arhitecturale și literare grandioase și petrecea o grămadă de timp desenând până târziu în noapte. Nedumerirea lui Gustl privitoare la capacitatea prietenului său de a combina atât de mult timp liber cu orele de studiu la Academia de Arte Frumoase avea să ia sfârșit doar după o perioadă destul de lungă. Iritarea provocată de exercițiile pe care Kubizek le făcea la pian a făcut să izbuc¬ nească între cei doi prieteni o ceartă în toată regula în privința programului

de studiu, Hitler recunoscând furios până la urmă că fusese respins de Academie. Gând Gustl l-a întrebat „și atunci, ce vrei să faci mai departe?”, Hitler l-a atacat: „Ce să fac, ce să fac?... Și tu mă iei cu d-astea?” în realitate, Hitler habar n-avea încotro s-o apuce sau ce să facă. Se lăsase în voia sorții. Kubizek atinsese cu siguranță o coardă sensibilă. Adolf avusese unele motive pecuniare să nu spună familiei că nu reușise să intre la Academie. Altfel, tutorele lui din Linz, Josef Mayrhofer, probabil că nu i-ar mai fi dat cele 25 de coroane pe care le primea lunar ca pensie de orfan. Atunci ar fi fost și mai constrâns să-și găsească de lucru. Dar de ce și-a înșelat prietenul? Pentru un adolescent, nu era nici ceva neobișnuit, nici ceva rușinos să nu treacă un examen de admitere extrem de dur. Este însă evident că Adolf n-a suportat să-i spună acest lucru prietenului său, față de care se pretinsese întotdeauna superior la toate capitolele din punct de vedere artistic și ale

cărui studii la Conservator începuseră într-un mod atât de promițător. Lovitura dată amorului propriu fusese profundă. Iar amărăciunea a început să se manifeste în chip vădit. Potrivit lui Kubizek, cel mai mărunt lucru îl făcea să-și piardă cumpătul. Neîncrederea în sine se putea manifesta într-o clipită într-o explozie de furie și denunțare violentă a tuturor celor care, după părerea lui, îl persecutau. Tiradele pline ură îndreptate spre toți și spre toate erau ale persoane cu un amor propriu neobișnuit, care voia cu disperare să fie acceptată de ceilalți și care nu reușea să se împace cu propria lipsă de importanță, cu eșecul și mediocritatea.

50

HITLER

Adolf nu renunțase încă la gândul de a intra la Academie. Ca de obicei însă, el nu făcea nimic pentru a se asigura că, data viitoare, șansele sale de reușită aveau să fie mai mari. Pregătirea sistematică și munca asiduă îi erau tot atât de străine tânărului Hitler pe cât aveau să-i fie dictatorului de mai târziu. In schimb, el își petrecea timpul ca un diletant, așa cum o făcuse la Linz, concepând planuri grandioase pe care le împărtășea numai binevoi¬

torului Kubizek - planuri fantastice, care aveau de obicei la bază niște capricii și idei strălucite, dar la care se renunța de îndată ce erau făurite. în afară de arhitectură, principala pasiune a lui Hitler, la fel ca la Linz, era muzica. Preferații săi, în ultimii ani fără doar și poate, erau Beethoven, Bruckner, Liszt și Brahms. îi plăceau mult și operetele lui Johann Strauß

și Franz Lehâr. Wagner era, desigur, nec plus ultra* Seara, de cele mai multe ori, Adolf și Gustl mergeau la operă, plătind 2 coroane pentru a obține un loc în picioare, adeseori, după câteva ore de stat la coadă. Vedeau opere compuse de Mozart, Beethoven și maeștrii italieni Donizetti, Rossini

și Bellini, precum și principalele lucrări ale lui Verdi și Puccini. Pentru Hitler însă, conta numai muzica germană. Nu putea participa la entu¬ ziasmul stârnit de operele lui Verdi sau Puccini, care se jucau la Viena cu

casa închisă. La fel ca la Linz, pasiunea lui Adolf pentru Wagner nu cunoștea margini. Acum, el și prietenul său puteau să vadă toate operele lui

Wagner puse în scenă de unul dintre cele mai bune teatre de operă din Europa. In scurta perioadă cât au fost împreună, Kubizek a socotit că au văzut „Lohengrin” de zece ori. „Pentru el”, remarca acesta, „un Wagner de mâna a doua era de o sută de ori mai bun decât un Verdi de mâna întâi.” Kubizek era de altă părere; în zadar însă. Adolf nu-și afla liniștea până când prietenul lui nu renunța să vadă Verdi la Opera Curții pentru a merge cu el la un spectacol de Wagner la mai puțin sofisticata Operă Populară. „Când era vorba despre un spectacol de Wagner, Adolf nu răbda să fie contrazis.”

„Atunci când aud muzica lui Wagner”, își amintea chiar Hitler mult mai târziu, „mi se pare că aud ritmurile unei lumi de mult apuse.” Era o lume a mitului germanic, a marii drame și a spectacolului extraordinar, a zeilor și a eroilor, a luptei titanice și a răscumpărării, a victoriei și a morții. Era o lume în care eroii erau niște străini care sfidau vechea ordine, ase¬ menea lui Rienzi, Tannhäuser, Stolzing și Siegfried; sau izbăvitori virtuoși

precum Lohengrin și Parsifal. Trădarea, sacrificiul, răscumpărarea și moartea eroică au fost de asemenea teme wagneriene care l-au preocupat pe Hitler până la sfârșitul răsunător** al regimului său în 1945. Apoi, era o lume creată de un artist genial cu o viziune grandioasă, un străin și un * „Mai mult nu se poate” (în limba latină în original). (N.tr.) ** în original Götterdämmerung - amurgul zeilor (în germană). Acesta este și

titlul ultimei opere din tetralogia lui Richard Wagner intitulată „Inelul nibelungilor”. (N.tr.)

51

Retragerea

revoluționar, un adversar al compromisului, un sfidător al ordinii exis¬ tente, un disprețuitor al nevoii de a se pleca în fața moralei burgheze a traiului bazat pe muncă, apt să biruiască respingerea și persecuția, să depășească adversitatea pentru a atinge măreția. Nu prea este de mirare că

fantezistul și retrasul, respinsul și nerecunoscutul geniu artistic din mizerabila cameră din Stumpergasse și-a găsit idolul în maestrul de la Bayreuth. Hitler, nulitatea, mediocritatea, ratatul, voia să trăiască aseme¬ nea unui erou wagnerian. Voia să devină el însuși un alt Wagner - regele­ filozof, geniul, artistul suprem. In criza de identitate tot mai mare în care Hitler s-a aflat după respingerea de la Academia de Arte, Wagner a fost pentru el artistul uriaș pe care visase să-l imite, știind însă că n-o va putea face niciodată, întruparea triumfului esteticii și a supremației artei.

II Strania coexistență a tinerilor Hitler și Kubizek a continuat până la mijlocul verii lui 1908. în acele luni, singura persoană în afara prietenului său cu care Hitler a discutat în mod regulat a fost Frau Zakreys, proprietă­ reasa. Kubizek și Hitler nu aveau nicio cunoștință comună. Adolf considera prietenia sa cu Gustl o relație exclusivă, care nu-i permitea să întrețină alte prietenii. Când Gustl a venit în cameră cu o tânără, una dintre puținele sale eleve într-ale muzicii, Hitler, crezând că aceasta este o prietenă, a fost extrem de furios. Explicația dată de Kubizek, cum că nu era vorba decât despre îndrumarea unei eleve în domeniul armoniei muzicale, a provocat pur și simplu o tiradă pe tema inutilității învățământului pentru femei. După opinia lui Kubizek, Hitler era de-a dreptul misogin. El a subliniat satisfacția pe care i-o provoca lui Hitler faptul că femeile n-aveau voie în stalurile operei. în afara admirației pe care o avusese de la distanță pentru Stefanie la Linz, Kubizek nu știa ca Hitler să fi avut vreo relație cu o femeie în anii petrecuți împreună atât la Linz, cât și la Viena. Această observație este valabilă și pentru restul anilor petrecuți în capitala austriacă. Niciuna

dintre relatările cu privire la perioada petrecută de Hitler în Pensiunea Bărbaților nu pare să indice faptul că ar fi existat vreo femeie în viața lui. Când cei din cercul său de cunoștințe se apucau să discute despre femei ­ și, fără îndoială, despre fostele lor prietene și experiențele lor sexuale ­ Hitler nu făcea decât o vagă referire la Stefanie, care fusese „prima mea dragoste”, cu toate că „ea n-a știut niciodată asta, pentru că nu i-am spus niciodată”. Impresia pe care i-a lăsat-o lui Reinhold Hanisch, o cunoștință

a sa din acea perioadă, a fost aceea că „Hitler avea foarte puțin respect pentru sexul femeiesc, dar idei foarte austere despre relațiile dintre bărbați și femei. Adesea spunea că, dacă ar vrea, bărbații ar putea adopta un mod de viață strict din punct de vedere moral”. Această concepție corespundea întru totul codului moral propovăduit de mișcarea austriacă pangermană

52

HITLER

sprijinită de Georg Ritter von Schönerer, al cărui tip radical de naționalism

german și antisemitism Hitler îl admirase încă de pe vremea când era la Linz. Conform respectivului cod, celibatul până la douăzeci și cinci de ani era sănătos, benefic pentru tăria voinței și esențial pentru obținerea unor rezultate deosebite în plan fizic sau mental. Se recomanda cultivarea unor obiceiuri dietetice corespunzătoare. Trebuia să fie evitat consumul de came și alcool - considerate stimulente ale activității sexuale. Iar menținerea forței și purității rasei germanice presupunea evitarea decadenței morale și a pericolului infectării asociat însoțirii cu prostituate, care trebuiau să fie lăsate clienților de rasă „inferioară”. Iată ce justifica din punct de vedere ideologic stilul virtuos de viață și principiile morale stricte ale lui Hitler. în orice caz însă, în perioada petrecută la Viena după despărțirea de Kubizek, Hitler n-a avut cu siguranță „priză” la femei.

Probabil că-i era frică de ele - în mod cert, de sexualitatea lor. Mai târziu, Hitler avea să descrie femeia ideală pentru el ca pe „un lucrușor drăguț, adorabil, naiv - tandru, dulce și prostuț”. Afirmația sa conform căreia o femeie „ar fi de preferat să se supună unui bărbat puternic decât să-l domine pe unul slab” se poate să fi fost o proiecție menită să compen¬ seze propriile complexe sexuale.

Kubizek era sigur că Hitler era normal din punct de vedere sexual (deși, dacă ne bazăm pe relatarea lui, este greu să înțelegem cum și-ar fi putut da seama de acest lucm). Aceeași părere o aveau doctorii care, mult mai târziu, i-au făcut un examen amănunțit. Din punct de vedere biologic,

se prea poate ca lucrurile să fi stat astfel. Afirmațiile conform cărora deviația sexuală datorată lipsei unui testicul a stat la originea tulburării de personalitate a lui Hitler se bazează pe niște speculații de ordin psihologic combinate cu dovezi dubioase furnizate de o autopsie făcută de ruși după așa-zisa capturare, la Berlin, a rămășițelor arse ale cadavrului acestuia. Iar

poveștile referitoare la perioada petrecută de el la Viena, precum cea despre așa-zisa obsesie făcută de el pentru un model logodit cu un bărbat pe jumătate evreu, femeie pe care ar fi încercat s-o violeze, și despre faptul

că el recurgea la prostituate provin dintr-o singură sursă - presupusele amintiri interesate ale lui Josef Greiner, care se poate să-l fi cunoscut în treacăt pe Hitler la Viena - care nu prezintă credibilitate și poate fi con¬ siderată lipsită de temei. Relatarea lui Kubizek însă, la care se adaugă limbajul folosit de Hitler însuși în Mein Kampf, indică cel puțin o dez¬ voltare sexuală reprimată, profund dezechilibrată. Strictețea morală a lui Hitler, sprijinită pe principiile lui Schönerer, era, într-o anumită măsură, conformă normelor de moralitate pe care clasa de mijloc din Viena părea să le aibă la vremea respectivă. Aceste norme fuseseră sfidate de arta vădit erotică a lui Gustav Klimt și de literatura lui Arthur Schnitzler. Solidul puritanism burghez precumpănea însă - cel puțin sub forma unei spoieli subțiri care. acoperea latura mai sordidă a

Retragerea

53

unui oraș în care abundau viciul și prostituția. Acolo unde decența abia le permitea femeilor să-și arate glezna, este de înțeles jena simțită de Hitler - și rapiditatea cu care au luat-o din loc el și prietenul său - în momentul

în care, căutând o cameră pentru Kubizek, o posibilă proprietăreasă nu și-a încheiat halatul din mătase, lăsând să se vadă că avea pe ea numai o pereche de chiloți. Strictețea lui morală nu se limita însă la atât. Potrivit relatării lui Kubizek, Hitler manifesta un dezgust și o aversiune profundă față de activitatea sexuală. Evita contactul cu femeile, întâmpinând cu o indiferență rece, în timpul vizitelor la operă, presupusele tentative de flirt sau tachinare făcute de tinerele femei, care probabil că-l considerau destul

de ciudat. Homosexualitatea îl dezgusta. Nu se masturba. Prostituția îl îngrozea, dar îl fascina. O asocia cu bolile venerice, care-l înmărmureau, într-o seară, după ce a mers la teatru să vadă piesa lui Frank Wedekind Frühlings Erwachen („Deșteptarea primăverii”), care se ocupa cu proble¬ mele sexuale ale tinerilor, Hitler l-a luat brusc de braț pe Kubizek și l-a dus

în Spittelberggasse pentru a vedea cu propriii ochi cartierul felinarelor roșii, sau „cloaca nelegiuirii”, cum îi spunea el. Adolf l-a purtat pe priete¬ nul său nu o dată, ci de două ori pe lângă șirul de ferestre luminate din spatele cărora femei abia îmbrăcate își arătau marfa și își racolau clientela. Voyeurismul său era apoi ascuns în ipocrizia clasei de mijloc prin prele¬

gerea pe care i-o ținea lui Kubizek despre nocivitatea prostituției. Mai târziu, în Mein Kampf, el avea să-i asocieze pe evrei cu prostituția ­ făcându-se ecoul unei tendințe des întâlnite printre antisemiții existenți în Viena în acei ani. Kubizek n-a observat însă dacă această asociere era prezentă în mintea lui în 1908. Deși dezgustat în aparență de sex, Hitler era în același timp de-a drep¬ tul fascinat de el. Se referea foarte des la problemele sexuale în discuțiile lungi pe care le avea până noaptea târziu cu Gustl, desfătândti-1, după cum scria Kubizek, cu discursuri despre nevoia păstrării purității sexuale în vederea protejării a ceea ce el numea plin de emfază „flacăra vieții”, expli­ cându-i naivului său prieten, după o scurtă întâlnire cu un om de afaceri care-i invitase la masă, cum stau treburile cu homosexualitatea și perorând

pe tema prostituției și a decăderii morale. Dezechilibrul sexual al lui Hitler, groaza pe care i-o producea contactul fizic, teama sa de femei, inca¬ pacitatea lui de a stabili relații de prietenie adevărată și absența relațiilor

interumane și-au avut, se pare, originea în experiențele trăite de el în copilărie, în sânul unei familii cu o viață agitată. încercările de explicare a acestora vor avea în continuare, în mod inevitabil, un caracter specu¬ lativ. Zvonurile ulterioare cu privire la perversiunile sexuale ale lui Hitler

se bazează, la fel, pe informații dubioase. Supoziția - des formulată ­ potrivit căreia înfrânarea sexuală a dat mai târziu naștere unor sordide practici sadomasochiste se întemeiază, în pofida tuturor suspiciunilor, în general pe zvonuri, păreri ale altora, prezumții și insinuări, amplificate

54

HITLER

adeseori de adversarii politici ai lui Hitler. Și chiar dacă respingătoarele perversiuni ar fi fost realmente înclinațiile sale personale, nu ne dăm seama cum ar contribui ele la explicarea decăderii rapide a complexului și sofisticatului stat german în starea de cruntă barbarie de după 1933. Hitler avea să-și descrie viața dusă la Viena drept una plină de priva¬ țiuni și suferință, foame și sărăcie. El a fost deosebit de zgârcit cu adevărul în privința lunilor petrecute în 1908 în locuința din Stumpergasse (dar a în¬ fățișat destul de corect situația proprie din toamna și iarna lui 1909-1910). Și mai înșelătoare este observația pe care o face în Mein Kampf, potrivit căreia „pensia de orfan la care aveam dreptul nu-mi ajungea nici măcar să trăiesc, și astfel m-am lovit de problema de a trebui într-un fel sau altul

să-mi câștig singur existența”. Așa cum am arătat, împrumutul de la mătușa lui, partea cuvenită lui din moștenirea mamei și pensia lunară de orfan îi ajungeau cu siguranță pentru un trai confortabil - poate cel puțin la fel de confortabil precum cel al unui tânăr dascăl pe o perioadă de circa un an. Iar când își punea hainele cele bune pentru a merge seara la operă, înfățișarea lui nu era deloc cea a unui om năruit. Când Kubizek a dat cu ochii de el în momentul revederii lor la Westbahnhof în februarie 1908, tânărul Adolf purta un pardesiu de bună calitate și o pălărie neagră. Avea la el bastonul cu mâner de fildeș pe care-l avusese și la Linz și „părea destul de elegant”. în ceea ce privește munca, în acele prime luni ale lui 1908, așa

cum am arătat, Hitler n-a făcut cu siguranță absolut nimic pentru a-și câștiga singur existența și nici n-a întreprins nimic pentru a se asigura că în viitor va putea face acest lucru.

Chiar dacă a dispus de un venit rezonabil în perioada petrecută alături de Kubizek, Hitler n-a dus o viață de lux. Condițiile sale de trai nu

erau de invidiat. Districtul al șaselea al Vienei, situat în apropiere de Westbahnhof, unde se găsea Stumpergasse, era un cartier neatrăgător, cu străzi lugubre, neluminate și blocuri dărăpănate, învăluite în fum și funin¬ gine, având curți interioare întunecoase. Chiar Kubizek a fost consternat de unele locuințe pe care le-a văzut atunci când căuta o cameră în ziua următoare venirii lui la Viena. Iar locuința pe care el și Adolf au ajuns s-o

împartă era o cameră mizerabilă care duhnea a parafină, cu tencuiala crăpată decojindu-se de pe pereții igrasioși, cu mobilă și paturi pline de gândaci. Stilul de viață era unul modest. Se cheltuia puțin cu mâncarea și

băutura. Adolf nu era vegetarian pe atunci, dar hrana lui zilnică consta de obicei în pâine cu unt, budinci dulci și, adeseori, după-amiaza, o pr㬠jitură cu mac sau nuci. Uneori, pleca în oraș fără să mănânce nimic. Când mama lui Gustl trimitea un pachet cu alimente la fiecare două săptămâni, era un adevărat festin. Adolf bea de regulă lapte, iar uneori suc de fructe, dar nu alcool. De asemenea, nu fuma. Singurul lux era opera. Nu se poate

decât presupune cât cheltuia cu operele sau concertele la care asista aproape zilnic. Dar, la 2 coroane, cât costa un loc în picioare - pe Hitler

Retragerea

55

îl înfuria faptul că tinerii ofițeri, mai interesați de semnificația socială a evenimentului decât de muzică, trebuiau să plătească numai 10 helleri, adică de douăzeci de ori mai puțin - participarea regulată la acestea, timp de câteva luni, a făcut să i se diminueze cu siguranță economiile de care dispunea. După mai mult de trei decenii, Hitler însuși remarca urmă¬

toarele: „Eram atât de sărac în perioada vieneză a vieții mele, încât a trebuit să mă limitez la spectacolele foarte bune. Așa se explică faptul că,

la acea vreme, am ascultat «Tristan» de treizeci sau patruzeci de ori și întotdeauna cu cele mai bune trupe.” în vara lui 1908, trebuie să fi cheltuit o mare parte din banii moșteniți. Se pare însă că tot i-au mai rămas niște economii, precum și pensia de orfan despre care Kubizek credea că era singurul lui venit, ceea ce-i permitea să mai supraviețuiască încă un an.

Deși Kubizek nu știa acest lucru, în vară, perioada petrecută de el împreună cu prietenul său la Viena se apropia de sfârșit. La începutul lui iulie 1908, Gustl luase examenele de la Conservator și școala se sfârșise. El urma să se întoarcă la Linz, la părinți, unde avea să stea până în toamnă. A aranjat să-i trimită lui Frau Zakreys în fiecare lună chiria pentru ca ea să-i păstreze camera, iar Adolf, spunând din nou cât de puțin își dorea să rămână singur în cameră, l-a condus la Westbahnhof. Nu aveau să se mai vadă până în 1938, la Anschluß. Adolf chiar i-a trimis lui Gustl, în cursul verii, câteva cărți poștale, una de la Waldviertel, unde se dusese fără tra¬ gere de inimă pentru a sta o vreme cu familia - ultima dată când avea să-și vadă rudele, după care nu le va mai vedea mulți ani. Nimic nu-i spunea lui Kubizek că nu se va mai întâlni cu prietenul său în toamnă. Când însă, la întoarcerea sa, în noiembrie, a coborât din tren la Westbahnhof, Hitler nu și-a făcut apariția. Pe la sfârșitul verii sau în toamnă, el se mutase din Stumpergasse. Frau Zakreys i-a spus lui Kubizek că acesta părăsise locuința fără să lase vreo adresă. Pe 18 noiembrie, el era înregistrat la poliție ca „student” cu un domiciliu nou, în Felberstraße, nr. 22, camera 16, aproape de Westbahnhof - o cameră mai aerisită și, se pare, mai scumpă decât cea din Stumpergasse. Ce anume a provocat brusca și neanunțata despărțire de Kubizek? Cauza cea mai probabilă o reprezintă faptul că, în octombrie 1908, Hitler a fost respins pentru a doua oară - de această dată, fără a i se permite să dea examenul - la Academia de Arte Frumoase. Probabil că nu-i spusese lui Kubizek că avea să mai încerce o dată. Se pare că-și petrecuse tot anul

gândindu-se că va mai avea o șansă, pe care nu putea s-o mai rateze. Acum, își pierduse cu totul speranța de a deveni artist. Nu mai putea să dea

din nou ochii cu prietenul său, acum, când era un ratat confirmat.

Cu toate neajunsurile lor, amintirile lui Kubizek fac un portret al tânărului Hitler ale cărui trăsături de caracter se pot recunoaște, privind retrospectiv, în conducătorul de partid și dictatorul de mai târziu. Stilul de viață indolent, însoțit însă de entuziasmul obsedant și de energia absorbită

56

HITLER

de fanteziile sale, diletantismul, lipsa simțului realității și al măsurii, spiritul autodidact autoritar, egocentrismul, intoleranța neobișnuită, accesele de mânie și exploziile de furie, diatribele veninoase revărsate

asupra tuturor lucrurilor și tuturor persoanelor care-i împiedicau ascensiunea marelui artist - toate acestea se pot vedea în portretul făcut de Kubizek tânărului Hitler ajuns la nouăsprezece ani. Eșecul înregistrat la Viena îl transformase pe Hitler într-un tânăr furios și frustrat, aflat tot mai mult în conflict cu lumea din jurul său. Cu toate acestea, nu era încă acel Hitler care se va înfățișa pe deplin privirilor după 1919 și ale cărui idei

politice se vor etala pregnant în Mein Kampf.

în momentul în care a scris propria relatare cu privire la evoluția politică a lui Hitler - lucru care, în orice caz, pentru el prezenta mai puțin interes decât problemele culturale și artistice - Kubizek avusese timp să citească Mein Kampf. Pe alocuri, pasajele sale aduc foarte mult cu povestea lui Hitler despre „deșteptarea [sa] politică” petrecută la Viena. De aceea nu se poate pune bază pe ele și, de multe ori, nu sunt demne de crezare - mai ales atunci când pretinde că, în această etapă, Hitler era un pacifist, un

adversar al războiului. Nu avem însă niciun motiv să ne îndoim de evoluția conștiinței politice a lui Hitler. Disprețul profund pe care-l avea

față de parlamentul în care se vorbea în mai multe limbi (și pe care Kubizek l-a vizitat împreună cu el), naționalismul său german impre¬ sionant, ostilitatea extremă la adresa statului habsburgic multinațional, repulsia față de „babilonia etnică de pe străzile Vienei” și „amalgamul străinilor care începuse să distrugă acest vechi centru al culturii germane” - toate acestea nu erau o simplă accentuare, o radicalizare personalizată a ideilor asimilate la Linz. Hitler a vorbit pe larg despre ele în Mein Kampf. în primele luni petrecute la Viena, aceste concepții s-au adâncit și s-au cizelat fără îndoială. Potrivit propriei relatări însă, a trebuit să stea doi ani la Viena pentru ca atitudinea sa față de evrei să se cristalizeze. Afirmația lui Kubizek potrivit căreia Hitler și-a format „concepția despre lume” în perioada în care ei au stat împreună la Viena este exagerată. „Concepția despre lume” a lui Hitler nu era încă bine conturată. Nu se născuse încă în el ura patologică față de evrei care avea să stea la temelia acesteia.

III Nu există martori ai activității desfășurate de Hitler în cele nouă luni cât a stat în Felberstraße. Această perioadă a vieții sale rămâne cu totul necunoscută. S-a presupus însă adeseori că tocmai în aceste luni a devenit un antisemit obsedat. Aproape de locuința lui Hitler din Felberstraße se afla un chioșc care vindea tutun și ziare. Ziarele și periodicele pe care le cumpăra în afara celor pe care le devora cu atâta aviditate în cafenele proveneau probabil

Retragerea

57

de la acest chioșc. Nu se știe sigur ce anume citea în numeroasele reviste ieftine, mizerabile care circulau la acea vreme. Una dintre ele era, foarte probabil, un periodic rasist denumit Ostara. Apărut pentru prima oară în 1905, acesta era produsul imaginației extraordinare, pervertite a unui fost călugăr cistercian excentric, care ajunsese să fie cunoscut sub numele de Jörg Lanz von Liebenfels (numele său adevărat fiind Adolf Lanz). Ulterior, el și-a întemeiat propriul ordin, „Ordinul Noilor Templieri” (plin de o întreagă panoplie de semne și simboluri mistice, inclusiv svastica), într-un castel ruinat, Burg Werfenstein, situat într-o zonă romantică, pe malul Dunării, între Linz și Viena. Lanz și adepții săi erau obsedați de ideea homoerotică a luptei mani­ heiste dintre eroica și creatoarea rasă „blondă” și o rasă de „oameni-bestie”, rapace, cu tenul închis, care le vânau pe femeile „blonde” cu o dorință

animalică și un instinct bestial ce corupeau și distrugeau omenirea și civilizația. Rețeta lui Lanz, formulată în Ostara, pentru eliminarea relelor

lumii moderne și reinstaurarea dominației „rasei blonde” consta în puritate rasială și luptă rasială, ceea ce presupunea înrobirea și sterilizarea forțată sau chiar exterminarea raselor inferioare, zdrobirea socialismului,

democrației și feminismului, considerate mijloace de propagare a in¬ fluenței lor corupătoare, și subordonarea totală a femeilor ariene soților lor. Aceste principii puteau fi adunate sub deviza „blonzi cu ochi albaștri

din toată țările, uniți-vă”. Există într-adevăr elemente comune între fanteziile bizare ale lui Lanz și ale bandei lui de lunatici rasiști, misogini, și programul de selecție rasială pe care SS avea să-l pună în aplicare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este însă de discutat dacă ideile lui Lanz au avut o influență directă asupra SS-ului comandat de Himmler.

Pretenția lui Lanz de a ocupa un loc unic în istorie, ca omul „care i-a insuflat lui Hitler ideile”, nu stă în picioare. Principala dovadă a faptului că Hitler era la curent cu ceea ce se scria în Ostara o reprezintă un interviu luat după război lui Lanz, care pretinde că și-ar fi amintit că, în perioada în care locuia în Felberstrafie, în 1909, Hitler i-a făcut o vizită, cerându-i numere mai vechi ale revistei. Cum Hitler arăta foarte slăbit, continuă Lanz, i-a dat gratuit exemplarele cerute, plus 2 coroane ca să se întoarcă acasă. Cum putea ști Lanz că acest tânăr fusese Hitler, când aveau să treacă mai bine de zece ani până când acesta va deveni o celebritate locală abia la München - această întrebare nu i s-a pus

în interviul dat de el la peste patruzeci de ani de la presupusa întâlnire. O altă persoană care a spus după război că l-a văzut pe Hitler citind Ostara

este Josef Greiner, autorul unor „amintiri” născocite despre Hitler din perioada sa vieneză. Greiner n-a făcut referire la Ostara în cartea scrisă de el, dar, ulterior, la mijlocul anilor 1950, când a fost chestionat în legătură

cu aceasta, și-a „amintit” că Hitler avea un maldăr de reviste Ostara în perioada în care a locuit la Pensiunea Bărbaților, între 1910 și 1913, și

58

HITLER

susținuse cu vehemență teoriile rasiale ale lui Lanz în discuțiile aprinse pe

care le-a avut cu un fost preot catolic pe nume Grill (care nu apare în cartea lui deloc). Un al treilea martor, o fostă funcționară nazistă pe nume

Elsa Schmidt-Falk, nu și-a amintit decât că-l auzise pe Hitler mențio­ nându-l pe Lanz într-un context legat de homosexualitate, iar revista Ostara, în legătură cu interzicerea lucrărilor lui Lanz (deși, în realitate, nu există dovezi ale unei asemenea interziceri). Gel mai probabil, Hitler citea Ostara, precum și alte publicații rasiste de duzină care stăteau la loc de frunte în standurile de presă din Viena. Nu putem fi însă siguri. Iar dacă chiar o citea, nu putem fi siguri ce anume credea. în primele sale declarații cunoscute despre antisemitism, făcute imediat după Primul Război Mondial, nu se observă nimic din doctrina rasială obscură a lui Lanz. Mai târziu, a manifestat frecvent o atitudine disprețuitoare față de sectele völkisch și de extremele atașamentului față de doctrina germanică. Din câte ne putem da seama, dacă nu ținem cont

de mărturia îndoielnică a Elsei Schmidt-Falk, el n-a rostit niciodată numele lui Lanz. în ceea ce privește regimul nazist, excentricul rasist austriac nu numai că n-a fost ridicat în slăvi, ci avea să fie acuzat de „falsificarea ideii rasiale cu ajutorul unei doctrine secrete”.

Când, rămas aproape fără economii, Hitler a fost obligat să plece din Felberstraße la mijlocul lui august 1909 și să se mute pentru foarte scurtă vreme intr-o locuință mai dărăpănată, situată în apropiere, pe Sechshauserstraße, la numărul 58, cu siguranță nu era atașat de Lanz von Liebenfels. De asemenea, este improbabil ca el să fi găsit deja secretul relelor care măcinau lumea în doctrina antisemitismului, cu toate că, în calitate de adept al lui Schönerer, manifesta fără îndoială o atitudine potrivnică evreilor. Hitler a stat în Sechshauserstraße mai puțin de o lună. Iar când a plecat, pe 16 septembrie 1909, a făcut-o fără a completa formularul de înregistrare cerut de poliție, fără să lase o altă adresă și, probabil, fără să plătească

chiria. în lunile următoare, Hitler a aflat de fapt ce înseamnă sărăcia. El nu va exagera când își va aminti mai târziu despre toamna lui 1909 ca

despre „o perioadă îngrozitoare, care nu se mai termina”. Economiile fuseseră epuizate. Probabil că Adolf îi lăsase tutorelui său o adresă la care să-i trimită lunar pensia de orfan de 25 de coroane. Banii nu-i ajungeau

însă pentru a o duce de azi pe mâine. în toamna umedă și rece a anului 1909, a dus-o foarte greu, dormind afară atunci când vremea permitea și, probabil, în adăposturi ieftine când condițiile îl obligau la aceasta. Hitler ajunsese acum jos de tot. La un moment dat, în săptămânile dinaintea Crăciunului din 1909, slab și murdar, îmbrăcat în haine jegoase, pline de păduchi, cu picioarele durându-l de atâta umblat, Hitler s-a al㬠turat epavelor umane care se îndreptau spre marele azil, deschis de curând

Retragerea

59

pentru cei fără adăpost în Meidling, nu departe de Palatul Schönbrunn. Declinul social al mic-burghezului atât de temător să se alăture prole¬ tariatului era total. Pretinsul geniu artistic de douăzeci de ani se alăturase vagabonzilor, bețivilor și cerșetorilor din pătura inferioară a societății. Acum l-a întâlnit el pe Reinhold Hanisch, a cărui mărturie, îndoielnică pe alocuri, este singura care aruncă o lumină asupra fazei următoare a vieții duse de Hitler la Viena. Hanisch, care-și luase numele de „Fritz Walter”, era de obârșie din Sudetenland și comisese un număr de ilega¬ lități mărunte. Se dădea drept desenator, dar, în realitate, prestase diverse munci temporare ca servitor și lucrător sezonier înainte de a străbate pe jos toată Germania, de la Berlin și până la Viena. El s-a întâlnit cu Hitler, care arăta mizerabil, zdrențăros, îmbrăcat într-un costum albastru ponosit,

în carouri, obosit și înfometat, în dormitorul de la azil într-o noapte de toamnă, i-a dat niște pâine și i-a spus povești despre Berlin tânărului entuziasmat de tot ceea ce era german. Azilul era un adăpost de noapte care asigura cazare numai pe termen scurt. Se ofereau o baie sau un duș, dezinfecția hainelor, ciorbă și pâine, precum și un pat în dormitor. în timpul zilei însă, locatarii erau dați afară și lăsați să se descurce singuri.

Hitler, într-o stare demnă de plâns și deprimat, mergea dimineața, împreună cu alți săraci, la un așezământ religios din apropiere, pe Gumpendorferstraße, unde călugărițele le dădeau ciorbă. Restul timpului și-l petrecea trecând pe la camerele publice de încălzire sau încercând să

câștige niște bani. Hanisch îl lua cu el la curățat zăpada, dar, fără un pardesiu, Hitler nu rezista multă vreme. Se oferea să care bagaje pentru călători la Westbahnhof, dar, din cauza felului în care arăta, nu avea mulți clienți. Nu se știe sigur dacă a făcut alte munci manuale în anii petrecuți la Viena. Câtă vreme au ținut economiile, nu s-a gândit că va veni timpul să lucreze. în clipa în care a avut mare nevoie de bani, n-a mai fost în stare să facă asta. Ulterior, chiar Hanisch, „partenerul său de afaceri”, și-a pierdut cumpătul din cauză că Hitler nu făcea altceva decât să-și ducă existența de azi pe mâine vânzând picturi. Povestea spusă de el în Mein Kampf despre cum a învățat din proprie experiență ce sunt mișcarea sindicală și marxismul, fiind prost tratat în timp ce lucra pe un șantier de construcții, este aproape sigur fictivă. în orice caz, la vremea respectivă, Hanisch n-a auzit niciodată această poveste de la Hitler, iar mai târziu nu

i-a dat crezare. „Legenda” cu pricina a avut probabil la bază ampla propagandă antisocialistă care se făcea în acele zile în Viena.

între timp, lui Hanisch i-a venit o idee mai bună decât aceea de a

munci cu brațele. Hitler îi povestise despre antecedentele sale, iar Hanisch

l-a convins să ceară familiei niște bani, probabil sub pretextul că avea nevoie de ei pentru studii. în scurt timp, el a primit importanta sumă de 50 de coroane, aproape sigur de la mătușa Johanna. Cu ea și-a putut cumpăra un pardesiu de la magazinul pentru săraci al statului. Cu haina

60

HITLER

sa lungă și pălăria soioasă de fetru, cu încălțămintea arătând ca aceea a unui nomad, cu părul trecut peste guler și cu tuleie negre pe obraz, înf㬠țișarea lui Hitler a stârnit remarci chiar din partea tovarășilor săi vaga¬ bonzi, care l-au poreclit „Ohm Paul Krüger”, după conducătorul burilor, însă darul primit de la mătușa lui anunța apropierea unor vremuri mai bune. Acum putea să cumpere materialele necesare pentru a începe mica afacere la care se gândise Hanisch. Aflând de la Hitler că știa să picteze ­ de fapt, Hitler îi spusese că fusese la Academie - Hanisch i-a sugerat să picteze tablouri cu imagini din Viena pe care el le va vinde apoi pe stradă,

urmând să împartă încasările. Din relatarea confuză a lui Hanisch nu reiese limpede dacă această afacere a început pe când Hitler se găsea încă la azilul de noapte sau abia după ce el s-a mutat, pe 9 februarie 1910, în împrejurimile mai salubre ale Pensiunii Bărbaților din nordul orașului.

Cert este faptul că, datorită cadoului făcut de mătușa lui, mutării în Meldemannstraße și noii afaceri pornite cu Hanisch, Hitler a depășit cea mai grea perioadă a vieții sale. Pensiunea Bărbaților a reprezentat un mare progres față de azilul de la Meidling. Cei circa 500 de locatari nu erau vagabonzi lipsiți de mijloace materiale, ci, în cea mai mare parte, indivizi de formație diversă - unii, funcționari, chiar foști profesori universitari și ofițeri în rezervă, pur și simplu năpăstuiți de soartă, alții, aflați doar în trecere, căutând de lucru sau angajați temporar, toți lipsiți de un cămin la care să se poată duce. Spre deosebire de azil, Pensiunea Bărbaților, construită cu câțiva ani în urmă,

oferea puțină intimitate la un preț de numai 50 de helleri pe noapte. Locatarii aveau un spațiu al lor parțial izolat, care trebuia eliberat în timpul zilei, dar care putea fi păstrat o perioadă mai lungă sau mai scurtă.

Exista o cantină de la care se puteau procura mâncare și băuturi neal¬ coolice, precum și o bucătărie unde locatarii își puteau pregăti hrana; existau toalete și dulapuri în care se puteau păstra bunurile personale; la subsol erau băi, precum și un atelier de cizmărie, unul de croitorie, o frizerie, o spălătorie și o curățătorie; la parter se afla o mică bibliotecă, iar

la primul etaj, saloane și o cameră de lectură în care se găseau ziare. Majoritatea locatarilor erau plecați în cursul zilei, dar vreo cincisprezece­ douăzeci, în special din pătura inferioară a clasei de mijloc și considerați ca făcând parte din „intelighenție”, se strângeau de obicei într-o cameră

mai mică, supranumită „camera de lucru” sau „camera de scris”, unde desfășurau activități mai puțin obișnuite - pictau reclame, scriau adrese și altele asemenea. Aici și-au organizat afacerea Hanisch și Hitler. Rolul lui Hanisch era să vândă în cârciumi picturile lui Hitler, care erau, de cele mai multe ori, de mărimea unei cărți poștale. De asemenea, el a găsit clienți printre cei care fabricau rame și printre tapițerii care puteau folosi ilustrații ieftine. Majoritatea celor cu care făcea regulat afaceri bune erau evrei. După părerea lui Hanisch, Hitler credea că evreii erau oameni

Retragerea

61

de afaceri mai pricepuți și clienți mai demni de încredere decât „creștinii”.

Și mai remarcabil, ținând cont de evenimentele de mai târziu și de propriile afirmații cu privire la importanța perioadei vieneze pentru evo¬ luția antisemitismului său, este faptul că partenerul cu care avea relațiile cele mai apropiate (în afară de Hanisch) în mica lui afacere cu lucrări de artă, Josef Neumann, era și el evreu - și se pare că era prieten cu el. Hitler copia invariabil picturile după altele, uneori în urma unor vizite făcute la muzee sau galerii de artă cu scopul de a găsi subiecte potrivite.

Era leneș și trebuia să fie împins de la spate de Hanisch, care putea valorifica picturile mai repede decât putea Hitler să le realizeze. Ritmul obișnuit de lucru era de circa o pictură pe zi, iar Hanisch socotea s-o vândă

cu aproximativ 5 coroane, împărțind suma cu Hitler. în acest fel, ei reușeau să ducă o existență modestă.

Politica era adeseori un subiect de discuție în camera de lectură a Pensiunii Bărbaților, iar atmosfera se încingea ușor în momentul în care spiritele se aprindeau. Hitler se implica total. Atacurile sale violente la adresa social-democraților produceau deranj printre unii locatari. Era

cunoscut pentru admirația pe care o avea față de Schönerer și Karl Hermann Wolf (fondatorul și liderul Partidului Radical German, cu zona principală de acțiune în „Sudetenland”). De asemenea, era foarte entuzias¬ mat de realizările lui Karl Lueger, reformatorul social și, în același timp,

primarul antisemit agitator al Vienei. Când nu perora pe teme politice, Hitler le ținea camarazilor - dornici sau nu să-l asculte - discursuri despre minunile muzicii lui Wagner și despre splendoarea clădirilor monumen¬ tale proiectate la Viena de Gottfried Semper. Indiferent că era vorba despre politică sau artă, șansa de a se implica în „dezbaterile” din camera de lectură era de ajuns pentru a-l distrage pe

Hitler de la muncă. în vară, Hanisch devenise tot mai nemulțumit de incapacitatea lui Hitler de a ține pasul cu ritmul comenzilor. Hitler susținea că nu poate să picteze la comandă și că trebuie să fie într-o dispoziție potrivită. Hanisch îl acuza că pictează numai când moare de foame. în luna iunie, după ce a obținut o sumă nesperat de mare din vânzarea uneia dintre picturile sale, Hitler a dispărut chiar pentru câteva zile din Pensiunea Bărbaților împreună cu Neumann. După părerea lui Hanisch, Hitler și Neumann și-au petrecut timpul plimbându-se prin Viena și dând târcoale muzeelor. Și mai probabil este că ei au avut alte planuri de „afaceri”, care, apoi, au eșuat cu repeziciune și care se poate să fi inclus o scurtă vizită la Waldviertel cu scopul de a încerca să obțină alți bani de la mătușa Johanna. Hitler și amicii săi din Pensiunea Bărbaților

erau pregătiți în acest moment să pună în practică orice plan, oricât de absurd - cum ar fi crearea unei soluții-minune pentru refacerea părului ­ care să le aducă ceva bani. Oricare ar fi fost motivul absenței lui tem¬

porare, după cinci zile, Hitler s-a întors fără niciun ban la Pensiunea

62

HITLER

Bărbaților și la afacerea sa cu Hanisch. De data aceasta însă, relațiile au devenit tot mai încordate, tensiunea explodând până la urmă în momentul în care s-a iscat o neînțelegere în privința unei picturi de dimensiuni mai mari decât cele obișnuite în care Hitler înfățișase clădirea parlamentului. Printr-un intermediar - un alt comerciant evreu din Pensiunea Bărbaților, care făcea parte din grupul său și pe care-l chema Siegfried Löffner - Hitler l-a acuzat pe Hanisch că-l înșală reținând suma de 50 de coroane pe care ar fi primit-o pentru pictură, plus alte 9 coroane primite pentru o acuarelă. Chestiunea a fost adusă în atenția poliției, iar Hanisch a fost condamnat la câteva zile de închisoare - însă pentru că a folosit numele fals de Fritz Walter. Hitler n-a primit niciodată sumă pe care considera că acesta i-o datora pentru pictură. După dispariția iui Hanisch, viața lui Hitler reintră într-un con de umbră vreme de circa doi ani. Când iese din nou la lumină, în 1912-1913, locuiește încă la Pensiunea Bărbaților, fiind acum un membru bine-cu­ noscut al comunității și o figură centrală a grupului său - „intelighenția” care ocupa camera de scris. Era acum departe de abisurile degradării pe care le experimentase în 1909 la azilul de noapte, chiar dacă continua să rătăcească fără țintă. Reușea să obțină un venit modest din vânzarea picturilor care înfățișau Karlskirche și alte locuri din „Viena Veche”. Cheltuia puțin, căci trăia foarte simplu. Costurile de trai din Pensiunea Bărbaților erau foarte modeste: Hitler mânca ieftin, nu bea, fuma rareori o țigară, iar singurul lux îl reprezenta procurarea ocazională a unui loc în picioare la teatru sau la operă (lucru cu care se lăuda apoi ore în șir în fața „intelectualilor” din camera de scris). Descrierile înfățișării sale din această perioadă sunt contradictorii. Un locatar al Pensiunii Bărbaților din 1912 l-a descris mai târziu pe Hitler ca fiind prost îmbrăcat și neîngrijit, purtând o haină lungă, cenușie, uzată la mâneci, o pălărie veche, boțită, pantaloni plini de găuri și pantofi căptușiți cu hârtie. Părul îi ajungea în continuare la umeri și avea o barbă rară. Aceasta corespunde descrierii.făcute de Hanisch, care, deși nu este datată cu exactitate, din context, pare a se referi

la anii 1909-1910. în schimb, potrivit lui Jacob Altenberg, unul dintre evreii care-i vindeau operele, cel puțin în ultima etapă a șederii sale la Pensiunea Bărbaților, Hitler era bărbierit, se tundea regulat și purta haine

curate, cu toate că erau vechi și purtate. Cum Kubizek a scris despre atenția deosebită pe care Hitler o acorda igienei personale în perioada petrecută împreună în 1908 și care, mai târziu, avea să se transforme aproape într-un fetișism al curățeniei, mărturia lui Altenberg pare mai veridică decât cea a cunoștinței anonime pentru ultima parte a perioadei petrecute în Meldemannstraße. Dar oricare ar fi fost înfățișarea sa, Hitler nu se prea bucura de traiul unui om care obținuse un profit substanțial - ce ar fi echivalat cu o sumă uriașă pentru cineva care locuia într-o pensiune. Și totuși, multă

Retragerea

63

vreme s-a crezut acest lucru. S-a ajuns la concluzia - pe baza unor supoziții, nu a unor dovezi autentice - că, spre sfârșitul lui 1910, Hitler devenise posesorul unei sume considerabile, de până la 3.800 de coroane, care reprezentau economiile de o viață ale mătușii Johanna. Cercetările efectuate după război au arătat că aceasta era suma retrasă de Johanna din contul său de economii pe 1 decembrie 1910, cu aproximativ patru luni înainte de a muri, ea nelăsând niciun testament. Se bănuia că banii îi fuseseră dați lui Adolf. Bănuiala a fost accentuată de faptul că, la puțin timp după aceea, în 1911, sora lui vitregă, Angela, care se îngrijea încă de Paula, sora lui bună, a revendicat întreaga pensie de orfan, împărțită în continuare, la acea vreme, în mod egal între cei doi copii. Adolf, care, „sub motivul că se pregătea să devină artist, primise sume substanțiale de la mătușa lui, Johanna Pölzl”, a recunoscut că era în măsură să se întrețină singur și a fost obligat să cedeze cele 25 de coroane pe care le primea până atunci în fiecare lună de la tutorele său. Dar, după cum am remarcat deja, registrul contabil al familiei Hitler arată limpede că Adolf, în afara unor

cadouri mai mici de la „Hanitante”, a primit de la ea un împrumut ­ echivalent în realitate cu un cadou - de 924 de coroane, probabil în 1907,

care i-a asigurat baza materială necesară unui trai, relativ comod, în primul an petrecut la Viena. Orice s-a întâmplat cu banii mătușii Johanna în decembrie 1910, nu există nici cel mai mic indiciu că aceștia au ajuns

la Hitler. Iar pierderea pensiei lunare de orfan, în valoare de 25 de coroane, ar fi echivalat cu o diminuare serioasă a venitului său. Deși viața lui se stabilizase cât timp stătuse la Pensiunea Bărbaților, perioadă în care făcuse negoț cu picturi, Hitler pare să fi rămas nehotărât. Karl Hönisch - dornic să se distanțeze de aproape omonimul Hanisch, despre care nu auzise nimic bun - l-a cunoscut pe Hitler în 1913. Honisch

l-a descris ca având o constituție firavă, fiind prost hrănit, cu obrajii scofâlciți, cu părul negru venindu-i în față, purtând niște haine ponosite. Hitler lipsea rareori din pensiune și stătea în fiecare zi în același colț al camerei de scris, lângă fereastră, desenând și pictând la o masă lungă din stejar. Se știa că acela era locul său, și oricărui nou-venit care îndrăznea să-l ocupe i se amintea cu promptitudine, de către ceilalți locatari, că „acest loc este ocupat. Acolo stă Herr Hitler”. Printre obișnuiții camerei de scris, Hitler era văzut ca un artist oarecum bizar. El însuși scria mai târziu: „Cred că cei care m-au cunoscut în acele zile m-au luat drept un excentric.” în afară însă de talentul la pictură, nimeni nu-și închipuia că el ar avea vreo aptitudine deosebită. Deși bine privit, avea, după cum remarca Honisch, un fel al lui de a păstra distanța față de ceilalți și de „a nu lăsa pe nimeni

să se apropie prea mult”. Putea fi rezervat, cufundat într-o carte sau în propriile gânduri. Era însă cunoscut pentru temperamentul său vulcanic. Acesta putea exploda în orice moment, mai ales în cursul deselor dezbateri politice care aveau loc. Solidele opinii politice ale lui Hitler erau clare

64

HITLER

tuturor. De multe ori, stătea liniștit în momentul în care începea o discuție, spunând din când în când ceva ciudat, dar altfel văzându-și de desenele lui. Dacă însă avea obiecții față de ceva ce fusese spus, sărea de la locul lui, aruncând pe masă pensula sau creionul, și își spunea părerea

cu înflăcărare și tărie, înainte de a se opri uneori în plină tiradă și, gesticulând în semn de resemnare în fața lipsei de înțelegere a camarazilor săi, se apuca din nou de desenat. Două subiecte îi stârneau furia înainte de toate: iezuiții și „roșii”. Nu există nicio mențiune cu privire la vreo tiradă rostită împotriva evreilor. Atitudinea critică față de „iezuiți” pare să indice că entuziasmul mani¬ festat de el anterior față de anticatolicismul vehement al lui Schönerer nu se stinsese de tot, deși mișcarea susținută de acesta se prăbușise efectiv la

acea dată. Ura lui față de social-democrați era de asemenea veche la vremea respectivă. Propria sa versiune din Mein Kämpfen privire la nașterea acestui sentiment de ură este povestea - aproape sigur fictivă - a victimizării și amenințărilor personale pe care le-ar fi primit, din cauză că

nu era de acord cu opiniile lor politice și refuza să facă parte dintr-un sindicat, de la lucrătorii social-democrați în momentul în care a fost angajat, pentru o scurtă perioadă, pe un șantier de construcții. De fapt, nu este nevoie să căutăm explicația aversiunii sale față de internaționalismul social-democraților în altă parte decât în fermitatea naționalismului pangerman al lui Hitler. Genul de „socialism” însușit de Hitler era propaganda naționalistă radicală făcută de „mișcarea mun¬ citorească” pangermană condusă de Franz Stein, care lansa în mod repetat atacuri verbale zgomotoase împotriva „bestialităților social-democrate” și „terorii roșii”, și câre producea mereu agitație împotriva muncitorilor cehi.

Principala cauză a urii manifestate de Hitler consta foarte probabil în sentimentul pronunțat de superioritate socială și culturală față de clasa muncitoare reprezentată de mișcarea social-democrată. „Nu știu ce mă

îngrozea cel mai mult la vremea aceea”, a scris el mai târziu despre contactul avut cu cei din „clasele inferioare”: „starea materială nenorocită

a tovarășilor mei, grosolănia lor morală și etică sau nivelul redus al dezvoltării lor intelectuale.” Deși relatarea lui Hitler cu privire la prima lui întâlnire cu social-de­ mocrații aparține, probabil, altcuiva, ea este străbătută de conștiința propriei stări, mai ales observația sa potrivit căreia, la vremea respectivă, „îmbrăcămintea îmi era încă, mai mult sau mai puțin, în ordine, vorbirea cultivată și felul de a fi rezervat”. Ținând seama de această conștientizare a propriei stări, ne putem ușor închipui la ce nivel de degradare trebuie să

fi ajuns în 1909-1910, când pericolul declinului social pe treapta proletariatului a devenit, pentru o vreme, o cruntă realitate. Departe însă de a naște în el un sentiment de solidaritate cu idealurile mișcării munci¬ torești, aceasta n-a făcut decât să ascută ostilitatea lui față de ea. Nu teoriile

65

Retragerea

sociale și politice, ci supraviețuirea, lupta și principiul „fiecare pentru sine”

au marcat filozofia din perioada azilului de noapte.

în Mein Kampf, Hitler a început să sublinieze lupta dură pentru existență dusă de „parvenit”, care se ridicase „prin forțe proprii în viață de la starea sa anterioară la una superioară”, ce „ucide orice milă” și distruge „sensibilitatea față de nenorocirea celor rămași în urmă”. Aceasta plasează

în context interesul manifestat de el pentru „chestiunea socială” în perioada petrecută la Viena. Din cauza sentimentului de superioritate puternic înrădăcinat în ființa sa, departe de a stârni în el compasiune față de cei nevoiași și dezavantajați, „chestiunea socială” a însemnat pentru el găsirea unor țapi ispășitori care să explice declinul și degradarea lui socială. „Atrăgându-mă în sfera ei de suferință”, „chestiunea socială”, scria el, „nu părea a mă invita la «studiu», ci la a o experimenta pe propria-mi piele.” La sfârșitul perioadei vieneze, este improbabil ca aversiunea lui Hitler față de social-democrație, așa puternică cum era, s-o fi depășit cu mult pe cea care caracterizase naționalismul pangerman al lui Schönerer - lăsând

la o parte plusul de radicalism determinat de experiența îngrozitoare a mizeriei și degradării care a accentuat atitudinea sa de respingere totală a soluției socialismului internațional. Se poate face abstracție de faptul că, la această dată, aversiunea sa față de social-democrație era deja strâns unită, după cum afirma Hitler în Mein Kampf, cu teoria rasială a antise¬ mitismului, rezultând o „concepție despre lume” distinctă, care a rămas după aceea neschimbată.

IV De ce și când a devenit Hitler antisemitul obsedat, nedezmințit, cunoscut din perioada cuprinsă între scrierea primului său tratat politic în 1919 și scrierea testamentului în buncărul din Berlin în 1945? Această

întrebare este, în mod evident, una importantă, din moment ce ura sa paranoică avea să stea la baza politicilor care au culminat cu uciderea a milioane de evrei. Răspunsul nu este însă atât de limpede pe cât am vrea noi să fie. De fapt, nu știm sigur de ce sau măcar când s-a transformat Hitler într-un antisemit maniac. Versiunea lui Hitler este prezentată în câteva pasaje bine cunoscute, șocante din Mein Kampf. Potrivit acestora, cât a stat la Linz, el n-a fost antisemit. După ce a venit la Viena, a fost influențat mai întâi de presa antisemită de aici. Servilismul manifestat de presa tradițională față de

curtea habsburgică și atacurile defăimătoare ale acesteia la adresa kaizerului l-au făcut însă să adopte linia „mai decentă” și „mai atrăgătoare” a ziarului antisemit Deutsches Volksbiatt. Admirația tot mai mare pe care

o avea pentru Karl Lueger - „cel mai mare primar german din toate timpurile” - a contribuit la schimbarea atitudinii față de evrei - „cea mai

66

HITLER

mare transformare a mea dintre toate” - astfel încât, după doi ani (sau după numai un an, conform unei alte relatări), transformarea era deplină. Hitler evidențiază însă un singur episod care i-a deschis ochii în privința „problemei evreiești”. Odată, pe când mă plimbam prin Orașul Vechi, am întâlnit brusc o arătare îmbrăcată într-un caftan negru și cu bucle de păr negru. Primul meu gând a fost: „Ăsta-i evreu?” Căci, fără doar și poate, ei nu arătau ca aceia din Linz. L-am privit pe furiș și cu băgare de seamă pe bărbat, însă cu cât mă holbam mai mult la această față

străină, cercetând-o trăsătură cu trăsătură, cu atât prima mea întrebare lua mai mult o nouă formă: „Ăsta-i german?”

în urma acestei întâlniri, continua Hitler, a început să cumpere bro¬ șuri antisemite. Acum a înțeles că evreii „nu erau germani cu o credință

deosebită, ci un alt popor”. Viena i-a apărut acum într-o altă lumină. „Oriunde mergeam, începeam să văd evrei, și cu cât vedeam mai mulți, cu atât ei deveneau mai deosebiți în ochii mei de restul oamenilor.” Acum, potrivit propriei relatări, repulsia lui s-a amplificat cu repe¬ ziciune. Limbajul pe care Hitler îl folosește în aceste pagini din Mein Kampf trădează o frică morbidă de impuritate, murdărie și boală - toate fiind asociate de el cu evreii. De asemenea, a transpus cu repeziciune acest nou sentiment de ură al lui într-o teorie a conspirației. I-a făcut pe evrei

vinovați de toate relele percepute de el: presa liberală, viața culturală, prostituția și - lucrul cel mai semnificativ - i-a identificat cu principala forță a social-democrației. în acest moment, „mi s-a luat vălul de pe ochi”. Tot ceea ce avea legătură cu social-democrația - conducătorii de partid,

deputații din Reichsrat, secretarii sindicatelor și presa marxistă pe care abia o înghițea - i se părea a fi evreiesc. Această „recunoaștere” i-a produs însă, după cum însuși scria, o mare satisfacție. Ura deja existentă la adresa

social-democrației, a antinaționalismului acelui partid, a început să se lămurească acum: frâiele acestuia se aflau „aproape exclusiv în mâinile unui popor străin”. „Abia acum”, remarca Hitler, „am priceput eu foarte bine cine seducea poporul nostru.” El făcuse legătura între marxism și antisemitism servindu-se de ceea ce numea „doctrina evreiască a marxis¬ mului”. Relatarea este edificatoare. Ea nu este însă confirmată de celelalte informații care aruncă o lumină asupra perioadei petrecute de Hitler la Viena. De fapt, în unele privințe, este în totală discrepanță cu acestea. Este

un fapt general acceptat că, în ciuda problemelor pe care le ridică fragmentele autobiografice din Mein Kampf Hitler a devenit adeptul obsesivului antisemitism pe vremea cât a stat la Viena. Dovezile existente

însă, dincolo de cuvintele lui Hitler, nu prea confirmă această opinie.

Retragerea

67

Interpretarea respectivă se bazează în ultimă instanță pe o evaluare a probabilităților.

Kubizek susținea că Hitler era deja antisemit înainte de a pleca din Linz. Contrazicând afirmația lui Hitler potrivit căreia tatăl său avea „concepții cosmopolite” și ar fi privit antisemitismul ca pe o „rămânere în urmă din punct de vedere cultural”, Kubizek a spus că tovarășii de beție ai lui Alois din Leonding erau susținători ai lui Schönerer și că, în mod sigur, el însuși a fost prin urmare antisemit. El s-a referit și la profesorii vădit antisemiți pe care Hitler i-a avut la Realschule. El și-a amintit și că Adolf i-ar fi spus într-o zi, pe când treceau pe lângă mica sinagogă: „Asta n-are ce să caute în Linz.” Kubizek credea că Viena a contribuit la radica¬ lizarea antisemitismului lui Hitler. însă nu ea l-a creat. După părerea lui, când a ajuns în Viena, Hitler era „deja un antisemit declarat”. Kubizek a mai relatat apoi unu-două episoade care evidențiau aversiunea manifestată

de Hitler față de evrei în perioada petrecută împreună la Viena. El pretinde că povestea cu caftanul din Mein Kampf redă o întâlnire cu un evreu din Galiția. Dar aceasta și o presupusă vizită la o sinagogă în care

Hitler l-a dus pe Kubizek să asiste la o nuntă evreiască par a fi pure invenții. Gât se poate de falsă este aserțiunea lui Kubizek conform căreia Hitler s-a înscris în Antisemitenbund (Liga Antisemită) în acele luni ale

anului 1908 în care cei doi prieteni s-au aflat împreună la Viena. N-a existat o asemenea organizație în Austro-Ungaria înainte de 1918. De fapt, Kubizek este în general neconvingător în pasajele dedicate

primelor manifestări ale antisemitismului lui Hitler. Acestea fac parte dintre fragmentele cele mai puțin veridice ale relatării sale - el fie bazându-se

pe Mein Kampf, fie inventând episoade inexistente în prima versiune a amintirilor sale și, pe alocuri, vădit inexacte. Kubizek a vrut neapărat să se distanțeze în memoriile sale de după război de opiniile radicale ale prietenului său cu privire la „problema evreiască”. Lui i-a convenit să sublinieze faptul că Hitler îi urâse pe evrei încă de la Linz. Supoziția lui conform căreia tatăl lui Hitler (pe care nu-l cunoscuse) fusese un antisemit

declarat este, probabil, incorectă. Pangermanismul mai moderat al lui Alois Hitler se deosebise de cel al mișcării lui Schönerer prin atașamentul

continuu față de împăratul Austriei și concorda cu linia adoptată de

partidul dominant în Austria Superioară, Deutsche Volkspartei (Partidul German al Poporului), care-i accepta în rândurile sale pe evrei. Mișcarea

profund antisemită și radical-naționalistă a lui Schönerer avea cu siguranță o mulțime de adepți în Linz și împrejurul acestuia, numărând,

fără îndoială, între susținători cel puțin câțiva profesori ai lui Hitler. Se pare însă că, în școala în care a învățat acesta, antisemitismul a fost relativ nesemnificativ în comparație cu aversiunea față de cehi. Amin¬ tirile lui Hitler în această privință erau probabil inexacte, căci el i-a spus lui Albert Speer că aflase despre „problema naționalităților” - prin care

68

HITLER

înțelegea sentimentul de ostilitate profundă față de cehi - la școală, pe când „pericolul reprezentat de evreime” i s-a dezvăluit cu claritate abia la Viena. Este aproape imposibil ca tânărul Hitler, el însuși atras de ideile lui Schönerer pe când se afla încă la Linz, să nu fi remarcat antisemitismul categoric integrat în acestea. însă pentru susținătorii lui Schönerer din perioada petrecută de Hitler în Linz, antisemitismul pare să fi fost o temă secundară în amestecul discordant de afirmații vehemente anticehești și mult-trâmbițata germanomanie. Aceasta nu l-a împiedicat pe Hitler să exprime față de dr. Bloch, medicul evreu care-i tratase mama în ultima parte a vieții, calde sentimente de gratitudine trimițându -i cărți poștale și

dăruindu-i una dintre acuarelele sale. Ura profundă, viscerală care a caracterizat ulterior antisemitismul său a fost de cu totul altă natură. Aceasta n-a existat cu certitudine în anii petrecuți la Linz. Nu există dovezi că Hitler era profund antisemit în momentul în care

s-a despărțit de Kubizek în vara lui 1908. Hitler însuși a afirmat că a devenit antisemit după doi ani de la sosirea lui la Viena. Am putea plasa, atunci, această schimbare în anul petrecut, în cea mai mare parte în Felberstraße, între plecarea lui Kubizek și transformarea lui într-un vagabond? Mărturia lui Lanz von Liebenfels pare a se potrivi acestei cronologii. Am văzut însă că ea este extrem de îndoielnică. Toamna lui 1909, când Hitler a ajuns într-o stare de sărăcie cruntă, ar putea părea momentul potrivit pentru căutarea unui țap ispășitor și găsirea lui în persoana evreului. Dar, așa cum susținea în Mein Kampf, el avusese în alt moment al perioadei vieneze ocazia să se „documenteze” pe această temă. în plus, Reinhold Hanisch, apropiatul său tovarăș din lunile următoare, era sigur că Hitler, „în acele zile, nu-i ura defel pe evrei. A ajuns să-i urască după aceea”. Pentru a-și dovedi afirmația, Hanisch i-a scos în evidență pe

prietenii și cunoscuții evrei ai lui Hitler din Pensiunea Bărbaților. Un lăcătuș chior, pe nume Robinson, îi dădea din când în când lui Hitler niște mărunțiș ca să-l ajute s-o scoată la capăt cu banii. (Pe bărbat îl chema de fapt Simon Robinson, el locuind în Pensiunea Bărbaților în 1912-1913.) Josef Neumann, după cum am văzut, a devenit „un adevărat prieten” al lui Hider, cum se exprima Hanisch. Se spunea că l-ar fi „plăcut foarte mult pe Hitler” și că ar fi fost „desigur foarte respectat” de acesta. Un vânzător de cărți poștale, Siegfried Löffner (numit în mod greșit Loeffler de Hanisch), făcea și el „parte din cercul de cunoștințe ale lui Hitler” și, așa cum am remarcat, i-a luat partea în conflictul înverșunat avut cu Hanisch în 1910. Hitler prefera, așa cum am observat, să-și vândă picturile comercianților

evrei, iar unul dintre ei, Jacob Altenberg, a vorbit după aceea frumos despre relația de afaceri pe care o avuseseră. Mărturia lui Hanisch este confirmată de afirmația făcută mai târziu de locatarul anonim al Pensiunii Bărbaților din primăvara lui 1912, conform căreia „Hitler se înțelegea

Retragerea

69

extraordinar de bine cu evreii și a spus la un moment dat că erau un popor inteligent, mai unit decât germanii”. Cei trei ani petrecuți de Hitler în Pensiunea Bărbaților i-au oferit cu siguranță toate șansele să studieze ziarele, broșurile și literatura ieftină antisemită. Lăsând însă la o parte faptul că această cronologie nu se mai potrivește afirmației făcute de Hitler, potrivit căreia el s-ar fi schimbat după doi ani de la sosirea la Viena, Karl Hönisch, după cum am văzut, ține să evidențieze concepțiile solide ale lui Hitler cu privire la „iezuiți” și la „roșii”, dar nu face nicio referire la ura față de evrei. Cu siguranță că

Hitler s-a implicat în discuțiile despre evrei purtate în Pensiunea Bărbaților. Insă, potrivit relatării lui Hanisch, punctul lui de vedere nu era nicidecum unul negativ. Hanisch l-a auzit pe Hitler admirându-i pe evrei pentru rezistența dovedită în fața persecuțiilor, lăudând poezia lui Heine și muzica lui Mendelssohn și Offenbach, exprimându-și opinia că evreii au fost prima nație civilizată prin faptul că au renunțat la politeism pentru a crede într-un singur Dumnezeu, dând vina pentru cămătărie mai mult pe creștini decât pe evrei și considerând ilogică tipica taxă antisemită percepută pentru sacrificiul ritual evreiesc. Dintre cei care au afirmat că l-au văzut cu ochii lor pe Hitler în Pensiunea Bărbaților, numai Josef Greiner spune că, în perioada respectivă, acesta era un fanatic care-i ura pe evrei. Așa cum am arătat însă, mărturia lui Greiner este lipsită de valoare. Așadar, pentru perioada vieneză, nu există o confirmare contemporană certă a antisemitismului paranoic al lui Hitler. în realitate, dacă este să-i

dăm crezare lui Hanisch, Hitler n-a fost nicidecum antisemit în acea perioadă. Mai mult decât atât, nici tovarășii apropiați lui Hitler în timpul

Primului Război Mondial nu-și amintesc ca el să fi exprimat opinii antisemite notabile. Se pune atunci întrebarea dacă Hitler n-a inventat cumva „convertirea” sa la antisemitism în perioada vieneză despre care vorbește în Mein Kampf, dacă, de fapt, ura sa patologică față de evrei nu s-a născut decât ca o consecință a pierderii războiului, în 1918-1919.

De ce ar fi născocit Hitler afirmația potrivit căreia ar fi devenit un antisemit convins în timpul șederii la Viena? De asemenea, de ce ar fi fost

ascunsă o „convertire” petrecută la sfârșitul războiului în spatele unei

povești despre o transformare produsă mai devreme? Răspunsul se găsește în imaginea pe care Hitler urmărea să și-o creeze la începutul anilor 1920

și mai ales după puciul eșuat din 1923 și judecarea sa în primăvara următoare. Pentru aceasta avea nevoie de autoportretul zugrăvit în Mein Kampf, al necunoscutului care s-a luptat de la început cu neșansa și care, respins de „corpul” academic, a depus toate eforturile pentru a învăța singur, ajungând - în primul rând în urma unor experiențe dureroase - la concluzii originale cu privire la politică și societate, care i-au permis să-și

formeze, fără ajutorul nimănui, în jurul vârstei de douăzeci de ani, o

70

HITLER

„concepție despre lume” bine conturată. Această neschimbată „concepție despre lume”, spunea el în 1924, l-a îndreptățit să pretindă pentru sine rolul de conducător al mișcării naționale și chiar de viitor „mare lider” al

Germaniei. Poate că Hitler chiar se convinsese până atunci că piesele mozaicului său ideologic s-au aranjat în anii petrecuți la Viena. în orice caz, la începutul anilor 1920, n-a fost nimeni în măsură să contrazică această poveste. Dacă ar fi mărturisit că devenise un antisemit convins abia la sfârșitul războiului, pe când zăcea orbit din cauza iperitei în spitalul

din Pasewalk și aflase de înfrângerea Germaniei și de revoluție, cu siguranță n-ar mai fi fost considerat un erou atât de mare și, de asemenea, ar fi creat impresia unui act isteric.

Ne este însă greu să credem că, dată fiind intensitatea dușmăniei manifestate de el față de evrei între 1919 și sfârșitul vieții sale, Hitler a rămas, dintre toți oamenii, singurul neafectat de atmosfera antisemită otrăvitoare existentă în Viena pe vremea sa - unul dintre orașele europene

cele mai virulente la adresa evreilor. Era un oraș în care, la începutul secolului, antisemiții radicali susțineau pedepsirea relațiilor sexuale dintre evrei și neevrei ca acte de sodomie și punerea evreilor sub supraveghere

în jurul datei Paștilor pentru a preveni uciderea rituală a copiilor.

Antisemitul Schönerer a contribuit în mod deosebit la stârnirea acestei dușmănii. Lueger a reușit să exploateze antisemitismul generalizat, sălbatic

pentru a pune bazele Partidului Social Creștin și a-și consolida poziția deținută în guvernul de la Viena. Hitler îi admira în mod deosebit pe amândoi. Și iarăși spunem că ar fi fost ciudat ca, dintre toți oamenii, numai el să-i fi admirat, dar să nu fi fost afectat de mesajul lor antisemit, repetat cu atâta insistență. El a învățat cu siguranță de la Lueger ce beneficii se pot obține din popularizarea dușmăniei față de evrei. Ziarul explicit antisemit pe care-l citea Hitler, și singurul pe care-l lăuda, Deutsches Volksblatt, din care se vindeau, la vremea respectivă, circa 55.000 de exemplare în

fiecare zi, îi considera pe evrei agenți ai descompunerii și corupției, asociindu-i în mod repetat cu scandalul sexual, perversiunea și prostituția. Lăsând la o parte episodul probabil născocit cu evreul îmbrăcat în caftan, descrierea pe care Hitler o face contactului său treptat, prin intermediul

presei populare antisemite, cu profundele prejudecăți antievreiești și efectului produs de aceasta asupra sa în perioada șederii la Viena pare plauzibilă din acest punct de vedere. Probabil că aversiunea sa față de evrei nu s-a datorat unei singure întâlniri. Ținând seama de relațiile avute cu părinții, se poate să fi existat o oarecare legătură cu un complex oedipian nerezolvat, deși aceasta nu

este decât o supoziție. Asocierea pe care Hitler o făcea între evrei și prostituție a dat naștere speculațiilor potrivit cărora secretul l-ar fi reprezentat fanteziile, obsesiile sau perversiunile sexuale. Nici în acest caz

Retragerea

71

nu există dovezi certe. Singurele conotații sexuale erau cele pe care Hitler

le putea desprinde din Deutsches Volksblatt. Mai simplă ar fi o altă explicație. în perioada în care a asimiliat antisemitismul vienez, Hitler făcuse nu de mult cunoștință cu privațiunea, eșecul, respingerea, izolarea și sărăcia tot mai cruntă. Prăpastia creată între părerea sa despre sine, aceea de mare artist sau arhitect frustrat, și realitatea existenței sale de persoană

retrasă din societate necesita o explicație. S-ar putea spune că presa antisemită de scandal de la Viena l-a ajutat s-o găsească.

Dar dacă antisemitismul lui Hitler a căpătat într-adevăr formă la Viena, de ce a rămas el neobservat de cei din jurul lui? Răspunsul ar putea fi unul banal: în acel mediu propice manifestării antisemitismului fanatic,

sentimentul antievreiesc era atât de răspândit, încât putea trece practic neremarcat. Argumentul care invocă lipsa dovezilor contrare este deci neconcludent. Rămân însă de combătut afirmațiile lui Hanisch și ale cunoștinței anonime din Pensiunea Bărbaților privitoare la prietenia lui Hitler cu evreii. Ele par să vină în flagrantă contradicție cu senzaționala relatare a lui Hitler privind convertirea sa la antisemitism petrecută la Viena. O remarcă făcută de Hanisch lasă totuși să se înțeleagă faptul că Hitler își formase într-adevăr idei rasiste despre evrei. Când unul din grupul lor a întrebat de ce evreii rămăseseră totuși niște străini printre conaționali, „Hitler a răspuns că din cauză că erau o altă rasă”. Potrivit lui Hanisch, el a adăugat că „evreii miroseau altfel”. S-a mai spus că Hitler ar fi remarcat adeseori „că urmașii evreilor sunt foarte radicali și au înclinații teroriste”. Iar când el și Neumann au discutat despre sionism, Hitler a spus că banii evreilor care pleacă din Austria ar fi confiscați cu siguranță, „căci

nu aparțineau evreilor, ci austriecilor”. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Hanisch, atunci Hitler exprima opinii care reflectau antisemitismul în aceeași perioadă în care el era strâns legat de câțiva evrei din Pensiunea Bărbaților. Ar fi fost posibil ca tocmai această apropiere, această depen¬ dență a pretinsului mare artist de evreii care-i vindeau micile sale picturi exact în momentul în care el citea și asimila fierea antisemită vărsată de presa de scandal vieneză, să fi contribuit numai la accentuarea și adâncirea cruntelor animozități care prindeau contur în mintea lui? Oare, dacă s-ar fi redus la aceasta, amorul propriu exacerbat al geniului nerecunoscut n-ar

fi transformat dezgustul său în ura de rasă care fierbea în sufletul lui în clipa în care Hanisch, care avea o atitudine clar antisemită, a remarcat în privința sa că „trebuie să fi avut sânge evreiesc, căci o barbă așa de mare rareori crește pe un obraz creștinesc” și că „avea piciorul mare, asemenea unui călător prin deșert”? Este de discutat dacă Hitler chiar era prieten cu evreii din Pensiunea Bărbaților, cum spune Hanisch. Pe parcursul vieții, Hitler și-a făcut extraordinar de puțini prieteni adevărați. Și toată viața, în

ciuda torentelor de cuvinte revărsate din gura lui ca politician, el s-a

72

HITLER

priceput să-și ascundă adevăratele sentimente chiar și față de cei din imediata lui apropiere. De asemenea, știa să-i manipuleze pe cei din jurul său. Relațiile lui cu evreii din Pensiunea Bărbaților vizau în mod evident, cel puțin în parte, satisfacerea unui interes propriu. Robinson l-a ajutat la nevoie cu bani. Neumann, la fel, i-a plătit niște datorii mărunte. Löffher a fost intermediarul lui Hitler în relația cu vânzătorii. Indiferent care i-au fost adevăratele sentimente, în relațiile sale cu vânzătorii și intermediarii evrei, Hitler a avut pur și simplu o atitudine pragmatică: atâta vreme cât aceștia au fost în stare să-i vândă picturile, el și-a putut înghiți abstracta antipatie față de evrei. Deși s-a susținut adeseori, în mare măsură pe baza informațiilor oferite de Hanisch și a lipsei referirilor la opiniile sale antisemite din neînsemna¬

tele surse existente, că Hitler n~a fost antisemit în cursul șederii lui la Viena, evaluarea probabilităților duce desigur cu gândul la o altă inter¬ pretare. Pare mai probabil-ca Hitler să fi ajuns totuși să-i urască pe evrei în perioada petrecută la Viena, așa cum a susținut el însuși mai târziu. Probabil însă că, în această perioadă, a fost mai mult vorba despre o justificare a situației sale personale decât despre o „concepție despre lume” bine conturată. A fost vorba despre o dușmănie personalizată - o învinuire

a evreilor pentru toate relele care i s-au întâmplat într-un oraș pe care el îl asocia cu nenorocirea personală. Cei din jurul lui însă, atât de obișnuiți cu invectivele antisemite, n-au observat nicio manifestare a acestei duș¬ mănii interiorizate. Paradoxal este faptul că, atâta vreme cât a avut nevoie de evrei pentru a-și câștiga existența, el nu și-a exprimat adevăratele opinii și poate doar ocazional, după cum indică Hanisch, a făcut remarci nesin¬ cere care au putut fi considerate, cel mult din greșeală, laudative la adresa culturii evreiești. Dacă ar fi să urmăm acest raționament, dușmănia lui

viscerală s-a transformat doar mai târziu în „concepția despre lume”, bazată pe antisemitism, care s-a coagulat la începutul anilor 1920. For¬ marea antisemitului ideologic a trebuit să aștepte până când procesul evoluției lui Hitler a intrat într-o altă fază esențială, cuprinsă între sfârșitul războiului și deșteptarea sa politică, petrecută la München în 1919.

VDar aceasta avea să se petreacă în viitor. în primăvara lui 1913, după trei ani de ședere în Pensiunea Bărbaților, Hitler trăia încă la voia întâm¬ plării, vegetând - fără a mai fi sărac, este adevărat, și fără alte obligații decât cele față de el însuși, dar și fără vreo perspectivă profesională. Dădea totuși impresia că nu renunțase încă la ideea de a studia arta, spunându-le obișnuiților camerei de scris din Pensiunea Bărbaților că se gândea să plece

la München pentru a se înscrie la Academia de Artă. Spusese de multă vreme că „se va duce pușcă la München”, elogiind „marile galerii de artă”

Retragerea

73

din capitala bavareză. A avut însă un motiv întemeiat să-și amâne orice intenție de a pleca la München. Partea care-i revenea din moștenirea tatălui său nu putea fi însușită decât la a douăzeci și patra sa aniversare, pe 20 aprilie 1913. S-ar putea spune că această așteptare a fost cea care, mai mult ca orice altceva, l-a ținut atât de mult în orașul pe care-l detesta. Pe 16 mai 1913, Tribunalul Districtual din Linz a confirmat faptul că el va primi suma considerabilă de 819 coroane și 98 de helleri, care includea dobânda adăugată la suma inițială de 652 de coroane, și că ea va fi trimisă prin poștă „artistului” Adolf Hitler în Meldemannstraße, la Viena. Intrat în posesia acestui mult-așteptat și binevenit premiu, nu mai avea de ce să-și amâne plecarea la München. Hotărârea lui de a părăsi Viena a mai fost motivată de un lucru. In toamna lui 1909, nu se dusese să fie luat în evidență pentru satisfacerea stagiului militar, pe care ar fi trebuit să-l înceapă în primăvara anului următor, după împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani. Chiar dacă era considerat inapt, tot ar fi putut să fie luat în armată în 1911 și 1912 de un stat pe care-l detesta cu atâta fervoare. Ferindu-se de autorități vreme de trei ani, el a considerat probabil că putea trece în siguranță granița cu Germania după împlinirea vârstei de douăzeci și patru de ani, în 1913. S-a înșelat. Autoritățile austriece nu uitaseră de el. Erau pe urmele lui, iar nesatisfacerea la timp a stagiului militar avea să-i provoace în anul următor greutăți și situații jenante. încercarea de a-i deruta pe posibilii urmăritori în anii din urmă explică de ce, odată devenit bine cunoscut, Hitler și-a datat cu perseverență plecarea din Viena la 1912, nu la 1913. Pe 24 mai 1913, Hitler, cărând o valiză ușoară, neagră, în care se afla tot ce avea el, îmbrăcat în niște haine mai bune decât costumul ponosit pe care obișnuia să-l poarte și însoțit de un tânăr vânzător miop, rămas fără serviciu, pe nume Rudolf Häusler, cu patru ani mai mic decât el, pe care-1 cunoscuse în urmă cu puțin mai mult de trei luni în Pensiunea Bărbaților, îi părăsi pe locatarii camerei de scris, care l-au petrecut o scurtă bucată de drum, și o porni spre München. Perioada vieneză se încheiase. Aceasta a marcat pentru totdeauna

personalitatea lui Hitler și „stocul fundamental de opinii personale” posedat de el. Deocamdată însă, aceste „opinii personale” nu se coagulaseră într-o ideologie sau „concepție despre lume” deplină. Căci ceea ce avea să se întâmple va echivala cu o școală și mai dură decât cea prin care trecuse la Viena: războiul și înfrângerea. Numai circumstanțele deosebite create

de război și înfrângere i-au permis unui austriac retras din societate să găsească oameni interesați de mesajul său în altă parte, în poporul țării sale de adopție.

-3­ Exaltare și amărăciune Primul Război Mondial a făcut posibilă existența lui Hitler. Fără expe¬

riența războiului, a umilinței înfrângerii și a revoluției, artistul ratat și izolatul social n-ar fi știut ce să facă cu viața lui, respectiv n-ar fi intrat în politică și nu și-ar fi descoperit vocația de propagandist și demagog de berărie. Iar fără trauma războiului, înfrângerii și revoluției, fără radica¬ lizarea societății germane determinată de această traumă, demagogul n-ar fi avut audiență pentru mesajul său zgomotos, plină de ură. Urmările produse de războiul pierdut au creat condițiile care au făcut ca traiectoria lui Hitler să se intersecteze cu cea a poporului german. De n-ar fi fost războiul, ar fi fost de neînchipuit ca Hitler să ajungă în fotoliul de can¬ celar, ocupat odinioară de Bismarck.

I Privind în urmă doar cu puțin mai mult de un deceniu, Hitler a vorbit despre cele cincisprezece luni petrecute la München înainte de război ca despre „cea mai fericită și cea mai controversată” perioadă a vieții sale. Fanaticul naționalist german a exultat la sosirea sa într-un „oraș german”, pe care-l considera total opus „Babilonului raselor” care fusese pentru el

Viena. Hitler a prezentat câteva motive pentru care părăsise Viena: ostilitatea lui profundă față de Imperiul Habsburgic, determinată de politicile proslave care dezavantajau populația germană; vrăjmășia tot mai mare față de „amestecul de popoare străine” care „coroda” cultura germană de la Viena; convingerea că zilele Austro-Ungariei erau numă¬

rate și că sfârșitul ei avea să vină cât de curând; năzuința tot maț puternică de a merge în Germania, unde fusese atras de „dorințele sale secrete din copilărie și de dragostea sa secretă”. Sentimentele sale din urmă erau clar idealizate. Altfel, impresiile exprimate erau destul de autentice. Iar în ceea ce privește hotărârea lui de a nu lupta pentru statul habsburgic nu poate exista nicio îndoială. La aceasta s-a gândit Hitler când a spus că a părăsit Austria „în primul rând din motive politice”,

însă ideea că el făcuse acest lucru ca o formă de protest politic era nesinceră și deliberat înșelătoare. După cum am arătat, motivul principal și imediat pentru care el a trecut granița în Germania a fost extrem de

Kxaltare și amărăciune

75

concret: autoritățile de la Linz îl căutau pentru că se eschivase de la satisfacerea serviciului militar. Hitler a scris că venise la München cu speranța că, într-o zi, își va

face un nume ca arhitect. După sosire, el s-a prezentat ca „pictor arhitectural”. în scrisoarea adresată autorităților din Linz în 1914, în care se apăra împotriva acuzațiilor de sustragere de la satisfacerea serviciului militar, el spunea că a fost obligat să-și câștige existența ca artist liber­ profesionist pentru a se putea pregăti în meseria de pictor arhitectural. în schița biografică întocmită în 1921, el afirma că venise la München ca „proiectant de arhitectură și pictor de arhitectură”. La procesul său din februarie 1924, el a lăsat să se înțeleagă că-și desăvârșise deja pregătirea tle „proiectant de arhitectură” în momentul în care venise la München, dar voia să se pregătească pentru a deveni maistru constructor. Mulți ani mai târziu, el a susținut că intenția lui fusese aceea de a se pregăti din jiu net de vedere practic în Germania; că, venind la München, sperase să studieze trei ani pentru a se angaja la importanta firmă münchenezä de construcții „Heilmann și Littmann” ca proiectant și apoi să demonstreze de ce era în stare înscriindu-se la primul concurs de arhitectură organizat

în vederea proiectării unei clădiri importante. Niciuna dintre aceste

relatări contradictorii nu era adevărată. Nu există nicio dovadă că Hitler a întreprins ceva practic în perioada petrecută la München pentru a-și îmbunătăți tot mai slabele perspective profesionale. A fost tot atât de derutat pe cât fusese în perioada petrecută la Viena. După ce a sosit la München pe 25 mai 1913, într-o duminică frumoasă de primăvară, Hitler a dat curs unui anunț referitor la o cămăruță oferită spre închiriere de familia croitorului Joseph Popp, la al treilea etaj al unei

clădiri situate la numărul 34 pe Schleißheimer Straße, într-un cartier sărac din nordul orașului, la periferia districtului Schwabing, dinamicul centru al vieții artistice și boeme müncheneze, nu departe de zona mari¬ lor cazărmi. Tovarășul său de drum, Rudolf Häusler, a împărțit cu el înc㬠perea mult prea strâmtă până la mijlocul lui februarie 1914. Se pare că obiceiul lui Hitler de a citi până noaptea târziu la lumina unei lămpi cu gaz îl împiedica pe Häusler să doarmă, deranjându-l atât de mult, încât, până la urmă, a trebuit să se mute, întorcându-se după câteva zile pentru a lua camera învecinată, unde a stat până în mai. Potrivit proprietăresei, Frau Popp, Hitler și-a instalat repede instrumentele și a început să picteze. La fel ca la Viena, el și-a făcut un obicei din a realiza, la fiecare două-trei zile, un tablou copiat de regulă după cărți poștale care înfățișau locuri din

München bine cunoscute turiștilor - cum ar fi Theatinerkirche, Asamkirche, Hofbräuhaus, Alter Hof, Münzhof, Altes Rathaus, Sendlinger Tor, Residenz, Propyläen - și ieșind apoi în căutare de clienți prin baruri,

cafenele și berării. Acuarelele lui, precise, dar neinspirate și lipsite întru câtva de sensibilitate, erau de o calitate ordinară, așa cum avea

76

HITLER

să recunoască Hitler însuși după ce-a ajuns cancelar al Germaniei, și se vindeau la prețuri mult umflate. Desigur însă că acestea nu erau mai rele decât produse asemănătoare cărora li se făcea reclamă în berării, realizate adeseori de tineri care studiau într-adevăr artele și care încercau astfel să-și plătească studiile. După ce s-a obișnuit cu noua situație, lui Hitler nu i-a fost deloc greu să găsească cumpărători. A reușit ca, din pictură, să obțină un venit modest și s-o ducă la fel de confortabil cum o dusese în

ultimii ani petrecuți la Viena. Când autoritățile din Linz l-au prins în 1914, el a recunoscut că venitul său - neregulat și variabil - era de circa 1.200 de mărci pe an, spunându-i la o dată mult mai târzie fotografului său personal, Heinrich Hoffmann, că reușea să se descurce la acea vreme cu circa 80 de mărci pe lună. La fel ca la Viena, Hitler era politicos, dar distant, rezervat, retras și, se pare, fără prieteni (în afară de Häusler, în primele luni). Frau Popp nu și-a amintit ca Hitler să fi avut măcar un vizitator în cei doi ani cât a stat la ea. Trăia simplu și modest, pictând ziua și citind noaptea. Potrivit propriei relatări, în perioada petrecută la München, l-a preocupat „studiul eveni¬ mentelor politice ale zilei”, mai ales al politicii externe. A susținut de ase¬ menea că a fost absorbit din nou de literatura teoretică a marxismului și că a analizat încă o dată cu multă atenție relația evreilor cu marxismul. Nu avem niciun motiv evident să punem la îndoială faptul că proprietăreasa a văzut cărțile aduse de el de la Königliche Hof-und Staatsbibliothek (Biblio¬ teca Curții Regale și a Statului), situată în apropiere, pe Ludwigstraße. în milioanele de cuvinte rostite de Hitler și înregistrate, nu există însă nimic care să indice faptul că el s-a cufundat vreodată în analiza operelor teoretice ale marxismului, că i-a studiat pe Marx, pe Engels, pe Lenin (care fusese la München nu cu mult înaintea lui) sau pe Troțki (care stătuse în aceeași perioadă cu el la Viena). La fel ca la Viena, cititul nu l-a ajutat pe Hitler să se lumineze sau să învețe, ci să-și confirme prejudecățile. De cele mai multe ori, probabil că făcea acest lucru în cafenele, unde Hitler și-a putut continua obiceiul de a devora ziarele puse la dispoziția clienților. Aici s-a ținut el la curent cu evenimentele politice și tot aici, la cea mai mică provocare, izbucnea și vorbea oricui se afla în apropiere despre opiniile sale ferme cu privire la ceea ce-l preocupa în acel mo¬ ment. „Discuțiile” din cafenele și berării au fost cea mai directă formă de implicare politică la care a ajuns Hitler în perioada müncheneză. Afir¬ mația pe care el o face în Mein Kampf, potrivit căreia, „în anii 1913-1914,

pentru prima oară în diversele cercuri care astăzi susțin în parte cu credință mișcarea național-socialistă, eu am exprimat convingerea că problema viitorului națiunii germane ține de distrugerea marxismului”, ridică confruntarea din cafenele la rangul de filozofie a profetului politic. Auditorii captivați din cafenele și berării au fost, în general, cele mai

apropiate persoane de Hitler în lunile petrecute la München, ele

Exaltare și amărăciune

77

reprezentând, se pare, un fel de supapă pentru prejudecățile și senti¬ mentele acumulate de el. Deși a descris perioada müncheneză ca pe o altă vreme de pregătire pentru ceea ce avea să-i rezerve până la urmă soarta,

pentru el a fost în realitate o perioadă neproductivă, de singurătate, inutilă. Era îndrăgostit de München; acesta însă nu era îndrăgostit de el. Iar în ceea ce privește viitorul său, nu știa încotro se îndreaptă mai bine decât știa în anii petrecuți în Pensiunea Bărbaților din Viena. A fost cât pe-aci să ajungă într-o închisoare austriacă. încă din august 1913, poliția din Linz începuse să-l caute pe Hitler din cauză că nu se prezentase pentru a fi luat în evidența armatei. Sustragerea de la efec¬ tuarea serviciului militar se pedepsea cu o amendă consistentă. Iar păr㬠sirea Austriei în acest scop era considerată dezertare și atrăgea pedeapsa cu închisoarea. Cu ajutorul rudelor sale din Linz, al poliției vieneze și al locatarilor Pensiunii Bărbaților din Meldemannstraße, autoritățile au

ajuns în cele din urmă la München, unde poliția locală a reușit să-i informeze pe omologii din Linz că Hitler fusese înregistrat din 26 mai 1913 ca locuind la familia Popp, pe Schleißheimerstraße, numărul 34. Hitler a fost șocat când un ofițer de la poliția criminală din München a venit la ușa doamnei Popp în după-amiaza zilei de duminică, 18 ianuarie 1914, cu o somație de a se prezenta peste două zile la Linz pentru a fi luat în evidența armatei, altfel fiind pasibil de amendă și închisoare. Ofițerul l-a arestat imediat înainte de a-l preda autorităților austriece. Dintr-un motiv oarecare, poliția din München amânase timp de câteva zile remite¬ rea somației, lăsându-i astfel lui Hitler foarte puțin timp de a se conforma

cererii de a fi prezent în Linz marți. Acest fapt, la care s-au adăugat înfățișarea de om fără vlagă a lui Hitler, lipsa banilor, atitudinea umilă și

explicația oarecum patetică dată de acesta, i-a determinat pe cei de la consulatul austriac din München să privească cu oarecare înțelegere situația lui. Hitler a reușit să-i impresioneze pe funcționarii de la consulat, care l-au considerat un caz „demn de avut în vedere”, astfel că magistrații

din Linz i-au dat voie să se prezinte, așa cum ceruse, pe 5 februarie, nu la Linz, ci la Salzburg. N-a fost aplicată vreo amendă sau pedeapsa cu închisoarea, iar cheltuielile de călătorie au fost achitate de consulat. Iar când s-a prezentat la Salzburg, a fost găsit prea slab pentru a-și satisface stagiul militar. Hitler s-a întors la viața lui obișnuită de artist minor; nu pentru multă vreme însă. Norii de furtună se adunau deasupra Europei. Duminică, 28 iunie 1914, s-a anunțat vestea senzațională a asasinării, la Sarajevo, a moștenitorului tronului Austriei, arhiducele Franz Ferdinand, și a soției sale. Asemenea altor țări europene, Germania a fost cuprinsă de febra războiului. La începutul lui august, continentul era în război.

78

HITLER

II Pentru Hitler, războiul a fost un dar ceresc. Din momentul în care fusese respins la examenul de admitere la Academia de Artă în 1907, vegetase, resemnându-se cu ideea că nu va deveni un mare artist, iar acum nutrind nădejdea iluzorie că va ajunge într-un fel oarecare un arhitect notabil - deși nu avea un plan sau vreo speranță realistă de a-și împlini această ambiție. La șapte ani după acel eșec, „anonimul din Viena”, aflat acum la München, a rămas un retras, un nimeni, înfuriat fără rost pe o lume care-l respinsese. Nu avea încă nicio perspectivă din punct de vedere profesional, nu avea nicio calificare și nicio șansă de a dobândi vreuna, nu era în stare să stabilească relații apropiate și durabile de prietenie și nici nu avea vreo speranță să se împace cu sine însuși - sau cu o societate pe care o disprețuia din cauza propriului său eșec. Războiul i-a oferit soluția. La vârsta de douăzeci și cinci de ani, acesta i-a dat pentru prima oară în viață o cauză, o obligație, un sentiment de camaraderie, o disciplină de viață, un fel de slujbă regulată, o senzație de bine și - mai

mult decât atât - o senzație de apartenență. Regimentul a devenit c㬠minul lui. Când a fost rănit, în 1916, primele cuvinte adresate de el superiorului său au fost: „Nu-i așa de rău, Herr Oberleutnant, așa-i? Pot rămâne la dumneavoastră, la regiment.” Ulterior, perspectiva părăsirii regimentului este posibil să-i fi influențat dorința de a nu fi propus spre avansare. Iar la sfârșitul războiului, a avut motive practice întemeiate să rămână în armată cât mai mult cu putință: armata fusese „locul său de muncă” vreme de patru ani, iar alt serviciu la care să se-ntoarcă sau pe care să-l aibă în vedere pentru viitor nu avea. Războiul și urmările lui l-au creat pe Hitler. După Viena, a fost a doua perioadă care a contribuit în mod hotărâtor la modelarea personalității acestuia. La începutul lui august 1914, Hitler era unul dintre zecile de mii de münchenezi cuprinși de delir, entuziasmați în mod pătimaș de perspectiva războiului. în ceea ce-i privește pe ceilalți, exaltarea sa avea să se trans¬

forme ulterior într-o profundă amărăciune. în cazul lui Hitler, pendulul

emoțional pus în mișcare de izbucnirea războiului s-a balansat mai puternic decât în cazul celor mai mulți. „Stăpânit de un entuziasm furtunos”, a scris el, „am căzut în genunchi și am mulțumit Cerului din

preaplinul inimii mele pentru că mi-a dat șansa să trăiesc în aceste vremuri.” Nu ne îndoim că, în acel moment, cuvintele lui au fost sincere. După mai mulți ani, observând o fotografie făcută de Heinrich Hoffmann

(care avea să devină fotograful său personal) la marea demonstrație patriotică organizată în față la Feldherrnhalle, în Odeonsplatz din München, pe 2 august 1914, la o zi după ce Germania a declarat război Rusiei, Hitler a remarcat că se aflase în ziua respectivă în mijlocul mulțimii entuziasmate, transportat de fervoarea naționalistă, răgușit de atâta cântat

„Die Wacht am Rhein” și „Deutschland, Deutschland über alles”.

Exaltare și amărăciune

79

Hoffmann a început imediat să mărească imaginea, descoperind în mijlocul fotografiei fața tânărului Hitler, captivat și răpit de isteria războiului. Reproducerea ulterioară în tiraj de masă a fotografiei res¬ pective a contribuit la fondarea mitului Führer ului - și la creșterea substanțială a profiturilor lui Hoffmann. Fără îndoială că, sub efectul aceleiași exaltări care, în acele zile, a

determinat zeci de mii de tineri din München și din multe alte orașe europene să se grăbească să se înroleze, imediat după demonstrația de la Feldhermhalle, pe 3 august, potrivit propriei sale relatări, Hitler a înaintat o petiție personală regelui Ludwig al III-lea al Bavariei, cerând să lupte ca austriac în armata bavareză. Spre nețărmurita lui bucurie, continua el, răspunsul favorabil din partea consiliului de miniștri a venit chiar a doua zi. Cu toate că versiunea lui a fost preluată în majoritatea relatărilor, nu i se poate da prea multă crezare. în confuzia creată în acele zile, ar fi fost nevoie de o eficiență birocratică cu adevărat remarcabilă pentru ca soli¬ citarea lui Hitler să fi fost acceptată peste noapte. In orice caz, nu consiliul

de miniștri, ci numai ministerul de război era împuternicit să accepte străini (inclusiv austrieci) în calitate de voluntari. în realitate, Hitler a da¬ torat înrolarea sa în armata bavareză nu eficienței, ci neglijenței biro¬ cratice. Cercetările amănunțite efectuate de autoritățile bavareze în 1924 n-au reușit să stabilească în mod exact cum, în loc să fie trimis înapoi în Austria în august 1914, așa cum ar fi trebuit, el a ajuns să lupte în armata bavareză. S-a presupus că a făcut parte din valul de voluntari care, în pri¬ mele zile ale lui august, s-au grăbit spre cel mai apropiat loc de recrutare, ceea ce a dus, se adăuga în raport, la incompatibilități firești și încălcări ale prevederilor exprese ale legii. „După toate probabilitățile”, se arăta în ra¬ port, „nu s-a pus niciodată problema cetățeniei lui Hitler.” Astfel s-a ajuns la concluzia că el a intrat aproape sigur din greșeală în armata bavareză. Conform celor scrise de Hitler într-o scurtă schiță autobiografică în 1921, probabil că el s-a oferit voluntar pe 5 august 1914 pentru a lupta în Regimentul 1 Infanterie Bavarez. La fel ca mulți alții în acele zile domi¬ nate de haos, el a fost refuzat la început, nefiind nevoie imediată de el.

Pe 16 august, i s-a cerut să se prezinte la Centrul de Recrutare VI din München pentru a primi echipamentul de la Batalionul 2 Rezervă al Regimentului 2 Infanterie. Pe la începutul lui septembrie, a fost repar¬

tizat în nou-formatul Regiment 16 Infanterie de Rezervă Bavarez (cunoscut drept „Regimentul List”, după numele primului comandant al acestuia), format în mare parte din recruți fără experiență. După câteva săptămâni de instrucție sumară, erau gata de luptă. în primele ore ale zilei de 21 octombrie, trenul militar care-l transporta pe Hitler a pornit spre câmpurile de luptă ale Flandrei. Pe 29 octombrie, la șase zile de la sosirea în Lille, batalionul lui Hitler

a cunoscut botezul focului pe Drumul Menin din apropiere de Ypres.

80

HITLER

în scrisorile trimise de pe front lui Joseph Popp și unei cunoștințe din München, Ernst Hepp, Hitler povestea că, după patru zile de luptă, numărul combatanților din Regimentul List se redusese de la 3.600 la 611 oameni. Primele pierderi au fost, într-adevăr, uluitoare, reprezentând 70% din efectiv. Așa cum avea să scrie după aceea, idealismul său de început a dispărut la vederea miilor de morți și răniți, făcând loc ideii „că viața este o luptă neîncetată, îngrozitoare”. Din acel moment, moartea avea să fie un tovarăș nedespărțit. Aceasta a anihilat în el orice urmă de sensibilitate față de suferința omului. El n-a mai arătat milă și părere de rău nici măcar ca în zilele petrecute în azilul vienez. Lupta, supravie¬ țuirea, biruința - doar acestea contau.

Pe 3 noiembrie 1914 (cu efect de la 1 noiembrie), Hitler a fost .avansat caporal. A fost ultima sa avansare din timpul războiului, cu toate că ar fi fost de așteptat ca el să mai avanseze, cel puțin până la gradul de sergent (Unteroffizier). Ulterior, a fost de fapt propus spre avansare de

Max Amann, pe atunci plutonier, devenit mai târziu magnat al presei pus în slujba lui Hitler, iar statul-major al regimentului a luat în con¬ siderare avansarea lui la gradul de Unteroffizier. Fritz Wiedemann, aghiotantul comandantului de regiment care, în anii 1930, a devenit pentru o vreme unul dintre aghiotanții Führerului, a mărturisit după dispariția celui de-al Treilea Reich că superiorii lui Hitler se gândiseră că acesta nu avea calități de conducător. Atât Amann, cât și Wiedemann au arătat însă foarte limpede că Hitler a refuzat de fapt să fie propus spre avansare, probabil pentru a nu fi transferat după aceea de la statul-major al regimentului său. Hitler fusese repartizat pe 9 noiembrie la statul-major al regimentului ca ordonanță - unul dintre cei opt-zece curieri a căror sarcină era aceea de a duce ordine, pe jos sau, uneori, cu bicicleta, de la postul de comandă al regimentului pe front, la conducătorii de batalioane și companii, aflați la trei kilometri distanță. Este interesant faptul că, în Mein Kampf Hitler a omis să menționeze că a fost curier, de unde s-ar fi dedus că el a făcut de fapt războiul în tranșee. încercările de minimalizare a pericolelor la care

se expuneau curierii în exercitarea obligațiilor ce le reveneau și a

contribuției avute de Hitler în război, încercări făcute la începutul anilor 1930 de adversarii săi politici, care l-au acuzat de sustragere de la înde¬ plinirea obligațiilor și de lașitate, au fost însă deplasate. Când pe front era relativ liniște, lucru destul de obișnuit, de altfel, existau cu siguranță momente în care curierii trândăveau la cartierul general, unde condițiile erau cu mult mai bune decât în tranșee. Asemenea condiții existau la car¬ tierul general al regimentului de la Fournes en Weppes, lângă Fromelles,

în nordul Franței, unde Hitler a stat aproape jumătate din perioada petrecută pe front, încât el și-a găsit timp să picteze și să citească (dacă poate crede cineva) operele lui Schopenhauer pe care pretindea că le-a

Exaltare și amărăciune

81

cărat tot timpul cu el. Chiar și-așa, pericolele pe care le înfruntau curierii în timpul luptelor, în timp ce duceau mesaje pe front în linia întâi, erau cât se poate de reale. Pierderile din rândul curierilor erau destul de mari. Dacă se putea, erau trimiși doi curieri cu același mesaj pentru a avea siguranța că acesta va ajunge la destinație în caz că unul dintre ei se întâmpla să fie ucis. Trei dintre cei opt curieri de pe lângă statul-major al regimentului au fost uciși, iar un altul a fost rănit într-o confruntare cu trupele franceze petrecută pe 15 noiembrie. Lui Hitler însuși i-a surâs norocul două zile mai târziu - și n-avea să fie singura dată în viața lui ­ când, la câteva minute după plecarea sa, un obuz francez a explodat în

postul de comandă al regimentului, aflat într-o poziție avansată, ucigându-i sau rănindu-i pe marea majoritate a celor de acolo. Printre

cei grav răniți s-a aflat comandantul regimentului, Oberstleutnant Philipp Engelhardt, care fusese pe punctul de a-l propune pe Hitler spre a fi decorat cu Crucea de Fier pentru rolul jucat de el, împreună cu un

coleg, în apărarea vieții comandantului aflat sub bombardament cu câteva zile mai înainte. Pe 2 decembrie, lui Hitler i s-a înmânat până la urmă Crucea de Fier, Clasa a Il-a, el fiind unul dintre cei patru curieri din totalul de șaizeci de oameni din regimentul său care au primit această distincție. A fost, spunea el, „cea mai fericită zi-din viața mea”. După toate semnele, Hitler a fost un soldat cu inițiativă, nu doar unul pur și simplu conștiincios și supus, nelipsindu-i curajul. Superiorii lui îl apreciau foarte mult. Camarazii săi, mai ales cei din grupul curierilor, îl

respectau și, se pare, chiar îl plăceau foarte mult, deși uneori îi putea enerva și nedumeri pur și simplu. Faptul că nu avea simțul umorului a făcut din el o țintă ușoară pentru glumele picante. „Ce-ar fi să căutăm o Mamsell*?”, sugeră într-o zi un telefonist. „Aș muri de rușine să umblu după amor cu o franțuzoaică”, se amestecă în vorbă Hitler, făcându-i pe ceilalți să izbucnească în râs. „Ia, uite, călugărul”, spuse unul. Replica lui Hitler a fost următoarea: „Nu v-a mai rămas niciun pic de simț al onoarei?”

Deși atitudinea lui ciudată îl distingea de restul grupului, relațiile lui Hitler cu cei din apropierea sa erau în general bune. Majoritatea lor au devenit mai târziu membri ai NSDAP, iar când îi aminteau lui Hitler, ajuns cancelar al Reichului, despre vremea când fuseseră camarazi de arme, ceea ce se întâmpla de obicei, el se asigura că aceștia primeau în dar bani și posturi de funcționari mărunți. Cu toate că se înțelegeau bine cu

el, aceștia credeau că „Adi”, cum îi ziceau, era deosebit de ciudat. îl numeau „artistul” și erau surprinși de faptul că nu primise nicio scrisoare și niciun pachet (nici chiar de Crăciun) după mijlocul lui 1915, nu vorbea

niciodată despre familie sau prieteni, nu fuma, nu bea, nu-l interesau ’ Domnișoară (în germană în original). (N.tr.)

82

HITLER

vizitele la bordeluri și obișnuia să stea ore întregi într-un colț al ad㬠postului, meditând sau citind. Fotografiile făcute în cursul războiului ni-1 înfățișează slab, cu fața suptă, dominată de o mustață groasă, neagră și stufoasă. De obicei, stătea la marginea grupului, fără a afișa vreo expresie,

în timp ce alții zâmbeau. Unul dintre camarazii săi cei mai apropiați, Balthasar Brandmayer, un zidar din Bruckmühl, o localitate din districtul Bad Aibling, situat în Bavaria Superioară, și-a prezentat mai târziu primele impresii pe care și le-a făcut despre Hitler la sfârșitul lui mai 1915: aproape scheletic la înfățișare, ochi negri afundați într-o față de o paloare bolnăvicioasă, mustață neîngrijită, stând într-un colț cufundat în

cititul unui ziar, sorbind din când în când ceai, luând rareori parte la glumele celor din grup. Părea o ciudățenie, dând din cap dezaprobator la remarcile prostești, neserioase, și neparticipând nici măcar la obișnuitele tânguiri, încăierări și bătăi de joc ale soldaților. „Ai iubit vreodată o fată?”, l-a întrebat Brandmayer pe Hitler. „Uite ce, Brandmoiri”, venea răspun¬ sul direct, „n-am avut niciodată timp pentru așa ceva și nici nu voi avea vreodată.” Singurul sentiment real de afecțiune pare să-l fi avut pentru câinele său, Foxl, un terier alb care venise dinspre liniile inamice. Hitler l-a învățat niște figuri, încântându-l cât de mult era atașat acesta de el și ce bucuros era când îl vedea întorcându-se de la datorie. în ultima parte a războiului, a fost înnebunit când unitatea lui a trebuit să se miște, și nu l-a mai găsit pe Foxl. „Porcul care mi l-a luat nu știe ce mi-a făcut”, avea să spună după mulți ani. A fost afectat de aceasta mai mult decât fusese afectat de vederea miilor de oameni măcelăriți în preajma lui. în ceea ce privește războiul în sine, Hitler era de-a dreptul fanatic. Urmărirea implacabilă a intereselor germane nu putea îngădui amestecul

niciunui fel de sentiment umanitar. El a dezaprobat cu tărie gesturile spontane de prietenie săvârșite la Crăciunul din 1914, când soldații germani și cei britanici s-au întâlnit pe teren neutru, dând mâna unii cu alții și cântând împreună colinde. „Nici n-ar trebui să fie vorba despre așa ceva în timpul războiului”, protestă el. Camarazii săi știau că puteau

să-l provoace întotdeauna pe Hitler cu afirmații defetiste, reale sau forțate. Nu trebuia decât să spună că războiul va fi pierdut, și Hitler își ieșea din fire. „Pentru noi, războiul nu poate fi pierdut” erau, invariabil, ultimele lui cuvinte. Lunga scrisoare trimisă pe 5 februarie 1915 cunoș¬ tinței sale din München, asesorul Ernst Hepp, se încheia cu o expunere

a părerii sale despre război, sugestivă pentru prejudecățile care-1 frământau din perioada petrecută la Viena: Fiecare dintre noi are o singură dorință, să poată ajunge repede la soco¬ teala finală cu banda adversă, la confruntare, cu orice preț, și ca aceia dintre noi care vor avea norocul să-și revadă patria s-o afle mai pură, curățată de influența străină (Fremdländerei), ca, prin sacrificiul și suferința zilnică a

Exaltare și amărăciune

83

atâtor sute de mii de germani, prin sângele vărsat aici zi de zi împotriva dușmanilor internaționali, nu numai dușmanii din afară ai Germaniei să fie zdrobiți, ci și internaționalismul nostru dinăuntru să fie nimicit. Aceasta ar însemna pentru mine mai mult decât toate câștigurile teritoriale.

Așa vedea el uriașul măcel; nu din punctul de vedere al suferinței oamenilor, ci ca pe un lucru util pentru crearea unei Germanii mai bune,

purificate din punct de vedere rasial. Hitler a nutrit în mod evident asemenea sentimente adânc înrădăcinate în sufletul său pe tot parcursul războiului. însă această explozie de entuziasm politic, atașată unei lungi descrieri a evenimentelor militare și a condițiilor din timpul războiului, era ceva neobișnuit. Se pare că el a vorbit puțin cu tovarășii săi despre politică. Faptul că aceștia îl considerau ciudat este posibil să-l fi împie¬ dicat să-și exprime părerile bine conturate. Se pare de asemenea că abia ar fi făcut referire la evrei. Câțiva foști camarazi au afirmat după 1945 că Hitler a făcut, în cel mai bun caz, câteva comentarii nechibzuite, dar banale cu privire la evrei în anii aceia, fără ca ei să aibă nici cea mai mică idee la vremea respectivă despre dușmănia nețărmurită care a devenit atât de evidentă după 1918. Balthasar Brandmayer și-a amintit pe de altă

parte în memoriile sale, publicate pentru prima oară în 1932, că, în timpul războiului, „nu-l înțelegeam de multe ori pe Adolf Hitler când îi

numea pe evrei sforarii din spatele tuturor nenorocirilor”. Potrivit lui Brandmayer, în ultimii ani de război, Hitler a devenit mai implicat din punct de vedere politic, nefăcând un secret din sentimentele sale față de cei pe care-i considera instigatorii social-democrați ai agitației tot mai mari din Germania. Aceste comentarii, asemenea tuturor informațiilor care postdatează momentul în care Hitler a început să capete importanță și care, ca în cazul de față, glorifică preștiința viitorului lider, trebuie tratate cu precauție. Este însă greu să le desconsideri pur și simplu. Pare într-adevăr foarte probabil, așa cum se afirmă în Mein Kampf, ca ideile

politice preconcepute ale lui Hitler să se fi cizelat în ultima parte a războiului, în timpul primei permisii din 1916, când a plecat în Germania, și după aceea.

între martie 1915 și septembrie 1916, Regimentul List a luptat în tranșeele de lângă Fromelles, apărând o porțiune de doi kilometri din frontul rămas nemișcat. în mai 1915 și iulie 1916 s-au dat lupte grele cu trupele britanice, dar, într-un an și jumătate, frontul abia dacă s-a mișcat câțiva metri. Pe 27 septembrie 1916, la două luni de la luptele grele purtate în a doua bătălie de la Fromelles, când un atac al britanicilor a fost stăvilit cu multă greutate, regimentul s-a mutat la sud, iar pe 2 octombrie a fost aruncat în luptă pe Somme. După câteva zile, Hitler a fost rănit în femurul stâng în clipa în care un obuz a explodat în adăpostul curierilor,

omorându-i și rănindu-i pe câțiva dintre aceștia. După ce a fost tratat

84

HITLER

într-un spital de campanie, a petrecut aproape două luni, de pe 9 octom¬ brie până pe 1 decembrie 1916, în spitalul Crucii Roșii de la Beelitz, lângă Berlin. Nu fusese în Germania de doi ani. Și-a dat repede seama cât de schimbată era starea de spirit față de cea din zilele pline de înflăcărare ale lui august 1914. A fost consternat să audă în spital oameni care se mân¬ dreau cu faptul că s-au prefăcut a fi bolnavi ori că au reușit să-și provoace răni minore pentru a fi siguri că vor scăpa de front. A întâlnit cam același moral scăzut și cam aceeași nemulțumire generală la Berlin, în perioada de recuperare. Fiind pentru prima oară în acel oraș, i s-a permis să facă o vizită la Nationalgalerie. Münchenul l-a șocat însă cel mai mult. Abia a recunoscut orașul: „Furie, nemulțumire, înjurături peste tot!” Moralul era la pământ; oamenii erau descurajați; condițiile erau mizerabile; și, așa

cum se obișnuia în Bavaria, vina a fost dată pe prusaci. Chiar Hitler, potrivit propriei relatări întocmite după aproape opt ani, a văzut în toate acestea numai opera evreilor. A mai fost impresionat, după cum însuși a spus, de numărul mare al funcționarilor evrei - „aproape toți funcționarii

erau evrei, și aproape toți evreii erau funcționari” - comparativ cu numărul mic al evreilor aflați pe front. (De fapt, aceasta era o calomnie abjectă: nu exista nicio diferență între proporția evreilor și a nonevreilor din armata germană și ponderea acestora în totalul populației, iar mulți evrei au servit în armată cu merite deosebite - unii chiar în Regimentul List.) Nu există niciun motiv să presupunem, cum a fost cazul uneori, că această relatare cu privire la sentimentele sale antievreiești din 1916 a fost o proiectare retrospectivă a unor sentimente care, în realitate, au existat numai din 1918-1919. Deși, așa cum am observat, Hitler nu s-a distins, în memoriile unora dintre foștii săi tovarăși de arme, prin antise¬ mitismul său, doi dintre ei au făcut totuși referire la comentariile sale negative la adresa evreilor. Iar Hitler va fi dat glas unor sentimente care aveau să se manifeste din ce în ce mai mult pe străzile Münchenului pe măsură ce prejudecata față de evrei s-a generalizat, radicalizându-se în a doua parte a războiului. Hitler voia să se-ntoarcă pe front cât mai repede cu putință și, în

primul rând, să se alăture camarazilor din vechiul regiment. Până la urmă, s-a întors acolo pe 5 martie 1917, regimentul aflându-se pe o poziție nouă, la câțiva kilometri spre nord de Vimy. în vară, acesta a revenit pe poziția de lângă Ypres, unde luptase cu aproape trei ani în urmă, pentru a contracara marea ofensivă lansată în Flandra de britanici la mijlocul lui iulie 1917. Decimat în urma luptelor grele, regimentul a fost înlocuit la începutul lui august și transportat în Alsacia. La sfârșitul lui septembrie, Hitler și-a luat pentru prima oară obișnuita permisie. Cum n-avea nicio tragere de inimă să se-ntoarcă la München, care-l descura¬ jase foarte mult, s-a dus la Berlin, unde a stat la părinții unuia dintre camarazii săi. Cărțile poștale trimise prietenilor din regiment vorbesc

Exaltare și amărăciune

85

despre cât de mult s-a bucurat el de cele optsprezece zile de permisie și cât de încântat a fost de Berlin și muzeele sale. La mijlocul lui octombrie, s-a întors la regiment, care tocmai se mutase din Alsacia în Champagne. Luptele crâncene din aprilie 1918 au produs pierderi uriașe, iar în ulti¬ mele două săptămâni ale lui iulie, regimentul a participat la a doua bătălie de pe Mama. A fost ultima mare ofensivă germană din timpul războiului.

La începutul lui august, când frontul s-a prăbușit în urma unei tenace contraofensive a Aliaților, pierderile suferite de germani în ultimele patru luni de crâncene confruntări se ridicau la circa 800.000 de oameni. Eșecul ofensivei a marcat momentul în care, cu rezervele epuizate și cu moralul

în cădere liberă, conducerea militară a Germaniei a fost obligată să recunoască faptul că războiul era pierdut. Pe 4 august 1918, Hitler a primit Crucea de Fier, Clasa I - lucm rar pentru un caporal - de la comandantul regimentului, maiorul von Tubeuf. Printr-o ironie a sorții, el a trebuit să mulțumească pentm propunere unui ofițer evreu, locotenentului Hugo Gutmann. Mai târziu, în toate manualele școlare avea să se povestească cum Führerul a primit EK I pentru că a capturat singur cincisprezece soldați francezi. Adevărul, ca de obicei, era ceva mai prozaic. în conformitate cu dovezile existente, inclusiv recoman¬ darea adjunctului comandantului Regimentului List, Freiherr von Godin, din 31 iulie 1918, distincția a fost acordată - la fel ca unui alt curier - pentru

curajul arătat în transmiterea unei depeșe importante, după întreruperea comunicațiilor telefonice, de la centrul de comandă pe front, sub bombar¬ damentul intens al inamicului. Potrivit celor spuse de el ulterior, Gutmann le promisese ambilor curieri EK I dacă reușeau să ducă mesajul. Cum însă acțiunea lor a fost una curajoasă desigur, dar nu extraordinară, abia după

câteva săptămâni de prelucrare a comandantului diviziei s-a obținut permisiunea de a li se acorda respectiva decorație. La mijlocul lui august 1918, Regimentul List a fost mutat la Cambrai pentru a ajuta la contracararea ofensivei britanicilor de lângă Bapaume,

iar după o lună s-a întors iarăși în luptă în vecinătatea localităților Wytschaete și Messines, unde Hitler primise EK II cu aproape patru ani în urmă. De această dată, Hitler a stat departe de câmpul de luptă. La sfârșitul lui august, fusese trimis pentru o săptămână la Nürnberg să se instruiască în domeniul comunicațiilor telefonice, iar pe 10 septembrie și-a început a doua permisie de optsprezece zile, tot la Berlin. Imediat după întoarcere, la sfârșitul lui septembrie, unitatea lui a fost pusă în dificultate de asalturile date de britanici lângă Comines. Gazele de luptă erau folosite acum pe scară largă în acțiunile ofensive, iar mijloacele de

apărare împotriva lor erau puține și primitive. Asemenea altora, și Regimentul List a avut mult de suferit. In noaptea de 13-14 octombrie, Hitler însuși a căzut victimă atacurilor cu iperită lansate pe înălțimile situate la sud de Wervick, pe frontul sudic de lângă Ypres. El și câțiva

86

HITLER

camarazi care se retrăgeau din adăpost în cursul unui atac cu gaze au fost parțial orbiți și au ajuns într-un loc sigur doar ținându-se unul de altul

după un camarad care fusese afectat ceva mai puțin. După primele îngrijiri primite în Flandra, Hitler a fost transportat pe 21 octombrie 1918 la spitalul militar din Pasewalk, lângă Stettin, în Pomerania. Pentru el, războiul se încheiase. Și, cu toate că Hitler nu prea știa asta, înaltul Comandament al Armatei făcea deja demersuri pentru a scăpa de vina declanșării unui război pe care a recunoscut că l-a pierdut și a ajunge la o pace care avea să fie negociată curând. La Pasewalk, unde își revenea

în urma orbirii temporare, avea să afle Hitler tulburătoarea veste a înfrângerii și declanșării revoluției - pe care le-a numit „cea mai mare viclenie a secolului”.

III Bineînțeles că, în realitate, n-a existat nicio șmecherie, nicio înjun¬ ghiere pe la spate. A fost pur și simplu invenția dreptei, o legendă pe care

naziștii au folosit-o ca o componentă centrală a arsenalului lor propa¬ gandistic. Agitația din țară a fost urmarea, nu cauza eșecului militar. Germania fusese înfrântă din punct de vedere militar și era aproape de capătul puterilor - deși poporul nu fusese pregătit în niciun fel pentru capitulare. De fapt, la sfârșitul lui octombrie 1918, înaltul Comandament făcea în continuare propagandă triumfalistă. în acel moment, armata era istovită, iar în ultimele patru luni suferise pierderi mai grele decât în oricare altă fază a războiului. Numărul dezertărilor și al „sustragerilor” ­ al eschivărilor deliberate de la îndeplinirea datoriei (estimat la aproape un

milion în ultimele luni ale războiului) - a crescut spectaculos. în țară, starea de spirit era una de revoltă tot mai accentuată - oamenii erau în¬ verșunați, furioși și tot mai răzvrătiți. Revoluția n-a fost creația simpa¬ tizanților bolșevici și a scandalagiilor lipsiți de patriotism, ci s-a născut din deziluzia profundă și din agitația tot mai mare care se instalaseră încă din 1915, iar din 1916 se transformaseră în ceea ce avea să devină până la urmă un torent de nemulțumire. Societatea care se pare că intrase în război unită, mânată de patriotism a ajuns total dezbinată la sfârșitul lui - și traumatizată de această experiență.

în toiul dezbinării sociale au fost atacate cu predilecție anumite aspecte. Existența profitorilor - temă pe care Hitler a reușit s-o exploateze

atât de bine în berăriile müncheneze în 1920 - îi nemulțumea profund pe oameni. Strâns legat de aceasta era resentimentul profund față de cei care întrețineau piața neagră. Birocrația meschină, cu intervenția ei necontenită și tot mai frecventă în toate sferele vieții cotidiene, a fost o altă țintă a atacurilor. însă furia oamenilor nu s-a limitat la amestecul și incompetența funcționarilor mărunți. Aceștia nu reprezentau decât

87

Exaltare și amărăciune

fațada unui stat a cărui autoritate se prăbușea vizibil, a unui stat aflat într-o stare fatală de confuzie și dezintegrare. în căutarea țapilor ispășitori, evreii mai ales au devenit din ce în ce mai mult obiectul principal al dușmăniei și agresiunii tot mai intense manifestate începând cu jumătatea războiului. Aceste sentimeilte fuseseră exprimate și înainte. Noi erau amploarea cu care se propaga acum antise¬

mitismul radical și măsura în care acesta găsea în mod evident teren propice. Heinrich Claß, liderul pangermanilor naționaliști radicali, afirma în octombrie 1917 că antisemitismul atinsese „deja proporții uriașe” și că

„acum începea pentru evrei lupta pentru supraviețuire”. Evenimentele petrecute în Rusia în 1917 au agitat și mai mult cazanul în fierbere al dușmăniei, adăugând ingredientul vital - ce avea să devină după aceea ideea fundamentală a agitației antisemite - al înfățișării evreilor în calitate de conducători ai unor organizații internaționale secrete care-și propu¬

neau să declanșeze o revoluție mondială. în momentul în care a fost limpede faptul că războiul a fost pierdut, isteria antisemită, stimulată de pangermani, a atins punctul culminant. Claß a folosit cunoscutele cuvinte ale lui Heinrich von Kleist, rostite în 1913 la adresa francezilor, atunci când, în septembrie 1918, pangermanii au creat un „Comitet Evreiesc” cu

scopul de a „exploata situația pentru a chema la acțiune împotriva iudaismului și a-i folosi pe evrei ca vinovați pentru toate nedreptățile”: „Omorâți-i; tribunalul lumii n-o să vă ceară socoteală!”

IV Atmosfera de dezbinare și de prăbușire a moralului, climatul de radi¬ calizare politică și ideologică din ultimii doi ani nu puteau să nu producă cea mai profundă impresie asupra lui Hitler, care se bucurase foarte mult de izbucnirea războiului, susținuse cu mult fanatism obiectivele germanilor și condamnase de la bun început cu foarte multă vehemență orice opinie defetistă. Era dezgustat de multe dintre atitudinile întâlnite de el pe front. Așa cum am văzut însă, în cele trei perioade, însumând în total peste trei luni, petrecute de el în Germania fie în permisie, fie refacându-se în urma rănilor suferite în ultimii doi ani de război, a ajuns să fie nemulțumit de modul în care se desfășura războiul, ceea ce pentru el a fost un sentiment nou și profund înfricoșător. Fusese șocat de atmosfera de la Berlin și, într-o măsură și mai mare, de cea de la München din 1916. Pe măsură ce războiul se prelungea, a devenit tot mai iritat de zvonurile privind izbucnirea unei revoluții, fiind entuziasmat de știrile privitoare la declanșarea unei greve în sectorul producției de muniție în favoarea obținerii rapide a păcii fără anexarea unor teritorii, știri care se răspândiseră cu repeziciune la sfârșitul lui ianuarie 1918 dinspre Berlin spre celelalte mari orașe industriale (efectul real asupra rezervelor de muniție fiind însă minim).

88

HITLER

Ultimii doi ani ai războiului, cuprinși între convalescența petrecută la Beelitz în octombrie 1916 și spitalizarea sa la Pasewalk în octombrie 1918,

pot fi considerați probabil un moment esențial de tranzit în evoluția ideologică a lui Hitler. Prejudecățile și fobiile căpătate în anii petrecuți la

Viena se manifestau acum într-un mod foarte evident în furia sa înverșunată determinată de prăbușirea efortului de război - cea dintâi cauză din viața sa căreia i se dedicase cu totul, suma tuturor lucrurilor în care crezuse. Totuși ele nu fuseseră structurate încă pe deplin sub forma elementelor componente ale unei ideologii politice. Aceasta se va realiza abia în timpul „instruirii politice” a lui Hitler în cadrul Reichswehrului, în cursul anului 1919. Rolul jucat de perioada petrecută în spitalul din Pasewalk în formarea

ideologiei lui Hitler, influența pe care aceasta a avut-o în formarea viitorului lider de partid și a viitorului dictator au fost extrem de disputate și, în realitate, sunt greu de apreciat. în relatarea lui Hitler, ea ocupă un loc esențial. Revenindu-și din starea de orbire temporară, dar incapabil să citească ziarele, după cum însuși scrie, Hitler a auzit zvonuri cu privire la declanșarea iminentă a unei revoluții, însă nu și-a dat bine seama despre ce

anume era vorba. Sosirea unor marinari insurgenți a fost primul semn palpabil al unei agitații serioase, însă Hitler și ceilalți pacienți din Bavaria credeau că această mișcare va fi zdrobită în câteva zile. Curând a devenit însă evident faptul că avusese loc o revoluție generală - aceasta fiind „cea

mai teribilă certitudine din viața mea”. Pe 10 noiembrie, un pastor s-a adresat pacienților cu multă tristețe, spunându-le despre sfârșitul mo¬ narhiei și anunțându-i că Germania era acum republică, spunându-le că războiul a fost pierdut și că germanii trebuiau să stea la mila învingătorilor. Referitor la aceasta, Hitler a scris mai târziu:

N-am mai putut răbda. N-am mai putut sta locului nici măcar un minut.

Totul s-a întunecat iarăși în fața ochilor mei; m-am întors în salon clătinându-mă și bâjbâind, m-am aruncat pe pat și mi-am îngropat în pătură și-n pernă capul care-mi ardea. Nu mai plânsesem din ziua în care stătusem la mormântul mamei... Dar acum nu m-am mai putut abține...

Așadar totul fusese în zadar... Oare toate acestea s-au întâmplat doar pentru ca o bandă de criminali ordinari să poată pune mâna pe patrie?... Cu cât încercam să mă lămuresc mai mult cu privire la monstruosul eve¬ niment din acel ceas, cu atât eram mai plin de indignare și rușine. Ce însemna oare toată durerea din ochii mei în comparație cu această nenorocire? Au urmat zile îngrozitoare și nopți și mai rele - am știut că totul era pierdut... în aceste nopți, a crescut în mine ura, ura față de cei răspunzători de această faptă. în zilele care au urmat, am știut care-mi va fi soarta. Nu m-am putut abține să nu râd gândindu-mă la propriul meu viitor, care, doar cu puțin timp înainte, îmi dăduse o așa amarnică bătaie de cap...

Exaltare și amărăciune

89

Potrivit propriei relatări, el a tras concluzia că: „cu evreii, nu se poate face pact; nu se poate tranșa decât ferm: ori, ori”. Iar el a luat hotărârea care avea să-i schimbe viața: „în ceea ce mă privește, am hotărât să intru în politică.” Hitler s-a referit la cele întâmplate la Pasewalk în câteva ocazii petre¬ cute la începutul anilor 1920, uneori chiar cu înflorituri. Unii au fost tentați să vadă în relatările colorate ale lui Hitler rodul unei halucinații care constituie secretul obsesiilor sale ideologice, al „misiunii” sale de salvare a Germaniei și al armoniei existente între el și poporul german, el însuși traumatizat de înfrângere și umilința națională suferită. Analiza probabilităților pare să indice existența unui proces mai puțin dramatic de dezvoltare ideologică și formare a conștiinței politice. Hitler a fost, fără doar și poate, mai mult decât revoltat de veștile privind izbucnirea revoluției. El a considerat-o un act absolut și impar­ donabil de trădare a tuturor lucrurilor în care el credea și, cuprins de durere, neliniște și amărăciune, a început să-i caute pe vinovații care să-i explice cum de se prăbușise lumea sa. Nu trebuie să ne îndoim că, pentru Hitler, aceste câteva zile extrem de neliniștitoare au echivalat cu o veri¬ tabilă experiență traumatizantă. începând cu anul următor, întreaga sa activitate politică a fost determinată de trauma din 1918, fiind îndreptată spre anihilarea înfrângerii și revoluției care trădaseră toate lucrurile în care el crezuse și spre eliminarea celor responsabili. Dacă însă ideea avansată de noi, potrivit căreia Hitler a dobândit la Viena prejudecățile sale adânc înrădăcinate, inclusiv antisemitismul, după care le-a revitalizat în ultimii doi ani de război, chiar dacă fără a le transpune într-o ideologie compozită, are o oarecare temeinicie, atunci nu trebuie să mistificăm experiența trăită la Pasewalk văzând în ea o convertire bruscă, dramatică la un antisemitism paranoic. Dimpotrivă, episodul Pasewalk ar putea fi considerat clipa în care, zăcând îndurerat și căutând o explicație pentru prăbușirea propriei lumii, Hitler a început să găsească el însuși o justificare. Devastat de evenimentele care se desfă¬

șurau la München, Berlin și în alte orașe, el trebuie să fi văzut în ele confirmarea incontestabilă a părerilor pe care și le formase încă din anii petrecuți la Viena despre evrei și social-democrați, despre marxism și internaționalism, despre pacifism și democrație. Chiar și-așa, nu era decât

începutul procesului de justificare. Până la producerea fuziunii depline între antisemitismul și antimarxismul său mai era. Nu există dovezi autentice că, până în acest moment inclusiv, Hitler ar fi spus ceva despre bolșevism și nici că ar fi făcut asta înainte de 1920, chiar în primele sale discursuri publice de la München. Legătura bolșevismului cu personajele detestate de el, încorporarea acestuia în propria „concepție despre lume”, în care avea să ocupe un loc central, s-au făcut abia în perioada petrecută

90

HITLER

în Reichswehr, în vara Iui 1919. Iar și mai târziu s-a născut preocuparea față de „spațiul vital” - aceasta devenind o temă dominantă abia în pe¬ rioada în care a scris Mein Kampf, între 1924 și 1926. Pase walk a fost un pas esențial pe calea justificării prejudecăților lui Hitler. După toate

probabilitățile însă, și mai importantă a fost perioada petrecută în Reichswehr în 1919. Ultimul aspect neverosimil legat de povestea episodului de la Pasewalk este acela că Hitler a luat atunci și acolo decizia de a intra în politică. El

n-a spus în niciunul dintre discursurile rostite înaintea puciului din noiembrie 1923 nimic despre faptul că a hotărât să se apuce de politică în

toamna lui 1918. De fapt, la Pasewalk, Hitler n-a fost în măsură să „ia hotărârea” de a intra în politică - sau orice altă hotărâre. Sfârșitul războ¬ iului a însemnat, la fel ca pentru majoritatea soldaților, demobilizarea sa.

Armata fusese căminul său vreme de patru ani. Acum, încă o dată, viitorul său era nesigur. Când, pe 19 noiembrie 1918, a plecat de la Pasewalk spre a se întoarce,

prin Berlin, la München, avea în contul său de la München economii care însumau abia 15 mărci și 30 de pfenigi. Nu-l aștepta nicio carieră. In plus, n-a făcut niciun efort pentru a intra în politică. De fapt, este destul de greu să ne dăm seama cum ar fi putut face acest lucru. Nu avea nici rude, nici „relații” care să-l susțină cât de cât într-un partid politic. O „hotărâre” de a intra în politică, dacă aceasta ar fi fost luată de Hitler la Pasewalk, ar fi fost lipsită de sens. Numai rămânerea în rândurile arma¬ tei avea să-i ofere șansa de a evita ziua fatidică în care trebuia să accepte

încă o dată faptul că, după patru ani agitați, nu era mai aproape de împlinirea visului său de a deveni arhitect decât fusese în 1914 și că, oricum, nu avea nicio perspectivă. Viitorul arăta sumbru. O întoarcere la existența solitară a artistului mărunt din perioada antebelică nu prezenta niciun interes. însă altceva nu-l prea atrăgea. Armata i-a dat o șansă. El a reușit șă se eschiveze de la demobilizare mai mult decât aproape toți foștii săi camarazi și să primească mai departe soldă până pe 31 martie 1920.

Ideologia sa a căpătat în cele din urmă formă în 1919, în cadrul armatei. în primul rând, în circumstanțele extraordinare din 1919, armata l-a transformat pe Hitler într-un propagandist - cel mai talentat demagog al vremii. Nu o alegere intenționată, ci exploatarea la maximum

a condițiilor în care s-a aflat i-a asigurat lui Hitler intrarea în politică. Oportunismul - dublat de o mare porție de noroc - a fost mai important decât voința proprie.

-4­ Agitatorul din berării I Pe 21 noiembrie 1918, la două zile de la părăsirea spitalului din Pasewalk, Hitler era din nou la München. Apropiindu-se de treizeci de ani, fără pregătire, fără o carieră și fără perspective, singurele lui planuri erau să rămână cât mai mult cu putință în armată, care fusese căminul său

și care-l întreținuse din 1914. La întoarcerea sa, Münchenul a fost aproape de nerecunoscut. Cazărmile în care s-a instalat erau conduse de comitete ale soldaților. Guvernul revoluționar bavarez, întruchipat de un Consiliu Național provizoriu, era controlat de social-democrați și de mai radicalii social-democrați independenți (USPD). Primul ministru, Kurt Eisner, un radical, era evreu. Revoluția din Bavaria o precedase pe cea din Reich. Ea a avut loc în circumstanțe și a luat forme ce aveau să-și pună puternic amprenta asupra lui Hitler și să concorde mai bine decât evenimentele de la Berlin cu ceea ce a devenit caricatura nazistă a revoluției din 1918. Ea a avut un caracter mai radical, conducerea aflându-se în mâinile independenților; a dege¬ nerat în cvasianarhie, apoi într-o încercare vremelnică de instaurare a unui sistem de tip sovietic, condus de comuniști; aceasta a dus, în schimb, la o perioadă de câteva zile - zile care au stigmatizat conștiința bava¬ rezilor mulți ani de atunci înainte - ce a echivalat cu iui minirăzboi civil și s-a sfârșit cu vărsări de sânge și acte de brutalitate; în plus, câțiva lideri revoluționari au fost, din întâmplare, evrei, unii din Europa de Est, cu simpatii și relații printre bolșevici. Mai mult, conducătorul revoluției bavareze, gazetarul evreu și socialistul radical Kurt Eisner, proeminent susținător al cauzei păcii în USPD de la separarea de social-democrațn

majoritari în 1917, împreună cu unii dintre colegii săi din USPD, încercase în mod indubitabil să agite muncitorimea în timpul „Grevei din Ianuarie” 1918 și fusese arestat pentru faptele sale. Aceasta avea să concorde de minune cu legenda „înjunghierii pe la spate” a dreptei. Guvernul provizoriu care s-a constituit curând sub conducerea lui Eisner a fost de la bun început o coaliție extrem de instabilă, alcătuită în esență din USPD, un partid radical, dar cu concepții în general idealiste, și „moderatul” SPD (care nici măcar nu voise o revoluție). în plus, el n-a avut nicio șansă să rezolve descurajatoarele probleme economico-sociale

92

HITLER

de care s-a lovit. Asasinarea lui Eisner la 21 februarie 1919 de către un tânăr aristocrat, fost ofițer, în acel moment student la Universitatea din München, pe nume Graf Anton von Arco-Valley, a dat la vremea res¬ pectivă semnalul deteriorării situației și al intrării într-o perioadă de haos și cvasianarhie. Membri ai USPD și anarhiști au proclamat în Bavaria „Republica Consiliilor”. Eșecul inițial al tentativelor de contrarevoluție a întărit pur și simplu hotărârea revoluționarilor înflăcărați, inaugurând

ultima fază a revoluției bavareze: preluarea întregii puteri de către comuniști în a doua, „adevărata” Räterepublik - o încercare de a intro¬ duce în Bavaria un sistem de tip sovietic. Aceasta a durat puțin mai mult de două săptămâni, dar s-a încheiat cu acte de violență, vărsări de sânge și grave acuzații reciproce, producând un efect sinistru asupra climatului politic din Bavaria. Impactul produs asupra conștiinței politice a bavarezilor de evenimen¬ tele petrecute între noiembrie 1918 și mai 1919, și mai ales de instaurarea Räterepublik a fost unul aproape incredibil. Ele au cunoscut forma cea mai moderată chiar la München, într-o perioadă caracterizată prin restrângerea libertății, crize alimentare severe, cenzura presei, grevă generală, confis¬ carea alimentelor, cărbunelui și articolelor de îmbrăcăminte, dezordine generală și haos. însă, fapt cu o semnificație și mai durabilă, ea a intrat în memoria populației ca o perioadă de „supremație a groazei”, impusă de elemente străine aflate în slujba regimului comunist sovietic. Imaginea

creată și intens întreținută de propaganda de dreapta pe tot cuprinsul Reichului, ca și în Bavaria, a fost cea a existenței unor forțe străine - bol¬

șevice și evreiești - care preluau controlul asupra statului, amenințau instituțiile, tradițiile, ordinea și proprietatea, întrețineau haosul și dezordinea, perpetuau acte înfricoșătoare de violență și produceau anarhie în beneficiul exclusiv al dușmanilor Germaniei. Adevărații profitori de pe

urma săptămânilor dezastruoase de existență a Räterepublik au fost reprezentanții dreptei radicale, cărora li s-a dat astfel ocazia să stârnească teama și ura față de bolșevism în rândurile țărănimii și claselor mijlocii

bavareze. Mai ales actele contrarevoluționare de violență extremă ajunseseră să fie acceptate ca o reacție legitimă la așa-zisa amenințare bol¬ șevică, devenind acum o caracteristică obișnuită a scenei politice.

Odată încheiat flirtul cu socialismul radical, Bavaria s-a transformat

în anii următori într-un bastion al dreptei conservatoare și într-un magnet al extremiștilor de dreapta de pe tot cuprinsul Germaniei. Acestea au fost condițiile care au contribuit la „apariția lui Adolf Hitler”. Istoria revoluției bavareze a fost aproape făcută special pentru pro¬ paganda nazistă. Nu atât legenda „înjunghierii pe la spate”, cât ideea unei conspirații evreiești internaționale a putut fi făcută să pară plauzibilă prin

prisma instaurării la München a Räterepublik. Deși, până în acest moment, extremismul de dreapta n-a avut rădăcini mai solide în Bavaria

93

Agitatorul din berării

decât în altă parte, noul climat i-a oferit posibilități deosebite și avantajul unei structuri sociale favorabile ei. Mulți dintre primii adepți ai lui Hitler au fost profund influențați de cele întâmplate în Bavaria în lunile agitate

de după revoluție. Pentru Hitler însuși, perioada revoluției și a Räterepublik din München a avut o semnificație cu totul deosebită.

II După întoarcerea la München, Hitler a fost repartizat în Compania 7 din Batalionul 1 Rezervă al Regimentului 2 Infanterie, unde, după câteva zile, s-a reîntâlnit cu câțiva camarazi din vremea războiului. După două săptămâni, el și unul dintre camarazi, Emst Schmidt, au făcut parte dintre cei cincisprezece oameni din companie (și cei 140 în total) puși să facă de

pază în lagărul de prizonieri de război de la Traunstein. Schmidt și-a amintit mai târziu că, probabil, Hitler a sugerat ca voluntarii sa-și spună numele în momentul în care erau chemați să fie incluși în grup. Hitler, remarca Schmidt, n-a avut multe de spus despre revoluție, „dar era destul de ușor să-ți dai seama cât de amărât era”. Potrivit afirmațiilor lui Schmidt, amândoi erau revoltați de noile condiții existente în cazărmile münche­ neze, administrate acum de consiliile soldaților, unde vechile norme de

autoritate, disciplină și moralitate erau la pământ. Dacă acesta a fost într-adevăr motivul pentru care s-au oferit voluntari, probabil că Hitler și

Schmidt n-au găsit o situație mai bună când au ajuns la Traunstein. Lagărul, făcut să găzduiască 1.000 de prizonieri, dar supraaglomerat la data respectivă, era condus tot de consiliile soldaților pe care se pare că Hitler

le detesta foarte mult. Disciplina nu era respectată, iar gărzile, potrivit unei surse, făceau parte dintre cele mai rele elemente din rândul soldaților care - asemenea lui Hitler - considerau armata „un mijloc de cultivare a unei existențe lipsite de griji pe seama statului”. Hitler și Schmidt n-au

avut lucruri grele de făcut la Traunstein, ocupându-se mai ales cu paza intrării. în total, au stat acolo aproape două luni, timp în care prizonierii de război, mai ales ruși, au fost transportați în altă parte. La începutul lui februarie, lagărul era complet eliberat și desființat. Probabil că la sfârșitul

lui ianuarie, după cum dădea de înțeles Schmidt, Hitler s-a întors la München. Apoi, pentru puțin mai mult de două săptămâni, începând cu 20 februarie, a primit ca sarcină să facă de pază la Hauptbahnhof, unde o unitate din compania sa răspundea de menținerea ordinii, mai ales în rândul numeroșilor soldați care veneau și plecau din München. într-un ordin de rutină emis de batalionul de demobilizare pe 3 aprilie 1919, Hitler este trecut ca reprezentant (Vertrauensmann) al companiei sale. De fapt, este foarte probabil ca el să fi deținut această funcție de la 15 februarie. Reprezentanții aveau datoria să coopereze cu departamentul de propagandă al guvernului socialist cu scopul de a transmite soldaților

94

HITLER

materiale „educative”. Prin urmare Hitler a primit primele însărcinări pe linie politică în slujba regimului revoluționar condus de SPD și USPD. Nu

prea este de mirare că, în Mein Kampf, el a trecut cu repeziciune peste cele trăite în Bavaria în traumatizanta perioadă revoluționară. în realitate, el ar fi trebuit să justifice faptul și mai jenant al impli¬ cării continue la cel mai înalt nivel al „dictaturii roșii” de la München. Pe 14 aprilie, în ziua de după proclamarea republicii comuniste, consiliile soldaților din München au aprobat desfășurarea de noi alegeri în cazul tuturor reprezentanților din cazarmă pentru a fi sigure de loialitatea garnizoanei din München față de noul regim. în urma alegerilor de a doua zi, Hitler a ajuns reprezentant adjunct al batalionului. Prin urmare el nu doar că n-a făcut nimic pentru a contribui la zdrobirea „Republicii Roșii” de la München, dar a și fost ales reprezentant al batalionului său în toată perioada existenței acesteia. Deja în anii 1920, apoi și în anii 1930, au existat zvonuri, niciodată contrazise pe deplin, conform cărora Hitler simpatizase la început, după revoluție, cu facțiunea majoritară a SPD. S-au semnalat chiar zvonuri ­ care n-au avut însă nicio bază reală - potrivit cărora Hitler vorbise despre înscrierea în SPD. în 1921, făcând o remarcă usturătoare în apărarea lui Hermann Esser, unul dintre primii săi susținători, împotriva atacurilor venite din interiorul partidului, Hitler a spus: „Fiecare a fost social­ democrat la un moment dat.” Sprijinul acordat de Hitler social-democraților majoritari în cursul revoluției este, în sine, mai probabil decât ar putea părea la prima vedere. Situația politică era extrem de confuză și de incertă. Un număr de tovarăși ciudați, inclusiv câțiva care, mai târziu, aveau să facă parte din anturajul lui Hitler, au fost inițial de partea stângii în timpul revoluției. Esser, care a devenit primul șef al secției de propagandă a NSDAP, fusese o vreme

gazetar la un ziar social-democrat. Sepp Dietrich, ajuns general în Waffen-SS și șef al SS-Leibstandarte, a fost ales președinte al Consiliului Soldaților în noiembrie 1918. Julius Schreck, mult timp șoferul lui Hitler, servise în „Armata Roșie” la sfârșitul lui aprilie 1919. Gottfried Feder, ale cărui păreri despre „sclavia dobânzii” au aprins atât de mult imaginația lui

Hitler în vara lui 1919, trimisese guvernului socialist condus de Kurt Eisner o declarație cu privire la poziția sa în luna noiembrie a anului anterior. Iar Balthasar Brandmayer, unul dintre cei mai apropiați cama¬ razi ai lui Hitler din timpul războiului și, ulterior, un fervent susținător al acestuia, și-a amintit cum, la început, a întâmpinat cu bucurie sfârșitul

monarhiilor, instaurarea unei republici și începutul unei noi ere. Incertitudinea ideologică, confuzia politică și oportunismul s-au combi¬ nat adeseori, dând naștere unor asocieri instabile și schimbătoare. Faptul că, în forul său interior, Hitler a avut, așa cum s-a insinuat, sim¬ patii social-democrate, formându-și propria Weltanschauung (concepție

Agitatorul din berării

95

despre lume) rasist-naționalistă doar după o schimbare ideologică radicală

produsă sub influența „școlarizării” primite în Reichswehr după prăbușirea Räterepublik este însă greu de crezut. Dacă Hitler s-a simțit obligat să încline, în afară, spre social-democrații majoritari în perioada

revoluționară, el n-a facut-o din convingere, ci din pur oportunism, pentru a evita cât mai mult cu putință demobilizarea din armată. Indiferent de oportunismul și pasivitatea sa, ostilitatea lui Hitler față de stânga revoluționară a fost observată probabil de cei aflați în jurul său în cazărmi în lunile de agitație crescândă prin care a trecut Münchenul. Dacă într-adevăr el și-a exprimat sprijinul față de social-democrați în dauna comuniștilor, așa cum s-a pretins mai târziu, acest lucru a fost con¬ siderat, se pare, o alegere între două rele sau chiar, potrivit părerii celor din unitatea lui Hitler care-l cunoșteau de mult pe acesta, o adaptare opor¬ tună care nu trăda nimic din adevăratele sale simpatii naționaliste, pan­ germane. De exemplu, Ernst Schmidt care, pe atunci, fusese lăsat la vatră, dar mai ținea legătura în mod regulat cu el, a vorbit mai târziu despre „aversiunea totală” a lui Hitler față de evenimentele petrecute la München. Cele nouăsprezece voturi date pentru „Hittler” pe 16 aprilie, când a fost ales al doilea reprezentant al companiei - câștigătorul, Johann Blüml, primind 39 de voturi - pe lângă Consiliul Batalionului, se poate să fi venit din partea celor care-l vedeau astfel. Faptul că au existat tensiuni în inte¬ riorul cazărmilor și între reprezentanții aleși ai soldaților s-ar putea deduce

din denunțul a doi colegi din Consiliul Batalionului făcut de Hitler la tribunalul din München care investiga faptele comise de soldații din regimentul său în perioada în care existase Räterepublik. Nu mai târziu de sfârșitul lui aprilie, Hitler ajunsese probabil să fie cunoscut de cei din jurul

său ca un om cu o atitudine realmente contrarevoluționară, ale cărui simpatii nu se puteau distinge de fapt de cele ale soldaților „albi” care se pregăteau să ia cu asalt orașul. înainte de toate, semnificativ este faptul că, după o săptămână de la sfârșitul regimului consiliilor, Hider a fost propus - nu se știe de cine - să focă parte dintr-un comitet format din trei persoane și însărcinat să verifice în ce măsură membrii Batalionului de Rezervă din Regimentul 2 Infanterie au jucat un rol activ în Räterepublik. Acest lucru

vine în sprijinul recunoașterii în cadrul batalionului său a ostilității lui Hitler față de guvernarea „roșie”. în orice caz, datorită noului său rol, Hitler

n-a mai putut fi lăsat la vatră, împreună cu restul garnizoanei din München, la sfârșitul lui mai 1919. Mai important este faptul că noua poziție l-a adus pentru prima oară în sfera politicii contrarevoluționare din cadrul Reichswehrului. Acest lucru, mai degrabă decât vreo traumă psiho¬

logică suferită la Pasewalk în momentul aflării veștilor cu privire la înfrângere sau vreo hotărâre dramatică de a salva Germania de „criminalii din noiembrie”, avea să-i deschidă calea, în lunile următoare, spre vârtejul politicii practicate de dreapta extremistă din München.

96

HITLER

III Pe 11 mai 1919, sub comanda generalului-maior von Mohi, a luat ființă Bayerische Reichswehr Gruppenkommando Nr. 4 (pe scurt „Gruko”), format din unitățile bavareze care fuseseră implicate în zdrobirea Räterepublik. în condițiile în care guvernul bavarez a rămas „exilat” la Bamberg până la sfârșitul lui august, München - cu centrul plin de baricade, sârmă ghimpată și puncte de control ale armatei - a fost pe tot parcursul primăverii și verii un oraș aflat efectiv sub administrare militară. înțelegând dubla îndatorire pe care o avea, cea a supravegherii atente a scenei politice și cea a combaterii prin mijloacele propagandei și îndoctrinării a atitudinilor „periculoase” predominante în armata provi¬ zorie, Gruko a preluat în mai 1919 controlul asupra „Departamentului Informațiilor” (Nachrichtenabteilung, Abt. Ib/P), care fusese creat la München imediat după înlăturarea Räterepublik. „Educarea” soldaților într-o manieră „corectă”, antibolșevică, naționalistă a fost repede consi¬ derată o prioritate, fiind instituite „cursuri de oratorie” menite să contri¬ buie la pregătirea unor „personalități adecvate din rândul soldaților” care să rămână o perioadă considerabilă în armată și să funcționeze ca agenți

de propagandă capabili să convingă și să invalideze ideile subversive.

Organizarea, începând cu prima parte a lunii iunie, a unei serii de „cursuri antibolșevice” a fost încredințată căpitanului Karl Mayr, care, cu puțin timp mai înainte, pe 30 mai, preluase comanda Departamentului Informațiilor. Mayr, unul dintre care au „moșit” așa-zisa „carieră” politică

a lui Hitler, ar fi putut pretinde cu siguranță faptul că a jucat un rol principal în lansarea acesteia. în 1919, influența lui Mayr în cadrul Reichswehrului din München a depășit-o pe cea specifică gradului său de căpitan, lui dându-i-se fonduri considerabile pentru a crea o echipă de agenți sau informatori, pentru a organiza seria de cursuri „educative” destinate însușirii de către ofițerii și oamenii aleși a concepției politico-ideologice „corecte” și pentru a fi¬ nanța partidele, publicațiile și organizațiile „patriotice”. Mayr l-a întâlnit pentru prima oară pe Hițler în mai 1919, după zdrobirea „Armatei Roșii”.

Este posibil ca participarea lui Hitler la investigațiile efectuate de batalionul său cu privire la acțiunile subversive comise în perioada de existență a Räterepublik să-i fi atras atenția lui Mayr. în plus, am văzut că Hitler fusese implicat deja în activitatea de propagandă desfășurată în

cazărmi ceva mai înainte, în cursul primăverii - dar în beneficiul guvernului socialist. El avea calitățile potrivite și potențialul ideal în vederea atingerii obiectivelor pe care și le propusese Mayr. Când l-a întâlnit pentru prima oară pe Hitler, avea să scrie Mayr mult mai târziu, „acesta arăta ca un câine vagabond obosit, aflat în căutarea unui stăpân”,

Agitatorul din berarii

97

„gata să-și lege destinul de oricine îi arăta bunăvoință.., Nu-l preocupau absolut deloc poporul german și soarta acestuia”. Numele „Hittier Adolf” apare pe una dintre primele liste cu nume ale

informatorilor (V-Leute sau V-Männer) întocmite de Departamentul Informațiilor Ib/P la sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie 1919. După câteva zile, a fost repartizat la unul dintre primele „cursuri de instruire” antibolșevică, susținut la Universitatea din München între 5 și 12 iunie

1919. Hitler avea să primească aici, pentru prima dată, un fel de „educație” politică dirijată. El însuși a recunoscut că aceasta a fost importantă pentru el; la fel și faptul că și-a dat seama pentru prima oară că putea să-i influențeze pe cei din jurul său. Aici a ascultat prelegerile unor personalități de prim rang din München, alese cu atenție de Mayr,

în parte prin intermediul unor cunoștințe personale, despre „Istoria Germaniei de la Reformă”, „Istoria politică a războiului”, „Socialismul în teorie și practică”, „Situația noastră economică și condițiile de pace” și „Legătura dintre politica internă și cea externă”. Printre vorbitori s-a aflat și Gottfried Feder, care-și făcuse un nume printre pangermani în calitate de expert în științe economice. Prelegerea sa despre „desființarea sclaviei

dobânzii” (slogan despre care Hitler și-a dat seama că avea potențial propagandistic), temă tratată deja de acesta într-un-„manifest” - foarte

apreciat în cercurile naționaliste - în care se făcea deosebire între capitalul „productiv” și capitalul „rapace” (asociat de el cu evreii), a produs

o impresie puternică asupra lui Hitler și, în cele din urmă, avea să-i asigure lui Feder rolul de „guru” într-ale economiei în primele zile de existență a Partidului Nazist. Prelegerile de istorie au fost ținute de Karl Alexander von Müller, profesor de istorie la München, care-l cunoscuse pe Mayr la școală. După prima lui prelegere, el s-a lovit întâmplător, în sala care se golea de cursanți, de câteva persoane grupate în jurul unui om care li se adresa pe un ton înflăcărat, foarte gutural. După următoarea sa

prelegere, el i-a spus lui Mayr că unul dintre cursanți avea un talent oratoric înnăscut. Von Müller a arătat cu degetul locul în care stătea acesta. Mayr l-a recunoscut imediat: era „Hitler, din Regimentul List”. Hitler însuși a fost convins că această întâmplare - el a spus că fusese stârnit să intervină de unul dintre participanții care-i apărau pe evrei - a contribuit în mod direct la folosirea sa ca „ofițer educativ” {Bildungsoffi¬

zier). El n-a fost însă niciodată Bildungsoffizier, rămânând simplu informator, V-Mann. Este limpede faptul că întâmplarea cu pricina a făcut ca Mayr să-și îndrepte atenția spre Hitler. Cu certitudine însă că nu o singură întâmplare, ci observarea atentă de către Mayr a activității desfășurate de Hitler în cadrul departamentului său a contribuit la selecția ulterioară a acestuia în echipa de douăzeci și șase de instructori

- toți proveniți dintre participanții la „cursurile de instruire” de la München - ce avea să fie trimisă să susțină un curs de cinci zile în lagărul

98

HITLER

Reichswehrului de la Lechfeld, lângă Augsburg. Cursul, început pe 20 august 1919, a doua zi după sosirea lui Hitler în lagăr, a fost organizat

ca răspuns la nemulțumirile formulate în legătură cu părerile politice dubioase ale oamenilor staționați acolo, mulți dintre ei, foști prizonieri de război, așteptând acum să fie lăsați la vatră. Echipa avea sarcina de a le inculca soldaților, considerați a fi „infectați” de bolșevism și spartachism, sentimente naționaliste și antibolșevice. Aceasta a fost de fapt o conti¬ nuare a experienței trăite de instructorii înșiși la München.

Alături de comandantul unității, Rudolf Beyschlag, Hitler a primit partea leului, care includea și sarcina de a contribui la stârnirea unor discuții despre prelegerile lui Beyschlag intitulate, de exemplu, „Cine este

vinovat de izbucnirea Războiului Mondial?” sau „Din zilele existenței Räterepublik”. El însuși a susținut prelegeri având ca teme „Condițiile de pace și reconstrucția”, „Emigrația” și „Lozincile sociale și economice”. S-a

avântat cu înflăcărare în această activitate. Implicarea lui a fost totală. în plus, și-a dat seama imediat că era în stare să trezească anumite sen¬ timente în ascultătorii săi, că felul în care vorbea îi trezea pe soldații care-l ascultau din starea de pasivitate și cinism în care se aflau. Hitler era

în elementul său. Pentru prima oară în viață, găsise ceva la care era de neegalat. Aproape din întâmplare, își descoperise cel mai mare talent. Știa să „vorbească” - așa cum însuși avea s-o spună. Relatările participanților la curs confirmă faptul că Hitler nu exagera în privința efectului produs de el la Lechfeld: a fost, fără doar și poate, actorul principal. O componentă principală a arsenalului său demagogic a fost antisemitismul. în atacurile sale sălbatice la adresa evreilor, el nu făcea însă decât să reflecte sentimente larg răspândite la acea vreme printre münchenezi, așa cum o dovedesc rapoartele cu privire la starea de

spirit a populației. Reacțiile față de cuvântările rostite de Hitler la Lechfeld arată cât de impresionați erau soldații de felul său de a vorbi. Comandantul lagărului Lechfeld, Oberleutnant Bendt, s-a simțit chiar obligat să-i ceară lui Hitler să-și mai domolească antisemitismul, cu scopul de a preveni posibilele obiecții la adresa prelegerilor considerate a provoca agitație antisemită. Aceasta s-a întâmplat după o prelegere a lui Hitler despre capitalism, în care el a „atins” și „problema evreiască”. Este prima referire la Hitler vorbind în public despre evrei.

în interiorul grupului și cu siguranță în ochii superiorului său, căpitanul Mayr, Hitler trebuie să fi dobândit reputația unui „expert” în

„problema evreiască”. Când, într-o scrisoare din 4 septembrie 1919 trimisă de un fost participant la unul dintre „cursurile de instruire”, lui Mayr i s-au cerut lămuriri cu privire la „problema evreiască”, mai ales în raport cu politicile guvernului social-democrat, el i-a transmis-o lui Hitler - pe care este evident că-l aprecia foarte mult - pentru a formula un răspuns. Răspunsul bine cunoscut dat de Hitler lui Gemlich, datat

99

Agitatorul din berării

16 septembrie 1919, este prima sa declarație scrisă consemnată cu privire

la „problema evreiască”. El a scris că antisemitismul nu trebuie să se fundamenteze pe sentimente, ci pe „date concrete”, prima fiind aceea că evreimea este o rasă, nu o religie. Antisemitismul sentimental va produce pogromuri, continua el; antisemitismul bazat pe „rațiune” trebuie, pe de altă parte, să ducă la anularea sistematică a drepturilor evreilor. „Țelul său ultim”, conchidea el, „trebuie să fie, fără discuție, îndepărtarea cu totul a evreilor.”

Scrisoarea adresată lui Gemlich dezvăluie pentru prima oară acele elemente de bază ale Weltanschauung- ului lui Hitler care, din acel moment, vor rămâne neschimbate până în ultimele zile petrecute în buncărul de la Berlin: antisemitismul fundamentat pe teoria rasei și crearea unui naționalism unificator, întemeiat pe necesitatea contra¬ carării puterii externe și interne a evreilor.

IV După succesul de la Lechfeld, el a devenit, evident, preferatul și mâna dreaptă a lui Mayr. Informatorii încredințați lui Mayr aveau ca îndatoriri supravegherea a cincizeci de partide și organizații politice din München,

începând cu cele de extremă dreaptă și terminând cu cele de extremă stângă. Vineri, 12 septembrie 1919, Hitler a fost trimis ca informator la o întâlnire a Partidului Muncitoresc German ținută în Stemeckerbräu din München. A fost însoțit de cel puțin doi foști camarazi de la Lechfeld.

Vorbitorul ar fi trebuit să fie poetul și publicistul völkisch Dietrich Eckart, dar cum acesta era bolnav, i-a ținut locul Gottfried Feder, care a vorbit despre „desființarea sclaviei dobânzii”. Potrivit propriei relatări, Hitler mai ascultase înainte prelegerea respectivă, așa încât s-a apucat să studieze partidul în sine, care i s-a părut a fi o „organizație plictisitoare”, care nu se deosebea de numeroasele partide mici care răsăriseră în toate colțurile Münchenului la vremea respectivă. Era cât pe-aci să plece când,

în discuția care a urmat prelegerii, un invitat, un oarecare profesor Baumann, l-a atacat pe Feder, vorbind apoi în termeni favorabili despre separatismul bavarez. în acel moment, Hitler a intervenit cu atâta înfl㬠cărare, încât Baumann, complet dezumflat, arătând „ca un pudel plouat”, și-a luat pălăria și a plecat în timp ce Hitler încă vorbea. Președintele partidului, Anton Drexler, a fost atât de impresionat de intervenția lui

Hitler, încât, la sfârșitul întâlnirii, i-a pus în mână un exemplar din broșura sa, intitulată „Deșteptarea mea politică”, invitându-l să se-ntoarcă peste câteva zile dacă era interesat să se alăture noii mișcări. „Doamne, ce gură are. L-am putea folosi”, se spune că ar fi remarcat Drexler. Potrivit propriei relatări, Hitler a citit broșura lui Drexler în toiul unei nopți albe

și a fost impresionat, amintindu-i, conform spuselor sale, de propria „deșteptare politică” din urmă cu doisprezece ani. La o săptămână de la

100

HITLER

întâlnirea amintită, el a primit o carte poștală prin care era informat că fusese acceptat ca membru și că, peste câteva zile, trebuia să participe la o ședință a conducerii pentru a discuta problema. Deși, potrivit celor scrise de el, prima sa reacție a fost una negativă - voia, chipurile, să întemeieze un partid propriu - curiozitatea l-a determinat să meargă la întâlnirea micului comitet de conducere, ținută la Altes Rosenbad, o cârciumă dărăpănată și slab luminată de pe Herrenstraße. El a subscris la țelurile politice ale celor pe care i-a întâlnit, dar a fost consternat, după cum avea să scrie mai târziu, de meschinăria acestora - „o viață de club de cea mai joasă speță”, cum a calificat-o. După câteva zile de indecizie, a adăugat el, s-a hotărât în sfârșit să li se alăture. Ceea ce l-a determinat să facă asta a fost sentimentul că o organizație atât de mică îi dădea „individului ocazia să desfășoare o activitate personală reală” - adică perspectiva de a se impune cu repeziciune și de a o domina. La un moment dat în a doua jumătate a lunii septembrie, Hitler s-a înscris în Partidul Muncitoresc German, primind numărul de membru 555. N-a fost al șaptelea membru, așa cum a pretins mereu. Iată ce spunea primul conducător al partidului, Anton Drexler, într-o scrisoare adresată lui Hitler în ianuarie 1940, dar care n-a fost expediată niciodată: Nimeni nu știe mai bine ca dumneavoastră înșivă, Führerul meu, că n-ați

fost niciodată al șaptelea membru al partidului, ci, în cel mai bun caz, al șaptelea membru al comitetului de conducere, la care v-am rugat să vă alăturați ca director de recrutări (Werbeobmann). Iar îmurmă cu câțiva ani a trebuit să mă plâng unui birou al partidului că prima dumneavoastră legitimație ca lumea de membru al DAP... a fost falsificată, numărul 555 fiind șters și înlocuit cu numărul 7.

La fel ca atâtea alte lucruri spuse de Hitler în Mein Kampf despre prima parte a vieții sale, relatarea intrării sale în partid nu poate fi acceptată ca atare, și a fost concepută, la fel ca toate celelalte, spre a susține legenda Führerului care era cultivată deja. în plus, deși Hitler a scris că a discutat zile întregi dacă să intre sau să nu intre în DAP, s-ar putea ca hotărârea să nu-i fi aparținut lui în ultimă instanță. într-un document puțin băgat în seamă, șeful său din Reichswehr, căpitanul Mayr, a afirmat mai târziu că-i ordonase lui Hitler să se înscrie în Partidul Muncitoresc German ca să ajute la dezvoltarea lui. în acest scop, continua Mayr, i s-au dat la început fonduri - în jurul echivalentului a 20 de mărci­

aur pe săptămână - și, contrar regulii obișnuite aplicate membrilor Reichswehr care se înscriau în partide politice, i s-a permis să rămână în armată. A putut să facă asta, încasând și solda, și onorariul de vorbitor, până la lăsarea sa la vatră, pe 31 martie 1920. Aceasta i-a permis totuși ­ spre deosebire de alți lideri ai DAP care au trebuit să împace politica cu activitățile lor obișnuite - să-și dedice tot timpul propagandei politice.

101

Agitatorul din berării

Acum, părăsind armata, cu încrederea sporită de primele succese obținute

în berăriile müncheneze în calitate de vorbitor din partea DAP, era în măsură să facă ceea ce, datorită faptului că se impusese la cursul de antibolșevism de la Universitatea din München și colaborase cu Mayr ca propagandist și informator al Reichswehrului, păruse a fi un început de carieră facil, renunțând la ideea fantezistă de a deveni un mare arhitect și la realitatea întoarcerii la o existență specifică unui pictor neînsemnat de peisaje urbane și atracții turistice. Fără capacitatea căpitanului Mayr de a „identifica talentele”, poate că nu s-ar fi auzit niciodată de Hitler. Chiar și-așa, fie și prin cotloanele berăriilor, el a reușit să devină acum un agitator politic și un propagandist în sensul deplin al cuvântului. Putea să-și câștige existența făcând singurul lucru la care se pricepea: vorbitul. Calea parcursă de la Pasewalk la statutul de principală atracție a DAP

nu fusese determinată de nicio recunoaștere a vreunei „misiuni” de salvare a Germaniei, de forța personalității sau de un „triumf al voinței”, ci de împrejurări, oportunism, șansă și, mai ales, de susținerea armatei, reprezentată de protecția importantă oferită de Mayr. Nu Hitler s-a dus spre politică, ci politica a venit la el - în cazărmile din München. După ce s-a impus prin promptitudinea cu care și-a denunțat camarazii după căderea Räterepublik, contribuția lui s-a limitat la talentul său neobișnuit de a stârni instinctele josnice ale ascultătorilor din Lagărul Lechfeld, apoi din berăriile müncheneze, dublat de intuiția sa pentru exploatarea celei mai mari șanse de avansare. Aceste „calități” se vor dovedi de neprețuit în anii următori.

V Dacă Reichswehrul nu i-ar fi „descoperit” talentul de agitator națio¬ nalist, Hitler ar fi avut toate șansele să se întoarcă la periferia societății, ca un amărât veteran de război, fără mari posibilități de a-și îmbunătăți situația personală. Dacă nu și-ar fi dat seama că știe să „vorbească”, Hitler

nu s-ar fi gândit că putea trăi din politică. Dacă însă n-ar fi existat extraordinarul climat politic din Germania postbelică și, în special, condițiile deosebite din Bavaria, Hitler n-ar fi avut oricum auditoriu, „talentul” său ar fi fost inutil și ar fi rămas nerecunoscut, tiradele sale pline de ură n-ar fi avut ecou, iar el însuși n-ar fi fost susținut de cei

apropiați de cercurile puterii. Când a intrat în rândurile tânărului Partid Muncitoresc German, în septembrie 1919, făcea încă parte, așa cum însuși spunea, dintre cei „fără nume” - era un nimeni. După trei ani, avea să fie asaltat cu scrisori de adulare, să se vorbească despre el în cercurile naționaliste ca despre un Mussolini al Germaniei și chiar să fie comparat cu Napoleon. Iar după

ceva mai mult de patru ani, el a dobândit faima națională, nu doar regională, în calitate de conducător al unei tentative de preluare prin

102

HITLER

forță a puterii în stat. Bineînțeles că a eșuat lamentabil în această încercare - iar „cariera” sa politică părea a fi ajuns (și trebuia să fi ajuns) la final. Acum era însă „cineva”. Prima parte a fulminantei ascensiuni a lui Hitler de la statutul de anonim la cel de personaj proeminent datează din acești ani petrecuți la München - anii uceniciei sale politice. Este normal să presupunem că o asemenea ascensiune rapidă fie și la statutul de celebritate provincială trebuie să fi fost rezultatul valorificării unor calități personale extraordinare. Hitler a avut, fără îndoială, abilități și trăsături de caracter care au contribuit la transformarea lui într-o forță politică demnă de luat în seamă. A le ignora sau a le disprețui cu totul ar însemna să facem aceleași greșeli de subestimare pe care le-au făcut adversarii săi politici, care l-au ridiculizat și l-au privit ca pe un simplu reprezentant al intereselor altora. însă numai personalitatea și talentele lui Hitler, acelea pe care le avea, nu explică adulația cu care era deja înconjurat în 1922 de numărul crescând al celor din tabăra völkisch. Originile cultului conducătorului reflectau mentalitățile și așteptările care prevalau la acea vreme în unele sectoare ale societății germane, mai

mult decât calitățile deosebite ale lui Hitler. De asemenea, numai abilitățile sale de orator popular - lucrul cel mai bun pe care-l putea oferi la vremea respectivă - nu ar fi fost suficiente pentru a-l ajuta să ajungă într-o poziție din care să poată, chiar și numai pentru câteva ore - privind

în urmă, ore de pură melodramă, chiar de farsă - să conducă un atac contra puterii de stat germane. Pentru a ajunge atât de departe, avea nevoie de protectori cu influență. Dacă nu s-ar fi schimbat condițiile, ca urmare a pierderii războiului, a revoluției și a sentimentului general de umilire națională, Hitler ar fi rămas un nimeni. De departe, principala sa abilitate, de care a ajuns să-și

dea seama în cursul anului 1919, a fost aceea că, în circumstanțele existente, a reușit să entuziasmeze un auditoriu care-i împărtășea prin¬ cipalele idei politice prin felul în care vorbea, prin forța retoricii sale, prin chiar puterea prejudecăților sale, prin convingerea sa că exista o cale de ieșire din situația disperată în care se afla Germania și că numai calea propusă de el ducea la renașterea națională. Un alt moment, un alt loc, și mesajul ar fi fost fără efect, absurd chiar. Și-așa, la începutul anilor 1920,

marea majoritate a münchenezilor, ca să nu spunem marea masă a populației căreia Hitler îi era, în cel mai bun caz, cunoscut doar ca un exaltat și un agitator, n-ar fi fost atrasă de acesta. Totuși, în acest moment

și în acest loc, mesajul lui Hitler a surprins exact sentimentul incon­ trolabil de mânie, teamă, frustrare, ranchiună și ostilitate înăbușită existent la întrunirile zgomotoase din berăriile müncheneze. Maniera sa fascinantă de adresare își datora, în schimb, forța persuasivă capacității de convingere combinate cu diagnostice și soluții extraordinar de simple la

problemele Germaniei.

Agitatorul din berării

103

înainte de toate, lui Hitler i-a fost ușor să întrețină dușmănia altora re vărsând spre ei dușmănia atât de adânc înrădăcinată în sufletul lui. Chiar și-așa, aceasta nu avusese niciodată efectul pe care avea să-l aibă acum, în noile condiții de după război. Ceea ce, în Pensiunea Bărbaților

din Viena, în cafenelele din München și la cartierul general al regimentului de pe câmpul de luptă, fusese tolerat în cel mai bun caz ca o excentricitate s-a dovedit a fi acum principalul atu al lui Hitler. Aceasta ne dă de înțeles că, înainte de toate, se schimbaseră atmosfera și contextul în care Hitler a acționat; că trebuie să ne oprim în primă instanță mai puțin asupra personalității sale și mai mult asupra motivelor și acțiunilor celor care au ajuns în situația de a fi susținătorii, admiratorii și adepții

lui Hitler - dar mai ales puternicii săi garanți - pentru a explica pătrunderea sa pe scena politică. Fără a cădea în greșeala de a presupune că el n-a fost decât marioneta „claselor conducătoare”, devine limpede

faptul că Hitler ar fi rămas un anonim politic în lipsa protecției și susținerii primite de el de la persoane cu influență în Bavaria. în această

perioadă, Hitler a fost rareori, dacă a fost vreodată, stăpân pe propria

soartă. Hotărârile cele mai importante - de preluare a conducerii partidului în 1921, de participare la aventura puciului din 1923 - nu au fost hotărâri bine cumpănite, ci acțiuni precipitate, disperate de salvare a onoarei - comportament care l-a caracaterizat pe Hitler până la sfârșit. în acești primi ani, Hitler s-a impus ca propagandist, nu ca ideolog, ca posesor al unui ansamblu inedit sau special de idei politice. Nu era nimic

nou, deosebit, original sau distinct în ideile pe care încerca să le răspândească în berăriile müncheneze. Ele circulau în mod curent în sânul diverselor grupuri și secte völkisch, fiind promovate deja în toate aspectele lor esențiale de mișcarea pangermană înainte de război. Hitler n-a făcut decât să prezinte idei vechi într-un mod nou. El a dat glas ca nimeni altul fobiilor, prejudecăților și ranchiunei. Alții puteau să spună același lucru, dar fără vreun efect. Nu conta atât ceea ce spunea, ci cum spunea. Așa cum aveau să stea lucrurile pe tot parcursul „carierei” sale,

prezentarea era cea mai importantă. El a învățat conștiincios cum să impresioneze prin felul său de a vorbi. A învățat cum să facă propagandă eficientă și cum să obțină un impact maxim din numirea țapilor ispășitori. A învățat, cu alte cuvinte, că putea să mobilizeze masele. Pentru el, acesta

a fost de la bun început singurul drum spre atingerea obiectivelor politice. Capacitatea de a se convinge pe sine că drumul lui, și nu altul era

cel bun a stat la baza convingerii pe care el a transmis-o altora. Invers, reacția mulțimilor adunate în berării - iar mai târziu a participanților la

marile adunări populare - i-a dat certitudinea, siguranța de sine, sentimentul de securitate, care, în acest moment, îi lipseau de altfel. Avea nevoie de surescitarea extremă pe care numai masele extaziate i-o puteau oferi. Satisfacția pe care i-o produceau reacția zgomotoasă și aplauzele

104

HITLER

frenetice ale mulțimilor voioase trebuie să fi compensat lipsa relațiilor personale. Mai mult decât atât, acestea erau un semn că el avea succes,

după trei decenii în care - lăsând la o parte mândria pentru ceea ce realizase în război - nu obținuse nicio realizare notabilă pe care s-o opună amorului propriu exacerbat. Simplitatea și repetiția erau două componente esențiale ale arsena¬ lului său oratoric. Acestea erau axate pe aceleași idei de bază ale mesajului său: „naționalizarea” maselor, răzbunarea marii „înșelătorii” din 1918, dis¬ trugerea dușmanilor dinăuntru ai Germaniei (înainte de toate „îndepăr¬ tarea” evreilor), refacerea bazei materiale și a moralului drept condiție

indispensabilă în vederea desfășurării luptei externe și dobândirii statutului de putere mondială. Această concepție cu privire la „salvarea” și renașterea Germaniei era deja parțial constituită, cel puțin într-o formă incipientă, la data la care el i-a scris lui Gemlich în septembrie 1919. Mai trebuia să fie adăugate totuși câteva aspecte importante. De pildă, ideea centrală a cuceririi „spațiului vital” în Europa Răsăriteană n-a fost inclusă întru totul decât la mijlocul deceniului. Așadar abia după circa doi ani de la puci se poate spune că ideile sale s-au reunit în sfârșit pentru a forma Weltanschauung-ul caracteristic care a rămas după aceea nemodificat. Toate acestea se vor întâmpla însă după evenimentele cruciale care au influențat primul episod al „carierei” politice a lui Hitler de agitator de berărie al unui partid rasist miinchenez nesemnificativ și circumstanțele în care a ajuns la conducerea acelui partid.

VI Mulțimile care au început să se îmbulzească în 1919 și 1920 la discur¬

surile lui Hitler nu erau mânate de teorii rafinate. Pentru ele, au fost de ajuns lozincile simple, care au aprins focul mâniei, indignării și dușm㬠niei. însă ceea ce li se oferea în berăriile müncheneze nu era nicidecum o versiune vulgarizată a ideilor care cunoșteau o circulație mult mai largă.

Hitler a recunoscut în Mein Kampf că nu exista o deosebire esențială între ideile mișcării völkisch și cele ale mișcării național-socialiste. Pe el nu l-a prea interesat să lămurească sau să sistematizeze aceste idei. Avea, bineînțeles, obsesiile sale - câteva principii de bază, care nu l-au părăsit niciodată după 1919, au alcătuit o „concepție despre lume” bine conturată la mijlocul anilor 1920 și au reprezentat forța motrice a „misiunii” sale de „salvare” a Germaniei. Ideile nu-l interesau însă pe Hitler ca abstracții.

Acestea erau importante pentru el ca instrumente de mobilizare. Ceea ce a reușit Hitler în calitate de orator a fost așadar să devină principalul

propovăduitor al unor idei care nu-i aparțineau și care au servit intereselor altora, precum și propriilor sale interese. Când Hitler a intrat în Partidul Muncitoresc German, acesta era una dintre cele șaptezeci și trei de grupări völkisch din Germania, majoritatea

Agitatorul din berării

105

fondate după încheierea războiului. Numai la München existau cel puțin

cincisprezece în 1920. Din mulțimea de idei völkisch, noțiunea de socialism german sau național asociată cu ideea unui atac la adresa capitalismului „evreiesc”, câștigase teren în ultima fază a războiului și a dat naștere atât Partidului Muncitoresc German, condus de Drexler, câț și la ceea ce avea să devină în curând cel mai mare rival al său, Partidul Socialist German (Deutschsozialistische Partei).

Münchenul fusese încă din timpul războiului unul dintre centrele importante ale agitației naționaliste antiguvernamentale înfăptuite de pangermani, care au descoperit un mijloc prețios de difuzare a mate¬ rialelor de propagandă în editura lui Julius F. Lehmann, cunoscută de altfel pentru cărțile de medicină pe care le publica. Lehmann era membru al Societății Thule, un chib völkisch format din câteva sute de persoane înstărite, care funcționa asemenea unei loji masonice, fiind înființat la

München la cumpăna anilor 1917-1918 din Germanen-Orden, creat la Leipzig în 1912 cu scopul de a reuni mai multe grupări și organizații antisemite minore. Lista membrilor acesteia, care-i includea, alături de Lehmann, pe „expertul în economie” Gottfried Feder, publicistul Dietrich

Eckart, gazetarul și cofondatorul DAP Karl Harrer și pe tinerii naționaliști Hans Frank, Rudolf Heß și Alfred Rosenberg, pare a fi o listă

a primilor simpatizanți și reprezentanți de frunte ai naziștilor din München. Interesantul și bogatul șef al Societății Thule, Rudolf Freiherr

von Sebottendorff - un aventurier cosmopolit și un pretins aristocrat, care era de fapt fiul unui conductor de tren și făcuse avere în urma unor afaceri veroase în Turcia și a unei căsătorii de circumstanță cu o moște¬ nitoare bogată - a făcut în așa fel încât întrunirile să se poată desfășura în

cel mai bun hotel din München, „Vier Jahreszeiten”, și s-a ocupat ca mișcarea völkisch din München să aibă propriul ei ziar, Münchener Beobachter (redenumit în august 1919 Völkischer Beobachter și cum¬ părat, în cele din urmă, de naziști în decembrie 1920). De la Societatea Thule a venit, spre sfârșitul războiului, inițiativa de a încerca să se exer¬ cite o influență asupra clasei muncitoare müncheneze. Karl Harrer a fost însărcinat să se ocupe cu aceasta, el luând legătura cu un lăcătuș de la atelierele căilor ferate, Anton Drexler. Considerat inapt pentru serviciul militar, Drexler a găsit pentru o vreme, în 1917, expresia sentimentelor sale naționaliste și rasiste în efemerul, dar uriașul și fanaticul Partid al Patriei, favorabil războiului. Apoi, în martie 1918, a fondat „Comitetul Muncitoresc pentru o Pace Dreaptă” din dorința de a stârni entuziasmul față de efortul de război în rândurile clasei muncitoare müncheneze. El a îmbinat naționalismul radical cu un anticapitalism care reclama luarea

unor măsuri draconice împotriva profitorilor și speculanților. Harrer, reporter sportiv la ziarul de dreapta Münchener-Augsburger Abendzei¬ tung, i-a convins pe Drexler și pe alți câțiva să înființeze un „Cerc Politic

106

HITLER

Muncitoresc” (Politischer Arbeiterzirkel). „Cercul”, din care făceau de regulă parte trei până la șapte persoane, s-a reunit în mod periodic vreme de circa un an începând cu noiembrie 1918, purtându-se discuții pe teme naționaliste și rasiste - cum ar fi despre evrei ca dușmani ai Germaniei sau

despre cei responsabili de izbucnirea războiului și de înfrângere ­ prezentate de obicei de Harrer. în vreme ce Harrer prefera acest „club” völkisch semisecret, Drexler considera că discutarea soluțiilor de salvare a Germaniei într-un cadru atât de restrâns nu avea cine știe ce valoare și voia să înființeze un partid politic. El a propus în decembrie crearea unui „Partid Muncitoresc German”, care să fie „lipsit de evrei”. Ideea a fost bine primită, și, pe 5 ianuarie 1919, la o mică întrunire - în special a cunoștințelor de la atelierele căilor ferate - ținută în Fürstenfelder Hof din München, a luat ființă Partidul Muncitoresc German. Drexler a fost ales președinte al filialei müncheneze (singura existentă), în vreme ce lui

Harrer i s-a dat titlul onorific de „Președinte al Reichului”. Abia în climatul mai favorabil de după prăbușirea Republicii a reușit noul partid să organizeze primele sale întruniri publice. Numărul participanților era redus. Pe 17 mai au fost prezenți zece membri, în august, când a vorbit Dietrich Eckart, au fost treizeci și opt, iar pe 12 septembrie, patruzeci și unu. Atunci a participat pentru prima oară și Hitler.

VII Rolul jucat de Hitler în faza de început a existenței Partidului Mun¬ citoresc German (ulterior NSDAP) este mai mult ascuns decât lămurit de relatarea sa tendențioasă din Mein Kampf. Și, la fel ca întreaga sa carte,

versiunea lui Hitler privitoare la evenimentele respective este menită, mai mult decât toate celelalte, să-i sporească rolul, denigrându-1, mini­ malizându-l sau ignorându-l pur și simplu pe cel jucat de toți ceilalți.

Este povestea unui geniu politic care-și urmează calea în ciuda adversităților, povestea unui triumf eroic al voinței. Potrivit versiunii sale, el se alăturase unei organizații minuscule, cu idei grandioase, dar fără speranța de a le realiza, transformând-o singur într-o forță de primă mărime care avea să salveze Germania din situația nefericită în care se afla. Dovedindu-se superior primilor lideri ai partidului, care fuseseră slabi și nehotărâți, sigur de sine și de înfăptuirea extraordinarei sale viziuni, demonstrând că metodele sale pot fi aplicate cu succes, măreția lui - pe care trebuia s-o ilustreze relatarea sa - a fost vizibilă din chiar aceste prime luni de după înscrierea sa în partid. Nu poate exista îndoială în privința pretențiilor sale de a deține supremația în mișcarea völkisch în dauna tuturor celorlalți pretendenți. După ce s-a ocupat de succesele ulterioare repurtate în crearea unei baze de susținători ai partidului, Hitler s-a întors la istoria timpurie a

Agitatorul din berării

107

partidului într-un pasaj din Mein Kampf în care, cu o grabă surprin¬ zătoare și într-un mod extraordinar de vag, povestește cum a preluat conducerea partidului la mijlocul anului 1921. Din relatarea sa laconică se deduce că, după ce intrigile la adresa lui și „încercarea unui grup de lunatici völkisch”, susținut de președintele partidului (Drexler), de a prelua conducerea acestuia au eșuat, o adunare generală a membrilor i-a încredințat șefia asupra întregii mișcări. In urma reorganizării mișcării, realizate de el la 1 august 1921, s-a renunțat la maniera cvasiparlamen­ tară, ineficientă, de administrare a treburilor partidului prin intermediul unui comitet și al democrației interne, aceasta fiind înlocuită cu prin¬

cipiul conducerii ca fundament organizatoric al partidului. Astfel, supremația absolută a lui Hitler a fost asigurată. Se pare că aici, în această secțiune din Mein Kampf se vorbește despre împlinirea ambiției lui Hitler de a deține în cadrul mișcării - și, ulterior,

în statul german - acea putere dictatorială despre care dau mărturie primele sale conflicte avute cu Harrer și Drexler, ca și despre respingerea

modului vechi, democratic de lucru din cadrul partidului. Slăbiciunea unor oameni de calitate inferioară, neputința lor de a vedea lumina, siguranța cu care el își urma propriu] drum și nevoia de a urma un con¬ ducător suprem, care să poată obține singur victoria finală - acestea sunt,

de la bun început, temele predominante. începutul demersului său de cucerire a puterii poate fi astfel plasat în prima fază a activității desf㬠șurate în cadrul partidului. în consecință, aceasta lasă să se înțeleagă faptul că Hitler a fost conștient de geniul său politic încă de la început. Nu prea este de mirare că, dacă se ține seama de această poveste, Hitler este o mare enigmă. „Anonimul din Viena”, caporalul care nici măcar nu este avansat la gradul de sergent, apare acum cu o filozofie politică bine articulată, cu o strategie care să-i asigure succesul și cu o voință arzătoare de a conduce partidul din care face parte, văzându-se pe sine drept viitorul mare lider al Germaniei. Oricât de năucitoare și de

extraordinară ar fi, încercarea lui Hitler de a se autodescrie a fost

acceptată de surprinzător de multe persoane. Și cu toate că nu este total inexactă, ea necesită substanțiale modificări și precizări. Ruptura de Karl Harrer s-a produs repede. Ea n-a fost un prim semnal al dorinței nestrămutate a lui Hitler de a acapara puterea în partid. Nici n-a ridicat pur și simplu problema transformării partidului într-o mișcare de masă sau într-un tip de societate völkisch închisă, concentrată pe dezbateri. La acea vreme, o serie de organizații völkisch se loveau de aceeași problemă și încercau să îmbine mesajul adresat publicului larg cu întrunirile regulate ale membrilor unui „cerc intim” exclusivist. Harrer

înclina foarte mult spre a doua variantă, reprezentată de „Cercul Muncitoresc”, pe care-l conducea chiar el, spre deosebire de „Comitetul de lucru” al partidului, în care era simplu membru. Harrer s-a trezit însă

108

HITLER

din ce în ce mai izolat. Drexler era la fel de dornic ca Hitler să ducă spre mase mesajul partidului. Mai târziu, a susținut că el, nu Hitler a propus

să fie anunțat programul partidului la o adunare organizată în Hof­ brăuhausfestsaal și că Hitler fusese la început sceptic în privința posi¬ bilității de a umple sala. Atâta vreme cât Harrer a condus partidul în virtutea calității sale de lider al „Cercului Muncitoresc”, chestiunea aplicării unei strategii mai viabile de propagandă a rămas nerezolvată. De aceea, s-a impus creșterea rolului Comitetului, lucru pe care Drexler și Hitler l-au făcut în proiectul de regulament întocmit de ei în decem¬ brie, care acorda acestuia autoritate deplină și elimina orice „cârmuire superioară sau secundară, sub forma unui cerc sau a unei loji”. Proiectul de regulament - care poartă amprenta clară a lui Hitler - prevedea ca membrii Comitetului și președintele acestuia să fie aleși de o adunare generală. Unitatea lor, se arăta în continuare, avea să fie asigurată de respectarea strictă a programului partidului (pe care Hitler și Drexler îl elaborau deja). Noul regulament era clar îndreptat împotriva lui Harrer. N-a fost însă conceput ca un mijloc care să-l ajute pe Hitler să dobân¬ dească puterea absolută în partid. în mod evident, la vremea respectivă, acesta n-avea nicio idee despre conducerea dictatorială a unui partid. Hotărârile privitoare la organizarea, în lunile următoare, a unor adunări de masă au fost luate, se pare, de Comitet în ansamblu și aprobate de

majoritatea membrilor acestuia, nu doar de Hitler, cu toate că, după plecarea lui Harrer și având în vedere succesul lui Hitler, care reușea să convingă tot mai mulți oameni să-i asculte discursurile, este greu de crezut că a existat vreo disensiune. Se pare că numai Harrer s-a opus orga¬ nizării unei ambițioase adunări de masă la începutul lui 1920, acceptând să demisioneze în urma înfrângerii suferite. Și animozitățile personale au jucat un rol. Este remarcabil faptul că Harrer nu-l considera pe Hitler un mare orator. La rândul său, Hitler era arogant față de Harrer. Prima adunare de masă a partidului fusese planificată inițial pentru luna ianuarie a anului 1920, dar a trebuit să fie amânată din cauza inter¬ zicerii, la vremea respectivă, a tuturor adunărilor publice. Ea a fost repro­ gramată pentru data de 24 februarie, urmând a se ține la Hofbräuhaus. Principalul motiv de îngrijorare era acela că participarea va fi jenant de redusă. De aceea, cum Drexler a recunoscut că nici el, nici Hitler nu erau cunoscuți publicului, el l-a rugat pe dr. Johannes Dingfelder, nici măcar membru de partid, dar bine cunoscut în cercurile völkisch müncheneze, să țină discursul principal. Numele lui Hitler nu $ra nici măcar menționat în vreun anunț. De asemenea, nu exista niciun indiciu că la întrunire avea să fie anunțat programul partidului. Cele douăzeci și cinci de puncte ale programului - care, în decursul timpului, va fi declarat „inalterabil” și, în practică, va fi ignorat în mare măsură - fuseseră elaborate și redactate în săptămânile anterioare de

Agitatorul din berării

109

Drexler și Hitler. Aceste puncte - dintre care amintim revendicările privind crearea unei Germanii Mari, cucerirea de teritorii și colonii, discriminarea evreilor și nerecunoașterea cetățeniei acestora, desființarea „sclaviei dobânzii”, confiscarea câștigurilor obținute în timpul războiului, reforma agrară, protecția clasei mijlocii, persecuția profitorilor și regle¬ mentarea strictă a activității presei - conțineau puține idei originale sau

noi pentru dreapta völkisch. Neutralitatea religioasă a fost inclusă între acestea din dorința de a evita înstrăinarea de numeroșii bavarezi bise­ ricoși. „Binele comun înaintea binelui individual” era o banalitate inofen¬ sivă. Dezideratul existenței „unei puteri centrale solide” în Bavaria și al „autorității necondiționate” a unui „parlament central”, deși presupune în mod evident existența unei guvernări autoritare, nu pluraliste, nu indică în niciun fel faptul că, în această etapă, Hitler se vedea pe sine în postura de șef al unui regim personalizat. Există câteva omisiuni frapante. Nu se amintește nimic nici despre marxism, nici despre bolșevism. întreaga chestiune a agriculturii este trecută cu vederea, cu excepția unei scurte referiri la reforma agrară. Nu se poate spune cu certitudine care au fost autorii programului. Probabil că anumite puncte au provenit de la diverse figuri eminente ale partidului. Atacul la adresa „sclaviei dobânzii” avea în mod evident la bază tema preferată a lui Gottfried Feder. împărțirea profiturilor era ideea preferată a lui Drexler. Stilul energic pare a fi al lui

Hitler. El a lucrat în mod cert la document, așa cum avea să afirme ulterior. Probabil însă că principalul autor a fost chiar Drexler. El a pretins, desigur, acest lucru în scrisoarea adresată (dar netrimisă) lui Hitler din ianuarie 1940. în ea, Drexler spunea că, „urmând toate punctele de bază așternute deja pe hârtie de mine, Adolf Hitler a compus împreună cu mine - și cu nimeni altcineva - cele 25 de teze ale național­

socialismului, în lungile nopți petrecute la cantina muncitorească din Burghausenerstraße, nr. 6”. în ciuda îngrijorării în privința participării la prima mare întrunire a partidului, vreo 2.000 de oameni (probabil, o cincime dintre ei fiind adversari socialiști) s-au înghesuit în Festsaal de la Hofbräuhaus pe 24 februarie când Hitler a inaugurat întrunirea în calitate de președinte. Discursul lui Dingfelder nu s-a remarcat prin nimic. Bineînțeles că n-a avut stilul și tonul lui Hitler. Cuvântul „evreu” n-a fost rostit niciodată. El a pus soarta Germaniei pe seama declinului moralității și religiei, și a

ascensiunii valorilor materiale, egoiste. Soluția propusă de el pentru redresare era „ordine, muncă și abnegație pentru salvarea Patriei”. Discursul a fost bine primit și n-a fost întrerupt de nimeni. Atmosfera s-a animat brusc în clipa în care Hitler a început să vorbească. Tonul său era mai dur, mai agresiv, mai puțin academic decât cel al lui Dingfelder. Limbajul folosit era unul expresiv, direct, vulgar, grosolan - cel folosit și înțeles de majoritatea auditorilor săi - iar frazele, scurte și percutante.

110

HITLER

Sigur că va primi aplauze entuziaste din partea publicului, a proferat insulte la adresa unor personalități de prim rang precum Matthias Erzberger, principalul reprezentant al Partidului de Centru și ministrul de finanțe al Reichului (care semnase armistițiul în 1918 și susținuse cu tărie acceptarea detestatului Tratat de la Versailles în vara următoare), sau bogătașul münchenez Isidor Bach. Atacurile verbale la adresa evreilor

au stârnit noi urale din partea auditorilor, iar criticile dure la adresa profitorilor i-au făcut pe aceștia să strige: „Să fie bătuți! Să fie spânzurați!”

Când a început să citească programul partidului, fiecare punct a stârnit aplauze îndelungate. Au existat însă și întreruperi, din partea adversarilor de stânga, care începuseră să se agite deja, iar reprezentantul poliției care a asistat la întrunire a vorbit despre scene „atât de tumultuoase, încât am crezut de multe ori că, în orice clipă, se puteau încăiera”. în ropote de aplauze, Hitler a anunțat ceea ce avea să rămână lozinca partidului: „Deviza noastră este numai lupta. Ne vom urma calea neabătut spre obiectivul nostru.” Sfârșitul discursului lui Hitler, când acesta a dat citire unui protest față de o așa-zisă decizie de acordare a 40.000 de chintale de făină pentru comunitatea evreiască, a dat din nou naștere unor contro¬ verse aprige din cauza întreruperilor grosolane ale adversarilor, oamenii stând în picioare pe mese și pe scaune și țipând unii la alții. în „discuția”

care a urmat, au vorbit scurt alți patru oameni, doi dintre ei din tabăra

adversă. Remarcile făcute de ultimul vorbitor, potrivit cărora unei dictaturi a dreptei i se va opune o dictatură a stângii, au declanșat alte controverse, astfel încât cuvintele lui Hitler de încheiere a adunării nu s-au mai putut auzi. Circa 100 de socialiști independenți și de comuniști au năvălit din Hofbräuhaus pe străzi aclamând Internaționala și Rätere¬ publik și huiduindu-i pe Hindenburg și Ludendorff, protagoniștii răz¬ boiului, ca și pe naționaliștii germani. Rezultatul întâlnirii n-a fost tocmai acea „sală plină de oameni uniți de o nouă convingere, o nouă credință, o nouă voință” de care avea să vorbească Hitler mai târziu. De asemenea, nicio persoană care ar fi citit ziarele müncheneze de a doua zi n-ar fi avut impresia că acesta a fost un moment de referință, care

anunța apariția unui partid nou, dinamic și a unui nou protagonist al scenei politice. Reacția presei a fost una slabă, ca să nu spunem mai mult.

Ziarele s-au concentrat în scurtele lor relatări asupra discursului lui Dingfelder, acordându-i puțină atenție lui Hitler. Chiar și Völkischer Beobachter, care nu era controlat încă de partid, dar simpatiza cu acesta, a fost surprinzător de discret, relatând despre întrunire după patru zile, pe o singură coloană de pe o pagină interioară. în ciuda impactului inițial modest, se putea observa deja că întâlnirile lui Hitler erau un spectacol politic. Chiar și în mediul protejat al politicii müncheneze, marile adunări ale Partidului Muncitoresc German Națio­ nal-Socialist (NSDAP), cum avea să se numească de acum înainte, erau

Agitatorul din berării

111

ceva deosebit. Hitler voia înainte de toate ca partidul său să fie remarcat. A reușit foarte repede acest lucru. „Oricum nu contează dacă râd de noi

sau ne înjură”, scria el mai târziu, „dacă ne fac clovni sau infractori; principalul lucru este că ne menționează, că se preocupă întruna de noi...”

El a luat seama la întrunirile monotone, lipsite de viață ale partidelor burgheze, la plictiseala produsă de discursurile citite asemenea unor prelegeri academice de gentlemeni serioși și destul de înaintați în vârstă.

El a constatat cu mândrie că, dimpotrivă, întrunirile naziste nu erau liniștite. A învățat din organizarea întrunirilor stângii cum se desfășurau

acestea, cât de importantă era intimidarea adversarilor, ce tehnici de întrerupere puteau fi folosite și cum puteau fi domolite tulburările, întrunirile NSDAP urmăreau să stârnească dispute și, ca urmare, să scoată

partidul în evidență. Au fost tipărite afișe în care era folosit un roșu aprins, cu scopul de a-i face pe reprezentanții stângii să participe. La mijlocul anului 1920, Hitler însuși a desenat steagul partidului cu svastica într-un cerc alb pe fond roșu, menit să producă un impact vizual cât mai puternic. Rezultatul a fost acela că sălile în care se desfășurau întrunirile

erau înțesate de lume cu mult timp înainte de a începe, iar numărul adversarilor prezenți garanta crearea unei atmosfere potențial explozive.

Pentru a combate dezordinea, la mijlocul lui 1920 a fost organizată o trupă de „protecție a sălii”, care, în august 1921, a devenit „Grupa de Gimnastică și Sport”, iar în cele din urmă s-a transformat în „Batalionul

de Asalt” (Sturmabteilung, sau SA). •

Numai Hitler reușea să atragă mulțimile spre NSDAP. în fața publicului din berării, stilul său era unul electrizant. Pe când stătea în celula sa de la Nürnberg așteptând să fie spânzurat, Hans Frank, fostul guvernator general al Poloniei, și-a amintit clipa în care, în ianuarie 1920,

pe când nu avea decât nouăsprezece ani (dar era dedicat deja cauzei völkisch), l-a auzit pentru prima oară vorbind pe Hitler. Marea încăpere era înțesată de lume. Cetățenii din clasa mijlocie stăteau umăr la umăr cu

muncitorii, soldații și studenții. Tineri sau bătrâni, starea națiunii depindea foarte mult de popor. Soarta nenorocită a Germaniei polariza părerile, dar nu-i lăsa indiferenți sau dezinteresați decât pe puțini.

Majoritatea sălilor în care se țineau întruniri politice erau pline de oameni. Pe Frank însă - om tânăr, idealist, antimarxist și naționalist fervent - vorbitorii îl dezamăgeau în general, i se părea că au puține

lucruri de oferit. Hitler, în schimb, l-a entuziasmat. Omul de care avea să se lege soarta lui Hans Frank în următorul sfert de secol era îmbrăcat într-un costum albastru ponosit, cu o cravată largă la gât. Vorbea clar, pe un ton exaltat, dar nu strident, ochii albaștri îi străluceau, iar din când în când își dădea părul pe spate cu mâna dreaptă. Frank a fost impresionat imediat de cât de sincer era Hitler, de faptul

că vorbele îi veneau din inimă și nu erau doar niște figuri retorice.

112

HITLER

„Era pur și simplu, la vremea respectivă, mărețul orator popular fără precedent în istorie - și, pentru mine, incomparabil”, scria Frank. Am fost de îndată puternic impresionat. Era total diferit de ceea ce auzeam altminteri la asemenea întruniri. Metoda lui era foarte clară și simplă.

Lua subiectul cel mai important al zilei, Dictatul de la Versailles, și punea

întrebarea fundamentală: Iar acum ce facem, popor german? Care este situația reală? Ce se mai poate face? Vorbea mai mult de două ore și jumătate, întrerupt adesea de aplauze frenetice, și-ai mai fi putut încă să-l asculți multă,

multă vreme. Totul venea din inimă și ne mergea tuturor la inimă... Când termina, aplauzele nu mai conteneau... Din acea seară, deși nu eram membru al partidului, am fost convins că, dacă era cineva în stare să se ocupe de soarta Germaniei, numai Hitler putea fi acela.

în ciuda patosului acestor afirmații, ele atestă capacitatea instinctivă a lui Hitler, care-l distingea de ceilalți vorbitori ce transmiteau un mesaj asemănător, de a vorbi pe înțelesul ascultătorilor săi și de a-i provoca prin

ardoarea și - oricât de stranie ni s-ar putea părea astăzi - sinceritatea vizibilă a idealismului său. Creșterea numărului participanților la întruniri a marcat succesul și

reputația tot mai mare de care se bucura Hitler ca orator remarcabil al partidului. Până la sfârșitul lui 1920, luase cuvântul la peste treizeci de

adunări de masă - la majoritatea participând între 800 și 2.500 de persoane - și la multe Adunări mai restrânse ale membrilor partidului. La începutul lui februarie 1921, va vorbi la cea mai mare întrunire de până atunci - în fața a peste 6.000 de persoane adunate la Circus Krone, sala cea mai încăpătoare din München. Până la mijlocul anului 1921, a vorbit mai ales în München, unde propaganda și organizarea întâlnirilor asigurau un rezultat satisfăcător, iar atmosfera adecvată eră garantată. Nepunând însă la socoteală discursurile rostite în timpul unei vizite de două săptămâni făcute în Austria la începutul lui octombrie, el a ținut zece discursuri în afara orașului în 1920, inclusiv unul în Rosenheim, unde tocmai luase ființă prima grupare locală a partidului din afara Münchenului. Faptul că numărul membrilor partidului a crescut semni¬ ficativ, de la 190 în ianuarie 1920 la 2.000 la sfârșitul anului și la 3.300 în august 1921, s-a datorat în mare parte reputației câștigate de Hitler. El a devenit în scurt timp indispensabil pentru mișcare.

VIII Hitler vorbea după niște notițe - în mare parte idei care aveau subliniate cuvintele-cheie. De regulă, un discurs dura cel puțin două ore.

în Festsaal din Hofbrăuhaus, a folosit o masă de pe una dintre laturile sălii pe post de tribună cu scopul de a sta în mijlocul mulțimii - o tehnică

Agitatorul din berării

113

nouă pentru un vorbitor, care contribuia la crearea în sală a unei stări speciale de spirit, cum o considera Hitler. Temele discursurilor sale nu prea variau: contrastul dintre puterea pe care a avut-o Germania într-un trecut glorios și starea ei actuală de slăbiciune și umilire - un stat bolnav controlat de trădători și lași, care lăsaseră patria pe mâinile puternicilor ei dușmani; cauzele prăbușirii într-un război pierdut, declanșat de acești dușmani, în spatele cărora se aflau evreii; trădarea și revoluția datorate criminalilor și evreilor; intenția englezilor și francezilor de a distruge Germania, așa cum rezultau acestea din Tratatul de la Versailles - „Pacea rușinii”, instrumentul înrobirii Germaniei; exploatarea germanilor obiș¬

nuiți de către escrocii și profitorii evrei; o cârmuire coruptă, pusă pe înșelăciune și un sistem de partide ce trona peste calvarul economic, dez¬ binarea socială, conflictul politic și prăbușirea morală; singura cale de re¬ dresare, cuprinsă în programul partidului - confruntarea implacabilă cu dușmanii din interior și întărirea conștiinței și unității naționale, acestea contribuind la refacerea puterii și, în cele din urmă, a măreției Germaniei.

Datorită îmbinării antipatiei bavarezilor față de prusaci cu experiența trăită în perioada Räterepublik din München, atacurile repetate ale lui Hitler la adresa guvernului „marxist” de la Berlin aveau să declanșeze în mod negreșit o reacție entuziasmantă din partea minorității încă reduse a populației locale interesate de întrunirile sale. Deși Hitler recurgea în esență la sentimente negative - mânie, indig¬ nare, dușmănie -, în remediul propus de el la bolile declarate exista și un element „pozitiv”. Oricât de banale ar părea, apelul la redobândirea liber¬ tății prin unitate națională, nevoia de colaborare a „celor care muncesc cu creierul și cu mâinile”, armonia socială a unei „comunități naționale”

și protejarea „omului mărunt” prin zdrobirea exploatatorilor săi erau, ținând seama de aplauzele pe care le iscau întotdeauna, afirmații fără doar și poate incitante pentru auditorii lui Hitler. Iar înflăcărarea și fervoarea

acestuia reușeau să transmită - celor predispuși deja să-l recepteze ­ mesajul că altă cale nu era cu putință, că renașterea Germaniei avea să fie

și putea să fie înfăptuită și că stătea în puterea germanilor de rând s-o înfăptuiască prin propria luptă, propriul sacrificiu și propria voință. Efectul produs era specific mai mult unei întâlniri de renaștere religioasă decât unei adunări politice normale. Cu toate că Hitler știa să găsească mereu ținte sigure în politica de zi

cu zi a Republicii dominate de criză, temele lui principale se repetau într-un mod plictisitor. De fapt, unele teme considerate în mod in¬ discutabil componente ale așa-zisei ideologii neschimbate a lui Hitler, lipseau cu totul în această fază. De exemplu, nu se făcea deloc referire la nevoia de „spațiu vital” (Lebensraum) în Europa Răsăriteană. în această perioadă, țintele politicii externe erau Marea Britanie și Franța. Ba chiar,

printre notițele unuia dintre discursurile sale, Hitler a scris în august

114

HITLER

1920 „fraternitatea cu Răsăritul”. De asemenea, el n-a cerut cu insistență instaurarea unei dictaturi. O asemenea cerere apare abia într-un discurs din 27 aprilie 1920, in care Hitler declara că Germania are nevoie de „un dictator genial” dacă vrea să renască. Nu exista niciun indiciu că acea persoană ar fi fost el însuși. La fel de surprinzător este faptul că

primul său atac direct la adresa marxismului n-a avut loc înaintea discursului rostit la Rosenheim pe 21 iulie*1920 (deși, înainte de aceasta, vorbise cu câteva ocazii despre efectele catastrofale ale bolșevismului în Rusia, pentru care dădea vina pe evrei). De asemenea, remarcabil este faptul că teoria rasei - care conținea idei preluate din broșuri antisemite

bine cunoscute, aparținând unor autori precum Houston Stewart Chamberlain, Adolf Wahrmund și mai ales propovăduitorului anti¬ semitismului prin excelență, Theodor Frit sch (care punea accentul, printre altele, pe așa-zisul abuz sexual comis de evrei asupra femeilor) ­ a fost tratată în mod explicit într-un singur discurs al lui Hitler din anul 1920.

Aceasta nu înseamnă totuși că Hitler nu i-a atacat deloc pe evrei. Dimpotrivă, obsesia maniacă, atotmistuitoare căpătată față de evrei, căreia i se subordonează totul - ce nu poate fi observată înainte de 1919, iar după aceea nu va lipsi niciodată - se regăsește în aproape fiecare discurs al lui Hitler din această perioadă. în spatele tuturor relelor de care

avusese parte sau care amenințau Germania stătea figura evreului. Discurs după discurs, el îi înfiera pe evrei folosind cel mai virulent și mai barbar limbaj imaginabil. Socialismul autentic, declara Hitler, era sinonim cu antisemitismul. Germanii trebuiau să fie pregătiți să se facă frați cu diavolul pentru a eradica răul reprezentat de evreime. Potrivit însă scrisorii adresate lui Gemlich în toamna dinainte, el considera că nu antisemitismul emoțional era soluția. Hitler cerea internarea în lagăre de concentrare pentru a-i „împiedica pe evrei să ne submineze poporul”, spânzurarea escrocilor și, în ultimă instanță, ca unică soluție - la fel ca în scrisoarea către Gemlich - „îndepărtarea evreilor din sânul poporului nostru”. Implicația, la fel ca în cazul cererilor explicite privitoare la Ostjuden (de regulă, săraci care fugeau de persecuția din Europa Răsăriteană), era expulzarea lor din Germania. Așa se înțelegea, fără doar și poate. însă limbajul în sine era groaznic și, implicit, criminal prin similitudinile sale biologice. „Să nu credeți că puteți combate tuberculoza rasială”, declara el în august 1920, „fără să vă îngrijiți ca poporul să fie scăpat de organul care cauzează

tuberculoza rasială. Impactul evreimii nu va dispărea niciodată, iar otrăvirea poporului nu va înceta atâta vreme cât agentul cauzator, evreul, nu va fi îndepărtat din mijlocul nostru.” Auditorilor săi le plăcea acest lucru. Atacurile respective provocau, înainte de toate, valuri de aplauze și urale. Tehnica lui - începea încet,

Agitatorul din berării

115

cu atacuri pline de sarcasm, personalizate, bine țintite, după care urma un

crescendo până se atingea un punct culminant - făcea ca auditorii să intre repede în delir. Discursul rostit în Festsaal de la Hofbräuhaus pe 13 august 1920 despre „De ce suntem antisemiți?” - singurul său discurs din acel an dedicat exclusiv evreilor și menit să reprezinte o declarație fundamentală pe această temă - a Fost întrerupt de cincizeci și opt de ori în cele două ore cât a durat, datorită uralelor tot mai puternice venite din partea celor 2.000 de ascultători. Dacă este să ne luăm după o relatare

privitoare la un alt discurs rostit de Hitler la câteva săptămâni după aceea, auditorii proveneau mai ales din rândul funcționarilor, al păturii inferioare a clasei de mijloc și al muncitorilor înstăriți, un sfert dintre aceștia fiind femei.

La început, tiradele antisemite ale lui Hitler erau legate în mod invariabil de anticapitalism și de atacurile la adresa profitorilor și escrocilor evrei, pe care-i considera vinovați de exploatarea poporului german, de pierderea războiului și de germanii morți în război. Influența lui Gottfried Feder se poate observa în deosebirea pe care Hitler o făcea între „capitalul industrial” esențialmente benefic și răul adevărat al „capitalului financiar evreiesc”. în această etapă nu există nicio asociere cu marxismul sau bolșe¬ vismul. Contrar celor afirmate uneori, antisemitismul lui Hitler n-a fost determinat de antibolșevismul său, ci a fost cu mult anterior acestuia. Nu se face nicio referire la bolșevism în scrisoarea adresată lui Gemlich în septembrie 1919, în care „problema evreiască” este legată de caracterul rapace al capitalului financiar. Hitler a spus în aprilie și apoi în iunie 1920 că Rusia este distrusă de evrei, dar abia în discursul rostit la Rosenheim pe 21 iulie a făcut o asociere explicită între marxism, bolșevism și sistemul

sovietic din Rusia, pe de o parte, și brutalitatea dominației evreiești, pe de altă parte, căreia el considera că social-democrația îi pregătește terenul în Germania. Hitler a recunoscut în august 1920 că știa puține despre situația reală din Rusia. El a devenit însă clar preocupat de Rusia bolșevică

în a doua jumătate a anului - influențat probabil, în primul rând, de Alfred Rosenberg, care venea din țările baltice și trecuse el însuși prin experiența Revoluției Ruse, dar și impresionat de imaginile oribile ale războiului civil din Rusia care ajungeau în presa germană. Răspândirea „Protocoalelor înțelepților Sionului” - un fals referitor la dominația mondială exercitată de evrei, citit și crezut în cercurile antisemite ale vremii - a contribuit probabil și ea la concentrarea atenției lui Hitler asupra Rusiei. Aceste imagini par a fi reprezentat catalizatorul fuziunii

dintre antisemitism și antimarxism în „concepția sa despre lume” ­ identitate care, odată creată, n-a mai dispărut niciodată.

116

HITLER

IX Discursurile l-au plasat pe Hitler pe harta politică a Münchenului. El

a rămas însă, în continuare, în foarte mare măsură, un preferat al publicului local. Oricât de mult zgomot făcea, partidul său era încă nesemnificativ în comparație cu partidele consacrate socialiste și catolice. Mai mult, deși ar fi o exagerare să vedem în el doar instrumentul puter¬ nicelor grupuri de interese „din spatele scenei”, fără susținătorii influenți și fără „relațiile” pe care aceștia le puteau oferi, talentele lui de agitator al mulțimii nu l-ar fi ajutat să ajungă prea departe.

Deși Hitler semnalase deja intenția de a-și câștiga existența din discursurile politice, până la 31 martie 1920 el a primit încă soldă de la armată. Primul său protector, căpitanul Mayr, a continuat să se intereseze îndeaproape de el și, dacă este să dăm crezare unei relatări ulterioare a

acestuia, i-a oferit mici sume de bani pentru a-l ajuta să organizeze întrunirile politice. în acel moment, Hitler servea încă atât partidul, cât și armata. în ianuarie-februarie 1920, Mayr a aranjat ca „Herr Hittler” să țină prelegeri despre „Versailles” și „Partidele politice și semnificația lor” în compania distinșilor istorici münchenezi Karl Alexander von Müller și Paul Joachimsen în prezența soldaților din Reichswehr care participau la „cursuri de educație cetățenească”. în martie, în timpul Puciului lui

Kapp, când, în urma unei efemere lovituri de stat armate, s-a încercat răsturnarea guvernului, care a fost forțat să părăsească capitala Reichului, el l-a trimis, împreună cu Dietrich Eckart, la Berlin spre a-l informa pe Wolfgang Kapp despre situația din Bavaria. Au ajuns prea târziu. Prima tentativă a dreptei de a prelua puterea în stat eșuase deja. însă Mayr n-a fost descurajat. El a păstrat atât legătura cu Kapp, cât și interesul față de

Hitler. După șase luni, i-a spus lui Kapp că nutrea încă speranțe că NSDAP - pe care-l considera creația sa - va deveni „organizația reprezentativă a radicalismului național”, avangarda unui puci viitor, mai reușit. El i-a scris lui Kapp, exilat acum în Suedia, următoarele: Partidul național muncitoresc trebuie să asigure baza puternicei forțe de asalt la care nădăjduim. Programul este încă oarecum dezlânat și poate chiar incomplet. Va trebui să-l completăm. Un singur lucru este sigur, că am atras deja sub acest stindard un mare număr de susținători. Din iulie anul trecut am căutat... să întăresc mișcarea... am pus în funcții tineri foarte capabili. Herr Hitler, de exemplu, a devenit o forță motrice, un orator popular de prim rang. Filiala din München are peste 2.000 de membri, față de mai puțin de 100 în vara lui 1919.

La începutul lui 1920, înainte ca Hitler să părăsească Reichswehrul, Mayr l-a luat la întâlnirile clubului „Pumnul de fier”, fondat de căpitanul Ernst Rohm pentru ofițerii naționaliști radicali. Mayr îl prezentase pe

Agitatorul din berării

117

Hitler lui Rohm probabil în toamna anterioară. Interesat de diverse partide naționaliste, mai ales de cele care voiau să-i atragă pe muncitori spre cauza mișcării naționaliste, Rohm participase la prima întrunire a NSDAP, la care Hitler a luat cuvântul, pe 16 octombrie 1919 și intrase în partid la scurtă vreme după aceea. Acum, Hitler a venit într-un contact mult mai direct cu Rohm, care a ajuns să-l înlocuiască repede pe Mayr în calitate de principal om de legătură cu Reichswehrul. Rohm se ocupase cu înarmarea voluntarilor și a unităților de „apărare civilă” (Einwohnerwehr) din Bavaria și, între timp, devenise un personaj important pe scena politicii paramilitare, având relații excelente în armată, în „asociațiile patriotice” și în toată mișcarea völkisch de dreapta. De fapt, la vremea respectivă, el,

împreună cu amicii săi ofițeri simpatizanți ai dreptei, erau mult mai interesați de marile Einwohnerwehren, cu un număr de peste un sfert de milion de membri, decât de micuțul NSDAP. Chiar și-așa, el a fost principala persoană de contact între NSDAP și mult mai marile „asociații patriotice”, asigurând finanțarea de care avea disperată nevoie partidul

aflat într-o permanentă lipsă de bani. Relațiile lui s-au dovedit a fi neprețuite - cu atât mai mult după 1921, când interesul lui pentru partidul lui Hitler a crescut.

Un alt protector important la vremea respectivă a fost poetul și publicistul völkisch Dietrich Eckart. Cu peste douăzeci de ani mai mare ca Hitler, Eckart, care se făcuse remarcat la început datorită unei adaptări a poemului dramatic „Peer Gynt”, nu avusese un succes deosebit înainte de război în calitate de poet și critic. Se poate ca acest lucru să-i fi stimulat

puternicul antisemitism. A devenit activ în plan politic în decembrie 1918, odată cu apariția săptămânalului său antisemit Auf gut Deutsch („Pe nemțește”), care a publicat și materiale ale lui Gottfried Feder și ale tânărului emigrant din țările baltice, Alfred Rosenberg. A vorbit la întru¬ nirile DAP din vara lui 1919, înainte ca Hitler să devină membru, ajun¬

gând, în mod evident, să-l considere pe noul recrut al partidului drept protejatul său. Hitler însuși era flatat de atenția acordată de un personaj ca Eckart, care se bucura de o reputație deosebită în cercurile völkisch. în primii ani, relațiile dintre cei doi au fost bune, chiar apropiate. Pentru Hitler însă a contat, ca întotdeauna, utilitatea lui Eckart. Pe măsură ce suficiența lui Hitler a crescut, el a avut tot mai puțină nevoie de Eckart, iar până în 1923, anul morții acestuia, cei doi se înstrăinaseră. La început însă, Eckart a fost fără îndoială de folos pentru Hitler și NSDAP. Apelând la relațiile sale cu o situație materială prosperă, Eckart i-a asigurat demagogului de berărie intrarea în „societatea” miincheneză,

deschizând pentru el ușa saloanelor membrilor bogați și influenți ai burgheziei din oraș. Iar datorită sprijinului financiar venit din partea lui și a relațiilor sale, a reușit să ofere ajutorul vital de care avea nevoie micul

partid ce se zbătea să facă rost de bani. Cum cotizațiile membrilor nu

118

HITLER

acopereau nici pe departe cheltuielile, partidul depindea de ajutorul oferit din afară. O parte a acestuia venea de la patronii firmelor müncheneze. O altă parte continua să vină de la Reichswehr. Rolul lui Eckart era însă

crucial. De exemplu, el a obținut de la prietenul său, dr. Gottfried Grandel, chimist și patron al unei fabrici din Augsburg, care a susținut și apariția periodicului Auf gut Deutschy banii necesari procurării avionului

care i-a dus pe el și pe Hitler la Berlin în timpul Puciului lui Kapp.

Grandel a servit și drept garant al fondurilor folosite în vederea cumpărării publicației Völkischer Beobachter, care, în decembrie 1920, a devenit ziarul partidului. în 1921, pentru publicul din München, Hitler se confunda cu NSDAP. El era vocea acestuia, figura lui reprezentativă, întruchiparea lui. Dacă li s-ar fi cerut să spună numele președintelui partidului, poate că și cei mai informați cetățeni ar fi răspuns greșit. Hitler nu voia însă președinția. Drexler i-a oferit-o de câteva ori. De fiecare dată, Hitler a refuzat. Drexler i-a scris lui Feder în primăvara lui 1921, arătând „că orice mișcare revo¬ luționară trebuie să aibă un șef dictatorial, și deci eu cred de asemenea că Hitler al nostru este cel mai potrivit pentru mișcarea noastră, fără ca eu însumi să vreau să fiu împins pe planul al doilea”. Pentru Hitler însă, conducerea partidului însemna obligații organizatorice. El nu avea nici aptitudini, nici calități de organizator - iar acest lucru avea să rămână valabil atât pe parcursul ascensiunii sale la putere, cât și după ce a devenit șef al statului german. Organizarea o putea lăsa în seama altora; propa¬ ganda - mobilizarea maselor - era de el și asta voia să facă. Pentru aceasta și numai pentru aceasta și-ar fi asumat el răspunderea. Pentru Hitler, propaganda era cea mai înaltă formă de activitate politică. în concepția lui Hitler, propaganda deținea secretul „naționalizării” maselor, fără de care salvarea națională era de neconceput. Nu că propa¬ ganda și ideologia ar fi fost pentru el entități distincte. Ele erau insepa¬ rabile și se potențau reciproc. O idee era inutilă pentru Hitler, dacă nu mobiliza. încrederea în sine pe care a căpătat-o în urma primirii extraor¬

dinare de care s-au bucurat discursurile sale l-a asigurat de faptul că diagnosticul pus de el Germaniei și procesului de răscumpărare națională era corect - și era singurul posibil. Aceasta i-a dat apoi convingerea intimă

pe care a transmis-o celor din anturajul său imediat, ca și celor care-i ascultau discursurile în berării. A se considera „toboșarul” cauzei naționale

era așadar pentru Hitler o înaltă chemare. Iată de ce, înainte de mijlocul lui 1921, el a preferat să nu-și asume rolul de președinte și să nu fie implicat în activitatea organizatorică pe care o asocia cu președinția partidului. Indignarea produsă în toată Germania de suma exorbitantă de 226 de miliarde de mărci-aur ce trebuia plătită ca reparații de război, stabilită de Conferința de la Paris la sfârșitul lui ianuarie 1921, a făcut ca agitația să

Agitatorul din berării

119

continue. Aceasta era atmosfera în care a fost organizată, pe 3 februarie, la Circus Krone, cea mai mare întâlnire a NSDAP de până atunci. Hitler a riscat ținând ca întâlnirea să aibă loc la numai o zi după anunțarea ei și fără a i se face obișnuita publicitate. Uriașa sală a fost rezervată în mare grabă, iar două camioane au fost închiriate pentru a răspândi prin oraș fluturași. Aceasta era o altă tehnică împrumutată de la „marxiști” și folo¬ sită acum pentru prima oară de naziști. In pofida îngrijorărilor care au persistat până în ultimul minut, cum că sala va fi pe jumătate goală, iar întâlnirea se va transforma într-un fiasco propagandistic, peste 6.000 de oameni au venit să-l audă pe Hitler vorbind despre „Viitor sau ruină”, denunțând „sclavia” impusă germanilor de reparațiile stabilite de Aliați și criticând dur guvernul pentru slăbiciunea dovedită în urma acceptării acestora. Hitler a scris că, după succesul de la Circus Krone, a intensificat și mai mult propaganda NSDAP. Iar rezultatul acestui efort propagandistic a fost chiar impresionant. Hitler a vorbit la douăzeci și opt de întruniri

importante organizate la München și în alte douăsprezece localități (aproape toate din Bavaria), în afara altor participări la „discuții” și a șapte

alocuțiuni rostite în fața membrilor nou-createi SA în ultima parte a anului. De asemenea, între ianuarie și iunie a scris treizeci și nouă de articole pentru Völkischer Beobachter, iar din septembrie a contribuit cu texte la elaborarea prospectelor informative ale partidului. Bineînțeles că a avut timpul necesar pentru a se dedica exclusiv propagandei. Spre

deosebire de alți membri ai conducerii partidului, el nu se ocupa cu altceva și nu-l interesa altceva. Politica îi ocupa practic întreaga existență. Când nu ținea discursuri sau când nu le pregătea, își petrecea timpul citind. Ca întotdeauna, citea

multe ziare - care-i ofereau obișnuita muniție folosită pentru a-i ataca pe politicienii de la Weimar. Avea cărți - foarte multe, ediții populare ­ despre istorie, geografie, miturile germanice și mai ales despre război (inclusiv cea a lui Clausewitz) pe rafturile din dărăpănata, sărăcăcios mobilată cameră de pe Thierschstraße, nr. 41, pe malul râului Isar. Este însă cu neputință de știut ce anume citea. Stilul de viață nu-i prea per¬ mitea să se dedea cititului sistematic perioade îndelungate. El a susținut totuși că a citit totul despre eroul său preferat, Frederic cel Mare, și că s-a repezit asupra lucrării adversarului său din tabăra völkisch, Otto Dickel,

un tratat de 320 de pagini despre Die Auferstehung des Abendlandes („Renașterea lumii occidentale”), de îndată ce aceasta a apărut în 1921, pentru a o putea critica. Altfel, așa cum se obișnuise din perioada vieneză, își petrecea multă vreme lenevind prin cafenelele din München. îi plăcea să meargă mai

ales la Cafeneaua Heck din Galerienstraße. într-un colț liniștit al încăperii lungi și înguste a acestei cafenele, frecventate de cetățeni

120

HITLER

onorabili din clasa de mijloc, se așeza la masa ce-i era rezervată, cu spatele

la perete, întreținându-se cu câțiva amici pe care abia și-i făcuse și pe care-i adusese în NSDAP. Dintre cei care au ajuns să formeze un cerc intim de asociați ai lui Hitler făceau parte tânărul student Rudolf Heß și

germanii veniți din țările baltice Alfred Rosenberg (care lucrase la periodicul lui Eckart din 1919) și Max Erwin von Scheubner-Richter (un inginer cu excelente relații printre emigranții ruși înstăriți). Cu siguranță că, în clipa în care Putzi Hanfstaengl, cultivatul german cu sânge ame¬ rican care a devenit șef al Biroului de Relații cu Presa Străină, a ajuns să-l cunoască pe Hitler, la sfârșitul lui 1922, acesta avea o masă rezervată în

fiecare seară de luni la demodata Cafenea Neumayr de la marginea Viktualienmarkt.. De regulă, era însoțit de un grup pestriț - majoritatea, persoane din pătura inferioară a clasei de mijloc, unele dintre ele destul de dezagreabile. Christian Weber, fost negustor de cai, care, asemenea lui Hitler, purta la el invariabil o biciușcă și căruia îi plăcea să se certe cu

comuniștii, era unul dintre ei. Altul era Hermann Esser, fost agent de presă al lui Mayr, el însuși un excelent agitator și un și mai bun gazetar de scandal. Max Amann, un alt necioplit, fost sergent al lui Hitler, devenit șef peste imperiul nazist al presei, era și el de obicei prezent, la fel ca Ulrich Graf, garda personală a lui Hitler, și, adeseori, „filozofii” partidului, Gottfried Feder și Dietrich Eckart. în lunga încăpere, cu șirurile ei de bănci și mese, ocupate adesea de perechi în vârstă, cei din anturajul lui Hitler discutau politică ori ascultau monologurile acestuia despre artă și arhitectură, în timp ce mâncau gustările aduse de ei și beau litri de bere sau cești de cafea. La sfârșitul întâlnirii, Weber, Amann, Graf

și locotenentul Klintzsch, un veteran al Puciului lui Kapp, îndeplineau rolul de gardă de corp, escortându-l pe Hitler - care purta un pardesiu negru, lung și o pălărie moale, care-i „dădea înfățișarea unui conspirator”

- înapoi la apartamentul său din Thierschstraße. Hitler nu prea dădea impresia unui politician convențional. Nu este surprinzător faptul că cei aflați la putere în Bavaria îl priveau în general cu dispreț. Dar nu-l puteau ignora. Demodatul șef monarhist al guver¬ nului bavarez de la acea vreme, Gustav Ritter von Kahr, care preluase funcția pe 16 martie 1920 în urma Puciului lui Kapp și urmărea să transforme Bavaria într-o „celulă a ordinii” care să reprezinte adevăratele valori naționale, credea că Hitler este un propagandist și nimic mai mult. La vremea respectivă, această apreciere era justificată. Kahr urmărea însă să determine toate „forțele naționale” din Bavaria să protesteze față de

„politica de conformare” a cancelarului Reichului, Wirth. în plus, era sigur că-l putea folosi pe Hitler, că-l putea controla pe „impetuosul austriac”. Pe 14 mai 1921, el a invitat o delegație a NSDAP, condusă de Hitler, să discute despre situația politică. A fost prima întâlnire a celor doi bărbați, al căror țel comun - distrugerea noului regim democratic de la

Agitatorul din berării

121

Weimar - avea să-i unească, chiar dacă pentru scurtă vreme, în timpul nefastului puci din noiembrie 1923 - o alianță schimbătoare, care se va sfârși cu uciderea lui Kahr în „Noaptea Cuțitelor Lungi” de la sfârșitul lui

iunie 1934. Chiar dacă Kahr îl disprețuia pe Hitler, invitația sa la întâlnirea din mai 1921 a echivalat cu recunoașterea rolului pe care ultimul îl juca acum în politica bavareză, dovada faptului că el și mișcarea lui trebuiau să fie luate în serios. Din delegație făcea parte introvertitul și idealistul Rudolf Heß, care,

fermecat deja de Hitler, studia încă la München cu profesorul de geopolitică Karl Haushofer. Trei zile mai târziu, fără ca Hitler să-i ceară sau să-l determine în vreun fel, el i-a scris lui Kahr o scrisoare lungă, în care povestea viața lui Hitler de până atunci și elogia țelurile, idealurile și abilitățile politice ale acestuia. Hitler, scria el, era „o fire neobișnuit de cumsecade și de sinceră, plină de bunătate, credincioasă, un bun catolic”, care avea un singur țel, să asigure „bunăstarea țării sale”. în continuare, Heß lăuda sacrificiul făcut de Hitler în acest scop, faptul că n-a primit niciun ban din partea mișcării, ci trăia exclusiv din onorariile primite pentru alte discursuri pe care le ținea ocazional.

Aceasta era linia oficială pe care Hitler însuși o prezentase în septembrie trecut în Völkischer Beobachter. Era cât se poate de falsă. El pretindea că a vorbit la alte întruniri naționaliste decât cele ale NSDAP în numai câteva ocazii. Cu siguranță că doar onorariile primite pentru acestea nu i-ar fi fost de ajuns pentru a supraviețui. Stânga a început să răspândească cu multă nerăbdare zvonuri despre venitul și stilul său de viață. Chiar și în cercurile völkisch de dreapta se vorbea că era plimbat prin München într-o mașină mare, iar adversarii săi din partid își puneau

întrebări cu privire la neregulile financiare și la timpul petrecut de „regele Münchenului” cheltuind și țopăind cu femeile - care mai și fumau. De fapt, Hitler era deosebit de deranjat de problemele sale financiare. El a repetat în instanță, în decembrie 1921, la un proces de

calomnie intentat ziarului socialist Münchener Post, că n-a cerut

partidului niciun onorariu pentru șaizeci și cinci de discursuri ținute la München. A recunoscut însă că era „susținut prin mijloace modeste” de membrii partidului și că, „ocazional”, aceștia îi dădeau să mănânce. Una dintre persoanele care au avut grijă de el a fost prima „Hitler-Mutti”, Frau Hermine Hofmann, văduva în vârstă a unui director de școală, care l-a tratat pe Hitler cu nenumărate feluri de prăjituri și, pentru o vreme, și-a transformat casa de la Solln, localitate situată la periferia Münchenului, într-un fel de sediu neoficial al partidului. Ceva mai târziu, s-au ocupat de Hitler un funcționar de la Reichsbahn, Theodor Lauböck - fondatorul filialei din Rosenheim a NSDAP, transferat însă ulterior la München - și soția acestuia, la care s-a apelat și pentru a-i găzdui pe oaspeții importanți

ai partidului. în realitate, camera mizerabilă închiriată de Hitler în

122

HITLER

Thierschstraße și hainele ponosite pe care le purta contraziceau faptul că, la data respectivă, el nu ducea lipsă de susținători cu dare de mână. Odată cu expansiunea partidului și cu creșterea reputației sale în anii 1922-1923, el a reușit să atragă alți protectori bogați din înalta societate miincheneză.

X Partidul ducea însă mereu lipsă de barii. Criza care a culminat cu preluarea de către Hitler a conducerii partidului a început în iunie 1921, în timp ce acesta (însoțit de omul cu relațiile, Dietrich Eckart) se afla într-o misiune de strângere de fonduri la Berlin, în tentativa de a găsi

sprijin financiar pentru Völkischer Beobachter, aflat într-o situație dificilă.

Contextul a fost determinat de demersurile făcute în vederea fuziunii

NSDAP cu partidul rival, DSP, Partidul Socialist German. Având în vedere programele lor, în ciuda existenței unor diferențe de accent, lucrurile care uneau cele două partide völkisch erau mai multe decât cele care le separau. Iar DSP avea adepți în nordul Germaniei, ceea ce Partidul Nazist, care nu era încă decât un mic partid local, nu avea. Prin urmare, chiar și numai acesta era cu siguranță un argument solid în favoarea unirii forțelor. Discuțiile cu privire la o posibilă fuziune începuseră cu un an

înainte, în august, la o adunare a partidelor național-socialiste din Germania, Austria, Cehoslovacia și Polonia, care a avut loc la Salzburg și

la care a participat și Hitler. De atunci și până în aprilie 1921, condu¬ cătorii DAP au făcut o serie de propuneri. La o întâlnire ținută la Zeitz, în Turingia, la sfârșitul lui martie, Drexler - delegat, se pare, de NSDAP,

dar, în mod evident, în dezacord cu Hitler - a acceptat chiar câteva propuneri timide de fuziune și - spre groaza lui Hitler - mutarea sediului

partidului la Berlin. Hitler a reacționat furios la concesiile făcute de Drexler, a amenințat că va demisiona din partid și a reușit „cu o mânie incredibilă” să anuleze înțelegerea făcută la Zeitz. în cele din urmă, la o întâlnire organizată la München la mijlocul lui aprilie, într-o atmosferă

de animozitate accentuată și cu Hitler mânios la cuhne, negocierile purtate cu DSP s-au întrerupt. Liderii DSP erau convinși că Hitler, „vanitosul'fanatic”, ale cărui succese i se urcaseră la cap, era singurul răs¬ punzător de obstrucționismul NSDAP. Hitler, care disprețuia ideea de aplicare a unui program politic concret, fiind interesat doar de agitație și mobilizare, dezaprobase cu tărie încă de la început orice posibilă fuziune. Pentru el, similitudinile din program erau irelevante. El n-a fost de acord cu faptul că DSP s-a grăbit să creeze numeroase filiale fără baze solide, astfel că partidul era „peste tot și nicăieri”, și cu disponibilitatea acestuia de a recurge la tactica parlamentară. Adevăratul motiv era însă altul.

Agitatorul din berării

123

Orice fuziune îi amenința în mod obligatoriu supremația pe care o deținea în micul, dar unitul NSDAP. Deși fuziunea cu DSP fusese împiedicată deocamdată, o amenințare și mai mare, după părerea lui Hitler, s-a ivit în vreme el se afla la Berlin.

Dr. Otto Dickel, care înființase în martie 1921 la Augsburg o altă organizație völkisch, Deutsche Werkgemeinschaft, făcuse ceva vâlvă în

cadrul mișcării völkisch cu cartea sa intitulată Die Auferstehung des Abendlandes („Renașterea lumii occidentale”). Speculațiile populiste mistice ale lui Dickel nu erau pe gustul lui Hitler și, fapt deloc surprin¬ zător, s-au lovit de disprețul și respingerea plină de mânie a acestuia. însă

unele idei ale lui Dickel - edificarea unei comunități fără clase prin renaștere națională, combaterea „dominației evreiești” prin lupta împo¬ triva „sclaviei dobânzii” - conțin similitudini clare atât cu ideile NSDAP, cât și cu cele ale DSP: Iar Dickel avea, în aceeași măsură ca Hitler, con¬ vingerea că este un misionar și, mai mult, era un orator energic și popular. După apariția cărții, care a fost elogiată în Völkischer Beobachter el a fost invitat la München și - în lipsa lui Hitler, plecat la Berlin - a avut un

succes deosebit înaintea publicului numeros adunat într-unul dintre locurile predilecte ale lui Hitler, Hofbräuhaus. Dickel urma să rostească și alte discursuri. Conducerea NSDAP era încântată că găsise în el un al doilea „vorbitor remarcabil, cu priză la publicul larg”. între timp, Hitler se afla tot la Berlin. Nu s-a dus, pe 1 iulie, la o întâl¬ nire cu un reprezentat al DSP pe tema continuării negocierilor de fuziune și nu s-a întors în Bavaria decât după zece zile. Până atunci, aflase în mod evident vestea alarmantă că o delegație a liderilor NSDAP urma să poarte acolo discuții cu Dickel și cu reprezentanți ai filialelor din Augsburg și Nürnberg ai Deutsche Werkgemeinschaft. Furios la culme, și-a făcut apa¬ riția înainte ca delegații NSDAP să sosească ei înșiși, amenințându-i pe reprezentanții din Augsburg și Nürnberg că se va îngriji să nu aibă loc nicio fuziune. Dar când oamenii lui și-au făcut în cele din urmă apariția, furia lui nestăpânită s-a stins într-o tăcere posacă. După trei ore de discuții, în care

Dickel a făcut sugestii de formare a unei confederații flexibile, alcătuite din diverse grupări, precum și recomandări de îmbunătățire a programului

NSDAP, care au stârnit numeroase accese de furie din partea lui Hitler, acesta, nemaiputând suporta, a plecat ca o furtună de la întâlnire. Dacă Hitler a sperat că ieșirile lui îi vor convinge pe propriii colegi să renunțe la negocieri, atunci s-a înșelat. Aceștia au fost jenați de com¬ portamentul său, fiind impresionați de oferta lui Dickel. Chiar și Dietrich Eckart a considerat că Hitler s-a purtat prostește. Toți au recunoscut că programului partidului trebuia să i se aducă modificări și că Hitler, ca „simplu om”, nu avea niciun drept să facă asta. Ei au căzut de acord să se întoarcă la München și să supună aprobării comitetului de conducere a partidului propunerile lui Dickel.

124

HITLER

Furios și dezgustat, Hitler a demisionat din partid pe 11 iulie. El și-a justificat gestul într-o scrisoare adresată comitetului de conducere trei zile mai târziu, arătând că reprezentanții de la Augsburg încălcaseră statutul partidului și acționaseră împotriva voinței membrilor încredințând soarta mișcării unui om ale cărui idei erau incompatibile cu cele ale NSDAP. „Nu

voi mai putea fi membru al unei asemenea mișcări”, declara el. Hitler demisionase „pentru totdeauna” din comitetul de conducere al partidului în decembrie 1920. După cum s-a arătat, el a amenințat din nou cu demisia după consfătuirea de la Zeitz de la sfârșitul lui martie 1921. Comporta¬ mentul afectat, de primadonă, era un element de bază al felului de a fi al lui Hitler - și așa va rămâne. întotdeauna va fi la fel: nu știa altceva decât

„totul sau nimic”; nu exista cale de mijloc, nu se putea ajunge la un compromis. Adoptând mereu o poziție radicală, fără altă ieșire, paria totul

pe o singură carte. Iar dacă nu reușea să-și impună punctul de vedere, izbucnea într-un acces de furie și amenința cu demisia. Ajuns la putere, în anii următori, ca tactică de intimidare, își va provoca uneori în mod intenționat asemenea accese. De obicei însă, crizele lui erau un semn de frustrare, chiar de disperare, nu de tărie. Așa vor sta lucrurile cu o serie de

crize viitoare. Și așa stăteau lucrurile acum. Demisia nu era o manevră plănuită cu grijă, cu scopul de a-și folosi poziția de vedetă a partidului pentru a șantaja comitetul de conducere și a-l determina să cedeze. Era expresia furiei și frustrării provocate de incapacitatea sa de a-și impune punctul de vedere. Amenințarea cu demisia dăduse rezultate înainte, după consfătuirea de la Zeitz. Acum, miza din nou pe singurul său atu. înfrângerea ar fi însemnat amestecarea partidului în „Liga Vestică” pe care voia s-o creeze Dickel și nu i-ar fi lăsat lui Hitler decât o posibilitate - la care se pare că s-a gândit - aceea de a înființa un nou partid și de a o lua de la capăt. Erau unii care, oricât de folositor era el ca agitator, ar fi fost bucuroși să scape de un asemenea individ dificil și egoist. Iar răspândirea

care se întrevedea în urma fuziunii partidului cu organizația lui Dickel nu aducea beneficii neînsemnate. Pierderea singurei sale vedete ar fi fost însă o lovitură importantă, dacă nu fatală pentru NSDAP. Plecarea lui Hitler ar fi divizat partidul. în cele din urmă, acesta a fost factorul hotărâtor. Lui Dietrich Eckart i s-a cerut să intervină, iar, pe 13 iulie, Drexler a încercat să afle condițiile în care Hitler avea să accepte să reintre în partid, a cărui conducere s-a de¬ clarat învinsă. Condițiile lui Hitler erau toate determinate de recenta agitație din partid. Principalele lui revendicări - ce urmau să fie acceptate de o adunare extraordinară a membrilor - erau următoarele: „postul de președinte cu puteri dictatoriale”, sediul partidului să fie stabilit o dată pentru totdeauna la München, programul partidului să fie considerat

inviolabil și să se pună capăt oricăror tentative de fuziune. Toate revendicările vizau asigurarea poziției deținute de Hitler în partid

Agitatorul din berării

125

împotriva oricăror contestări ulterioare. O zi mai târziu, comitetul de conducere al partidului s-a arătat pregătit să recunoască „știința imensă”,

serviciile aduse mișcării și „neobișnuitul său talent de vorbitor” în vederea acordării unor „puteri dictatoriale”. A salutat disponibilitatea sa de a prelua acum șefia partidului, în condițiile în care, în trecut, refuzase ofertele făcute de Drexler. Hitler a reintrat în partid pe 26 iulie, ca mem¬ brul cu numărul 3680. Nici acum conflictul nu era pe deplin încheiat. în vreme ce Hitler și

Drexler și-au demonstrat în mod public unitatea la o întrunire a membrilor de pe 26 iulie, adversarii lui Hitler din conducere îl expul¬ zaseră din partid pe omul de încredere al acestuia, Hermann Esser, pregătiseră pancarte prin care-l acuzau pe Hitler și tipăriseră 3.000 de exemplare dintr-o broșură anonimă în care acesta era atacat în termenii

cei mai denigratori, fiind considerat agentul unor forțe sinistre ce urmăreau să distrugă partidul. Acum însă, Hitler, care demonstrase încă o dată, într-o manieră impresionantă, cât de vital era el ca vorbitor la o întrunire organizată, pe 20 iulie, la Circus Krone, care se umpluse până la ultimul loc, deținea controlul asupra situației. Nu mai era vorba despre nicio ezitare. Hitler triumfase. în aplauzele tumultuoase ale celor 554 de membri cotizanți care au participat la adunarea extraordinară ținută în Festsaal din Hofbräuhaus pe 29 iulie, el s-a apărat pe sine și i-a ținut partea lui Esser, atacându-și violent adversarii. S-a lăudat că n-a vrut niciodată să aibă o funcție în partid și că a refuzat în câteva rânduri șefia acestuia. De această dată însă, era pregătit să accepte. Noul statut al partidului, pe care Hitler fusese obligat să-l redacteze în grabă, confirma în trei rânduri răspunderea exclusivă pe care primul președinte o purta pentru acțiunile partidului (supunându-se doar adunării membrilor). A existat un singur vot împotriva acceptării noilor puteri dictatoriale acordate lui Hitler, care a fost acceptat de toată lumea în calitate de președinte. în Völkischer Beobachter se arăta că reforma statutului partidului se impunea pentru a preveni orice tentativă viitoare de a disipa energiile partidului prin decizii luate cu majoritate de voturi. A fost primul pas pe calea transformării NSDAP într-un partid de tip nou, într-un „partid al Führerului”. Această mișcare n-a fost rezultatul unei planificări atente, ci

al reacției lui Hitler la evenimente pe care nu le mai putea controla. Atacul lansat ulterior de Rudolf Heß asupra adversarilor lui Hitler în Völkischer Beobachter nu numai că a conținut în sine primii germeni ai transformării de mai târziu a lui Hitler în erou, dar a și revelat punctul de plecare al acestui demers. „Oare chiar nu vedeți”, scria Heß, „că omul acesta este acea personalitate de frunte în stare să ducă singură lupta? Credeți că, dacă n-ar fi el, masele s-ar înghesui în Circus Krone?”

-5­ „Toboșarul” I La începutul anilor 1920, Hitler s-a mulțumit să fie „toboșarul” - cel care incita masele în numele „mișcării naționale”. în acest moment, el nu se vedea pe sine așa cum avea să se înfățișeze în Mein Kampf, drept viitorul conducător al Germaniei, mântuitorul politic căruia avea să-i vină rândul după ce națiunea își va da seama de măreția lui inegalabilă. Mai degrabă el pregătea calea marelui conducător a cărui zi era posibil să nu vină decât după mulți ani. „Nu sunt decât un toboșar și un agitator”, i-a spus el scriitorului neoconservator Arthur Moeller van den Bruck în 1922. Cu câteva luni mai înainte, se pare că ar fi spus, într-un interviu acordat redactorului-șef al ziarului de orientare pangermană Deutsche Zeitung, că el nu era liderul și omul de stat care să „salveze patria ce se cufundă în haos”, ci doar „agitatorul care știe cum să adune masele”. De asemenea, se pare că ar fi spus el mai departe, nu era „arhitectul care are

bine conturate în mintea sa planul și forma noii clădiri și care, cu o siguranță senină și cu creativitate, este capabil să pună piatră peste piatră.

El are nevoie de cineva mai mare în spatele lui, pe a cărui capacitate de comandă să se poată bizui”. în acest moment, a fi „toboșarul” era totul pentru Hitler. Era „vocația”

care luase locul viselor sale de a deveni un mare artist sau arhitect. Era principalul său scop, practic, singura sa preocupare. Aceasta nu numai că-i permitea să dea o expresie deplină singurului său talent adevărat, dar, după părerea lui, era în același timp cel mai mare și cel mai important rol pe care-l putea juca. întrucât, pentru Hitler, politica însemna propa¬ gandă - și așa va rămâne în principiu - mobilizarea neîncetată a maselor pentru o cauză care trebuie înfăptuită orbește, nu „arta posibilului”. Hitler datora ascensiunea sa la statutul de vedetă cel puțin regională a dreptei naționaliste din Bavaria nu doar priceperii sale inegalabile de a se adresa maselor la întâlnirile de la München. La fel ca înainte, acesta era principalul său atu. Legat de acesta însă și având o importanță crucială era faptul că se afla în fruntea unei mișcări care, spre deosebire de prima fază a existenței sale, începea acum să-și creeze propria forță paramilitară semnificativă și să intre în vârtejul politicii paramilitare bavareze. Mai

Toboșarul1

127

ales în condițiile deosebite existente în Bavaria postrevoluționară, au putut apărea armate particulare, tolerate și, adeseori, susținute în mod activ de autoritățile bavareze. Regimul profund antisocialist și contrarevoluționar al prim-ministrului

Gustav Ritter von Kahr a transformat Bavaria într-un paradis al extre¬ miștilor de dreapta din toată Germania, pentru mulți fiind emise ordine de arestare în alte părți ale țării. De exemplu, pornind de la o nouă bază protejată din München, căpitanul Hermann Ehrhardt, vechi luptător în Freikorps, participant la violențele organizate împotriva socialiștilor, inclusiv la suprimarea Räterepublik, și unul dintre liderii participanți la Puciul lui Kapp, a reușit să se folosească de Organizația Consul, înființată de el, pentru a crea o rețea de grupări pe tot teritoriul Reichului german și

a săvârși numeroase crime politice - în total 354 de asasinate comise de adepții dreptei între 1919 și 1922 - care au pătat primii ani de existență a tinerei și agitatei democrații. Ehrhardt și Ernst Rohm vor juca un rol de seamă în crearea propriei organizații paramilitare a NSDAP, ce avea să devină, începând cu 1921, o componentă semnificativă a Mișcării Naziste și un factor important în politica paramilitară din Bavaria. Rohm era, într-o măsură chiar mai mare decât Hitler, reprezentantul tipic al „generației frontului”. Ca tânăr ofițer, el a împărtășit pericolele, ne¬

liniștile și privațiunile soldaților din tranșee - dar și prejudecata și furia crescândă manifestată față de cei din marele stat-major aflat în spatele liniilor, de birocrația militară, de politicienii „incapabili” și de cei consi¬ derați în țară lași, leneși și profitori. în contrast cu aceste imagini profund negative, el a lăudat „comunitatea de front”, solidaritatea oamenilor din tranșee, conducerea bazată pe fapte, nu pe situația personală și obediența oarbă pe care o reclama aceasta. El visa la o nouă elită a „războinicilor”, ale căror fapte și realizări să le dea dreptul de a conduce. Deși monarhist, pentru Röhm nu avea să existe întoarcere la societatea burgheză antebelică. Idealul său era comunitatea luptătorilor. La fel ca pentru atâția alții care intraseră în Freikorps și în organizațiile paramilitare care le-au succedat, acest ideal era q îmbinare de imaginație masculină și cult al violenței. Asemenea multor altora, Rohm mersese la război în 1914 cu un entuziasm debordant, după câteva săptămâni fusese grav rănit la față în momentul în care niște fragmente de obuz i-au retezat o parte din nas, desfigurându-1 pentru totdeauna, se întorsese la comanda companiei sale, dar a trebuit să se retragă din serviciul activ după ce a fost din nou grav rănit la Verdun. Funcțiile deținute ulterior în Ministerul bavarez de Război și ca ofițer de intendență al unei divizii i-au ascuțit antenele politice și l-au ajutat să capete experiență în domeniul organizării. Trauma produsă de înfrân¬ gere și de izbucnirea revoluției l-a împins spre activități contrarevo¬

luționare, el servind inclusiv în Freikorps Epp în timpul participării acesteia la zdrobirea Räterepublik. După o scurtă perioadă în care a fost

128

HITLER

membru DNVP, el a intrat în micul DAP la puțin timp după Hitler, în toamna lui 1919, și, așa cum el însuși a declarat, se pare că s-a ocupat cu atragerea altor membri ai Reichswehrului spre partid. Rohm a continuat totuși să acorde atenție în primul rând politicii militare și paramilitare, nu celei de partid. El nu s-a arătat interesat exclusiv de NSDAP înainte ca SA să devină un factor semnificativ în politica paramilitară. Röhm a ajutat însă enorm de mult partidul să stabilească legături cu organizațiile paramilitare. Faptul că avea relații printre figurile de frunte ale scenei paramilitare și mai ales faptul că avea acces la armament au

fost de o importanță crucială. Ocupându-se cu aprovizionarea cu ar¬ mament a Brigăzii Epp (succesoarea unității Freikorps, integrată acum în Reichswehr), a avut obligația să asigure aprovizionarea cu arme a Einwohnerwehrului. De asemenea, faptul că trebuia să se ferească întru câtva de controlul Aliat - lucru ușor, din moment ce nu exista armată de ocupație care să facă inspecții - i-a oferit lui Rohm posibilitatea să creeze, în 1920-1921, un stoc important de arme, în special de calibru mic. După dizolvarea Einwohnerwehrului și confiscarea oficială a armelor, diverse

organizații paramilitare i-au încredințat sarcina de a se ocupa cu pro¬ curarea acestora. Controlând un asemenea arsenal, hotărând când și dacă trebuie distribuite arme, „regele mitralierei”, cum a ajuns să fie cunoscut, se afla astfel într-o poziție centrală în raport cu nevoile tuturor orga¬ nizațiilor paramilitare. Iar datorită protecției de care beneficia din partea lui Epp, a lui Kahr și a poliției politice miincheneze, el exercita o influență

mult mai mare decât cea pe care i-o permitea gradul asupra politicii dreptei naționaliste. Rolul dublu de organizație paramilitară (asociată inițial cu Ehrhardt) și trupă de asalt a partidului aflată sub conducerea lui Hitler a conținut de la bun început germenii tensiunii ce avea să însoțească existența SA până în 1934. Rohm și Ehrhardt erau interesați de aspectul paramilitar. Hitler

a încercat să integreze complet SA în partid, deși, din punct de vedere organizatoric, aceasta a păstrat o independență considerabilă până în 1924.

Expansiunea SA s-a desfășurat într-un ritm constant, nu spectaculos, înainte de a doua jumătate a anului 1922. După aceea, în condițiile accen¬ tuării rapide a crizei din Bavaria și din Reich, efectivul SA a crescut, făcând din ea o forță de care dreapta naționalistă trebuia să țină seama. între timp, Hitler, devenit acum liderul indiscutabil al partidului său,

a continuat să-și desfășoare, la fel ca înainte, activitatea de agitator, reușind să exploateze tensiunea care persista între Bavaria și Reich. Uciderea ministrului de finanțe al Reichului, Matthias Erzberger, la 26 august 1921 - semn al anarhiei care domnea încă în Germania - și

refuzul lui Kahr de a institui în Bavaria starea de necesitate declarată de președintele Reichului, Friedrich Ebert, au făcut ca situația să se mențină încordată. Nemulțumirile de ordin material au avut și ele un rol. Prețurile

,Toboșarul’

129

creșteau deja dramatic pe măsură ce moneda se deprecia. Alimentele erau

de aproape opt ori mai scumpe în 1921 decât la sfârșitul războiului. In anul următor, ele vor fi de peste 130 de ori mai scumpe. Iar aceasta se întâmpla înainte ca moneda să-și piardă complet valoarea în cursul hiperinflației din 1923. Provocările lui Hitler la adresa dușmanilor săi politici și a autorit㬠ților, lansate cu scopul de a-și face publicitate, s-au înmulțit. După o cioc¬ nire violentă între adepții și adversarii săi, el a fost condamnat în ianuarie

1922 la trei luni de închisoare pentru tulburarea ordinii publice - dintre care două luni cu suspendare, cu condiția să se comporte bine în viitor (lucru uitat însă în momentul în care comportamentul adecvat nu s-a

materializat). Nici chiar puternicii săi prieteni nu l-au putut scuti să execute luna rămasă din pedeapsă. între 24 iunie și 27 iulie 1922, domi¬ ciliul său a fost la închisoarea Stadelheim din München. în afara acestui scurt interludiu, Hitler n-a lăsat-o moale cu agitația, încăierările cu poliția erau la ordinea zilei. Pentru Hitler, aceste ciocniri violente cu adversarii săi erau esențiale pentru partid. înainte de toate, îi făceau reclamă. Hitler era în continuare nemulțumit de comentariile ­

chiar și negative - care apăreau despre el în presă. Cu toate acestea, acțiunile NSDAP și ale liderului său au făcut ca ei să rămână în atenția publicului. Iar în vreme ce principalii lui susținători făceau aluzü sumbre

la urmările groaznice pe care le putea avea expulzarea lui Hitler din Germania de către guvernul bavarez (cum fusese amenințat că se putea întâmpla dacă tulburările continuau), el și-a creat capital propagandistic

din această amenințare făcând referire la perioada războiului, când luptase ca german pentru țara sa, în timp ce alții nu făcuseră altceva decât să stea acasă și să țină discursuri politice. Cel mai notabil succes propagandistic obținut de Hitler în 1922 a fost participarea partidului său la așa-numita „Zi Germană” (Deutscher Tag)

de la Coburg, pe 14-15 octombrie. Coburg, localitate aflată în nordul Franconiei Superioare, la granița cu Turingia, și aparținând Bavariei de numai doi ani, era un teritoriu virgin pentru naziști. El a considerat Ziua Germană o ocazie ce nu trebuia să fie ratată. A adunat toți banii pe care-i mai avea NSDAP și a închiriat un tren special - un nou truc propagan¬ distic - cu care să ia la Coburg 800 de soldați din batalionul de asalt. Cei din SA au fost instruiți de Hitler să ignore ordinele explicite ale poliției, care interziceau marșul în formație cu pancarte desfășurate și acompa¬ niament muzical, și au mărșăluit prin oraș purtând drapele cu svastică. Muncitorii așezați de-a lungul străzilor i-au insultat și i-au scuipat. Drept

răspuns, naziștii au rupt rândurile, bătându-i cu bâte și bastoane de cauciuc pe cei care-i necăjeau. S-a iscat o încăierare furibundă cu socia¬ liștii. După zece minute de haos, timp în care au primit sprijinul poliției, soldații din batalionul de asalt au pus triumfători stăpânire pe străzile din

130

HITLER

Coburg. Pentru Hitler, victoria propagandistică a fost cea care a contat. Ziua Germană de la Coburg a intrat în analele partidului. NSDAP se impusese în nordul Bavariei. A fost cel de-al doilea succes major obținut de Hitler în Franconia în­ tr-un interval de numai câteva zile. Pe 8 octombrie, Julius Streicher, șeful filialei din Nürnberg al Deutsche Werkgemeinschaft, îi scrisese lui Hitler, oferindu-se să aducă cu sine în NSDAP un număr considerabil de adepți, împreună cu ziarul propriu, Deutscher Volkswille. Transferul a avut loc pe 20 octombrie, după triumful de la Coburg. Streicher, o brută îndesată,

cu țeasta rasă, născută în 1885 în regiunea Augsburg, fost o vreme învățător la fel ca tatăl său și, asemenea lui Hitler, veteran de război de¬ corat cu Crucea de Fier, Clasa I, era posedat cu totul de înfățișări demo¬ nice ale evreilor. La scurtă vreme după război, se înscrisese printre primii în DSP (Partidul Socialist German), la fel de antisemit ca NSDAP, dar l-a părăsit în 1921. Ziarul său, Der Stürmer, fondat în 1923 și devenit noto¬ riu pentru caricaturile obscene care redau niște evrei cu o înfățișare si¬ nistră ce seduceau fecioare germane și pentru afirmațiile privind crimele cu caracter ritual, va fi interzis o perioadă chiar și în al Treilea Reich - în pofida comentariilor aprobatoare ale lui Hitler și a părerii conform căreia „evreul” era cu mult mai rău decât cel din prezentarea „idealizată” făcută

de Streicher. în cele din urmă, Streicher a fost judecat la Nürnberg și spânzurat. întorcându-ne la anul 1922, el s-a pus personal în slujba lui Hitler, decizie ce se va dovedi esențială pentru expansiunea NSDAP în Franconia, în regiunile nordice ale Bavariei. Mișcarea völkisch rivală era acum slăbită definitiv în Franconia. Partidul Nazist și-a dublat practic numărul de membri. De la circa 2.000 pe la începutul lui 1921 și 6.000 un an mai târziu, partidul a ajuns peste noapte la circa 20.000 de membri. Mai mult decât atât: zona rurală a Franconiei - protestantă, naționalistă și profund antisemită - avea să ofere NSDAP un fief mult mai important decât cel oferit de orașul de origine, München, situat în Sudul catolic al Bavariei, și o capitală simbolică la Nürnberg - desemnat mai târziu „orașul Marilor Adunări Populare”. Nu prea este de mirare că Hitler a ținut să-și exprime în mod public gratitudinea față de Streicher în Mein Kampf.

Chiar și-așa, este surprinzător faptul că, în afara bastionului său

münchenez, Hitler avea încă o putere limitată. Era intr-adevăr campionul

propagandistic indiscutabil al partidului. în afara Münchenului însă, autoritatea nu-i era întotdeauna recunoscută. Acesta a fost unul dintre principalele motive ale interesului pe care adepții săi din München au început să-l manifeste pentru crearea cultului

conducerii în jurul lui Hitler. Atribuirea lui Hitler a aureolei de om predestinat a beneficiat de un stimulent semnificativ din afara Germaniei. Așa-numitul „Marș spre Roma” al lui Mussolini de pe 28 octombrie 1922 ­ în ciuda caracterului fictiv al legendei fasciste despre lovitura îndrăzneață

»Toboșarul1

131

dată în scopul „preluării puterii” - a produs totuși o impresie puternică în Partidul Nazist, sugerând modelul unui conducător naționalist energic

și curajos, care pornește în marș spre salvarea țării sale măcinate de conflicte. II Duce a oferit o imagine care avea să fie copiată. La mai puțin

de o săptămână de la lovitura de stat din Italia, pe 3 noiembrie 1922, Hermann Esser a proclamat următoarele într-o Festsaal supraaglomerată din Hofbräuhaus: „Mussolini al Germaniei se numește Adolf Hitler.” Aceasta a marcat momentul simbolic în care adepții lui Hitler au inventat cultul Ftihrerului. Răspândirea pe care ideile fasciste și militariste o cunoșteau în Europa postbelică arăta că imaginea „conducerii eroice” plutea „în aer” și nu se limita nicidecum la Germania. Nașterea în Italia a cultului Ducelui oferă, în mod evident, un termen de comparație. Reprezentările germanilor au însă, cum este și firesc, specificul lor, bazându-se pe elemente distincte ale culturii politice a dreptei naționaliste. Iar guvernul de la Weimar, dominat de crize, detestat de atâtea categorii cu influență în societate și incapabil să atragă simpatia și sprijinul maselor, reprezenta o garanție a faptului că despre asemenea idei, care, într-o atmosferă mai stabilă, ar fi putut fi luate în râs și restrânse la periferia lumii politice rezervată nebunilor, avea să se audă tot timpul. Ideile puse în circulație de publiciști, scriitori și intelectuali

neoconservatori erau preluate, într-o formă mai vulgarizată, de forma¬ țiunile paramilitare și de diversele grupări ale mișcării tineretului burghez.

Modelul reprezentat de triumful lui Mussolini în Italia oferea acum posibilitatea ca aceste idei să fie încorporate în viziunea renașterii naționale propovăduite de național-socialiști.

Cultul Führerului nu era deocamdată elementul central al ideologiei

și organizării partidului. însă începuturile unei profilări publice conștiente a calităților de lider ale lui Hitler de către cei din anturajul său, cu aluzii clare în chiar discursurile acestuia, datează din perioada următoare „Marșului spre Roma” al lui Mussolini. Hitler începea să fie ținta unor excese de adulație slugarnică - ajungându-se chiar la com¬ parații grotești cu Napoleon - din partea admiratorilor din tabăra dreptei

naționaliste. Terenul pentru răspândirea cu repeziciune a cultului Führerului era deja bine pregătit. Nu existase nicio urmă de cult al conducerii în primii ani de ființare

a Partidului Nazist. Cuvântul „conducător” („Führer”) nu avea o semnificație deosebită. Orice partid sau organizație politică avea un conducător - sau mai mulți. NSDAP nu facea notă discordantă. Drexler era numit „Führend” partidului, la fel ca Hitler, iar, uneori, amândoi practic în același timp. După ce Hitler a preluat șefia partidului în iulie 1921, expresia „conducătorul nostru” („unser Führer”) a ajuns să fie folosită din ce în ce mai des. Ea avea însă în continuare aceeași semni¬ ficație cu expresia pur funcțională „președinte al NSDAP”. Nu era nimic

132

HITLER

„eroic” în ea. Nici Hitler nu se străduise să creeze în jurul său un cult al

personalității. Triumful lui Mussolini l-a impresionat însă, în mod evident, foarte tare. Pentru el, a reprezentat un model demn de urmat. Referindu-se la Mussolini la mai puțin de o lună de la „Marșul spre Roma”, Hitler ar fi spus: „Așa vom face și noi. Trebuie doar să avem cu¬ rajul de a trece la fapte. Fără luptă nu există biruință!” Schimbarea părerii

despre propria persoană reflecta însă și părerea pe care susținătorii începeau să și-o facă despre liderul lor. Adepții l-au înfățișat de fapt ca pe un conducător germanic „eroic” înainte ca el să se considere astfel. Nu că

el ar fi făcut totul pentru a descuraja noul mod în care era înfățișat începând din toamna lui 1922. în decembrie 1922, se pare că ziariștii de la Völkischer Beobachter au fost primii care au afirmat că Hitler era un

conducător deosebit - ba chiar acel Conducător pe care Germania îl aștepta. Adepților lui Hitler care plecau de la o paradă organizată la München li s-a spus că „au găsit ceva ce milioane de oameni vor foarte mult să aibă, un conducător”. La cea de-a treizeci și patra aniversare a lui Hitler, pe 20 aprilie 1923, când noul șef al SA, Hermann Göring - treizeci

de ani, bavarez de sorginte, devenit însă, chipurile, prusac din vremea instrucției militare efectuate la Berlin, chipeș (la vremea respectivă),

foarte egoist, cu multe relații și avid de putere, aducând cu sine în mișcarea nazistă farmecul unui as al zborului decorat în Războiul Mondial, ca și legături importante cu aristocrația - l-a etichetat „condu¬ cătorul iubit al mișcării germane pentru libertate”, cultul personalității era o realitate inconfundabilă. Adversarii politici l-au luat în râs. Este limpede faptul că aceasta și-a pus amprenta asupra lui Hitler. în timp ce

se afla în vacanță împreună cu Hitler lângă Berchtesgaden, în Alpii Bavarezi de la granița cu Austria în mai 1923, Eckart i-a spus lui Hanfstaengl că Hitler are o „megalomanie ce poate fi plasată între com¬ plexul Mesia și neroism” după ce se pare că ar fi comparat atitudinea lui Hitler față de Berlin cu alungarea de către Hristos a zarafilor din templu. în discursurile lui Hitler din 1923 există indicii că părerea acestuia despre sine se schimba. Era mult mai preocupat acum decât fusese în anii anteriori de conducere și de calitățile necesare viitorului Conducător al

Germaniei. înainte de întemnițarea lui la Landsberg, el n-a afirmat niciodată în mod clar că ar avea acele calități. Câteva pasaje din discursurile sale indică însă faptul că limitele care-l separau pe „toboșar” de „Conducător” începeau să se estompeze.

Pe 4 mai 1923, într-un discurs în care critica aspru sistemul parla¬ mentar, considerându-l vinovat de „prăbușirea și sfârșitul națiunii ger¬ mane”, Hitler a făcut cea mai clară aluzie de până în acel moment la rolul care-i revenea, potrivit opiniei sale. Referindu-se la Frederic cel Mare și la Bismarck, „giganți” ale căror fapte contrastau cu cele ale Reichstagului, „cioclul Germaniei”, el a declarat: „Ceea ce poate salva Germania este

133

»Toboșarul

dictatura voinței și determinării naționale. Se pune următoarea întrebare:

există personalitatea potrivită? Datoria noastră nu este să căutăm o asemenea persoană. Ea va fi un dar trimis din cer, sau nu va fi. Datoria noastră este să făurim sabia de care vă avea nevoie acea persoană când va

apărea. Datoria noastră este să-i oferim dictatorului, când va veni, un popor pregătit să-l primească!”

Se pare că Hitler a afirmat într-un interviu acordat ziarului britanic Daily Mail pe 2 octombrie 1923: „Dacă Germaniei i s-ar da un Mussolini german... poporul ar cădea în genunchi și l-ar venera mai mult decât a fost venerat vreodată Mussolini.” Dacă el se considera - așa cum îl consi¬ derau adepții săi - acel „Mussolini german”, atunci este evident faptul că

începea să asocieze propriei persoane măreția specifică unui lider național. Potrivit afirmațiilor sale, în acest moment el se simțea „chemat,

în străfundul sufletului său, să salveze Germania”, iar alții detectau „atracții de-a dreptul napoleoniene și mesianice” în ceea ce spunea. Lipsa de limpezime a comentariilor lui Hitler cu privire la conducerea viitoare a Germaniei avea, se pare, și o rațiune tactică. Nu se obținea nimic îndepărtându-i pe posibilii susținători printr-un conflict prematur având ca miză persoana care avea să devină liderul suprem. După cum afirmase

Hitler în octombrie, chestiunea conducerii putea fi lăsată nerezolvată până „va fi creată arma pe care conducătorul trebuie s-o posede”. Abia atunci va fi momentul să „rugăm pe Domnul Dumnezeul nostru să ne dea conducătorul potrivit”. Aceasta era însă în mare parte rezultatul ideii pe care Hitler și-o făcuse despre politică, văzută în principiu ca agitație,

propagandă și „luptă”. Formele de organizare au continuat să nu-1 preocupe foarte mult atâta vreme cât acestea nu i-au limitat libertatea de acțiune. Problema esențială era conducerea „luptei politice”. Este însă greu de închipuit că încrederea în forțele proprii pe care Hitler o avea în acest domeniu și refuzul său inveterat de a face vreun compromis nu l-ar

fi determinat ulterior să pretindă pentru sine postura de conducător absolut, neîngrădit al „mișcării naționale”. în orice caz, comentariile făcute de Hitler despre conducere în anul dominat de criză 1923 par să indice că părerea sa despre sine cunoștea un proces de schimbare. Se considera încă „toboșarul”, aceasta fiind, după el, cea mai înaltă chemare.

După ce va triumfa la proces, nu va mai trece însă mult până va transforma această părere în ideea cutezătoare că el era „conducătorul eroic” în persoană.

II Toate acestea urmau să se petreacă. Pe la începutul lui 1923, foarte

puține persoane, în afara celor mai devotați adepți ai săi, vedeau realmente în Hitler viitorul „mare conducător” al Germaniei. Ascen¬ siunea lui la statutul de vedetă a scenei politice müncheneze - alături de

134

HITLER

Hofbräuhaus, singura curiozitate notabilă a orașului, cum s-a exprimat un ziar - a făcut însă ca indivizi situați cu totul în afara cercurilor sale sociale obișnuite să înceapă să manifeste un interes deosebit față de el.

Doi dintre aceștia abia intraseră în partid și au reușit să pună la dispoziția lui Hitler o serie de relații utile. Kurt Lüdecke, om cu multe relații, fost parior, afemeiat și aventurier într-ale comerțului, „om de lume”, foarte umblat, era „în căutarea unui lider și a unei cauze” atunci

când l-a auzit pentru prima oară pe Hitler vorbind la adunarea „Asociațiilor Patriotice” de la München din august 1922. Lüdecke a fost fermecat. „Capacitatea mea de discernământ a dispărut”, avea să scrie el după aceea. „Ținea masele și, împreună cu ele, pe mine însumi sub o vrajă hipnotizantă doar prin forța convingerii sale... Apelul pe care-l făcea la bărbăția germană era ca o chemare la arme, evanghelia pe care o pro¬ povăduia, un adevăr sacru. Părea un al doilea Luther... Am avut un senti¬ ment de exaltare care ar putea fi asemănat doar cu convertirea religioasă... Mă găsisem pe mine însumi, îmi găsisem liderul și cauza.” Potrivit propriei sale relatări, Lüdecke s-a folosit de relațiile sale pentru a ridica prestigiul lui Hitler în fața generalului Ludendorff, considerat erou din momentul în care a respins înaintarea rușilor în Prusia Orientală în 1914, de fapt

dictatorul Germaniei din ultimii doi ani de război, iar acum o figură proeminentă a dreptei radicale, al cărui nume era suficient pentru a i se deschide lui Hitler alte și alte uși. El a mai ridicat osanale din partea lui Hitler fostului șef al poliției müncheneze, devenit deja un important simpatizant și protector al naziștilor, Ernst Pöhner. în străinătate, Lüdecke a reușit să stabilească legături, chiar înainte de „Marșul spre Roma”, cu Mussolini (care, la acea vreme, nu auzise niciodată de Hitler) și, în 1923, cu Gömbös și alte figuri de seamă din Ungaria. Conturile pe care le avea la băncile din străinătate și donațiile considerabile pe care a reușit să le atragă din străinătate s-au dovedit a fi prețioase pentru partid în cursul hiperinflației din 1923. De asemenea, el a dotat și a aprovizionat pe chel¬ tuiala sa o întreagă companie de asalt. Chiar și-așa, multe dintre persoanele

sus-puse pe care le cunoștea Lüdecke nu tolerau prozelitismul pe care acesta îl făcea neîntrerupt în favoarea NSDAP și l-au lăsat baltă pe tăcute. Iar în interiorul partidului n-a reușit să înfrângă antipatia și neîncrederea

ce i se arătau. A fost chiar denunțat la poliție de Max Amann ca spion francez și închis sub diverse pretexte vreme de două luni. Până la sfârșitul lui 1923, Lüdecke își pusese aproape întregul venit în slujba partidului. Un adept și mai folositor a fost Ernst „Putzi” Hanfstaengl, un om înalt de 1,92 m, cultivat, pe jumătate american - mama lui, o Sedgwick-Heine, era urmașa unui colonel care luptase în Războiul Civil - provenit dintr-o familie de mijlocași înstăriți care făceau comerț cu obiecte de artă, având studii la Harvard, asociat la o firmă care publica lucrări de artă, cu foarte

multe relații în înalta societate münchenezä. Asemenea lui Lüdecke,

,Toboșarul’

135

primul său contact cu Hitler s-a produs în momentul în care l-a auzit vorbind. Hanfstaengl a fost foarte impresionat de capacitatea lui Hitler de a influența masele. „Cu mult mai presus de retorica sa electrizantă”, scria

el mai târziu, „acest om părea a poseda neobișnuitul dar al asocierii dorinței gnostice a oamenilor din acea epocă de a avea un lider puternic cu propriul rol de propovăduitor pe care pretindea că-l joacă și a lăsa să înțeleagă în această fuziune că orice speranță, orice așteptare se putea

îndeplini - un impresionant spectacol de influențare prin sugestie a psihicului maselor.” Hanfstaengl a fost în mod evident fascinat de inferiorul, mic-burghezul Hitler, îmbrăcat în costumul său albastru ponosit, arătând în același timp ca un subofițer și ca un funcționar, dar

posedând o putere deosebită ca vorbitor, atunci când se adresa unui public larg. Hanfstaengl a păstrat față de Hitler o atitudine întrucâtva disprețuitoare - mai ales din cauza părerilor sale eronate, dominate de clișee, despre artă și cultură (domeniu în care Hanfstaengl era la el acasă, iar Hitler, doar un atoatecunoscător prea sigur de sine). La prima vizită făcută de Hitler lui Hanfstaengl, „felul groaznic în care folosea cuțitul și furculița i-au trădat originea”, după cum scria (cu un oarecare snobism) gazda sa. în același timp, Putzi a fost evident captivat de acest „virtuos al clapelor psihicului maselor”. A fost consternat când l-a surprins pe Hitler punând zahăr în vinul vechi pe care i-l oferise. Dar, adăugă Hanfstaengl, „ar fi putut pune piper în el, așa că fiecare gest naiv îmi sporea credința în sinceritatea lui neprefăcută”.

Hitler a început curând să meargă regulat în vizită la Hanfstaengl, unde se îndopa cu prăjituri cu cremă, făcându-i curte atrăgătoarei soții a lui Hanfstaengl, Helene, în stilul său vienez, plin de farmec. Ea accepta cu seninătate avansurile lui Hitler. „Crede-mă, este un asexuat absolut, nu un bărbat”, i-a spus ea soțului. Putzi credea el însuși, chiar dacă acest lucru putea să fie lipsit de importanță, că Hitler era impotent, mulțu­ mindu-se în schimb cu relația pe care o avea cu masele „feminine”. Hitler a fost fascinat de abilitățile de pianist ale lui Putzi, mai ales de priceperea cu care acesta cânta Wagner. îl acompania pe Putzi fluierând melodia, plimbându-se încoace și-ncolo dând din mâini ca dirijorul unei orchestre, lucru care-l relaxa vizibil. Era limpede că-l plăcea pe Hanfstaengl - iar pe soția lui, și mai mult. Ca întotdeauna însă, criteriul aplicat era utilitatea. Iar Hanfstaengl era, înainte de toate, util. El a devenit un fel de „secretar

social”, asigurând pătrunderea în cercuri cu mult diferite de cele ale neciopliților mic-burghezi din anturajul lui Hitler care se adunau în fiecare luni în Cafeneaua Neumayr. Hanfstaengl l-a prezentat pe Hitler lui Frau Elsa Bruckmann, nevasta

editorului Hugo Bruckmann, simpatizant al mișcării pangermane și antisemit, care publicase lucrările lui Houston Stewart Chamberlain. Manierele calculate și naivitatea socială a lui Hitler au stârnit în ea

136

HITLER

instinctul matern. Nu este limpede dacă dorința de a-i oferi o oarecare protecție împotriva dușmanilor săi este cea care a convins-o să-i dăruiască una dintre biciuștile pe care le purta tot timpul cu el. (Ciudat este faptul că cealaltă biciușcă - prima pe care a avut-o - îi fusese dată de o protectoare

rivală, Frau Helene Bechstein, în vreme ce un al treilea bici, greu, făcut din piele de hipopotam, pe care l-a avut mai târziu, i-a fost oferit de Frau Büchner, patroana de la Platterhof, hotelul în care a stat la Obersalzberg.) Orice persoană importantă din München era invitată la un moment dat la seratele lui Frau Bruckmann, prințesă româncă prin naștere, așa încât,

aici, Hitler a fost pus în legătură cu industriași, membri ai armatei și aristocrației, profesori universitari. Purtând o pălărie de gangster și un trenci peste jachetă, lăsând să se vadă un pistol și având la el, ca de obicei,

o biciușcă, Hitler făcea o impresie ciudată în saloanele păturii sociale superioare a Münchenului. însă chiar acest fel excentric de a se îmbrăca și manierismele sale exagerate - politețea excesiv de afectată pentru cineva conștient de poziția lui socială inferioară - au făcut ca el să fie tratat ca o celebritate de către condescendentele gazde și ceilalți invitați. Lipsa de eleganță și condiția socială obscură, ascunse de multe ori fie prin tăcere, fie prin tendința de a monologa, dar și faptul că era conștient de succesul său la public, lucru care i se putea citi pe față, au făcut din el o ciudățenie, atrăgând curiozitatea stâlpilor protectori, cultivați și înstăriți ai societății. Hitler era din când în când și oaspetele editorului Lehmann, de multă vreme simpatizant al partidului. Iar soția fabricantului de piane Bechstein - căreia îi fusese prezentat de către Eckart - avea să se „îngrijească” și ea

de Hitler, împrumutând partidului bijuteriile proprii drept garanție contra sumei de 60.000 de franci elvețieni pe care Hitler a putut astfel s-o

împrumute de la un negustor de cafea din Berlin în septembrie 1923. Familia Bechstein, care-și petrecea de obicei iarna în Bavaria, obișnuia să-l invite pe Hitler la apartamentul lor din „Bayerischer Hof’ sau la lo¬ cuința lor de la țară, de lângă Berchtesgaden. Prin intermediul celor doi,

Hitler le-a fost prezentat celor din cercul lui Wagner de la Bayreuth. La prima vizită, petrecută în octombrie 1923, a încremenit văzând sanctuarul eroului său absolut de la Haus Wahnfried, unde a dat târcoale

în vârful degetelor diverselor obiecte din camera de muzică și din bibliotecă ce-i aparținseră lui Richard Wagner, „ca și cum ar fi văzut niște relicve într-o catedrală”. Membrii familiei Wagner au avut păreri ames¬ tecate despre neobișnuitul oaspete, care avea o înfățișare „destul de co¬ mună”, îmbrăcat în tradiționalul costum bavarez, format din lederhosen, ciorapi groși de lână, cămașă în carouri roșii și albastre și o vestă scurtă,

albastră, care nu i se potrivea. Winifred, soția englezoaică a fiului lui Wagner, Siegfried, credea despre el că era „menit să fie salvatorul Germaniei”. Siegfried însuși îl considera pe Hitler „un impostor și un parvenit”.

,Toboșarul1

137

Datorită expansiunii rapide pe care a cunoscut-o partidul în ultima parte a anului 1922 și mai ales în 1923, care a făcut din el o forță pe scena politică a Münchenului, relațiilor sale mai strânse cu „asociațiile patrio¬ tice” și contactelor sociale mai numeroase care s-au stabilit acum, banii au curs mai ușor spre NSDAP decât în primii săi ani de existență. Acum,

ca și mai târziu, finanțele partidului se bazau în mare măsură pe coti¬ zațiile membrilor, ca și pe taxele de intrare și colectele făcute la întruniri.

Cu cât veneau mai mulți la întruniri, cu atât erau recrutați mai mulți membri, iar venitul partidului creștea, permițând organizarea altor întruniri. Propaganda se autofinanța. Insă chiar și acum, cheltuielile mari pe care Ie făcea partidul erau greu

de suportat, iar finanțarea nu era ușor de obținut în condițiile în care inflația atingea cote delirante. Erau foarte apreciate donațiile în valută

forte străină. Din acest punct de vedere, după cum s-a arătat deja, Lüdecke și Hanfstaengl erau foarte utili. Hanfstaengl a mai finanțat, cu un credit fără dobândă de 1.000 de dolari - o avere în Germania dominată de inflație - achiziționarea a două prese rotative care au făcut posibilă

apariția ziarului Völkischer Beobachter într-un format mai mare, american. Adversarii din presă lansau în mod repetat zvonuri cu privire

la finanțele partidului, unele cu totul deplasate. In ciuda acestora,

anchetele oficiale efectuate în 1923 arătau că sume considerabile de bani proveneau de la o varietate tot mai mare de binefăcători. Un important intermediar a fost Max Erwin von Scheubner-Richter, născut la Riga, cunoscător a mai multe limbi, cu stagiu diplomatic în Turcia în timpul războiului, închis pentru o vreme de comuniști după întoarcerea sa acasă. După război, a participat la Puciul lui Kapp, apoi, asemenea multor contrarevoluționari, s-a dus la München, unde a intrat în NSDAP în toamna lui 1920. Figură importantă, chiar dacă obscură a Partidului Nazist la începuturile sale, el s-a folosit de relațiile excelente pe care le avea cu emigranții ruși, cum ar fi prințesa Alexandra, soția prințului Chirii, moștenitorul tronului Rusiei, pentru a obține fonduri destinate lui Ludendorff și, prin el, deturnate în parte spre NSDAP. Alți membri ai aristocrației, printre care Frau Gertrud von Seidlitz, care au folosit bani obținuți din vânzarea de acțiuni și titluri de valoare străine, au contribuit și ei la finanțarea naziștilor. Hitler a fost aproape sigur

(chiar dacă, probabil, într-o mică măsură) unul dintre beneficiarii generoasei donații de 100.000 de mărci-aur făcute de Fritz Thyssen, moștenitorul oțelăriilor familiei sale din regiunea Ruhr, lui Ludendorff, însă marii industriași ai Germaniei, cu excepția lui Ernst von Borsig, patronul firmei constructoare de mașini și locomotive din Berlin, au manifestat în această perioadă un interes scăzut față de naziști. Anchetele efectuate de poliție, care nu au dus la niciun rezultat, arătau că Borsig și Daimler, fabricanții de autovehicule, contribuiau și ei cu bani la partid.

138

HITLER

Unii industriași și oameni de afaceri bavarezi au fost și ei convinși de Hitler să facă donații în favoarea mișcării. Fonduri substanțiale s-au obținut și din străinătate. Antimarxismul și speranțele de făurire a unei Germanii puternice asemenea unei fortificații

împotriva bolșevismului au reprezentat adeseori un motiv suficient de solid pentru realizarea unor astfel de donații. Noile birouri ale ziarului Völkischer Beobachter erau finanțate cu bani din Cehia. Fonduri din Elveția se primeau prin intermediul dr. Emil Gansser, un chimist din Berlin, vechi susținător al naziștilor, care a obținut o donație de 33.000 de franci elvețieni de la niște binefăcători elvețieni simpatizanți ai dreptei.

Alte donații s-au primit din partea elvețienilor după o vizită făcută de

Hitler însuși la Zürich în vara lui 1923. Iar din partea cercurilor de dreapta din ostila Franță, s-au transmis 90.000 de mărci-aur căpitanului Karl Mayr, primul protector al lui Hitler, iar de la acesta, „asociațiilor patriotice”. Este de presupus că printre beneficiari s-a aflat și NSDAP. Pe lângă donațiile în bani, Rohm s-a îngrijit ca SA, împreună cu alte orga¬ nizații paramilitare, să fie bine aprovizionată cu echipament și arme din arsenalul său secret. Oricât de mare ar fi fost sprijinul financiar, fără cele furnizate de Rohm, un puci armat nu prea ar fi fost cu putință. în noiembrie 1922, circulau deja zvonuri că Hitler plănuia un puci.

Prin ianuarie 1923, în atmosfera creată de pătrunderea francezilor în Ruhr, zvonurile care circulau în München despre un puci al lui Hitler s-au întețit. Criza, fără de care Hitler n-ar fi fost nimic, se adâncea de la o zi la alta. Datorită ei, mișcarea nazistă se extindea cu repeziciune. între februarie și noiembrie 1923, aveau să i se alăture vreo 35.000 de sim¬ patizanți, numărul membrilor ajungând la circa 55.000 în ajunul puciului. Cei recrutați proveneau din toate straturile sociale. Circa o treime erau muncitori, cel puțin o zecime proveneau din păturile superioare ale clasei de mijloc și din categoria celor cu studii universitare, dar mai mult de jumătate erau meseriași, negustori, funcționari și fermieri din pătura inferioară a clasei de mijloc. Majoritatea intraseră în partid pentru a-și exprima nemulțumirea, furia și amărăciunea provocată de accentuarea crizei economice și politice. Același lucru era valabil pentru miile de oameni care intrau în SA. Hitler obținuse sprijinul lor promițându-le că

vor trece la acțiune. Sacrificiile făcute în timpul războiului vor fi răzbunate. Revoluției i se va pune capăt. El nu-i putea ține la nesfârșit într-o stare de exaltare fără să pornească asemenea acțiuni. Tendința de „a miza totul pe o singură carte” nu era pur și simplu o trăsătură de carac¬ ter a lui Hitler; ea făcea parte din stilul său de a conduce, din țelurile sale politice, din partidul pe care-l conducea. Hitler n-a fost însă stăpân pe evenimentele desfășurate în 1923. Așa cum n-a fost, înainte de 8 noiem¬ brie, actorul principal al acestora. Dacă niște personaje și organizații puternice n-ar fi fost dispuse să examineze posibilitatea realizării unui

139

.Toboșarul’

puci împotriva Berlinului, Hitler n-ar fi avut posibilitatea să acționeze într-o manieră atât de dezastruoasă. Rolul său, acțiunile sale - și reacțiile sale - trebuie privite în această lumină.

III Neîncetatul atac propagandistic lansat de Hitler la adresa guvernului a fost aproape subminat de un eveniment din ianuarie 1923 care invoca unitatea națională: ocuparea de către francezi a regiunii Ruhr. Cel puțin cu această ocazie, guvernul Reichului a părut a acționa cu fermitate - și cu sprijinul maselor populare - desfășurând o campanie de „rezistență

pasivă” împotriva forțelor de ocupație. Atacurile lansate la adresa guvernului de la Berlin în această conjunctură păreau a fi de rău augur. Fără să fie impresionat, Hitler a considerat că poate obține avantaje de pe urma ocupației franceze. Ca de obicei, a mers mai departe cu ofensiva propagandistică. Chiar în ziua în care trupele franceze au pătruns în Ruhr, el a vorbit în Circus Krone, plin de lume. Discursul lui s-a intitulat „Jos cu criminalii

din noiembrie”. Nu era pentru prima oară când folosea expresia „criminali din noiembrie” cu referire la revoluționarii social-democrați din 1918. însă de acum înainte, această lozincă se va afla aproape tot timpul pe buzele sale. Ea reflecta atitudinea pe care avea s-o adopte față de ocuparea Ruhrului. Adevăratul dușman era în interior. Marxismul, democrația, parlamentarismul, internaționalismul și, bineînțeles, în spatele tuturor acestora, puterea evreilor erau considerate de Hitler cau¬ zele neputinței naționale care a permis francezilor să trateze Germania ca pe o colonie. Ofensiva propagandistică s-a intensificat odată cu pregătirile făcute pentru prima „Adunare Națională a Partidului”, programată să aibă loc la München pe 27-29 ianuarie. Aceasta a dat naștere unei confruntări cu

guvernul bavarez, care era atât de înfricoșat de zvonurile privind un posibil puci, încât, pe 26 ianuarie, a declarat stare de necesitate la München, dar era atât de slab, încât n-a avut forța să interzică adunarea cu pricina așa cum intenționase. La întrunirile desfășurate în timpul adunării, Hitler a reușit încă o dată să le apară maselor de susținători ca un om încrezător în sine, sigur de succes. întreaga adunare fusese concepută

ca un ritual de omagiere a „conducătorului mișcării germane pentru libertate”. Cultul conducerii, menit să asigure coeziunea în interiorul partidului, lua astfel avânt. Potrivit unei relatări apărute într-un ziar, Hitler a fost primit „ca un salvator” în momentul în care a intrat în Festsaal de la Hofbräuhaus în timpul unuia dintre cele douăsprezece discursuri ținute în

seara zilei de 27 ianuarie. în aceeași seară, în atmosfera febrilă din Löwenbräukeller, el a fost întâmpinat ca un erou atunci când a intrat în sală, întârziind în mod voit, protejat de garda sa de corp, cu brațul întins în

140

HITLER

semn de salut - gest împrumutat probabil de la fasciștii italieni (care l-au împrumutat, la rându-le, de la Roma Imperială) - acesta având să devină o regulă pentru adepții mișcării începând de prin 1926. Concentrarea aproape exclusivă a lui Hitler asupra propagandei nu era pe gustul lui Rohm, în vreme ce accentul pus de acesta pe organizarea unei forțe paramilitare reprezenta o amenințare latentă la adresa autori¬ tății lui Hitler. La începutul lui februarie, Rohm a înființat o „Comunitate de Lucru a Asociațiilor Patriotice de Luptă” (Arbeitsgemeinschaft der

Vaterländischen Kampfverbände), formată, în afară de SA, din Bund Oberland, Reichsflagge, Wikingbund și Kampfverband Niederbayern. Conducerea militară nemijlocită revenea lui Hermann Kriebel, Oberst¬ leutnant în rezervă, fost șef de stat-major în Einwohnerwehrul bavarez. Formațiile erau instruite de Reichswehrul bavarez - nu pentru a fi încorporate în vreo structură de apărare împotriva unor viitoare atacuri ale francezilor și belgienilor (pericol care, în acest moment, era, desigur, din ce în ce mai redus), ci, în mod evident, în eventualitatea izbucnirii unui conflict cu Berlinul. Odată subordonată acestei organizații, SA era departe de a deveni cea mai mare grupare paramilitară și era greu de deosebit de celelalte grupări. într-o organizație cu caracter pur militar, ea nu avea decât un rol secundar. Transformarea SA în acest moment într-o organizație paramilitară pe care să n-o poată controla în mod nemijlocit sau exclusiv nu era pe placul lui Hitler. în această privință însă, nu avea nicio putere. El a fost totuși împins de Rohm în primele rânduri ale conducerii politice a „comunității muncitorești”, căreia i s-a cerut să-i definească țelurile politice. El era cel care se mișca acum în sferele înalte ale societății. La începutul lui 1923, Rohm l-a pus în legătură cu nimeni altul decât cu șeful Comandamentului Reichswehrului, generalul Hans von Seeckt (care n-a fost însă impresionat de demagogul din München și nu s-a arătat dispus să dea curs cererilor de trecere la acțiuni radicale în

conflictul din Ruhr, așa cum insista Hitler). Röhm a mai încercat să-l

convingă pe noul comandant al armatei bavareze, generalul Otto Hermann von Lossow, că mișcarea lui Hitler, care-și propunea să-i atragă pe muncitori de partea cauzei naționale, oferea cea mai bună posibilitate de creare a unui „front patriotic de luptă” menit să pună capăt Revoluției din Noiembrie. Legat la toate sforile scenei politice paramilitare naționaliste, chiar

dacă nu trăgea în mod direct niciuna, era generalul Ludendorff, con¬ siderat de cei mai mulți liderul simbolic al dreptei naționaliste radicale. Fostul erou al războiului mondial se întorsese în Germania din exilul suedez în februarie 1919, stabilindu-se la München. Naționalismul său

popular radical, puternica sa aversiune față de noua Republică și credința sa bine cunoscută în mitul „înjunghierii pe la spate” îl aduseseră deja, fără ca el să facă vreun efort, în siajul pangermanilor,

»Toboșarul’

141

determinaseră participarea sa, de pe o poziție marginală, la Puciul lui Kapp, iar acum duseseră la stabilirea unei relații strânse cu extrema dreaptă contrarevoluționară, pentru care reputația și rangul său erau foarte importante. Mediul propice reprezentat de politica völkisch și paramilitară promovată la München a oferit cadrul în care faimosul șef al operațiunilor militare, virtualul dictator al Germaniei și principala forță motrice a efortului de război între 1916 și 1918, a reușit într-o manieră remarcabilă să stabilească un contact direct și să colaboreze nemijlocit cu fostul caporal, Adolf Hitler. Și mai remarcabilă a fost rapiditatea cu care, în noua situație, în care predomina politica ațâțării populației, cu care generalul Ludendorff nu se împăca deloc, fostul caporal avea să-l eclipseze pe comandantul său de odinioară în calitate de principal purtător de cuvânt al dreptei radicale. Politica paramilitară din primăvara lui 1923, după ocuparea de către francezi a regiunii Ruhr, era una confuză, dominată de conflicte și intrigi. Datorită însă în mare măsură manevrelor lui Röhm, Hitler, agitatorul berăriilor, ajunsese să poarte discuții la nivel înalt cu conducerea armatei, ca și cu liderii organizațiilor paramilitare nu doar din Bavaria, ci din toată țara. Juca acum pe o miză mare. Nu putea însă controla mișcările celor¬ lalți jucători, mai puternici, care aveau planurile lor. Agitația sa perma¬ nentă reușea să-i mobilizeze, o vreme, pe oameni spre a-i oferi sprijinul necesar. Dar această stare de febrilitate nu putea fi menținută la nesfârșit. Era nevoie de acțiune. Nerăbdarea lui Hitler, atitudinea lui de tip „totul sau nimic” nu erau doar o chestiune de temperament. Activiștii, așa cum avea să recunoască Hitler mai târziu, nu puteau fi ținuți la nesfârșit într-o stare de încordare fără a li se permite să se mani¬ feste uneori. El a propus organizarea unei demonstrații naționale de 1 Mai și a unui atac armat împotriva „roșilor”. Tot mai alarmată de perspectiva

unor grave tulburări, poliția münchenezä a retras autorizația acordată stângii de organizare a unei manifestații de stradă, permițând numai o demonstrație restrânsă în spațiosul Theresienwiese din apropierea centrului orașului. Zvonurile cu privire la un puci al stângii, puse în circulație, aproape sigur, de cei de dreapta, au servit drept pretext pentru organizarea unei „apărări” de către grupările paramilitare. Ele și-au cerut armele „lor” înapoi, acestea aflându-se în custodia Reichswehrului. însă, în după-amiaza zilei de 30 aprilie, la o întâlnire cu liderii organizațiilor paramilitare, Lossow, preocupat de pericolul unui puci al dreptei, a refuzat să predea armamentul. Hitler, orbit de furie, l-a acuzat pe Lossow de nerespectarea obligațiilor asumate. N-a putut face însă nimic. Hitler fusese prea încrezător. Iar de această dată măcar, autoritățile statale rămăseseră ferme. Tot ceea ce s-a mai putut face a fost ca, în dimineața zilei următoare, circa 2.000 de oameni din formațiunile paramilitare ­ aproximativ 1.300 din partea național-socialiștilor - să se adune pe

142

HITLER

Oberwiesenfeld, în zona cazărmilor din nordul orașului, la mare distanță de manifestația de 1 Mai și înconjurați fiind de un cordon de polițiști. Câteva exerciții banale făcute cu arme împărțite din arsenalul lui Rohm

n-au putut înlocui atacul plănuit împotriva stângii. După ce, începând din zori, s-au învârtit în zonă cea mai mare parte a timpului cu puștile în mâini și înfruntând poliția, oamenii au predat armele pe la ora două și

s-au împrăștiat. Mulți plecaseră deja. Majoritatea au recunoscut că evenimentele de la 1 Mai au fost extrem de jenante pentru Hitler și adepții săi.

Ceea ce s-a întâmplat la 1 Mai ar fi trebuit să-i arate guvernului că Hitler putea fi înfrânt prin aplicarea unor măsuri ferme și hotărâte. în acest moment însă, guvernul bavarez eliminase de multă vreme orice posibilitate de colaborare cu forțele democratice ale stângii. De asemenea, era într-un

permanent dezacord cu guvernul Reichului. Apoi, nu avea un control eficient asupra conducătorilor armatei, care-și făceau jocul lor. în acest context, nu prea este de mirare că era atacat din toate părțile. Incapabil să rezolve problema dreptei radicale din cauză că-i lipseau atât voința, cât și

puterea de a face acest lucru, el i-a oferit mișcării conduse de Hitler posibilitatea de a-și reveni după pasul înapoi făcut de 1 Mai.

înainte de toate însă, acel 1 Mai a demonstrat că Hitler era nepu¬ tincios fără sprijinul oferit de Reichswehr. în ianuarie, când Congresul Partidului a fost inițial interzis, apoi autorizat, acceptul dat de Lossow îi oferise lui Hitler șansa de a evita lovitura pe care ar fi putut-o primi prestigiul său. Acum, de 1 Mai, refuzul lui Lossow îl împiedicase pe Hitler să obțină victoria propagandistică pe care o aștepta. Lipsit de impetuozi¬ tatea sa - obișnuitele sale manifestări propagandistice - principalul factor

pe care se baza autoritatea lui Hitler ar fi fost subminat. Reichswehrul bavarez avea să rămână însă, în mare măsură, o variabilă independentă în

ecuația politicii bavareze din ultima parte a anului 1923. Iar atitudinea parțial împăciuitoare, parțial nehotărâtă a autorităților bavareze față de

dreapta radicală, determinată de antisocialismul vehement asociat ostilității lor față de Berlin, a făcut ca avântul mișcării conduse de Hitler să nu fie drastic afectat de evenimentele de la 1 Mai. De fapt, Hitler ar fi putut fi scos complet din circulație vreme de până la doi ani dacă s-ar fi insistat asupra acuzațiilor de tulburare a ordinii publice, formulate după incidentele petrecute de 1 Mai. însă ministrul bavarez al justiției, Franz

Gürtner, a avut grijă ca, în urma anchetei, să nu se ajungă niciodată la

acuzații oficiale - după ce Hitler a amenințat cu dezvăluirea unor amănunte despre implicarea Reichswehrului în instruirea și înarmarea formațiunilor paramilitare în vederea declanșării unui război împotriva Franței - renunțându-se astfel în mod tacit la chestiune. în ceea ce-l privește, în vara lui 1923, Hitler și-a continuat aproape neabătut atacurile neobosite la adresa „criminalilor din noiembrie”.

.Toboșarul’

143

Ostilitatea înverșunată față de Berlin, care acum, ca și înainte, unea seg¬ mente altfel concurente ale dreptei, a făcut ca mesajul său de ură și răz¬ bunare pe dușmanii dinăuntru, ca și din afară, să nu fie lipsit de audiență.

Doar el mai reușea să umple uriașul Circus Krone. Din mai și până la începutul lui august, el a cuvântat aici în fața unei săli arhipline de cinci ori, vorbind la alte zece întruniri de partid organizate în afara Bavariei. Dar pentru ca vorbele să se transforme în fapte, Hitler trebuia să se bazeze pe alții. El avea nevoie înainte de toate de sprijinul Reichswehrului. Avea însă nevoie și de cooperarea altor organizații paramilitare. Iar pe tărâmul politicii paramilitare, nu putea acționa de capul lui. Cu siguranță că SA a continuat să primească numeroși membri noi în cursul verii. Dar după episodul jenant de la 1 Mai, Hitler s-a făcut remarcat mai puțin o pe¬ rioadă, retrăgându-se chiar la sfârșitul lui mai, pentru o vreme, împreună cu Dietrich Eckart, într-un mic hotel din Berchtesgaden. Dintre membrii diverselor „asociații patriotice”, Ludendorff - nu Hitler - era considerat simbolul „luptei naționale”. Hitler nu era decât unul dintre purtătorii de cuvânt ai acestei mișcări. în caz de dezacord, și el trebuia să se plece în fața superiorității lui Ludendorff. Fostul erou al războiului mondial a fost personajul principal al „Zilei Germane” (Deutscher Tag) organizate la Nürnberg pe 1-2 septembrie 1923, când a avut loc o mare adunare a forțelor naționaliste paramili¬ tare și a asociațiilor de veterani - poliția estimând prezența a 100.000 de oameni - programată în așa fel încât să coincidă cu aniversarea victoriei ob¬ ținute de Germania împotriva Franței în bătălia de la Sedan din 1870. Alături

de Reichsflagge, foarte bine reprezentați au fost și național-socialiștii. Uriașul spectacol propagandistic i-a permis lui Hitler, cel mai impre¬ sionant dintre vorbitori, să repare stricăciunea suferită de reputația sa în mai. în timpul marșului formațiunilor, care a durat două ore,

el a stat pe podium împreună cu generalul Ludendorff, cu prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei și cu conducătorul militar al „asociațiilor patriotice”, Oberstleutnant Kriebel. Adunarea a contribuit la reunirea forțelor NSDAP, Bund Oberland și Reichsflagge în nou-formata Deutscher Kampfbund (Liga Germană de Luptă). în vreme ce conducerea militară a revenit lui Kriebel, omul lui Hitler, Scheubner-Richter, a fost făcut responsabil economic. Trei săptămâni mai târziu, datorită mașinațiunilor lui Rohm, lui Hitler i s-a

încredințat, cu acordul șefilor celorlalte organizații paramilitare, „conducerea politică” a Kampfbund. Nu s-a știut foarte bine ce anume însemna acest lucru în practică. în noua organizație, Hitler n-a îndeplinit rolul de dictator. Iar în măsura în care existau păreri clare despre prezența unui viitor dictator în „noua Germanie”, acest rol era prevăzut pentru Ludendorff. Lui Hitler, „con¬ ducerea politică” pare a-i fi sugerat subordonarea politicii paramilitare

144

HITLER

edificării unei mișcări revoluționare de masă prin propagandă și agitație

naționalistă. Pentru liderii formațiunilor însă, important era în continuare „primatul soldatului” - al unor profesioniști ca Rohm și Kriebel. Hitler era considerat un fel de „instructor politic”. Știa să stâr¬ nească masele ca nimeni altul. în afară de asta însă, nu cunoștea foarte bine tehnica de cucerire a puterii. Pentru aceasta era nevoie de minți mai cumpănite. Așa cum se arăta foarte limpede într-un „Program de acțiune” al Kampfbund elaborat de Scheubner-Richter pe 24 septembrie, „revo¬ luția națională” din Bavaria trebuia să urmeze, nu să preceadă victoria

asupra armatei și poliției, forțele care susțineau puterea statului. Scheubner-Richter a ajuns la concluzia că preluarea controlului asupra poliției trebuia să se facă în mod legal, prin plasarea liderilor Kampfbund în subordinea Ministerului bavarez de Interne și a poliției müncheneze. Asemenea partenerilor săi din Kampfbund, Hitler știa că o tentativă de puci întreprinsă în pofida opoziției forțelor armate și poliției din Bavaria are puține șanse de reușită. Deocamdată însă, tactica lui, la fel ca până atunci, a fost să declanșeze o ofensivă propagandistică directă împotriva guvernului bavarez. Poziția pe care o ocupa în cadrul Kampfbund îi dădea

acum certitudinea că nevoia de a acționa - chiar fără o strategie clară privind măsurile practice care trebuiau să fie luate în vederea dobândirii controlului asupra statului - nu avea să se diminueze.

IV Criza era oxigenul lui Hitler. Avea nevoie de ea ca să supraviețuiască. Iar deteriorarea condițiilor din Germania (cu specificul lor din Bavaria), produsă odată cu apropierea toamnei și cu prăbușirea totală a monedei

naționale sub impactul politicii de „rezistență pasivă”, a determinat creșterea interesului față de agitația creată de Hitler. în momentul în care acesta a preluat conducerea politică a Kampfbund, distrugătoarea criză a Germaniei se apropia de sfârșit.

Țara era falită, moneda națională, la pământ. Inflația intrase într-o spirală vertiginoasă. Speculatorii și profitorii prosperau. Pentru oamenii obișnuiți însă, efectele materiale ale hiperinflației erau devastatoare, iar

cele psihologice, incalculabile. Banii puși deoparte o viață întreagă

dispăreau în numai câteva ore. Polițele de asigurare nu mai valorau nici cât hârtia pe care erau tipărite. Cei cu pensii și venituri fixe vedeau cum își pierde valoarea singura lor sursă de subzistență. Muncitorii au fost

mai puțin afectați. Pentru a preveni tulburările sociale, patronii au convenit cu sindicatele să indexeze salariile în funcție de costurile de trai. Chiar și-așa, nu prea este de mirare că marea nemulțumire a populației a contribuit la radicalizarea atitudinii politice atât a stângii, cât și a dreptei. Reacția imediată a bavarezilor în momentul în care, pe 26 septembrie,

s-a pus capăt politicii de rezistență pasivă a fost să declare stare de

.Toboșarul’

145

necesitate și să dea comisarului general al statului, Gustav Ritter von Kahr, puteri aproape dictatoriale. Reichul a răspuns declarând stare generală de necesitate și dând atribuții specifice Reichswehrului. Una dintre primele măsuri luate de Kahr a fost să interzică - în condițiile în care circulau iarăși zvonuri despre un posibil puci - cele paisprezece întruniri pe care NSDAP le programase pentru seara zilei de 27 septem¬ brie. Hitler era furios la culme. S-a simțit ocolit de manevrele făcute pentru a-l coopta pe Kahr, și cu siguranță că șeful statului bavarez nu era omul potrivit să conducă o revoluție națională. Pe lângă atacurile lansate împotriva guvernului Reichului, pe care-l acuza de trădarea rezistenței

naționale - atitudine contrară, dar mai populară decât cea adoptată în prima parte a anului față de politica de rezistență pasivă - Hitler și-a îndreptat acum tirul asupra lui Kahr. Săptămânile de după numirea lui Kahr au fost dominate de com¬ ploturi, intrigi și tensiuni care au dus la instalarea unei stări de febrilitate.

Poliția müncheneza a consemnat în septembrie înrăutățirea stării de spirit, încercând să detensioneze situația într-un fel oarecare. întrunirile politice nu atrăgeau însă prea mulți participanți din cauza taxelor de intrare mari și a prețului mare al berii. Numai naziștii reușeau să umple

în continuare berăriile. Cum continuau să circule zvonuri privind un apropiat puci, exista sentimentul că ceva avea să se* ntâmple în curând. Se făceau presiuni asupra lui Hitler ca să treacă la acțiune. Condu¬

cătorul regimentului SA din München, Wilhelm Brückner, i-a spus următoarele: „Vine ziua în care nu-mi voi mai putea ține în frâu oamenii.

Dacă nu se-ntâmplă nimic acum, oamenii vor pleca unul câte unul.” Scheubner-Richter a spus și el cam același lucru: „Pentru a-i ține pe oameni uniți, trebuie întreprins până la urmă ceva. Altfel, vor deveni radicali de stânga.” Hitler însuși a folosit aproape același argument în fața șefului Landespolizei, colonelul Hans Ritter von Seißer, la începutul lui

noiembrie: „Nevoile materiale îi împing de la spate pe oamenii noștri, așa încât trebuie să acționăm dacă vrem ca adepții noștri să nu treacă la comuniști.” în orice caz, instinctele lui Hitler aveau să-l determine să accelereze cât mai mult cu putință desfășurarea evenimentelor. Cir¬ cumstanțele favorabile oferite de criza generalizată a statului nu puteau dura la nesfârșit. El era hotărât să nu se lase dus de nas de von Kahr. în plus, prestigiul său ar fi avut de suferit dacă nu se încerca nimic, iar entu¬ ziasmul s-ar fi risipit, ori dacă mișcarea avea să fie sfidată ca de 1 mai. Cărțile nu se aflau însă la el. Kahr și ceilalți doi membri ai triumvi¬

ratului care conducea efectiv Bavaria (șeful Poliției Statale, Seißer, și comandantul Reichswehrului, Lossow) aveau propriile planuri, care difereau semnificativ de cele ale conducerii Kampfbund. In urma unor

ample negocieri purtate pe parcursul lunii octombrie cu persoane importante din nordul Germaniei, triumviratul a căutat să instaureze la

146

HITLER

Berlin o dictatură naționalistă bazată pe un directorat, cu sau fără Kahr ca membru, dar cu siguranță fără participarea lui Ludendorff sau Hitler, și pe sprijinul Reichswehrului. în schimb, conducerea Kampfbund voia instaurarea unui directorat la München, avându-i în frunte pe Luden­ dorff și Hitler, dar, desigur, fără von Kahr, care să cucerească Berlinul cu

forța. Iar în vreme ce Lossow considera că orice acțiune împotriva guvernului de la Berlin trebuia să fie realizată, indiscutabil, de armată, conducerea Kampfbund pleca de la premisa că, în acest scop, urma să se întreprindă o operațiune paramilitară sprijinită de Reichswehr. Condu¬ cătorul militar al Kampfbund, Oberstleutnant Kriebel, a declarat că, dacă era nevoie, organizația avea chiar să se opună oricărei încercări a guver¬ nului bavarez de a folosi forța armată împotriva „asociațiilor patriotice”. Hitler a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-i convingă pe Lossow și Seißer, ținându-i celui din urmă, pe 24 octombrie, o prelegere de patru ore despre țelurile sale. Niciunul n-a acceptat să-și împartă soarta cu Kampfbund, cu toate că poziția lui Lossow - răspunzător în primul rând de păstrarea ordinii în Bavaria - a fost ambiguă și oscilantă. La începutul lui noiembrie, Seißer a fost trimis la Berlin să negocieze în numele triumviratului cu o serie de persoane importante, și mai ales cu Seeckt. La întâlnirea din 3 noiembrie, șeful Reichswehrului a arătat lim¬ pede că nu va acționa împotriva guvernului legitim de la Berlin. Cu aceasta s-a pus efectiv capăt oricărui plan al triumviratului. La o întrunire extrem de importantă organizată trei zile mai târziu la München cu șefii „asociațiilor patriotice”, inclusiv cu Kriebel din partea Kampfbund, Kahr a avertizat „asociațiile patriotice” - înțelegând prin acestea Kampfbund ­ să nu acționeze independent. Orice tentativă de impunere a unui guvern național la Berlin trebuia să fie întreprinsă în comun și să respecte planuri dinainte pregătite. Lossow a spus că va susține instaurarea unei dictaturi de dreapta dacă șansele de reușită erau de 51%, dar că nu va avea nimic de-a face cu un puci prost organizat. Seißer a subliniat și el că-l susține pe Kahr și că este gata să reprime un puci înfăptuit cu forța. Este limpede că triumviratul nu era pregătit să acționeze împotriva Berlinului. Hitler era pe punctul de a scăpa situația din mână. Nu era pregătit să mai aștepte, riscând astfel să piardă inițiativa. Acum ca și înainte, era clar faptul că un puci nu va reuși decât cu sprijinul poliției și armatei. Era însă hotărât să nu mai amâne.

La o întâlnire avută în seara zilei de 6 noiembrie cu Scheubner­ Richter, Theodor von der Pfordten (membru al curții supreme din Bavaria și figură obscură a cercurilor naziste din perioada anterioară puciului) și, probabil, alți consilieri (cu toate că acest lucru nu este sigur), el a decis să acționeze - mai mult sperând decât fiind sigur că va obliga triumviratul să susțină acțiunea. Hotărârea de a da lovitura a fost confirmată a doua zi, pe 7 noiembrie, la o întâlnire a liderilor Kampfbund. După multe discuții,

»Toboșarul’

147

planul lui Hitler a fost adoptat. S-a hotărât ca lovitura să se dea în ziua următoare, pe 8 noiembrie, când toate figurile proeminente din München vor fi adunate în Bürgerbräukeller, una dintre marile berării ale orașului, pentru a asculta o cuvântare ținută de Kahr cu prilejul celei de-a cincea aniversări a Revoluției din Noiembrie, în care avea să denunțe cu tărie marxismul. Hitler considera că întrunirea lui Kahr îi forța mâna. Dacă voia să conducă „revoluția națională”, Kampfbund nu avea decât să acționeze imediat din proprie inițiativă. Hitler a spus mult mai târziu: „Adversarii noștri voiau să declanșeze revoluția bavareză în jurul datei de 12 noiembrie... Am luat decizia de a lovi cu patru zile mai devreme.” Kahr își citea cu voce tare, de vreo jumătate de oră, discursul dinainte pregătit în fața mulțimii de aproximativ 3.000 de persoane înghesuite în Bürgerbräukeller când, pe la ora 20:30, la intrare s-a produs agitație. Kahr și-a întrerupt discursul. Și-au făcut apariția câțiva oameni cu căști de oțel.

Era batalionul de asalt al lui Hitler. în sală a fost adusă o mitralieră de

mare calibru. Oamenii stăteau în picioare pe scaune, încercând să vadă ce se-ntâmplă, când Hider a avansat printre ei, însoțit de două gărzi de corp înarmate, cu pistoalele îndreptate spre tavan. Hider s-a urcat în picioare pe un scaun, dar neputând să se facă auzit în tumultul din sală, și-a scos pistolul Browning și a tras un foc în tavan. Apoi a anunțat că a izbucnit

revoluția națională și că berăria era înconjurată de 600 de oameni înarmați. Dacă apăreau probleme, spunea el, va aduce la balcon o mitralieră. Guvernul bavarez era detronat; avea să fie format un guvern provizoriu al Reichului. Pe la ora 20:45, Hider le-a cerut - de fapt, le-a ordonat - lui Kahr, Lossow și Seißer să-l însoțească în încăperea alăturată.

El le-a garantat siguranța. După o oarecare ezitare, aceștia s-au con¬ format. Deși în sală era zarvă, Göring a reușit până la urmă să se facă auzit. El a spus că acțiunea nu era îndreptată nici împotriva lui Kahr, nici

împotriva armatei sau poliției. Oamenii trebuiau să stea liniștiți și să rămână la locurile lor. „Vă veți primi berea”, adăugă el, liniștind astfel întru câtva lucrurile. în încăperea alăturată, Hider a anunțat, fluturându-și întruna pistolul, că nimeni nu va pleca fără permisiunea lui. El a proclamat formarea unui nou guvern al Reichului, condus de el însuși. Ludendorff avea să fie șeful armatei naționale, Lossow, ministrul Reichswehrului, Seißer, ministrul Poliției, Kahr însuși urma să devină șef al statului în calitate de regent (Landesverweser), iar Pöhner, șef al guvernului din Bavaria, având puteri dictatoriale. El s-a scuzat pentru că a trebuit să grăbească desfășurarea

lucrurilor, dar a fost obligat să facă asta: trebuise să-i permită trium¬ viratului să acționeze. Dacă lucrurile o luau razna, avea patru gloanțe în pistol - trei pentru colaboratorii săi și ultimul pentru el.

După circa zece minute, Hider s-a întors în sală, unde era din nou zarvă. El a repetat asigurările date de Göring, spunând că acțiunea nu era

148

HITLER

îndreptată împotriva poliției și Reichswehrului, ci „doar împotriva guvernului evreiesc de la Berlin și criminalilor din noiembrie 1918”. A prezentat persoanele propuse de el să facă parte din noile guverne de la Berlin și München, menționându-l acum pe Ludendorff în calitate de „lider și șef cu putere dictatorială al armatei naționale germane”. El a spus mulțimii adunate în sală că lucrurile mergeau mai greu decât anticipase.

„Afară sunt Kahr, Lossow și Seißer”, a declarat el. „Se străduiesc din răsputeri să ajungă la o decizie. Oare pot să le spun că-i veți sprijini?” Când mulțimea și-a exprimat prin strigăte aprobarea, Hitler, cu pro¬ nunțatul său simț al dramatismului, a anunțat în cuvinte emoționante următoarele: „Aceasta pot să vă spun: fie revoluția germană va începe în

această seară, fie în zori vom fi toți morți!” La sfârșitul scurtei sale cuvântări, starea de spirit din sală îi era cu totul favorabilă. Trecuse circa o oră de când Hitler intrase pentru prima oară în sală,

când el și Ludendorff (care sosise între timp, îmbrăcat în uniforma Armatei Imperiale), împreună cu triumviratul aflat la putere în Bavaria, s-au întors pe podium. Liniștit, fără a i se citi ceva pe față, Kahr a vorbit

primul, anunțând în aplauze tumultuoase că acceptase să servească Bavaria ca regent. Hitler, afișând o euforie ce semăna cu bucuria copiilor, a declarat că va coordona politica noului guvern al Reichului, strângând călduros mâna lui Kahr. Apoi a vorbit Ludendorff, care, foarte sincer, s-a arătat surprins de toată afacerea. Lossow, cu o expresie oarecum impe¬ netrabilă, și Seißer, cel mai agitat din tot grupul, au fost siliți de Hitler să

vorbească. în cele din urmă, Pöhner a promis să coopereze cu Kahr. Hitler a dat încă o dată mâna cu întregul grup. Era vedeta incontestabilă a spectacolului. Părea să fie seara lui. Din acest moment însă, lucrurile au mers rău de tot. Planificarea im¬ provizată, graba cu care s-au făcut pregătirile într-un interval de numai o zi, după ce Hitler insistase nerăbdător ca puciul să aibă loc mai repede, în seara întrunirii de la Bürgerbräukeller, își spuneau acum cuvântul, determinând cursul haotic al evenimentelor din acea seară. Rohm a reușit să ocupe sediul Reichswehrului, dar n-a putut să preia controlul asupra

centralei telefonice, permițându-i lui Lossow să ordone aducerea la München a trupelor loiale din târgurile și orașele apropiate. Frick și Pöhner au reușit și ei la început să preia controlul asupra sediului poliției, în alte părți, situația se înrăutățea cu repeziciune. într-o seară dominată de haos, puciștii n-au reușit, în mare măsură din cauza dezorganizării, să preia controlul asupra cazărmilor și clădirilor guvernamentale. în majo¬ ritatea lor, primele succese parțiale au fost repede anulate. Nici armata, nici poliția statală nu și-au unit forțele cu puciștii. La Bürgerbräukeller, Hitler făcea și el prima greșeală din acea seară.

Aflând despre greutățile pe care puciștii le întâmpinau la Cazarma Inginerilor, a hotărât să meargă el însuși acolo, încercând să intervină,

,Toboșarul5

149

fără succes însă. Ludendorff a fost lăsat responsabil la Bürgerbräukeller

și, încrezându-se în cuvântul ofițerilor și al gentlemenilor, i-a lăsat imediat să plece pe Kahr, Lossow și Seißer. Apoi, ei au fost liberi să-și retracteze promisiunile obținute cu forța de Hitler. Seara târziu, Kahr, Lossow și Seißer au fost în măsură să asigure auto¬ ritățile statului că repudiază puciul. Toate posturile germane de radio au fost informate de acest lucru de Lossow la ora 2:55. în primele ore ale dimineții, puciștii s-au lămurit că triumviratul și - cel mai important ­ Reichswehrul și poliția statală se opuneau loviturii de stat. La ora 5, Hitler dădea încă asigurări că era hotărât să lupte și să moară pentru cauză ­ semn că, în acest moment, nici Hitler nu mai credea în reușita puciului. în această clipă, nici chiar liderii puciștilor nu știau ce să facă mai departe. Stăteau și se certau, în vreme ce forțele guvernamentale se regru¬ pau. Nu aveau unde să se retragă. Hitler era la fel de dezorientat ca și ceilalți. Nu era deloc stăpân pe situație. Odată cu sosirea dimineții foarte friguroase, trupele deprimate au început să se retragă de la Bürgerbräu¬ keller. Pe la ora 8, Hitler a trimis câțiva oameni din SA să ia direct de la imprimerie pachete de bancnote de 50 de miliarde de mărci pentru a-și plăti trupele. Aceasta a fost, mai mult sau mai puțin, singura acțiune întreprinsă în momentul în care puciul a început s-o ia repede razna. Abia în cursul dimineții le-a venit lui Hitler și Ludendorff ideea de a organiza un marș demonstrativ prin oraș. Se pare că Ludendorff a fost cel care a sugerat primul acest lucru. Așa cum era de așteptat, obiectivul nu era foarte clar. „La München, Nürnberg, Bayreuth, o bucurie nemăsurată, un enorm entuziasm ar fi izbucnit în Reichul german”, avea să remarce Hitler după aceea. „Iar când prima divizie a armatei naționale germane ar fi părăsit ultimul metru pătrat de pe pământul bavarez și ar fi pășit

pentru prima oară pe teritoriul Turingiei, i-am fi văzut pe oamenii de acolo jubilând. Oamenii ar fi trebuit să recunoască faptul că nenorocirea Germaniei are un sfârșit, că răscumpărarea nu se putea realiza decât prin revoltă.” Prin urmare exista o vagă speranță că marșul va stârni entuzias¬ mul poporului și că armata, având în față fervoarea maselor mobilizate și

perspectiva de a trage în Ludendorff, eroul războiului mondial, se va

răzgândi. Uralele maselor și sprijinul armatei ar fi deschis apoi calea unui marș triumfător spre Berlin. Era o iluzie cu totul neîntemeiată - o politică a gesturilor, izvorâtă din pesimism, descurajare și disperare. Realitatea avea să-și intre repede în drepturi.

Pe la amiază, coloana formată din circa 2.000 de oameni - mulți dintre ei înarmați, inclusiv Hitler - a pornit de la Bürgerbräukeller. Având asupra lor pistoale, s-au lovit pe Ludwigsbrücke de un mic cordon de polițiști pe care, amenințându-i, i-au înlăturat din cale, îndreptându-se spre Marienplatz, situată în centrul orașului, după care au pornit în marș spre Ministerul de Război. Strigătele mulțimii și susținătorii care le făceau

150

HITLER

cu mâna de pe trotuar le-au dat curaj. Unii credeau că asistau la sosirea noului guvern. Puciștii n-au putut totuși să nu observe că multe dintre afișele care proclamau izbucnirea revoluției naționale fuseseră deja rupte sau acoperite cu noile instrucțiuni date de triumviratul aflat la conducere. Participanții la marș știau că era pierdută cauza pentru care luptau. Unul dintre ei a remarcat că parcă era o procesiune funerară. în capătul Residenzstraße dinspre Odeonsplatz, coloana a fost întâm¬ pinată de un al doilea cordon, mai mare, de polițiști. „Iată-i. Heil Hitler!” strigă un privitor. Apoi răsunară focuri de armă. Când împușcăturile au încetat, paisprezece puciști și patru polițiști zăceau morți. între cei morți se afla și unul dintre organizatorii puciului, Erwin von Scheubner-Richter, care fusese îr față, alături de conducătorii puciului, ținându-se de braț cu Hitler, exact în spatele purtătorilor de drapele. Dacă

glonțul care l-a ucis pe Scheubner-Richter ar fi fost tras la 30 cm spre dreapta, istoria ar fi luat un cu totul alt curs. Așa însă, Hitler fie a făcut instantaneu o mișcare oarecare, fie a fost tras la pământ de Scheubner­ Richter. în orice caz, el și-a dislocat umărul stâng. Göring s-a aflat printre cei răniți, fiind împușcat în picior. El împreună cu alți câțiva puciști de seamă au reușit să treacă granița în Austria. Unii, printre care Streicher, Frick, Pöhner, Amann și Rohm, au fost arestați imediat. Ludendorff, care

ieșise din schimbul de focuri complet nevătămat, s-a predat și a fost eliberat pe cuvânt de ofițer. De Hitler însuși s-a îngrijit dr. Walter Schultze, șeful corpului medical

al unității SA din München, care l-a împins în mașina sa, oprită în apropiere, și l-a dus în viteză departe de locul acțiunii. El a ajuns în casa lui Hanfstaengl din Uffing, lângă Staffelsee, la sud de München, unde a fost găsit de poliție și arestat în seara zilei de 11 noiembrie. în casa lui

Hanfstaengl - Putzi însuși fugise cu avionul în Austria - el a compus primul dintre „testamentele politice”, încredințând lui Rosenberg con¬ ducerea partidului și numind ca adjunct pe Amann. Potrivit relatării ulterioare a lui Hanfstaengl, care a avut la bază mărturia soției sale, Hitler părea distrus în momentul sosirii la Uffing. Poveștile de mai târziu potrivit cărora el ar fi fost împiedicat să se sinucidă nu au însă o bază solidă. Era descurajat, dar liniștit, îmbrăcat într-o cămașă de noapte albă, cu brațul stâng, rănit, atârnând într-o eșarfă, în clipa în care polițiștii au venit să-l escorteze la închisoarea din vechea fortăreață de la Landsberg am Lech, un orășel pitoresc situat la circa 55 km vest de München. Treizeci și nouă de

gardieni l-au întâmpinat la noul său domiciliu. Graf Arco, ucigașul lui Kurt Eisner, premierul bavarez omorât în februarie 1919, a fost mutat din spațioasa celulă nr. 7 pentru a face loc noului și importantului prizonier. La München și în alte părți ale Bavariei, puciul s-a încheiat la fel de repede cum a început. Hitler era terminat. Sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie.

151

.Toboșarul’

V Asemenea punctului culminant al unei febre periculoase, criza tre¬ cuse, după care situația s-a liniștit. în lunile următoare, moneda s-a stabilizat odată cu introducerea Rentenmark, cu reglementarea proble¬ mei reparațiilor prin aplicarea Planului Dawes (denumit după bancherul american Charles G. Dawes, șeful comisiei care a conceput în 1924 un program provizoriu de plată în etape a reparațiilor, începând cu sume mici și asociat cu acordarea unor împrumuturi în valută pentru Germania) și cu începutul stabilizării politice care a marcat sfârșitul agitației postbelice și care avea să dureze până la sfârșitul anilor 1920, când s-au produs noi perturbări în economie. în condițiile în care Hitler se afla în închisoare, NSDAP era interzis, iar mișcarea völkisch se dezmembrase în facțiunile componente, extrema dreaptă nu mai reprezenta o amenințare imediată. Simpatizanții dreptei radicale n-au dispărut însă. în condițiile în care, în München, a obținut 33% din totalul voturilor, Blocul Völkischer (cea

mai mare grupare din acum divizata mișcare völkisch) a fost cel mai puternic partid din oraș la alegerile pentru Landtag din 6 aprilie 1924, primind mai multe voturi decât socialiștii și comuniștii la un loc. La alegerile organizate pentru Reichstag pe 4 mai, rezultatul a fost puțin diferit. Blocul Völkischer a câștigat 28,5% din totalul voturilor exprimate la München, 17% în circumscripția electorală Bavaria Superioară-Suabia și 20,8% în Franconia. Balonul explodase însă. Cum Germania își reve¬

nea, iar dreapta continua să se afle într-o stare de confuzie, alegătorii au părăsit mișcarea völkisch. La al doilea scrutin pentru Reichstag din 1924, cu două săptămâni înainte de eliberarea lui Hitler de la Landsberg,

Blocul Völkischer a obținut numai 7,5% din totalul voturilor în Franconia, 4,8% în Bavaria Superioară-Suabia și 3% în Bavaria Inferioară (față de 10,2% cu opt luni înainte). Cu toate ciudățeniile care continuau s-o caracterizeze, Bavaria nu mai era căldarea în fierbere a insurgenței dreptei radicale dintre 1920 și 1923. Organizațiile paramilitare își rupseseră colții în confruntarea cu forțele legitime ale statului. Fără sprijinul armatei, ele s-au dovedit a fi un simplu

tigru de jucărie. După puci, organizațiile membre ale Kampfbund s-au dizolvat, iar „asociațiilor patriotice” în general li s-au confiscat armele, exercițiile militare ale acestora au fost interzise, iar activitățile lor au fost drastic restrânse. Triumviratul instalat de guvernul bavarez pentru a constrânge dreapta și a limita acțiunile organizațiilor paramilitare națio¬

naliste mai violente și chiar mai extremiste și-a pierdut puterea și credibilitatea în urma puciului. La începutul lui 1924, Kahr, Lossow și Seißer au fost demiși. în condițiile în care Comisariatul General a încetat să mai existe, pe scena politică bavareză și-a făcut din nou apariția un guvern tradițional, condus de un nou prim-ministru - dr. Heinrich Held

152

HITLER

- principala figură a partidului cercurilor catolice din Bavaria, BVP - și, odată cu el, s-a reinstalat o oarecare liniște. însă chiar și acum, forțele care-l ajutaseră pe Hitler să intre în politică și-i permiseseră să devină un personaj-cheie al dreptei bavareze s-au străduit din răsputeri să-l salveze într-un moment în care „cariera” lui ar fi trebuit să ia sfârșit. Așa cum am văzut, „Puciul lui Hitler” n-a fost

nicidecum doar puciul lui Hitler. Reichswehnil bavarez a colaborat intens la instruirea și pregătirea forțelor care au încercat să preia contro¬ lul statului. De asemenea, în tentativa de puci au fost implicate personaje importante. Oricât au încercat să-și justifice ulterior propriile fapte, Kahr, Lossow și Seißer au avut mâinile murdare, pe când generalul Ludendorff fusese mentorul întregii acțiuni. Prin urmare au existat toate motivele pentru ca, la procesul liderilor puciști ținut la München între 26 februarie și 27 martie 1924, atenția să cadă numai asupra lui Hitler. Acesta a fost însă foarte bucuros să joace rolul ce-i fusese atribuit.

Prima reacție a lui Hitler la inculparea sa a fost foarte diferită de prestația triumfalistă avută ulterior în fața instanței din München. La început, el a refuzat să spună ceva, anunțând că intră în greva foamei. Era evident faptul că, în acest moment, el considera totul pierdut. Potrivit psihologului închisorii - care a vorbit însă la mulți ani după evenimentul respectiv - Hitler a afirmat: „M-am săturat. Sunt terminat. Dacă aș avea un revolver, mi-aș lua viața.” Ulterior, Drexler a susținut că el însuși l-a convins pe Hitler să renunțe la intenția de a sinucide.

în momentul în care a început procesul, atitudinea lui Hitler se schimbase cu totul. I s-a permis să transforme sala de judecată într-o tri¬ bună a propagandei proprii, asumându-și răspunderea pentru tot ceea ce

s-a întâmplat, nu doar justificând, ci glorificând rolul jucat de el în tentativa de răsturnare a regimului de la Weimar. Aceasta s-a datorat, într-o măsură însemnată, faptului că el amenințase să dezvăluie com¬ plicitatea la acte de trădare a lui Kahr, Lossow și Seißer - și, în mod deosebit, rolul jucat de Reichswehrul bavarez. Forțele aflate la conducere în Bavaria au făcut ce au putut ca să limiteze potențialele urmări negative. Cel mai important a fost să se asigure că procesul avea să se țină în Bavaria. Dacă s-ar fi respectat cu strictețe legea, procesul n-ar fi trebuit să aibă loc la München, ci la Tribunalul Reichului din Leipzig. Guvernul Reichului a cedat însă pre¬ siunilor făcute de guvernul bavarez. Procesul a fost repartizat Tribu¬ nalului Poporului din München. Kahr sperase să evite orice proces sau cel puțin să aibă parte de un proces rapid, în care condamnații să pledeze „vinovat”, dar să invoce drept circumstanță atenuantă patriotismul. Cum cel puțin unii dintre puciști nu ar fi acceptat acest lucru, a trebuit să se renunțe la această tactică. Se pare însă că acuzaților li s-a spus că vor fi tratați cu clemență

,Toboșarul1

153

dacă ar lua în considerare măcar această propunere. în orice caz, Hitler devenise încrezător într-un rezultat favorabil. Avea încă un atu în mână. Când Hanfstaengl l-a vizitat în celula de la tribunal, în timpul procesului, a arătat că nu se teme deloc de verdict. „Ce-mi pot face?” a întrebat el. „Nu trebuie decât să spun ceva mai multe, mai ales despre Lossow, și gata

marele scandal. Cei care sunt la curent știu bine asta.” Acest lucru și atitudinea președintelui completului de judecată și a celorlalți judecători explică încrederea în sine pe care Hitler a afișat-o la proces. Printre cei acuzați alături de Hitler au fost Ludendorff, Pöhner, Frick, Weber (de la Bund Oberland), Rohm și Kriebel. în actul de acuzare se specifica însă în mod explicit că „Hitler a fost sufletul întregii acțiuni”. Se spune că judecătorul Neithardt, președintele completului de judecată, ar

fi afirmat înainte de proces că Ludendorff va fi achitat. Judecătorul a înlocuit procesul-verbal defavorabil al primului interogatoriu luat lui

Ludendorff cu unul care indica faptul că el n-a știut nimic despre pregătirile pentru puci. între timp, lui Hitler i s-a acordat libertatea de a se exprima nestingherit în sala de judecată. Un ziarist care a asistat la proces l-a descris ca pe un „carnaval politic”. El a comparat deferența arătată acuzaților cu modul brutal în care au fost tratați cei aduși în fața justiției pentru faptele comise în perioada existenței Räterepublik. După

primul discurs al lui Hitler, el l-a auzit pe unul dintre judecători remarcând: „Grozav băiat, Hitler ăsta!” Lui Hitler i s-a permis să apară în costumul său, nu în zeghe, purtând Crucea de Fier, Clasa I. Ludendorff, care nu era întemnițat, a sosit într-o limuzină de lux: Dr. Weber, deși era

arestat, avea voie să se plimbe duminica după-amiaza prin München. Extraordinarul subiectivism al președintelui completului de judecată a fost criticat foarte aspru mai târziu atât la Berlin, cât și de guvernul bavarez, iritat de faptul că atacurile la adresa Reichswehrului și a poliției statale nu fuseseră dezmințite. Judecătorul Neithardt a fost informat în

termeni foarte clari în cursul procesului despre „impresia jenantă” produsă de faptul că lui Hitler i s-a permis să vorbească timp de patru ore. El n-a putut să răspundă decât că a fost imposibil să se pună capăt avalanșei de cuvinte. De asemenea, lui Hitler i s-a dat libertatea de a-i interoga în amănunțime pe martori - în primul rând pe Kahr, Lossow și Seißer - abătându-se adeseori de la subiect și făcând declarații cu o puternică încărcătură politică. Când, după patru zile de la încheierea procesului, s-a dat citire ver¬ dictelor, pe 1 aprilie 1924, Ludendorff a fost, bineînțeles, achitat - fapt pe care l-a considerat o insultă. Hitler, împreună cu Weber, Kriebel și Pöhner, au fost condamnați la doar cinci ani de închisoare pentru înaltă trădare (minus cele patru luni și două săptămâni pe care le petrecuse deja în arest) și la plata unei amenzi de 200 de mărci-aur (sau executarea a încă douăzeci de zile de închisoare). Ceilalți acuzați au primit condamnări și

154

HITLER

mai blânde. Așa cum Hitler avea să recunoască ulterior, judecătorii de rând fuseseră pregătiți să accepte un verdict de vinovăție doar cu condiția

ca el să primească pedeapsa cea mai blândă, cu posibilitatea eliberării anticipate. Instanța a explicat de ce a respins soluția deportării lui Hitler potrivit prevederilor din „Legea privind protecția republicii”: „Hitler este german de origine austriacă. El se consideră a fi german. După părerea curții, sensul și intenția prevederilor din secțiunea 9, paragraful II al Legii

privind protecția republicii nu se pot aplica unui om ca Hitler, care gândește și simte nemțește, care a servit de bunăvoie în timpul războiului

în armata germană timp de patru ani și jumătate, care a primit înalte onoruri militare datorită curajului remarcabil dovedit în fața dușmanului, a fost rănit, a avut alte probleme de sănătate și a fost lăsat la vatră sub controlul Comandamentului Districtului München L” Desfășurarea procesului și pedepsele pronunțate au provocat uimire și dezgust chiar și printre adepții dreptei conservatoare din Bavaria. Din punct de vedere legal, sentința era de-a dreptul scandaloasă. în verdict, nu s-a făcut nicio mențiune la cei patru polițiști împușcați de puciști;

furtul celor 14.605 miliarde de mărci de hârtie (echivalentul a circa 28.000 de mărci-aur) a fost cu totul minimalizat; Hitler n-a fost învinuit de distrugerea birourilor ziarului SPD Münchener Post și de reținerea ca

ostatici a câtorva consilieri municipali social-democrați; nu s-a spus niciun cuvânt despre textul unei noi constituții, găsit în buzunarul pucistului mort von der Pfordten. De asemenea, în motivația dată de judecător sentinței pronunțate nu s-a făcut nicio referire la faptul că Hitler se afla încă, teoretic vorbind, în perioada de eliberare condiționată

pentru comportament adecvat stabilită în cazul său prin sentința pronunțată pentru tulburarea ordinii publice în ianuarie 1922. Din punct de vedere legal, el nu mai putea beneficia de o altă eliberare condiționată. Judecătorul din acel prim proces al lui Hitler era cel care se ocupase și de procesul intentat lui pentru înaltă trădare în 1924: simpatizantul mișcării naționaliste, Georg Neidhardt. Hitler s-a întors la Landsberg pentru a începe executarea pedepsei în

condiții care semănau mai mult cu cele dintr-un hotel decât cu cele dintr-un penitenciar. Ferestrele încăperii sale spațioase, bine mobilate de la primul etaj îi ofereau o vedere cuprinzătoare asupra fermecătorului peisaj de la țară. îmbrăcat în lederhosen, se putea relaxa citind ziarul într-un scaun de răchită, stând cu spatele la o ghirlandă de lauri oferită de admiratori sau așezat la un birou mare, studiind maldărele de cores¬ pondență primite. Era tratat cu un respect deosebit de către gardieni, dintre care unii îl salutau în taină cu „Heil Hitler”, oferindu-i toate privilegiile posibile. Cadouri, flori, scrisori de susținere, elogii - toate ajungeau la el. Numărul vizitatorilor depășea posibilitățile sale de a-i primi - fuseseră peste 500 înainte de a fi nevoit, în cele din urmă, să

.Toboșarul1

155

limiteze accesul acestora. Circa patruzeci de tovarăși de temniță, unii dintre ei deținuți politici aflați de bunăvoie acolo, beneficiind de aproape tot confortul unei vieți obișnuite, încercau să-i intre în grații. El le citea despre manifestația organizată pe 23 aprilie în Bürgerbräukeller pentru a sărbători cei treizeci și cinci de ani împliniți în urmă cu trei zile, la care

au luat parte 3.000 de național-socialiști, foști luptători pe front și susținători ai mișcării völkisch, „în onoarea bărbatului care a aprins flacăra de azi a eliberării și a conștiinței völkisch în poporul german”. Sub efectul statutului de vedetă pe care procesul i-l conferise și al cultului Führerului pe care susținătorii lui începuseră să-l creeze în jurul său, el a început să mediteze la ideile sale politice, la „misiunea” sa, la „rein¬ trarea” sa în politică din momentul în care avea să-și ispășească scurta pedeapsă, precum și la lucrurile pe care trebuia să le învețe din desf㬠șurarea puciului.

Dezastrul de la Bürgerbräukeller și epilogul de a doua zi de la Feldherrnhalle i-au arătat lui Hitler o dată pentru totdeauna că o încer¬ care de a pune mâna pe putere având ca adversar forțele armate era sortită eșecului. El s-a considerat justificat în credința sa că propaganda și mobilizarea maselor, nu pudurile paramilitare vor deschide calea înfăp¬ tuirii „revoluției naționale”. Prin urmare, el s-a distanțat de încercările lui Rohm de a revitaliza sub o nouă înfățișare Kampfbund și de a crea un fel de miliție populară. în cele din urmă, abordările diferite, ca și ambițiile de

preluare a puterii nutrite de Hitler și Rohm vor duce la despărțirea sângeroasă din 1934. Am merge însă prea departe dacă am crede că Hitler a renunțat la ideea de a prelua puterea în stat prin forță în favoarea unei „căi legale”. Cu siguranță că, ulterior, el a trebuit să pretindă că va respecta legea pentru a se putea întoarce în politică. Iar mai târziu, succesul electoral a

părut a fi oricum cea mai bună strategie de cucerire a puterii. Nu s-a renunțat însă niciodată la abordarea puriștilor. După cum aveau s-o de¬ monstreze problemele cronice avute cu SA, ea a continuat să coexiste cu proclamata cale „legală”. Hitler era însă ferm convins că, pe viitor, ea nu putea fi aplicată decât cu Reichswehr, nu împotriva acestuia. Experiența trăită de Hitler avea să-l ducă la cea din urmă, dar nu și cea mai puțin importantă dintre lecțiile învățate în „anii de ucenicie”, aceea că nu era suficient să fie „toboșar” și că, pentru a fi mai mult de-atât, trebuia nu doar să aibă autoritate deplină în interiorul propriului partid, ci și, în primul rând, să depindă mai puțin de alții din afară, de grupările concurente de dreapta, de organizațiile paramilitare pe care nu le putea controla în totalitate, de politicienii burghezi și de personajele din armată care-i înlesniseră ascensiunea politică, îl folosiseră, apoi îl părăsiseră când le-a convenit. Indecizia referitoare la rolul pe care el dorea să-l joace după înfăptui¬ rea „revoluției naționale” s-a simțit încă în comentariile sale din cursul

156

HITLER

procesului. El a subliniat faptul că-l vedea pe Ludendorff „conducătorul

militar al viitoarei Germanii” și „liderul viitoarei mari confruntări”. A afirmat însă că el însuși era „conducătorul politic al acestei tinere Germanii”. Nu fusese stabilită, zicea el, diviziunea exactă a muncii. în cuvântul de încheiere adresat instanței, Hitler s-a întors la chestiunea conducerii - dar tot într-un mod oarecum vag și nedeterminat. El s-a referit la remarcile făcute de Lossow în fața instanței, potrivit cărora, în cursul discuțiilor din primăvara lui 1923, acesta și-a exprimat convin¬

gerea că Hitler nu voia decât „să stârnească poporul în calitate de propagandist și agitator”. „Cât de meschin gândesc oamenii mărunți”, continuă Hitler. El considera că obținerea unui post ministerial nu era demnă de un mare om. Potrivit spuselor sale, el voia să fie distrugătorul marxismului. Aceasta era misiunea sa. „Nu din modestie voiam să fiu pe atunci toboșarul. Aceea este cea mai înaltă misiune din câte există. Restul este lipsit de importanță.” Când a venit vorba despre ea, Hitler a cerut două lucruri: să i se încredințeze lui conducerea luptei politice, iar con¬ ducerea organizatorică să aparțină „eroului... care, în ochii întregii tinere Germanii, este chemat s-o exercite”. Hitler a lăsat să se înțeleagă - fără a spune asta în mod explicit - că acela trebuia să fie Ludendorff. Pe de altă parte, în cuvântul adresat liderilor Kampfbund cu două săptămâni înainte de puci, el a părut să vadă în Ludendorff nici mai mult, nici mai puțin decât reorganizatorul viitoarei armate naționale. Apoi iarăși, anunțul făcut în cursul puciului în care era amintit numele lui Hitler în calitate de cancelar al Reichului a părut a indica faptul că acesta își rezerva pentru

sine șefia guvernului, urmând a împărți puterea dictatorială cu Ludendorff în calitate de șef al statului (Reichsverweser, regent). Indiferent însă de indecizia, reală sau pur și simplu tactică, prezentă încă în remarcile făcute de Hitler la proces, ea avea să fie repede înlocuită cu o părere foarte clară despre sine. Căci, la Landsberg, Hitler a început să-și dea seama de un lucru: în definitiv, el nu era „toboșarul”, ci chiar acel Conducător predestinat.

-6­ Apariția conducătorului I Anul în care ar fi trebuit ca Hitler să fie interzis pentru totdeauna a adus în schimb începutul dominației sale absolute de mai târziu asupra mișcării völkisch și ascensiunea sa în postura de conducător suprem - cu toate că, la vremea respectivă, aceste lucruri abia dacă se puteau întrezări.

Privind în urmă, anul 1924 poate fi considerat momentul în care, asemenea unei păsări fenix renăscând din cenușă, Hitler a reușit să apară dintre ruinele distrusei și dezmembratei mișcări völkisch pentru a deveni

în cele din urmă liderul absolut, stăpânul deplin al unui Partid Nazist reformat, mult mai puternic din punct de vedere organizatoric și mai unit în interior. Nimic n-ar fi putut demonstra mai bine cât de indispensabil era Hitler pentru dreapta populară decât cele treisprezece luni petrecute de acesta în închisoare, „perioada fără lider” a mișcării. în condițiile în care Hitler fusese scos din scenă, iar din iunie 1924 nu s-a mai implicat deloc în politică pentru a se concentra asupra scrierii lucrării sale, Mein Kampf, mișcarea völkisch a degenerat în facționalism și lupte intestine. Cu permisiunea justiției bavareze, Hitler a putut folosi sala de judecată pentru a se înfățișa ca erou al dreptei în virtutea rolului jucat în desf㬠șurarea puciului. Persoane și grupuri concurente s-au simțit obligate să revendice autoritatea lui Hitler și susținerea de către acesta a acțiunilor proprii. în absența lui Hitler însă, acest lucru nu era suficient pentru a le

asigura succesul. Mai mult, Hitler era de multe ori inconsecvent, contradictoriu sau vag în opiniile lui cu privire la evenimentele care aveau loc. Pretenția sa de a face parte din conducere nu putea fi ignorată și n-a fost pusă la îndoială. în schimb, revendicarea poziției de condu¬ cător unic nu era susținută decât de câțiva membri ai mișcării völkisch.

Atâta vreme cât Hitler n-a putut să influențeze în mod direct cursul evenimentelor, cei câțiva adepți fervenți ai săi au fost în mare măsură marginalizați chiar și în interiorul amplei drepte völkisch, ei aflându-se adesea în conflict unul cu altul și fiind împărțiți în privința tacticii, strategiei și ideologiei. în momentul eliberării sale, în decembrie 1924, alegerile pentru Reichstag din acea lună reflectaseră scăderea catastrofală

158

HITLER

a sprijinului de care se bucura mișcarea völkisch, care ajunsese să reprezinte doar ceva mai mult decât un grup de secte naționaliste și rasiste dezbinate, situat la extremitatea spectrului politic. Chiar înainte de arestarea sa pe 11 noiembrie 1923, Hitler îi încre¬ dințase lui Alfred Rosenberg, editorul ziarului Völkischer Beobachter,

sarcina de a se ocupa de partidul interzis în timpul absenței sale, el urmând a fi ajutat de Esser, Streicher și Amann. Asemenea altor naziști

de frunte (printre care Heß, Scheubner-Richter și Hitler însuși), Rosenberg nu-și avea originile între granițele Reichului german. Născut într-o familie burgheză înstărită din Reval (azi Tallinn), Estonia, intro¬ vertitul „filozof” autoproclamat al partidului, ațoateștiutor, dar obtuz, arogant și rece, unul dintre cei mai puțin carismatici și cei mai puțin populari lideri naziști, îi unea pe ceilalți ștabi ai partidului doar în virtutea profundei lor antipatii față de el. Lipsindu-i cu deosebire calitățile de conducător, cu greu s-ar fi gândit cineva că el va fi cel ales, motiv pentru care a fost la fel de surprins ca și ceilalți de numirea făcută de Hitler. Se

bănuiește îndeobște că tocmai lipsa talentului de conducător l-a recomandat pe Rosenberg lui Hitler. Cu siguranță că un rival mai puțin

probabil pentru Hitler cu greu se putea închipui. Ar însemna însă să presupunem că, în ciuda traumei produse de puciul eșuat, Hitler a fost în stare de o planificare machiavelică, lucidă, că el a anticipat ceea ce avea să se-ntâmple și că, de fapt, a vrut și s-a așteptat ca mișcarea să se dezin¬ tegreze în absența lui. O explicație mai probabilă este aceea că el a luat o decizie pripită și prost gândită, fiind presat și deprimat, încredințând

treburile partidului unui membru al clicii sale mtincheneze a cărui fidelitate nu putea fi pusă la îndoială. în realitate, Rosenberg era una dintre puținele figuri de seamă ale mișcării la care mai putea apela. Scheubner-Richter murise. Alții se împrăștiaseră în vânzoleala de după puci sau fuseseră arestați. Chiar și cei trei locotenenți de încredere pe care-i desemnase spre a-l ajuta pe Rosenberg fuseseră scoși pentru o vreme din luptă - dar Hitler nu prea avea de unde să știe acest lucru. Esser fugise în Austria, Amann era în pușcărie, iar Streicher era prins cu probleme la Nürnberg. Rosenberg a fost, probabil, doar o variantă aleasă în grabă, cea mai puțin rea dintre toate. Pe 1 ianuarie 1924, Rosenberg a fondat Groß deutsche Volksgemein¬ schaft (GVG, „Marea Comunitate Națională Germană”), menită să înlo¬ cuiască NSDAP cât timp acesta era interzis. în vară, Rosenberg nu mai era membru al acestei organizații, GVG intrând sub controlul lui Hermann Esser (întors în luna mai din exilul său austriac) și al lui Julius Streicher. Grosolănia, comportamentul insultător și metodele brutale ale lui Esser și Streicher nu au făcut însă decât să-i îndepărteze pe mulți adepți ai lui

Hitler. în orice caz, puțini dintre cei credincioși lui Hitler au intrat în GVG. De exemplu, Gregor Strasser, un farmacist din Landshut care, după

Apariția conducătorului

159

puci, avea să ajungă figura principală a partidului după Hitler, a intrat în Deutsch völkische Freiheitspartei (DVFP), o organizație völkisch rivală, condusă de Aibrecht Graefe, fost membru al DNVP conservator, cu fieful în Mecklenburg și sediul la Berlin.

Conflictul n-a trenat multă vreme din momentul în care Hitler a

intrat în pușcărie. DVFP fusese mai puțin afectat decât NSDAP de măsura scoaterii în afara legii. în contrast cu dezordinea din Mișcarea lui Hitler, Graefe și alți lideri ai DVFP aveau încă libertatea de a controla o orga¬

nizație de partid rămasă, în mare parte, intactă. Și cu toate că liderii DVFP lăudau faptele lui Hitler din timpul puciului pentru a-i câștiga de partea lor pe susținătorii acestuia, ei voiau de fapt să profite de situație și să-și impună supremația. Faptul că liderii DVFP susțineau participarea la alegeri a mișcării völkisch a făcut ca disputa să se amplifice. Adoptarea

unei strategii parlamentare i-a îndepărtat pe mulți naziști, fiind vehe¬

ment contestată de membri ultraconservatori ai NSDAP din nordul

Germaniei. Purtătorul lor de cuvânt, Ludolf Haase, conducătorul filialei din Göttingen, a atacat tot mai mult autoritatea lui Rosenberg, urmărind, în primul rând, să țină organizația NSDAP din Germania de Nord departe de ghearele lui Graefe. Acele grupuri völkisch care, oricât de reticente, s-au pregătit să intre în parlament pentru a reuși într-o zi să-l distrugă au hotărât să încheie alianțe electorale care să le permită să participe la șirul de alegeri regionale (pentru

Landtag) început în februarie și la scrutinul pentru Reichstag - primul dintre cele două organizate în acel an - de pe 4 mai 1924. Hitler s-a opus acestei strategii, dar opoziția lui n-a avut niciun efect. Hotărârea de a participa a fost pusă în aplicare. Se pare că ea a fost confirmată de rezul¬ tatele obținute. La alegerile pentru Landtag din februarie organizate în Mecklenburg-Schwerin, fieful lui Graefe, DVFP a obținut treisprezece dintr-un total de șaizeci și patru de mandate. Iar pe 6 aprilie, la alegerile pentru Landtagul bavarez, Völkischer Block, așa cum se intitula pe atunci respectiva alianță electorală, a obținut 17% din totalul voturilor.

Se pare că rezultatele scrutinului pentru Reichstag l-au convins pe Hitler că tactica parlamentară, aplicată cu pragmatism și hotărâre, pro¬ mitea să ofere avantaje nescontate. Votanții mișcării völkisch, impul¬ sionați de publicitatea și deznodământul procesului intentat lui Hitler, au făcut față cu succes situației, obținând 6,5% din totalul voturilor și treizeci și două de locuri în Reichstag. Rezultatele obținute pe domeniul lui Graefe, în Mecklenburg (20,8%) și Bavaria (16%), au fost deosebit de bune. Faptul că numai zece dintre membrii völkisch ai Reichstagului erau de la NSDAP și douăzeci și doi, de la DVFP indică însă întru câtva relativa inferioritate a rămășițelor Mișcării lui Hitler din acea perioadă.

în prima dintre cele două vizite făcute la Landsberg în luna mai, Ludendorff, care avea multe relații în nordul Germaniei în ciuda faptului

160

HITLER

că el continua să domicilieze lângă München, a profitat de ocazie pentru a încerca să-l convingă pe Hitler să accepte fuziunea facțiunilor NSDAP și DVFP din Reichstag, iar la a doua întâlnire, chiar unirea deplină a celor două partide. Hitler a dat un răspuns evaziv. în principiu a fost de acord, dar a stipulat niște condiții prealabile care trebuiau să fie discutate cu Graefe. Ulterior s-a aflat că una dintre acestea a fost ca sediul mișcării să

fie la München. Hitler se afla într-o situație dificilă pentru că, deși insistase întotdeauna ca NSDAP să aibă o identitate separată, distinctă, exista pericolul ca, după succesul electoral al Blocului Völkischer, o asemenea atitudine intransigentă să nu le pară atât de convingătoare

suporterilor săi. Mai mult, dintre cele două partide, DVFP era mai puternic, fapt demonstrat de rezultatul alegerilor, iar Ludendorff era considerat acum, în general, figura principală a mișcării völkisch. Nu este de mirare că unii naziști din nordul Germaniei erau derutați și nesiguri în privința poziției lui Hitler față de o eventuală fuziune. Printr-o scrisoare din 14 iunie, Haase, liderul naziștilor din Göttingen, a încercat să obțină confirmarea faptului că Hitler a respins fuziunea celor două partide. Răspunzându-i după două zile, Hitler a negat că respinsese în principiu fuziunea, dar a arătat că stipulase niște condiții prealabile pentru ca aceasta să se realizeze. El a recunoscut că mulți loialiști naziști se opuneau unei fuziuni cu DVFP, care, mai sublinia el, explicase foarte limpede că nu-i acceptă pe unii din vechea gardă a partidului. în asemenea condițn, arăta mai departe, el nu se mai putea amesteca și nici nu-și mai putea asuma vreo răspundere. Hotărâse prin urmare să se retragă din politică până când avea să poată conduce din nou cum trebuie. Din acel moment, n-a mai permis ca numele să-i fie folosit în sprijinul vreunei pozițn politice, cerând să nu-i mai fie trimise alte scrisori cu temă politică.

Pe 7 iulie, Hitler și-a anunțat în presă decizia de a se retrage din politică. El a cerut să nu mai fie vizitat la Landsberg de susținătorii săi, solicitare pe care s-a simțit obligat s-o repete după o lună. în anunțul făcut în presă, Hitler a specificat drept motive imposibilitatea asumării unei răspunderi reale pentru evenimentele petrecute în timp ce el se afla

în pușcărie, „surmenajul general” și nevoia de a se concentra asupra scrierii cărții sale (primul volum din Mein Kampf). Un alt factor, nelipsit de importanță, așa cum sublinia presa de opoziție, era grija lui Hitler de a nu face nimic care să-i pericliteze șansele de a fi eliberat condiționat, lucru ce se putea întâmpla cu începere de la 1 octombrie. Retragerea sa din politică n-a fost o strategie machiavelică menită să exacerbeze ruptura

care se producea deja, să amplifice confuzia și astfel să accentueze imaginea sa de simbol al unității. Acesta a fost efectul, nu cauza. în iunie 1924, efectul respectiv nu putea fi prevăzut cu precizie. Hitler a procedat astfel pentru că era slab, nu pentru că era puternic. Era presat din toate părțile să ia poziție față de adâncirea schismei. Atitudinea lui echivocă îi

Apariția conducătorului

161

frustra pe susținători. O poziție clară ar fi îndepărtat însă una dintre părți. Hotărârea lui de a nu se hotărî a fost una caracteristică. Frustrarea lui Hitler a fost sporită și de neputința sa de a mai tăia din hotărârea lui Rohm de a crea o organizație paramilitară națională denu¬

mită Frontbann - în ciuda faptului că dezaproba pe de-a-ntregul această idee. Incapabil să-l descurajeze pe Rohm - eliberat condiționat încă de pe 1 aprilie, în situația în care sentința derizorie de cincisprezece luni de

închisoare pronunțată pentru participarea sa la puci a fost casată cu condiția ca el să dea dovadă de bună purtare - Hitler i-a spus la sfârșitul ultimei lor întâlniri, care a avut loc pe 17 iunie, înainte ca el să plece de la Landsberg, că, renunțând la conducerea Mișcării Național-Socialiste, nu voia să mai audă de Frontbann. Cu toate acestea, Rohm l-a ignorat

pur și simplu pe Hitler, văzându-și mai departe de planurile sale și căutând să obțină sprijinul și protecția lui Ludendorff. Mult-lăudata consfătuire de la Weimar din 15-17 august, menită să

cimenteze fuziunea dintre NSDAP și DVFP, a reușit să creeze doar o unitate cu totul superficială prin formarea unei noi Mișcări Național­ Socialiste pentru Libertate (Nationalsozialistische Freiheitsbewegung, NSFB). La sfârșitul verii, în ciuda tuturor discuțiilor purtate în scopul realizării fuziunii și unității, fragmentarea NSDAP și a mișcării völkisch în general avansa în loc să dea înapoi. Din războiul intern ieșea întărită numai poziția lui Hitler.

Vara a lăsat locul toamnei, apoi iarna s-a apropiat, iar fisurile din mișcarea völkisch s-au mărit și mai mult. Din punctul de vedere al NSFB, unitatea nu se putea realiza fără Hitler, în condițiile în care acesta con¬

tinua să refuze să adere în mod public la o organizație unificată. în Bavaria, disputa din mișcarea völkisch concentrată în jurul figurilor lui Esser și Streicher s-a transformat într-o ruptură pe față. Pe 26 octombrie, Völkischer Block a hotărât să se alăture NSFB pentru a crea o organizație unită, care să participe la următoarele alegeri. Ea a acceptat astfel supre¬ mația NSFB la nivel național. Gregor Strasser, purtătorul de cuvânt al Völkischer Block, spera ca Großdeutsche Volksgemeinschaft să se alăture și ea curând NFSB, dar, în același timp, îi condamna pe față pe liderii

acestei organizații, Esser și Streicher. Replica dată de Esser într-o scrisoare adresată tuturor membrilor afiliați GVG, un atac violent la

adresa liderilor Blocului Völkischer, cu o remarcă critică îndreptată spre Ludendorff, care susținea poziția Blocului, reafirma poziția loialiștilor miinchenezi: „Singurul care are dreptul să excludă pe cineva care a luptat ani la rând pentru locul ocupat în cadrul Mișcării Național-Socialiștilor

este numai și numai Adolf Hitler.” Dar bravada lui Esser și atacurile precipitate ale lui Streicher, susținute de un simpatizant din Turingia al național-socialiștilor, pe nume Artur Dinter, n-au reușit să ascundă declinul accentuat al GVG.

162

HITLER

Alegerile pentru Reichstag care au avut loc pe 7 decembrie au demonstrat ce influență redusă avea această dispută neîncetată din mișcarea völkisch asupra configurației generale a scenei politice germane.

NSFB a obținut doar 3% din totalul voturilor, pierzând peste un milion de voturi comparativ cu scrutinul din mai. Numărul reprezentanților din Reichstag a scăzut de la treizeci și doi la paisprezece, numai patru dintre ei fiind național-socialiști. Rezultatul a fost dezastruos, dar pe Hitler l-a

mulțumit. în lipsa lui, mișcarea völkisch se prăbușise, dar astfel, pretențiile lui de a fi considerat conducătorul acesteia au devenit și mai îndreptățite. Rezultatul alegerilor a fost benefic și prin faptul că a încu¬ rajat guvernul bavarez să considere că pericolul reprezentat de dreapta extremistă a trecut. Se părea că acum nu mai trebuia să-și facă griji din pricina eliberării lui Hitler de la Landsberg, lucru pentru care susținătorii lui se luptau încă din octombrie. Doar influența politică explică hotărârea justiției bavareze de a insista să-l elibereze anticipat pe Hitler, în pofida opoziției justificate a poliției müncheneze și a procuraturii statului. El a fost eliberat pe 20 decembrie, la ora 12:15. O socoteală ținută în dosarele procuraturii statului arăta că Hitler mai avea de executat trei ani, 333 de zile, douăzeci și una de ore și cinci minute din scurta lui pedeapsă. Dacă el ar fi fost pus s-o execute, istoria ar fi luat o cu totul altă turnură. Personalul închisorii, care simpatiza în totalitate cu Hitler, s-a strâns spre a-și lua un emoționant „rămas-bun” de la faimosul lor prizonier. Acesta s-a oprit pentru a face câteva fotografii la poarta vechii fortărețe

a orașului, grăbindu-și fotograful, pe Heinrich Hoffmann, din cauza frigului și apoi părăsind locul. După două ore, se afla din nou la München,

în apartamentul său din Thierschstraße, fiind întâmpinat de prieteni cu ghirlande de flori și aproape doborât la pământ de câinele său, Wolf. Hitler a spus mai târziu că n-a știut ce să facă în prima lui seară de libertate. Din punct de vedere politic, el a continuat pentru început să nu se implice în mod fățiș. Trebuia să evalueze situația, având în vedere luptele care se dădeau de câteva luni bune în interiorul mișcării völkisch. Mai important este faptul că aceasta se impunea pentru a putea stabili cu autoritățile bavareze condițiile reintrării sale în politică și pentru a se asigura de ridicarea interdicției instituite asupra NSDAP. Acum, că era liber, se putea trece la pregătiri serioase în vederea unui nou început al partidului său.

II Hitler i-a spus lui Hans Frank că, pentru el, „Landsberg a fost univer¬

sitatea plătită de stat”. A citit, spunea el, tot ce i-a trecut prin mână: Nietzsche, Houston Stewart Chamberlain, Ranke, Treitscke, Marx,

Apariția conducătorului

163

Gedanken und Erinnerungen („Gânduri și amintiri”) de Bismarck, precum și memoriile de război ale unor generali și oameni de stat germani și aliați. în afară de a-i primi pe vizitatori și de a răspunde la corespondență - lucruri care nu-l preocupau prea mult din moment ce,

în vară, se retrăsese în mod public din politică - zilele lungi de inactivitate forțată petrecute la Landsberg au fost ideale pentru citit și meditat. în cazul lui Hitler însă, cititul și meditatul n-au avut nicidecum un scop intelectual. El a citit, neîndoielnic, mult. Cititul, pentru el, n-a avut însă decât un scop pur auxiliar. A citit nu ca să cunoască sau să se lumineze, ci ca să-și confirme propriile prejudecăți. A găsit astfel ceea ce

căuta. Așa cum avea să-i spună lui Hans Frank - expertul juridic al partidului care va deveni în cele din urmă guvernatorul general al Poloniei ocupate - datorită celor citite la Landsberg, „mi-am dat seama de corectitudinea opiniilor mele”. Șezând, mulți ani după aceea, în celula lui de la Nürnberg, Frank a apreciat că anul 1924 a fost unul dintre cele mai importante momente de cotitură din viața lui Hitler. Era o exagerare. Landsberg n-a fost atât un moment de cotitură, cât o perioadă în care Hitler și-a consolidat și și-a justificat pentru sine „concepția despre lume” pe care începuse să și-o formeze în 1919 și pe care și-o schimbase în anumite privințe cu circa un an înainte de puci. Cum Mișcarea Nazistă s-a dezmembrat în absența sa, iar el a avut destul timp la dispoziție, departe de hărmălaia politicii active,

Hitler n-a prea avut cum să nu mediteze la greșelile trecutului. Iar așteptându-se să fie eliberat în câteva luni, a fost și mai obligat să se gândească la ce va urma pentru el și pentru mișcarea sa fărâmițată. în acest răstimp, el și-a revizuit în anumite privințe opiniile cu privire la cucerirea puterii. Prin urmare percepția sa despre sine s-a schimbat. A

ajuns să vadă altfel rolul pe care trebuia să-l joace. După triumful înregistrat la proces, a început să se considere salvatorul Germaniei, așa cum de fapt începuseră să-l înfățișeze adepții săi încă de la sfârșitul lui 1922. Ținând cont de cele întâmplate la puci, poate că ar fi fost de așteptat

ca încrederea lui în forțele proprii să se prăbușească o dată pentru totdeauna. Dimpotrivă: ea a crescut peste măsură. Din această perioadă datează credința sa aproape mistică în sine însuși ca om predestinat, cu „misiunea” de a salva Germania. în același timp, a cunoscut o schimbare importantă un alt aspect al „concepției sale despre lume”. Idei care începuseră să prindă contur în mintea lui de la sfârșitul lui 1922, dacă nu mai înainte, despre direcția viitoarei politici externe s-au transformat acum în concepția căutării „spațiului vital”, ce avea să fie câștigat pe seama Rusiei. Amestecată cu obsedantul său antisemitism, vizând distrugerea „bolșevismului evreiesc”, ideea de război pentru cucerirea „spațiului vital” - pe care Hitler o va sublinia în repetate rânduri în anii următori - a completat „concepția sa

164

HITLER

despre lume”. în consecință, vor mai exista ajustări de ordin tactic, dar nu

modificări de substanță. Episodul „Landsberg” n-a reprezentat pentru Hitler o „convertire la Iordan”. în general, a fost vorba despre adăugarea unor accente noi la cele câteva idei fixe deja formate, care se aflau cel puțin într-un stadiu embrionar ori au prins în mod evident contur în anii dinaintea puciului. Schimbările pe care „concepția despre lume” a lui Hitler începuse să le sufere încă din anul dinaintea puciului sunt ușor de observat în Mein Kampf. Cartea lui Hitler n-a adus nimic nou. Ea era însă cea mai clară și cea mai cuprinzătoare afirmare a „concepției sale despre lume” de până atunci. El a recunoscut că, dacă n- ar fi fost la Landsberg, cartea care, după 1933 (nu însă și înainte), se va vinde în milioane de exemplare n-ar fi fost scrisă niciodată. Este neîndoielnic faptul că el a sperat să câștige bani de pe urma cărții. Principala lui motivație a fost însă nevoia resimțită, la fel ca pe parcursul procesului, de a demonstra chemarea sa deosebită și

de a explica de ce programul său era singura cale posibilă de a salva Germania de la catastrofa în care fusese împinsă de „criminalii din

noiembrie”. Hitler lucra deja în mai 1924 la ceea ce avea să devină primul volum al cărții sale, plecând de la idei formate în timpul procesului și imediat după acesta. La acea vreme, el i-a dat un titlu nu prea captivant, „Patru ani și jumătate de luptă împotriva minciunilor, prostiei și lașității”, care a fost înlocuit cu altul mai concis, Mein Kampf („Lupta mea”), abia în primăvara lui 1925. în acel moment, cartea suferise schimbări structurale majore. Intenția inițială de „răfuire” cu „trădătorii” vinovați de declinul său din 1923 nu s-a materializat niciodată. De fapt, primul volum, care a apărut pe 18 iulie 1925, a avut în mare măsură un caracter autobiografic

- conținând însă multe distorsiuni și inexactități - încheindu-se cu triumful obținut de Hitler în momentul anunțării Programului Partidului la Hofbräuhaus pe 24 februarie 1920. Cel de-al doilea volum, scris după eliberarea sa și publicat pe 11 decembrie 1926, a tratat mai pe larg ideile sale cu privire la natura statului völkisch, chestiuni de ideologie, propa¬ gandă și organizare, încheindu-se cu capitole despre politica externă. Ipoteza, răspândită la vremea respectivă, dar care a persistat și după aceea, conform căreia Hitler a dictat mai întâi textul nedigerabil șoferului

și omului său de casă, Emil Maurice, iar după aceea lui Rudolf Heß (amândoi făcând la rândul lor pușcărie pentru participarea la puci) este departe de realitate. Hitler și-a dactilografiat singur primul volum (dar a dictat unui secretar o parte din al doilea volum). Deși versiunea tipărită

a Mein Kampf era prost scrisă și incoerentă, textul suferise de fapt nenumărate „îmbunătățiri” stilistice din momentul elaborării sale inițiale.

Manuscrisul dactilografiat a fost citit de criticul literar al ziarului Völkischer Beobachter, Josef Stolzing-Cemy, iar cel puțin câteva părți

Apariția conducătorului

165

ale acestuia, de viitoarea soție a lui Rudolf Heß, Ilse Pröhl. Amândoi au operat schimbări editoriale. Altele au fost făcute chiar de Hitler. Potrivit lui Hans Frank, Hitler a fost de acord cu faptul că lucrarea era scrisă prost, fapt pentru care a considerat-o doar o culegere de articole de fond scrise pentru Völkischer Beobachter. înainte ca Hitler să ajungă la putere, Mein Kampf, care a apărut la editura partidului, Franz Eher-Verlag, condusă de Max Amann, n-a prea fost bestsellerul visat de acesta. Conținutul amplu, stilul oribil și prețul

relativ mare, de 12 mărci germane i-au descurajat în mod evident pe mulți posibili cititori. Până în 1929, din primul volum se vânduseră circa 23.000 de exemplare, iar din al doilea, doar 13.000. Vânzările au crescut semnificativ în urma succeselor electorale înregistrate de NSDAP după 1930, ajungând la 80.000 de exemplare în 1932. Din 1933, ele au atins

cote nemaiîntâlnite. în acel an, s-au vândut un milion și jumătate de exemplare. Chiar și orbii au putut-o citi - dacă ar fi vrut - căci, în 1936, a fost publicată o versiune Braille a cărții. începând din acel an, fiecărei perechi fericite i s-a dăruit, în ziua nunții, un exemplar din ediția popu¬ lară a celor două volume legate. Până în 1945, se vânduseră cam 10 mili¬ oane de exemplare, fără a socoti milioanele vândute în străinătate, Mein Kampf fiind tradusă în șaisprezece limbi. Nu se știe câți au citit de fapt cartea. Pentru Hitler, acest lucru n-a prea contat. Cum, de la începutul anilor 1920, el se prezenta în documentele oficiale drept „scriitor”, și-a putut permite în 1933 să refuze salariul de cancelar al Reichului (spre deosebire, a subliniat el, de predecesorii săi): Mein Kampf făcuse din el un om bogat. Mein Kampf nu conținea niciun fel de plan politic. Conținea însă, în ciuda prezentării confuze, o afirmare fără echivoc a principiilor politice ale lui Hitler, a „concepției sale despre lume”, a sentimentului că avea o „misiune” de îndeplinit, a „viziunii” lui asupra societății și a țelurilor lui pe termen lung. Lucrarea a pus în mod special bazele mitului Führerului. Căci, în Mein Kampf Hitler s-a înfățișat drept singurul om în măsură să conducă Germania, s-o scape de nenorocirea din acel moment și să-i redea măreția.

Mein Kampf ne oferă informații importante despre felul în care gândea acesta la mijlocul anilor 1920. Până în momentul respectiv, își formase o filozofie care i-a permis să-și facă o imagine completă asupra istoriei, asupra relelor din lume și asupra modului în care acestea pot fi eliminate. Pe scurt, ea se reducea la o concepție simplistă, maniheistă despre istorie ca luptă rasială, în care rasa superioară, cea ariană, este slăbită și distrusă de rasa inferioară, reprezentată de evreii paraziți. „Chestiunea rasială”, scria el, „este cheia nu doar a istoriei lumii, ci și a întregii civilizații umane.” Momentul culminant al acestui proces era

considerat a fi dominația brutală exercitată de evrei, cu ajutorul

166

HITLER

sistemului bolșevic, în Rusia, unde „cei de sânge evreiesc”, „în parte prin

torturi inumane, au ucis ori au lăsat să moară de foame circa 30 de

milioane de oameni în condiții cu adevărat satanice, cu scopul de a asi¬ gura supremația asupra unui mare popor a unei găști de literați și bandiți bursieri evrei”. „Misiunea” Mișcării Naziste era deci clară: distrugerea „bolșevismului evreiesc”. în același timp, aceasta avea să asigure popo¬ rului german „spațiul vital” necesar autoîntreținerii „rasei dominante” ­ raționament care s-a transformat, după plac, într-o justificare a cuceririi

imperialiste necondiționate. El a rămas fidel acestor principii tot restul vieții sale. Nimic substanțial nu s-a schimbat în anii următori. Chiar inflexibilitatea și atașamentul cvasimesianic față de o „idee”, de un ansamblu de convingeri inalterabile, simple, compatibile una cu alta și cuprinzătoare, i-au dat lui Hitler tăria voinței și conștiința propriului destin care și-au pus amprenta asupra tuturor celor care au venit în contact cu el. Autoritatea de care se bucura Hitler în anturajul său s-a datorat în mare măsură încrederii în convingerile sale pe care a știut să le exprime cu atâta forță. Totul putea fi redat în alb sau negru, ca o victorie sau ca o distrugere totală. Nu existau alternative. Și, la fel ca în cazul tuturor ideologilor și „politicienilor din convingere”, elementele care s-au perpetuat de la sine ale acestei „concepții despre lume” au făcut ca el să fie întotdeauna în măsură să ia în râs ori să respingă fără ezitare

orice argument „rațional” al adversarilor. Odată ajuns șef al statului, „concepția despre lume” a lui Hitler avea să servească, în cel de-al Treilea

Reich, drept „principii călăuzitoare” factorilor de decizie din toate

domeniile. Cartea lui Hitler nu era un program normativ în sensul unui manifest

politic aplicabil pe termen scurt. Mulți contemporani au făcut însă greșeala de a ridiculiza Mein Kampf și de a nu lua foarte în serios ideile exprimate în ea de Hitler. Oricât de odioase și de respingătoare au fost,

ele au format un ansamblu de principii politice clar conturate și res¬ pectate cu fermitate. Hitler n-a considerat niciodată necesar să schimbe ceea ce scrisese. Coerența ideilor (date fiind premisele iraționale) face ca ele să poată fi considerate o ideologie (sau, folosind chiar cuvintele lui Hitler, o „concepție despre lume”). „Concepția despre lume” a lui Hitler din Mein Kampf poate fi înțeleasă mai bine acum decât în trecut ținând cont de ideile sale, așa cum au fost prezentate acestea între momentul intrării lui în politică și cel al scrierii celei de-a „Doua Cărți” în 1928. în ceea ce privește obsesia principală, cea mai importantă, atotcuprin¬ zătoare a lui Hitler, „îndepărtarea evreilor”, Mein Kampf n-a adăugat nimic la ideile formulate deja de acesta până în 1919-1920. Deși limbajul folosit în Mein Kampf a fost unul dur, acesta nu s-a deosebit cu nimic de ceea ce afirmase Hitler ani la rând. De altfel, nici terminologia specifică genocidului nu s-a deosebit substanțial de cea a altor scriitori și oratori

Apariția conducătorului

167

ai dreptei völkisch, care s-a născut cu mult înainte de Primul Război Mondial. Imaginile bacteriologice folosite de el voiau să arate că evreii trebuiau să fie tratați asemenea germenilor, adică să fie exterminați. încă în august 1920, Hitler vorbise despre combaterea „tuberculozei rasiale” prin îndepărtarea „agentului cauzal, a evreului”. Și apoi, bănuim la cine

se gândea Hitler când, patru ani mai târziu, scria în Mein Kampf. „Naționalizarea maselor de la noi va reuși doar atunci când, lăsând la o parte toată lupta pozitivă pentru sufletul poporului nostru, otrăvitorii internaționali ai acestuia vor fi exterminați.” Ideea de otrăvire a otr㬠vitorilor se regăsește într-un alt pasaj notoriu din Mein Kampf, în care Hitler dădea de înțeles că, dacă 12.000-15.000 de „corupători evrei ai poporului” ar fi fost ținuți în gaz otrăvitor la începutul Primului Război Mondial, atunci „sacrificiul milioanelor de soldați n-ar fi fost în zadar”.

Aceste pasaje îngrozitoare nu reprezintă începutul unei călătorii fără

întoarcere spre „soluția finală”. Drumul spre aceasta a fost unul întortocheat, nu direct. Dar oricât de puțin s-ar fi gândit el la implicațiile practice ale afirmațiilor sale, impulsul ucigaș inerent dat de acestea nu

poate fi negat. Oricât de confuză ar fi fost, legătura dintre distrugerea evreilor, război și salvarea națională se înfiripase în mintea lui Hitler. Așa cum am remarcat, nuanța anticapitalistă inițială a antisemitis¬ mului lui Hitler cedase locul, până la mijlocul lui 1920, legăturii care se crease în mintea lui între evrei și relele bolșevismului sovietic. Nu înseamnă că Hitler a renunțat la ideea că evreii se aflau în spatele capitalismului în favoarea ideii că ei se aflau în spatele marxismului. Cele două au coexistat în repulsia lui obsesivă. Ura era atât de profundă, încât nu putea avea la bază decât o teamă adâncă. După părerea lui, era vorba

despre un personaj foarte puternic, care stătea în spatele capitalului financiar internațional și comunismului sovietic deopotrivă. în mintea lui exista ideea unei „conspirații mondiale evreiești”, care era aproape de neînvins - chiar și de mișcarea național-socialistă. Odată făcută legătura cu bolșevismul, Hitler a formulat ideea centrală

și durabilă a încleștării titanice, pentru supremație, a luptei rasiale împotriva unui inamic de o brutalitate implacabilă. Potrivit celor

afirmate în iunie 1922, el și-a închipuit o luptă până la moarte între două ideologii concurente, idealismul și materialismul. Misiunea poporului german era să distrugă bolșevismul și, odată cu acesta, „dușmanul nostru de moarte: evreii”. în octombrie același an, scria despre o luptă pe viață și pe moarte între două concepții contrare despre lume, incapabile să

existe împreună. înfrângerea în această mare confruntare avea să pecetluiască distrugerea Germaniei. Lupta avea să se încheie cu biruință

sau anihilare. Era un război de exterminare. „Victoria ideii marxiste

semnifică exterminarea totală a adversarilor”, remarca el. „Bolșevizarea

Germaniei... înseamnă anihilarea totală a întregii civilizații creștine

168

HITLER

occidentale.” Prin urmare scopul mișcării național-socialiste putea fi definit foarte simplu astfel: „anihilarea și exterminarea Weltanschau­ ung-ului marxist”, în acest moment, marxismul și evreii erau totuna în mintea lui Hitler. La sfârșitul procesului, pe 27 martie 1924, spusese instanței că el voia să

fie distrugătorul marxismului. în luna următoare, el a subliniat că Mișcarea Nazistă nu cunoștea decât un dușman - dușmanul de moarte al întregii omeniri, marxismul. Despre evrei nu s-a spus nimic. Unele ziare și-au dat seama de această schimbare a accentului și au pretins că Hitler își modificase poziția în „problema evreiască”. Și adepții nazismului au fost buimăciți. Unul dintre ei, vizitându-l la Landsberg la sfârșitul lui iulie, l-a întrebat pe Hitler dacă și-a schimbat părerile despre evrei. A primit un răspuns caracteristic. Hitler a spus că poziția lui față de lupta împotriva evreimii se schimbase într-adevăr. Lucrând la Mein Kampf, își dăduse seama că, până atunci, fusese prea blând. în viitor nu se puteau lua

decât cele mai drastice măsuri pentru ca succesul să fie asigurat. „Problema evreiască”, declară el, era o problemă existențială pentru toate

popoarele, nu doar pentru cel german, „căci Iuda este ciuma lumii”. Concluzia logică a poziției sale era aceea că numai eradicarea totală a puterii internaționale a evreimii avea să reprezinte o soluție mulțu¬

mitoare. Obsesia lui Hitler față de „problema evreiască” era inseparabil legată de ideile sale de politică externă. Din clipa în care, pe la mijlocul lui 1920,

antisemitismul său s-a unit cu antibolșevismul dând naștere ideii de „bolșevism evreiesc”, concepția sa cu privire la politica externă nu putea să nu fie afectată. Poziția schimbătoare a lui Hitler a fost însă influențată nu doar de aspecte ideologice, ci și de chestiuni de politică de forță. Prin faptul că se concentrau pe Franța ca vechi inamic, pe ostilitatea față de

Marea Britanie, pe recuperarea coloniilor și pe refacerea granițelor Germaniei din 1914, primele idei de politică externă ale lui Hitler erau,

propriu-zis, de natură pangermană. Ele nu se deosebeau de cele ale multor naționaliști exaltați. De fapt, în esență (dacă nu prin modul extrem în care erau promovate), ele concordau cu revizionismul care beneficia de o largă susținere populară. Prin accentul pus pe folosirea forței militare în vederea anulării Tratatului de la Versailles și înfrângerii Franței, oricât de nerealist părea acest lucru la începutul anilor 1920, el

nu se deosebea nici de mulți alți adepți ai mișcării pangermane și ai dreptei völkisch. încă din 1920, înainte ca el să fi auzit de fascism, se gândea la importanța unei alianțe cu Italia. Era hotărât încă de atunci ca problema Tirolului de Sud - acea parte a fostei provincii austriece a Tiroluiui, cu populație predominant vorbitoare de limbă germană, situată dincolo de pasul Brenner, cedată Italiei în 1919 și, de atunci, supusă unui

plan de „italienizare” - să nu stea în calea unei asemenea alianțe. La

Apariția conducătorului

169

sfârșitul lui 1922, se gândea la o alianță cu Marea Britanie, al cărei imperiu mondial îl admira. Ideea l-a preocupat și mai mult în 1923, când dezacordurile dintre britanici și francezi în problema ocupației regiunii Ruhr au devenit evidente. Pe de altă parte, așa cum subliniase încă din iulie 1920, presupusa supremație a evreilor în Rusia stătea în calea unei alianțe cu aceasta. Chiar și-așa, în acest moment, Hitler împărtășea opinia multor adepți ai dreptei völkisch potrivit căreia trebuia să se facă deosebire între rușii

„autohtoni” - printre care influența germanică era puternică - și „bolșevizarea” Rusiei de către evrei. Atitudinea lui Hitler față de Rusia era

probabil influențată parțial de Rosenberg, primul „expert” important al

NSDAP în problemele Estului, ale cărui origini baltice alimentau antipatia sa feroce față de bolșevism. Ea a fost încurajată, foarte probabil,

de Scheubner-Richter, un alt scriitor prolific din perioada de început a partidului, care s-a ocupat cu politica din Est și care a avut legături foarte puternice cu exilații ruși. Și Dietrich Eckart, care scria despre identitatea dintre evreime și bolșevism încă de la începutul lui 1919, probabil că a exercitat o oarecare influență. Rusia a început să ocupe încă dinainte de puci o poziție din ce în ce mai importantă în concepția lui Hitler despre politica externă. încă din

decembrie 1919, el făcuse o referire destul de vagă la „chestiunea teritoriului”, apreciind că Germania stătea mai prost decât Rusia în privința raportului dintre populație și teritoriul avut la dispoziție. într-un discurs din 31 mai 1921, în care a lăudat Tratatul de la Brest-Litovsk din

1918 (prin care s-a pus capăt participării Rusiei la război) pentru că a oferit Germaniei teritoriul suplimentar de care avea nevoie pentru a-și întreține populația, el a făcut aluzie la extinderea „spațiului vital” al Germaniei în dauna Rusiei. Pe 21 octombrie 1921, el vorbea încă, fo¬ losind o exprimare oarecum criptică, despre o expansiune, împreună cu Rusia, împotriva Angliei, care ar oferi „posibilități nelimitate de expan¬ siune spre est”. Asemenea remarci indicau faptul că, în acel moment,

Hitler împărtășea în continuare concepția pangermană despre o expansiune spre răsărit - chiar dacă ea era vag exprimată. Aceasta

însemna, în mare măsură, că expansiunea spre răsărit se putea realiza în colaborare cu o Rusie nebolșevică, ale cărei pretenții teritoriale să fie satisfăcute tot printr-o expansiune spre răsărit, adică spre Asia, lăsând Germaniei zonele de graniță din vest. în principiu, aceasta ar fi echivalat cu o refacere a aranjamentului de la Brest-Litovsk, în vreme ce Rusia și-ar fi putut compensa pierderile suferite cu teritorii de la frontiera sa răsăriteană. Până la începutul lui 1922, aceste opinii au suferit schimbări. în acel moment, Hitler abandonase orice idee de colaborare cu Rusia. Nu între¬ vedea nicio posibilitate ca Rusia să se uite numai spre est. Expansiunea

170

HITLER

bolșevismului spre Germania se va dovedi un ideal irezistibil. Necesitatea

schimbării atitudinii era evidentă. Germania putea fi salvată doar prin distrugerea bolșevismului. în același timp, aceasta ar fi contribuit la obținerea teritoriului de care avea nevoie Germania - prin expansiune chiar în interiorul Rusiei. în cursul anului 1922, noua atitudine în ceea ce privește politica aplicată în viitor față de Rusia s-a consolidat - poate mai mult spre sfârșitul anului, datorită contactului cu Ludendorff, un vechi adept al expansionismului. în decembrie 1922, Hitler îi explica în particular lui Eduard Scharrer, coproprietar al publicației Münchener Neueste Nachrichten și având o atitudine binevoitoare față de Partidul Nazist, ideile principale ale unei alianțe externe, pe care avea să le dezvolte în Mein Kampf. El excludea rivalitatea colonială cu Marea Britanie care stătuse la originea conflictului de dinainte de Primul Război Mondial, spunându-i lui Scharrer următoarele: Germania ar trebui să treacă la o politică exclusiv continentală, evitând să afecteze interesele englezilor. Ar trebui să se încerce distrugerea Rusiei cu ajutorul Angliei. Rusia ar oferi Germaniei destul spațiu pentru coloniștii ei și un câmp larg de acțiune pentru industria germană. Atunci Anglia nu ne-ar deranja în răfuiala noastră cu Franța.

Ținând seama de cele spuse lui Scharrer, cu greu se poate pretinde că Hitler și-a format o concepție cu totul nouă despre politica externă în timp ce a fost închis la Landsberg, una bazată pe ideea pornirii unui război împotriva Rusiei cu scopul dobândirii de Lebensraum. Iar ceea ce a scris în Mein Kampf despre satisfacerea nevoii de teritoriu a Germaniei în dauna Rusiei fusese de fapt anticipat într-un eseu redactat în primăvara lui 1924 și publicat în aprilie același an. La Landsberg nu s-a produs nicio „transformare” a „viziunii despre lume” a lui Hitler. Cele scrise de el la

Landsberg au fost rezultatul gestației treptate a ideilor sale, nu al unei intuiții de moment, al unor descoperiri noi sau al adoptării peste noapte a unei atitudini diferite. Ideile imperialiste și geopolitice care vor sta la baza ideii de Lebens¬ raum erau, de fapt, foarte răspândite printre adepții dreptei imperialiste, völkisch din Republica de la Weimar. Ideea de Lebensraum fusese o com¬ ponentă importantă a ideologiei imperialiste germane încă din anii 1890. Ea fusese puternic promovată de Liga Pangermană sub conducerea lui Heinrich Claß și susținută de presa controlată de membrul fondator al Ligii, directorul concernului familiei Krupp și magnatul mass-media Alfred

Hugenberg. în ceea ce-i privește pe pangermani, Lebensraum reușea să justifice cuceririle teritoriale prin evocarea colonizării teritoriilor slave de

către cavalerii teutoni în Evul Mediu și să readucă în atenție ideea delicată a unirii în interiorul Reichului a așa-numiților Volksdeutsche (etnici germani) răspândiți prin toată Europa de Est. în majoritatea

Apariția conducătorului

171

cazurilor, aceștia formau comunități destul de mici, cum era cazul acelor părți ale Poloniei (din afara orașelor) care se aflaseră în stăpânirea Prusiei

înainte de 1918. în câteva regiuni însă - cum ar fi Danzig, părți din regiunea baltică sau zona din Cehoslovacia cunoscută mai târziu drept Regiunea Sudetă - populația vorbitoare de limbă germană era consi¬ derabilă, iar de multe ori, foarte naționalistă. Ideea de Lebensraum simboliza așadar pentru pangermani cucerirea istorică a Estului și, în același timp, prin faptul că sublinia presupusa suprapopulare a Germaniei,

masca adevăratele ambiții moderne, imperialiste, bazate pe politica de forță. Ea a existat independent, fără a se contopi cu preocuparea impe¬ rialistă centrală față de coloniile comerciale de peste mări, exprimată pe

scurt prin deviza Weltpolitik. în perioada Weimar, ea a ajuns să fie popularizată de Hans Grimm în romanul său de mare succes Volk ohne Raum („Popor fără spațiu”), apărut în 1926. Hitler nu prea avea cum să ignore scrierile geopolitice și imperialiste care circulau pe tema „spațiului vital”. Dintre acestea, indiferent că au fost citite la prima mână sau într-o formă cenzurată, este foarte probabil ca scrierile lui Karl Haushofer, principalul exponent al „geopoliticii”, să fi fost o sursă semnificativă de inspirație pentru ideea sa de Lebensraum. Datorită lui Rudolf Heß, Hitler îl cunoștea pe Haushofer încă de prin 1922. Influența acestuia a fost, probabil, mai mare decât cea pe care profesorul din München a fost dispus s-o recunoască mai târziu. Dacă

înainte n-a fost familiarizat cu ele, Hitler a avut cu siguranță timp berechet în pușcărie ca să citească atât lucrările sale, cât și pe cele ale lui Friedrich Ratzel, un alt teoretician de frunte al geopoliticii. Nu se poate spune cu certitudine dacă a făcut sau n-a făcut acest lucru. Se pare însă că cel puțin ideile generale ale teoriilor lor i-au fost aduse la cunoștință de fostul elev al lui Haushofer, Rudolf Heß. în orice caz, în momentul discuției avute cu Scharrer la sfârșitul lui 1922, concepția lui Hitler despre Rusia și chestiunea „spațiului vital” erau, în principiu, conturate. Iar în primăvara lui 1924, opiniile lui erau practic formate pe deplin. Detenția și lucrul la Mein Kampf au contribuit de fapt la dezvoltarea lor. Mai mult decât atât, aceasta a arătat că Hitler făcuse până atunci legătura dintre distrugerea evreilor și pornirea unui război împotriva Rusiei cu scopul dobândirii de Lebensraum. Deja în primul volum din Mein Kampf problema - lăsată în continuare nerezolvată în articolul său din 1924 - a optării între o politică teritorială îndreptată împotriva Rusiei, cu sprijin britanic, și o politică comercială internațională bazată pe forța navală, îndreptată împotriva Marii Britanii, cu sprijinul Rusiei, a fost tranșată în mod direct. în al doilea volum, scris

în mare parte în 1925, Franța era considerată mai departe inamicul pe termen scurt. Exprimat însă în termenii cei mai seci, obiectivul pe termen lung formulat de Hitler a fost realizarea „spațiului vital” în dauna Rusiei:

172

HITLER

Noi, național-socialiștii, tragem în mod conștient linie dedesubtul direcției urmate de politica noastră externă în perioada antebelică. Noi continuăm de unde ne-am oprit cu șase sute de ani în urmă. Oprim mișcarea

neîncetată a germanilor spre sud și vest, și ne îndreptăm privirea spre teritoriul din est. în fine, punem capăt politicii coloniale și comerciale din perioada antebelică și trecem la politica pământului din viitor. Dacă astăzi vorbim despre pământ în Europa, nu ne putem gândi în primul rând decât la Rusia și la statele vasale învecinate ei... Veacuri de-a rândul, Rusia și-a tras seva din nucleul germanic al păturii sale superioare, dominante. Astăzi, se poate considera că acesta este complet exterminat și dispărut. Locul lui a fost luat de evreu... El însuși nu este un factor al organizării, ci un ferment al descompunerii. Uriașul imperiu din răsărit este pe punctul de a se prăbuși. Iar sfârșitul dominației evreiești din Rusia va fi și sfârșitul Rusiei ca stat...

Misiunea Mișcării Național-Socialiste era să pregătească poporul german pentru această misiune. „Am fost aleși de Soartă”, scria Hitler, „ca martori ai unei catastrofe care va fi confirmarea cea mai puternică a valabilității teoriei völkisch.”

Acest pasaj aduce la un loc cele două componente principale ale „concepției despre lume” a lui Hitler - distrugerea evreilor și dobândirea „spațiului vital”. Prin faptul că anihila „bolșevismul evreiesc”, războiul împotriva Rusiei asigura în același timp salvarea Germaniei, oferindu-i un nou „spațiu vital”. Crud, simplist, barbar: această invocare a celor mai brutale dogme ale imperialismului, rasismului și antisemitismului seco¬ lului al XIX-lea, transpuse în Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea, a reprezentat o infuzie amețitoare pentru cei pregătiți s-o consume.

Hitler însuși s-a întors în repetate rânduri la conceptul de „spațiu vital”, care a devenit o temă dominantă a scrierilor și discursurilor sale în

anii următori. Ideile sale de politică externă aveau să fie exprimate cu mai multă limpezime, fără a fi însă modificate semnificativ, în „A doua carte”, scrisă în 1928 (dar nepublicată în timpul vieții lui Hitler). Odată precizată, problema căutării „spațiului vital” - și, împreună cu ea, cea a distrugerii „bolșevismului evreiesc” - va rămâne o componentă de bază a ideologiei lui Hitler. Mai era nevoie de un element pentru a completa „concepția despre lume”: conducătorul genial care să ducă la bun sfârșit această căutare. Hitler a găsit soluția în Landsberg.

III Mulți ani după aceea, Hitler a considerat că „încrederea în forțele proprii, optimismul și credința pe care n-o mai putea zdruncina practic nimic” s-au datorat perioadei petrecute în Landsberg. Părerea sa despre sine chiar s-a schimbat câtă vreme a fost în închisoare. Chiar la proces,

după cum am văzut, se arătase mândru de a fi „toboșarul” cauzei

Apariția conducătorului

173

naționale. Orice altceva era lipsit de importanță, declarase el. în pușcărie, situația s-a schimbat - deși, așa cum s-a observat, schimbarea începuse deja să se producă în anul dinaintea puciului. Hitler a fost preocupat încă de la începutul șederii sale în închisoare de chestiunea viitorului său și al partidului după eliberarea sa. Cum el se

aștepta să fie eliberat într-un interval de șase luni, chestiunea trebuia

rezolvată urgent. Pentru Hitler, nu exista întoarcere. „Cariera” lui politică, ce se transformase în „misiunea” lui politică, nu-i permitea decât să meargă înainte. Nu se putea întoarce în anonimat, chiar de-ar fi vrut. Să ducă o viață tipic „burgheză” era exclus. O retragere, după aclamațiile pe care le primise la proces din partea dreptei naționaliste, ar fi confirmat

impresia de farsor pe care le-o făcuse adversarilor săi și l-ar fi expus batjocurii. Iar gândindu-se la puciul eșuat, pe care, în cugetul său, l-a transformat într-un triumf al martirilor ce avea să ocupe un loc central în mitologia nazistă, nu i-a fost deloc greu să dea vina pentru greșeli, slăbiciune și nehotărâre pe toate figurile de seamă de care era legat la vremea respectivă. Ele îl trădaseră pe el și cauza națională: aceasta era concluzia sa. Mai mult decât atât, triumful înregistrat la proces, adulația exprimată mereu în presa völkisch sau revărsându-se neîncetat din scrisorile trimise la Landsberg, dar mai ales prăbușirea, în lipsa lui, a

mișcării völkisch și transformarea acesteia într-o dispută sectară derizorie, precum și intensificarea conflictului cu Ludendorff și cu ceilalți

lideri völkisch au contribuit la accentuarea sentimentului propriei sale importanțe și al „misiunii” sale istorice speciale. Această idee, apărută în

1923, s-a impus definitiv în atmosfera stranie de la Landsberg. Aici, înconjurat de delatori și oameni devotați, dintre care cel mai important era servilul Heß, Hitler a devenit sigur: el însuși era „marele conducător” în devenire al Germaniei.

O asemenea idee, cu toate implicațiile sale, era de neînchipuit înaintea succesului repurtat la proces și înaintea aclamațiilor care i-au urmat. Conducerea „eroică” pe care o revendica acum pentru sine era o invenție a adepților săi dinainte ca el să se închipuie în acea postură. Ea se potrivea însă temperamentului cuiva ale cărui eșecuri personale din tinerețe își găsiseră o împlinire exagerată în admirația fără margini manifestată față de figurile eroice și în primul rând față de artistul-erou Wagner. Dacă repulsia extrem de profundă față de propria persoană reprezintă o condiție necesară a transformării anormale a amorului propriu într-un sentiment de identificare cu salvatorul eroic al națiunii este o problemă pe care ar fi mai bine s-o lăsăm în seama psihologilor. Dar indiferent care ar fi adevăratele motive, pentru un egomaniac narcisist ca

Hitler, cultul eroului pe care alții îl îndreptau spre el, asociat cu propria incapacitate de a găsi un neajuns sau o greșeală la el însuși, a dat naștere acum unei imagini despre sine a conducătorului „eroic” de proporții

174

HITLER

monumentale. Nimeni de pe scena politică a Germaniei, din afara minusculei și fragmentatei mișcări völkisch, n-a observat sau n-ar fi luat în serios schimbarea suferită de percepția propriei persoane a lui Hitler.

La vremea respectivă, aceasta n-a avut nicio importanță. Dar pentru pretențiile pe care Hitler le avea de la mișcarea völkisch și pentru justificarea propriului comportament, ea a fost vitală.

în Mein Kampfy Hitler s-a înfățișat ca un geniu rar, care îmbina calitățile „programatistului” cu cele ale „politicianului”. „Programatistul” unei mișcări era teoreticianul care nu se ocupa cu realitățile practice, ci cu „adevărul etern”, asemenea marilor lideri religioși din trecut. „Măreția

politicianului” stătea în aplicarea cu succes a „ideii” avansate de „programatist”. „Pe parcursul unor lungi perioade din istoria omenirii”, scria el, „se poate întâmpla la un moment dat ca politicianul să fie unit cu programatistul.” Activitatea lui n-avea legătură cu imperative pe termen scurt, pe care orice mic burghez le putea înțelege, ci privea spre viitor,

având „țeluri pe care numai foarte puțini le înțeleg”. Dintre „marii oameni” ai istoriei, Hitler a evidențiat acum pe Luther, pe Frederic cel Mare și pe Wagner. După părerea lui, rareori un „mare teoretician” era

și un „mare conducător”. Ultimul a fost de cele mai multe ori „un agitator”: „Căci a conduce înseamnă a fi în stare să miști masele.” Iar concluzia lui suna astfel: „Unirea teoreticianului, a organizatorului și a conducătorului într-o singură persoană este lucrul cel mai rar care se poate găsi pe acest pământ; această combinație face din cineva un mare om.” Hitler se gândea, fără îndoială, la el însuși. „Ideea” pe care el o susținea nu presupunea atingerea unor obiective

pe termen scurt. Era vorba despre o „misiune”, despre o „viziune” cu obiective pe termen lung, în a căror îndeplinire avea el însuși un rol. Bineînțeles că aceste obiective - salvarea națiunii prin „îndepărtarea” evreilor și dobândirea de „spațiu vital” în Răsărit - nu erau niște indicații

practice privind politica de urmat pe termen scurt. încorporate însă în conceptul de conducător „eroic”, ele chiar echivalau cu o dinamică „concepție despre lume”. Această „concepție despre lume” i-a dat lui

Hitler un imbold continuu. El a vorbit în repetate rânduri despre „misiunea” sa. A văzut voia „Providenței” în activitatea lui. A considerat

lupta sa împotriva evreilor ca fiind „opera lui Dumnezeu”. A văzut activitatea sa de-o viață ca pe o cruciadă. Mulți ani mai târziu, invazia

Uniunii Sovietice a fost pentru el - și nu doar pentru el - momentul culminant al acestei cruciade. Ar fi o gravă greșeală să subestimăm forța ideologică a celor câteva idei centrale ale lui Hitler. El n-a fost doar un propagandist sau un „oportunist fără principii”, ci a fost de fapt atât un propagandist desăvârșit, cât și un ideolog. între cele două ipostaze n-a existat nicio contradicție.

Apariția conducătorului

175

Când a părăsit închisoarea, încercând să refacă o mișcare mutilată, pretențiile de lider ale lui Hitler au fost așadar nu doar amplificate în exterior în cadrul mișcării völkisch, dar s-au și transformat în interior, consolidându-se sub forma unei noi percepții despre sine și în conștiința propriului rol. Realismul său nu dispăruse nicidecum cu totul dedesubtul pretențiilor sale mesianice. Nu avea nicio idee concretă despre cum s-ar fi putut îndeplini țelurile sale. își închipuia în continuare că ele ar putea fi înfăptuite doar în viitorul îndepărtat. Cum „concepția despre lume” a lui Hitler consta în câteva principii elementare, dar imuabile, ea se preta la ajustări tactice pe termen scurt. în plus, avea avantajul de a amioniza și de a împăca o diversitate de poziții altminteri contradictorii în anumite

probleme și aspecte delicate ale ideologiei adoptate de lideri naziști inferiori. în cadrul reprezentat de propria sa „concepție despre lume”, Hitler însuși era flexibil, chiar indiferent față de aspectele ideologice care-i puteau obseda pe adepții săi. Adversarii de la acea vreme și mulți comentatori de mai târziu au subestimat adeseori dinamismul ideologiei naziste din cauza lipsei de concizie a acesteia și a cinismului propagandei naziste. Ideologia a fost de multe ori privită doar ca o mască a ambițiilor

de putere și a tiraniei. Aceasta a făcut să fie interpretată greșit forța principalelor idei ale lui Hitler, așa puține și crude cum au fost. în plus, ea face să fie înțeles greșit modul în care acele idei au ajuns să fie puse în aplicare în interiorul Partidului Nazist și apoi, după 1933, în interiorul statului nazist. Pentru Hitler, ceea ce a contat de fapt a fost drumul spre

putere. El a fost pregătit să-și sacrifice pentru aceasta majoritatea principiilor. Unele însă - cele care au contat pentru el - n-au fost numai imuabile. Acestea au format esența a ceea ce a înțeles el a fi puterea ca atare. Oportunismul a fost întotdeauna influențat în ultimă instanță de ideile centrale care au determinat concepția sa despre putere. După lunile petrecute în Landsberg, încrederea lui Hitler în forțele proprii l-a făcut ca, spre deosebire de perioada dinaintea puciului, să se

considere exponentul exclusiv al „ideii” de național-socialism și conducătorul unic al mișcării völkisch, menit să arate Germaniei calea spre salvarea ei națională. Datoria sa după eliberare avea să fie aceea de a-i convinge pe alții de acest lucru.

-7­ Dominația asupra mișcării I Hitler a petrecut Ajunul Crăciunului 1924 la familia Hanfstaengl, în splendida vilă a acesteia din cartierul munchenez Herzogpark. Se îngrășase cât timp stătuse la închisoare și era puțin flasc. Costumul său albastru era plin de mătreață pe guler și umeri. Egon Hanfstaengl, care avea patru ani,

a fost bucuros să-l revadă pe „Unchiul Dolf’. După două minute, Hitler cerea să audă aria Isoldei intitulată „Liebestod” la elegantul pian Blüthner al lui Hanfstaengl. Acesta observase adeseori că muzica lui Wagner îi putea schimba lui Hider starea de spirit. Emoțiile și încordarea sa de la început au dispărut, Hider devenind relaxat și plin de voioșie. A admirat noua casă, apoi brusc s-a oprit la jumătatea frazei, a aruncat o privire peste umăr și a

explicat că nu se dezvățase încă de obiceiul căpătat în pușcărie de a-și închipui că este urmărit prin vizetă. Hanfstaengl și-a dat seama că este vorba despre o mostră paterică de prefăcătorie. Putzi îl vizitase pe Hider în Landsberg, unde acesta stătea relaxat și confortabil; iar în camera lui nu exista nicio vizetă. El a observat că Hider a mâncat cu poftă curcanul oferit la masă, urmat de preferatele sale plăcinte vieneze dulci, dar că abia dacă s-a atins de vin. Hider a explicat apoi că, după ce a părăsit închisoarea, a început să renunțe la came și alcool ca să slăbească. Se convinsese singur că alcoolul și carnea îi făceau rău, și, „în felul său fanatic”, continuă să povestească Hanfstaengl, „a făcut până la urmă un principiu din aceasta, iar

din acel moment n-a mai consumat decât produse vegetale, lactate și băuturi fără alcool”. După masă, Hider a delectat familia cu amintirile sale din timpul războiului, mergând prin cameră încoace și-ncolo și imitând sunetele scoase de diferite arme grele în bătălia de pe Somme. Seara târziu, a trecut pe la familia Hanfstaengl Wilhelm Funk, un artist cu multe relații.

Acesta îl cunoștea pe Hitler de ceva vreme, iar acum și-a permis să-și expună părerile despre felul în care putea fi refăcut partidul. Hitler a răspuns pe un ton familiar, revelator. Pentru cineva care „venise de jos”, a spus el, „fără nume, fără o poziție deosebită și fără relații”, programele contau mai puțin decât efortul susținut până când publicul avea să fie

pregătit să identifice un „anonim” cu o anumită linie politică. Hitler considera că ajunsese acum în acea poziție și că puciul fusese de folos

Dominația asupra mișcării

177

mișcării: „Nu mai sunt un necunoscut, iar aceasta reprezintă cea mai bună premisă a unui nou început/’ Acest nou început era prioritatea lui Hitler. Scopul său imediat era să obțină ieșirea din ilegalitate a NSDAP. Primul său act politic a fost să apeleze la Emst Pöhner, vechiul lui aliat, fost șef al Poliției din München. Printr-un intermediar bine situat, Theodor Freiherr von Cramer-Klett, s-a aranjat pentru data de 4 ianuarie o întâlnire cu prim-ministrul bavarez

Heinrich Held. De asemenea, Pöhner a reușit să-l convingă pe Franz Gürtner, ministrul bavarez al justiției (pe care Hitler avea să-l facă în 1933 ministru de justiție al Reichului), să-i elibereze pe ceilalți naziști închiși în Landsberg, inclusiv pe Rudolf Heß. întâlnirea avută cu prim-ministrul Held pe 4 ianuarie, la numai două săptămâni de la eliberarea lui Hitler și prima dintre cele trei întâlniri ale celor doi, a decurs bine. N-a mai fost prezent și altcineva. Hitler s-a dus pregătit să afișeze o atitudine umilă. El a acceptat să respecte necondiționat

autoritatea de stat și s-o sprijine în lupta împotriva comunismului. S-a distanțat cu fermitate de atacurile lui Ludendorff la adresa Bisericii Catolice, demers impus de anticlericalismul vehement al generalului - o formulă fără mari șanse de succes în Bavaria - care devenise de puțină vreme deosebit de strident și fusese asociat unei dispute purtate prea la vedere (constând într-un proces intentat pentru calomnie, pierdut de Ludendorff) cu Rupprecht, prințul-moștenitor al Bavariei. în spatele imaginii publice de permanentă venerație pentru personalitatea mișcării völkisch, dorința manifestată de Hitler în cursul întâlnirii cu premierul bavarez de a se disocia de Ludendorff a fost nu doar un act abil, ci și un semn al înstrăinării sale tot mai mari de general, care avea să ducă repede la o separare completă în 1927. Hitler i-a promis în mod deosebit lui Held - promisiune ușor de făcut în condițiile de atunci - că nu va mai încerca să organizeze vreun puci.

Held i-a spus lui Hitler în termenii cei mai direcți că vremurile se schimbaseră și că el nu avea să tolereze o întoarcere la situația dinaintea puciului. De asemenea, guvernul constituțional nu avea să-i trateze pe „revoluționarii de ieri” ca pe un partener egal. Hitler a obținut însă ceea ce și-a dorit. Cu sprijinul lui Gürtner, NSDAP și Völkischer Beobachter au ieșit din ilegalitate pe 16 februarie. Până atunci, relațiile lui Hitler cu rivalii săi din NSFB se lămuriseră. La mijlocul lui februarie, evenimentele îi erau favorabile lui Hitler. Pe 12 februarie, Ludendorff a dizolvat conducerea centrală a NSFB. La scurtă

vreme după aceea, chiar înainte ca interdicția impusă partidului să fie ridicată, Hitler a anunțat decizia sa de a reface NSDAP. Aceasta a declanșat un val de declarații de fidelitate.

Pe 26 februarie, Völkischer Beobachtern apărut pentru prima oară de la puci. în articolul de fond, intitulat „Despre renașterea mișcării noastre”,

178

HITLER

Hitler a subliniat că nu trebuie imputate cuiva rupturile produse în cadrul mișcării völkisch și că, învățând din greșelile trecutului, trebuie privit spre viitor. în interiorul mișcării nu avea să fie loc pentru dispute religioase ­ un act de condamnare necesar în Bavaria majoritar catolică și o critică adusă mișcării völkisch, care-l acuzase pe Hitler de faptul că făcuse concesii

catolicilor. El a refuzat să accepte orice constrângere externă la adresa poziției sale de conducător, a afirmat că țelurile mișcării rămân aceleași și

a cerut unitate internă. „Apelul adresat foștilor membri”, întocmit tot de Hitler și apărut în aceeași ediție a ziarului, punea accentul pe aceleași idei. Acolo unde membrii partidului se vor regrupa, spunea Hitler, el nu va întreba despre trecut, ci se va preocupa doar ca dezbinarea din trecut să nu se mai repete. El a cerut unitate, fidelitate și supunere, nefăcând nicio concesie. Se oferea o „pax hitleriana”. Ziarul făcea cunoscute și noile reguli ale reformatului NSDAP, bazate pe statutul din iulie 1921. Conducerea și unitatea erau din nou ideile fundamentale. Trebuia evitată orice dezbinare

în lupta împotriva „celui mai teribil dușman al poporului german... evreimea și marxismul”. SA urma să-și recapete rolul de detașament de sprijin al partidului și de unitate de instrucție a tinerilor activiști, pe care-1 jucase înainte de a fi intrat pe scena paramilitară bavareză în februarie 1923. (După câteva săptămâni, acesta avea să se dovedească a fi momentul critic al relației sale cu Ernst Rohm, care, neputând să-l convingă pe Hitler să păstreze statutul SA de organizație paramilitară convențională, s-a retras din viața politică și a plecat în Bolivia.) Intrarea în partidul reformat nu se putea face decât prin dobândirea unei noi calități de membru. Calitatea de fost membru nu se putea reînnoi sau perpetua. Acest lucru avea o valoare simbolică și concorda în același timp cu prevederea exercitării controlului

centralizat al înscrierilor în partid de la München. Păstrarea fiefului münchenez era vitală pentru Hider. Când Lüdecke a sugerat ca sediul să fie mutat în Turingia - regiune bine poziționată din punct de vedere strategic

în centrul Germaniei, asociată cu Luther și cu tradițiile culturale de la Weimar, într-o zonă protestantă în care nu trebuia să se țină seama de opoziția catolicilor, ca în Bavaria, și mai ales o regiune cu un număr foarte mare de simpatizanți ai mișcării völkisch - Hider a acceptat faptul că ideea avea câteva atuuri. „Dar eu nu pot să părăsesc Münchenul”, a adăugat el imediat. „Aici sunt acasă; aici însemn ceva; mulți de aici îmi sunt devotați numai și numai mie. Asta este important.” La ora opt în seara zilei de 27 februarie 1925, Hider, cu obișnuitul său simț teatral, și-a făcut din nou intrarea pe scena politică münchenezä acolo unde o părăsise cu șaisprezece luni mai înainte: la Bürgerbräukeller. La fel ca înainte de puci, pancarte roșii care anunțau discursul său împânzeau de câteva zile Münchenul. Oamenii au început să-și ocupe locurile încă de la începutul după-amiezii. Cu trei ore înainte de începutul programat, uriașa berărie era plină până la refuz. Peste 3.000 de persoane au fost înghesuite

Dominația asupra mișcării

179

înăuntru, alte 2.000 n-au fost lăsate să intre, iar cordoanele de polițiști au

blocat accesul în zona înconjurătoare. Lipseau însă câteva figuri proeminente. Una dintre ele era Rosenberg. Pe acesta-l irita faptul că fusese exclus din cercul intim al lui Hitler în săptămânile scurse de la întoarcerea

lui de la Landsberg. El i-a spus lui Liidecke: „N-o să particip la această comedie... Cunosc genul de împăcare pe care Hitler vrea s-o propună.” Ludendorff, Strasser și Rohm nu erau nici ei de față. Hitler a vrut ca întrunirea să fie prezidată de Drexler, primul conducător al partidului. Drexler a insistat însă ca Hermann Esser să fie dat afară din partid. Hitler nu accepta să i se pună condiții. în plus, din punctul său de vedere, Esser avea „mai mult simț politic în vârful degetelor decât avea în fese toată ceata

acuzatorilor săi”. Prin urmare întrunirea a fost deschisă de unul dintre

adepții săi cei mai de încredere din München, administratorul său economic, Max Amann. Hitler a vorbit aproape două ore. Primele trei sferturi ale discursului

au constat în obișnuita prezentare a situației disperate a Germaniei de după 1918, a evreilor drept cauză a acesteia, a slăbiciunii partidelor bur¬ gheze și a țelurilor marxismului (care, arăta el, nu putea fi combătut decât cu o doctrină mai apropiată de realitate, dar „pusă în practică cu aceeași

brutalitate”). Hitler a fost onest când a spus că întreaga energie trebuie concentrată asupra unui singur obiectiv, asupra atacării unui singur

dușman pentru a se evita fragmentarea și dezbinarea. „Arta tuturor marilor conducători populari”, a declarat el, „a constat întotdeauna în concentrarea atenției maselor asupra unui singur dușman.” Din context era limpede că se gândea la evrei. Abia în ultimul sfert al discursului, Hitler s-a referit la adevărata temă a serii. Hitler a spus că nimeni nu trebuie să se aștepte ca el să ia partea cuiva în apriga dispută care măcina

încă mișcarea völkisch. El a declarat, în aplauzele prelungite ale asistenței, că vede în fiecare membru de partid doar susținătorul ideii comune. Datoria lui ca lider nu era să analizeze ce s-a întâmplat în trecut, ci să-i unească pe cei cu vederi opuse. La sfârșit, a atins punctul cul¬ minant. Disputa avea să se încheie. Cei pregătiți să i se alăture trebuiau să-și aplaneze diferendele. El a subliniat cu sarcasm că, vreme de nouă luni, alții avuseseră timp să „se îngrijească” de interesele partidului. în aplauzele puternice și prelungite ale asistenței, el a adăugat: „Domnilor, dați-mi voie ca reprezentarea intereselor mișcării să cadă de acum înainte în grija mea!” Acceptarea sa în calitate de conducător trebuia să fie însă

necondiționată. „Nu sunt pregătit să accept condiții atâta vreme cât răspunderea este a mea personal”, a conchis el. „Iar acum port din nou

întreaga răspundere pentru ceea ce se-ntâmplă în interiorul acestei mișcări.” După un an, el însuși avea să dea socoteală. Asistența a izbucnit

în urale frenetice și strigăte de „Heil!”. Toți s-au ridicat cântând „Deutschland, Deutschland über alles”.

180

HITLER

Apoi a urmat finalul, care a fost o mostră de teatru pur, dar cu semnificație simbolică, surprinsă de cei prezenți. Marii adversari din ultimul an și ceva - Hermann Esser, Julius Streicher, Artur Dinter de la GVG, Rudolf Buttmann, Gottfried F eder, Wilhelm Frick din Blocul „parlamentar” Völkischer - s-au suit la tribună și, în toiul unor scene emoționante, în condițiile în care mulți stăteau în picioare pe mese și pe

scaune, iar mulțimea îi împingea înainte din spatele sălii, și-au strâns mâinile, s-au iertat unii pe alții și au jurat credință veșnică liderului. Era ca și cum niște vasali din epoca medievală ar fi jurat credință suveranului lor. După ei au venit alții. Cu toată ipocrizia, era limpede faptul că manifestarea

publică a unității nu s-ar fi putut realiza decât sub conducerea lui Hitler. El putea pretinde cu oarecare îndreptățire că a refăcut „omogenitatea” partidului. In anii următori, acest lucru a devenit din ce în ce mai evident: Hitler și „ideea” personificată din ce în ce mai mult de ipostaza sa de conducător au constituit singura, indispensabila forță de integrare în cadrul unei mișcări care și-a păstrat potențialul de dezmembrare. Poziția lui Hitler

de conducător suprem care era atent la ce se-ntâmpla în partid s-a datorat mult recunoașterii acestui fapt.

în afara cercurilor loialiste, reacția imediată la discursul lui Hitler despre dreapta völkisch a fost adeseori una de dezamăgire. Acest lucru s-a

datorat în primul rând faptului că Hitler se distanța în mod evident de Ludendorff, considerat încă de către mulți drept conducătorul mișcării völkisch. Poziția lui Ludendorff a rămas o potențială problemă. Dar la fel ca în atâtea alte situații, norocul i-a surâs și acum lui Hitler.

Pe 28 februarie 1925, la o zi după reînființarea NSDAP, primul președinte al Republicii de la Weimar, social-democratul Friedrich Ebert, denigrat în continuare de adepții dreptei, a murit la vârsta de cincizeci și patru de ani în urma unei operații de apendicită. în pofida argumentelor aduse de unii dintre consilierii săi, Hitler a insistat ca Ludendorff să fie propus drept candidat din partea național-socialiștilor, convingându-l pe general să accepte. El l-a considerat pe general un candidat simbolic, fără șanse de câștig. Motivul pentru care Ludendorff a acceptat să candideze este mai ușor de înțeles decât motivul pentru care Hitler a vrut să obțină candidatura unui adversar pe care, de acum, îl critica în particular într-un mod extrem de virulent. Se pare că Hitler l-a convins pe general că trebuia oprit candidatul conservator al dreptei, Karl Jarres, și, gâdilând orgoliul lui Ludendorff, l-a determinat pe acesta să candideze. Probabil că Ludendorff a contat pe sprijinul prietenilor săi din mișcarea völkisch. Când însă DVFB a hotărât - pentru a nu împărți votul dreptei - să-l susțină pe Jarres, soarta generalului a fost pecetluită. Ceea ce unora din anturajul lui Hitler le păruse

a fi o strategie riscantă n-a presupus de fapt niciun risc important, iar prestigiul lui Ludendorff avea să fie cu siguranță afectat. Faptul că aceasta a fost intenția sa n-a prea fost ascuns nici măcar de unii lideri naziști.

181

Dominația asupra mișcării

Pentru Ludendorff, alegerile din 29 martie au fost o catastrofă. El a

obținut numai 286.000 de voturi, adică 1,1% din totalul voturilor exprimate, respectiv cu 600.000 de voturi mai puțin decât obținuse dreapta völkisch la alegerile pentru Reichstag din decembrie 1924, un alt rezultat

dezastruos. Hitler n-a fost deloc afectat de rezultat. „Este în regulă”, i-a spus lui Hermann Esser, „acum l-am terminat definitiv.” Câștigătorul celui de-al doilea tur de scrutin din 26 aprilie a fost un alt erou al războiului, feldmareșalul Hindenburg. Soarta regimului democratic de la Weimar era acum în mâinile unuia dintre stâlpii vechii ordini. Ludendorff nu și-a mai revenit niciodată din înfrângerea suferită. Marele adversar al lui Hitler la conducerea dreptei völkisch n-a mai reprezentat niciodată o amenințare. El a dispărut cu repeziciune în anonimatul vieții politice. In 1927, Hitler își ataca în mod fățiș fostul aliat - pe care-l acuza că este membru al francmasoneriei (acuzație care n-a fost niciodată contrazisă). Chiar mișcarea völkisch, care, în 1924, era mai puternică din punct de vedere numeric și mai răspândită din punct de vedere geografic decât NSDAP și organizațiile ce i-au succedat, era acum nu doar slăbită și divizată, ci și lipsită efectiv de figura ei reprezentativă. La început, mai ales

în sudul Germaniei, au existat dificultăți atunci când unii lideri locali ai partidului au refuzat să dea curs cererii lui Hitler de a rupe legăturile cu asociațiile völkisch și de a i se subordona pe de-a-ntregul lui. Treptat însă, ei au trecut de partea lui Hitler. Cei mai mulți și-au dat seama încotro bate vântul. Fără Hitler, n-aveau niciun viitor. în ceea ce-l privește, Hitler a fost deosebit de perseverent în lunile următoare, când a vizitat filialele locale ale partidului din Bavaria. Interdicția de a vorbi la întrunirile publice

pe care autoritățile bavareze i-o aplicaseră pe 9 martie (urmată de o interdicție similară pusă în aplicare în majoritatea celorlalte state, inclusiv în Prusia) i-a dat posibilitatea să vorbească mai mult la întrunirile de partid. Strângerile de mână cu diverși membri ai partidului, gest care însoțea în

mod obligatoriu aceste întâlniri, au cimentat în mod simbolic legătura dintre el și aceștia. Astfel s-a creat în Bavaria o platformă solidă de susținere

a lui Hitler în postura sa de conducător al partidului. în Nord, lucrurile n-au mers chiar atât de ușor.

n Pe 11 martie, la două zile după aplicarea interdicției de a vorbi în public, Hitler l-a însărcinat pe Gregor Strasser să organizeze partidul în nordul Germaniei. Strasser, un farmacist din Landshut, un bavarez robust, deschis, șef al SA din Bavaria Inferioară înainte de puci, un diabetic care se

amesteca ușor în încăierările din berării, dar care se relaxa citindu-l pe Homer în original, era probabil cel mai capabil dintre conducătorii naziști, înainte de toate, era un excelent organizator. Datorită în mare măsură muncii lui Gregor Strasser, care s-a bazat pe relațiile făcute în perioada cât

182

HITLER

a fost membru al conducerii naționale a NSFB, organizația NSDAP din nordul Germaniei s-a putut înființa într-un timp foarte scurt. A fost nevoie ca majoritatea filialelor locale din Nord să fie create de la zero. La sfârșitul

lui 1925, existau 262 de asemenea filiale, față de numai 71 în ajunul puciului. în timp ce Hitler a petrecut cea mai mare parte a verii lui 1925 în munții de lângă Berchtesgaden, lucrând la al doilea volum al cărții sale și făcând o pauză pentru a asista la Festivalul de la Bayreuth, bătându-și foarte puțin capul cu ceea ce se întâmpla cu partidul în afara Bavariei, Strasser a lucrat necontenit în Nord. El își formase în tranșee propria concepție despre „național-socialism”. Era mai idealist, mai puțin pragmatic

decât Hitler în țelul său de a atrage clasa muncitoare. Și cu toate că era, bineînțeles, un antisemit convins, avea o părere proastă despre accentul

obsedant, aproape exclusiv pe care Hitler și anturajul acestuia din organizația de la München îl puneau pe hăituirea evreilor. De fapt, începând din perioada neprietenoasei despărțiri din 1924, el i-a înghițit cu greu pe corifeii organizației bavareze a NSDAP, Esser și Streicher. Chiar dacă le exprima oarecum altfel, el împărtășea totuși principalele țeluri ale lui Hitler. Și cu toate că n-a acceptat niciodată să-l venereze pe Hitler, a recunoscut faptul că acesta era indispensabil pentru mișcare, rămânându-i fidel. Opiniile lui Strasser și abordarea acestuia s-au potrivit de minune evo¬ luției pe care partidul o cunoscuse în nordul Germaniei, departe de fieful

bavarez. Una dintre marile probleme consta în sentimentul de profund dispreț, născut din conflictele intense produse în „perioada fără condu¬ cător” din 1924, la adresa celor trei indivizi despre care se credea că țin sub

control activitatea din Bavaria - Esser, Streicher și Amann. Respingerea

acestor personaje avea să rămână un punct sensibil în relația dintre organizația NSDAP din nordul Germaniei și organizația centrală de la München pe tot parcursul anului 1925. Aceasta a fost dublată de refuzul de

a primi ordine de la centru, unde secretarul partidului, Philipp Boulher, încerca să impună un control centralizat asupra membrilor partidului și, odată cu acesta, autoritatea deplină a Mtinchenului asupra întregii mișcări.

Un alt factor legat de această problemă l-a reprezentat îngrijorarea

provocată de inactivitatea pe care Hitler continua s-o manifeste în ciuda faptului că criza din NSDAP se adâncea. După părerea liderilor din Nord,

pasivitatea lui a permis clicii lui Esser să joace un rol predominant, ținându-l prea mult sub influența nefastă a foștilor lideri ai GVG. Sprijinul pe care el l-a oferit acestora a stat în continuare la originea unei dezamăgiri

și amărăciuni profunde. Hitler dezamăgise și prin faptul că, de la reîn¬ ființare, neglijase Nordul, în pofida promisiunilor făcute. Mai mult, au continuat să existe neînțelegeri în privința participării la alegeri. Mai ales conducerea organizației din Göttingen a rămas cu totul potrivnică tacticii parlamentare, care, considera ea, avea să transforme „mișcarea” într-un

Dominația asupra mișcării

183

simplu „partid”, asemenea altora. Se punea în special un accent diferit pe politică și pe „ideea” național-socialistă. Unii dintre liderii din Nord, ca Strasser, voiau să se pună un accent mai mare pe latura „socialistă”. Prin aceasta se urmărea stârnirea unui interes maxim în rândurile muncitorilor din marile regiuni industriale. Structura socială diferită reclama un alt fel de mesaj decât cel preferat în Bavaria. Nu era însă vorba numai despre propaganda cinică. Unii dintre activiștii de marcă din Nord, precum tânărul Joseph Goebbels din zona Elberfeld a regiunii Ruhr, erau atrași de ideile „național-bolșevismului”. Având o minte ascuțită și un spirit pătrunzător, viitorul ministru al propagandei, unul dintre cele mai inteligente personaje de frunte ale Mișcării Naziste, intrase în NSDAP la sfârșitul lui 1924. Crescut într-o familie catolică cu o situație materială modestă, din Rheyd, un mic oraș industrial din Renania, acesta a fost expus din copilărie batjocurii, insultelor și unor sentimente durabile de neputință fizică din cauză că avea piciorul drept deformat. Faptul că pretențiile sale de scriitor nutrite în tinerețe nu i-au prea fost recunoscute i-a accentuat și mai mult resentimentele. „De ce soarta nu-mi oferă și mie ceea ce le oferă altora?” se întreba într-o însemnare făcută în martie 1925 în jurnalul pe care avea să-l țină până la sfârșitul zilelor sale, douăzeci de ani mai târziu în buncărul de la Berlin. Adăuga apoi, plân­ gându-și de milă, cuvintele rostite de Iisus pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Complexul său de inferioritate a dat naștere unei ambiții determinante și dorinței de a demonstra că este în stare să facă ceva prin puterea minții sale într-o mișcare care lua în râs atât incapacitatea fizică, cât și pe „intelectuali”. Nu în ultimul rând, a dat naștere fanatismului ideologic. Goebbels și alți câțiva lideri din Nord se considerau revoluționari, având mai multe în comun cu comuniștii decât cu detestata burghezie. Unii sim¬ patizau cu Rusia. Se discuta de asemenea despre un sindicat al membrilor de partid. în fine, exista o anumită atitudine față de Hitler și față de programul partidului. Toți liderii din Nord au acceptat poziția deținută de Hitler și

dreptul lui de a conduce partidul. Ei l-au recunoscut ca pe „eroul de la München” în virtutea rolului jucat în desfășurarea puciului și a atitudinii

sale de la proces. Poziția și reputația lui nu aveau nevoie de evidențiere, însă mulți dintre membrii credincioși ai partidului din Nord nu-l cunoșteau pe Hitler personal și nici măcar nu-l întâlniseră. Relația lor cu acesta era așadar foarte diferită de cea a membrilor de partid din Bavaria și mai ales din

München. Hitler era conducătorul lor; acest lucru era indubitabil. După părerea lor însă, și Hitler era legat de „idee”. Mai mult, Programul din 1920, în care „ideea” a fost prezentată sub forma țelurilor partidului, era el însuși, după opinia lor, deficitar, având nevoie de modificări. La sfârșitul verii lui 1925, liderii din Nord, care se deosebeau între ei din punctul de vedere al interpretării și accentului pus pe diferitele puncte ale

184

HITLER

programului, pe țeluri și pe semnificația național-socialismului, erau cel puțin de acord cu faptul că partidul trecea printr-o criză. Aceasta se reflecta în scăderea numărului membrilor și în stagnare. Ei o asociau în primul rând cu situația organizației de partid din München. Nu s-a reușit însă decât să se înființeze, sub conducerea lui Strasser, o „Comunitate de Lucru

a Organizațiilor NSDAP din Nordul și Vestul Germaniei”, reunind organizațiile de partid din Nord și având ca principal scop realizarea

schimbului de oratori. Aceasta nu s-a vrut nicidecum să reprezinte o provocare la adresa lui Hitler. Chiar și-așa, a ajuns să reprezinte totuși un pericol pentru auto¬ ritatea acestuia. Disputele privind clica lui Esser și participarea la alegeri nu erau esențiale. Mult mai important era faptul că Gregor Strasser și Goebbels

mai ales vedeau în Comunitate o șansă de a reformula programul parti¬ dului. Strasser spera să înlocuiască în ultimă instanță Programul din 1920. în noiembrie, el a făcut primii pași în această direcție, redactând un proiect

de program al Comunității. El susținea formarea unei națiuni germane integrate din punct de vedere rasial în inima unei uniuni vamale central­ europene, văzută ca bază a unei uniuni a statelor Europei. în interior, el propunea crearea unui stat corporatist. în economie, se urmăreau legarea țăranilor de pământurile lor și introducerea controlului public asupra mijloacelor de producție în paralel cu protecția proprietății private. Pe lângă faptul că era vag, incoerent și contradictoriu, proiectul nu putea să creeze decât dezbinare. Hitler și-a dat ușor seama de pericol. El a convocat circa șaizeci de lideri ai partidului la o întâlnire pe 14 februarie 1926, la Bamberg, în Franconia Superioară. N-a existat o ordine de zi. S-a spus că Hitler voia doar să discute niște „chestiuni importante”. A vorbit două ore, referindu-se în primul rând la problema politicii ex¬ terne și a viitoarelor alianțe. Poziția lui era complet diferită de cea a Comu¬ nității de Lucru. Alianțele n-au fost niciodată soluția ideală, a spus el, ci au

fost întotdeauna „doar o problemă de afaceri politice”. Marea Britanie și Italia, care se distanțau ele însele de marele inamic al Germaniei, Franța, ofereau cel mai mare potențial. în ceea ce privește încheierea unei alianțe cu Rusia, nici gând de așa ceva. Aceasta însemna „bolșevizarea politică imediată a Germaniei” și, implicit, o „sinucidere națională”. Viitorul

Germaniei nu putea fi asigurat decât prin cuceriri teritoriale, prin colonizarea teritoriilor din Răsărit, la fel ca în Evul Mediu, prin aplicarea unei politici coloniale nu peste mări, ci în Europa. în chestiunea expro¬ prierii fără despăgubire a prinților germani (propunere făcută de stânga, dar susținută de liderii naziști din nordul Germaniei), Hitler a contrazis din nou poziția adoptată de Comunitatea de Lucru. „Pentru noi, astăzi nu există prinți, ci numai germani”, a declarat el. „Noi ne bazăm pe lege și nu vom da unui sistem evreiesc de exploatare un pretext legal de jecmănire completă a poporului nostru.” Un punct de vedere exprimat cu o asemenea

Dominația asupra mișcării

185

emfază nu putea să mascheze respingerea categorică a părerilor liderilor

din Nord. La final, Hitler a subliniat încă o dată faptul că problemele religioase nu jucau niciun rol în Mișcarea Național-Socialistă.

Goebbels a fost șocat. „Mă simt răvășit. Ce Hitler? Un reacționar? Extraordinar de neîndemânatic și de nesigur... Probabil una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieții mele. Nu mai cred întru totul în Hitler. Acesta este cel mai groaznic lucru: mi-a fost luat suportul moral.” Hitler își reafirmase autoritatea. Posibila amenințare din partea Comu¬ nității de Lucru dispăruse. în ciuda unor prime semne de sfidare, soarta Comunității a fost pecetluită la Bamberg. Gregor Strasser i-a promis lui Hitler că va aduna toate exemplarele proiectului de program pe case le distribuise și de aceea le-a scris membrilor Comunității pe 5 martie, cerându-le să i le înapoieze. Comunitatea a dispărut încetul cu-ncetul. Pe 1 iulie 1926, Hitler a semnat o directivă în care se spunea că, „din moment de NSDAP reprezintă o mare comunitate de lucru, nu se justifică existența unor comunități de lucru mai mici ca o combinație de provincii indi¬ viduale”. în acel moment, creația lui Strasser, Comunitatea de Lucru a Gauleiterilor din Nordul și Vestul Germaniei, a dispărut. Odată cu ea a dispărut și ultimul obstacol din calea instaurării complete a dominației supreme a lui Hitler asupra partidului. Hitler era destul de abil ca să se arate generos după triumful de la Bamberg. în septembrie, chiar Strasser a fost cooptat în conducerea națio¬ nală ca responsabil cu propaganda din partea partidului, în vreme ce Franz Pfeffer von Salomon (gauleiter al Westfaliei, fost ofițer care intrase ulterior

în Freikorps, participase la Puciul lui Kapp și se opusese activ ocupării regiunii Ruhr de către francezi) a fost numit șef al SA. Dar lucrul cel mai important este că impresionabilul Goebbels a fost curtat pe față și câștigat cu totul de Hitler. De fapt, ceea ce a fost numit „Damascul” lui Goebbels n-a implicat cine

știe ce efort. Goebbels îl idolatrizase de la început pe Hitler. „Cine este acest om? Jumătate plebeu, jumătate Dumnezeu! Să fie Hristos, sau doar Ioan [Botezătorul]?” a scris el în jurnalul propriu în octombrie 1925, după ce a terminat de citit primul volum din Mein Kampf. „Acest om are tot ce-i trebuie ca să fie rege. Tribunul înnăscut al poporului. Dictatorul ce va să vină”, a adăugat el după câteva săptămâni. „Cât îl iubesc de mult!” Ase¬ menea altor membri ai Comunității de Lucru, el voise numai sa-l elibereze pe Hitler din ghearele clicii lui Esser. Bamberg a fost o lovitură dureroasă, încrederea lui în Hitler n-a fost însă distrusă, ci doar știrbită. Nu era nevoie decât de un semn din partea lui Hitler ca ea să se refacă. Iar semnul n-avea să întârzie prea mult. La mijlocul lui martie, Goebbels a făcut pace cu Streicher după o lungă

discuție purtată la Nürnberg. La sfârșitul lunii, a primit de la Hitler o scrisoare în care era invitat să vorbească la München pe 8 aprilie. Hitler și-a

186

HITLER

trimis mașina la gara din München, ca să-l aștepte și să-l ducă la hotel. „Ce primire impresionantă”, a notat Goebbels în jurnalul său. Mașina lui Hitler a fost trimisă din nou a doua zi, ca să-l ducă să vadă lacul Starnberg, situat la câțiva kilometri depărtare de München. Seara, după discursul rostit de Goebbels la Bürgerbräukeller, în care a renunțat în mod evident la versiunea sa mai radicală de socialism, Hitler l-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi. în după­ amiaza zilei următoare, Hitler a petrecut trei ore discutând despre același subiect ca la Bamberg. Atunci, Goebbels fusese profund dezamăgit. Acum,

credea că este „strălucit”. „îl iubesc... A reflectat la toate”, continuă Goebbels. „Este un bărbat adevărat, luând totul pe departe. Un om cu o minte atât de sclipitoare poate fi conducătorul meu. Mă plec în fața celui mai măreț, în fața geniului politic.” Convertirea lui Goebbels era deplină. După

câteva zile, el s-a întâlnit din nou cu Hitler, de data aceasta la Stuttgart. „Cred că i-am mers la suflet ca nimeni altcineva”, scria el., Adolf Hitler, te iubesc pentru că ești mare și simplu în același timp. Ceea ce se cheamă geniu.” Spre sfârșitul anului, Hitler l-a numit pe Goebbels gauleiter al Berlinului - funcție foarte importantă în situația în care partidul voia să avanseze în capitală. Goebbels era omul lui Hitler. El va rămâne astfel, adorându-l și servindu-l deopotrivă pe omul despre care spunea că-l iubește „ca pe un tată”, până în ultimele zile petrecute în buncăr. întrunirea de la Bamberg fusese o etapă importantă în evoluția NSDAP. Comunitatea de Lucru nu voise și nici nu încercase să-l detroneze pe Hitler din poziția de conducător. însă din clipa în care Strasser a redactat proiectul

de program, izbucnirea unui conflict era inevitabilă. Avea partidul să fie subordonat unui program sau conducătorului său? în urma întrunirii de la Bamberg s-a stabilit semnificația național-socialismului. El nu avea să însemne un partid dezbinat, asemenea mișcării völkisch în 1924, din cauza diverselor interpretări dogmatice. Prin urmare „Programul în douăzeci și cinci de puncte” din 1920 a fost considerat suficient. „Rămâne așa cum este”, ar fi spus Hitler. „Și Noul Testament este plin de contradicții, dar acest lucru n-a împiedicat creștinismul să se răspândească.” Ceea ce conta era semnificația lui simbolică, nu posibilitatea punerii lui în practică. Orice declarație politică formulată în termeni mai preciși n-ar fi contribuit decât

la perpetuarea disensiunilor interne. L-ar fi legat pe Hitler însuși de program, l-ar fi subordonat unor principii doctrinare abstracte, care ar fi lăsat loc disputelor și modificărilor. Ca atare, poziția sa de lider al mișcării era acum inviolabilă.

La Bamberg s-a reafirmat o altă chestiune ideologică importantă ­ esența antirusească a politicii externe. Abordarea alternativă a grupului nordic a fost respinsă. „Ideea” și Conducătorul aveau să devină inseparabile, însă „ideea” echivala cu un ansamblu de obiective îndepărtate, cu o misiune

pentru viitor. Singurul mod de a o îndeplini era prin cucerirea puterii. Pentru aceasta, era nevoie de maximum de flexibilitate. în viitor, nu

Dominația asupra mișcării

187

trebuia să fie permise disputele ideologice sau organizatorice care ar fi abătut partidul de la calea de urmat. Era nevoie de fanatism transformat în forța organizată a maselor. Pentru aceasta, liderul trebuia să beneficieze de libertate de acțiune și de supunere totală din partea adepților. Prin urmare, după Bamberg, a apărut un nou gen de organizație politică: supusă voinței Conducătorului, care supraveghea îndeaproape partidul, întruchiparea în propria persoană a „ideii” de național-socialism. In momentul desfășurării Adunării Generale a Membrilor pe 22 mai, la care au participat 657 de membri ai partidului, autoritatea lui Hitler atin¬ sese proporții exorbitante. El a recunoscut pe față că nu pune niciun preț

pe întrunirea respectivă, care fusese organizată doar pentru a respecta normele legale cu privire la asociațiile publice. După părerea lui, ceea ce conta era viitorul Congres al Partidului de la Weimar - șansa de a de¬ monstra în mod vizibil unitatea nou-creată. După „raportul” său cu privire la activitatea desfășurată de partid de la reînființare, Hitler a fost „reales” în unanimitate președinte al acestuia. Administrarea treburilor partidului

a rămas în mâinile apropiaților săi. S-au adus câteva amendamente statutului partidului. Modificat de cinci ori din 1920, el a căpătat acum forma finală, asigurându-i lui Hitler controlul asupra mașinăriei de partid. De el depindea numirea celor mai importanți subordonați ai săi, gauleiterii. De fapt, statutul reflecta faptul că NSDAP devenise partidul-lider. Ținând seama de conflictul dintre el și Comunitatea de Lucru în privința adoptării

unui nou program, nu mai puțin semnificativă a fost reafirmarea celor „Douăzeci și cinci de puncte” adoptate pe 24 februarie 1920. „Acest Program este imuabil”, se arăta foarte limpede în statut. După câteva săptămâni, Congresul de la Weimar - unde lui Hitler i s-a permis să vorbească în public - de pe 3-4 iulie 1926 a oferit planificata demonstrație de unitate și devotament față de conducător. La adunare au participat circa 7-8 mii de oameni, inclusiv 3.600 de membri ai batalionului de asalt și 116 SS-iști. A fost prima oară când s-au arătat în public membrii Schutzstaffel (SS, Detașamentul de Protecție), înființat în aprilie 1925 și format inițial din membri ai gărzii personale a lui Hitler, Stoßtrupp Adolf Hitler (Detașamentul de Asalt „Adolf Hitler”). Tot pentru prima oară a fost arătat și înmânat membrilor SS, ca semn al aprobării de către Hitler a noii sale organizații de elită, „Drapelul Sângelui” din 1923, care fusese purtat în fruntea procesiunii până la Feldhermhalle. Fiecare membru al batalionului

de asalt prezent a jurat credință lui Hitler. După discurs, conducătorul partidului s-a bucurat de o primire extraordinară din partea delegaților. „Profund și mistic. Aproape ca o evanghelie... Mulțumesc sorții că ni l-a dat pe acest om”, a scris Goebbels.

Partidul Nazist era încă mult mai mic decât fusese în momentul

puciului. Pe scena politică a Germaniei, era cu totul nesemnificativ. Pentru observatorii din afară, perspectivele sale erau sumbre. în interior însă, criza

188

HITLER

se sfârșise. Deși mic, partidul era mai bine organizat și mai bine prezent în teritoriu decât fusese înainte de puci. Imaginea de unitate și forță începea

să determine alte organizații völkisch să-și împartă soarta cu NSDAP, înainte de toate, acesta se transforma într-un alt fel de organizație politică - într-un Partid-Lider. Hitler pusese bazele dominației sale asupra mișcării, în anii următori, deși partidul va rămâne la periferia scenei politice, această dominație va deveni deplină. IIIPuțini oameni l-au văzut cu regularitate pe Hitler în acești ani. Numai familia sa adoptivă - grupul devotat și de încredere de la München, format din gărzile de corp, șoferii și secretarii săi - ținea permanent legătura cu el. Unii, ca Julius Schaub (omul său bun la toate) și Rudolf Heß (secretarul său), făcuseră pușcărie pentru rolul jucat în puci. Această „gardă de casă” îl escorta, îl proteja, îl ascundea de numărul tot mai mare al celor care voiau o audiență. Era greu să ajungi să-l vezi pe Hitler. Cei din conducerea par¬ tidului de la München trebuiau de multe ori să aștepte zile întregi ca să

poată clarifica o problemă cu el. Nici figurile marcante ale mișcării nu

aveau acces la el săptămâni la rând. în general, nici chiar cu ocazia evenimentelor publice nu putea fi abordat. înainte de a rosti un discurs, se încuia în camera lui și pleca doar când i se spunea că sala este plină. După eveniment, când nu se afla în München, se întorcea imediat la hotel. Dacă fusese aranjat dinainte un interviu, ziariștilor li se dădea uneori voie să-l vadă preț de câteva minute. însă aproape nimeni altcineva nu era primit în audiență.

Pronunțatul simț al „misiunii” pe care-l avea Hitler, imaginea eroică de „măreție” pe care și-o făcuse despre sine, necesitatea păstrării aurei care-i

era tot mai mult atribuită de către susținători și detașarea olimpiană de intrigile și disputele subordonaților săi presupuneau un grad înalt de izolare. Pe lângă aceasta, distanța creată în mod voit între el și chiar membrii de vază ai mișcării era menită să accentueze sentimentul de venerație și admirație al celor acceptați în prezența lui sau al celor care-1 întâlneau la o întrunire ori adunare publică atent regizată. în același timp, se accentua latura sa enigmatică. Chiar și celor care-l cunoșteau le era greu să disece și să înțeleagă personalitatea sa. Lui Hitler îi plăcea să creeze o stare de mister și fascinație.

Era, înainte de toate, un actor desăvârșit. Acest lucru era valabil cu siguranță în cazul evenimentelor regizate - intrarea cu întârziere în sala plină-ochi de lume, construcția îngrijită a discursurilor, alegerea unor fraze expresive, gesturile și poziția corpului. în asemenea situații, talentul său oratoric înnăscut era dublat de aptitudini teatrale cultivate cu grijă. O pauză la începutul discursului, menită să amplifice tensiunea; un început reținut,

chiar ezitant; ondulații și variații ale dicției, lipsite cu siguranță de

Dominația asupra mișcării

189

melodicitate, dar frapante și foarte expresive; începutul aproape sacadat al frazelor, urmat de un rallentando bine sincronizat, menit să sublinieze o idee esențială; folosirea teatrală a mâinilor în momentul în care intensitatea

discursului creștea; sarcasmul la adresa adversarilor - toate erau instrumente folosite cu grijă în vederea obținerii unui efect maxim. Pe lângă atenția deosebită pe care a acordat-o organizării adunărilor de partid

de la Weimar în 1926 și de la Nürnberg în 1927 și 1929, Hitler a fost preocupat de impact și impresia creată. îmbrăcămintea sa a fost de ase¬ menea aleasă în așa fel încât să se potrivească evenimentului respectiv: când se afla în mijlocul celor credincioși lui, la marile întruniri și adunări ale Partidului, uniformă maronie, banderolă cu svastica, centură, bandă diagonală cu capetele încrucișate peste umărul drept, cizme de piele înalte până la genunchi; când trebuia să adopte o înfățișare mai puțin marțială, mai „respectabilă” în fața unui public mai larg, costum negru, cămașă albă și cravată. Atitudinea teatrală nu se limita însă la asemenea ocazii. Cei care veneau în contact cu el, deși păstrau o anumită distanță față de el, erau convinși că,

de cele mai multe ori, Hitler juca teatru. El putea interpreta diverse roluri, în funcție de necesități. „Era un plăcut partener de conversație, sărutând mâinile doamnelor, un unchi prietenos care le oferea copiilor ciocolată, un om simplu, din popor, care strângea mâinile pline de bătături ale țăra¬ nilor și muncitorilor”, după cum avea să-și amintească unul dintre asociații săi. Știa să fie un model de prietenie în public față de cineva pe care-l critica aspru și-l batjocorea în particular. Faptul că juca teatru și că era ipocrit nu

înseamnă că era pur și simplu un manipulator cinic, că nu credea în cele mai importante principii ale propriei „concepții despre lume”. Această credință arzătoare, asociată cu forța personalității sale autoritare, insufla convingere celor atrași de mesajul său. Fascinația irezistibilă exercitată asupra multora - printre care s-au aflat destui oameni cultivați, instruiți și inteligenți - de extraordinarele sale trăsături de caracter s-a datorat, fără îndoială, în mare măsură capacității

sale de a interpreta diverse roluri. Știa să fie fermecător - mai ales cu femeile - iar adesea era spiritual și amuzant, lucru confirmat de mulți. De

cele mai multe ori, era un spectacol, jucat pentru a produce un efect. Același lucru s-ar putea spune despre nervii și accesele de furie aparent incontrolabile, care, în realitate * erau adeseori închipuite. Strângerea fermă a mâinii și contactul vizual „bărbătesc”, gesturi pe care Hitler le folosea atunci când se întâlnea cu membri de rând ai partidului, erau ceva de neuitat pentru umilul activist stupefiat. Pentru Hitler, nu erau decât

teatru; gestul respectiv nu făcea decât să contribuie la consolidarea cultului personalității, la întărirea mișcării, la crearea unei legături puternice între Conducător și adepți. în realitate, Hitler era extraordinar de puțin interesat de adepții săi ca oameni. Egocentrismul său atinsese

190

HITLER

proporții monumentale. Imaginea „dragostei părintești” creată cu ajutorul

propagandei ascundea goliciunea sufletească. Pe el îl interesau alte persoane doar în măsura în care acestea îi erau utile. „Tiradele din cafenele, agitația sa permanentă, resentimentele sale față de posibilii rivali din conducerea partidului, dezgustul său față de munca

sistematică, accesele paranoice de ură” au fost considerate de Putzi Hanfstaengl semnul unei deficiențe de natură sexuală. Acestea nu erau decât niște ipoteze. Relațiile lui Hitler cu femeile aveau totuși ceva ciudat.

Nu se poate decât presupune de ce. Totuși, și în acest caz, el interpreta adeseori un rol. La un moment dat, a profitat de scurta absență din cameră

a lui Putzi Hanfstaengl pentru a cădea în genunchi în fața Helenei Hanfstaengl, declarându-se sclavul ei și deplângând soarta care-l dusese prea târziu la ea. Când Helene i-a povestit despre incident, Putzi l-a pus pe seama nevoii lui Hitler de a juca din când în când rolul trubadurului care tânjește. Aspectul fizic al lui Hitler s-a schimbat puțin față de cum era înaintea

puciului. Când nu vorbea de la tribună, nu avea deloc o înfățișare impresionantă. Fața i se înăsprise. Din momentul în care a început să vorbească din nou, a pierdut însă repede greutatea pe care o câștigase în pușcărie, așa cum îi spusese lui Hanfstaengl că se va întâmpla. Hitler a calculat că, în timpul unui discurs prelungit, a pierdut prin transpirație aproape două kilograme și un sfert. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple, ajutoarele sale au insistat ca, lângă pupitru, să fie puse douăzeci de sticle de apă minerală. Stilul său de a se îmbrăca nu era deloc elegant. De multe ori, prefera încă să poarte costumul său simplu, albastru. Pălăria de fetru, trendul de culoare deschisă, carâmbii de piele și biciul de călărie îi dădeau înfățișarea unui gangster excentric - mai ales când venea cu gărzile de corp în Mercedesul mare, negru, decapotabil, cu șase locuri, pe care și-l cumpărase la începutul lui 1925. în momentele de relaxare, prefera să poarte pantaloni bavarezi tradiționali. Dar chiar și în pușcărie, nu-i plăcea să fie văzut fără cravată. Vara, când era cald, nu se arăta niciodată în costum de baie. Dacă Mussolini se delecta cu imaginile virile care-1 înfățișau ca sportiv sau atlet, lui Hitler îi displăcea profund să fie văzut altfel decât îmbrăcat complet. Imaginea era mai importantă decât pro¬ prietățile mic-burgheze sau rigurozitatea exagerată. Tot ceea ce putea fi jenant sau provoca batjocura trebuia să fie evitat cu orice preț. Așa cum făcuse și înaintea puciului, familia Bruckmann l-a ajutat să-și facă relații utile în cercuri sociale „mai bune”. A trebuit să se adapteze la un gen de public diferit de cel din berării - mai critic, mai puțin sensibil la sloganuri ordinare și la sentimentalisme. în esență însă, nu s-a schimbat mare lucru. Hitler nu se simțea bine decât atunci când domina conversația.

Monologurile erau un paravan pentru semidoctismul său. Avea fără îndoială o minte ageră și un spirit pătrunzător și distrugător. își făcea

Dominația asupra mișcării

191

imediat o părere despre oameni - pe care adeseori îi condamna. Iar prezența impunătoare, menționarea unor detalii concrete (adeseori deformate), pentru care avea o memorie excepțională, și convingerea absolută (care nu suferea niciun alt argument), bazată pe certitudinea ideologică îi impresionau pe cei care erau deja pe jumătate convinși de calitățile sale extraordinare. însă cei care aveau cunoștințe și păstrau o anumită distanță își puteau da seama de multe ori cu ușurință ce anume se ascundea în spatele argumentelor sale ordinare. Aroganța lui era uluitoare. „Ce aș putea să aflu din ceea ce nu știu?”, l-a întrebat pe Hanfstaengl atunci

când a fost îndemnat să învețe o limbă străină și să călătorească în străinătate.

La scurtă vreme după Congresul Partidului de la Weimar, ținut la mijlocul lui iulie 1926, Hitler a părăsit Münchenul împreună cu anturajul său pentru a petrece o vacanță la Obersalzberg. El a stat într-un loc izolat și frumos, situat sus, în munți, la granița cu Austria, deasupra localității Berchtesgaden, flancat de masivele Untersberg (unde legenda spune că doarme împăratul Frederic Barbarossa), Kneifelspitze și Watzmann, cel mai înalt dintre ele. Peisajul era uluitor. Grandoarea monumentală a acestuia îl captivase pentru prima oară pe Hitler atunci când, sub pseudonimul de „Herr Wolf7, îl vizitase pe Dietrich Eckart, aflat aici, în iama 1922-1923. Soții Büchner, proprietarii Pensiunii Moritz, la care a stat Hitler, erau vechi susținători ai Mișcării. Erau pe placul lui, așa că s-a putut bucura în acest refugiu montan de o izolare de care nu se putea aștepta niciodată să aibă parte în München. După cum avea să-și amintească mai târziu, fusese acolo în 1925, când a avut nevoie de liniște și pace pentru a dicta părți din al doilea volum al Mein Kampf. în următorii doi ani, ori de câte ori a putut, s-a întors la Obersalzberg. Apoi a aflat că văduva unui om de afaceri din

nordul Germaniei avea de închiriat acolo o casă, Haus Wachenfeld.

Văduva, al cărei nume de fată fusese Wachenfeld, era membră a partidului. I s-a oferit un preț bun, de 100 de mărci pe lună. Curând, el a fost în măsură s-o cumpere. A ajutat și faptul că, la acea vreme, văduva avea probleme

financiare. Așa a ajuns Hitler să aibă propriul refugiu de vară. Acum se putea uita în jos de pe „muntele său fermecat”, închipuindu-și că are la

picioare întreaga lume. în perioada celui de-al Treilea Reich, Haus Wachenfeld avea să fie transformată, cu cheltuieli enorme din partea statului, în impozantul complex cunoscut sub numele de Berghof, un palat

potrivit pentru un dictator modern și un al doilea sediu al guvernului pentru acei miniștri care, în fiecare an, trebuiau să se cazeze în apropiere dacă voiau să-l contacteze până la urmă pe șeful statului și să rezolve repede problemele guvernului. Până atunci însă, în 1928, după ce a închiriat Haus

Wachenfeld, Hitler i-a telefonat la Viena surorii sale vitrege, Angela Raubal, rugând-o să aibă grijă de casă în locul lui - fapt destul de surprinzător, din moment ce nu fuseseră niciodată în relații apropiate.

192

HITLER

Aceasta a acceptat și, curând, a adus-o să locuiască împreună cu ea pe fiica sa, o tânără de douăzeci de ani, atrăgătoare și plină de viață, pe care o chema tot Angela, dar pe care toată lumea o cunoștea drept Geli. După trei ani, Geli avea să fie găsită moartă în apartamentul lui Hitler din München.

Dictând ultimele capitole din Mein Kampf în cursul șederii la Obersalzberg în vara lui 1926, Hitler și-a consolidat, după cum am văzut,

concepția cu privire la politica externă, mai ales în ceea ce privește cucerirea unor teritorii în Răsărit. Această idee mai ales avea să predomine în discursurile și scrierile sale de la mijlocul anilor 1920. El se pricepea totuși să-și adapteze discursurile în funcție de auditoriu, fapt demonstrat de

un important discurs rostit cu câteva luni mai înainte. Sperând să obțină pentru partidul său sprijin financiar și susținere din partea unor persoane influente, a acceptat invitația prestigiosului Hamburger Nationalklub de a se adresa membrilor acestuia, pe 28 februarie 1926, la elegantul Hotel Atlantic. Nu era publicul său obișnuit. Era vorba despre un club select, ai cărui 400-450 de membri proveneau din pătula superioară a burgheziei hamburgheze - mulți dintre ei fiind ofițeri de rang înalt, funcționari civili, avocați și oameni de afaceri. Tonul adoptat de el a fost diferit de cel folosit în berăriile müncheneze. în discursul său de două ore, n-a făcut nici măcar o singură referire la evrei. Știa foarte bine că ieșirile antisemite primitive care ațâțau masele adunate la Circus Krone ar avea un efect contrar asupra acestui auditoriu. El a pus în schimb accentul în totalitate pe nevoia de eliminare a marxismului drept condiție prealabilă a redresării Germaniei. Prin „marxism”, Hitler nu înțelegea pur și simplu Partidul Comunist German, care obținuse numai 9% din voturi la ultimele alegeri pentru Reichstag, din decembrie 1924. Pe lângă KPD, termenul respectiv a servit

la invocarea fantomei comunismului sovietic, ajuns la putere după o revoluție petrecută cu mai puțin de un deceniu în urmă și urmată de un

război civil ale cărui atrocități au fost preamărite într-o mulțime de publicații de dreapta. „Marxismul” s-a bucurat de o atenție și mai mare. Hitler includea în această rubrică toate genurile de socialism, în afara celui „național” pe care-l promova și-l folosea mai ales pentru a ataca SPD și mișcarea sindicală. De fapt, spre dezamăgirea unora dintre adepții săi, SPD

- încă, la acea vreme, cel mai mare partid politic al Germaniei - se

îndepărtase mult de originile teoretice marxiste și acceptase să susțină democrația liberală care contribuise la apariția sa în 1918-1919. Nicio apocalipsă „marxistă” nu amenința din direcția respectivă. Desigur însă că, în discursurile sale, Hitler îi numise de mult „criminalii din noiembrie” pe cei răspunzători de izbucnirea Revoluției și, după aceea, de instaurarea Republicii. „Marxismul” era așadar și o formulă folosită îndeobște pentru a denigra regimul democratic de la Weimar. Iar publicului burghez înstărit din Hamburg, antimarxist până în măduva oaselor, atacul său verbal la adresa stângii i-a gâdilat urechile.

Dominația asupra mișcării

193

Hitler l-a redus la o formulă simplă: dacă „concepția marxistă despre

lume” nu era „eradicată”, Germania nu va mai renaște niciodată. Obiectivul Mișcării Național-Socialiste era clar: „zdrobirea și anihilarea

Weltanschauung-ulm marxist”. Terorii trebuia să i se răspundă cu teroare. Burghezia singură nu era în stare să contracareze amenințarea reprezentată de bolșevism. Pentru aceasta era nevoie de o mișcare de masă la fel de intolerantă ca aceea a marxiștilor înșiși. Atragerea maselor se baza pe două premise. Prima consta în recunoașterea problemelor sociale ale acestora. Dar pentru că auditoriul putea să creadă că acesta era de fapt

un marxism mascat, Hitler s-a grăbit să-l liniștească: legislația socială

reclama „creșterea bunăstării individului într-un cadru care garanta existența în continuare a unei economii independente”. „Suntem cu toții muncitori”, a spus el. „Scopul nu este să avem salarii din ce în ce mai mari, ci să sporim producția, pentru că aceasta este spre binele fiecărui individ.” Era puțin probabil ca publicul să nu fie de acord cu asemenea păreri. Cea de-a doua premisă era să se ofere maselor „un program imuabil, o credință politică de nezdruncinat”. Obișnuitele programe, manifeste și filozofii ale partidelor burgheze nu le vor convinge. Disprețul lui Hitler față de mase era evident. „Marea masă a oamenilor este feminină”, a spus el, „are o atitudine unilaterală; nu știe decât inflexibilul «ori, ori».” Nu era dispusă să susțină decât un singur punct de vedere - dar atunci cu toate mijloacele disponibile și, adăugă el, amestecând acum sexele și făcând referire la ceea ce, în mod normal, este considerată o caracteristică mai degrabă masculină, „fără a ezita să folosească forța”. Masele trebuiau să simtă propria lor forță,

în mijlocul unei mulțimi de 200.000 de oameni aflați în parcul berlinez Lustgarden, individul nu se putea simți decât ca un „viermișor”, influențat de atitudinea maselor, conștient numai de existența celor din jurul lui, care se pregătesc să lupte pentru un ideal. „Masele sunt oarbe și proaste, și nu știu ce fac”, a afirmat el. Masele aveau „o atitudine primitivă”. Acestora, „înțelegerea” nu le oferea decât o „platformă instabilă”. „Stabil este numai sentimentul: dușmănia.” Cu cât Hitler propovăduia mai mult intoleranța, forța și dușmănia ca soluție la problemele Germaniei, cu atât publicul său era mai încântat. în cursul acestor pasaje, a fost întrerupt în numeroase rânduri de urale și strigăte de „bravo”. La sfârșit, publicul a izbucnit în ovații prelungite și strigăte de „Heil”.

Renaștere națională prin antimarxism terorist bazat pe manipularea cinică și îndoctrinarea maselor: acesta era rezumatul mesajului transmis de Hitler păturii superioare a burgheziei hamburgheze. Naționalismul și antimarxismul nu erau neapărat particularități ale nazismului. Nici nu alcătuiau singure o ideologie. Pentru publicul din Hamburg, abordarea lui Hitler se distingea nu atât prin idei, cât prin impresia produsă de fanatism, cruzimea absolută și crearea unei mișcări naționaliste susținute de mase. Iar

din reacția entuziastă a acestuia a reieșit limpede faptul că teroarea

194

HITLER

selectivă, folosită împotriva „marxiștilor”, va întâmpina cel mult o opoziție slabă din partea elitei celui mai liberal oraș al Germaniei. Printre „cei ca el”, nu se schimbase mai nimic. Tonul era foarte diferit

de cel adoptat la Hamburg. La întrunirile de partid sau, după ridicarea interdicției de a vorbi la începutul lui 1927, la adunările din berăriile müncheneze și de la Circus Krone, atacurile la adresa evreilor erau la fel de dure și de dezinvolte ca în trecut. Discurs după discurs, la fel ca înainte de puci, el lansa atacuri brutale împotriva evreilor, înfățișându-i în mod curios atât ca pe niște sforari ai capitalului financiar, cât și ca pe niște agenți care

otrăveau poporul cu subversiva doctrină marxistă. Atacuri explicite la adresa evreilor au fost lansate mai des și la o scară mai mare în 1925 și 1926

decât în următorii doi ani. Antisemitismul părea a avea acum un caracter mai degrabă ritual sau mecanic. Accentul trebuia mutat pe antimarxism.

Ceea ce se schimbase într-o oarecare măsură era numai modul de

prezentare a ideilor; semnificația lor rămăsese aceeași. Dușmănia sa patologică față de evrei era neschimbată. „Evreul este și rămâne dușmanul

lumii”, a reafirmat el într-un articol apărut în Völkischer Beobachter în februarie 1927, „iar arma lui, marxismul, un flagel al omenirii.” între 1926 și 1928, Hitler a devenit mai preocupat de „chestiunea spațiului [vital]” (Raumfrage) și de „politica teritorială” (Bodenpolitik). Deși, după cum am văzut, ideea aplicării în Est a unei „politici teritoriale” în dauna Rusiei răsărise în mintea lui Hitler cel mai târziu la sfârșitul lui 1922, el a menționat-o în declarațiile sale publice - scrise sau verbale ­ doar în câteva ocazii înainte de 1926. într-un discurs de pe 16 decembrie 1925, el s-a referit la „dobândirea de teritoriu și pământ” ca la cea mai bună

soluție pentru problemele economice ale Germaniei și a făcut aluzie la colonizarea din Evul Mediu a Estului „cu sabia”. A remarcat la Bamberg, în februarie 1926, necesitatea aplicării unei politici coloniale în Europa Răsăriteană. Iar la Congresul Partidului de la Weimar, din 4 iulie 1926, s-a

întors la această temă, făcând din ea ideea centrală a discursului rostit cu această ocazie. Definitivarea cărții Mein Kampf, care se încheie cu chestiunea colonizării Estului, trebuie să-l fi ajutat să se concentreze mai mult asupra acestei probleme. După ce i s-a permis din nou să vorbească în public în primăvara lui 1927, chestiunea „spațiului vital” a fost subliniată

într-un mod obsedant, începând din vară, în toate cuvântările sale importante. în fiecare discurs au fost evidențiate, folosind mai mult sau mai puțin același limbaj, idei care s-au regăsit în „A doua carte”, dictată în vara lui 1928. Alte soluții economice au fost menționate doar pentru a fi ignorate ulterior. Problema lipsei spațiului pentru populația Germaniei nu putea fi rezolvată decât prin cucerirea puterii și apoi prin folosirea forței.

A fost lăudată „colonizarea Răsăritului” din Evul Mediu. Cucerirea „cu sabia” era singura metodă. Rusia a fost de puține ori menționată în mod explicit. Dar sensul era evident.

Dominația asupra mișcării

195

Justificarea a fost oferită de interpretarea social-darwinistă, rasistă a istoriei. „Politica nu este decât lupta unui popor pentru existență.” „Este un principiu de fier”, a declarat el: „cel slab cade ca să trăiască cel puternic.” Soarta unui popor era determinată de trei valori: „valoarea sângelui” sau a „rasei”,,,valoarea personalității” și „spiritul de luptă” sau „instinctul de

autoconservare”. Aceste valori, întruchipate de „rasa ariană”, erau amenințate de cele trei „vicii” - democrația, pacifismul și internaționa¬ lismul - care constituiau opera „marxismului evreiesc”. Tema personalității și a conducerii, puțin tratată înainte de 1923, a ocupat un loc central în discursurile și scrierile lui Hitler de la mijlocul și sfârșitul anilor 1920. Oamenii, spunea el, formau o piramidă. In vârful ei era „geniul, marele om”. După haosul din mișcarea völkisch din „perioada fără conducător”, nu prea era de mirare că, în 1925 și 1926, s-a pus un puternic accent pe ideea de conducător văzut ca factor de asigurare a unității. în discursul rostit pe 27 februarie 1925, cu prilejul reînființării partidului, Hitler a subliniat că, în calitate de conducător, avea misiunea de a-i „reuni pe cei care merg pe căi diferite”. Arta conducerii constă în asamblarea „pietrelor mozaicului”. Conducătorul era „punctul central” sau „păstrătorul ideii”. Hitler a subliniat în repetate rânduri că aceasta reclama supunere oarbă și fidelitate din partea adepților. Astfel, cultul conduc㬠torului a fost creat în așa fel încât să joace rolul unui mecanism integrator al mișcării. în condițiile în care, la mijlocul anului 1926, Hitler și-a impus cu fermitate supremația, el n-a mai pierdut nicio ocazie pentru a evidenția „valoarea personalității” și „măreția individuală” ca forță călăuzitoare în lupta și viitoarea renaștere a Germaniei. A evitat să facă referiri concrete la pretenția sa de a deveni „erou”. Acest lucru nu era necesar. Putea fi lăsat

în seama numărului tot mai mare de adepți ai cultului lui Hitler și a avalanșei planificate de acțiuni propagandistice. Pentru Hitler însuși, „mitul Führerului” era o armă propagandistică, dar și o dogmă. Propria sa „măreție” putea fi reliefată în mod implicit, dar inconfundabil prin referiri repetate la Bismarck, Frederic cel Mare și Luther, precum și prin aluzii la Mussolini. Vorbind despre Bismarck (chiar dacă fără a-i menționa numele) în mai 1926, el afirma: „Era necesar să transmită poporului ideea națională.” „Un uriaș trebuia să îndeplinească această sarcină.” Aplauzele prelungite au arătat că auditoriul și-a dat seama de subînțeles. Goebbels fusese extaziat în mai multe rânduri în 1926 de expunerea făcută de Hitler „chestiunii sociale”. „Mereu noi și convingătoare”, califica acum Goebbels ideile acestuia. în realitate, „ideea socială” a lui Hitler era simplistă, vagă și înșelătoare. Ea echivala în mare parte cu ceea ce spusese publicului burghez de la Hamburg: atragerea muncitorilor către mișcarea

naționalistă, distrugerea marxismului și eliminarea deosebirilor dintre naționalism și socialism prin crearea unei obscure „comunități naționale”

(Volksgemeinschaft), bazate pe puritatea rasei și conceptul de luptă.

196

HITLER

Fuziunea dintre naționalism și socialism avea să elimine antagonismul de clasă dintre burghezia naționalistă și proletariatul marxist (care nu reușiseră să-și atingă obiectivele politice). Acesta urma să fie înlocuit cu o „comu¬ nitate de luptă”, în care naționalismul și socialismul se vor uni, în care „creierul” și „pumnul” vor face pace și în care, lipsind influența marxistă, se va putea trece la construirea unei noi mentalități în vederea marii lupte

pe care poporul urma s-o dea în viitor. Asemenea idei nu erau nici noi, nici originale. în ultimă instanță, ele se bazau nu pe vreo formă modernă de socialism, ci pe cea mai crudă și mai brutală versiune de imperialism specifică secolului al XIX-lea și pe teorii sociale de sorginte darwinistă. în mult-trâmbițata „comunitate națională”, bunăstarea socială nu exista ca o realitate obiectivă, ci pentru a pregăti lupta externă, cuceririle „cu sabia”. Hitler a afirmat în repetate rânduri că nu-l interesau problemele de zi

cu zi. El a înfățișat mereu aceeași viziune cu privire la un obiectiv pe termen lung, pentru care trebuia luptat cu un zel demn de un misionar și cu o abnegație totală. Lupta politică, eventuala cucerire a puterii, dis¬ trugerea dușmanului și consolidarea forței națiunii erau mijloace folosite în vederea atingerii obiectivului. Dar cum anume avea să fie atins acesta nu

se spunea. Hitler însuși nu avea idee cum. El avea doar certitudinea fanaticului „politician din convingere” că țelul va fi atins. Limpezimea n-a fost niciodată un scop. Dobândirea de „spațiu vital” prin cuceriri presupunea, într-un viitor îndepărtat, pornirea unei agresiuni împotriva Rusiei. Dar în ce consta ea exact nu se știa. Nu trebuie să ne îndoim de faptul că Hitler credea cu tărie în ea. însă în condițiile de la mijlocul anilor 1920, când, în urma Tratatului de la Rapallo, din 1922, Germania a stabilit relații diplomatice cu Uniunea Sovietică, iar după semnarea Tratatului de

la Locamo, din 1925, și-a îmbunătățit relațiile cu puterile occidentale, devenind apoi membră a Ligii Națiunilor, aceasta trebuie să fi părut chiar și multor adepți ai săi doar o simplă lozincă sau himeră. Chiar și în ceea ce privește „problema evreiască”, tiradele furtunoase,

chiar brutale, nu ofereau nimic concret. „Debarasarea de evrei” nu putea însemna decât expulzarea tuturor evreilor din Germania, ca atunci când Hitler a cerut alungarea „acelei haite de evrei... din patria noastră... cu o mătură de fier”. Dar chiar și acest țel n-a mai părut atât de clar când Hitler

a afirmat - în aplauzele tumultuoase ale membrilor fideli ai mișcării adunați în München, la Hofbräuhaus, pe 24 februarie 1928, pentru a celebra a opta aniversare a adoptării Programului Partidului - că „evreului” va trebui să i se arate „că noi suntem șefii aici; dacă se poartă bine, poate să rămână - dacă nu, afară cu el”.

în „problema evreiască”, „problema spațiului [vital]” și „problema socială”, Hitler sugera o viziune utopică. El n-a arătat cum urma să fie înfăptuită aceasta. însă niciun alt lider nazist sau politician völkisch n-a reușit să egaleze coerența internă, simplitatea și caracterul atotcuprinzător

Dominația asupra mișcării

197

al acestei „viziuni”. în convingerea sa - vorbea adeseori despre „misiunea”, despre „credința” sa și despre „idee” - dublată de o capacitate inegalabilă de mobilizare prin restrângerea la alegeri simple, de tipul „alb-negru”, s-au întâlnit ideologul și propagandistul.

Interdependența diverselor aspecte ale maleficei „concepții despre lume” a lui Hitler reiese în modul cel mai evident din „A doua carte” a sa

(o expunere actualizată a opiniilor sale cu privire la politica externă, rămasă, până la urmă, nepublicată), dictată în grabă lui Max Amann în

timpul unui sejur la Obersalzberg în vara lui 1928. Hitler s-a simțit provocat să întocmească această lucrare de disputele aprinse de la vremea

respectivă în privința politicii față de Tirolul de Sud. Sub Mussolini, politicile fasciste de italienizare a regiunii respective, locuite în mare parte de o populație vorbitoare de limbă germană, stârniseră puternice senti¬ mente antiitalienești în cercurile naționaliste din Austria și Germania, mai

ales din Bavaria. Disponibilitatea lui Hitler de a renunța la pretențiile Germaniei asupra Tirolului de Sud în favoarea unei alianțe cu Italia i-a atras acestuia critici din partea naționaliștilor germani, el fiind acuzat și de socialiști că ia mită de la Mussolini. Hitler abordase problema Tirolului de Sud în Mein Kampf și publicase părți importante din al doilea volum ca o

broșură separată în februarie 1926. Când problema a revenit în centrul atenției în 1928, el s-a simțit motivat să-și expună pe larg părerea. Anumite

considerente financiare se poate să-l fi convins pe Hitler să nu publice cartea - este posibil ca Amann să-l fi sfătuit că nu era indicat ca „A doua carte” să facă concurență celui de-al doilea volum din Mein Kampf ale cărui vânzări, dezamăgitoare, scădeau din ce în ce mai mult. în plus, pe măsură ce chestiunea Tirolului de Sud și-a pierdut relevanța, au apărut probleme noi, cum ar fi Planul Young, iar Hitler n-a avut nici timpul, nici dispoziția necesară pentru a revizui textul, considerându-se, poate, că publicarea ei ar fi fost un mare risc. Deși scrierea ei a fost ocazionată de chestiunea Tirolului de Sud, „A doua carte” nu s-a limitat la ea, abordând mai pe larg decât Mein Kampf ideile generale ale lui Hitler despre politica externă și „problemele teritoriale” (Raumfragen), legându-le, ca întotdeauna, de interpretarea rasială a istoriei

și, în ultimele pagini, de nevoia de a distruge ceea ce el considera a fi

amenințarea „dominației evreiești”. „A doua carte” nu aducea însă nimic nou. După cum am văzut, esența „concepției despre lume” a lui Hitler era complet formată atunci când acesta a scris al doilea volum din Mein Kampf, în 1926, ea existând, de fapt, într-o formă embrionară de la sfârșitul lui

1922. Ideile principale ale acestei „A doua cărți” - inclusiv problema Tirolului de Sud și interesul său față de creșterea puterii economice a Statelor Unite ale Americii - au fost exprimate în repetate rânduri în discursurile și scrierile lui Hitler de după 1927. Câteva pasaje din aceste discursuri redau aproape cuvânt cu cuvânt idei esențiale din }>A doua carte”.

198

HITLER

Prin urmare Hitler era un ideolog cu concepții bine conturate cu mult

înainte de a dicta „A doua carte”. Certitudinea sa intimă în privința „adevărurilor” referitoare la istorie ca luptă rasială și la misiunea viitoare a Germaniei de a obține „spațiu vital” și, în același timp, de a distruge pentru

totdeauna puterea evreilor a reprezentat un factor motivator personal deosebit de important. Rolul important jucat de acestea în atragerea sprijinului populației pentru național-socialism poate fi însă ușor exagerat. Transformarea NSDAP într-un partid al maselor n-a prea avut o legătură directă cu propria „concepție despre lume” a lui Hitler. Aceasta s-a datorat unor procese mai complexe.

IV La sfârșitul lui ianuarie 1927, Saxonia a devenit primul mare stat german care a ridicat interdicția impusă lui Hitler de a vorbi în public. Pe 5 martie, autoritățile bavareze au cedat în sfârșit presiunilor, permițându-i lui Hitler să vorbească din nou. întoarcerea acestuia pe scena publică n-a prea provocat rumoare. Informațiile venite din provinciile Bavariei indicau un interes redus față de NSDAP, cu toată propaganda susținută pe care și-o făcea acesta. La întrunirile partidului participau adeseori puțini oameni.

Farmecul lui Hitler nu mai dădea roade, nici măcar la München. în

ianuarie 1928, poliția müncheneza a raportat că „progresele pe care Hitler pretindea în mod repetat că le-a făcut Mișcarea Național-Socialistă nu sunt reale, mai ales în Bavaria. în realitate, interesul arătat față de mișcare atât la țară, cât și la München înregistrează o scădere drastică. La întâlniri ale filialelor la care, în 1926, participau 3-4 sute de persoane participă acum cel mult 60-80 de membri”. Chiar și Congresul Partidului, ținut pentru prima oară la Nürnberg, pe 19-21 august 1927, în ciuda pregătirilor minuțioase făcute în așa fel încât efectul propagandistic produs să fie maxim, n-a reușit să se ridice la nivelul așteptat de susținere sau de interes.

Majoritatea celorlalte state germane au urmat exemplul Saxoniei și Bavariei, ridicând și ele interdicția impusă lui Hitler de a vorbi în public. Numai Prusia, statul cel mai mare, și Anhalt au menținut-o până în toamna lui 1928. Se pare că autoritățile au crezut, pe bună dreptate, că pericolul nazist trecuse. Hitler nu mai era considerat o amenințare. într-un raport

confidențial întocmit de ministrul de interne al Reichului în 1927, se aprecia deja că NSDAP nu mai era decât o „grupare disidentă, incapabilă să exercite o influență notabilă asupra marii mase a populației și asupra cursului evenimentelor politice”. Deși, în afară, nu prea făcea progrese în climatul politic mai calm de la mijlocul anilor 1920, când tânăra democrație germană dădea în sfârșit semne de stabilitate, în interiorul NSDAP aveau loc evoluții semnificative, în cele din urmă, acestea vor ajuta partidul să se plaseze într-o poziție mai

Dominația asupra mișcării

199

bună, care i-a permis să exploateze noua criză economică ce avea să lovească Germania în toamna lui 1929. Aspectul cel mai important era că NSDAP devenise „mișcarea unui conducător” conștient de sine, centrată din punct de vedere ideologic și

organizatoric pe cultul lui Hitler. Analizând lucrurile retrospectiv, „perioada fără conducător” din 1924 și îndărătnicia lui Hitler - născută din slăbiciune - de a refuza să ia partea cuiva în disputa din interiorul mișcării völkisch fuseseră deosebit de benefice. Prin urmare, înfrângerea suferită la Bamberg de cei care erau interesați de schimbări programatice a fost în același timp victoria acelor loialiști pregătiți să vadă pe nimeni altcineva decât pe Hitler drept întruchiparea „ideii”. Pentru ei, programul desprins de conducător nu avea nicio semnificație. Iar ceea ce s-a întâmplat în 1924

a dovedit că, fără Hitler, nu putea exista unitate și deci nici mișcarea respectivă.

Consacrarea cultului Führerului a fost hotărâtoare pentru dezvoltarea Mișcării Naziste. Fără el, aceasta ar fi fost măcinată de disensiunile interne, fapt demonstrat de evenimentele din 1924. Cu ajutorul lui, s-a putut păstra unitatea încă precară a mișcării făcându-se apel la fidelitatea față de Hitler ca la o datorie fundamentală. Sentimentele celor din conducerea partidului trebuiau să fie subordonate nevoii primordiale de unitate. în interiorul mișcării, SA fusese întotdeauna elementul cel mai greu de controlat - și așa va rămâne până în 1934. Și în acest caz însă, Hitler a reușit

să atenueze cu abilitate problemele, invocând fidelitatea față de propria persoană. în mai 1927, el a rostit un discurs înflăcărat în fața membrilor batalionului de asalt din München, demoralizați și porniți pe conducătorul SA, Franz von Pfeffer. La sfârșitul discursului, el a recurs la obișnuita lui stratagemă. A coborât de la tribună, a dat mâna cu fiecare membru al SA, iar aceștia și-au reînnoit promisiunea de a-î fi credincioși. Disensiunile în privința strategiei, disputele dintre facțiuni, rivalitățile personale erau caracteristice NSDAP. Interminabilele conflicte și ani¬ mozități, având în mod normal un caracter mai degrabă personal sau tactic decât ideologic, încetau aproape întotdeauna când era vorba să fie atacat Hitler. Acesta intervenea cât mai puțin cu putință. De fapt, rivalitatea .și concurența îi arătau pur și simplu, potrivit propriului concept de luptă social-darwinistă, cine dintre subordonații săi era cel mai puternic. De

asemenea, Hitler nu facea niciun efort pentru a împăca tendințele ideologice din cadrul partidului dacă acestea nu amenințau să devină dăunătoare, transformând, prin mobilizarea maselor, lupta hotărâtă pentru

putere într-o dispută sectară. Cultul Führerului a fost acceptat datorită faptului că oferea tuturor părților singura soluție la această situație. Fidelitatea personală față de Hitler, fie ea reală sau forțată, a fost prețul unității. în unele cazuri, liderii naziști au fost pe deplin convinși de măreția

și „misiunea” lui Hitler. în altele, aceștia nu și-au putut împlini propriüe

200

HITLER

aspirații decât rostind vorbe goale de apreciere la adresa Conducătorului suprem. în orice caz, rezultatul a fost acela că dominația lui Hitler asupra mișcării a crescut până într-atât încât a devenit practic de necontestat. De asemenea, cureaua de transmisie reprezentată de membrii credincioși ai partidului fusese creată pentru extinderea ulterioară a cultului Führerului la segmente mai largi ale electoratului german. Cultul Conducătorului a fost indispensabil partidului. Iar subsumarea „ideii” în chiar persoana lui Hitler a fost necesară pentru ca partidul să nu-și irosească energia în dispute dăunătoare care ar fi dus la dezbinare. Evitând conflictul doctrinar, cum făcuse în 1924, și concentrând toate energiile asupra câștigării puterii, Hitler a reușit - uneori cu greutate - să mențină unitatea partidului. între timp, cultul Führerului se perpetuase de la sine. în urma consacrării cultului Führerului, imaginea lui Hitler a devenit cel puțin la fel de importantă ca și contribuția lui practică la progresul modest al partidului din „anii de restriște”. Un discurs al lui Hider a rămas, desigur, un eveniment important pentru o filială a partidului. Iar Hitler și-a păstrat capacitatea de a-i convinge, în cursul întrunirilor sale publice, pe auditorii care la început se arătau a fi sceptici. Dar cu tot succesul limitat de care NSDAP s-a bucurat înainte de criză, acesta nu poate fi atribuit doar - sau măcar în primul rând - lui Hitler. Ca agitator, Hitler a fost mult mai puțin notabil decât fusese înainte de puci. Interdicția de a vörbi a constituit, desigur, un impediment major în 1925 și 1926. El a luat cuvântul la numai treizeci și una de întruniri în 1925 și la treizeci și două în 1926, majoritatea evenimente interne ale partidului, multe dintre ele desfășu¬ rate în Bavaria. în 1927, numărul discursurilor sale a crescut la cincizeci și șase, din care peste jumătate rostite în Bavaria. Majoritatea celor șaizeci și șase de discursuri din 1928 au fost rostite în primele cinci luni, până la alegerile pentru Reichstag. Peste două treimi dintre ele au fost rostite în

Bavaria. în tot anul 1929, când NSDAP a început să câștige teren în alegerile regionale, Hitler a ținut numai douăzeci și nouă de discursuri, toate, mai puțin opt dintre ele, fiind rostite în Bavaria. Unul dintre factorii care i-au limitat lui Hitler posibilitatea de a vorbi în public în acești ani au fost desele sale deplasări făcute cu scopul de a stabili relații cu persoane importante și de a aduna fonduri pentru un partid cu probleme financiare cronice. Nu este surprinzător faptul că, în condițiile în care partidul avea o poziție nesigură pe scena politică, eforturile lui n-au prea fost încununate de succes. Deși într-un număr de discursuri, care au

prins la public, din 1926 și 1927, el a căutat să câștige favorurile unor industriași și oameni de afaceri din Ruhr (ceea ce n-a fost pe placul „revoluționarilor sociali” din NSDAP), aceștia au arătat un slab interes față

de un partid care părea a nu avea nicio direcție. Familiile Bechstein și Bruckmann, vechi susținătoare ale partidului, au continuat să ofere un sprijin generos. însă bătrânul Emil Kirdorf, pe care Frau Bruckmann îl

Dominația asupra mișcării

201

prezentase personal lui Hitler, a fost cam singurul mare industriaș din regiunea Ruhr care a simpatizat în așa măsură cu Hitler, încât s-a înscris în NSDAP și a donat suma considerabilă de 100.000 de mărci, care a ajutat

foarte mult partidul să rezolve problemele financiare imediate. Venitul partidului avea să depindă în continuare în mare măsură de contribuțiile membrilor de rând. Deci stagnarea sau, în cel mai bun caz, creșterea ușoară

a numărului membrilor a continuat să dea bătăi de cap trezorierului partidului. La fel ca mai înainte, Hitler acorda puțină atenție administrării și organizării partidului. Șefii partidului s-au resemnat în fața prelungitelor sale absențe și a imposibilității de a-l aborda chiar și în chestiuni impor¬ tante. El a lăsat problemele financiare în seama lui Max Amann, adminis¬

tratorul său de încredere, și a lui Franz Xaver Sc hwartz, trezorierul partidului. în culisele de la München, Hitler se putea baza în secretariatul partidului pe neobositul și supusul Philipp Bouhler, rezervatul, dar ambi¬ țiosul individ care avea să joace mai târziu un rol central în punerea pe picioare a „acțiunii de eutanasiere”. înainte de toate, Gregor Strasser a fost cel care, în calitate de responsabil cu propaganda între septembrie 1926 și sfârșitul lui 1927 (perioadă în care a organizat și a coordonat activitățile propagandistice de pe întreg teritoriul Reichului) și mai ales după ce a fost făcut responsabil cu organizarea pe 2 ianuarie 1928, a transformat o mișcare dominată de facțiuni și cu o structură incoerentă în organizația națională care, începând din 1929, a fost în măsură să exploateze noile condiții de criză. Rolul jucat de Hitler în această transformare a fost minim, cu toate că numirea lui Strasser în funcția de responsabil cu problemele organi¬ zatorice a fost una dintre cele mai inspirate numiri făcute de el. Hitler a avut întotdeauna instinct de propagandist, nu de organizator. Când a fost vorba despre mobilizarea maselor, „simțul” nu l-a înșelat decât rareori. Ca responsabil cu propaganda, lui Gregor Strasser i se dăduse o mare libertate - în stilul obișnuit al lui Hitler - să determine caracterul și modul de desfășurare a acțiunilor de agitație politică. Urmându-și propriile

înclinații, Strasser făcuse eforturi deosebite pentru a atrage mai ales proletariatul urban. Chiar și pentru observatorii din afara mișcării, era

evident în toamna lui 1927 că această strategie nu era benefică și, în același timp, risca să lipsească NSDAP de sprijinul păturii inferioare a clasei de mijloc. Din Schleswig-Holstein, Turingia, Mecklenburg, Pomerania și alte regiuni veneau informații care indicau faptul că amplificarea neliniștii în zonele rurale oferea NSDAP un câmp de acțiune promițător. Hitler era în mod evident bine informat. Iar la o întâlnire cu liderii de Gau de pe 27 no¬ iembrie 1927 de la Hotelul Elefant din Weimar, el a anunțat o schimbare

de direcție, arătând limpede că, la viitoarele alegeri, „marxiștii” nu se puteau aștepta să obțină câștiguri semnificative. Micn negustori, amenințați

de marile magazine universale, și funcționarii, mulți dintre ei deja

202

HITLER

antisemiți, au fost indicați drept țintele cele mai potrivite. în decembrie 1927, Hitler s-a adresat pentru prima oară câtorva mii de țărani din Saxonia Inferioară și Schleswig-Holstein. De Anul Nou, a preluat el însuși funcția

de responsabil cu propaganda al partidului. Adjunctul său, Heinrich Himmler, îndeplinea sarcinile de rutină. Viitorul șef al imperiului SS nu era

încă, la vremea respectivă, trecut de treizeci de ani. Era o persoană instruită, inteligentă, care studiase agronomia, lucrase pentru scurtă vreme la o firmă de îngrășăminte chimice și crescuse pui. Cu tunsoarea lui scurtă în spate și în părți, mustața mică, ochelarii rotunzi și constituția firavă, el semăna cu un funcționar de bancă dintr-un mic târg sau cu un director de școală pedant. în pofida aparențelor, puțini se puteau compara cu el din

punctul de vedere al fanatismului ideologic și, așa cum timpul avea s-o dovedească, al brutalității nemiloase. Tânărul idealist naționalist, închi­ puindu-și deja conspirații grozave puse la cale împotriva Germaniei de „Internaționala roșie”, evrei, iezuiți și francmasoni, intrase în NSDAP în vara lui 1923, influențat de Ernst Rohm, omul a cărui asasinare avea s-o pună la cale unsprezece ani mai târziu. Alături de Rohm purtase pe 8 no¬ iembrie 1923, în seara puciului, steagul în fruntea unității Reichskriegs¬ flagge care a încercat să ia cu asalt Ministerul Bavarez de Război. Din momentul reînființării Partidului, fusese un membru activ, lucrând la început ca secretar al lui Gregor Strasser, apoi, din 1926, ca adjunct de gauleiter în Bavaria Superioară-Suabia și ca adjunct al responsabilului cu propaganda. în această ultimă calitate, la sfârșitul anilor 1920 - când, începând cu 1927, a fost și adjunct al Reichsfuhrerului SS, înainte de a fi numit, după doi ani, la conducerea SS - s-a dovedit deosebit de eficient și plin de imaginație. Se pare că lui i-a aparținut ideea desfășurării unei campanii propagandistice totale într-o anumită regiune pe parcursul unei scurte perioade, ceea ce a devenit o caracteristică a mișcării naziste. Semnificativ este faptul că, în ciuda obiceiurilor sale, Hitler a intervenit personal în redactarea textelor și organizarea marilor campanii propagan¬ distice. în aprilie 1928, el a „corectat” interpretarea dată punctului 17 din Programul „imuabil” al Partidului din 1920: „exproprierea fără desp㬠gubire” însemna, pentru un partid bazat pe principiul proprietății private, pur și simplu crearea mijloacelor legale de luare în posesie a terenurilor care nu erau administrate în interes obștesc, adică a firmelor evreiești care făceau speculații cu terenuri. Schimbarea temei principale a activității de propagandă a echivalat cu o distanțare și mai mare de atitudinea „programatică” îndreptată în primul rând spre ruperea muncitorilor de marxism și apropierea de o abordare „generală”, bazată pe mobilizarea maselor largi ale populației. A fost vorba despre o reajustare pragmatică, ținându-se seama de posibilitatea lărgirii

mesajului transmis unor categorii sociale diverse, ce fuseseră ignorate anterior în mod sistematic de propaganda partidului. -Spre deosebire de

203

Dominația asupra mișcării

unii membri ai partidului, legați de un fel de anticapitalism afectiv, „social-revoluționar”, lui Hitler nu-i păsa ce categorii sociale erau atrase spre nazism. Important era ca acestea să ße atrase. El urmărea să pună mâna

pe putere. în acest scop putea folosi orice armă. Din această cauză însă, NSDAP s-a transformat și mai mult într-o coaliție lipsită de coeziune, a unor grupuri de interese concurente. Numai lipsa unui program clar și existența unui ansamblu de obiective utopice, îndepărtate, încorporate în imaginea Conducătorului le-au putut ține la un loc - pentru o vreme.

V Puțini germani se gândiseră la Hitler în „epoca de aur” a Republicii de la Weimar de la mijlocul anilor 1920. Evenimentele din partidul său n-au

prezentat interes și n-au reprezentat o preocupare pentru majoritatea covârșitoare a populației. Fostul scandalagiu din München care acum nu părea decât o neînsemnată sursă de iritare pe scena politică a beneficiat de o atenție redusă. Cei care chiar l-au remarcat pe Hitler au fost de multe ori fie indiferenți, fie condescendenți, fie și una, și alta.

Rezultatele alegerilor pentru Reichstag din 20 mai 1928 au părut să confirme aprecierea acelor comentatori care propovăduiau de mai mulți ani sfârșitul lui Hitler și al mișcării sale. Electoratul a manifestat un interes

relativ redus față de campanie - urmare a condițiilor mai stabile. Cu rezultatul lamentabil de 2,6%, NSDAP a obținut numai douăsprezece locuri. Din punct de vedere electoral, partidul pierduse teren față de Blocul Völkischer în decembrie 1924. A existat măcar consolarea că cei doispre¬

zece naziști care au intrat în Reichstag beneficiau acum de imunitate în fața legii pentru atacurile pline de ură lansate împotriva adversarilor și ­ lucru, într-o oarecare măsură, chiar mai important - de diurnă și permise de călătorie gratuită pe calea ferată la clasa întâi, ceea ce a mai slăbit povara care apăsa pe finanțele partidului. Dintre noii deputați aleși au făcut parte Gregor Strasser, Frick, Feder, Goebbels, Ritter von Epp - fostul conducător al Freikorps, proaspăt atras, cu surle și trâmbițe, de la BVP - și Hermann Göring, revenit de curând la matcă după perioada de absență care a urmat

puciului. „Mergem în Reichstag... asemenea lupului în turma de oi”, le-a spus Goebbels cititorilor săi în Angriff, ziarul pe care-l scotea la Berlin.

Membrii partidului au fost, așa cum era normal, dezamăgiți și descurajați. Era în mod evident nevoie de o readaptare a propagandei și organizării partidului. Cu Strasser la conducerea treburilor organizatorice, s-a acordat o atenție mai mare mediului rural, făcându-se primii pași în

crearea unei rețele de organizații afiliate care a devenit extrem de importantă pentru satisfacerea anumitor interese ale clasei de mijloc. între timp, primii nori întunecați se strângeau deja deasupra economiei Germaniei. Criza tot mai accentuată din agricultură ducea la creșterea

204

HITLER

datoriilor, falimente, vânzarea forțată a terenurilor și la un profund sentiment de amărăciune în rândul agricultorilor. în cea mai mare zonă industrială a țării, Ruhr, industriașii nu au acceptat o sentință dată de o curte de arbitraj și au închis toate uzinele din industria metalurgică și siderurgică, lăsând 230.000 de muncitori fără serviciu sau fără salarii timp

de câteva săptămâni. Șomajul înregistra de acum o creștere puternică, ajungând la aproape 3 milioane de persoane în ianuarie 1929, cu un milion

mai mult față de anul anterior. Și din punct de vedere politic au existat probleme din ce în ce mai mari. „Marea coaliție” prezidată de cancelarul

Hermann Müller, membru al SPD, a fost instabilă încă de la început. Hotărârea de a construi un cuirasat de luptă (căreia social-democrații i s-au opus înainte de alegeri) a produs dezbinare și a afectat serios prestigiu] de care se bucura SPD. Disputa provocată de situația uzinelor metalurgice din Ruhr a mărit și mai mult disensiunile din guvern, expunându-l criticilor din partea stângii și a dreptei. A fost prima tentativă concertată a dreptei conservatoare de a anula progresele sociale obținute în perioada existenței statului bunăstării sociale de la Weimar. Conflictul rezultat din aceasta cu

privire la politica socială avea să ducă în ultimă instanță la demiterea guvernului Müller. Iar la sfârșitul anului, a început să fie pusă din nou în discuție problema reparațiilor, care se va acutiza în 1929. în condițiile în care situația s-a înrăutățit în iama dintre 1928 și 1929, NSDAP a început să beneficieze de un sprijin din ce în ce mai mare. La sfârșitul lui 1928, numărul legitimațiilor de membru distribuite ajunsese la

108.717. Categorii sociale la care mesajul abia dacă ajunsese înainte au putut fi abordate acum. în noiembrie 1928, Hitler a beneficiat de o primire fantastică din partea a 2.500 de studenți de la Universitatea din München, înainte să vorbească Hitler, a luat cuvântul recent-numitul lider național

al Federaț iei Studenților Naziști, viitorul conducător al Tineretului Hitlerist, tânărul de douăzeci și unu de ani Baldur von Schirach. Alegerile pentru sindicatul studenților au reprezentat pentru Hitler un semnal încurajator că forța mișcării naziste eră în creștere. însă naziștii au început să facă progrese deosebit de rapide mai ales la țară, printre țăranii radicalizați. în Schleswig-Holstein, atacurile cu bombă asupra birourilor

guvernamentale indicau cel mai bine starea de spirit din comunitățile rurale. în ianuarie 1929, țăranii cu concepții radicale din regiune au înființat Landvolk, o mișcare primitivă, dar brutală de protest, care a căzut

repede pradă asalturilor naziste. Două luni după aceea, în urma unei întruniri organizate de NSDAP în satul Wöhrden, a izbucnit o încăierare între membri ai SA și susținători ai KPD care s-a încheiat cu doi morți și alți câțiva răniți din batalionul de asalt. Reacțiile locale demonstrau în mod

limpede faptul că naziștii își puteau îmbunătăți poziția în zonele rurale rebele. în localitatea amintită, s-a înregistrat imediat o creștere a numărului celor care-i susțineau pe naziști. Țărăncile bătrâne purtau acum emblema

Dominația asupra mișcării

205

partidului pe halatele de lucru. Din discuțiile purtate cu ele, așa cum reieșea

dintr-un raport al poliției, se vedea limpede că nu cunoșteau obiectivele partidului. Ele erau insă sigure că guvernul era incapabil și că autoritățile risipeau banii contribuabililor. Erau convinse „că numai național-socialiștii puteau fi salvarea din această așa-zisă situație nenorocită”. Agricultorii spuneau că o victorie a naziștilor prin mijloace parlamentare ar lua prea mult timp. Era necesar un război civil. Starea de spirit era „extraordinar de înveninată”, iar populația era dispusă să treacă la orice formă de acțiune

violentă. Folosindu-se de incident în scopuri propagandistice, Hitler a participat la funeraliile membrilor SA morți și a mers să-i vadă pe cei răniți.

Aceasta a produs o impresie puternică asupra localnicilor. El și ceilalți naziști de frunte au fost aplaudați ca „eliberatori ai poporului”.

întrucât „criza de dinaintea crizei” - economică și politică - s-a accentuat, Hitler și-a continuat ofensiva propagandistică. în prima jumătate a anului 1929, el a scris zece articole pentru organele de presă ale partidului și a rostit șaisprezece discursuri importante înaintea unui public numeros,

cuprins de extaz. Patru au fost rostite în Saxonia, în timpul campaniei pentru alegerile din acest stat de pe 12 mai. în aceste discursuri n-au fost lansate atacuri directe la adresa evreilor. Accentul a căzut pe falimentul înregistrat în țară și peste hotare de sistemul creat de Republica de la Weimar, pe exploatarea finanțelor internaționale și pe suferința „oamenilor mărunți”, pe efectele economice catastrofale ale democrației, pe diviziunea socială pe care politica de partid a provocat-o și a perpetuat-o, dar mai ales

pe necesitatea refacerii forței și unității Germaniei și pe dobândirea teritoriului necesar asigurării viitorului ei. „Cheia care deschide calea spre piața mondială are forma săbiei”, declara el. Declinul nu putea fi stopat decât prin forță: „Trebuie modificat întregul sistem. Prin urmare cel mai important obiectiv constă în refacerea încrederii poporului în conducere”, a conchis el. Discursurile lui Hitler au făcut parte dintr-o campanie propagandistică bine organizată, prin care populația Saxoniei a fost bombardată până la saturație cu mesaje înainte de alegeri. Ea a fost planificată de Himmler, dar sub supravegherea directă a lui Hitler. Creșterea forței numerice a parti¬ dului și îmbunătățirile aduse organizării și structurii acestuia au permis acum o mai bună acoperire a populației. Aceasta a contribuit în schimb la crearea unei imagini de dinamism, hotărâre și vigoare. Activismul local și atragerea personajelor influente dintr-o comunitate au reprezentat de cele mai multe ori secretul progresului realizat de naziști. La Hitler se apela cu prudență - pentru ca efectul să fie maxim, dar și pentru a evita supraîn¬ cărcarea programului. Un discurs al lui Hitler era un avantaj semnificativ pentru orice filială a partidului. însă în condițiile instabile de după 1929, NSDAP repurta succese în locuri în care oamenii nu-l văzuseră niciodată pe Hitler.

206

HITLER

La alegerile din Saxonia, NSDAP a obținut 5% din totalul voturilor. în luna următoare, partidul a obținut 4% din totalul voturilor la alegerile din

Mecklenburg - dublu față de cât obținuse în anul anterior la alegerile pentru Reichstag. Cei doi membri aleși ai partidului au deținut o poziție esențială în Landstag, ale cărui locuri erau distribuite în mod egal între dreapta și stânga. Spre sfârșitul lui iunie, Coburg, din nordul Bavariei, a devenit primul oraș din Germania în care a fost ales un consiliu orășenesc condus de naziști. In octombrie, NSDAP a ajuns să obțină 7% din totalul voturilor la alegerile din statul Baden. Aceasta se întâmpla însă înainte de crahul de pe Wall Street, care a declanșat Marea Criză Economică. Faptul că a fost repusă în discuție problema reparațiilor a fost tot în avantajul agitației naziste. Rezultatele deliberărilor comisiei de experți, care lucra, din ianuarie 1929, sub președinția lui O wen D. Young, un bancher american, director al companiei General Electric, la reglementarea plații reparațiilor, au fost până la urmă aprobate pe 7 iunie. Comparativ cu

Planul Dawes, problema a fost rezolvată în termeni relativ favorabili Germaniei. Vreme de trei ani, sumele plătite aveau să fie mici, iar suma totală urma să fie cu vreo 17% mai mică decât cea convenită prin Planul Dawes. însă reparațiile aveau să fie plătite complet după cincizeci și nouă de ani. Dreapta naționalistă a fost scandalizată. Alfred Hugenberg, fost director al concernului Krupp, liderul DNVP și magnat al presei, care controla organele de presă ale mișcării naționaliste și deținea o bună parte

din capitalul companiei cinematografice UFA, a format în iulie un „Comitet Imperial pentru Petiția Poporului German” cu scopul de a organiza o campanie menită să forțeze guvernul să respingă Planul Young. El l-a convins pe Hitler să i se alăture. Franz Seldte și Theodor Duesterberg de la Stahlhelm, Heinrich Claß de la Liga Pangermană și marele industriaș

Fritz Thyssen au făcut toți parte din comitet. Prezența lui Hitler în compania acestor magnați capitaliști și a reacționarilor n-a fost pe placul aripii revoluționare naționale a NSDAP, conduse de Otto Strasser, fratele lui Gregor. Veșnicul oportunist Hitler și-a dat însă seama de șansele pe care le oferea această campanie. Proiectul de „Lege împotriva înrobirii popo¬ rului german”, elaborat de comitet în septembrie, prin care erau respinse Planul Young și „minciuna vinei pentru război”, abia a obținut sprijinul

necesar pentru organizarea unui plebiscit. Când însă plebiscitul a avut loc, pe 22 decembrie 1929, numai 5,8 milioane de alegători - 13,8% din electorat - au votat în favoarea lui. Campania se dovedise un eșec - nu însă și pentru Hitler. El și partidul lui beneficiaseră gratuit de o amplă expunere

în presa lui Hugenberg. Iar el fusese recunoscut drept partener egal ale celor sus-puși, făcându-și relații utile printre cei cu bani și influență.

Unii dintre noii asociați ai lui Hitler fuseseră invitați de onoare la Congresul Partidului care a avut loc la Nürnberg între 1 și 4 august 1929. Adjunctul șefului Stahlhelm, Theodor Duesterberg, și contele Von der

Dominația asupra mișcării

207

Golz, președintele Vereinigte Vaterländische Verbände (Asociațiile Patriotice Unite), au onorat adunarea cu prezența lor. Invitația a fost acceptată și de Emil Kirdorf, marele industriaș din Ruhr și binefăcător al Partidului. Winifred Wagner, Lady de Bayreuth, a făcut și ea parte dintre

onorabilii oaspeți. Cele treizeci și cinci de trenuri speciale au adus la Nürnberg 25.000 de membri ai SA și SS, precum și 1.300 de membri ai Tineretului Hitlerist. Poliția a estimat un număr total de 30-40 de mii de participanți. Față de adunarea anterioară, organizată în urmă cu doi ani, a fost un spectacol cu mult mai mare și mai grandios. Ea a reflectat încrederea

reînnoită și optimismul insuflat de un partid care, în acest moment, ajunsese să numere circa 130.000 de membri. Iar comparativ cu situația din urmă cu doi ani, poziția dominantă a lui Hitler era și mai solidă. In cadrul ședințelor de lucru, politica dictată de sus a fost aprobată pur și

simplu fără a fi analizată. Hitler s-a arătat puțin interesat de ele. Ca întotdeauna, singura lui preocupare a reprezentat-o propaganda făcută adunării. El a avut motive să se simtă mulțumit de evoluția mișcării sale în cei patru ani scurși de la reînființare. Partidul era acum de aproape trei ori mai mare decât pe vremea puciului și creștea într-un ritm rapid. Se întinsese în toată țara și făcea progrese în zone care nu fuseseră niciodată un fief. Acum

era mult mai bine organizat și structurat. Disensiunile aveau mult mai puțin spațiu de manifestare. Rivalii din mișcarea völkisch fuseseră înglobați

în partid sau deveniseră nesemnificativi. In primul rând, Hitler deținea controlul total. Rețeta succesului său era neschimbată: transmiterea cu insistență a aceluiași mesaj, exploatarea fiecărei ocazii de agitație politică și speranța ca circumstanțele externe să fie favorabile partidului. Dar deși,

din 1925, fuseseră făcute mari progrese, iar partidul obținea rezultate modeste la alegerile statale și beneficia de multă publicitate, nicio persoană realistä nu i-ar fi dat acestuia multe șanse de a cuceri puterea. în acest scop, Hitler nu putea decât să spere la o criză puternică și de amploare a statului. El nici n-avea habar cât de repede aveau să se-ntoarcă evenimentele în favoarea partidului său. Pe 3 octombrie, a murit în urma unui atac cerebral Gustav Stresemann, singurul politician cu adevărat respectat din Germania, care depusese cele mai mari eforturi pentru a susține instabilul guvern al lui Müller. După trei săptămâni, pe 24 octombrie 1929, s-a prăbușit la New York, pe Wall Street, cea mai mare bursă de valori din lume. Criza de care avea Hitler nevoie era pe cale să cuprindă Germania.

-8­ Străpungerea „frontului” I Conducerea nazistă nu și-a dat imediat seama de semnificația prăbușirii

pieței bursiere americane în octombrie 1929. în Völkischer Beobachter; nici măcar nu s-a amintit despre „Vinerea Neagră” de pe Wall Street. Germania avea să reverbereze însă curând sub propriile unde de șoc. Dependența sa de împrumuturile pe termen scurt acordate de SUA a făcut ca impactul să fie deosebit de puternic. Producția industrială, prețurile și salariile au început să scadă, atingând un minim dezastruos în 1932. Criza din agricultură, care contribuise deja la radicalizarea atitudinii fermierilor germani în 1928 și 1929, se acutiza. în ianuarie 1930, la agențiile de plasare

a forței de muncă erau înregistrați 3.218.000 de șomeri - circa 14% din populația „activă”. Cifra reală, care-i includea și pe cei cu program redus de lucru, fusese estimată la peste 4,5 milioane de persoane. Protestul oamenilor obișnuiți care considerau că democrația îi deza¬

măgise, că „sistemul” trebuia eliminat, a devenit tot mai viguros, atât în

rândurile dreptei, cât și în ale stângii. Progresele făcute de naziști în alegerile regionale reflectau radicalizarea crescândă a stării de spirit a electoratului. Plebiscitul cu privire la Planul Young ajutase partidul să-și facă, în presa de largă circulație a lui Hugenberg, publicitatea de care avea atâta nevoie. Importanța lui, spunea Hitler, a constat în faptul că

a dat „ocazia de a ne face o propagandă de o amploare nemaivăzută vreodată în Germania”. Aceasta a permis NSDAP să se înfățișeze ca glasul cel mai radical al dreptei, ca o mișcare de protest prin excelență, care nu se compromisese prin participarea la formarea vreunuia dintre guvernele Republicii de la Weimar. La alegerile din statul Baden de pe 27 octombrie

1929, NSDAP a obținut 7% din totalul voturilor. După vreo două săptămâni, la alegerile municipale de la Lübeck, procentajul a fost de 8,1. Chiar și la alegerile pentru consiliul municipal al Berlinului de pe 17 no¬ iembrie, partidul a obținut un număr de voturi de aproape patru ori mai mare ca în 1928, deși cele 5,8 procente erau încă nesemnificative, com¬ parativ cu cele peste 50 de procente care s-au dus spre cele două partide

de stânga. Lucrul cel mai important este însă acela că, în alegerile din Turingia organizate pe 8 decembrie, NSDAP a realizat un rezultat de trei

Străpungerea „frontului'

209

ori mai bun ca în 1928, depășind pentru prima oară pragul de 10% și obținând 11,3% din totalul celor 90.000 de voturi exprimate. Oare trebuia Partidul Nazist să profite de situație și să intre pentru prima oară în guvern, riscând să devină nepopulăr prin asocierea sa cu un sistem din ce în ce mai discreditat? Hitler a hotărât ca NSDAP să participe la for¬ marea guvernului. Dacă ar fi refuzat, a spus el, s-ar fi ajuns la noi alegeri, iar alegătorii s-ar fi putut îndepărta de NSDAP. Ceea ce s-a întâmplat ne arată în ce fel era văzută, în acel moment, „cucerirea puterii” în Reich. Hitler a cerut două posturi considerate de el foarte importante în gu¬ vernul din Turingia: cel de ministru de interne, care controla adminis¬ trația civilă și poliția, și cel de ministru al educației, care se ocupa de cultură, ca și de politica școlară și universitară. „Cel care controlează

ambele aceste ministere și își valorifică în ele puterea într-un mod implacabil și perseverent poate realiza lucruri extraordinare”, scria Hitler.

Când cel propus de el pentru ambele ministere, Wilhelm Frick, a fost respins - reprezentanții DVP au afirmat că nu pot colabora cu un om care fusese condamnat pentru înaltă trădare (pentru rolul jucat în Puciul de la Berărie) - Hitler s-a dus el însuși la Weimar și a dat un ultimatum. Dacă în trei zile Frick nu era acceptat, NSDAP va provoca organizarea unor noi alegeri. Industriașii din regiune, influențați de Hitler, i-au strâns cu ușa pe cei din DVP - partidul marilor afaceriști - iar cererile lui Hitler

au fost până la urmă acceptate. Frick a primit sarcina de a curăța administrația civilă, poliția și învățământul de revoluționari, de marxiști și de tendințele democratice, și să aducă învățământul în acord cu ideile național-socialiste. Primul experiment nazist de participare la guvernare n-a fost nicide¬ cum un succes. încercările lui Frick de a repune politica educațională și

culturală pe bazele rasismului ideologic n-au fost bine primite, iar tentativele de nazificare a poliției și administrației civile au fost blocate

de ministrul de interne al Reichului. După numai un an, Frick a fost îndepărtat din funcție în urma unui vot de neîncredere dat de partenerii de coaliție ai NSDAP. Strategia - care avea să se dovedească fatidică în 1933 - a cooptării în guvern a naziștilor în speranța că aceștia se vor dovedi incompetenți și nu vor mai fi susținuți n-a fost nicidecum absurdă,

având în vedere rezultatul experimentului din Turingia. într-o scrisoare din 2 februarie 1930 adresată unui susținător din străinătate al partidului, în care se prezintă pe scurt evenimentele care au dus la participarea NSDAP la formarea guvernului din Turingia, Hitler a

subliniat progresele rapide pe care partidul le făcea în atragerea sprijinului necesar. în momentul în care scria acea scrisoare, partidul număra în mod oficial 200.000 de membri (dar cifrele reale erau ceva mai mici). Naziștii începeau să-și facă simțită prezența în locuri în care abia dacă fuseseră observați înainte.

210

HITLER

De la campania din toamna anului anterior, îndreptată împotriva Planului Young, de plată pe termen lung a reparațiilor, NSDAP organizase circa o sută de întruniri propagandistice pe zi. în vara anului următor, în cursul campaniei electorale pentru Reichstag, numărul acestora a crescut

constant. Mulți vorbitori era acum de bună calitate, aleși cu grijă, bine instruiți, controlați de la centru, dar capabib să înțeleagă și să profite de problemele locale, precum și $ă transmită mesajul de bază neschimbat al agitației naziste. Național-socialiștii se impunea din ce în ce mai mult în atenția presei. Ei au început să pătrundă în rețeaua de cluburi și asociații care formau structura sociala a atâtor comunități provinciale. Acolo unde bderii locali, care se bucurau de respect și influență, erau câștigați de partid,

aceștia erau urmați adeseori de alți convertiți. Pe măsură ce criza s-a amplificat, alte partide nemarxiste au părut a fi din ce în ce mai slabe, mai ineficiente și mai discreditate, ori a se raporta, la fel ca Zentrum (partidul catoHc), la un singur segment al populației. Confuzia în care se aflau acestea

n-a putut decât să sporească interesul față de un partid mai mare, în expansiune, dinamic și național, considerat din ce în ce mai mult a oferi cea mai bună șansă de combatere a stângii și privit tot mai mult drept singurul

partid în stare să reprezinte interesele fiecărui segment al societății în cadrul unei „comunități naționale” unite. Iar pe măsură ce a crescut numărul celor primiți în partid, al celor care plăteau intrarea la tot mai numeroasele întruniri naziste sau al celor care contribuiau cu bani la colecte, fondurile au crescut și ele, permițând intensificarea activității de propagandă. Prin urmare, activismul neobosit a început să dea roade încă din primele luni ale anului 1930. Rezultatul extraordinar de la alegerile pentru Reichstag din septembrie n-a apărut din senin. Chiar și în condițiile adâncirii crizei și cu toate perspectivele de îmbu¬ nătățire a rezultatului electoral obținut de național-socialiști, calea spre

putere era blocată. Numai erorile crase ale conducătorilor țării puteau deschide această cale. Și numai desconsiderarea flagrantă a garanției pe care o oferea democrația de către elitele aflate la putere în Germania - de fapt, speranța de a putea folosi criza economică pentru a ucide demo¬ crația și a o înlocui cu o formă de autoritarism - putea provoca asemenea erori. Exact acest lucru s-a întâmplat în martie 1930. Prăbușirea guvernului condus de social-democratul Hermann Müller și înlocuirea lui cu Heinrich Brüning din partidul Zentrum a fost primul pas inutil făcut pe calea autodistrugerii Republicii de la Weimar. Dacă statul democratic n-ar fi avut tendințe autodistructive, dacă cei meniți s-o

susțină n-ar fi voit să submineze democrația, Hitler nici măcar n-ar fi ajuns în preajma puterii, cu toate calitățile lui de agitator. Pe 27 martie 1930, administrația Müller a făcut până la urmă o gafă în chestiunea oportunității creșterii contribuției patronilor la fondul de șomaj, cu începere de la 30 iunie 1930, de la 3,5 la 4% din salariul brut.

211

Străpungerea „frontului5

Problema îi polarizase pe partenerii de coaliție cu interese contrare, SPD și DVP, încă din toamna anului anterior. Dacă ar fi vrut, aceștia ar fi putut ajunge la un compromis. însă la sfârșitul lui 1929, în contextul agravării

problemelor economice ale Republicii, DVP - împreună cu celelalte partide „burgheze” - s-a deplasat foarte mult spre dreapta. Neexistând o soluție la criza guvernamentală, cancelarul și-a dat demisia pe 27 martie, fapt care a marcat începutul sfârșitului pentru Republica de la Weimar.

Demisia lui Müller fusese de fapt planificată cu mult înainte. în decembrie, Heinrich Brüning, liderul grupului parlamentar al partidului Zentrum, a aflat că Hindenburg era hotărât să scape de Müller imediat ce Planul Young avea să fie acceptat. Pentru funcția de cancelar era propus Brüning însuși, acesta putând apela, atunci când era necesar, la prero¬

gativele conferite președintelui de articolul 48 din Constituția de la Weimar. Președintele Reichului era neliniștit să nu rateze șansa de a crea un „guvern antiparlamentar și antimarxist” și se temea că va fi obligat să păstreze în funcție o administrație social-democrată. Brüning a fost numit cancelar pe 30 martie 1930. Curând, problemele sale au devenit evidente. în iunie, întâmpina greutăți serioase în tentativa

de a reduce cheltuielile publice prin ordonanțe de urgență. Când Reichstagul a adoptat o moțiune a SPD, susținută de NSDAP, obligându-1

să retragă o ordonanță prin care se impuneau reducerea drastică a cheltuielilor publice și creșterea impozitelor, Brüning a cerut și a obținut, pe 18 iulie 1930, de la președintele Reichului dizolvarea parlamentului. Pentru 14 septembrie au fost fixate noi alegeri. Din punctul de vedere al democrației din Germania, acestea au fost o catastrofa, căci aveau să consemneze marele progres electoral al Mișcării lui Hitler. Decizia de dizolvare a Reichstagului a fost o iresponsabilitate revolt㬠toare. Brüning a luat în mod evident în calcul faptul că naziștii vor primi un număr de voturi considerabile. în definitiv, NSDAP obținuse 14,4% din totalul voturilor cu numai câteva săptămâni înainte în alegerile regio¬ nale din Saxonia. în hotărârea lui de a suprapune regimului parlamentar un sistem mai autoritar condus prin decrete prezidențiale, Brüning subesti¬ mase însă foarte mult furia și frustrarea care cuprinseseră țara, calculând greșit efectul alienării profunde și intensitatea deosebit de periculoasă a protestului popular. Naziștilor nu le-a venit să creadă că pot avea un așa noroc. Sub direcția noului șef cu propaganda, Joseph Goebbels, ei s-au pregătit cu fervoare pentru o vară plină de o agitație nemaivăzută.

II între timp, conflictul din*cadrul NSDAP n-a făcut decât să arate anvergura dominației pe care Hitler o exercita acum asupra Mișcării,

măsura în care aceasta devenise, în ultimii cinci ani, un „partid al

212

HITLER

conducătorului”. Ajunsă în punctul decisiv, disputa s-a cristalizat încă o dată în jurul problemei separării „ideii” de Conducător. Otto Strasser, fratele mai mic al lui Gregor, continuase să folosească publicațiile scoase de Kampfverlag, editura berlineză pe care o controla, ca un mijloc de propovăduire a propriei versiuni de național-socialîsm. Aceasta era un amestec vag și năucitor de naționalism mistic radical, anticapitalism strident, reformism social și antioccidentalism. Respin¬ gerea societății burgheze a produs admirație pentru anticapitalismul radical al bolșevicilor. Otto își împărtășea ideile doctrinare național­ revoluționare unui grup de teoreticieni care foloseau Kampfverlag ca un mijloc de răspândire a concepțiilor proprii. Atâta vreme cât asemenea idei n-au făcut rău partidului și nu au afectat poziția sa proprie, Hitler nu le-a acordat multă atenție. Știa chiar că Otto Strasser discutase despre

înființarea unui nou partid, dar nu luase nicio măsură față de el. La începutul lui 1930 însă, linia cvasiindependentă urmată de Otto Strasser devenise incomodă, căci Hitler căutase încă din anul anterior să valorifice apropierea sa de dreapta burgheză. Momentul unei confruntări s-a apro¬ piat și mai mult atunci când Kampfverlag a continuat să-i susțină pe greviștii din industria metalurgică din Saxonia în aprilie 1930, în ciuda

faptului că, la presiunile industriașilor, Hitler a interzis partidului să sprijine greva. Pe 21 mai, Hitler l-a invitat pe Otto Strasser la hotelul său pentru a discuta cu el pe larg. Potrivit relatării lui Strasser, care a fost dată publi¬ cității - singura existentă, dar care pare adevărată și n-a fost negată de Hitler - , principalele probleme discutate au fost conducerea și socialis¬ mul. „Un Conducător trebuie să servească Ideii. Numai acesteia îi putem fi devotați în totalitate, deoarece este veșnică, pe când Conducătorul este trecător și poate face greșeli”, a afirmat Strasser. „Ceea ce spui tu este din cale-afară de ilogic”, a replicat Hitler. „Aceasta este cea mai revoltătoare formă de democrație cu care noi nu mai vrem să avem de-a face. Pentru noi, Conducătorul este Ideea, și fiecare membru al Partidului trebuie să se supună numai Conducătorului.” Strasser l-a acuzat pe Hitler că încerca să distrugă Kampfverlag din cauză că voia să „sugrume revoluția socială” folosind strategia legalității și colaborării cu dreapta burgheză. Hitler a denunțat furios socialismul lui Strasser, considerându-l „nimic altceva decât marxism”. Marea masă a clasei muncitoare, a spus el mai departe, nu voia decât pâine și circ, și nu va înțelege niciodată semnificația unui

ideal. „Nu există decât un singur fel de revoluție, iar aceasta nu are caracter economic, politic sau social, ci rasial”, a mărturisit el. Obligat să ia atitudine față de marii afaceriști, Hitler a explicat limpede că, pentru

el, nu se punea problema socializării sau a controlului muncitorilor. Singura sa prioritate era crearea unui stat puternic care să garanteze faptul că activitatea productivă servește interesului național.

213

Străpungerea „frontului1

întrevederea luă sfârșit. Hitler era într-o dispoziție proastă. Pe Otto Strasser l-a caracterizat în mod disprețuitor drept „un evreu intelectual alb, total incapabil de organizare, un marxist din cea mai pură rasă”. Pe 4 iulie, anticipând excluderea lor, Strasser și douăzeci de susținători ai săi au anunțat în mod public faptul că „socialiștii pleacă din NSDAP”. De fapt, rebelii se eliminaseră singuri. Criza declanșată de Strasser a arătat, înainte de toate, poziția puternică

pe care o ocupa Hitler. Odată cu eliminarea clicii lui Strasser, s-a pus capăt oricărei dispute ideologice care dăinuia în partid. Situația se schimbase dramatic din 1925 și față de perioada în care funcționase „Comunitatea de Lucru”. Acum era limpede: Conducătorul și Ideea erau unul și același lucru.

III în vara lui 1930, campania electorală a atins punctul culminant. De ea se ocupa, de la centru, Goebbels, în conformitate cu indicațiile date de Hitler. Cu doi ani înainte, presa ignorase în mare măsură NSDAP. Acum, Cămășile Brune au ajuns pe prima pagină a ziarelor. Era cu neputință să le ignori. Ampla agitație - presărată cu violențe stradale - i-a plasat

într-un stil mare pe harta politică. Energia și dinamismul agitației național-socialiste au fost cu adevărat extraordinare. Pentru ultimele patru săptămâni ale campaniei au fost planificate până la 34.000 de întruniri pe întreg teritoriul Germaniei. Niciun alt partid n-a reușit măcar să egaleze efortul depus de NSDAP. Hitler însuși a rostit douăzeci de discursuri importante în cele șase săp¬ tămâni rămase până la ziua votului. Asistența a fost numeroasă. La 10 sep¬ tembrie, cel puțin 16.000 de oameni au venit să-l asculte în Sportpalast din Berlin. După două zile, la Breslau, s-au înghesuit în Jahrhunderthalle până la 20.000-25.000 de oameni, iar alte 5.000-6.000 au fost obligate să asculte discursul la megafoanele montate afară. La începutul anilor 1920,

în discursurile lui Hitler predominaseră atacurile virulente la adresa evreilor. La sfârșitul perioadei, tema principală a acestora a devenit do¬ bândirea „spațiului vital”. în campania electorală din 1930, Hitler s-a referit rareori în mod explicit la evrei. Nemiloasele tirade de la începutul anilor 1920 lipseau cu desăvârșire. „Spațiul vital” a ocupat un loc mai im¬ portant, figurând ca alternativă la concurența internațională pentru piețe. N-a fost însă o temă omniprezentă, cum fusese în 1927-1928. Tema prin¬ cipală a fost acum prăbușirea Germaniei în condițiile existenței unei de¬

mocrații parlamentare și a unui regim pluripartit care a contribuit la divizarea poporului în grupuri cu interese distincte, contradictorii, pe care numai NSDAP o putea elimina prin asigurarea din nou a unității națiunii, dincolo de diferențele de clasă, condiție socială și profesie.

214

HITLER

în condițiile în care partidele din perioada Republicii de la Weimar nu erau decât reprezentantele unor grupuri de interese, Mișcarea Națio­ nal-Socialistă era singura care reprezenta națiunea în ansamblu. Discurs după discurs, Hitler a repetat întruna același mesaj. A ridiculizat mereu regimul de la Weimar, care acum n-a mai fost considerat pur și simplu regimul „criminalilor din noiembrie”, ci a fost acuzat și de nerespectarea promisiunilor cu privire la reducerea impozitelor, administrarea banilor și ocuparea forței de muncă. Toate partidele au fost învinuite. Toate făceau parte din același regim multipartit care distrusese Germania. Toate

avuseseră un rol în adoptarea politicilor care au dus la ratificarea Tratatului de la Versailles, acceptarea condițiilor cu privire la reparațiile

de război conform Planului Dawes și reglementarea lor prin Planul Young. Lipsa unei conduceri capabile a stat la originea suferinței resim¬ țite de toate segmentele societății. Democrația, pacifismul și interna¬ ționalismul au provocat neputință și slăbiciune - îngenuncherea unei mari națiuni. Era vremea ca răul să fie stârpit. Discursurile sale n-au fost însă pur și simplu negative, n-au fost doar un atac la adresa regimului existent. El a prezentat o viziune, o utopie, un ideal: eliberarea națională prin forță și unitate. N-a oferit alternative sub forma unor promisiuni electorale concrete. A oferit „un program, un nou și uriaș program în spatele căruia trebuie să stea nu noul guvern, ci un

nou popor german, care a încetat să fie un amestec de clase, profesii, condiții sociale”. Acesta avea să fie, declara el, punând accentul pe alternativele nefaste (și, așa cum se va vedea, într-un mod profetic), „o comunitate a unui popor care, dincolo de toate diferențele, va descătușa forța comună a națiunii, sau o va distruge”. Numai un „ideal măreț” putea să treacă dincolo de barierele sociale, spunea el. în locul vechiului Reich,

decăzut, trebuia să fie construit unul nou, întemeiat pe principii rasiale, pe alegerea celor mai buni în funcție de realizările fiecăruia, pe forță, voință, luptă, descătușarea geniului individual și refacerea puterii și fermității națiunii germane. Numai mișcarea național-socialistă putea

realiza aceasta. Nu era un program politic obișnuit. Era o cruciadă politică. Nu avea legătură cu schimbarea guvernului. Era un mesaj de răscumpărare națională. în climatul de obscuritate economică tot mai accentuată, de suferință, neliniște și dezbinare socială, în condițiile în care exista percepția eșecului și incapacității parlamentarilor cu interese aparent meschine, apelul făcut de Hitler a avut un efect foarte puternic. Mesajul a vizat mai ales idealismul unei generații mai noi, nu prea bătrână pentru a fi participat la război, dar nici prea tânără pentru a nu fi experimentat decât în mică măsură criza, conflictul și declinul național. Mulți din această generație, născuți cam între 1900 și 1910, provenind din clasa mijlocie, nemaiavând legături cu tradiția monarhistă din perioada antebelică, respingând în mod categoric socialismul și comunismul, însă

215

Străpungerea „frontului1

rupți de conflictul politic, economic, social și ideologic din epoca Weimar,

erau în căutarea a ceva nou. încărcat cu tot bagajul emoțional asociat conceptelor germane de „ Volk1' (popor) și „Gemeinschaft” (comunitate), țelul creării unei „comunități naționale” care să treacă peste barierele de

clasă a părut a fi unul foarte benefic. Faptul că ideea de „comunitate națională” era definită prin raportare la cei excluși din ea și faptul că armonia socială avea să se înfăptuiască prin purificarea și asigurarea omogenității rasiale au fost considerate de la sine înțelese, dacă nu cumva au fost elogiate în mod explicit. Retorica din jurul ideii de „comunitate națională” și al cultului Führe­

rului făcea referire la o renaștere a Germaniei în care toate diversele interese ale sectoarelor sociale vor avea o nouă pondere. Pe măsură ce situația economică și politică s-a deteriorat, rațiunea de a vota pentru un partid mic și slab, reprezentant al anumitor interese, iar nu pentru un partid național, mare și puternic - care să reprezinte interesele oame¬ nilor, dar trecând dincolo de ele - a fost din ce în ce mai puțin convin¬ gătoare. Un vot acordat naziștilor putea părea cu ușurință un lucru firesc,

în acest fel, NSDAP a început să se infiltreze în teritoriu și să distrugă sprijinul acordat unor partide reprezentante ale unor grupuri de interese,

precum Bayerischer Bauernbund (Liga Țăranilor Bavarezi), erodând poziția partidelor tradiționale, de pildă a DNVP, în zonele rurale. Acest

proces era abia la început în vara lui 1930, dar avea să înainteze cu repeziciune după triumful naziștilor de pe 14 septembrie 1930.

IV Ceea ce s-a întâmplat în acea zi a fost un adevărat cutremur politic, în cel mai remarcabil rezultat din istoria parlamentară a Germaniei, NSDAP a ajuns dintr-un foc de la 12 locuri și numai 2,6% din totalul voturilor exprimate în alegerile pentru Reichstag din 1928 la 107 locuri

și 18,3%, devenind al doilea partid ca importanță din Reichstag. Aproape 6,5 milioane de germani au votat acum pentru partidul lui Hitler - de opt ori mai mulți ca în urmă cu doi ani. Popularitatea naziș¬ tilor era în creștere. Conducerea partidului se așteptase la progrese importante. Seria suc¬ ceselor din alegerile regionale - ultimul dintre acestea, înregistrat nu mai departe de luna iunie, aducându-le 14,4% dintre voturile exprimate în

Saxonia - a indicat acest lucru. Goebbels conta pe circa patruzeci de locuri în aprilie, când se părea că Reichstagul va fi dizolvat. Cu o săpt㬠mână înainte de alegerile din septembrie, el se aștepta la un „succes im¬ portant”. Hitler a afirmat ulterior că se gândea c-ar putea obține 100 de locuri. în realitate, așa cum a recunoscut Goebbels, anvergura victoriei a luat prin surprindere partidul. Nimeni nu se așteptase să obțină 107 locuri. Hitler jubila alături de el.

216

HITLER

Peisajul politic se schimbase dramatic peste noapte. în afara naziștilor,

comuniștii beneficiaseră de un sprijin sporit, ajungând acum la 13,1% din totalul voturilor. Deși a rămas partidul cel mai important, SPD a pierdut teren, la fel ca, în mică măsură, Zentrum. Cele mai mari pierderi le-au suferit însă partidele burgheze de centru și de dreapta. DNVP scăzuse constant în alegeri din 1924, de la 20,5% la numai 7%, iar DVP, de la 10,1% la 4,7%. Cei care au profitat cel mai mult au fost naziștii. S-a estimat că una din trei persoane care votaseră înainte cu DNVP a votat acum NSDAP, iar unu din patru foști susținători ai partidelor liberale a trecut de partea NSDAP. Câștiguri mai mici, dar semnificative s-au obținut în dauna tuturor celorlalte partide. Dintre acestea făceau parte

SPD, KPD și Zentrum/BVP, deși mediul muncitoresc, dominat de partidele de stânga și, în primul rând, cel catolic au rămas, și vor rămâne, un teritoriu relativ ostil pentru NSDAP. Rata migrației - în creștere de la 75,6% la 82% - i-a avantajat și ea pe naziști, chiar dacă într-o măsură mai mică decât s-a crezut adeseori.

Deplasarea electoratului a atins proporții maxime în zonele rurale protestante din nordul și estul Germaniei. Cu excepția zonelor rurale din

Franconia, dominate de protestanți, circumscripțiile electorale din Bavaria, dominate în mare parte de catolici, au rămas pentru prima oară

în urma mediei naționale. Acest lucru era valabil pentru majoritatea regiunilor catolice. în marile orașe și în zonele industriale, progresele făcute de naziști, deși spectaculoase, s-au situat și ele sub medie - existând însă și câteva excepții notabile, cum ar fi Breslau și Chemnitz-Zwickau,

în Schleswig-Holstein însă, rezultatul electoral obținut de NSDAP s-a îmbunătățit dramatic, de la 4% în 1928 la 27%. Prusia Orientală, Pome­ rania, Hanovra și Mecklenburg făceau și ele parte dintre acele regiuni în care sprijinul acordat naziștilor a depășit acum 20%. Cel puțin trei sferturi

dintre votanții naziștilor erau protestanți (sau, în orice caz, nu erau catolici). Naziștii au fost votați de mult mai mulți bărbați decât femei (dar

situația avea să se schimbe între 1930 și 1933). Cel puțin două cincimi din sprijinul acordat naziștilor s-au datorat clasei mijlocii, însă un sfert s-a datorat clasei muncitoare (cu toate că șomerii ar fi trebuit să voteze mai degrabă cu KPD decât cu partidul lui Hitler). Clasa de mijloc era chiar foarte bine reprezentată în grupul alegătorilor naziști. NSDAP nu era însă doar un partid al clasei de mijloc, așa cum se credea înainte. Mișcarea

lui Hitler putea pretinde întru câtva că a dobândit sprijinul tuturor sectoarelor societății, chiar dacă în proporții diferite. Niciun alt partid de pe cuprinsul Republicii de la Weimar nu putea pretinde acest lucru. Structura socială a partidului duce la aceeași concluzie. Alegerile din septembrie au fost urmate de un aflux masiv de membri. La fel ca ale¬ gătorii, ei proveneau, chiar dacă nu în proporții egale, din toate sectoarele societății. Membrii partidului erau, într-o proporție covârșitoare, bărbați,

Străpungerea „frontului1

217

și numai KPD avea în rândurile sale la fel de mulți tineri. Protestanții

din clasa de mijloc erau foarte bine reprezentați. Prezența clasei muncitoare era și ea considerabilă, fiind chiar mai pronunțată în SA și în

Tineretul Hitlerist decât în partid. în același timp, marele progres înregistrat de partid pe scena politică a reprezentat pentru cetățenii „respectabili” un motiv în plus de a deveni membri ai acestuia. Profesori,

funcționari civili, chiar pastori protestanți au făcut parte dintre cate¬ goriile „respectabile” care au modificat în provincii structura socială a partidului. De exemplu, în 1930, în Franconia, NSDAP părea deja un „partid al funcționarilor civili”. Pătrunderea partidului în rețeaua socială

a târgurilor și satelor din provincie a început să se intensifice acum

semnificativ. Sunt momente - ce marchează apariția unui pericol pentru un sistem politic - în care politicienii nu mai pot comunica, în care ajung să nu mai înțeleagă limba poporului pe care ar trebui să-l reprezinte. Politicienii din partidele Republicii de la Weimar erau pe punctul de a ajunge într-o asemenea situație în 1930. Hitler avea avantajul de a nu fi fost afectat de participarea la un guvern nepopular și de a fi fost consecvent în radica¬ lismul și ostilitatea sa față de Republică. Vorbea o limbă pe care o înțele¬ geau tot mai mulți germani - limba protestului vehement la adresa unui

sistem discreditat, limba reînnoirii și renașterii naționale. Cei care nu erau puternic ancorați într-o altă ideologie politică, într-un alt mediu social sau într-o altă cultură religioasă considerau această limbă din ce în ce mai interesantă. Naziștii au ajuns deodată de la marginea scenei politice, din afara ecuației politice, în centrul acesteia. Brüning putea acum să înfrunte Reichstagul doar datorită „toleranței” SPD, care-l considera un rău mai mic. Social-democrații au inaugurat politica de „toleranță” cu inima grea, dar cu un profund sentiment de responsabilitate. în ceea ce-l privește pe Hitler, indiferent că acesta producea o impresie favorabilă sau nefavo¬ rabilă - iar oamenii nu prea aveau cum să rămână indiferenți sau neutri în privința lui - numele lui era acum pe buzele tuturor. Era un personaj de care trebuia să se țină seama. Nu mai putea fi ignorat. După alegerile din septembrie, nu doar Germania, ci întreaga lume a trebuit să-i acorde atenție lui Hitler. Imediat după triumful său electoral, procesul a trei tineri ofițeri ai Reichswehrului dintr-un regiment staționat la Ulm, ale căror simpatii naziste i-au făcut să fie acuzați de „pregătirea unui act de înaltă trădare” prin organizarea unui puci militar împreună cu NSDAP și încălcarea regulamentelor care le interziceau membrilor

Reichswehrului să participe la activități menite să schimbe ordinea constituțională, i-a oferit lui Hitler șansa, acum, când ochii presei din lumea întreagă erau ațintiți asupra lui, să sublinieze dorința partidului său de a fi în legalitate. Procesul ofițerilor Hanns Ludin, Richard Scheringer

218

HITLER

și Hans Friedrich Wendt a început la Leipzig pe 23 septembrie. în prima zi, avocatului apărării din partea lui Wendt, Hans Frank, i s-a permis să-l

citeze pe Hitler ca martor. Două zile mai târziu, un mare număr de oameni demonstra în fața clădirii tribunalului în favoarea lui Hitler ca lider al celui de-al doilea partid ca importanță din Reichstag în momentul în care acesta a intrat în boxa martorilor pentru a-i înfrunta pe judecătorii în robe roșii ai celei mai înalte instanțe a landului respectiv. Lui Hitler i s-a permis încă o dată să folosească o instanță judecăto¬ rească în scopuri propagandistice. Judecătorul chiar l-a avertizat la un

moment dat, Când acesta a negat cu înflăcărare orice intenție de a submina Reichswehrul, să nu transforme propria depoziție într-un discurs propagandistic. Avertismentul a fost de puțin folos. Hitler a reliefat faptul că mișcarea sa va ajunge la putere prin mijloace legale și că

Reichswehrul - redevenind „armata marelui popor german” - va fi „temelia viitorului Germaniei”. El a declarat că n-a vrut niciodată să-și atingă idealurile prin mijloace ilegale. S-a folosit de excluderea lui Otto

Strasser pentru a se disocia de acei membri ai mișcării care fuseseră „revoluționari”. L-a asigurat însă următoarele pe președintele comple¬ tului de judecată: „Dacă mișcarea noastră va ieși victorioasă din lupta sa legală, atunci va exista un Tribunal German de Stat, iar «noiembrie 1918» va fi reparat, și vor cădea capete.” Această afirmație a stârnit urale și strigăte de „bravo” din partea spectatorilor aflați în sală - precum și o admonestare imediată din partea președintelui completului, care le-a reamintit că nu se aflau „nici la teatru, nici la o adunare politică”. Hitler a continuat, spunând că se aștepta ca NSDAP să obțină majoritatea la următoarele două-trei alegeri. „Apoi se va ajunge la o revoltă național­ socialistă, și vom modela statul așa cum vrem noi.” Când a fost întrebat cum anume vedea edificarea celui de-al Treilea Reich, Hitler a răspuns: „Mișcarea Național-Socialistă va căuta să-și atingă țelul în acest stat prin mijloace constituționale. Constituția ne arată numai metodele, nu și scopul. Pe această cale constituțională vom încerca să obținem majori¬ tatea decisivă în organismele legislative pentru ca, odată realizată, să putem croi statul după un tipar care să se potrivească ideilor noastre.” El a repetat faptul că acest lucru se va face numai pe căi constituționale. La sfârșit, a jurat că, în cursul depoziției sale, a spus adevărul. Goebbels i-a spus lui Scheringer, unul dintre acuzați, că jurământul lui Hitler a fost „o mișcare strălucită”. „Acum suntem strict între limitele legii”, se zice că ar fi exclamat el. Responsabilul cu propaganda a fost încântat de reportajele „fabuloase” apărute în presă. Proaspăt-numitul șef al Biroului de Relații cu Presa Străină, Putzi Hanfstaengl, s-a îngrijit ca procesul să beneficieze de multă atenție din partea presei străine. El a föcut ca, în

organele de presă ale concernului Hearst, cel mai puternic concern american din domeniul mijloacelor de comunicare, să apară trei articole

Străpungerea „frontului1

219

scrise de Hitler despre țelurile mișcării, primind pentru fiecare frumoasa sumă de 1.000 de mărci. Hitler a spus că era exact ceea ce-i trebuia ca

să poată sta de acum la hotelul Kaiserhof - cu mobilă plușată, situat aproape de sediul guvernului și de cartierul său general din capitală până în 1933 - atunci când mergea la Berlin. Cele spuse de Hitler la procesul Reichswehrului de la Leipzig - care

s-a încheiat pe 4 octombrie cu condamnarea la optsprezece luni de închisoare a fiecăruia dintre cei trei ofițeri și cu excluderea din armată a

lui Ludin și Scheringer - nu erau ceva nou. Dorea de câteva luni să vorbească despre modul „legal” în care avea să preia puterea. Publicitatea din jurul procesului a făcut ca declarația lui să producă un impact maxim. Convingerea că Hitler o rupsese cu trecutul său revoluționar l-a ajutat să obțină un sprijin și mai măre din partea unor persoane „respectabile”. După alegeri, au fost unii care l-au îndemnat pe Brüning să-i coopteze pe reprezentanții NSDAP într-un guvern de coaliție, susținând că respon¬ sabilitatea guvernării îi va pune la încercare pe naziști și le va restrânge agitația politică. Brüning a respins imediat această idee, dar n-a exclus posibilitatea unei viitoare cooperări dacă partidul rămânea fidel princi¬

piului legalității. După ce, îndată după alegeri, a declinat cererea lui Hitler de a fi primit în audiență, Brüning a aranjat o întrevedere cu acesta pentru începutul lui octombrie - așa cum a procedat și cu liderii celorlalte

partide. La întâlnirea care a avut loc pe 5 octombrie în apartamentul ministrului Reichului Treviranus, pentru a se evita publicitatea, s-a stabilit însă că nu existau perspective de colaborare. Intre ei era o prăpastie. După ce Brüning a vorbit cu precauție despre politica externă a guvernului - o strategie subtilă, menită să ofere un răgaz care să ducă,

în cele din urmă, la anularea reparațiilor - Hitler a răspuns cu un monolog de o oră. El a ignorat pur și simplu chestiunile ridicate de Brüning. Nu după mult timp, Hitler a început să le vorbească celor patru persoane prezente - Frick, Gregor Strasser, Brüning și Treviranus - ca și cum ar fi ținut o cuvântare la o adunare populară. Brüning a fost șocat de

faptul că Hitler a folosit de foarte multe ori cuvântul „anihilează” („vernichten”). Acesta avea de gând să „anihileze” KPD, SPD, pe „reacțio¬ nari”, Franța ca vechi dușman al Germaniei și Rusia ca patrie a bolșevis¬

mului. După cum avea să remarce chiar el mai târziu, cancelarului i-a

fost limpede faptul că principiul de bază al lui Hitler avea să fie întotdeauna „întâi puterea, apoi politica”. Brüning l-a considerat fără doar

și poate pe Hitler un fanatic - un om ingenuu, dar periculos. Deși s-au despărțit în termeni destul de amicali, Hitler a căpătat o aversiune pro¬ fundă față de Brüning, care a luat proporțiile unei manii și a cuprins întregul partid. Hitler a fost lăsat să-și manifeste în continuare opoziția neobosită, nestăpânită față de un regim al cărui simbol detestat era acum cancelarul

220

HITLER

Brüning. Continuarea agitației era, în orice caz, ceea ce preferau atât Hitler, cât și Goebbels. La asta se pricepea. „Să nu mai scrieți niciodată «victorie» pe pancarte”, le spusese Hitler, imediat după alegeri, susți¬ nătorilor săi. „Scrieți cuvântul care ni se potrivește cel mai bine: «luptă!»” în orice caz, aceasta era singura variantă pe care o aveau. Așa cum spunea un contemporan, naziștii se călăuzeau după maxima „«când câștigi, în­ deasă-ți mai bine coiful pe cap»... După victoria în alegeri, ei au organizat

70.000 de întruniri. Reichul a fost măturat iarăși de o «avalanșă»... Târgurile și satele sunt luate cu asalt rând pe rând”. Victoria în alegeri a

făcut posibilă continuarea agitației la intensitatea maximă. Interesul stârnit de partid a determinat atragerea multor membri noi, care au adus bani ce au fost folosiți pentru a organiza alte acțiuni propagandistice, precum și activiști noi care să se ocupe de ele. Succesul a atras după sine

alte succese. Perspectiva victoriei părea acum extrem de reală. Totul trebuia să fie subordonat acestui obiectiv unic. Ampla, dar superficiala și oarecum șubreda, din punct de vedere organizatoric, mișcare de protest ­ un amalgam nedefinit de grupuri de interese unite între ele prin concepții politice utopice - nu putea continua să existe decât dacă NSDAP ajungea

la putere într-un timp relativ scurt, probabil în decurs de doi-trei ani. Acest lucru avea să crească presiunea resimțită de Hitler. Deocamdată, el nu putea să facă altceva decât ceea ce reușise dintotdeauna foarte bine: să intensifice și mai mult agitația.

V în spatele personajului public, persoana particulară era greu de identificat. Politica l-a consumat din ce în ce mai mult pe Hitler în¬ cepând cu 1919. Exista o diferență extraordinară între eficacitatea sa politică, magnetismul simțit nu doar de mulțimile extaziate la adunările

populare, ci și de cei care se aflau deseori în compania sa, și lipsa de conținut a existenței din afara scenei politice. Cei care l-au cunoscut personal pe Hitler în această perioadă îl considerau o enigmă. „în me¬ moria mea, nu există o imagine bine conturată despre personalitatea lui Hitler”, avea să mediteze Putzi Hanfstaengl după mulți ani. „Mai de¬ grabă există un număr de imagini și forme, toate numite Adolf Hitler și care au fost toate Adolf Hitler, dar care nu pot fi puse în relație unele cu altele decât cu mare greutate. Putea să fie încântător, iar puțin după aceea să emită păreri care făceau aluzie la un abis îngrozitor. Putea să dezvolte idei mărețe și să fie primitiv până la banalitate. Putea să insufle

multor milioane de oameni convingerea că numai voința și forța caracterului său erau garanția victoriei. în același timp, chiar în calitate de cancelar, a rămas un boem a cărui inconstanță i-a dus la disperare pe colegii săi.”

Străpungerea „frontului’

221

După părerea lui Fr anz Pfeffer von Salomon, șeful SA până la demiterea sa în august 1930, Hitler îmbina calitățile unui soldat obișnuit

cu cele ale unui artist. „Un soldat cu sânge de țigan”, pare-se a fi fost excepționala caracterizare pe care Pfeffer, un om cu idei rasiale naziste, i-ar fi făcut-o. El credea că Hitler avea un fel de al șaselea simț pentru politică, „un talent supranatural”. Se întreba însă dacă nu cumva era, în esență, doar un fel de lider al Freikorps, un revoluționar căruia i-ar fi putut fi greu să devină om de stat după ce mișcarea sa avea să preia puterea. Pfeffer îl lua pe Hitler drept un fel de geniu, cu care lumea se putea întâlni numai o dată la o mie de ani. După opinia lui însă, latura umană a lui Hitler avea de suferit. împărțit între adulație și critică, Pfeffer

considera că acesta avea o dublă personalitate, dominată de inhibiții personale care intrau în conflict cu „geniul” din străfundul lui, datorân­ du-se creșterii și educației de care avusese parte și consumându-1. Chiar dacă a păstrat o distanță critică față de cultul generalizat al Führerului, Gregor Strasser a fost și el înclinat să vadă în Hitler un fel de „geniu”,

după cum își amintea Otto Wagener. Otto Erbersdobler, gauleiter al Bavariei Inferioare, și-a amintit ulterior că Gregor Strasser a spus următoarele: „Orice ar fi neplăcut la el, omul are un talent profetic de a interpreta în mod corect marile probleme politice și de a face exact ceea

ce trebuie la momentul oportun, în pofida unor dificultăți aparent insurmontabile.” Acest talent pe care Strasser era înclinat să-l atribuie lui Hitler consta însă, după cum a remarcat chiar el, mai degrabă în instinct decât în vreo capacitate de a sistematiza ideile. Otto Wagener, care fusese numit șef al statului-major al SA în 1929, a făcut parte dintre cei fascinați cu totul de Hitler. Atracția pe care a sim¬ țit-o față de această „rară personalitate” nu-l părăsise încă în momentul

în care și-a scris memoriile în timpul captivității britanice. Nici el n-a știut însă cum să-l caracterizeze pe Hitler. După ce l-a auzit într-o zi

izbucnind într-un acces de furie - în cursul unei dispute cu Pfeffer privind relațiile dintre SA și SS - care a făcut ca vocea lui să se audă în toată clădirea care adăpostea sediul partidului, Wagener a crezut că era ceva în el ce aducea a „voință asiatică de distrugere” (termen care trăda încă, după război, închiderea lui Wagener în stereotipuri rasiale naziste). „Nu geniu, ci dușmănie; nu măreție, ci furie născută dintr-un complex de inferioritate; nu eroism germanic, ci setea de răzbunare a hunilor” - astfel și-a rezumat el impresiile după mulți ani, folosind limbajul nazist pentru a descrie presupusa descendență a lui Hitler din huni. în obtuzitatea sa ­ un amestec de admirație curtenitoare și teamă stupefiantă - Wagener s-a limitat la a vedea în caracterul lui Hitler ceva „străin” și „diabolic”. Pentru el, Hitler a rămas pe de-a-ntregul o taină. Hitler era un personaj greu de abordat chiar și de către figurile de seamă ale mișcării naziste, precum Pfeffer și Wagener. Hitler se mutase

222

HITLER

în 1929 din apartamentul dărăpănat situat în Thierschstraße într-un apartament de lux din Prinzregentenplatz, în cartierul monden münche­

nez Bogenhausen. Această mutare a concordat cu transformarea sa dintr-un agitator de berărie într-un politician care cocheta cu clasa conducătoare conservatoare. Rareori avea oaspeți sau se distra. Când o făcea, atmosfera era întotdeauna monotonă și formală. Obsedații for¬ mează rareori o companie agreabilă sau interesantă, exceptându-i pe cei care împărtășesc aceeași obsesie sau pe cei fermecați ori dependenți de o asemenea personalitate dezechilibrată. Hitler prefera, ca întotdeauna, să-și petreacă după-amiaza la Cafeneaua Heck, unde vechii săi amici și ad¬

miratori îi ascultau - cu interes, cu atenție sau cu o plictiseală ascunsă ­

pentru a nu știu câta oară monologurile despre începutul existenței partidului sau poveștile de război, „tema sa preferată, inepuizabilă”. Numai câtorva persoane li se adresa cu familiarul „du” (tu). Majorității liderilor naziști li se adresa folosind numele de familie. „Mein Führer” nu era încă o formulă consacrată pe deplin, folosită de aceștia în mod obișnuit pentru a i se adresa lui Hitler, așa cum avea să se-ntâmple după 1933. Cei din anturajul său îi spuneau pur și simplu „șeful” (der Chef). Unii, precum Hanfstaengl sau fotograful de „casă” Heinrich Hoffmann, țineau să-i spună doar „Herr Hitler”. Caracterul inabordabil al perso¬ nalității sale era completat de nevoia de a evita familiaritatea care ar fi

putut da naștere unei atitudini disprețuitoare față de calitatea sa de Conducător suprem. Aura din jurul lui nu trebuia știrbită în niciun fel. îndepărtarea sa era însoțită de neîncredere. Problemele importante erau

discutate numai cu câțiva indivizi sau în grupuri restrânse - a căror componență se schimba întruna. Astfel, Hitler rămânea deplin stăpân pe situație, nelimitându-se niciodată la sfatul vreunui organism oficial și nefiind nevoit să hotărască în disputele dintre ciracii săi. Cu ideile sale fixe și cu personalitatea lui dominantă, el reușea, așa cum arăta Gregor Strasser, să copleșească pe orice individ aflat în prezența lui, chiar și pe cei care, la început, erau sceptici. Acest fapt i-a întărit încrederea în forțele proprii, sentimentul său de infailibilitate. în schimb, nu-i plăceau cei care puneau întrebări incomode sau care formulau contraargumente. Din moment ce „intuiția” lui - prin care, de fapt, Strasser înțelegea dogma¬

tismul său ideologic asociat cu flexibilitatea tactică și oportunismul - nu putea fi combătută cu argumente logice, arăta mai departe responsabilul organizatoric al partidului, Hitler respingea invariabil orice obiecție, considerând că aceasta vine de la un atotștiutor îngust la minte. îl reținea însă pe cine-l critica. Mai devreme sau mai târziu, acesta avea să iasă din grațiile sale.

Unele dintre problemele cele mai importante le discuta, dacă le discuta, numai cu cei mai apropiați lui - aghiotanții, șoferii și vechii săi amici, precum Julius Schaub (omul său bun la toate), Heinrich Hoffmann

Străpungerea „frontului’

223

(fotograful său) și Sepp Dietrich (ce avea să devină mai târziu șeful gărzii

SS). După părerea lui Gregor Strasser, neîncrederea - și vanitatea - se potriveau cu stilul său de conducere. Pericolul, a subliniat el, referindu-se

la destituirea lui Pfeffer, îl reprezentau autoselecția a ceea ce Hitler voia să audă și reacția negativă față de cel care-i dădea vești proaste. Strasser credea că Hitler avea ceva din altă lume; nu cunoștea oamenii și,

în același timp, nu avea o părere sănătoasă despre ei. Hitler nu avea legătură cu niciun alt om, spunea Strasser mai departe. „Nu fumează, nu bea, nu mănâncă aproape nimic în afară de verdețuri, nu atinge nicio femeie! Ce să facem ca să-l scoatem din starea sa și să-l determinăm să comunice cu alte persoane?” Hitler nu contribuia în niciun fel la conducerea și organizarea amplei

mișcări naziste. „Stilul său de lucru” (dacă șe putea spune așa) era neschimbat din perioada în care NSDAP era o minusculă și nesemni¬ ficativă sectă völkisch. Nu era în stare și nu era interesat să desfășoare o activitate sistematică. Era același om neglijent și același diletant care fusese dintotdeauna. Găsise activitatea care-i permitea să se complacă în stilul de viață dezordonat, indisciplinat și indolent rămas neschimbat din perioada lipsită de griji a tinereții petrecute la Linz și din anii de izolare petrecuți la Viena. Avea o „cameră de lucru” uriașă în noua „Casă Brună” - o clădire de o grandoare lipsită de gust, de care numai el era mândru. Pereții erau decorați cu tablouri înfațișându-l pe Frederic cel Mare și o

scenă eroică din prima bătălie la care a participat Regimentul List în Flandra în 1914. Lângă mobila enormă stătea un bust monumental al lui Mussolini. Fumatul era interzis. Denumirea de „cameră de lucru” a lui Hitler era un eufemism drăguț. Hitler rareori lucra acolo. Hanfstaengl, care avea o cameră proprie în clădire, își amintea puține lucruri despre camera lui Hitler, căci nu se întâlnise acolo cu liderul partidului decât de foarte puține ori. Nici chiar marele tablou al lui Frederic cel Mare, nota fostul șef al relațiilor cu presa străină, nu l-a motivat pe Hitler să urmeze exemplul regelui prusac în privința atenției deosebite față de datoria pe care o avea de îndeplinit. Nu avea un program regulat de lucru. Programările se făceau pentru a nu fi respectate. Hanfstaengl a trebuit de multe ori să umble prin München după conducătorul partidului, ca să se asigure că acesta avea să se prezinte la întâlnirile stabilite cu ziariștii. II putea găsi întotdeauna la ora patru după-amiaza, înconjurat de admi¬ ratorii săi, vorbind la cafeneaua Heck. Lucrătorii de la sediul partidului nu erau mai privilegiați. Nu puteau să-l găsească niciodată pe Hitler la o

oră fixă, nici chiar pentru a discuta despre treburi importante. Când reușeau, înșfacând dosarele, să-l prindă în momentul în care intra în Casa Brună, era de multe ori chemat la telefon, după care se scuza că trebuie să plece imediat și spunea că se va întoarce a doua zi. Dacă problema lor era totuși analizată, aceasta era în mod normal expediată fără a se acorda

224

HITLER

prea multă atenție detaliilor. Hitler transforma ca de obicei subiectul în discuție într-o problemă pe marginea căreia monologa îndelung, vreme de o oră, plimbându-se încoace și-ncolo prin cameră. De multe ori ignora

complet ceea ce i se aducea în atenție, abătându-se spre ceea ce-1 frământa pe el în acel moment. „Dacă lui Hitler îi vine o idee despre ceva ce-l interesează - dar în fiecare zi este vorba despre altceva”, se pare că

i-a spus Pfeffer lui Wagener în 1930, „preia controlul conversației și subiectul este scos din discuție.” în chestiuni pe care nu le înțelegea sau în care era greu de luat o decizie, evita pur și simplu orice discuție. Această manieră extraordinară de lucru era cu siguranță proprie per¬ sonalității lui Hitler. îngâmfat și dominator, dar nesigur și ezitant; puțin dispus să ia hotărâri, dar apoi pregătit să ia decizii mai îndrăznețe decât și-ar fi putut închipui cineva; refuzând să anuleze o decizie, odată luată

- acestea sunt componente ale mozaicului straniei personalități a lui Hitler. Dacă atitudinea dominatoare indica o incertitudine lăuntrică, iar aroganța, un profund complex de inferioritate, atunci tulburările de personalitate latente trebuie să fi avut proporții monumentale. A atribui acestei probleme o asemenea cauză înseamnă mai degrabă a o reevalua decât a o explica. în orice caz, stilul deosebit de conducere practicat de Hitler nu era doar o problemă de personalitate sau de înclinație instinc¬ tivă social-darwinistă în virtutea căreia învingătorul era stabilit în urma unei lupte. Acesta reflecta și nevoia neîntreruptă a lui Hitler de a-și apăra

poziția de lider. El nu putea să nu mai interpreteze rolul liderului. Faimoasa strângere de mână și ochii albaștri, reci ca oțelul, făceau parte din rol. Nici chiar figurile de seamă ale partidului n-au încetat vreodată

a fi impresionate de aparenta sinceritate și de legătura de fidelitate și camaraderie care credeau ei că însoțeau neobișnuit de lunga strângere de mână și privirea fixă pe care le-o arunca Hitler. Admirația lor față de

Hitler era mult prea mare pentru a-și da seama că era vorba despre un banal truc teatral. Cu cât se mărea mai mult nimbul conducătorului infailibil, cu atât mai puțin putea fi văzut un Hitler „uman”, în stare să ia decizii și să facă aprecieri greșite. „Persoana” Hitler dispărea încet-încet în „rolul” Conducătorului atotputernic și atotștiutor. Cu totul ocazional, masca aluneca de la locul ei. Albert Krebs, fost gauleiter de Hamburg, a povestit o scenă de la începutul lui 1932 care îi

amintea de o comedie franțuzească. De pe holul elegantului hotel Atlantik din Hamburg, l-a putut auzi pe Hitler lamentându-se și strigând: „Ciorba mea, [vreau] ciorba mea.” După câteva minute, Krebs l-a găsit

aplecat deasupra unei mese rotunde din camera lui, sorbind zgomotos din ciorba de legume, arătând oricum, numai ca un erou al poporului nu. Părea obosit și deprimat. A ignorat copia discursului din seara anterioară pe care Krebs i-o adusese și, spre uimirea gauleiterului, l-a întrebat în schimb ce crede despre regimul vegetarian. Așa cum obișnuia, fără a mai

Străpungerea „frontului1

225

aștepta un răspuns, Hitler s-a lansat într-o lungă diatribă despre vegeta­ rianism. Lui Krebs i s-a părut un acces bizar, menit să-l copleșească, nu

să-l convingă pe ascultător. Lui Krebs, scena i s-a întipărit însă în memorie datorită faptului că Hitler se descoperise a fi un ipohondru față

de cineva căruia i se prezentase până atunci „doar ca lider politic și niciodată ca om”. Krebs nu și-a închipuit că Hitler avea să-l considere brusc drept confident. El a luat cele întâmplate ca pe un semn al „insta¬ bilității lăuntrice” a liderului partidului. Era o manifestare neașteptată a slăbiciunii omenești care, aprecia pe bună dreptate Krebs, era mai mult decât compensată de setea neostoită de putere și de recurgerea la violență. Potrivit lui Krebs, Hitler a explicat că diverse simptome îngrijorătoare ­ transpirație abundentă, încordare nervoasă, tremurul mușchilor, crampe

stomacale - îl convinseseră să devină vegetarian. După el, crampele stomacale indicau un început de cancer, și prin urmare nu mai avea la dispoziție decât câțiva ani ca să ducă la îndeplinire „sarcinile uriașe” pe care și le stabilise. Krebs spune că el a strigat: „Trebuie să ajung repede la

putere... Trebuie, trebuie.” Astfel însă, a redevenit stăpân pe sine. Gesturile sale arătau că ieșise din starea temporară de depresie. Au fost chemate brusc ajutoarele, s-au dat ordine, s-au făcut comenzi telefonice, s-au stabilit întâlniri. „Omul Hitler redevenise «Conducătorul».” Masca era din nou la locul ei. Stilul de conducere practicat de Hitler funcționa tocmai pentru că toți subordonații săi erau dispuși să accepte poziția deosebită pe care acesta o avea în partid și credeau că un asemenea comportament excen¬ tric trebuia pur și simplu să fie asumat de cineva considerat de ei un geniu

politic. „El are întotdeauna nevoie de oameni care să-i transpună în realitate ideile, astfel încât acestea să poată fi aplicate”, se spune că ar fi afirmat Pfeffer. De fapt, lui Hitler nu-i stătea în obicei să emită o avalanșă

de ordine ca să rezolve probleme politice importante. Atunci când se putea, evita să ia decizii. Mai degrabă își formula - adeseori în felul său confuz și prea sigur de sine - ideile pe larg și le repeta. Ele reprezentau principiile generale și direcția de urmat în elaborarea politicii. Alții trebuiau ca, din comentariile pe care le făcea, să-și dea seama cum voia el să se procedeze și să „împlinească” obiectivele sale îndepărtate. „Dacă ar putea să lucreze toți în acest fel”, se spune că afirma Hitler din când în când, „dacă ar putea să lupte toți cu fermitate, cu tenacitate conștientă

pentru împlinirea unui obiectiv comun, îndepărtat, atunci obiectivul absolut ar fi atins cu siguranță într-o bună zi. Este omenesc să se gre¬ șească. Este regretabil. Dar se va putea trece peste asta dacă va fi adoptat în mod constant un obiectiv comun drept principiu călăuzitor.” Această manieră instinctivă de lucru, întipărită în abordarea social-darwinistă a lui Hitler, nu numai că a dezlănțuit o concurență acerbă între oamenii

din partid - iar apoi din stat - care încercau să „interpreteze” corect

226

HITLER

intențiile lui Hitler, ci i-a și permis acestuia, sursa incontestabilă a concepțiilor corecte de la acea vreme, să se plaseze de partea celor ce ieșeau deasupra în lupta neîncetată care avea loc sub el, a celor care dovediseră din plin că urmau „principiile călăuzitoare corecte”. Și cum numai Hitler putea stabili asta, autoritatea lui era mult consolidată. Inaccesibilitatea, intervențiile sporadice și impulsive, imprevizibili­ tatea, lipsa unui program de lucru regulat, dezinteresul față de proble¬ mele administrative și recurgerea imediată la monologuri prelungite în loc de a acorda atenție la detalii erau caracteristicile distinctive ale stilului de lucru al lui Hitler ca lider al partidului. Ele se potriveau - cel puțin pe termen scurt - unui „partid al liderului” al cărui singur scop pe termen mediu era să ajungă la putere. După 1933, acestea vor deveni caracte¬

risticile stilului de lucru al lui Hitler în calitate de dictator cu putere absolută în statul german. Ele vor fi incompatibile cu controlul birocratic al unui aparat de stat foarte complex și vor deveni o garanție a escaladării confuziei din interiorul guvernului.

VI La începutul lui 1931, s-a întors pe scena politică un personaj cunos¬ cut, nemaivăzut de ceva vreme. Este vorba despre Ernst Rohm, chemat de Hitler din exilul autoimpus în Bolivia, unde a fost consilier militar. Pe 5 ianuarie, el a preluat funcția de șef al statului-major al SA.

Cazul lui Otto Strasser n-a fost singura situație de criză pe care partidul a trebuit s-o rezolve în cursul anului 1930. Poate că și mai gravă a fost criza din interiorul SA. Situația era tensionată de ceva vreme, după

care a explodat în vara lui 1930, în timpul campaniei electorale. în realitate, datorită crizei, în interiorul NSDAP s-a ajuns într-un punct de

cotitură - nu ultimul - în conflictul structural dintre partid și SA. Nerăbdarea provocată de aplicarea unei strategii legale, pe termen lung,

de acaparare a puterii, asociată cu un sentiment de subevaluare și defavorizare din punct de vedere financiar a provocat, la sfârșitul lui august, o revoltă de scurtă durată, dar serioasă a organizației SA din Berlin. Aceasta s-a încheiat cu depunerea, în numele tuturor membrilor SA, a unui jurământ de fidelitate față de Hitler, precum și cu mărirea substanțială a fondurilor alocate SA ca urmare a creșterii cotizației plătite de membrii partidului. Pfeffer, conducătorul SA, și-a dat demisia. Hitler

însuși a preluat conducerea SA și SS. Pretenția conducerii SA de a beneficia de o mare autonomie față de conducerea partidului a rămas însă neștirbită. Perspectiva continuării conflictului nu dispăruse încă. Aceasta era situația la întoarcerea lui Rohm, nu în calitate de coman¬ dant suprem, ci ca șef al statului-major, anunțată de Hitler liderilor SA

reuniți la München pe 30 noiembrie 1930. Poziția înaltă ocupată de

Străpungerea „frontului1

227

Rohm în perioada dinaintea puciului, alături de neimplicarea sa în niciuna dintre intrigile recente au făcut ca numirea lui să fie o mutare extrem de inteligentă. înclinațiile sale homosexuale bine cunoscute au fost însă repede folosite de acei subordonați din cadrul SA care nu l-au agreat, încercând să-i submineze autoritatea de șef al statului-major. încă

din 3 februarie 1931, Hitler a fost obligat să respingă atacurile în „chestiuni care țin exclusiv de sfera privată” și să accentueze faptul că SA nu era „o instituție morală”, ci „o bandă de luptători duri”. Nu principiile morale ale lui Rohm erau problema. Măsurile luate de Hitler în vara anterioară dezamorsaseră pe moment criza. Ea n-a dispărut însă cu totul. Tensiunea a rămas. Nu fuseseră clarificate pe deplin nici rolul exact, nici gradul de autonomie al SA. Date fiind caracterul Mișcării Naziste și felul în care apăruse SA în interiorul ei, problema structurală

nu avea rezolvare. Iar presiunea pucistă, mereu prezentă în SA, se manifesta din nou. Ideea preluării puterii prin folosirea forței, avansată în câteva articole publicate la Berlin, în februarie 1931, în organul de presă al partidului, Der Angriff, de Walter Stennes, lider al organizațiilor

SA din regiunile răsăritene ale Germaniei și principalul instigator al rebeliunii SA din 1930, alarma tot mai mult conducerea nazistă. Ase¬ menea idei contraziceau în mod flagrant și puneau în mod direct sub semnul întrebării angajamentul luat de Hitler de a respecta legea, în maniera cea mai publică și sub jurământ, după procesul Reichswehrului de la Leipzig din luna septembrie a anului anterior, angajament reasumat în numeroase rânduri de atunci. Spectrul interzicerii partidului s-a mărit

foarte mult odată cu promulgarea, pe 28 martie, a unei ordonanțe de urgență care dădea guvernului Brüning ample prerogative de combatere a „exceselor” politice. „Partidul, dar mai ales SA, pare să fie în pericol de a fi interzis”, scria Goebbels în jurnalul său. Hitler a poruncit ca ordo¬ nanța de urgență să fie respectată cu strictețe de toți membrii partidului, ai SA și ai SS. Stennes nu era însă pregătit să cedeze. „Este cea mai gravă criză prin care a trebuit să treacă partidul”, a comentat Goebbels. Când membrii SA din Berlin au ocupat sediul din oraș al partidului și apoi au atacat în mod direct poziția de lider a lui Hitler, a trebuit să se intervină. Stennes a fost demis din funcția de lider al organizațiilor SA din estul Germaniei. Hitler și Goebbels s-au străduit să obțină din partea tuturor conducătorilor de provincii declarații de fidelitate. Stennes, care a adoptat o atitudine tot mai revoluționară, a reușit să atragă sprijinul unor membri ai SA din Berlin, Schleswig-Holstein, Silezia și Pomerania. Succesul său a fost însă efemer. N-a mai izbucnit o rebeliune de am¬ ploare. Pe 4 aprilie, Hitler a publicat în Völkischer Beobachter un lung și inteligent formulat denunț al lui Stennes, precum și un apel emoțio¬ nant la fidelitate către membrii SA. Chiar înainte de a scrie aceste lu¬ cruri, revolta începuse să se stingă. Sprijinul oferit lui Stennes a dispărut.

228

HITLER

Circa 500 de membri ai SA din nordul și estul Germaniei au fost excluși. Ceilalți au fost readuși la ordine. Criza a luat sfârșit. SA era din nou ținut în frâu. Și va fi ținut astfel cu mare greutate până la „cucerirea puterii”. Apoi, violența reprimată nu se va manifesta pe deplin decât în primele luni ale anului 1933. Oricum ar fi, sub conducerea lui Rohm, SA a redevenit o organizație paramilitară ­ și încă una mult mai redutabilă ca la începutul anilor 1920. Rohm fusese

de o fidelitate exemplară față de Hitler în timpul crizei declanșate de Stennes. însă accentul pus de el pe „întâietatea soldatului” și ambițiile sale, reprimate în 1931, de transformare a SA într-o miliție populară purtau germenii conflictului care avea să se nască. Acesta a prefigurat desfășurarea evenimentelor al căror deznodământ avea să aibă loc abia în iunie 1934.

VII în 1931, Hitler a fost afectat nu doar de o criză politică, ci și de una

personală. După ce, în 1929, s-a mutat în spațiosul apartament din Prinzregentenplatz, a venit să stea cu el nepoata lui, Geli Raubal, care locuise cu mama ei în Haus Wachenfeld de la Obersalzberg. în următorii doi ani, ea a fost deseori văzută în public împreună cu Hitler. Circulau deja o mulțime de zvonuri despre natura relațiilor ei cu „Unchiul Alf”

cum îi spunea lui Hitler. în dimineața zilei de 19 septembrie 1931, la vârsta de douăzeci și trei de ani, ea a fost găsită moartă în apartamentul lui Hitler, împușcată cu un pistol.

Așa cum am remarcat deja, relațiile lui Hitler cu femeile erau anormale în unele privințe. Agrea compania femeilor, în special a celor drăguțe, cu deosebire tinere. Le flata, uneori flirta cu ele, le spunea - în stilul său condescendent, de mic burghez vienez - „mica mea prințesă” sau „mica mea contesă”. La mijlocul anilor 1920, el a încurajat o fată înamorată, pe nume Maria (Mizzi sau Mimi) Reiter, în obsesia pe care aceasta o făcuse pentru el. Pasiunea a fost însă unilaterală. Pentru Hitler, Mimi n-a fost decât un flirt trecător. Din când în când, dacă este să dăm crezare diverselor povești, făcea câte o încercare stângace de a se apropia

din punct de vedere fizic de cineva, cum s-a întâmplat cu Helene Hanfstaengl și cu Henrietta Hoffmann, fiica fotografului său, care avea să

se mărite cu Baldur von Schirach (devenit, din 31 octombrie 1931, conducător al Tineretului Reichului din NSDAP). Numele său a fost asociat, în diverse momente, cu cel al unor femei din diverse medii sociale, cum ar fi Jenny Haug, sora șoferului său din perioada de început, și Winifred Wagner, cumnata maestrului de la Bayreuth. Indiferent de

informațiile care au stat la originea zvonurilor - și care, de multe ori, erau răutăcioase, exagerate sau inventate - se pare că toate legăturile sale

Străpungerea „frontului5

229

au fost superficiale. Ele n-au dat niciodată naștere unor sentimente profunde. Femeile erau pentru Hitler un obiect, un ornament într-o „lume a bărbaților”. în Pensiunea Bărbaților din Viena, în regimentul cu care participase la război, în cazărmile din München până la demobili¬ zarea sa și la întâlnirile regulate cu tovarășii săi de partid de la cafeneaua Neumaier sau de la cafeneaua Heck din anii 1920, Hitler fusese înconjurat întotdeauna aproape numai de bărbați. „Cu totul ocazional i se permitea

unei femei să intre în cercul nostru intim”, își amintea Heinrich Hoffmann, „dar ea nu avea niciodată voie să devină personajul principal al acestuia și trebuia să rămână la vedere, fără a se face auzită... Putea, din când în când, să joace un rol minor în conversație, dar niciodată

n-avea voie să peroreze ori să-l contrazică pe Hitler.” începând cu semiobscura Stefanie din Linz, relațiile lui Hitler cu femeile au fost de regulă distante, ținând de afectare, nu de emoție. Nici relația lui de lungă durată cu Eva Braun, una dintre angajatele lui Hoffmann pe care el o cunoscuse în toamna lui 1929, nu a făcut excepție. „Pentru el”, remarca

Hoffmann, „ea era numai un lucrușor atrăgător, în care, în ciuda înfățișării ei banale, frivole - sau poate că tocmai datorită acesteia - el a găsit acel gen de relaxare și de liniște pe care-l căuta... însă glasul, privirea sau gesturile lui n-au lăsat niciodată să se înțeleagă faptul că ar fi fost interesat de ea într-un mod mai profund.” Lucrurile au stat altfel cu Geli. Indiferent care a fost natura relației dintre ei - și trebuie spus că toate relatările se bazează în mare măsură pe ipoteze și zvonuri - se pare că, pentru prima și singura dată în viața lui (dacă o scoatem din discuție pe mama lui), Hitler a devenit dependent de o femeie din punct de vedere emoțional. Nu se poate ști cu certitudine dacă relația lui cu Geli a avut un caracter explicit sexual. Unii au făcut aluzii sumbre la relațiile incestuoase ale strămoșilor lui Hitler. Poveștile terifiante despre așa-zisele practici sexuale perverse puse în circulație de Otto Strasser trebuie însă considerate o formă de manifestare a propa¬ gandei antihitleriste fanteziste pe care o făcea un adversar politic declarat. Apoi circulau povești, care trebuie tratate cu același scepticism, despre o scrisoare compromițătoare și despre niște desene pornografice făcute de Hitler, pe care trezorierul partidului, Schwarz, a trebuit să le cumpere de la un șantajist. Indiferent însă dacă a fost sau n-a fost de natură sexuală,

comportamentul lui Hitler față de Geli are toate caracteristicile unei dependențe sexuale puternice, cel puțin latente. Aceasta s-a vădit în manifestări exagerate de gelozie și posesivitate dominatoare, care au făcut ca apariția unei crize în relația lor să fie inevitabilă.

Geli, care avea trăsături aspre, ochi căprui și păr ondulat, nu era o frumusețe excepțională, dar, potrivit tuturor relatărilor, era o tânără plină de viață, extrovertită și atrăgătoare. Ea era cea care anima întâlnirile de la cafeneaua Heck. Hitler îi permitea să capteze atenția tuturor, lucru pe

230

HITLER

care nu-l permitea nimănui. O lua peste tot cu el - la teatru, la concerte, la operă, la cinematograf, la restaurant, cu mașina la țară, la picnic, chiar și prin magazine, când voia să cumpere haine. O lăuda și se mândrea cu ea. Geli se afla la München pentru a studia, chipurile, la universitate. N-a studiat însă cine știe ce. Hitler i-a plătit lecții de canto. A fost însă lim¬ pede faptul că n-avea să devină niciodată o mare cântăreață de operă. Lecțiile o plictiseau. O interesa mai mult distracția. Frivolă și cochetă, nu ducea lipsă de admiratori și nu se sfia să-i stârnească. Când Hitler a aflat despre legătura lui Geli cu Emil Maurice, șoferul și garda sa de corp, s-a iscat un asemenea scandal, încât Maurice s-a temut că Hitler avea să-l

împuște. Acesta l-a concediat imediat. Geli a fost trimisă să-și mai domolească pasiunea sub supravegherea atentă a lui Frau Bruckmann. Posesivitatea plină de gelozie a lui Hitler a luat proporții patologice. Dacă ieșea în oraș fără el, Geli era însoțită și trebuia să se-ntoarcă devreme acasă. Tot ceea ce făcea era urmărit și controlat. Era pur și simplu pri¬ zonieră. Acest lucru a durut-o amarnic. „Unchiul meu este un monstru”, se pare că ar fi spus. „Nu-și poate închipui nimeni ce-mi cere el.” La mijlocul lui septembrie 1931, se săturase. Intenționa să se întoarcă la Viena. S-a zvonit ulterior că avea un prieten acolo și chiar că acesta era un artist evreu cu al cărui copil era însărcinată. Mama lui Geli, Angela Raubal, le-a spus după război anchetatorilor americani că fiica ei voise să se mărite cu un violonist din Linz, dar că ea și fratele ei vitreg, Adolf, îi interziseseră să se întâlnească cu acesta. în orice caz, este aproape sigur faptul că Geli voia cu disperare să scape din ghearele unchiului ei. Este imposibil de știut cu certitudine dacă acesta o maltratase din punct de vedere fizic. S-a spus că avea nasul spart și că s-au observat și alte semne de violență fizică în momentul în care a fost găsit cadavrul ei. Dovezile sunt și de această dată prea puțin convingătoare pentru a fi siguri de acest lucru, iar povestea a fost pusă în circulație de adversarii politici ai lui Hitler. Medicul de la poliție care a examinat cadavrul și cele două femei care l-au pregătit pentru înmormântare n-au văzut nicio rană și nicio urmă de sânge pe făță. Nu poate fi pus însă la îndoială faptul că Hitler își supunea nepoata cel puțin unei intense presiuni psihologice. Potrivit versiunii puse în circulație după câteva zile de ziarul socialist Münchener Post- vehement negată de Hitler într-o declarație publică - vineri, 18 sep¬ tembrie, în cursul unei discuții aprinse, el a refuzat s-o lase să plece la Viena. Ulterior, în cursul aceleiași zile, Hitler și cei din anturajul său au plecat la Nürnberg. A doua zi dimineață, plecase deja de la hotel când a fost chemat înapoi de urgență pentru a i se spune că Geli fusese găsită

moartă în apartamentul lui, împușcată cu revolverul său. S-a întors imediat la München - într-o asemenea viteză, încât poliția a spus că l-a surprins depășind viteza legală cam pe la jumătatea distanței dintre Nürnberg și München.

Străpungerea „frontului1

231

Adversarii politici ai lui Hitler au avut o zi de pomină. Reportajele din presă n-aveau nicio limită. Poveștile despre certuri violente și abuzuri

fizice se amestecau cu aluziile sexuale și chiar cu ideea că Hitler fie o ucisese el însuși pe Geli, fie pusese să fie omorâtă pentru a împiedica izbucnirea unui scandal. Hitler însuși nu era la München în momentul în care nepoata lui murise. în plus, este greu de înțeles de ce ar fi ordonat comiterea unei crime în apartamentul său pentru a preveni un scandal. Chiar și-așa, scandalul a fost uriaș. Nici punctul de vedere al partidului, conform căruia fusese vorba despre un accident, produs în momentul în

care Geli se juca pur și simplu cu arma lui Hitler, n-a fost deloc con¬ vingător. Adevărul nu se va ști niciodată. Sinuciderea - gândită probabil ca un cri de coeur care s-a încheiat prost - determinată de nevoia de a scăpa de incomoda posesivitate și de gelozia - eventual violentă - a unchiului ei pare însă explicația cea mai probabilă. Dacă este să ne bazăm pe relatările ulterioare, care pot fi exagerate, Hitler pare să se fi aflat în pragul isteriei și să fi căzut apoi într-o puternică depresie. Cei apropiați lui nu-l văzuseră niciodată într-o asemenea stare.

Părea a fi pe punctul de a suferi o cădere nervoasă. Ar fi zis chiar că va renunța la politică și că va termina cu toate. Au existat temeri că se putea sinucide. Relatarea lui Hans Frank lasă să se înțeleagă însă că, în acele zile, disperarea ce i-a fost provocată de scandal și de campania de presă potrivnică lui a fost mai mare decât durerea personală. El s-a refugiat în

casa editorului său, Adolf Müller, situată pe malul lacului Tegernsee. Frank a folosit mijloacele legale pentru a bloca atacurile de presă.

Oricât de mare ar fi fost durerea lui Hitler, politica era cea mai importantă. El n-a participat la înmormântarea lui Geli, care a avut loc la Viena, pe 24 septembrie. în seara acelei zile, a vorbit în fața câtorva mii de oameni la Hamburg, unde i s-a făcut o primire și mai entuziasmantă decât de obicei. Potrivit unui martor ocular, Hitler a părut „foarte încor¬ dat”, dar a vorbit bine. Se apucase din nou de treabă. Delirul extraordinar care-l cuprindea în cursul amplelor sale cuvântări publice și reacția pe care o provoca din partea a ceea ce el considera a fi „masa feminină” au

reprezentat, mai mult ca oricând, un substitut al goliciunii și lipsei de legături afective din viața sa particulară. După două zile, cu permisiunea autorităților austriece, el s-a dus la

mormântul lui Geli din vastul Cimitir Central. Apoi, a ieșit brusc din starea de depresie. Deodată, criza se sfârșise. Unii dintre cei care l-au văzut pe Hitler de aproape erau convinși că Geli l-ar fi putut înfrâna pe acesta. Este o ipoteză foarte îndoielnică. Totul

indică faptul că legătura sa emoțională cu Geli, indiferent de natura exactă a acesteia, a fost mai puternică decât orice relație pe care el a avut-o înainte sau după moartea ei cu oricine altcineva. Transformarea în sanctuare a camerelor ei din apartamentul situat în Prinzregentenplatz

232

HITLER

sau din Haus Wachenfeld a avut în ea atât ceva obsedant, cât și ceva exagerat de sentimental. Din punct de vedere personal, Geli chiar a fost de neînlocuit (deși Hitler s-a cuplat destul de repede cu Eva Braun). Din partea lui Hitler însă, a fost vorba doar de o dependență egoistă. Lui Geli nu i se permisese să aibă o existență proprie. Dependența exagerată a lui Hitler față de ea impunea ca și ea să fie total dependentă de el. Din punct

de vedere omenesc, relația lor a avut un caracter autodistructiv. Din punct de vedere politic, în afara scandalului de scurtă durată, ea n-a avut nicio semnificație. Este greu să ne-o închipuim pe Geli determinându-1 pe Hitler să renunțe la obsesia lui mai veche și mai puțin personală de a pune mâna pe putere. Moartea ei nu i-a ostoit nici setea tot mai mare de răzbunare și distrugere. Istoria n-ar fi fost alta dacă Geli Raubal ar fi trăit.

VIII După ceva mai mult de o săptămână de la moartea lui Geli, naziștii au

obținut în alegerile municipale de la Hamburg, un teritoriu electoral relativ impasibil, 26,2% din totalul voturilor, situându-se înaintea comu¬ niștilor și numai cu puțin în urma SPD. în condițiile în care, la alegerile

organizate în luna mai în regiunea predominant rurală Oldenburg, obținuse 37,2% din totalul voturilor, NSDAP devenise pentru prima oară cel mai important partid din parlamentul unui stat. Victoriile electorale nu păreau să se oprească aici. Cum guvernul Brüning era atacat din toate părțile, în condițiile în care acesta conducea prin ordonanțe de urgență,

iar politicile sale - special concepute pentru a demonstra incapacitatea Germaniei de a plăti reparațiile de război - duceau economia la dezastru, împingând-o în spirala scăderii din ce în ce mai accentuate a producției și a creșterii dramatice a șomajului și problemelor sociale, tot mai mulți alegători blestemau nenorocita de Republică. în iulie, când s-a produs dezastruosul crah bancar soldat cu prăbușirea a două mari bănci germane, Darmstädter și Dresdner, alegătorii care erau interesați de supraviețuirea și renașterea regimului democratic formau o minoritate din ce în ce mai

restrânsă. Nu era însă deloc limpede ce fel de autoritarism ar fi putut urma lichidării Republicii de la Weimar. în această problemă, elitele aflate la putere în Germania nu erau mai unite decât marea masă a populației.

Cu sprijinul popular de care beneficiau acum naziștii, o posibilă soluție de dreapta nu avea cum să-i lase pe aceștia pe dinafară. In iulie, Hugenberg, liderul DNVP, și Franz Seldte, șeful marii organizații a veteranilor, Stahlhelm, își reînnoiseră alianța cu Hitler - refăcând vechea

grupare menită să lupte împotriva Planului Young - și formaseră „Opoziția Națională”. Hugenberg a mai domolit criticile venite din partea

președintelui Reichului, Hindenburg, care-i considera pe naziști niște socialiști nu doar vulgari, ci și periculoși, asigurându-l că el îi „instruia din

Străpungerea „frontului5

233

punct de vedere politic” în spiritul cauzei naționale, spre a-i împiedica să

alunece către socialism sau comunism. Tactica lui Hitler a fost, ca întotdeauna, una pragmatică. Publicitatea și relațiile făcute prin alierea cu Hugenberg au fost prețioase. Dar a continuat să păstreze distanța. La intens mediatizata adunare a forțelor Opoziției Naționaliste de la Bad Harzburg de pe 11 octombrie, în urma căreia a luat ființă „Frontul de la Harzburg” și a fost elaborat un manifest (considerat de el inutil) în care se cereau organizarea de noi alegeri pentru Reichstag și suspendarea ordonanțelor de urgență, Hitler a asistat la parada trupelor SA, după care

a plecat în mod ostentativ înainte ca membrii Stahlhelm să înceapă defilarea, lăsându-i să aștepte timp de douăzeci și cinci de minute. De

asemenea, a refuzat să participe la prânzul liderilor naționaliști. în asemenea ocazii, nu-și putea stăpâni repulsia, după cum însuși scria ­ folosind criticile la adresa comportamentului său pentru a face și mai multă reclamă imaginii sale de conducător care împărtășea privațiunile adepților săi - „când mii de susținători ai mei își fac datoria doar cu mari sacrificii personale și, unii, cu stomacul gol”. După o săptămână, pentru a sublinia independența NSDAP, el a asistat, la Braunschweig, la defilarea a 104.000 de membri ai SA și SS, aceasta fiind cea mai mare demonstrație a forțelor paramilitare naziste de până atunci. Printre cei care au luat parte la evenimentul de la Bad Harzburg, și a căror prezență a făcut vâlvă, s-a aflat fostul președinte al Reichsbank, Hjalmar Schacht, devenit acum aventurier politic. S-au mai aflat acolo și alte figuri din lumea afacerilor - chiar dacă nu unele de marcă. în anii 1920, marele capital manifestase, într-un mod deloc surprinzător, un slab interes față de NSDAP, un partid periferic în acea perioadă tulbure, fără perspective, se părea atunci, de a ajunge la putere sau de a exercita vreo influență. Rezultatul alegerilor din 1930 obligase comunitatea de afaceri să ia în seamă partidul lui Hitler. S-au organizat o serie de întâlniri la care Hitler le-a prezentat celor mai importanți oameni de afaceri țelurile

sale. Asigurările date întruna la asemenea întâlniri de Hitler, ca și de Göring (care avea legături cu cei mai de seamă oameni de afaceri) n-au reușit totuși să le risipească îngrijorarea, ei considerând că NSDAP era un partid socialist cu țeluri anticapitaliste radicale. în pofida dezamăgirii tot mai mari produse de administrația Brüning, majoritatea „cavalerilor industriei” și-au păstrat, în 1931, scepticismul sănătos în privința Mișcării lui Hitler. Au fost și excepții, precum Thyssen, dar, în general, cei care au văzut în NSDAP o afacere din ce în

ce mai interesantă au fost patronii întreprinderilor mici și mijlocii.

Conducătorii marilor concerne nu erau prieteni cu democrația. Majoritatea lor însă nu voiau nici să-i vadă pe naziști conducând țara.

Așa au stat lucrurile și în cea mai mare parte a anului 1932, an dominat de campanii electorale pe parcursul cărora Republica de la

234

HITLER

Weimar s-a dezintegrat ca urmare a unei crize generalizate. Mult mediatizata cuvântare rostită de Hitler pe 27 ianuarie 1932 în fața a circa 650 de membri ai Clubului Industriașilor din Düsseldorf, adunați în marea

sală de bal a Hotelului Park din Düsseldorf, n-a reușit, în ciuda celor afirmate ulterior de propaganda nazistă, să schimbe atitudinea sceptică a reprezentanților marelui capital. Reacția la discursul său a fost diferită. Mulți au fost însă dezamăgiți de faptul că el n-a spus nimic nou, evitând să intre în detalii în vreo problemă economică și refugiindu-se în panaceul său politic atât de des invocat. în plus, existau semne că lucrătorii din partid nu erau cu totul mulțumiți că liderul lor fraterniza cu șefii industriei. Retorica anticapitalistă tot mai vehementă, pe care Hitler nu putea să și-o stăpâ¬

nească, îngrijora la fel de mult ca în trecut comunitatea oamenilor de afaceri. în timpul campaniilor electorale din primăvara lui 1932, majo¬ ritatea liderilor lumii afacerilor l-au susținut cu fermitate pe Hindenburg,.

neagreându-l pe Hitler. Iar în timpul campaniilor electorale pentru Reichstag din vară și toamnă, comunitatea oamenilor de afaceri a susținut în proporție covârșitoare partidele care au sprijinit cabinetul lui Franz von Papen - un politician mediocru, diletant, dar care ilustra conservatorismul adânc înrădăcinat, tendințele reacționare și dorința clasei germane su¬ perioare de întoarcere la autoritarismul „tradițional”. El reprezenta orân¬

duirea existentă, iar Hitler era un outsider și, în unele privințe, un necunoscut. Prin urmare nu este de mirare că Papen, nu Hitler, a fost preferat de marii oameni de afaceri. Abia în toamna lui 1932, când Papen a fost forțat să demisioneze de Kurt von Schleicher, generalul care era

personajul principal al majorității intrigilor politice, cel care făcea și desfăcea guverne, s-a schimbat semnificativ atitudinea majorității figurilor de seamă din lumea afacerilor, îngrijorate de politica economică a noului cancelar și de deschiderea acestuia față de sindicate. înainte de „cucerirea puterii”, finanțarea NSDAP a continuat să fie asigurată în proporție covârșitoare din cotizațiile membrilor și din taxele de intrare la întrunirile partidului. Banii care veneau de la simpatizații din rândul marilor oameni de afaceri serveau mai mult nevoilor diverșilor lideri naziști decât partidului în ansamblu. Göring, care avea nevoie de un venit substanțial spre a-și satisface apetitul exagerat pentru lux și traiul îmbelșugat, beneficia în mod special de această dărnicie. Mai ales Thyssen îi acorda subvenții generoase, pe care Göring - obișnuit să-și întâmpine

musafirii care veneau la apartamentul său splendid decorat din Berlin îmbrăcat într-o togă roșie și încălțat cu papuci ascuțiți la vârf, asemenea unui sultan în mijlocul unui harem - le cheltuia foarte ușor cu stilul său de viață extravagant. Walther Funk, unul dintre oamenii de legătură ai lui Hitler cu marii industriași, se folosea de relațiile pe care le avea și pentru a-și umple propriile buzunare. Gregor Strasser era și el unul dintre beneficiari. Corupția la toate nivelurile era ceva caracteristic.

235

Străpungerea „frontului5

Ar fi fost de mirare ca niciuna dintre aceste donații să nu fi ajuns la Hitler. Se pare chiar că Göring ar fi spus că i-a dat lui Hitler o parte din banii primiți de el de la industriașii din Ruhr. Așa cum am văzut, Hitler fusese susținut, încă de la începutul „carierei”, de binefăcători care au făcut donații generoase. însă la începutul anilor 1930, era mai puțin dependent de sprijinul financiar al ocrotitorilor particulari, chiar dacă statutul de celebritate îl făcea să primească acum, fără doar și poate, multe

donații nesolicitate. Sursele sale de câștig au rămas, în mare măsură, necunoscute. Ele au făcut obiectul unui secret deosebit, fiind complet separate de finanțele partidului. Schwarz, trezorierul partidului, nu știa de ce fonduri dispunea Hitler. Dar numai venitul său impozabil - deși o mare parte nu era declarat, fără îndoială - s-a triplat în 1930, ajungând la 45.472 de mărci, căci, după triumful său electoral, vânzările la Mein Kampf au crescut substanțial. Numai această sumă depășea tot câștigul obținut de Funk din salariul pe un an primit ca redactor la un cotidian din Berlin. Deși, din motive de imagine, Hitler a subliniat în repetate rânduri că nu primea salariu de la partid și nici vreun onorariu pentru discursurile rostite ca reprezentant al acestuia, el primea onorarii sub forma „cheltuielilor” generoase calculate în funcție de încasările obținute la întrunirile la care participa. în plus, era plătit frumos pentru articolele

pe care le scria pentru Völkischer Beobachter și, între 1928 și 1931, pentru Illustrierter Beobachter. Iar cum presa străină era avidă acum de interviuri, a mai apărut o sursă profitabilă de venit. în parte subvenționat, chiar dacă indirect, de partid, în parte încasând redevențe substanțiale

din ocupația sa obișnuită de „scriitor”, în parte beneficiind de donații nesolicitate din partea admiratorilor, venitul lui Hider era mai mult decât îndestulător pentru a acoperi costurile corespunzătoare unui stil de viață îmbelșugat. Necesitățile proprii, considerate de el modeste, în materie de hrană și îmbrăcăminte - acestea fiind un element permanent al imaginii lui de om umil, din popor - se încadrau într-uri context din care mai făceau parte un Mercedes cu șofer, hoteluri de lux, case somptuoase și o armată personală de gărzi de corp și servitori.

IX în cursul anului 1932, a devenit limpede faptul că regimul democratic bolnav de la Weimar se afla în stadiu terminal. Alegerile prezidențiale din primăvară au reprezentat un preludiu al dramei ce avea să se producă ulterior. La 5 mai 1932 expira mandatul de șapte ani al președintelui Reichului, Hindenburg. Hitler era într-o dilemă. în caz de alegeri prezidențiale, cu greu se putea abține să nu participe. Era de neconceput să nu ia parte la ele, căci ar fi dezamăgit profund milioanele de susținători ai săi. Aceștia

236

HITLER

ar fî putut începe să se îndepărteze de un conducător care evita provo¬ carea. Pe de altă parte, o întrecere personală între caporal și feldmareșal, între aventurierul politic parvenit și veneratul erou de la Tannenberg, considerat de mulți simbolul valorilor naționale, situat deasupra dispu¬ telor dintre partide, nu prea avea cum să se încheie cu victoria lui Hitler. Aflat în fața acestei dileme, Hitler a ezitat mai mult de o lună până să se hotărască să candideze la președinție. Pentru aceasta, trebuia să fie rezolvată o mică problemă tehnică: Hitler nu era încă cetățean german. Propunerile anterioare de obținere

a cetățeniei pentru acesta, în Bavaria în 1929 și în Turingia în anul următor, eșuaseră. El a rămas „apatrid”. Acum s-au făcut demersuri urgente pentru ca Hitler să fie numit în funcția de Regierungsrat în biroul pentru cultura de stat și sisteme de măsură din Braunschweig și în cea de reprezentant al statului la Berlin. în urma numirii sale în administrația civilă, Hitler a dobândit cetățenia germană. Pe 26 februarie 1932, el a jurat credință, în calitate de funcționar civil, statului german pe care era hotărât să-l distrugă. în ce măsură centrul de gravitație al scenei politice se deplasase spre dreapta s-a putut vedea din alianțele nefirești formate în cursul campaniei pentru alegerile prezidențiale. Hindenburg s-a bazat pe sprijinul socialiș¬ tilor și catolicilor, care, cu șapte ani înainte, fuseseră principalii săi adver¬ sari, iar acum formau un cuplu ciudat și jenant cu protestantul devotat și

decanul conservator al castei militare. Dreapta burgheză, condusă de Hugenberg, a refuzat să-l sprijine pe Hindenburg. Demonstrând cât de fragilă fusese pretinsa unitate a Frontului de la Harzburg, reprezentanții ei n-au vrut să-l sprijine nici pe Hitler. însă persoana aproape necunos¬ cută susținută de ei, adjunctul șefului Stahlhelm, Theodor Duesterberg, nu prea putea fi considerată un candidat serios. La stânga, comuniștii l-au propus pe liderul lor, Ernst Thälmann, care se baza exclusiv pe sprijinul celor din tabăra proprie. Prin urmare a fost limpede de la bun început că principalii concurenți erau Hindenburg și Hitler. La fel de limpede a fost

mesajul nazist: un vot pentru Hitler era un vot pentru schimbare; cu Hindenburg la putere, lucrurile aveau să rămână așa cum erau. „Bătrâne... trebuie să te retragi”, a declarat Hitler la o adunare organizată pe 27 fe¬ bruarie în Sportpalast din Berlin, la care au asistat circa 25.000 de oameni. Mașina propagandistică nazistă a început să funcționeze la capacitate maximă. în cursul primelor cinci campanii electorale importante din acel an, țara a fost supusă unui veritabil asediu nazist, fiind organizate nenu¬ mărate întâlniri, parade și adunări populare, însoțite de fastul și circul obișnuit. Hitler însuși, hotărât de data aceasta, s-a implicat ca de obicei cu toată energia în turneele sale electorale, călătorind de-a lungul și de-a latul Germaniei și vorbind, în cele unsprezece zile de campanie, în fața unor mulțimi uriașe adunate în douăsprezece orașe.

Străpungerea „frontului5

237

Așteptările au fost mari. Rezultatul însă a produs o mare dezamăgire.

Cele 30 de procente obținute de Hitler au fost inferioare rezultatului obținut de NSDAP în alegerile din Oldenburg și Hessen ținute cu un an înainte. Cu peste 49% din aproape 38 de milioane de voturi exprimate, președintele Reichului ar mai fi avut nevoie de numai 170.000 de voturi

pentru a obține majoritatea absolută. A trebuit să fie organizat un al doilea tur. De această dată, propaganda nazistă a apelat la un alt truc. Hitler s-a ridicat în văzduh într-un avion închiriat, în stil american, în primul său

„Zbor prin Germania” (Deutschlandflug), aparatul fiind decorat cu sloganul „Führerul deasupra Germaniei”. Mergând din oraș în oraș într-o campanie redusă la mai puțin de o săptămână cu scopul de a realiza un armistițiu de Paști în disputa politică, Hitler a reușit să rostească douăzeci de discursuri importante în diferite locuri în fața unui public numeros, totalizând aproape un milion de persoane. A fost un spectacol electoral

remarcabil, nemaivăzut înainte în Germania. Hindenburg a fost reales cu 53% din totalul voturilor. Iar dacă Thälmann a coborât la numai 10%, Hitler a urcat la 37%. Pe lângă faptul că a reușit să facă o figură bună, peste 13 milioane de oameni, cu 2 milioane mai mulți ca în primul tur, au votat pentru el. Cultul Führerului, produsul propagandei naziste și, cândva, apanajul câtorva fanatici, avea de acum să fie vândut unei treimi din populația Germaniei. In timpul numărării voturilor, Goebbels a trecut efectiv la pregătirea următoarei bătălii: seria de alegeri de pe 24 aprilie din Prusia, Bavaria, Württemberg, Anhalt și alegerile municipale din Hamburg. Pe ansamblu, populația din aceste regiuni reprezenta circa patru cincimi din populația țării. Campania frenetică a continuat fără întrerupere. în al doilea său „Zbor prin Germania”, desfășurat între 16 și 24 aprilie, Hitler - care, de această dată, a făcut campanie electorală nu doar în orașele mari, ci și în localitățile mai mici din interiorul provinciilor - a rostit douăzeci și cinci de discursuri importante. Rezultatul a fost aproape asemănător cu cel obținut de Hitler în ulti¬ mul tur al alegerilor prezidențiale. Conducătorul și partidul acestuia s-au confundat în mare măsură în mintea alegătorilor. în Prusia, stat care ocupa două treimi din teritoriul Reichului, cele 36,3 procente din totalul voturilor obținute de NSDAP au făcut din acesta al doilea partid ca importanță, el situându-se cu mult înaintea SPD, care fusese principalul partid începând din 1919. în urma alegerilor anterioare, din 1928, naziștii primiseră șase locuri în parlamentul prusac. Acum aveau 162 de locuri. In Bavaria, cu 32,5%, ei s-au apropiat la numai 0,1% de BVP, partidul aflat la putere. în Württemberg, au urcat de la 1,8% în 1928 la 26,4%. La Hamburg, au ajuns la 31,2%. Iar în Anhalt, cu 40,9%, ei au avut posi¬ bilitatea să numească primul președinte nazist al unui stat german.

238

HITLER

„Am obținut o victorie fantastică”, a notat, pe bună dreptate, Goebbels, dar tot el a adăugat: „Trebuie să ajungem la putere în viitorul previzibil. Altfel, o să murim câștigând alegeri.” Goebbels își dădea seama că doar mobilizarea maselor nu mai era suficientă. în ciuda progreselor uriașe făcute în ultimii trei ani, existau semne-că strategia mobilizării își atinsese limitele. Ce trebuia făcut în continuare nu se știa. în curând însă, avea să se deschidă o altă ușă.

X Campania pentru alegerile regionale a fost urmată de interzicerea SA și SS. La presiunile autorităților statale, cancelarul Brüning și ministrul de

interne și al apărării Groener l-au convins pe Hindenburg ca, după trei zile de la realegerea sa ca președinte, să dizolve „toate organizațiile cu caracter militar” ale NSDAP. Dizolvarea a fost ocazionată în mod nemij¬ locit de descoperirea de către poliția prusacă, pe baza unor informații

furnizate ministrului de interne Groener și în urma unor descinderi efectuate la birourile Partidului Nazist la puțin timp după primul tur al alegerilor prezidențiale, a unor materiale care indicau faptul că SA era pregătit să preia puterea prin folosirea forței dacă alegerile erau câștigate de Hitler. în cursul campaniei electorale, existaseră semne clare că SA ­ care avea acum un efectiv de aproape 400.000 de oameni - se zbătea în lesă. Circulau zvonuri despre niște discuții cu privire la intenția stângii de a da o lovitură de stat în cazul în care Hitler ieșea învingător. în SA fusese declanșată alarma lă scară națională. însă, în loc să acționeze, membrii batalioanelor de asalt au stat abătuți în cazărmi după înfrângerea

lui Hitler. Informații privind iminenta interzicere a SA au ajuns la conducerea nazistă cu două zile înainte de aplicarea ei. Prin urmare s-au putut lua măsuri pentru a păstra batalioanele SA ca unități distincte în cadrul organizației de partid prin asimilarea membrilor acestora ca simpli membri ai partidului. Iar cum stânga avea și ea organizații paramilitare care n-au intrat sub incidența ordinului de dizolvare dat de Groener, autoritățile le-au oferit naziștilor o altă armă propagandistică eficientă, pe care Hitler avea s-o folosească în curând. Mai important este faptul că interzicerea SA a deschis calea mașinațiu­ nilor care aveau să submineze nu numai poziția lui Groener, ci și pe cea a lui Brüning, și aveau să determine deplasarea bruscă spre dreapta a guver¬

nului Reichului. Personajul principal avea să fie generalul Schleicher, șeful Oficiului Ministerial, biroul politic al armatei, din Ministerul Reichswetțrului, considerat până acum protejatul lui Groener. Schleicher urmărea să instaureze, cu sprijinul național-socialiștilor, un regim auto¬ ritar, care să se bazeze pe Reichswehr. Ideea era ca Hitler să fie „îmblân¬ zit”, iar „elementele valoroase” din Mișcarea acestuia să fie încorporate în

239

Străpungerea „frontului1

ceea ce avea să fie, în principiu, o dictatură militară cu susținere populară.

De aceea, Schleicher s-a opus interzicerii SA, pe care el voia să-l transforme într-o organizație auxiliară a unui Reichswehr extins, din clipa în care problema reparațiilor nu avea sa mai reprezinte o piedică. Din discuțiile secrete purtate cu Schleicher pe 28 aprilie, Hitler aflase că cei din conducerea Reichswehrului nu-l mai susțineau pe Brüning. Apoi, pe 7 mai, a urmat ceea ce Goebbels a considerat a fi „o discuție decisivă cu generalul Schleicher”, la care au participat câteva persoane din antu¬ rajul lui Hindenburg. „Brüning urmează să plece în zilele următoare”, a adăugat el. „Președintele Reichului își va retrage încrederea acordată.

Planul este să se instaleze un cabinet prezidențial. Reichstagul va fi dizolvat; toate reglementările coercitive vor fi suspendate. Vom avea libertate de acțiune și atunci vom face o propagandă extraordinară.” Ridicarea interdicției impuse SA și organizarea de noi alegeri au fost, în acel moment, prețul cerut de Hitler pentru susținerea unui nou cabinet

de dreapta. în condițiile în care accentul a fost pus pe alegeri, este limpede că, în principiu, Hitler nu se prea gândea la altceva decât la a câștiga puterea prin atragerea maselor de partea sa, așa cum gândise

întotdeauna. Brüning a reușit să supraviețuiască mai mult decât își închipuiseră conspiratorii. Zilele lui erau însă, în mod evident, numărate. Pe 29 mai, Hindenburg a cerut brusc demisia lui Brüning. A doua zi, aceasta i-a fost înaintată în cursul celei mai scurte audiențe de până atunci.

„Sistemul se prăbușește”, scria Goebbels. Hitler s-a întâlnit în după-amiaza acelei zile cu președintele Reichului. Seara, el i-a spus responsabilului său cu propaganda că întâlnirea a decurs bine: „Se va renunța la interdicția impusă SA. Uniformele vor fi permise din nou. Reichstagul va fi dizolvat. Asta este cel mai important. Von Papen este prevăzut pentru funcția de cancelar. Acest lucru nu este însă atât de interesant. Votul, votul! Afară la popor. Suntem cu toții foarte fericiți.”

XI Noul cancelar, Franz von Papen, un membru civilizat și cu relații al aristocrației catolice, fost diplomat și vechi conservator, fost membru cu vederi de dreapta al partidului Zentrum, fusese sondat de Schleicher cu

câteva zile înainte de căderea lui Brüning. Schleicher nu numai că pregătise terenul împreună cu Hindenburg pentru numirea lui Papen, ci și alcătuise o listă a miniștrilor și discutase cu unii dintre aceștia chiar înainte ca Papen să accepte noua funcție. în condițiile existenței unui „cabinet de baroni” independent de partide, Papen n-a mai avut nicio pretenție legată de formarea unui guvern cu susținere parlamentară. Neavând nicio perspectivă de a obține majoritatea în Reichstag, el s-a

240

HITLER

bazat exclusiv pe emiterea ordonanțelor de urgență - și pe tolerarea NSDAP.

Așa cum fusese aranjat dinainte, președintele Reichului a dizolvat Reichstagul, stabilind desfășurarea unor noi alegeri la cea mai târzie dată cu putință, 31 iulie 1932. Hitler avea acum șansa de a cuceri puterea la urne. Alegerile din Oldenburg de la sfârșitul lui mai și din Mecklenburg­ Schwerin de pe 5 iunie au adus NSDAP 48,4%, respectiv 49% din totalul

voturilor. Pe 19 iunie, în Hessen, naziștii și-au îmbunătățit rezultatul electoral obținut acolo, ajungând la 44%. Realizarea unei majorități absolute în alegerile pentru Reichstag nu părea imposibilă. A doua parte a înțelegerii dintre Schleicher și Hitler, ridicarea inter¬ dicției impuse SA și SS, s-a realizat până la urmă, cu o oarecare întârziere, pe 16 iunie. în acel moment, interdicția era deja luată în râs pe față. Ridi¬ carea ei a precedat o vară plină de violențe politice fără precedent pe tot teritoriul Germaniei. Războiul civil care avusese o formă latentă pe toată

durata existenței Republicii de la Weimar amenința să se transforme într-un conflict real. Zilnic aveau loc ciocniri armate și lupte de stradă între SA și comuniști. S-ar putea crede că violențele naziștilor ar fi trebuit

să-i deranjeze pe adepții burghezi „respectabili” pe care Mișcarea îi atrăgea în număr din ce în ce mai mare. Cum însă acești susținători ai naziștilor considerau că principalul pericol venea dinspre stânga, actele anticomuniste de banditism menite să servească interesele națiunii au îndepărtat de partid foarte puțini alegători. Amploarea violențelor era înfricoșătoare. în a doua jumătate a lunii iunie, după ridicarea interdicției impuse SA, au fost comise din motive politice șaptesprezece asasinate. în iulie, au fost omorâți încă optzeci și șase de oameni, în special naziști și comuniști. Numărul celor grav răniți a ajuns la câteva sute. Guvernul Papen a adoptat imediat măsuri a căror aplicare o amânase temporar pentru a demite guvernul prusac, condus de social-democratul Otto Braun împreună cu un alt socialist, Cari Severing, ca ministru de interne, punând cel mai mare stat al Germaniei în mâinile unui comisar imperial. Pe 20 iulie, reprezentanților guvernului prusac li s-a spus că au fost demiși și că Papen îndeplinea acum funcția de comisar imperial

pentru Prusia. Cel mai mare și mai important stat, bastionul vital al social-democrației, a capitulat fără să opună rezistență. Distrugerea bastionului prusac fără a ridica măcar pumnul de furie a fost înfăptuită de conservatori, nu de naziști. Ea a arătat însă cum trebuia să se procedeze pentru a pune mâna pe putere în celelalte state cu mai mult de șase luni înainte ca Hitler să devină cancelar. între timp, partidul lui Hitler intrase în a patra sa campanie electorală într-un interval de patru luni. Goebbels afirmase la mijlocul lui aprilie că

lipsa banilor împiedica desfășurarea propagandei. Nu prea erau însă

Străpungerea „frontului5

241

semne că s-ar face economie de bani sau energie in momentul în care mașina propagandistică a fost pusă din nou în mișcare. Un element nou l-au constituit folosirea propagandei prin film și producția a 50.000 de discuri de gramofon conținând un „Apel către națiune” lansat de Hitler. Se știa că lumea începuse să se plictisească de atâta campanie electorală. Hitler pornise într-un maraton al discursurilor prin cincizeci și trei de orașe și târguri în cursul celui de-al treilea „Zbor prin Germania”. Tema

abordată de el era aceeași: partidele participante la Revoluția din Noiembrie au dirijat distrugerea de neînchipuit, sub toate aspectele, a spiritului german; partidul lui era singurul care putea salva poporul german de la dezastru. Pe 31 iulie, când s-au dat rezultatele, naziștii au consemnat - mai mult sau mai puțin - o nouă victorie. Partea lor din totalul voturilor crescuse la 37,4%. Aceasta a făcut ca ei să devină de departe cel mai important partid din Reichstag, cu 230 de locuri. Socialiștii pierduseră voturi față de 1930; KPD și Zentrum făcuseră ușoare progrese; prăbușirea partidelor burgheze de centru și de dreapta se accentuase și mai mult. Victoria a fost însă pentru naziști una costisitoare. Comparativ cu rezultatele alegerilor pentru Reichstag din 1930, ca să nu mai vorbim de cele din 1928, progresul lor a fost cu adevărat extraordinar. Dar luând în calcul o perioadă mai scurtă, s-ar putea considera chiar că rezultatul alegerilor din iulie a fost dezamăgitor. Ei abia dacă au reușit să mărească sprijinul obținut la al doilea scrutin prezidențial și în alegerile statale din aprilie. Pe 2 august, Hitler încă nu știa bine ce va face. în două zile, în timp ce se afla la Berchtesgaden, el s-a hotărât ce carte să joace. A stabilit o întâlnire cu Schleicher la Berlin pentru a-și formula pretențiile: funcția

de cancelar pentru el, ministerul de interne pentru Frick, ministerul aerului pentru Göring, ministerul muncii pentru Strasser și un minister al educației populare pentru Goebbels. Era încrezător că „baronii vor ceda”. Nu era însă sigur ce răspuns va da „bătrânul”, Hindenburg. Negocierile secrete purtate pe 6 august cu ministrul Reichswehrului, Schleicher, la Fürstenberg, localitate situată la optzeci de kilometri nord de Berlin, au durat câteva ore. Când le-a spus ce s-a întâmplat altor lideri naziști adunați la Berchtesgaden, Hitler s-a arătat încrezător. „într-o săptămână, chestiunea va ieși la suprafață”, considera Goebbels. „Șeful va

deveni cancelar al Reichului și prim-ministru al Prusiei, Strasser, mi¬ nistru de interne al Reichului și al Prusiei, Goebbels, ministru al educației

în Prusia și în Germania, Darre, ministru al agriculturii în amândouă, Frick, secretar de stat în Cancelaria Reichului, Göring, ministru al aeru¬ lui. Justiția [ministerul] rămâne la noi. Warmbold, la economie. Crosigk [respectiv Schwerin von Krosigk], la finanțe. Schacht, la Reichsbank. Un

cabinet de bărbați. Dacă Reichstagul respinge actul de abilitare, va fi

242

HITLER

trimis să-și facă bagajele. Hindenburg vrea să moară cu un cabinet național. Nu vom mai renunța niciodată la putere. Va trebui să ne scoată morți... încă nu-mi vine să cred. La porțile puterii.” înțelegerea făcută cu Schleicher a părut să-i ofere lui Hitler tot ceea ce-și dorea. Nu era toată puterea. Nu mai rămăsese însă mare lucru de

obținut în ceea ce privea puterea internă și controlul asupra politicii interne. Din punctul de vedere al lui Schleicher, acceptarea lui Hitler în funcția de cancelar a fost o concesie semnificativă. Se pare însă că minis¬ trul Reichswehrului a socotit că, atâta vreme cât armata rămânea sub controlul său, Hitler va putea fi ținut în frâu și va asigura sprijinul popular necesar unui regim autoritar în care el avea să joace în continuare rolul eminenței cenușii. Perspectiva unui război civil, în care Reichswehrul ar fi putut fi atras, avea să se estompeze brusc. Iar dinții naziștilor urmau să fie scoși de inevitabilele compromisuri pe care aceștia vor trebui să le

facă în fața realităților rezultate din asumarea răspunderii politice. Aceasta era concepția care stătea în spatele tuturor „strategiilor de

îmblânzire” elaborate în lunile următoare. Susținătorii naziștilor simțeau triumful. De la Berlin, s-a comunicat prin telefon că întregul partid aștepta puterea. „Dacă lucrurile merg rău, reacția va fi teribilă”, comenta Goebbels. Pe 11 august, Hitler a ținut o ultimă consfătuire cu liderii partidului la Prien, pe malul lacului Chiemsee, cel mai mare lac din Bavaria, situat la circa 130 de kilometri est de München, aproape de granița cu Austria, în acel moment era conștient de faptul că tot mai mulți dintre cei aflați în sferele puterii se opuneau ideii ca el să devină cancelar. Mai exista posibilitatea de a amenința cu formarea unei alianțe cu partidul Zentrum. Hitler era însă hotărât să nu accepte decât funcția de cancelar. După ce s-a odihnit în apartamentul său din München, pentru a evita publicitatea, el a mers a doua zi cu mașina până la Berlin. Rohm a avut în acea zi de 12 august întâlniri cu Schleicher și Papen, dar tatonările sale pe tema numirii lui Hitler în funcția de cancelar n-au fost concludente. Hitler a

sosit seara târziu la casa lui Goebbels din Caputh, de la periferia Berlinului. I s-a spus că, după întâlnirile avute de Rohm, problemele

rămăseseră încă nerezolvate. Acum nu mai era decât „ori așa, ori așa”, a subliniat el. Dacă însă lucrurile ar fi fost atât de simple, el n-ar fi petrecut

restul serii plimbându-se în sus și-n jos și gândindu-se că decizia îi aparținea în mare măsură președintelui Reichului. Goebbels știa foarte bine care era miza. Dacă lui Hitler nu i se dădeau puteri sporite, ceea ce însemna postul de cancelar, el avea să refuze orice altă funcție publică. în acest caz, „Mișcarea și electoratul aveau să sufere, drept consecință, un declin puternic”. Apoi a adăugat: „Și nu avem decât această variantă.” A doua zi de dimineață, pe 13 august, însoțit de Rohm, Hitler s-a întâlnit cu Schleicher, după care, la scurt timp, de această dată însoțit de

Străpungerea „frontului5

243

Frick, s-a întâlnit cu cancelarul Papen. Amândoi l-au informat că Hindenburg nu era pregătit să-l numească în funcția de cancelar. „Mi-am

dat repede seama că aveam de-a face cu un om foarte diferit de cel pe care-l întâlnisem în urmă cu două luni”, își amintea Papen. „Aerul modest, plin de deferență dispăruse, iar acum mă aflam în fața unui politician exigent, care tocmai repurtase un succes electoral răsunător.” Papen i-a sugerat lui Hitler să intre în guvern ca vicecancelar. Alternativa rămânerii în opoziție, susținea el (convins de faptul că sprijinul acordat NSDAP atinsese nivelul maxim), ar fi determinat cu certitudine redu¬ cerea intensității campaniei desfășurate de partidul său. Pe când, în eventualitatea unei cooperări fructuoase cu Hitler și „după ce președin¬ tele urma să-l cunoască mai bine”, cum a scris mai târziu Papen, el va fi pregătit să demisioneze din postul de cancelar în favoarea liderului nazist. Hitler a respins în mod categoric ideea ca el, conducătorul unei mișcări atât de importante, să fie vioara a doua, iar ideea că ar putea lua în calcul varianta de a rămâne în opoziție, permițându-i însă unuia dintre asociații lui să ocupe postul de vicecancelar, i s-a părut într-o oarecare măsură și mai disprețuitoare. La sfârșitul întâlnirii, Papen i-a spus, din când în când pe un ton aprins, că hotărârea îi aparținea președintelui Reichului, dar că el va trebui să-l informeze pe Hindenburg că discuțiile nu au dus la un deznodământ favorabil. Nu este surprinzător faptul că, în acest moment, Hitler și anturajul său, adunați în casa lui Goebbels din Reichskanzlerplatz, deveniseră pesimiști. Nu puteau face altceva decât să aștepte. Când secretarul de stat Planck a sunat de la Cancelaria Reichului pe la ora trei, a fost întrebat dacă avea vreun rost ca Hitler să se vadă cu președintele Reichului, din moment ce decizia fusese în mod evident luată. I s-a spus că Hindenburg voia mai întâi să vorbească cu el. Poate că mai era o șansă. Când Hitler a ajuns la Palatul Prezidențial ca să intre în audiența stabilită pentru ora 16:15, sute de oameni erau adunați în Wilhelmstraße. Hindenburg a fost

onest, dar rece. Conform notițelor luate de secretarul de stat al lui Hindenburg, Otto Meissner, Hitler a fost întrebat dacă era pregătit să facă parte din guvernul lui Papen. Cooperarea sa ar fi fost binevenită, a spus președintele. Hitler a declarat că, din motivele prezentate cance¬ larului pe larg în acea dimineață, nu se punea problema participării sale la guvernul existent. Dată fiind importanța mișcării sale, el este obligat să ceară conducerea guvernului și „conducerea statului în integralitatea ei pentru sine și pentru partidul său”. Președintele Reichului a refuzat cu fermitate. Nu ar fi avut ce să răspundă, a spus el, în fața lui Dumnezeu, a conștiinței sale și a patriei dacă avea să încredințeze întreaga putere a guvernului unui singur partid, și încă unuia care era atât de intolerant

față de cei cu păreri diferite. îl îngrijorau de asemenea tulburările dinăuntru și impactul probabil din afară. Când Hitler a repetat că, pentru

244

HITLER

el, orice altă soluție era exclusă, Hindenburg l-a sfătuit să facă opoziție într-o manieră cavalerească, spunând că orice act de teroare va fi tratat cu cea mai mare asprime. într-un gest mai mult patetic decât reflectând realitatea politică, el a dat mâna cu Hitler asemenea unor „vechi ca¬ marazi”. întâlnirea a durat doar douăzeci de minute. Hitler reușise să se stăpânească. Afară însă, pe coridor, a fost pe punctul de a exploda. A declarat că evenimentele vor duce în mod implacabil la finalul prevăzut de el și la căderea președintelui. Guvernul va fi pus într-o situație extrem de dificilă, opoziția va fi neîndurătoare, iar el nu va accepta să-și asume răspunderea pentru urmări. Hitler era conștient că suferise o importantă înfrângere politică. Era cel mai mare pas înapoi făcut de la eșecul puciului, cu nouă ani în urmă. Strategia aplicată de el în toți acei ani, în virtutea căreia mobilizarea maselor - lucru pentru care avea un talent natural și pe care știa să-l facă

cel mai bine - avea să fie de ajuns pentru a pune mâna pe putere, se dovedise a fi un eșec. Dusese partidul într-o situație fără ieșire. „Frontul”

fusese străpuns. Ascensiunea NSDAP la porțile puterii fusese fulge¬ rătoare. Tocmai obținuse o victorie electorală zdrobitoare. Fusese însă respins fără înconjur din funcția de cancelar al Reichului de singura persoană al cărei consimțământ, potrivit Constituției de la Weimar, era indispensabil, președintele Reichului, Hindenburg. încercând să obțină totul, Hitler nu s-a ales cu nimic. Cu un partid obosit, deprimat, profund dezamăgit și divizat, perspectiva rămânerii în opoziție nu era una prea plăcută. Dar numai aceasta mai rămăsese. Chiar și în condițiile unor noi alegeri, erau mici șanse să se obțină același sprijin ca și până atunci. Ziua de 13 august 1932 ar fi trebuit să fie un moment definitoriu în lupta pentru putere a lui Hitler. După aceasta, n-ar fi trebuit să se ajungă

niciodată la un 30 ianuarie 1933. Fără aliați sus-puși, capabili să-l convingă în cele din urmă pe președintele Reichului să se răzgândească, Hitler n-ar fi reușit niciodată să ajungă la putere - nici chiar în calitate de lider al unei mișcări uriașe, cu peste 13 milioane de susținători în toată țara. Faptul că funcția de cancelar i-a fost refuzată lui Hitler după ce acesta a obținut o victorie și i-a fost acordată după ce a suferit o înfrângere (în alegerile pentru Reichstag care aveau să se desfășoare în noiembrie) nu poate fi pus pe seama vreunui „triumf al voinței”.

-9­ Adus la putere I Hitler a văzut în evenimentele din 13 august „o înfrângere personală”. Furia și umilința i-au fost amplificate de comunicatul brutal dat în mod

deliberat de guvern - instigat de Schleicher - cu privire la întâlnirea avută, în care s-a arătat pe scurt că Hindenburg a refuzat cererea lui Hitler de a i se acorda toată puterea. în replica sa meticulos de corectă, plină de iritare, Hitler n-a putut decât să afirme că nu ceruse „toată” puterea. în acel moment, furia lui s-a îndreptat mai ales spre Papen. Trimis după câteva zile să medieze cu Hitler, care pe atunci se afla la Obersalzberg, Joachim von Ribbentrop - vanitosul și seriosul viitor ministru de externe al Reichului, a cărui ascensiune s-a datorat mai ales căsătoriei cu moștenitoarea celui mai mare producător de Sekt din Germania, Henkel, și proaspăt recrutat în NSDAP - l-a găsit pe acesta „plin de resentimente față de Herr von Papen și întregul cabinet de la Berlin”. Dar dacă evenimentele din ianuarie 1933 aveau să-l salveze pe Papen, Schleicher va deveni principala țintă a agresiunii naziste din cauza rolului jucat în perioada august 1932-ianuarie 1933. Manevrele de culise

ale acestuia, în special „trădarea” din august care a dus la umilirea lui Hitler, nu au fost uitate. El avea să plătească pentru ele cu viața. Ca de obicei, Hitler a reușit să canalizeze dezamăgirea și deprimarea în acțiuni de agresiune directă. S-a declarat într-o opoziție fățișă față de

guvernul detestat al lui Papen. Confruntarea din vară lua acum o altă turnură. într-un interval de câteva zile, Hitler a avut ocazia să abată atenția de la eșecul suferit în audiența la Hindenburg. Pe 10 august, câțiva membri ai SA omorâseră un șomer, simpatizant al comuniștilor, în satul Potempa din Silezia. Crima a fost săvârșită cu o deosebită sălbăticie, în fața mamei și fratelui victimei. La fel ca în multe alte rânduri, motivele personale s-au amestecat cu cele politice. Deși crima a fost de o brutalitate înspăi¬ mântătoare, ea arată că ordinea publică era într-atât de deteriorată, încât

evenimentul în sine n-a fost decât un act obișnuit de teroare din vara îngrozitoare a anului 1932, simptomatic pentru climatul de violență din pragul unui război civil. La început, nimeni nu l-a remarcat. în condițiile

246

HITLER

în care, zilnic, se înregistrau peste treizeci de acte de violență politică, incidentul de la Potempa n-a ieșit în evidență. Crima fusese comisă însă la o oră și jumătate după ce guvernul Papen a dat ordonanța de urgență cu

privire la combaterea terorismului. Ea prevedea pedeapsa cu moartea pentru asasinatele politice și instituia instanțe speciale menite să judece

rapid cazurile care intrau sub incidența ordonanței. Procesul, care a beneficiat de multă publicitate, a avut loc la Beuthen între 19 și 22 august

într-o atmosferă încordată și s-a încheiat cu pronunțarea pedepsei cu moartea pentru cinci dintre acuzați. Pentru a inflama și mai mult spiritele în tabăra nazistă, doi membri ai organizației Reichsbanner au primit, în aceeași zi, pedepse relativ ușoare pentru faptul că omorâseră doi membri ai SA în timpul tulburărilor de la Ohlau din iulie. Aceste crime nu fuseseră premeditate și avuseseră loc înaintea apariției ordonanței de urgență a lui

Papen. Cum era și firesc, asemenea diferențe nu contau însă pentru susținătorii naziștilor. Asasinii de la Potempa au fost înfățișați ca niște martiri. Heines, liderul local al SA, a amenințat că va stârni o revoltă dacă pedepsele cu moartea vor fi executate. în urma tiradei sale demagogice, mulțimea a început să spargă vitrinele prăvăliilor evreiești din Beuthen și să atace sediul ziarului local al SPD. în această atmosferă încinsă, Göring i-a lăudat pe condamnați și a trimis bani familiilor acestora. Rohm a fost

trimis să-i viziteze în pușcărie. Pe 23 august, chiar Hitler a trimis o telegramă care a făcut senzație. „Camarazii mei!”, a scris el, „având în vedere acest verdict de sânge cât se poate de monstruos, mă simt legat de voi cu un devotament nemăsurat. Libertatea voastră este din această clipă o chestiune de onoare pentru noi. Suntem datori să luptăm împotriva unui guvern care a făcut posibil acest lucru!” Șeful celui mai mare partid al Germaniei își exprima în mod public solidaritatea cu asasinii condamnați. Era un scandal pe care Hitler trebuia să și-l asume. Dacă n-ar fi simpatizat cu ucigașii din Potempa, ar fi riscat să-i îndepărteze de partid pe membrii SA dintr-o zonă deosebit de instabilă, Silezia, într-un moment în care era foarte important să țină sub control neobositele batalioane de asalt.

A doua zi, Hitler a emis o proclamație în care cabinetul Papen era aspru criticat și care răsturna cu susul în jos evenimentele de la 13 august prin faptul că el și-a exprimat refuzul de a deveni membru al unui guvern

capabil de asemenea sentințe. „Aceia dintre dumneavoastră care au sentimentul că trebuie să lupte pentru onoarea și libertatea națiunii vor înțelege de ce am refuzat să intru în acest guvern burghez”, a declarat el. „Prin acest act, atitudinea noastră față de acest guvern național este stabilită o dată pentru totdeauna.” De fapt, Papen, în calitatea sa de comisar imperial pentru Prusia, a

bătut în retragere și a făcut în așa fel încât pedeapsa cu moartea pronunțată pentru asasinii de la Potempa să fie comutată în închisoare pe

viață - chiar Papen recunoscând că această hotărâre a avut temeiuri

Adus la putere

247

politice, nu legale. Asasinii au fost eliberați la scurtă vreme, în martie 1933, în urma unei amnistii date de regimul nazist. Afacerea Potempa a scos în evidență atitudinea naziștilor față de lege, exact în momentul în care persoanele cu influență politică analizau încă posibilitățile și modalitățile de includere a lui Hitler în guvern. Aceste semne indubitabile cu privire la ceea ce avea să însemne supremația legii într-o Germanie guvernată de Hitler nu i~au descurajat însă pe cei care credeau în continuare că singura cale de ieșire din criză o reprezenta, în­ tr-un fel sau altul, implicarea naziștilor în conducerea treburilor publice: Respingerea de către Hitler a oricărei oferte care nu conținea funcția de cancelar nu pusese în dificultate numai NSDAP. Problemele pe care le avea guvernul erau de acum acute. Schleicher renunțase la ideea numirii lui Hitler în funcția de cancelar atâta vreme cât Hindenburg era preșe¬ dinte al Reichului. Papen, el însuși adversar hotărât al acestei idei, n-a pus la îndoială faptul că Hindenburg avea să i se opună mai departe. Au părut a rămâne numai două posibilități, niciuna dintre ele atrăgătoare. Prima era formarea unei coaliții între Zentrum și național-socialiști. Cei din partidul Zentrum au început să tatoneze terenul în legătură cu această posibilitate după evenimentele din 13 august. Ea n-a avut niciodată mari șanse să se transforme într-o soluție. Zentrum a continuat să insiste ca NSDAP să cedeze funcția de cancelar, dar, între timp, numirea lui Hitler în această funcție devenise o „chestiune de onoare”. Nici după alegerile din noiembrie, când această posibilitate a fost formulată încă o dată, Hitler nu a vrut să conducă un guvern dependent de majoritatea din Reichstag. în orice caz, ideea întoarcerii la un guvern cu susținere parlamentară era de neconceput pentru Hindenburg și consilierii săi. A doua variantă era să se meargă mai departe cu un „cabinet de luptă”, lipsit de orice speranță de a beneficia de sprijin în Reichstag, unde naziștii și comuniștii la un loc aveau o „majoritate negativă”. Aceasta însemna să se continue cu planurile, propuse întâi de ministrul de interne, Freiherr Wilhelm von Gayl, încă din august, de dizolvare a parlamentului și de amânare a alegerilor cu scopul de a oferi un răgaz în vederea diminuării considerabile a prerogativelor Reichstagului prin restrângerea imunității și introducerea unui sistem bicameral, prima cameră nefiind aleasă prin vot. Intenția era să se pună capăt o dată pentru totdeauna „dominației partidelor”. Pentru înfăptuirea acestui demers radical, era necesar spri¬

jinul președintelui Reichului și al armatei pentru a combate opoziția așteptată din partea stângii și, posibil, a național-socialiștilor. Soluția dizolvării Reichstagului și a amânării - cu încălcarea constituției - a alegerilor peste limita impusă de șaizeci de zile i-a fost prezentată lui Hindenburg de Papen la o întâlnire avută la Neudeck pe 30 august. Schleicher și Gayl au fost și ei prezenți. Hindenburg i-a dat lui Papen ordinul de dizolvare fără să stea prea mult pe gânduri, arătându-se de

248

HITLER

acord și cu amânarea neconstituțională a noilor alegeri în baza declarării

stării de necesitate la nivel național. Câțiva mari specialiști în drept constituțional - dintre care cel mai cunoscut era Carl Schmitt, renumitul teoretician constituțional care, în 1933, avea să se pună el însuși în slujba

celui de-al Treilea Reich - au oferit imediat argumentele legale menite să susțină instaurarea unui regim autoritar prin asemenea mijloace. Probabil că, dacă ar fi vrut să-și asume riscul de a aplica o asemenea soluție, Papen ar fi trebuit să obțină dizolvarea noului Reichstag încă de la prima ședință a acestuia, de pe 30 august. Pe 12 septembrie, când par¬ lamentul s-a întrunit pentru a doua - și ultima - oară, ocazia fusese pier¬ dută. Singurul punct din agenda de lucru a acelei zile a fost o declarație a guvernului cu privire la situația financiară, în care se dădeau amănunte despre un program destinat redresării economiei. Era de așteptat ca dez¬ baterea pe marginea acestuia să dureze câteva zile. Deputatul comunist Emst Torgler a propus însă ca ordinea de zi să fie schimbată. El a încercat

mai întâi să prezinte o propunere a partidului său de abrogare a ordo¬ nanțelor de urgență din 4 și 5 septembrie (care afectaseră profund sis¬ temul de negociere a salariului tarifar) și să lege această propunere de supunerea guvernului unui vot de neîncredere. Nimeni nu aștepta multe de la o asemenea propunere. Amendamentul la ordinea de zi ar fi căzut dacă s-ar fi opus un singur deputat. Naziștii se așteptau ca deputații DNVP să se opună. în mod surprinzător, nimeni n-a făcut acest lucru. în confuzia care a urmat, Frick a obținut o pauză de o jumătate de oră pentru

a-l întreba pe Hitler ce era de făcut în continuare. Papen, luat complet

prin surprindere, a trebuit să trimită în timpul pauzei pe cineva la Cancelaria Reichului ca să ia ordinul de dizolvare pe care Hindenburg îl semnase pe 30 august și pe care el nici măcar nu se deranjase să-l ia la parlament.

în urma unei scurte întrevederi cu principalii săi acoliți, Hitler a hotărât că nu se putea rata această ocazie de a pune în dificultate gu¬ vernul: deputații naziști trebuiau să sprijine imediat votul de neîncredere

dat de comuniști, anticipând astfel ordinul de dizolvare pe care toată

lumea era sigură că Papen avea să-l prezinte în continuare. Când

parlamentarii s-au adunat din nou în sală, a apărut Papen având sub braț cutia roșie care conținea de regulă ordinele de dizolvare. în plin haos, Göring, președintele Reichstagului, a anunțat fără înconjur că va trece la

votarea propunerii avansate de comuniști. în acel moment, Papen a încercat să ia cuvântul. Göring l-a ignorat, abătându-și în mod inten¬ ționat privirea dinspre cancelar spre partea stângă a sălii. Planck, secre¬ tarul de stat al lui Papen, i-a spus lui Göring că acesta voia să-și exercite dreptul de a vorbi. Göring a răspuns pur și simplu că începuse votarea. După o nouă încercare nereușită de a lua cuvântul, Papen s-a dus direct

la tribuna rezervată președintelui Reichstagului, trântind pe masa

Adus la putere

249

acestuia ordinul de dizolvare. Apoi, urmat de membrii cabinetului său, a părăsit sala în huiduielile și râsetele batjocoritoare ale celor prezenți. Göring a dat fericit la o parte ordinul de dizolvare și a citit rezultatul votării. Guvernul a fost înfrânt cu 512 voturi „pentru”, 42 „împotrivă”, cinci abțineri și un vot nul. Numai DVNP și DVP susținuseră guvernul. Toate partidele importante, inclusiv Zentrum, susținuseră propunerea comuniștilor. Niciodată nu se mai produsese o asemenea înfrângere parlamentară - care a fost primită cu urale puternice. Göring a citit apoi ordinul de dizolvare al lui Papen, pe care l-a decla¬

rat nul, din moment ce guvernul tocmai căzuse în urma unui vot de neîncredere. Din punct de vedere tehnic, acest lucru a fost incorect. Göring a fost apoi obligat să accepte că Reichstagul fusese realmente dizolvat în mod oficial în urma prezentării ordinului lui Papen. Moțiunea de cenzură era lipsită așadar de temei legal. Acest fapt n-a avut însă decât

o importanță procedurală. Prin urmare guvernul a rămas în funcție. Realitatea era însă aceea că el fusese respins de peste patru cincimi dintre cei care reprezentau poporul. Lui Papen i se dovedise în modul cel mai umilitor cu putință că era un cancelar lipsit aproape de orice sprijin po¬ pular. Hitler jubila. Tacticile cinice ale naziștilor au anticipat comporta¬ mentul pe care aveau să-l adopte aceștia atunci când se va ivi ocazia să pună mâna pe putere. Se întrezărea organizarea unui nou scrutin - al cincilea din acel an.

Papen era încă în posesia aprobării date de Hindenburg de a amâna alegerile peste limita celor șaizeci de zile prevăzută de constituție. Insă după eșecul de la 12 septembrie, cabinetul a decis după două zile că nu era momentul potrivit să se facă un asemenea experiment. Alegerile au fost fixate pentru data de 6 noiembrie. Conducerea nazistă era conștientă de dificultăți. Presa burgheză era acum cu totul ostilă. NSDAP n-a prea

făcut uz de radio. Publicul era plictisit de alegeri. Chiar oratorilor de marcă ai partidului le-a fost greu să se mențină în formă. Și mai ales, nota Goebbels, campaniile anterioare epuizaseră toate fondurile disponibile. Trezoreria partidului era goală. Campania electorală l-a făcut pe Hitler să renască. în cea de-a cincea campanie a anului, s-a apucat din nou să facă ceea ce știa cel mai bine:

să țină discursuri. încă o dată, datorită rolului său indispensabil de principal propagandist al mișcării, el a trebuit să înceapă un istovitor program de discursuri și adunări. în timpul celui de-al patrulea „Zbor prin Germania”, desfășurat între 11 octombrie și 5 noiembrie, el a rostit nu mai puțin de cincizeci de discursuri, uneori și de trei ori pe zi, iar o dată, chiar de patru ori. Atacurile sale s-au îndreptat acum în mod direct asupra lui Papen și a „reacțiunii”. Sprijinul masiv acordat mișcării sale contrasta cu „micul cerc de reacționari” care ținea în funcție guvernul Papen, lipsit de orice

250

HITLER

susținere populară. Așa cum era de așteptat, presa nazistă a înfățișat campania lui Hitler ca pe un marș al victoriei. Cifrele mult umflate ale participanților la adunările lui Hitler furnizate de presa de partid - mai ales în zonele rurale au fost aduse mii de persoane din alte părți pentru a spori numărul celor prezenți - ascundeau semnele clare de dezamăgire și oboseală pe care le dădea electoratul. Nici măcar Hitler n-a mai reușit să umple sălile ca în trecut. La discursul ținut de el la Nürnberg pe 13 octombrie, Festhalle din Luitpoldhain a fost numai pe jumătate plină.

Deși discursul lui Hitler se poate să fi contribuit în unele locuri la îmbunătățirea rezultatului electoral, observatorii prognozau deja în octombrie că turneul său propagandistic nu va reuși să împiedice așteptatul declin al sprijinului acordat naziștilor. în ziua dinaintea alegerilor, și Goebbels anticipa o înfrângere. După numărarea voturilor, temerile naziștilor s-au confirmat. în ul¬ timele alegeri de dinaintea venirii lui Hitler la putere (ultimele alegeri cu adevărat libere din Republica de la Weimar), NSDAP pierduse 2 milioane de voturi. în condițiile unei participări reduse - cea mai mică (80,6%) din 1928 - procentajul obținut la urne scăzuse de la 37,4 în iulie la 33,1, iar numărul de locuri din Reichstag ce revenea partidului se diminuase de la 230 la 196. SPD și Zentrum au suferit și ele pierderi ușoare. Cei care au avut de câștigat au fost comuniștii, care și-au îmbunătățit rezultatul electoral la 16,9% (situându-se cu ceva mai mult de 3 procente în urma SPD), și DNVP, care ajunsese la 8,9%. DNVP reușise în mare măsură să-și recâștige susținătorii care trecuseră de partea NSDAP. Participarea mai redusă a fost un alt factor important care a defavorizat partidul lui Hitler, căci votanții mai vechi ai naziștilor au rămas acasă. Nu numai că partidul nu reușise, ca în trecut, să atragă un număr serios de alegători din marele bazin electoral al partidelor de stânga și catolice, ci, de această dată, a pierdut votanți - pare-se, în favoarea tuturor partidelor, dar mai ales a DNVP. Clasa mijlocie începea să-i părăsească pe naziști.

II Alegerile din noiembrie n-au influențat în niciun fel impasul de pe

scena politică - eventual, au înrăutățit și mai mult situația. Partidele care susțineau guvernul, DNVP și DVP, aveau în spate numai ceva mai mult de 10% din populația țării. Iar în condițiile scăderii sprijinului electoral acordat NSDAP și partidului Zentrum, numai o coaliție între cele două, precum cea despre care se discutase în august, nu avea să fie suficientă pentru a realiza o majoritate absolută în Reichstag. Singura majoritate,

acum, ca și în trecut, era una negativă. Hitler n-a fost descurajat de regresul electoral. El le-a spus la München liderilor partidului să continue fără încetare lupta. „Papen trebuie să plece. Nu trebuie să existe compro¬ misuri”, își amintea Goebbels că ar fi afirmat în esență Hitler.

Adus la putere

251

Acum, ca și înainte, Hitler nu era interesat să preia puterea la cererea

altor partide pentru a forma un guvern majoritar care să depindă de parlament. La mijlocul lui noiembrie, încercările lui Papen de a găsi sprijin pentru guvernul său eșuaseră. Pe 17 noiembrie, regretat de puțini, tot cabinetul acestuia și-a dat demisia. Acum, ținea numai de Hindenburg să încerce să negocieze o soluție care să scoată statul din criză. Intre timp,

cabinetul avea să se ocupe în continuare de problemele cotidiene ale administrației guvernamentale. Pe 19 noiembrie, în ziua în care Hindenburg l-a primit pe Hitler în cadrul seriei de întâlniri organizate cu șefii partidelor politice, președin¬ telui Reichului i s-a înmânat o petiție semnată de douăzeci de oameni de afaceri care cereau numirea lui Hitler în funcția de cancelar. Aceasta nu reprezenta dovada, cum s-a crezut cândva, a sprijinului acordat lui Hitler de marii capitaliști și a manevrelor făcute de aceștia pentru a-l aduce la putere. Ideea i-a aparținut de fapt lui Wilhelm Keppler, care avea să fie omul de legătură al lui Hitler cu un grup de oameni de afaceri pronaziști, și a fost pusă în aplicare împreună cu Himmler, care servise drept om de legătură în Casa Brună. Keppler și Schacht au început cu o listă de circa treizeci și șase de posibili semnatari. Și-au dat seama însă că misiunea lor era grea. Opt dintre membrii „Cercului Keppler”, condus de Schacht și de Kurt von Schröder, un bancher din Köln, au semnat petiția. Rezultatele negocierilor cu industriașii au fost dezamăgitoare. Un singur industriaș mai important, Fritz Thyssen, a semnat documentul. însă acesta nu mai facea de multă vreme un secret din simpatia sa pentru național-socialiști. Președintele interimar al Reichslandbund (Liga Națională Agrară), grupul de presiune al marilor proprietari funciari, infiltrat de naziști, a semnat și el. Ceilalți semnatari erau oameni de afaceri și proprietari funciari de condiție medie. S-a afirmat, cu scopul de a induce în eroare, că marii industriași Paul Reutsch, Fritz Springorum și Albert Vogler simpatizau cu

naziștii, dar își retrăseseră numele de pe petiție. Marii capitaliști în general își puneau încă speranțele în Papen, deși petiția era un semn că oamenii de afaceri aveau păreri împărțite. Mai ales grupul de presiune al proprietarilor funciari era de urmărit. In orice caz, petiția n-a avut nicio influență asupra negocierilor dintre Hindenburg și Hitler. Președintele Reichului a rămas profund neîncrez㬠tor în liderul nazist, așa cum aveau s-o dovedească discuțiile de la mijlocul lui noiembrie. Hitler, la rândul lui, îl disprețuia în taină pe Hindenburg. N-avea însă cum să ajungă la putere fără sprijinul președintelui. La întâlnirea avută cu Hitler pe 19 noiembrie, Hindenburg a repetat, la fel ca în august, că voia să-i vadă în guvern pe el și pe colegii săi de partid.

Președintele și-a exprimat speranța că Hitler va discuta cu alte partide în vederea formării unui guvern care să beneficieze de majoritate în parlament. Era o încercare de a-l prinde pe Hitler în propria-i cacealma.

252

HITLER

Hindenburg știa că acest lucru va fi imposibil, dat fiind faptul că DNVP avea să se opună cu siguranță. S-ar fi ajuns astfel la dezvăluirea eșecului înregistrat de Hitler și la slăbirea poziției acestuia. Hitler și-a dat imediat seama de această tactică. Hitler a răspuns, în ceea ce Goebbels a numit o „partidă de șah pentru putere”, că nu avea nicio intenție să se implice în negocieri cu alte partide înainte ca președintele Reichului să-i încredințeze misiunea de a forma

un guvern, el fiind singurul în măsură să ia această decizie. într-o asemenea situație, era încrezător în faptul că va găsi sprijinul necesar obținerii din partea parlamentului a învestiturii guvernului său. El singur era în măsură să obțină un asemenea mandat din partea Reichstagului. în acest fel, problemele aveau să fie rezolvate. După două zile, el i-a repetat lui Hindenburg în scris „singura lui ce¬ rere”, aceea de a i se da autoritatea încredințată și celor dinaintea lui. Era exact ceea ce Hindenburg nu voia cu niciun chip să accepte. El a rămas hotărât să nu-l facă pe Hitler șef al unui cabinet prezidențial. A lăsat însă

deschisă ușa pentru formarea unui cabinet cu o majoritate de lucru, condus de Hitler, stipulând condițiile acceptării unui asemenea cabinet: aplicarea unui program economic, renunțarea la dualismul Prusia-Reich, neimpunerea unor limite la articolul 48 și aprobarea unei liste cu nume de miniștri, din care el, președintele, va numi ministrul de externe și pe cel al apărării. Pe 30 noiembrie, Hitler a respins o nouă invitație la discuții din partea lui Hindenburg, considerând-o inutilă. Impasul a continuat. Schleicher se distanța treptat de Papen. Trecea pe neobservate de la rolul de eminență cenușie care acționa în culise la cel de personaj prin¬ cipal. între timp, se asigura că rămâneau deschise liniile de comunicare cu Gregor Strasser, despre care credea că era pregătit „să umple personal golul” dacă nu se ajungea la niciun rezultat în urma discuțiilor cu Hitler. Schleicher a formulat această posibilitate în cursul discuțiilor dintre el, Papen și Hindenburg din seara zilei de 1 decembrie. Lui Strasser și altor unu sau doi dintre susținătorii lui aveau să li se ofere posturi în guvern. Circa șaizeci de deputați naziști puteau fi convinși. Schleicher avea încredere că va reuși să obțină sprijinul sindicatelor, al SPD și al

partidelor burgheze pentru un program de reforme economice și de creare a unor locuri de muncă. Aceasta, susținea el, avea să facă inutilă îmbunătățirea constituției, pe care Papen o propusese din nou. Hindenburg a fost totuși de partea lui Papen, cerându-i acestuia să formeze un nou guvern și să-și reia funcția deținută anterior - lucru pe care avusese intenția să-l facă tot timpul. în culise însă, Schleicher îi avertizase pe membrii cabinetului lui Papen că, dacă nu se vor produce schimbări în

guvern și, în condițiile declarării stării de necesitate, va avea loc încălcarea constituției, așa cum se propusese, va izbucni un război civil, iar armata nu va putea face față situației. Acest lucru a fost reiterat la o

253

Adus la putere

întâlnire a membrilor cabinetului din dimineața zilei următoare, 2 decembrie, când locotenent-colonelul Ott a fost invitat să prezinte un raport cu privire la un exercițiu „de război” desfășurat de Reichswehr, care a demonstrat că armata nu putea să apere granițele și să se opună prăbușirii ordinii interne ce avea să urmeze grevelor și dezbinării. Armata

era cu siguranță prea pesimistă în aprecierea sa. Mesajul și-a pus însă amprenta asupra cabinetului și președintelui. Hindenburg s-a temut de

izbucnirea unui posibil război civil. Reticent, l-a demis pe Papen, preferatul său, și l-a numit pe Schleicher cancelar al Reichului.

III După propunerile făcute de Schleicher lui Gregor Strasser, Mișcarea lui Hitler a intrat în cea mai mare criză de la reîntemeierea ei în 1925. Strasser nu era un personaj minor. Contribuția lui la ascensiunea NSDAP

fusese inferioară numai contribuției lui Hitler însuși. Organizarea partidului era, în mod deosebit, opera sa. în interiorul partidului era foarte bine văzut - deși își făcuse dușmani puternici, mai ales pe acolitul său de altădată, Goebbels. Era considerat în general mâna dreaptă a lui Hitler. Demisia lui Strasser din toate funcțiile deținute în partid, produsă pe 8 decembrie 1932, a stârnit, cum era și firesc, senzație. Mai mult, a lovit un partid și-așa destabilizat de scăderea susținerii și de labilitatea

moralului. Dacă nu ajungea curând la putere, existau șanse reale ca partidul să se dezmembreze cu totul. Deși demisia lui Gregor Strasser din funcțiile deținute în partid a fost o adevărată bombă, buba cocea de ceva vreme. în toamna lui 1932, când Hitler - considerat cândva „moderat” de anumiți oameni de afaceri - era văzut ca un obstacol de neclintit în calea formării unui guvern de

dreapta cu vederi predominant conservatoare, Strasser a ajuns să fie considerat un politician mai responsabil și mai constructiv, care putea aduce sprijinul popular de care avea nevoie un cabinet conservator. Deosebirile dintre Strasser și Hitler nu erau în primul rând de natură ideologică. El era un rasist absolut; nu se abținea de la violență; „ideile lui

sociale” erau cam la fel de vagi ca și cele ale lui Hitler; ideile lui eco¬ nomice, eclectice și contradictorii, erau mai utopice, dar compatibile cu teoriile mai crude și mai brutale ale lui Hitler; țelurile lui în domeniul politicii externe nu erau mai puțin ambițioase decât cele ale Hitler; în plus, era nemilos și hotărât să pună mâna pe putere. Din punct de vedere tactic însă, existau deosebiri fundamentale. Iar după 13 august, când inflexibilitatea politică a lui Hitler amenința să blocheze tot mai mult drumul spre putere, aceste deosebiri au devenit din ce în ce mai evidente, în contrast cu atitudinea de tip „totul sau nimic” a lui Hitler, Strasser credea că NSDAP trebuia să fie pregătit să formeze coaliții, să analizeze

254

HITLER

toate alianțele posibile și, dacă era necesar, să intre în guvern chiar fără a primi funcția de cancelar.

Pe Schleicher îl interesa în mod deosebit posibilitatea ca Gregor Strasser să ajute la atragerea sindicatelor în sprijinirea unui guvern „național” - adică autoritar. Spre deosebire de Hitler, care a manifestat întotdeauna o aversiune față de sindicate, Strasser a avut o atitudine vădit conciliantă față de ele. Date fiind contactele sale tot mai numeroase cu liderii de sindicat interesați de formarea unei coaliții largi, care să blo¬

cheze pericolele venite, potrivit opiniei lor, dinspre extrema dreaptă și extrema stângă, perspectiva obținerii sprijinului lor pentru un cabinet condus de Schleicher din care să facă parte Strasser și care să ofere un program amplu de creare a locurilor de muncă nu putea fi trecută cu vederea ușor. în cursul toamnei, ruptura dintre Hitler și Strasser s-a mărit. După alegerile din noiembrie, Strasser și-a pierdut locul în cercul apropiaților lui Hitler. Ținând seama de situația delicată din toamnă, o sciziune publică în conducerea partidului era departe de a fi oportună. însă în prima săpt㬠mână a lui decembrie, lucrurile nu mai puteau să rămână neschimbate. La o întâlnire ținută în secret la Berlin pe 3 decembrie, Schleicher i-a oferit lui Strasser posturile de vicecancelar și prim-ministru al Prusiei.

Strasser avea de ales acum între a-l susține pe Hitler, a se revolta împotriva lui în speranța de a atrage de partea sa o parte a membrilor partidului și a face ceea ce s-a hotărât să facă pe 8 decembrie: să demisioneze din toate funcțiile și să nu mai joace un rol activ în politică. Strasser trebuie să-și fi dat seama că șansele de a conduce o revoluție de palat împotriva lui Hitler erau minime. Cea mai mare nădejde și-o punea

în parlamentarii naziști. Nici în Reichstag însă nu controla o facțiune bine organizată. Mândria, ca și obiecțiile sale de principiu l-au împiedicat să dea înapoi și să accepte strategia lui „totul sau nimic” a lui Hitler. Prin

urmare nu i-a mai rămas decât a treia variantă. Dezamăgit, poate,, de faptul că prietenii săi din partid nu l-au sprijinit pe față, el s-a retras în camera sa de la hotelul Exzelsior din Berlin, unde a redactat scrisoarea de demisie din funcțiile deținute în partid.

în dimineața zilei de 8 decembrie, i-a convocat la biroul său de la Reichstag pe inspectorii regionali - gauleiterii cei mai vechi - care se aflau în acel moment la Berlin. Șase inspectori au fost prezenți alături de inspectorul național Robert Ley în clipa în care Strasser li s-a adresat. Potrivit relatării postbelice a unuia dintre aceștia, Hinrich Lohse, Strasser le-a spus că i-a scris Führerului o scrisoare prin care își dădea demisia din funcțiile deținute în partid. N-a criticat programul lui Hitler, ci mai degrabă faptul că, după întâlnirea cu Hindenburg din august, el n-a

Adus la putere

255

elaborat o strategie clară de cucerire a puterii. Hitler, a spus el, știa foarte bine un singur lucru: că voia să devină cancelar al Reichului. Dar simplul fapt de a dori postul respectiv nu avea să înlăture opoziția

pe care o întâmpina. Iar, între timp, partidul era supus unei tensiuni enorme, fiind expus unei posibile dezintegrări. Strasser a spus că era pregătit să adopte fie calea legală de cucerire a puterii, fie pe cea ilegală ­ adică printr-un puci. Nu era însă pregătit să aștepte pur și simplu ca Hitler să fie numit cancelar al Reichului și să vadă partidul dezmembrându-se până avea să se întâmple acest lucru. După opinia lui, Hitler ar fi trebuit să accepte funcția de vicecancelar în august și să se folosească de ea pentru a obține prin negocieri o putere și mai mare. Ca o observație personală, Strasser și-a exprimat iritarea determinată de excluderea sa din discuțiile

purtate la vârf, spunând că nu voia să fie vioara a doua a lui Göring, Goebbels, Rohm și a altora. Acum, că ajunsese ia capătul puterilor, demisiona din funcțiile deținute și se retrăgea pentru a se recupera. Scrisoarea lui Strasser i-a fost predată lui Hitler la Kaiserhof pe 8 de¬ cembrie, la amiază. Ea a reprezentat o slabă justificare a poziției adoptate

de Strasser, exprimată sub forma mândriei rănite, dar neatingând as¬ pectele fundamentale care-l despărțeau de Hitler. Prin chiar felul în care era formulată lăsa impresia acceptării înfrângerii. Hitler fusese prevenit

de gauleiterul Bernhard Rust, care a participat la întâlnirea organizată de Strasser, că avea să primească scrisoarea. El i-a convocat imediat la Kaiserhof, pentru ora prânzului, pe aceiași inspectori cărora le vorbise Strasser. Aceștia, abătuți, au fost lăsați să stea în picioare în apartamentul lui Hitler în timp ce el, agitat, a răspuns punct cu punct motivelor demi¬ siei invocate de Strasser, așa cum au fost ele rezumate de Robert Ley în urma întâlnirii cu acesta. Intrarea în cabinetul Papen, a spus el, ar fi făcut ca inițiativa să fie preluată de dușmanii partidului. La scurt timp, el ar fi

fost obligat să-și dea demisia din cauza dezacordului de principiu cu Papen și cu politicile acestuia. Opinia publică ar fi văzut acest lucru ca pe o dovadă a incapacității lui de a guverna - fapt afirmat dintotdeauna de ad¬ versarii săi. Electoratul i-ar fi întors spatele. Mișcarea s-ar fi prăbușit. Calea ilegală era și mai periculoasă. Ea ar fi însemnat pur și simplu a-i pune pe „cei mai buni bărbați ai națiunii” să stea în fața mitralierelor poliției și

armatei - cum își aduceau bine aminte că se întâmplase în 1923. In pri¬ vința ignorării lui Strasser, Hitler a pretins în mod fals că discuta cu cine era nevoie pentru a rezolva o anumită problemă, împărțea sarcinile po¬ trivit circumstanțelor specifice și era deschis față de toți - în măsura în care era disponibil. L-a învinuit pe Gregor Strasser că el îl evita. Cuvântul lui a durat mai bine de două ore. Spre sfârșit, a fost aplicată încă o dată bine cunoscuta tactică: a făcut un apel personal la fidelitate. Potrivit relatării lui Lohse, el a devenit „mai liniștit și mai uman, mai prietenos și mai patetic în comentariile sale”. Găsise „acel ton camaraderesc pe care cei adunați îl

256

HITLER

știau și care-i convingea pe deplin... Din ce în ce mai convingător pentru auditoriul său, atrăgându-l în mod implacabil sub vraja sa, el [Hitler] a triumfat și le-a dovedit șovăielnicilor, dar oneștilor și indispensabililor luptători, în această foarte dură încercare prin care a trecut mișcarea, că el era maestrul, iar Strasser, novicele... Vechea legătură cu el a fost pecet¬ luită din nou de cei prezenți cu o strângere de mână”. Cu toate acestea, în seara zilei respective, acasă la Goebbels, unde Hitler s-a întors, starea de spirit a fost în continuare sumbră. Exista o reală îngrijorare că mișcarea avea să se dezintegreze. Hitler a anunțat că,

dacă avea să se-ntâmple așa ceva, „voi pune capăt lucrurilor în trei minute”. Gesturile dramatice au lăsat curând locul mișcărilor concertate de contracarare a posibilelor ramificații ale „trădării”. Goebbels a fost chemat în aceeași noapte, la ora 2, la o întâlnire la Kaiserhof, unde i-a găsit pe Rohm și Himmler în compania lui Hitler. Acesta, încă șocat de

demersul lui Strasser, s-a plimbat tot timpul prin cameră. întâlnirea a durat până în zori. Principalul ei rezultat a constat în decizia de desfiin¬ țare a structurii organizatorice create de Strasser, cea care-i adusese sprijinul din partea membrilor partidului. în maniera obișnuită, după ce a preluat conducerea SA ca urmare a demisiei lui Strasser, Hitler însuși a preluat acum în mod oficial conducerea organizației politice, Robert Ley fiind numit responsabil administrativ. A fost creat un nou Comitet Politic

Central, condus de Rudolf Heß, iar cele două inspectorate naționale create de Strasser au fost desființate. Câțiva cunoscuți susținători ai lui Strasser au fost îndepărtați din posturi. A început o amplă campanie care

a dat naștere la nenumărate declarații de fidelitate față de Hitler din partea organizațiilor de partid din toată țara - precum și din partea unor

simpatizanți ai lui Strasser. Acesta din urmă a fost transformat cu repeziciune în marele trădător al mișcării. Hitler a lansat primele apeluri la fidelitate chiar a doua zi, pe 9 decembrie, când s-a adresat gauleiterilor, inspectorilor regionali și deputaților din Reichstag. Potrivit reportajului

apărut în Völkischer Beobachter, fiecare persoană prezentă a simțit nevoia să-și manifeste fidelitatea dând mâna cu Führerul. „Strasser este izolat. Este un om mort!”, nota triumfător Goebbels. Curând după aceea,

Hitler a început un turneu de discursuri, adresându-se membrilor și funcționarilor partidului în șapte întâlniri pe parcursul a nouă zile. Apelul personal a avut încă o dată succes. Demisia lui Strasser n-a fost urmată de nicio ruptură. Criza a fost depășită. Strasser s-a retras acum complet din activitatea politică și din spațiul public. N-a fost exclus din partid. De fapt, la începutul lui 1934, a făcut cerere pentru a primi insigna de onoare a NSDAP, care i-a fost acordată în calitatea sa de al nouălea membru al partidului, datând de la reîn¬ ființarea acestuia pe 25 februarie 1925. Nici acest lucru, și nici scrisoarea

patetică scrisă de el lui Rudolf Heß pe 18 iunie 1934, în care punea

257

Adus la putere

accentul pe vechimea sa în partid și pe fidelitatea neîntreruptă față de acesta, nu i-au putut scăpa pielea. Hitler era neiertător față de cei pe care-i simțea el că-l trădaseră. Ultima lui socoteală cu Gregor Strasser a avut loc pe 30 iunie 1934, când cel care fusese al doilea om în partid a fost omorât în cursul așa-numitei „Nopți a Cuțitelor Lungi”.

în cele din urmă, afacerea Strasser - cea mai gravă dintre crizele pe care le-a cunoscut partidul din 1925 - a dezvăluit încă o dată într-un mod

foarte limpede cu ce mână forte controla Hitler partidul, în ce măsură NSDAP devenise un „partid al liderului” său.

IV Evenimentele din ianuarie 1933 au echivalat cu o dramă politică extraordinară. A fost o dramă care s-a desfășurat în mare măsură departe de privirile germanilor. La două săptămâni după ce Schleicher a preluat de la el funcția de cancelar al Reichului, Franz von Papen a fost oaspetele de onoare al unui dineu organizat la Herrenklub din Berlin. Printre cei circa 300 de invitați

care au ascultat discursul său de pe 16 decembrie, în care a motivat rezultatele activității desfășurate de el în guvern, a criticat cabinetul Schleicher și a arătat că, după părerea lui, NSDAP trebuia inclus în guvern, s-a aflat și baronul Kurt von Schröder, un bancher din Köln. Cu câteva săptămâni în urmă, Schröder semnase petiția prin care i se cerea lui Hindenburg să-l numească pe Hitler cancelar. Simpatiza cu naziștii de

câteva luni și era membru al „Cercului Keppler” - grupul de consilieri economici pe care Wilhelm Keppler, cândva un mărunt om de afaceri, îl crease pentru Hitler. Keppler îi spusese încă din luna noiembrie lui

Schröder că Papen s-ar putea să fie pregătit să intervină pe lângă Hindenburg în favoarea lui Hitler - deși, la acea dată, nu s-a știut nimic despre acest lucru. Acum, după discursul lui Papen de la Herrenklub, interesat de ceea ce spusese fostul cancelar, Schröder s-a întâlnit cu el

preț de câteva minute în cursul serii pentru a discuta despre situația politică. Gei doi se cunoșteau de ceva vreme. Și cum Schröder îl cunoștea

și pe Hitler, el era intermediarul ideal într-un moment în care relațiile dintre liderul nazist și fostul cancelar erau în continuare glaciale. Din discuție a reieșit ideea unei întâlniri între Hitler și Papen. S-a stabilit ca întâlnirea să aibă loc la locuința lui Schröder din Köln pe 4 ianuarie 1933.

Papen a sosit pe la amiază. Hitler - care intrase pe ușa din dos ­ împreună cu Heß, Himmler și Keppler îl așteptau. Hitler, Papen și Schröder s-au dus în altă încăpere, iar ceilalți au așteptat. Schröder n-a participat la discuții. Este foarte probabil ca întrebarea cu privire la noul șef al guvernului să fi rămas fără răspuns la sfârșitul întâlnirii. Papen a

spus ceva despre un fel de duumvirat, lăsând deschisă posibilitatea

258

HITLER

ocupării unor posturi ministeriale de către unii colegi ai lui Hitler, chiar dacă el nu se simțea pregătit să ocupe o funcție. După circa două ore,

discuțiile s-au întrerupt pentru dejun, căzându-se de acord ca alte probleme să fie discutate la o întâlnire viitoare, la Berlin sau în altă parte. Papen și-a dat în mod evident seama că fuseseră făcute progrese. După

câteva zile, el l-a informat pe Hindenburg, într-o audiență particulară acordată de președintele Reichului, că Hitler renunțase la o parte din pretenții și că va fi pregătit să participe la formarea unui guvern de coaliție cu partide de dreapta. Ceea ce nu s-a spus a fost presupunerea că Papen va conduce un asemenea guvern. Președintele Reichului i-a spus lui Papen să țină legătura cu liderul nazist. Curând a urmat o a doua întâlnire între Hitler și Papen. Ea a avut loc,

de această dată, în biroul lui Ribbentrop din locuința sa situată în Dahlem, o suburbie luxoasă a Berlinului, în noaptea de 10 spre 11 ia¬ nuarie. Aceasta n-a dus la niciun rezultat, căci Papen i-a spus lui Hitler

că Hindenburg se opunea în continuare numirii sale în funcția de cancelar. Furios, Hitler a întrerupt orice discuție până după alegerile din Lippe. Altădată, alegerile din micul stat Lippe-Detmold, cu o populație de

173.000 de locuitori, abia dacă ar fi fost o prioritate pentru Hitler și partidul său. Acum însă, ele dădeau NSDAP șansa de a dovedi că-și reluase marșul înainte, după pierderile înregistrate la alegerile din noiembrie și după criza provocată de Strasser. în pofida puținilor bani de care dispunea partidul, n-a fost precupețit niciun efort în vederea obținerii unui rezultat bun în Lippe. Căci cu aproape două săptămâni înaintea alegerilor, ce urmau să aibă loc pe 15 ianuarie, Lippe a fost saturat cu propagandă nazistă. Naziștii au apelat la toate figurile lor importante. Au vorbit Göring, Goebbels și Frick. Hitler însuși a rostit șaptesprezece discursuri în unsprezece zile. Efortul a meritat. NSDAP a primit cu aproape 6.000 de voturi mai mult față de luna noiembrie, ponderea sa în totalul voturilor crescând de la 34,7% la 39,5%. Se părea că partidul era din nou pe cai mari. Poziția lui Hitler a fost consolidată însă nu atât de rezultatul din Lippe, cât de izolarea tot mai mare a lui Schleicher. Pe lângă faptul că slabele lui speranțe de a-l atrage de partea sa pe Gregor Strasser și de a obține sprijinul naziștilor au dispărut practic la mijlocul lui ianuarie, Reichslandbund declarase război pe față guvernului său, din cauză că acesta nu voia să impună taxe mari la importul de produse agricole. Schleicher nu putea face nimic împotriva unei asemenea opoziții, care beneficia de sprijin nu doar din partea DNVP, ci și din partea NSDAP. Un aranjament cu marii latifundiari s-ar fi lovit în mod automat de opoziția ambelor tabere din industrie, atât a șefilor, cât și a sindicatelor, precum

și a consumatorilor. Prin urmare, ofertele lui Hugenberg de a obține

Adus la putere

259

sprijinul membrilor DNVP în favoarea lui Schleicher dacă acesta avea să le cedeze ministerele reunite ale economiei și alimentației n-au fost luate în seamă. în consecință, pe 21 ianuarie, DNVP și-a afirmat la rândul său opoziția categorică față de cancelar. Acuzațiile dure, dublate de cele ale latifundiarilor, la adresa politicii „bolșevice” aplicate de guvern la țară, prin care se urmărea împărțirea moșiilor falimentare din Est și crearea unor mici ferme pentru șomeri aminteau de presiunile care contribuiseră

la prăbușirea lui Brüning. Poziția lui Schleicher a fost slăbită și de scandalul legat de Osthilfe (Ajutor pentru Est), care a izbucnit la mijlocul lui ianuarie. Grupul de presiune al marilor latifundiari era nemulțumit la culme de faptul că guvernul nu mușamalizase afacerea. Cum în aceasta

erau implicați câțiva prieteni apropiați ai lui Hindenburg, mari pro¬ prietari de pământ, furia îndreptată spre Schleicher a putut fi transmisă în mod nemijlocit prin președintele Reichului. Iar când, după scandal, s-a aflat că până și moșia președintelui de la Neudeck, oferită acestuia de

oameni de afaceri germani în urmă cu cinci ani, fusese înregistrată pe numele fiului său pentru ca acesta să nu plătească taxe de succesiune, Schleicher a fost făcut răspunzător de Hindenburg pentru că a permis ca numele să-i fie împroșcat cu noroi. între timp, acționând ca intermediar, Ribbentrop a aranjat o nouă întâlnire între Hitler și Papen pentru 18 ianuarie. însoțit de Rohm și Himmler, Hitler - încurajat de succesul din Lippe și de dificultățile crescânde ale lui Schleicher - a formulat pretenții mai mari față de cele exprimate la întâlnirile anterioare din cursul lunii și a cerut în mod expres funcția de cancelar. Când Papen a ezitat, afirmând că influența pe care o avea asupra lui Hindenburg nu era suficientă pentru a-i garanta așa

ceva, Hitler i-a spus, în maniera obișnuită, fostului cancelar că, după părerea lui, nu avea niciun rost ca discuțiile să continue. Atunci, lui Ribbentrop i-a venit ideea că poate ar merita să se stea de vorbă cu fiul lui Hindenburg, Oskar. A doua zi, Ribbentrop i-a comunicat ideea lui Papen. S-a ajuns astfel la o întâlnire, prevăzută a avea loc la o oră târzie, duminică, 22 ianuarie, acasă la Ribbentrop, la care au acceptat să participe

Oskar von Hindenburg și secretarul de stat al președintelui Reichului, Otto Meissner. Hitler a fost însoțit de Frick. Mai târziu, li s-a alăturat și Göring. Partea principală a întâlnirii a constat într-o discuție de două ore între Hitler și fiul președintelui. Hitler a vorbit și cu Papen, care i-a spus că președintele nu se răzgândise în privința numirii lui în funcția de cancelar, dar a recunoscut că situația se schimbase și că era necesar ca național-socialiștii să fie primiți în guvernul existent în acel moment sau într-unul nou. Hitler a fost de neclintit, arătând foarte limpede că naziștii nu aveau să coopereze decât dacă el devenea cancelar. în afara funcției de cancelar cerute pentru el însuși, el a insistat doar ca postul de ministru de interne al Reichului să-i revină lui Frick, iar un alt post ministerial

260

HITLER

să-i revină lui Göring. Aceste pretenții au fost considerate mai modeste decât cele exprimate în august în discuțiile cu Schleicher. Papen a cerut pentru el postul de vicecancelar. Astfel stând lucrurile, el a acceptat acum să facă presiuni pentru ca Hitler să devină cancelar - un progres notabil - dar a promis să se retragă în momentul în care apărea vreun semn că Hitler nu avea încredere în el.

A doua zi, cancelarul Schleicher, care acum știa că poziția îi era amenințată, l-a informat pe președintele Reichului că, pe 31 ianuarie, cu prilejul amânatei reuniri a Reichstagului, era de așteptat ca guvernul să

primească un vot de neîncredere. El a cerut să fie emis un ordin de dizolvare și amânarea noilor alegeri. Hindenburg a acceptat să ia în calcul

dizolvarea parlamentului, dar a refuzat să încalce articolul 25 din Constituția de la Weimar, ceea ce ar fi presupus amânarea pe termen nedefinit a alegerilor. Ceea ce fusese pregătit să-i accepte lui Papen cu cinci luni în urmă, Hindenburg i-a refuzat acum lui Schleicher. în același timp, Hindenburg își lăsase pentru sine puțin spațiu de ma¬ nevră. Respinsese încă o dată ideea de a-l numi pe Hitler cancelar, ceea ce făcea posibilă numai întoarcerea la un cabinet condus de Papen - variantă preferată de Hindenburg, dar cu mici șanse de a rezolva criza și privită cu scepticism chiar de Papen. Pe măsură ce zvonurile au împânzit Berlinul, perspectiva întoarcerii la „cabinetul de luptă” al lui Papen, în care Hugen­

berg avea să joace un rol important, și a declarării stării de necesitate a fost considerată - chiar dacă acest lucru ne pare acum extraordinar - mai îngrijorătoare decât cea a unui cabinet condus de Hitler. Temerile pro¬ vocate de o asemenea eventualitate s-au accentuat după ce, pe 28 ianua¬

rie, în urma refuzului președintelui Reichului de a emite ordinul de dizolvare, Schleicher a prezentat demisia sa și a întregului său cabinet. în câteva ore, Hindenburg i-a cerut lui Papen să încerce să găsească o soluție

care să se încadreze în prevederile constituționale și să aibă sprijinul Reichstagului. Potrivit relatării lui Papen, președintele i-a cerut să analizeze posibilitatea formării unui cabinet condus de Hitler. Papen i-a spus lui Ribbentrop că trebuia să se ia fără întârziere legătura cu Hitler. Se ajunsese într-un moment de cotitură. După ce discutase cu Hinden¬ burg, credea acum că Hitler putea să primească funcția de cancelar. In acest moment, Papen ajunsese să accepte pe deplin ideea unui gu¬ vern condus de Hitler. Singura problemă la care se mai gândea era să se asigure că Hitler avea să fie ținut în frâu de conservatori „demni de în¬ credere” și „responsabili”. După demisia cabinetului Schleicher pe 28 ia¬

nuarie, Papen a avut întâlniri cu Hugenberg și cu Hitler. Hugenberg a fost de acord cu faptul că singura soluție era un cabinet condus de Hitler, dar a subliniat importanța limitării puterii acestuia. Ca preț pentru spri¬ jinul DNVP, el a cerut pentru sine ministerele economiei din Germania și Prusia. Cum era de așteptat, Hitler a refuzat - așa cum făcuse începând

Adus la putere

261

din luna august - să analizeze posibilitatea formării unui guvern dependent de o majoritate parlamentară, insistând să se pună în fruntea unui cabinet prezidențial cu aceleași drepturi de care beneficiaseră Papen și Schleicher. El a reiterat disponibilitatea de a-i cuprinde în noul guvern pe preferații președintelui din cabinetele anterioare, atâta vreme cât el

putea fi cancelar și comisar pentru Prusia și putea pune membri ai propriului partid la ministerele de interne ale Germaniei și Prusiei. Solicitările de acordare a unor prerogative lărgite în Prusia au iscat probleme. Ribbentrop și Göring au încercat să-l convingă pe Hitler să mai reducă din pretenții. în cele din urmă, „cu regret”, cum spunea Papen, a acceptat ca prerogativele comisarului imperial pentru Prusia să fie preluate de Papen, în calitate de vicecancelar. Intre timp, Papen discutase la telefon cu mai mulți membri ai fostului cabinet, conservatori prețuiți de Hindenburg. Toți au răspuns că ar fi dispuși să lucreze într-un cabinet condus de Hitler, cu Papen vicecan¬ celar, dar nu într-un „cabinet de luptă” Papen-Hugenberg. Acest lucru l-a impresionat pe Hindenburg în momentul în care Papen i l-a comunicat seara târziu, pe 28 ianuarie. A fost de asemenea mulțumit de „moderația” cererilor lui Hitler. Președintele Reichului era pentru prima oară dispus să accepte un cabinet condus de Hitler. Impasul fusese depășit. Hindenburg și Papen au discutat despre alcătuirea cabinetului. Pre¬ ședintele a fost bucuros că o persoană demnă de încredere, Konstantin Freiherr von Neurath, avea să rămână la Ministerul de Externe. El voia

pe cineva la fel de credibil la Ministerul Apărării, după plecarea lui Schleicher. L-a propus pe generalul Blomberg, comandantul armatei din Prusia Orientală și, în acel moment, consilier tehnic al delegației germane la Conferința pentru Dezarmare de la Geneva. Hindenburg îl considera

o persoană foarte serioasă și „total apolitică”. A doua zi dimineață, acestuia i s-a ordonat să se întoarcă la Berlin.

Papen a continuat să intermedieze transferul puterii în dimineața zilei de 29 ianuarie, în discuțiile avute cu Hitler și Göring. S-a căzut de acord asupra alcătuirii cabinetului. Toate posturile, mai puțin două (altele decât cel de cancelar), aveau să fie ocupate de conservatori, nu de na¬ ziști. Neurath (ministru de externe), Schwerin von-Krosigk (finanțe) și Eltz-Rübenach (Ministerul Poștei și Transporturilor) fuseseră membri ai cabinetului Schleicher. Postul de ministru al justiției a fost lăsat neocupat deocamdată. Frick a fost numit de Hitler ministru de interne al Reichului. în compensație la concesia făcută în privința postului de comisar imperial pentru Prusia, Papen a acceptat ca Göring să funcționeze propriu-zis ca adjunct al său în Ministerul de Interne din Prusia. Acest post-cheie le-a oferit efectiv naziștilor controlul asupra poliției din marele stat al Prusiei,

care cuprindea două treimi din teritoriul Reichului. Deocamdată, Goebbels nu și-a găsit locul într-un minister al propagandei, așa cum se

262

HITLER

așteptaseră naziștii în vară. Hitler l-a asigurat însă pe Goebbels că va primi ulterior această funcție. Era pur și simplu vorba despre aplicarea tacticilor necesare pentru o soluție temporară. Lăsând la o parte toate celelalte lucruri, Hitler avea nevoie de Goebbels în campania electorală care trebuia să urmeze, insista el, numirii sale în funcția de cancelar. în aceeași zi, Papen a avut convorbiri cu Hugenberg și cu Seldte și

Duesterberg, liderii organizației Stahlhelm. Hugenberg s-a opus în continuare solicitării naziștilor de organizare a unor noi alegeri, în urma cărora partidul lui n-ar fi avut nimic de câștigat. Tentat însă de faptul că i se oferise puternicul post de ministru al economiei, la care tânjea de multă vreme, el s-a oferit cu o oarecare ezitare să coopereze. Când, la sfârșitul lui ianuarie, adjunctul șefului Stahlhelm, Theodor Duesterberg, l-a avertizat asupra urmărilor pe care le va avea încredințarea funcției de cancelar unei persoane atât de necinstite ca Hitler, Hugenberg n-a luat în seamă obiecțiile formulate. N-avea ce să se întâmple. Hindenburg va rămâne președinte al Reichului și comandant suprem al forțelor armate; Papen va fi vicecancelar; el însuși va avea sub control întreaga activitate economică, inclusiv agricultura; Seldte (liderul Stahlhelm) va conduce Ministerul Muncii. „îl vom încolți pe Hitler”, trase concluzia Hugenberg. Deursterberg a replicat într-un mod sinistru, spunând că Hugenberg se va trezi într-o noapte fugind prin grădinile ministerului în chiloți pentru a nu fi arestat.

Și unii dintre prietenii cu vederi conservatoare ai lui Papen și-au exprimat profunda îngrijorare provocată de numirea unui cabinet condus de Hitler. Papen le-a spus că nu exista altă soluție care să nu contravină Constituției. Unuia care l-a avertizat că se punea singur în mâinile lui Hitler, Papen i-a replicat: „Greșești. El este în slujba noastră.” Mai rămăsese de rezolvat o problemă. Hitler a insistat la întâlnirea cu Papen ca noile alegeri să fie urmate de adoptarea unui act de abilitare a guvernului. Acest lucru avea o importanță crucială pentru Hitler. Un act

de abilitare era vital pentru a putea guverna fără a depinde nici de Reichstag, nici de susținerea prezidențială în cazul ordonanțelor de urgență. Alcătuirea din acel moment a Reichstagului nu dădea însă nicio speranță în privința adoptării unui act de abilitare. Papen i-a transmis,

prin intermediul lui Ribbentrop, că Hindenburg nu era în favoarea organizării de noi alegeri. Hitler i-a spus lui Ribbentrop să-l informeze pe președinte că, după aceste alegeri, nu vor mai exista altele. în după-amiaza zilei de 29 ianuarie, Papen a putut să le spună lui Göring și Ribbentrop că totul era lămurit. Göring a transmis mai departe la Kaiserhof că „totul este perfect”. Hitler era așteptat de președintele Reichului a doua zi dimineața, la ora opt, pentru a depune jurământul în calitate de cancelar.

Chiar înainte ca membrii noului cabinet să intre la președintele Reichului, s-a căzut în fine de acord ca aceștia să ceară emiterea ordinului

263

Adus la putere

de dizolvare pe care Hitler îl dorea atât de mult. La sfârșit, puțin după ora

prânzului, membrii cabinetului Hitler s-au adunat la președintele Reichului. Hindenburg a ținut un scurt cuvânt de bun venit, exprimân­ du-și satisfacția că dreapta naționalistă reușise în sfârșit să se reunească.

Apoi, Papen a făcut prezentările oficiale. Hindenburg a dat din cap în semn de aprobare atunci când Hitler a jurat în mod solemn să-și înde¬ plinească obligațiile fără a ține seama de interesele partidelor, spre binele

întregii națiuni. El a aprobat de asemenea gândurile exprimate de noul cancelar al Reichului, care, în mod neașteptat, a rostit un scurt discurs, în care a subliniat eforturile pe care le va depune în vederea respectării Constituției, a prerogativelor președintelui și, după următoarele alegeri, în vederea întoarcerii la un regim parlamentar normal. Hitler și miniștrii săi au așteptat o replică din partea președintelui Reichului. Aceasta a venit, dar numai sub forma unei singure propoziții: „Iar acum, domnilor, cu Dumnezeu înainte.”

V „Hitler este cancelar al Reichului. La fel ca într-o poveste”, nota Goebbels. într-adevăr, extraordinarul se întâmplase. Ceea ce puține persoane în afara naziștilor fanatici crezuseră că este posibil cu mai puțin

de un an în urmă devenise realitate. îndărătnicia agresivă a lui Hitler ­ născută din lipsa unei alternative - dăduse rezultate în ciuda tuturor vicisitudinilor. Ceea ce nu reușise să realizeze el însuși, „prietenii” lui realizaseră pentru el. „Anonimul din Viena”, „soldatul necunoscut”, demagogul de berărie, șeful unui partid care, mulți ani, n-a fost decât un partid de lunatici, situat la periferia scenei politice, un om fără nicio pregătire care să-l facă apt de a conduce un aparat de stat sofisticat, singura lui calificare fiind practic capacitatea lui de a obține sprijinul maselor naționaliste ale căror instincte primare demonstrase că știe să le stârnească cu o neobișnuită pricepere, fusese pus acum la conducerea guvernului unuia dintre marile state ale Europei. Intențiile lui rareori fuseseră tăinuite de-a lungul anilor. Deși recunoscuse pe față că va ajunge

la putere pe căi legale, el spusese că vor cădea capete. El spusese că marxismul va fi eradicat. El spusese că evreii vor fi „îndepărtați”. El spu¬ sese că Germania își va face din nou o armată puternică, va rupe cătușele

de la Versailles și va cuceri „cu sabia” teritoriul de care avea nevoie pentru propriul „spațiu vital”. Câțiva l-au crezut pe cuvânt și l-au consi¬

derat periculos. însă mulți, cu mult mai mulți, de la stânga la dreapta spectrului politic - conservatori, liberali, socialiști, comuniști - i-au

subestimat intențiile și instinctul lipsit de scrupule pentru putere, ignorându-i în același timp abilitățile. Stânga, cel puțin, n-a fost răspun¬ zătoare de aducerea lui la putere. Socialiștii, comuniștii, sindicatele au

264

HITLER

fost doar niște spectatori, capacitatea lor de a influența evenimentele fiind mult redusă începând din 1930. Dreapta conservatoare, care n-a văzut niște pericole atât de evidente din cauza hotărârii ei de a elimina democrația și de a distruge socialismul, lăsând ca impasul guvernamental să se perpetueze, a fost cea care a încredințat liderului periculos al unei bande de gangsteri politici puterea unui stat-națiune care a acumulat în el toată furia unui uriaș rănit. Accederea la putere a lui Hitler putea fi evitată. Dacă Hindenburg ar fi fost pregătit să-i ofere lui Schleicher soluția dizolvării, pe care i-o

oferise cu atâta mărinimie lui Papen, și să prelungească mandatul Reichstagului peste cele șaizeci de zile prevăzute de Constituție, era posibil ca Hitler să nu mai fi ajuns cancelar. în condițiile în care Criza Economică părea a fi pe sfârșite, iar mișcarea nazistă se putea scinda dacă

nu ajungea repede la putere, viitorul ar fi fost foarte diferit - chiar dacă la conducere s-ar fi aflat un guvern autoritar. Ascensiunea lui Hitler, care a pornit de jos pentru a „cuceri” puterea prin „triumful voinței”, a fost esența legendei naziste. De fapt, nu atât acțiunile întreprinse de liderul

nazist, cât calculele politice greșite făcute de cei care aveau acces permanent în sferele puterii au jucat un rol mai mare în plasarea acestuia în fotoliul de cancelar. Calea ar fi trebuit să-i fie blocată cu mult înainte de ultimul act din ianuarie 1933. Ocazia cea mai mare a fost ratată atunci când Hitler n-a primit o condamnare substanțială după puciul nereușit din 1923 - iar la această neglijență dezastruoasă s-au adăugat eliberarea lui condiționată după numai câteva luni de pușcărie și faptul că i s-a permis s-o ia de la început. Acele calcule greșite, ca și cele din timpul Crizei Economice care

au dat posibilitatea, devenită realitate, ca Hitler să fie numit cancelar n-au fost însă întâmplătoare. Ele au aparținut unei clase politice hotărâte să vatăme (sau măcar să apere cât mai puțin) noua, detestata sau, în cel mai bun caz, tolerata republică democratică. Nu atât dorința de a-i aduce pe naziști la putere, cât nerăbdarea de a distruge democrația a fost cea care a declanșat seria complexă de evenimente care a dus la numirea lui Hitler în funcția de cancelar. Democrația s-a predat fără luptă. Aceasta s-a întâmplat cu deosebire în 1930, atunci când s-a prăbușit marea coaliție. S-a întâmplat și în iulie

1932, când Papen a preluat conducerea Prusiei fără a întâmpina nicio rezistență - oricât de zadarnică s-ar fi putut dovedi aceasta. Ambele evenimente au dezvăluit fragilitatea fundamentului democrației. Aceasta s-a datorat mai ales grupurilor puternice care nu s-au împăcat niciodată

cu democrația și care, în această perioadă, au încercat întruna s-o doboare. în timpul Crizei Economice, democrația a fost nu atât aban¬ donată, cât subminată în mod intenționat de elitele care căutau să-și

atingă propriile scopuri. Acestea nu erau niște relicve ale epocii

Adus la putere

265

preindustriale, ci grupuri de presiune modeme, care încercau să-și pro¬ moveze interesele ascunse într-un sistem autoritar - oricât de reacționare au fost scopurile lor politice. în actul final, marii latifundiari și armata au

contribuit mai mult decât marele capital la preluarea puterii de către Hitler. Dar și marele capital, miop din punct de vedere politic și egoist,

contribuise în mod semnificativ la subminarea democrației, care a reprezentat preludiul necesar succesului lui Hitler. Și masele au jucat un rol în declinul democrației. Circumstanțele n-au fost niciodată mai puțin propice pentru instaurarea unei democrații solide cum au fost în Germania după Primul Război Mondial. Deja în 1920, partidele care susțineau cel mai mult democrația reprezentau doar o mică parte a electoratului. Democrația abia a supraviețuit chinurilor timpurii ale facerii, deși segmente importante ale electoratului i s-au opus cu toată tăria. Cine poate spune că, dacă Marea Criză Economică nu i-ar fi întrerupt cu totul evoluția normală, democrația nu s-ar fi putut instaura și consolida? Când Criza a lovit Germania, democrația era însă departe de a fi fost instaurată. Iar pe parcursul Crizei, masele au renunțat la democrație. în 1932, singurii susținători ai democrației erau social­ democrații, a căror poziție slăbise (iar mulți dintre ei erau, în acest moment, lipsiți de entuziasm), unele segmente ale partidului Zentrum (care se mișcase mult spre dreapta) și câțiva liberali. Republica a murit. Nu se știa încă ce fel de regim autoritar o va înlocui. Grupările aflate la conducere nu aveau sprijinul maselor pentru a-și spori la maximum dominația și a distruge o dată pentru totdeauna miș¬ carea sindicală. Hitler a fost adus la putere pentru a face acest lucru în locul lor. Faptul că ar fi putut să facă mai mult decât atât, că ar fi putut să depășească toate previziunile și să-și extindă imens de mult propria putere, și încă în defavoarea lor, fie nu le-a fost limpede, fie a fost consi¬ derat un lucru cu totul improbabil. Subestimarea lui Hitler și a mișcării sale de către factorii cu influență politică rămâne un laitmotiv al intrigilor care l-au ajutat să ajungă în funcția de cancelar. Mentalitățile care au condiționat atât comportamentul elitelor, cât și al maselor și care au făcut posibilă ascensiunea lui Hitler au fost rezultatul

unor aspecte ale culturii politice germane care se puteau recunoaște cu ușurință în perioada de circa douăzeci de ani anterioară Primului Război Mondial. Chiar și-așa, Hitler n-a fost un produs inexorabil al unei „căi speciale” urmate de Germania, apogeul logic al unor tendințe de durată manifestate în cultura și ideologia specific germană.

De asemenea, el n-a fost doar un „accident” al istoriei Germaniei. Dacă n-ar fi existat condițiile speciale care i-au permis să se facă remarcat,

Hitler n-ar fi însemnat'nimic. Este greu să ni-l închipuim dominând scena istoriei într-un alt moment. Lipsite de aceste condiții, stilul său, retorica sa n-ar fi avut nicio influență. Impactul produs asupra poporului

266

HITLER

german de război, revoluție și umilința națională suferită, precum și frica

acută de bolșevism existentă în cadrul unor pături largi ale populației i-au oferit lui Hitler rampa de lansare de care avea nevoie. El a exploatat în mod strălucit condițiile existente. El a fost, mai mult decât orice alt politician al vremii sale, mesagerul temerilor, resentimentelor și preju¬ decăților neobișnuit de intense ale oamenilor obișnuiți neatrași de partidele de stânga sau neancorați în partidele politice catolice. El le-a oferit acestor oameni, mai mult decât orice alt politician al vremii sale, perspectiva unei societăți noi, mai bune - dar a uneia care părea să se bazeze pe „adevăratele” valori germane cu care ei se puteau identifica.

Viziunea cu privire la viitor a fost asociată în mesajul lui Hitler cu denunțarea trecutului. Prăbușirea totală a încrederii într-un sistem de stat bazat pe o politică de partid și pe o administrație birocratică discre¬

ditate a determinat mai mult de o treime din populație să-și pună încrederea și speranțele în politica răscumpărării naționale. Cultul personalității întreținut cu grijă în jurul lui Hitler a făcut din el întru¬ chiparea acestor speranțe. Indiferent de ceea ce le rezerva viitorul, pentru aceia care n-au putut împărtăși delirul hoardelor SA trecând în marș prin Poarta Brandenburg în timpul sărbătorii din seara zilei de 30 ianuarie 1933, el era în cel mai bun caz nesigur. „Un salt în beznă” - așa a descris un ziar catolic numirea lui Hitler în funcția de cancelar. Mulți evrei și adversari politici ai naziștilor se temeau acum pentru bunăstarea lor - și chiar pentru viața lor. Unii și-au pus repede în gând să părăsească țara. Erau cei care au prevăzut dezastrul ce avea să urmeze - și nu era vorba numai despre susținătorii stângii înfrânte. Alții însă au

scăpat rapid de presentimentele inițiale, convingându-se că Hitler și naziștii aveau slabe perspective de a rămâne la putere multă vreme. Sebastian Haffner, pe atunci un tânăr avocat berlinez, iar mai târziu ­ după ce a plecat dintr-o țară pe al cărei guvern nu l-a mai putut răbda ­ un distins ziarist și scriitor, și-a rezumat astfel gândurile de la vremea respectivă: „Nu. Ținând seama de întreaga situație, acest guvern n-a produs îngrijorare. Nu ne frământa decât ceea ce avea să-i urmeze și, eventual, teama că acesta va declanșa un război civil.” A doua zi, a adăugat el, cea mai mare parte a presei serioase a adoptat aceeași poziție. într-adevăr, puțini au anticipat că lucrurile vor sta cu totul altfel.

-10­ Nașterea dictatorului I Hitler este cancelar al Reichului! Și ce cabinet!!! Unul la care nici nu îndrăz¬ neam să visăm în iulie. Hitler, Hugenberg, Seldte, Papen!!! De fiecare se leagă multe dintre speranțele mele de femeie germană. Energia național-socialistă, rațiunea național-germană, Stahlhelmul nepolitic și Papen - pe care noi nu l-am uitat. Este minunat, este incredibil... Ce realizare a lui Hindenburg!

Aceasta a fost reacția extaziată a profesoarei Louise Solmitz din Hamburg la dramatica știre a numirii lui Hitler în funcția de cancelar pe 30 ianuarie 1933. Asemenea multora din clasa mijlocie cu antecedente

național-conservatoare care s-au apropiat de Hitler, și ea ezitase în toamnă, când credea că alunecă sub influența tendințelor socialiste radicale din partid. Acum, când Hitler era în funcție, conducând un guvern de „concentrare națională”, dar înconjurat de luptătorii dreptei conservatoare în care ea avea încredere, bucuria ei era nemărginită. Renașterea națională la care râvnea putea să înceapă de acum. Mulți, în

afara adepților împătimiți ai naziștilor, care și-au pus speranțele și idealurile în cabinetul Hitler au simțit la fel. Milioane de oameni n-au simțit însă așa. Teama, neliniștea, preocu¬ parea, ostilitatea implacabilă, iluzia că guvernul va fi repede demis și sfidarea temerară s-au amestecat cu apatia, scepticismul, condescendența față de presupusa incapacitate a noului cancelar și a colegilor săi naziști din cabinet - și cu indiferența. Reacțiile au variat în funcție de vederile politice și de temperamentul personal. Speranțelor zadarnice pe care stânga și le-a pus în forța și uni¬ tatea mișcării muncitorești li s-a adăugat părerea cu totul greșită conform căreia Hitler nu era decât o marionetă a „adevăraților” posesori ai puterii, a forțelor marelui capital, reprezentate de prietenii acestora din cabinet. Avertizată atâția ani de cler, populația catolică era preocupată și nedu¬ merită. Mulți protestanți evlavioși erau optimiști că reînnoirea națională va aduce cu ea o revitalizare interioară, morală. După ce au trecut prin Marea Criză, mulți oameni obișnuiți au întâmpinat pur și simplu cu apatie vestea că Hitler devenise cancelar. Provincialii care nu erau naziști fanatici sau adversari înrăiți au ridicat adeseori din umeri și și-au văzut

268

HITLER

mai departe de viața lor, îndoindu-se că încă o schimbare a guvernului va îmbunătăți în vreun fel situația. Unii credeau că Hitler nu va rămâne în funcție nici măcar cât Schleicher și că popularitatea lui va scădea brusc de îndată ce deșertăciunea promisiunilor naziste va da naștere deziluziei.

Criticii perspicace ai lui Hitler și-au dat seama însă că, acum, când se bucura de prestigiul datorat funcției de cancelar, acesta putea să înfrângă cu repeziciune scepticismul și să câștige susținerea de care avea nevoie

rezolvând problema șomajului de masă - lucru pe care niciunul dintre predecesorii săi nu reușise să-l facă. Bineînțeles că, pentru naziști, 30 ianuarie 1933 a fost ziua mult visată,

momentul de triumf pentru care luptaseră, clipa în care s-au deschis porțile către noua și frumoasa lume - și începutul a ceea ce mulți sperau

să fie șansa de a beneficia de prosperitate, posturi mai bune și putere. Mulțimi entuziasmate l-au însoțit pe Hitler pe drumul de întoarcere la Kaiserhof după întâlnirea avută cu Hindenburg. Pentru ora șapte seara, Goebbels a programat în grabă o procesiune cu torțe a membrilor SA și SS prin centrul Berlinului, care a durat până după miezul nopții. El a profitat imediat de accesul la radioul de stat, făcând un comentariu entuziasmant. Goebbels a susținut că la manifestări participase un milion de oameni. Presa nazistă a înjumătățit această cifră. Ambasadorul britanic

a estimat că a fost vorba de cel mult 50.000 de oameni. Atașatul său militar a apreciat că au fost în jur de 15.000. Oricare ar fi fost cifra, spectacolul a fost unul de neuitat - înviorător și îmbătător pentru adepții naziști, amenințător pentru cei din țară și din străinătate care se temeau de consecințele ajungerii lui Hitler la putere.

Puterea nu fusese „cucerită”, cum pretindea mitologia nazistă. îi fusese încredințată lui Hitler, care fusese numit cancelar de președintele Reichului în aceeași manieră în care fuseseră numiți predecesorii săi imediați. Chiar și-așa, ovațiile bine puse la punct, care i-au adus în extaz pe Hitler, ca și pe alți lideri ai partidului, au indicat faptul că n-a fost vorba despre un transfer obișnuit al puterii. Iar cei care au înțeles greșit ori au interpretat greșit importanța evenimentelor din ziua respectivă aveau să-și dea seama, aproape de a doua zi, cât de mult se înșelaseră. După 30 ianuarie 1933, Germania nu va mai fi niciodată la fel.

Acea zi a fost un sfârșit și un început. Ea a reprezentat sfârșitul nedeplânsei Republici de la Weimar și punctul culminant al crizei generalizate a statului provocate de prăbușirea ei. în același timp, numirea lui Hitler în funcția de cancelar a marcat începutul procesului care avea să ducă la abisul războiului și genocidului și să determine autodistrugerea Germaniei ca stat-națiune. Ea a semnificat eliminarea extraordinar de rapidă a limitelor impuse comportamentului inuman care avea să ducă la Auschwitz, Treblinka, Sobibor, Majdanek și alte lagăre ale morții ale căror nume sunt sinonime cu ororile nazismului.

269

Nașterea dictatorului

Remarcabil în convulsiile seismice din 1933-1934 a fost faptul că noul

cancelar n-a trebuit să facă multe pentru a-și extinde și a-și consolida puterea. Dictatura lui Hitler a fost în egală măsură opera altora și a lui însuși. Ca „figură reprezentativă” a „reînnoirii naționale”, Hitler a declan¬ șat și a facilitat în cea mai mare parte acțiunea forțelor pe care el însuși le-a descătușat, autorizând și legitimând acțiuni întreprinse de alții și care acum se grăbeau să îndeplinească ceea ce ei considerau a fi dorințele sale.

„Venirea în întâmpinarea voinței Führerului” a fost, de la bun început, deviza fundamentală a regimului. De fapt, când a preluat funcția, la 30 ianuarie 1933, Hitler n-a avut cum să acționeze ca un dictator veritabil. Cât a trăit Hindenburg, a existat o posibilă sursă rivală de fidelitate - mai ales pentru armată. însă în vara lui 1934, când el a unificat conducerea statului cu cea a guvernului, au fost înlăturate efectiv constrângerile formale aplicate folosirii puterii sale. Iar în acel moment, cultul personalității creat în jurul lui Hitler a atins noi culmi ale idolatrizării și a făcut milioane de noi convertiți pe măsură ce „cancelarul poporului” - cum îl intitula propaganda - a ajuns să fie considerat un lider al națiunii, nu doar al Unui partid. Disprețul și detes¬ tarea unui sistem parlamentar despre care se credea în general că a eșuat în mod lamentabil au făcut ca oamenii să fie dispuși să încredințeze în

totalitate controlul asupra statului unui lider care pretindea că are un simț deosebit al misiunii și înzestrat de masele de adepți cu însușiri de erou, aproape de mesia. Prin urmare, formele convenționale de guvernare au fost expuse din ce în ce mai mult abuzurilor de putere personalizată. Aceasta a fost garanția dezastrului.

II La început, au existat puține indicii în acest sens. Conștient că poziția

lui nu era nicidecum sigură și nevrând să-și îndepărteze partenerii de coaliție din guvernul de „concentrare națională”, Hitler a fost precaut la primele întâlniri ale membrilor cabinetului, deschis sugestiilor, gata să primească sfaturi - mai ales în probleme financiare și de politică eco¬ nomică complexe - și interesat de puncte de vedere diferite. Situația a început să se schimbe abia în aprilie-mai. în primele săptămâni, ministrul de finanțe Schwerin von Krosigk, care-l întâlnise pentru prima oară pe Hitler în momentul în care cabinetul a depus jurământul, pe 30 ianuarie, n-a fost singurul care l-a găsit pe acesta „politicos și calm” în conducerea activității guvernului, bine informat, ajutat de o bună memorie și capabil să „înțeleagă esențialul unei probleme”, să rezume dezbateri prelungite și să dea o interpretare nouă unei chestiuni. Membrii cabinetului lui Hitler s-au întâlnit pentru prima dată pe 30 ia¬

nuarie 1933, la ora 17. Cancelarul Reichului a început prin a arăta că milioane de oameni au salutat cabinetul format în acel moment sub

270

HITLER

conducerea sa și a le cere sprijinul colegilor săi. Apoi s-a discutat despre situația politică. Hitler a spus că amânarea reconvocării Reichstagului ­ care trebuia să se întrunească pe 31 ianuarie, după două luni de pauză - nu se va putea face fără sprijinul celor din partidul Zentrum. Se putea realiza o majoritate parlamentară prin interzicerea KPD, dar aceasta avea să se dovedească inutilă și ar fi putut declanșa o grevă generală. El voia foarte mult să evite orice implicare a Reichswehrului în suprimarea unei ase¬ menea greve - afirmație bine primită de Blomberg, ministrul apărării. Cel mai bine, continuă Hitler, era să se dizolve parlamentul, iar guvernul să

realizeze o majoritate parlamentară în urma unor noi alegeri. Numai Hugenberg - care, asemenea lui Hitler, nu voia să ajungă să depindă de Zentrum, dar care știa că alte alegeri vor da foarte probabil câștig de cauză NSDAP - s-a declarat în mod expres în favoarea interzicerii KPD cu scopul de a pregăti calea adoptării unui act de abilitare. El s-a îndoit că va avea loc

o grevă generală, liniștindu-se în clipa în care Hitler a dat asigurări că alcătuirea cabinetului va rămâne neschimbată după alegeri. Papen a acceptat să propună imediat adoptarea unui act de abilitare și să-și reconsi¬ dere poziția din clipa în care acesta ar fi fost respins de Reichstag. Alți mi¬ niștri, anticipând că nu vor obține sprijinul membrilor Zentrum, preferau

organizarea unor noi alegeri pericolului declanșării unei greve generale, întâlnirea s-a încheiat fără a se lua hotărâri ferme. Dar Hitler îl dusese deja de nas pe Hugenberg și obținuse sprijinul pentru ceea ce-și dorea: dizolva¬ rea cât mai repede cu putință a Reichstagului și organizarea de noi alegeri.

în seara ce a urmat, Hindenburg a fost convins să-i accepte lui Hitler

cererea pe care i-o refuzase lui Schleicher cu numai patru zile mai înainte: dizolvarea parlamentului. Susținut de Papen și Meissner, Hitler a afirmat că poporului trebuie să i se dea șansa de a-și confirma sprijinul pentru noul guvern. Cu toate că, în situația de la acea oră, se putea realiza

o majoritate în Reichstag, alegerile aveau să creeze o majoritate și mai puternică, ce va permite adoptarea unui act general de abilitare, menit să ofere o rampă de lansare pentru măsurile de redresare economică. Dizolvarea nu era deloc în spiritul constituției. Alegerile se transformau într-o consecință a formării unui guvern, nemaifiind o cauză a acesteia. Parlamentului nici măcar nu i se oferise ocazia de a-și demonstra încre¬

derea (sau neîncrederea) în noul guvern. O decizie care era propriu-zis de competența parlamentului fusese pusă în fața poporului. Ca tendință, aceasta era deja un pas spre proclamarea prin plebiscit. Stratagema de început a lui Hitler s-a limitat la organizarea de noi alegeri,

urmate de un act de abilitare. Partenerii săi conservatori, la fel de dornici ca și el să pună capăt parlamentarismului și să elimine partidele marxiste, îi făcuseră jocul. în dimineața zilei de 1 februarie, el le-a spus membrilor

cabinetului despre acceptul lui Hindenburg de a dizolva Reichstagul. Alegerile au fost fixate pentru 5 martie. Chiar cancelarul Reichului a

Nașterea dictatorului

271

formulat deviza guvernului: „Atac împotriva marxismului.” în seara zilei respective, cu membrii cabinetului stând în spatele său în propria încăpere din Cancelaria Reichului, purtând un costum albastru închis și o cravată alb-negru, transpirând din plin din cauza emoțiilor și vorbind - fapt neobiș¬ nuit - pe același ton, Hider s-a adresat poporului german pentru prima oară la radio., Apelul Guvernului Reichului către poporul german”, pe care el l-a citit, a fost plin de vorbe, dar lipsit de conținut - mai degrabă un prim mesaj propagandistic din campania electorală decât un program concret de măsuri politice. Plin de patos, Hitler a făcut apel în numele guvernului la popor să treacă peste diferențele de clasă și să semneze alături de guvern un act de reconciliere care să permită renașterea Germaniei. „Partidele marxiste și cele care au fost alături de ele au avut la dispoziție paisprezece ani ca să arate ceea ce puteau. Rezultatul este un morman de ruine. Acum, popor german, dă-ne patru ani, iar apoi judecă-ne și ne condamnă”, a declarat el.

A încheiat așa cum își încheia de multe ori discursurile importante, în termeni pseudoreligioși, cerându-i Atotputernicului să binecuvânteze activitatea guvernului. Cu aceasta, campania electorală a început. Avea să fie o campanie diferită de cele anterioare, guvernul - care se bucura deja de o largă susținere - delimitându-se în mod clar de toate guvernele care-1 precedaseră în istoria Republicii de la Weimar. Spre sfârșitul proclamației sale, Hitler și-a asumat pentru prima dată rolul de om al păcii, arătând, în ciuda faptului că iubea armata ca purt㬠toare a armelor și simbol al marelui trecut al Germaniei, cât de fericit ar

fi guvernul „dacă, prin restrângerea armamentului propriu, lumea n-ar mai face necesară niciodată înarmarea noastră”. Tonul folosit de el în momentul în care Blomberg l-a invitat să se adreseze conducătorilor militari adunați acasă la șeful armatei, generalul Kurt Freiherr von Hammerstein-Equord, în seara zilei de 3 februarie a fost cu totul diferit. Atmosfera era rece, iar atitudinea multor ofițeri, rezervată, când Hitler și-a început lungul discurs. însă ceea ce a spus el nu putea să nu trezească interesul. Refacerea forțelor armate era cea mai importantă premisă în vederea atingerii obiectivului central, recâștigarea puterii politice. Trebuia reintrodusă recrutarea generală. înainte de aceasta, conducerea statului trebuia să se asigure că orice urmă de pacifism, marxism și bolșevism era stârpită în cei care erau apți pentru serviciul militar. Forțele armate - cea mai importantă instituție a statului - tre¬ buiau să fie ținute departe de politică și deasupra intereselor partinice. Lupta internă putea fi lăsată în seama organizațiilor mișcării naziste. Trebuiau făcute fără întârziere pregătiri în vederea refacerii forțelor armate. Această perioadă antrena cele mai mari riscuri, iar Hitler consi¬ dera în continuare posibil un atac preventiv din partea Franței, probabil împreună cu aliații ei din Est. „Cum ar trebui să fie folosită puterea politică odată câștigată?” a întrebat el. Era încă prea devreme de spus.

272

HITLER

Poate că ar trebui să se urmărească realizarea unor noi posibilități de ex¬ port, a lăsat el să se înțeleagă. Dar cum, mai înainte, respinsese deja ideea creșterii exporturilor ca soluție la problemele Germaniei, auditoriul nu

putea crede că el agrea această sugestie. „Eventuala - și, probabil, mai importanta - cucerire de spațiu vital în Est și germanizarea sa impla¬ cabilă” - aceasta a fost alternativa propusă de el. Ofițerii prezenți n-aveau cum să se îndoiască de faptul că aceasta era soluția preferată de Hitler. Singurul lucru urmărit de Hitler la întâlnirea de la Hammerstein a fost să-i convingă pe ofițeri și să-și asigure sprijinul armatei. în mare măsură, a reușit. Nimeni nu s-a opus la cele spuse de el. Iar mulți dintre cei prezenți, după cum avea să comenteze mai târziu amiralul Erich Raeder, au găsit discursul lui Hitler „extraordinar de mulțumitor”. Nu prea era de mirare.

Oricât de mult îl disprețuiau pe vulgarul și guralivul parvenit social, perspectiva propusă de acesta, respectiv refacerea puterii armatei ca temelie

a expansionismului și dominației Germaniei, concorda cu obiectivele stabilite de conducerea armatei chiar în așa-numita perioadă întunecoasă a „politicii de conformare” de la mijlocul anilor 1920.

Omul cu autoritate din ministerul lui Blomberg, șeful cabinetului ministerial, colonelul Walther von Reichenau - inteligent, ambițios, „progresist” în disprețul său față de conservatismul aristocratic și burghez, bazat pe diferențele de clasă, și de multă vreme simpatizant al național­ socialiștilor - știa bine cum trebuia să reacționeze armata la oferta lui Hitler. „Trebuie recunoscut faptul că ne aflăm într-o revoluție”, remarca el. „Ceea ce este putred în stat trebuie să plece, iar aceasta nu se poate face decât prin teroare. Partidul va acționa fără milă împotriva marxismului.

Misiunea forțelor armate: pe loc repaus. Niciun sprijin dacă cei persecutați vor căuta să se refugieze în armată.” Cu toate că, în cea mai mare parte a timpului, nu fuseseră simpatizanți atât de activi ai național­ socialismului ca Reichenau, conducătorii armatei care se opuseseră cu forța încercării lui Hitler de a cuceri puterea în 1923 puseseră acum la dispoziția acestuia, în numai câteva zile de la numirea sa în funcția de cancelar, cea mai puternică instituție a statului. în ceea ce-l privește, Hitler s-a grăbit să le explice membrilor cabi¬ netului că avea să li se acorde prioritate absolută cheltuielilor militare. în cursul unei discuții purtate cu aceștia pe 8 februarie asupra implicațiilor financiare ale construirii unui baraj în Silezia Superioară, el a intervenit spunându-le colegilor de cabinet că „următorii cinci ani trebuie dedicați refacerii capacității de apărare a poporului german”. Fiecare program de creare a unor locuri de muncă finanțat de stat trebuia apreciat în raport

cu contribuția lui la atingerea obiectivului respectiv. „Această idee trebuie pusă întotdeauna și pretutindeni în prim-plan.” Aceste prime întâlniri, petrecute într-un interval de câteva zile de la

numir.ea lui Hitler în funcția de cancelar, au avut un rol crucial în

273

Nașterea dictatorului

stabilirea priorității reînarmării. De asemenea, ele au fost caracteristice felului în care opera Hitler și modului în care acesta își exercita puterea. Oricât de mult au vrut Blomberg și conducerea armatei să profite de

atitudinea cu totul diferită a noului cancelar față de cheltuielile cu armamentul, au existat limite practice - financiare, organizatorice și mai ales cele reprezentate de restricțiile internaționale impuse în timp ce negocierile privind dezarmarea au continuat - care au împiedicat parcur¬ gerea primelor etape ale procesului de reînarmare cu repeziciunea dorită de Hitler. Dar dacă Blomberg s-a mulțumit la început să sprijine procesul de expansiune în limita posibilităților, Hitler vedea lucrurile altfel - inițial, într-o dimensiune cu totul nerealistă. El n-a venit cu măsuri concrete. Insă declararea autoritară a reînarmării ca prioritate absolută, fapt nerespins sau

necontrazis de niciun ministru, a stabilit noi reguli fundamentale de acțiune. în condițiile în care, în luna martie, Hjalmar Schacht i-a urmat lui Hans Luther la conducerea Reichsbank, Hitler a găsit persoana de care avea nevoie pentru a pune la punct operațiunea de finanțare secretă și nelimitată a reînarmării. Cum bugetul Reichswehrului fusese, în medie, de 700-800 de milioane RM pe an, Schacht, folosindu-se de Mefo-Bills ­

un sistem de scontare mascată a efectelor guvernamentale de către Reichsbank - a reușit în scurtă vreme să pună la dispoziția Reichswehrului fantastica sumă de 35 de miliarde RM pe o perioadă de opt ani. Beneficiind de această susținere, după un început greoi, programul de reînarmare a luat un avânt considerabil în 1934. Decizia de a acorda prioritate absolută reînarmării a stat la baza pactului, reciproc avantajos, dintre Hitler și armată, care, deși a întâmpinat adeseori dificultăți, a fost

un element esențial aflat la temelia celui de-al Treilea Reich. Hitler a stabilit parametrii programului în februarie 1933. Aceștia n-au fost însă decât expresia înțelegerii încheiate de el cu Blomberg în momentul în care a devenit cancelar. Noua politică s-a putut aplica datorită faptului că interesele lui Hitler erau legate de ale celei mai puternice instituții din țară. în ceea ce-i privea, conducătorii armatei își vedeau satisfăcute interesele datorită faptului că se asociaseră, după părerea lor, cu o figură reprezentativă care putea să atragă masele de partea guvernului și să redea armatei autoritatea pe care trebuia s-o aibă de drept în stat. Ceea ce nu luaseră în calcul a fost faptul că, într-o perioadă de cinci ani, elita corpului ofițeresc care deținea în mod tradițional puterea avea să se transforme într-o elită funcțională, aflată în slujba unui stăpân politic, care o ducea într-un teritoriu neexplorat.

III în primele săptămâni de exercitare a mandatului de cancelar, Hitler a luat măsuri pentru a atrage nu doar „marile batalioane” ale conducerii

armatei de partea noului regim, ci și marile organizații ale liderilor

274

HITLER

economiei. Moșierii nu s-au lăsat prea greu convinși. Principala organizație a acestora, Liga Națională Agrară (Reichslandbund) ­ dominată de moșierii de la est de Elba - îi susținuse cu tărie pe naziști dinainte ca Hitler să devină cancelar. în prima fază, Hitler a lăsat politica agrară în seama partenerului său de coaliție Hugenberg. Măsurile luate din timp, în februarie, pentru a-i apăra de creditori pe moșierii îndatorați și pentru a proteja producția agricolă prin impunerea unor taxe vamale mai mari la import și a susține prețurile la cereale au făcut ca agricultorii să nu fie dezamăgiți. în condițiile în care la Ministerul Economiei se afla Hugenberg, interesele lor păreau a fi bine reprezentate. Scepticismul, ezitarea și temerile simțite de majoritatea liderilor lumii afacerilor imediat după accederea lui Hitler în funcția de cancelar nu s-au risipit peste noapte. Oamenii de afaceri erau încă destul de neliniștiți în clipa în care Gustav Krupp von Bohlen und Haibach, șeful puternicului concern deținut de familia Krupp în industria metalurgică și siderurgică și președintele Asociației Naționale a Industriei Germane, și alți industriași importanți au fost invitați la o întâlnire organizată pe 20 februarie la reșe¬ dința oficială a lui Göring, la care Hitler avea să- și prezinte politica eco¬ nomică. Krupp, care până atunci avusese o atitudine critică față de Hitler, s-a dus la întâlnire pregătit, la fel ca la întâlnirile cu ceilalți cancelari, să

vorbească în numele industriașilor. El voia să pună accentul în mod deosebit pe necesitatea asigurării unei creșteri economice bazate pe export și să sublinieze urmările nefaste ale protejării agriculturii. în realitate, n-a reușit să facă nici una, nici alta. Oamenii de afaceri au fost lăsați să aștepte de către Göring, iar apariția lui Hitler s-a lăsat și mai mult așteptată. Apoi au fost tratați cu un clasic monolog hitlerist. în discursul care a durat o oră

și jumătate, el n-a atins subiecte economice decât într-un sens foarte general. Și-a liniștit auditoriul, așa cum făcuse și cu alte ocazii, apărând proprietatea privată și inițiativa individuală și negând zvonurile privind planificarea unui experiment radical în economie. Restul a fost în mare parte o reafirmare a părerilor sale cu privire la subordonarea economicului față de politic, la necesitatea eradicării marxismului, la refacerea tăriei și unității interne, pentru a se putea face față dușmanilor din afară. Viitoarele alegeri reprezentau ultima șansă de a respinge prin vot comunismul. Dacă aceasta nu avea să se-ntâmple, el lăsă a se înțelege, pe un ton sumbru, că urma să se folosească forța. Era o luptă pe viață și pe moarte între națiune și comunism, o luptă care avea să hotărască soarta Germaniei pentru veacul următor. Când Hitler a terminat, Krupp nu s-a mai simțit în măsură să-și rostească discursul dinainte pregătit. A improvizat doar câteva cuvinte de mulțumire și a făcut câteva remarci generale despre un stat puternic care să asigure bunăstarea țării. După care, Hitler a plecat.

Adevăratele teme ale întâlnirii au fost revelate în clipa în care a început să vorbească Göring. El a repetat asigurările date de Hitler,

Nașterea dictatorului

275

spunând că experimentele economice nu trebuie să provoace temeri și că raportul de putere nu se va modifica în urma viitoarelor alegeri - care, probabil, aveau să fie ultimele din următoarea sută de ani. Cu toate acestea, alegerile erau esențiale, a afirmat el. Iar cei care nu se aflau în prima linie a luptei politice aveau obligația să facă sacrificii financiare. După ce a plecat și Göring, Schacht i-a invitat pe cei prezenți să treacă pe

la casa de marcat. Trei milioane de mărci au fost promise și oferite în câteva săptămâni. Cu această donație, marele capital contribuia la consolidarea dominației lui Hitler. Oferta făcută nu era urmarea atât a unei susțineri entuziaste, cât a unei extorcări politice. în pofida susținerii financiare oferite, industriașii au continuat la început să privească cu prudență noul regim. Membrii acestuia își dădeau însă seama deja că și poziția lor era afectată de schimbările care cuprin¬

deau Germania. La începutul lui aprilie, Krupp a capitulat în fața presiunilor exercitate de naziști în vederea înlocuirii Asociației Naționale

cu un alt organism, nazificat, a concedierii angajaților evrei și a înde¬ părtării tuturor oamenilor de afaceri evrei din pozițiile reprezentative deținute în comerț și industrie. în luna următoare, cândva puternica Asociație s-a autodizolvat, fiind înlocuită cu nazificata Proprietate a Industriei Germane (Reichsstand der Deutschen Industrie). Pe lângă aceste presiuni, redresarea economică, profiturile mari, protejarea pro¬ prietății private (în afara celei a oamenilor de afaceri evrei), zdrobirea marxismului și subjugarea lucrătorilor au făcut ca marele capital să dorească tot mai mult să colaboreze total cu noul regim, în ciuda restric¬ țiilor birocratice agasante ce i-au fost impuse. După cum au putut vedea industriașii pe 20 februarie, stilul lui Hitler era cu siguranță diferit de cel al predecesorilor săi în funcția de cancelar.

Opiniile lui despre economie erau de asemenea neconvenționale. Nu înțelegea absolut deloc principiile după care funcționează economia. El le-a spus industriașilor că, din punctul său de vedere, economia avea o importanță secundară, fiind subordonată întru totul politicii. Atitudinea sa față de economie era dictată de darwinismul său social rudimentar, ca și de întreaga sa „concepție” politică „despre lume”. Cum lupta dintre națiuni avea să fie decisivă pentru supraviețuire, economia Germaniei trebuia să fie subordonată pregătirii, apoi purtării acestei lupte. Aceasta

însemna că ideile liberale ale concurenței economice trebuiau să fie înlocuite cu supunerea economiei comandamentelor interesului național, în mod asemănător, orice idee „socialistă” din programul nazist trebuia

să se conformeze acelorași comandamente. Hitler n-a fost niciodată socialist. Dar, cu toate că a apărat proprietatea privată, inițiativa indivi¬ duală și concurența economică, dezaprobând existența sindicatelor și amestecul muncitorilor în conducerea de către proprietari și manageri a întreprinderilor proprii, statul, nu piața, trebuia să determine forma de

276

HITLER

dezvoltare economică. Prin urmare sistemul capitalist a fost lăsat la locul lui, dar în practică, el a fost transformat într-un adjunct al statului. Lipsindu-i chiar și rudimentele teoriei economice, Hitler cu greu poate fi considerat un inovator într-ale economiei. Redresarea economică extraordinară care a devenit repede o componentă esențială a mitului Führerului n-a fost opera lui Hitler. La început, el n-a manifestat niciun interes față de planurile de creare a locurilor de muncă elaborate cu mult sârg de funcționarii din Ministerul Muncii. Cum Schacht era sceptic (în această etapă), Hugenberg - potrivnic, Seldte - cam lipsit de inițiativă, iar industriașii - ostili, Hitler n-a făcut nimic pentru ca aceste planuri să avanseze înainte de sfârșitul lui mai. în acel moment, ele au fost preluate

de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor, Fritz Reinhardt, și propuse sub forma unui program. Chiar și acum, Hitler a continuat să ezite, trebuind să fie convins că programul respectiv nu va contribui la reapariția inflației. în cele din urmă, pe 31 mai, Hitler i-a convocat pe miniștri și pe experții în economie la Cancelaria Reichului, aflând că toți în afara lui Hugenberg erau în favoarea Programului Reinhardt. A doua zi, a fost anunțată „Legea pentru diminuarea șomajului”. Schacht a făcut să apară acum ca prin minune necesarele credite pe termen scurt. Restul a fost în mare măsură opera bancherilor, funcționarilor civili, specialiș¬ tilor în planificare și industriașilor. Pe măsură ce programele de lucrări publice, în prima fază, apoi, din ce în ce mai mult, reînarmarea au început să scoată Germania din recesiune și să elimine șomajul în masă mai repede decât îndrăzniseră să speculeze specialiștii în prognoze, Hitler a cules toate roadele propagandei. în mod indirect însă, Hitler a contribuit totuși într-o măsură semni¬ ficativă la redresarea economiei prin refacerea cadrului politic necesar desfășurării activității economice și prin imaginea renașterii naționale pe

care el o evoca. Atacul nemilos împotriva marxismului și așezarea relațiilor de muncă pe baze noi, pe care el însuși le-a impus, programul de creare a locurilor de muncă pe care el l-a susținut în cele din urmă și

prioritatea absolută acordată reînarmării, fapt specificat încă de la început, au ajutat la crearea unui climat care a permis accelerarea redre¬ sării economice - proces început deja în momentul în care el a preluat funcția de cancelar. Iar cel puțin într-un domeniu al unei industrii vitale, el a stimulat în mod direct redresarea: construcția de automobile. Instinctul de propagandist, nu cunoștințele sale de economie l-au determinat să ia o măsură care a contribuit la redresarea economiei și a stârnit imaginația populației. Pe 11 februarie, cu câteva zile înainte de a se întâlni cu industriașii, Hitler a cerut să i se ofere ocazia de a rosti dis¬ cursul de inaugurare a Expoziției Internaționale de Automobile și Moto¬ ciclete de la Berlin. Faptul că un cancelar al Germaniei urma să rostească acel discurs era în sine o noutate: numai acest lucru a făcut senzație. Toți

Nașterea dictatorului

277

liderii industriei auto au fost încântați. Ei au fost și mai încântați când l-au auzit pe Hitler ridicând construcția de automobile la rangul de cea mai importantă industrie a viitorului și promițând un program care avea să cuprindă acordarea treptată de înlesniri fiscale și aplicarea unui „plan generos de construcție a drumurilor”. Dacă nivelul de trai era determinat înainte în funcție de numărul de kilometri de cale ferată, el avea să fie determinat în viitor în funcție de numărul de kilometri de șosea; acestea

erau „sarcini importante care țineau și de programul de edificare a economiei germane”, declară Hitler. Ulterior, discursul a fost prezentat de propaganda nazistă ca fiind „momentul de cotitură din istoria moto¬ rizării Germaniei”. El a marcat începutul activității de „constructor de șosele”, una dintre componentele mitului Führerului. De fapt, Hitler n-a vorbit despre un program concret destinat industriei constructoare de automobile, ci doar despre perspectiva adoptării unuia. Chiar și-așa, importanța discursului rostit de Hitler pe 11 februarie nu trebuie subestimată. El a transmis semnale pozitive constructorilor de automobile. Aceștia au fost foarte surprinși de atitudinea noului cancelar, a cărui atracție îndelungată pentru mașini și memorie pentru detalii cu privire la tipuri și modele l-au făcut să le pară mai-marilor din domeniu nu

doar agreabil, ci și avizat. Exploatând potențialul propagandistic al discursului lui Hitler, Völkischer Beobachter le-a oferit imediat cititorilor posibilitatea de a intra în posesia unei mașini. Nu formarea unei elite sociale

cu Rolls-Royce-uri, ci înzestrarea marii mase a populației cu o mașină populară (Volksauto) constituia o perspectivă atrăgătoare. în săptămânile de după discurs, au existat semne notabile că industria constructoare de automobile își revenea. începuturile redresării acestei industrii au avut efecte și asupra fabricilor care produceau piese auto, ca și asupra industriei metalurgice. Redresarea n-a fost rezultatul unui pro¬ gram bine conceput de Hitler. De asemenea, ea nu poate fi pusă exclusiv sau măcar în cea mai mare parte pe seama discursului său. Aceasta s-ar fi produs în mare măsură oricum, din momentul în care criza ar fi început să cedeze locul redresării ciclice. în orice caz, constructorii de automobile erau încă pesimiști în privința perspectivelor lor înainte ca Hitler să vorbească.

Indiferent de importanța atribuită de el efectului propagandistic al discursului propriu, Hitler a dat industriei de profil semnalele potrivite. După ce „programul uriaș” de construcție a drumurilor anunțat de el pe 1 mai s-a lovit de obstacole substanțiale în Ministerul Transporturilor, Hitler a insistat să fie creată „întreprinderea de Autostrăzi a Imperiului”. Aceasta avea să fie pusă în cele din urmă, la sfârșitul lui iunie, în subor­ dinea lui Fritz Todt, inspectorul general al drumurilor din Germania.

Hitler a avut o contribuție hotărâtoare la stimularea industriei constructoare de autovehicule și-la construcția de autostrăzi - inițiative

278

HITLER

care, inspirate după modelul american, au trezit un interes deosebit din partea populației și au părut a simboliza atât intrarea într-o eră modernă captivantă, dominată de progresul tehnic, cât și nașterea „noii Germanii”, care stătea acum din nou pe propriile picioare.

IV Pe 11 februarie, când Hitler s-a adresat liderilor industriei construc¬ toare de automobile, campania pentru alegerile parlamentare era în plină desfășurare. Hitler o inaugurase în seara zilei anterioare cu primul său discurs rostit în Sportpalast de la numirea în funcția de cancelar. El a

promis că guvernul său nu va minți și nu va înșela poporul așa cum făcuseră guvernele Republicii de la Weimar. Partidele bazate pe împăr¬ țirea în clase vor fi distruse. „Nu mă voi abate niciodată, dar niciodată de la misiunea eradicării din Germania a marxismului și a anexelor acestuia”,

a declarat el. Unitatea națională, întemeiată pe țăranul german și pe muncitorul german - și redată comunității naționale - va fi baza viitoarei societăți. Era vorba, potrivit celor declarate de el, despre „un program de renaștere națională în toate domeniile vieții, intolerant față de oricine păcătuiește împotriva națiunii, frate și prieten cu oricine vrea să lupte împreună pentru reînvierea poporului său, a națiunii noastre”. Discursul lui Hitler a atins astfel punctul culminant. „Popor german, dă-ne patru ani, și-ți jur că, așa cum noi, eu am preluat această funcție, tot așa vom fi dispuși după aceea să plecăm”. A fost o mostră elocventă de retorică și nimic mai mult. „Programul”

nu oferea nimic concret - în afara confruntării cu marxismul. El era reprezentat de „reînvierea” națională ce avea să se producă prin mani¬ festarea voinței, a tăriei și a unității. Sentimentele exprimate de Hitler n-aveau cum să nu-și afle ecoul în sufletele tuturor naționaliștilor - nu doar ale naziștilor. Pe lângă campanie, a existat un val de teroare și represiune fără egal,

încurajat de stat, împotriva adversarilor politici din statele aflate sub controlul naziștilor. Așa s-a întâmplat mai ales în marele stat al Prusiei,

care intrase deja sub controlul Reichului după preluarea conducerii

acestuia de către Papen pe 20 iulie 1932. Cel care a pus totul la cale aici a fost reprezentantul ministrului prusac de interne, Hermann Göring.

Sub egida lui, conducerile poliției și administrației prusace au fost „purificate” (în urma primelor epurări de după preluarea conducerii statului de către Papen) de restul celor care s-ar mai fi putut opune noului vânt al schimbării care bătea. Folosind un limbaj direct, lipsit de ambi¬ guități, Göring le-a spus succesorilor acestora ce anume aștepta el de la poliție și de la administrație în timpul campaniei electorale. Iar printr-un decret din 17 februarie, a ordonat poliției să colaboreze cu „asociațiile

Nașterea dictatorului

279

naționale” ale SA, SS și Stahlhelm, să susțină „cu toată puterea propa¬ ganda națională” și să combată acțiunile „organizațiilor ostile statului” cu toată puterea de care dispuneau, iar „unde era necesar, să folosească fără milă armele de foc”. El a adăugat că-i va sprijini pe polițiștii care aveau să folosească armele de foc, indiferent de urmări; dimpotrivă, cei care nu aveau să-și facă datoria dintr-un „fals sentiment de considerație” trebuiau să se aștepte la măsuri disciplinare. Nu este surprinzător faptul că, într-un

asemenea climat, violențele declanșate de bandele teroriste naziste împotriva adversarilor și evreilor au scăpat de sub control. Aceasta s-a întâmplat mai ales după 22 februarie, când au început să fie folosite unități SA, SS și Stahlhelm ca „forțe auxiliare de poliție” sub pretextul unei așa-zise intensificări a violențelor comise de „stânga radicală”. Au

existat numeroase acte de intimidare. Mai ales comuniștii au fost persecutați cu sălbăticie. Oamenii au fost bătuți cu bestialitate, torturați, Kav rănițișisau omorâți, fără a se aplica absolutîntrunirile nicio pedeapsă agresorilor. Prusia în alte state controlate de naziști, și demonstrațiile

comuniștilor au fost interzise, la fel și ziarele acestora. De asemenea, interdicțiile aplicate organelor SPD și restricțiile impuse altor ziare cu privire la relatarea evenimentelor au redus efectiv la tăcere presa, chiar dacă interdicțiile au fost contestate cu succes în instanțele de judecată, fiind considerate ilegale, iar ziarele au fost repuse în drepturi. în cursul acestei prime orgii de violență a puterii de stat, Hitler a făcut

pe moderatul. Abilitatea sa interpretativă era nediminuată. El a dat membrilor cabinetului impresia că elemente radicale din partid nu-i ascultau dispozițiile și că el le va aduce la ordine, cerându-le miniștrilor să aibă răbdare pentru a putea disciplina acele segmente ale partidului care scăpaseră de sub control. Hitler n-a fost nevoit să se implice personal în evenimentele violente din februarie 1933. Desfășurarea acestora a putut fi lăsată fără grijă în seama lui Göring și a liderilor naziști din celelalte state. în orice caz, n-a fost nevoie decât să se dea undă verde bandiților naziști, aflați acum sub protecția statului, bineînțeles, pentru ca aceștia să nu se mai abțină și să se dezlănțuie împotriva acelor persoane din cartierele lor și de la locurile

lor de muncă pe care le știau vechi dușmani. Valul de teroare care a cuprins Prusia în februarie a fost primul semn că restricțiile impuse de stat în privința actelor inumane au fost brusc eliminate. El a reprezentat un prim indiciu al „atentatului la civilizație” care avea să caracterizeze din punct de vedere istoric cel de-al Treilea Reich. Brutalitatea și violența n-au afectat însă reputația lui Hitler în ochii populației. Mulți dintre cei care, inițial, fuseseră sceptici sau critici începeau, în cursul lunii februarie, să creadă că Hitler era „omul potrivit”

și că trebuia să i se dea o șansă. La aceasta a contribuit și o ușoară îmbunătățire a situației economice. Un rol mai important a jucat însă

280

HITLER

antimandsmul fervent al majorității populației. Vechea ură față de so¬ cialism și comunism - cuprinse amândouă sub titulatura de „marxism” ­ a fost exploatată de propaganda nazistă și transformată într-o incon¬ testabilă paranoia anticomunistă. Amplificată de naziști, se simțea în

atmosferă teama de o revoltă comunistă. Cu cât alegerile erau mai aproape, cu atât isteria era mai mare.

Violențele și intimidarea ar fi continuat probabil cam în aceeași manieră până la alegerile din 5 martie. Nimic nu anunța că fruntașii naziști se gândeau la ceva mai spectaculos. Dar, pe 27 februarie, Marinus van der Lubbe a dat foc Reichstagului. Marinus van der Lubbe provenea dintr-o familie de muncitori olan¬ dezi și fusese la început membru al organizației de tineret a Partidului Comunist din Olanda. în cele din urmă, a sfârșit-o cu Partidul Comunist în 1931. El a sosit la Berlin pe 18 februarie 1933. Avea douăzeci și patru

de ani, era inteligent, era o persoană solitară, n-avea legături cu nicio grupare politică, dar era cuprins de un puternic sentiment de nedreptate

provocat de starea mizeră a clasei muncitoare aflate la cheremul sistemului capitalist. El era hotărât în mod deosebit să săvârșească un act

solitar și spectaculos de protest provocator la adresa „Guvernului de Concentrare Națională” cu scopul de a ridica la luptă clasa muncitoare împotriva represiunii. Trei încercări de incendiere făcute pe 25 februarie în diferite clădiri din Berlin au dat greș. După două zile, a reușit să-și pună în practică protestul - deși urmările n-au prea fost cele dorite de el. în seara zilei de 27 februarie, Putzi Hanfstaengl ar fi trebuit să cineze acasă la Goebbels, împreună cu Hitler. Dar, fiind foarte răcit și având temperatură mare, s-a băgat în pat într-una dintre încăperile reședinței oficiale a lui Göring, unde era găzduit temporar, din imediata vecinătate a clădirii Reichstagului. Pe la jumătatea serii, a fost trezit de strigătele menajerei: Reichstagul era în flăcări. A sărit din pat, s-a uitat pe fereastră, a văzut clădirea arzând și a alergat imediat să-l sune pe Goebbels, spu­ nându-i, dintr-o suflare, că trebuia să vorbească urgent cu Hitler. Când Goebbels a întrebat ce s-a-ntâmplat și dacă putea să-i transmită un mesaj, Hanfstaengl a spus: „Spune-i că arde Reichstagul.” „Asta s-a vrut a fi o glumă, nu-i așa?”, a zis Goebbels. Goebbels a crezut că era vorba despre o „înștiințare nebunească, fantasmagorică”, refuzând la început să-i spună

lui Hitler. întrebările lui au revelat însă faptul că înștiințarea era adevărată. în acel moment, Hitler și Goebbels au pomit-o în mare viteză prin Berlin, găsindu-l pe Göring la fața locului și „în plină activitate”. Curând, li s-a alăturat și Papen. Conducătorii naziști erau toți convinși că incendiul era semnalul declanșării unei revolte comuniste - o „ultimă încercare”, după cum s-a exprimat Goebbels, „ca, prin foc și teroare, să se semene confuzie cu scopul de a crea panica generală ce i-ar fi ajutat să înhațe puterea pentru ei”. Temerile potrivit cărora comuniștii nu aveau

Nașterea dictatorului

281

să stea cu mâinile în sân, că ei aveau să facă o importantă demonstrație de forță înainte de alegeri erau extrem de răspândite printre conducătorii naziști - dar și printre membrii nenaziști ai guvernului imperial. O des¬ cindere efectuată pe 24 februarie de forțele de poliție la sediul central al KPD din Casa Karl-Liebknecht a amplificat neliniștile. Deși n-a găsit practic nimic demn de luat în seamă, poliția a pretins că a descoperit multe materiale care dovedeau trădarea, inclusiv foi volante care chemau populația la revoltă armată. Göring a adăugat la acestea o declarație de presă. Cele descoperite de poliție arătau că Germania era pe punctul de

a fi aruncată în haosul bolșevismului, afirma el. Asasinarea liderilor politici, atacurile asupra clădirilor publice și uciderea soțiilor și familiilor

personalităților publice au fost câteva dintre ororile evocate de el. în sprijinul lor nu s-a adus niciodată vreo dovadă. Primii polițiști care l-au interogat pe Van der Lubbe, care a fost prins imediat și a mărturisit fără ezitare, anunțându-și „protestul”, nu aveau nicio îndoială că acesta acționase singur și că nimeni altcineva nu era implicat. Göring însă s-a lăsat ușor convins de autoritățile venite la fața

locului că incendiul trebuia să fi fost opera unui complot comunist. Hitler, care a sosit pe la 22:30, la vreo oră după Göring, a fost repede dispus să tragă aceeași concluzie. El i-a spus lui Papen: „Acesta-i semn

de la Dumnezeu, Herr vicecancelar! Dacă acest incendiu este opera comuniștilor, așa cum cred eu, atunci trebuie să-i zdrobim pe acești paraziți ucigași cu o mână de fier!” Deputații comuniști aveau să fie spânzurați chiar în noaptea aceea, tună el. Nu trebuia arătat niciun pic de milă nici față de social-democrați, nici față de membrii Reichsbanner. Apoi, pe la 23:15, Hitler s-a dus la o întâlnire improvizată la Minis¬ terul de Interne al Prusiei, unde s-a discutat în special despre implicațiile asupra securității Prusiei, iar de acolo, însoțit de Goebbels, la biroul din Berlin al ziarului Völkischer Beobachter, unde a fost pregătit repede un editorial incendiar și a fost realizată o nouă machetă a primei pagini a ziarului partidului. La întâlnirea de la Ministerul de Interne al Prusiei, Ludwig Grauert, secretar de stat în guvernul imperial, el însuși ferm convins că focul fusese pus de comuniști, a propus să fie dată o ordonanță de urgență pentru Prusia

cu referire la incendierile premeditate și actele de teroare. A doua zi dimineață însă, ministrul de interne al Reichului, Wilhelm Frick, a venit cu un proiect de ordonanță „pentru protecția poporului și a statului”, care extindea măsurile de urgență la toată țara - lucru atribuit de Blomberg prezenței de spirit a lui Hitler - și dădea guvernului Reichului puterea de a interveni în landuri. Calea către dictatură era acum liberă. Ordonanța de urgență „privind protecția poporului și a statului” a fost ultimul subiect dezbătut de cabinet la întâlnirea din dimineața zilei de 28 februarie. Cu un scurt paragraf, libertățile individuale consfințite de

282

HITLER

Constituția Republicii de la Weimar - libertatea de exprimare, de asociere și a presei, precum și secretul corespondenței și al convorbirilor

telefonice - au fost definitiv suspendate. Cu un alt scurt paragraf, autonomia landurilor a fost înlocuită cu dreptul guvernului central de a interveni în vederea restabilirii ordinii. De acest drept se va face foarte mult uz imediat după alegeri pentru a instaura controlul naziștilor asupra tuturor statelor germane. Ordonanța de urgență concepută în grabă a reprezentat actul de constituire a celui de-al Treilea Reich. La ora întâlnirii membrilor cabinetului, starea de spirit aproape iste¬ rică pe care Hitler o avusese în seara anterioară lăsase locul unei răutăți și mai mari. Sosise „momentul corect din punct de vedere psihologic al confruntării” cu KPD. N-avea rost să se mai aștepte, a spus el membrilor

cabinetului. Lupta împotriva comuniștilor nu trebuia să depindă de „considerente juridice”. Nu exista nicio șansă să se-ntâmple așa ceva. Adunarea deputaților și funcționarilor comuniști fusese deja stabilită în

tren de Göring în timpul nopții, urmând a fi întreprinse descinderi cu maximum de brutalitate. Principala țintă au reprezentat-o comuniștii. Social-democrați, sindicaliști și intelectuali de stânga precum Cari Ossietzky au făcut însă și ei parte dintre cei băgați în închisori impro¬ vizate, de multe ori în celulele de la sediile locale ale SA ori SS, și bătuți cu sălbăticie, torturați și, în unele cazuri, omorâți. în aprilie, numărul celor aflați în „arest protector” numai în Prusia era de circa 25.000. Violența și represiunea erau aprobate de marea masă a populației. „Ordonanța de urgență” care a anulat toate libertățile individuale și a pus bazele dictaturii a fost bine primită. Asemenea prietenilor și vecinilor ei,

Louise Solmitz a fost convinsă să-și dea votul lui Hitler. „Acum este important să susținem cu toate mijloacele ceea ce face el”, i-a spus o cunoștință care, până atunci, nu sprijinise NSDAP. „Toate gândurile și sentimentele majorității germanilor sunt dominate de Hitler”, aprecia Frau Solmitz. „Faima lui ajunge până la stele, el este mântuitorul unui păcătos și trist popor german”. Pe 4 martie, Hitler a făcut un ultim apel înflăcărat la electorat într-un

discurs radiodifuzat de la Königsberg. A doua zi, când au fost făcute cunoscute rezultatele, naziștii obținuseră 43,9% din totalul voturilor, ocupând 288 dintre cele 647 de locuri din noul Reichstag. Partenerii lor din coaliția naționalistă obținuseră 8%. în ciuda terorii draconice, KPD reușise totuși să obțină un rezultat extraordinar, 12,3%, iar SPD, 18,3% - partidele de stânga obținând împreună, chiar și în acest condiții, aproape o treime

din totalul voturilor exprimate. Partidul Zentrum a obținut un rezultat doar cu puțin mai slab (11,2%) decât cel din noiembrie. Sprijinul oferit celorlalte partide s-a diminuat până aproape de zero. Goebbels a susținut că rezultatul era un „triumf glorios”. N-a fost însă chiar așa. Se făcuseră, desigur, progrese substanțiale. La acestea contribuise, fără îndoială, ultimul

283

Nașterea dictatorului

val de simpatie declanșat după incendierea Reichstagului. Hitler sperase ca NSDAP să obțină majoritatea absolută. Așa însă, majoritatea absolută

realizată la limită de coaliția guvernamentală îl făcea să depindă în continuare de aliații săi conservatori. Acum, nu avea să mai scape de ei cel puțin atâta vreme cât trăia Hindenburg - se pare că ar fi spus el la aflarea rezultatelor. Cu toate acestea, chiar ținând cont de climatul de intensă represiune împotriva stângii, 43,9% din totalul voturilor nu erau ușor de obținut în condițiile aplicării sistemului electoral adoptat de Republica de la Weimar. în primul rând, NSDAP profitase de sprijinul celor care nu votaseră înainte și care participaseră la scrutin într-o proporție record, de 88,8%. Și cu toate că sprijinul cel mai mare a continuat să vină din regiunile protestante ale țării, se făcuseră de această dată progrese considerabile în unele regiuni catolice în care NSDAP nu prea reușise să pătrundă înainte. Trebuie menționat mai ales că, lăsând la o parte stânga, nu toți cei care au votat pentru alte partide decât NSDAP se opuneau tuturor ideilor pro¬ movate de Hitler. Din momentul în care, sistemul pluralist fiind lichidat, Hitler a reușit să se transforme în ochii populației dintr-un lider de partid într-un lider național, el a avut la dispoziție o rezervă de susținere practic cu mult mai mare decât cea care i se oferise în martie 1933.

V Alegerile de pe 5 martie au declanșat adevăratul proces de „cucerire a puterii” desfășurat în zilele următoare în acele landuri care nu se aflau

încă sub control nazist. Hitler n-a trebuit să se implice prea mult. Activiștii de partid n-au trebuit să fie încurajați să întreprindă acțiunile „spontane” care i-au consolidat acestuia fără măsură puterea de cancelar al Reichului. în fiecare caz s-a aplicat același model: presiuni asupra guvernelor necontrolate de naziști pentru a fi puși în fruntea poliției național-so­ cialiști; demonstrații amenințătoare ale unităților SA și SS în marile orașe; ridicarea simbolică a drapelelor cu svastică pe primăriile din orașele mici; capitularea cu minimum de rezistență a guvernelor alese; impunerea unui

comisar imperial sub pretextul restabilirii ordinii. Procesul de „coordo¬ nare” a început la Hamburg chiar înainte să aibă loc alegerile. în Bremen, Lübeck, Schaumburg-Lippe, Hessen, Baden, Württemberg, Saxonia și, în sfârșit, Bavaria - cel mai mare stat după Prusia - procesul s-a repetat, între 5 și 9 martie, și aceste state s-au conformat cerințelor guvernului central. în Bavaria mai ales, miniștri au fost numiți vechi acoliți ai lui Hitler: Adolf Wagner la Ministerul de Interne, Hans Frank la Ministerul Justiției, Hans Schemm la Ministerul Educației. Și mai semnificative au fost numirile lui Ernst Rohm în calitate de comisar de stat fără portofoliu, Heinrich Himmler în calitate de comandant al poliției din München și Reinhard Heydrich - înaltul și blondul șef al Serviciului de Securitate al

284

HITLER

Partidului (Sicherheitsdienst, SD), fost ofițer de marină, netrecut încă de treizeci de ani, aflat la începutul fulminantei sale ascensiuni spre funcția de comandant al securității din imperiul SS - ca șef al Poliției Politice bavareze. Slăbirea Prusiei prin numirea lui Papen'și preluarea efectivă a

puterii de către naziști în februarie au constituit temelia și modelul extinderii controlului asupra celorlalte landuri. Acestea au trecut acum mai mult sau mai puțin în mâinile naziștilor, care nu le-au prea acordat

atenție partenerilor din alianța naționalistă. în ciuda aparenței de legalitate, uzurparea prerogativelor landurilor de către conducerea Reichului a reprezentat o încălcare clară a Constituției. Numai forța și presiunea exercitată chiar de organizațiile naziste - șantajul politic - au stat la originea „tulburărilor” care au făcut necesară așa-zisa restabilire a „ordinii”. Dispozițiile ordonanței de urgență din 28 februarie n-au oferit nicio justificare din moment ce era limpede faptul că n-a fost nevoie de nicio apărare împotriva vreunui „act comunist de violență care să pună în pericol statul”. Singurele acte de această natură au aparținut chiar naziștilor. în atmosfera triumfalistă de după alegeri, violențele comise pe față de bandele nestăpânite de criminali naziști au declanșat proteste din partea unor cercuri înalte atât față de președintele Reichului, cât și față de Hitler însuși. Hitler a răspuns în stilu-i caracteristic, apărându-i cu

hotărâre pe cei din SA împotriva plângerilor formulate de Papen în legătură cu afronturile aduse diplomaților străini în urma unui incident în care o gloată (formată și din SS-iști și membri ai SA) avusese un comportament amenințător față de soțiile unor diplomați importanți, bătându-l pe unul dintre șoferii acestora și smulgând steagul de la mașina ambasadorului român. El a spus că are impresia că burghezia a fost salvată prea repede. Dacă ar fi stat șase săptămâni sub un regim bolșevic, atunci ar fi aflat „diferența dintre revoluția roșie și revolta noastră. Eu am văzut odată pe viu această diferență în Bavaria și n-am uitat-o niciodată. Și nu voi lăsa absolut pe nimeni să mă abată de la misiunea pe care am anun¬

țat-o în repetate rânduri înaintea alegerilor: anihilarea și eradicarea marxismului”. Chiar și-așa, violențele începeau să producă un efect contrar. Pe 10 martie, referindu-se în mod direct la hărțuirea străinilor, dar dând vina pentru aceasta pe provocatorii comuniști, Hitler a spus că, începând din acea zi, guvernul imperial deținea puterea executivă în toată Germania și că desfășurarea pe viitor a „revoltei naționale” avea să fie „dirijată de sus, potrivit planului”. în principiu, orice act de molestare a persoanelor, împiedicare a circulației automobilelor și tulburare a vieții economice trebuia să înceteze. El a repetat aceste idei într-un cuvânt rostit la radio după două zile. Apelul său a avut un efect redus.

Teroarea și represiunea care au avut loc în februarie în Prusia au răvășit după aceea și restul țării. Sub egida lui Himmler și Heydrich,

Nașterea dictatorului

285

anvergura arestărilor făcute în Bavaria a fost și mai mare decât în Prusia, în martie și aprilie au fost arestați circa 10.000 de comuniști și socialiști.

Până în iunie, numărul celor aflați în „arest protector” - majoritatea

muncitori - s-a dublat. Mulți dintre cei arestați au fost victimele denunțurilor făcute de vecini sau colegi de serviciu. Valul denunțurilor care a urmat punerii în aplicare a Legii practicilor criminale la 21 martie 1933 a fost atât de mare, încât chiar poliția l-a criticat. Pe 22 martie a fost inaugurat, într-o fostă pulberărie, chiar la periferia orașului Dachau, la circa douăzeci de kilometri de München, primul lagăr de concentrare,

destinat funcționarilor marxiști. înspăimântătoru-i nume a devenit repede sinonim cu oribilele evenimente despre care, în general, nu s-a spus nimic, dar despre care se știe sau se bănuiește că au avut loc acolo. Cu o zi înainte, regimul își arătase cealaltă față. Ținând cont de faptul

că voia să se țină departe de actele de teroare, Hitler a fost din nou în elementul său atunci când a jucat rolul principal într-un alt spectacol propagandistic. Acesta a fost „Ziua Potsdamului”, o punere în scenă și

mai măiastră a proaspăt-numitului ministru imperial al luminării poporului și al propagandei, Joseph Goebbels. Detașându-se complet de actele dezgustătoare de cruzime săvârșite în confruntarea cu simpatizanții stângii, național-socialiștii și-au pus hainele de sărbătoare și au proclamat unirea cu reprezentanții conservatorismului prusac. „Ziua Potsdamului” trebuia să reprezinte începutul edificării noului

Reich pe faptele glorioase ale trecutului. Trebuia de asemenea să marcheze crearea legăturilor dintre noua Germanie și tradițiile Prusiei. Biserica garnizoanei din Potsdam, unde avea să se desfășoare ceremonia principală, fusese construită de regii prusaci din familia Hohenzollem la începutul secolului al XVIII-lea. Ea simboliza legăturile dintre monarhia militară a Prusiei, puterea statului și religia protestantă. Pe 21 martie 1933, președintele Reichului, Hindenburg, îmbrăcat în uniformă de feldmareșal prusac și ridicându-și bastonul spre tronul liber al Kaiserului exilat, a fost cel care a întruchipat legătura dintre tron, altar și glorioasa tradiție militară a Prusiei. El era veriga dintre trecut și prezent. Hitler simboliza prezentul și viitorul. îmbrăcat nu în uniforma partidului, ci într-o redingotă neagră, el a interpretat rolul servitorului umil, care face

o plecăciune adâncă în fața veneratului și bătrânului președinte al Reichului și îi întinde mâna. Tema cuvântării lui Hitler a fost renașterea națională bazată pe unitate. El a făcut totuși referire într-o singură frază la cei care nu erau vizați de acea unitate: ei aveau să rămână „nevătămați”. Hindenburg a fost ridicat la rangul de protector al „noii revolte a poporului nostru”. El era cel care „încredințase pe 30 ianuarie conducerea Reichului acestei tinere Germanii”. „Nu se poate nega”, a scris un observator nenazist al evenimentului, impresionat de „moderația” discursului lui Hitler,,faptul că el a evoluat. Demagogul și liderul de partid, fanaticul și agitatorul pare

286

HITLER

a se transforma într-un adevărat om de stat - lucru destul de surprinzător pentru adversarii săi.” Amestecul de tradiție prusacă și regim național­ socialist a fost subliniat la sfârșitul ceremoniei de depunerea unor coroane de flori la mormintele regilor Prusiei. După două zile, un alt Hitler, îmbrăcat iarăși în cămașă brună și cu o

atitudine autoritară, intra în clădirea Operei „Kroll” din Berlin, unde aveau să se țină de acum ședințele Reichstagului, în uralele triumfătoare ale deputaților naziști îmbrăcați în uniformă și înghesuiți unul lângă altul,

spre a prezenta actul de abilitare pe care și-l dorea încă din noiembrie. Pentru adversari, mai ales pentru deputații SPD, atmosfera era amenin¬ țătoare. O svastică uriașă domina sala. Membri înarmați ai SA, SS și Stahlhelm păzeau toate ieșirile și înconjuraseră clădirea. Ei dădeau de înțeles deputaților opoziției ce avea să se-ntâmple dacă actul de abilitare n-ar fi beneficiat de sprijinul necesar. în lipsa celor optzeci și unu de deputați comuniști care fuseseră arestați sau care fugiseră, naziștii formau acum majoritatea în Reichstag. Pentru ca actul de abilitare să fie adoptat, era însă nevoie de o majoritate de două treimi. Pentru a realiza majoritatea respectivă, Frick calculase că, dacă din

numărul total al membrilor Reichstagului se scădea pur și simplu numărul deputaților comuniști, avea să fie nevoie de numai 378 de voturi, nu de 432. Göring a adăugat că, dacă era necesar, puteau fi scoși din sală câțiva social-democrați. Iată cât de puțin a avut de-a face cu legalitatea „revoluția legală” a naziștilor. Conservatorii prezenți în sală n-au ridicat însă nicio obiecție. La 20 martie, Hitler i-a înștiințat plin de încredere pe

membrii cabinetului că, în urma discuțiilor avute, reprezentanții partidului Zentrum au înțeles necesitatea adoptării actului de abilitare. Cererea lor de creare a unei comisii care să vegheze la aplicarea măsurilor prevăzute în documentul respectiv trebuia să fie acceptată. Prin urmare sprijinul din partea Zentrum nu avea de ce să fie pus la îndoială. „Adop¬ tarea actului de abilitare și de către Zentrum ar însemna consolidarea prestigiului în fața altor țări”, a afirmat Hitler, conștient ca întotdeauna de implicațiile propagandistice. Frick a prezentat apoi proiectul de lege, care, în cele din urmă, a fost acceptat de cabinet. Ministrul de interne al

Reichului a propus și el o manipulare flagrantă a regulamentului

Reichstagului în vederea asigurării majorității de două treimi. Deputații absenți fără motiv trebuiau să fie considerați prezenți. Astfel, cvorumul nu avea să mai reprezinte o problemă. Absenteismul ca formă de abținere de la vot în semn de protest a fost eliminat. Nici de această dată, conser¬ vatorii n-au formulat vreo obiecție. Calea era liberă. în după-amiaza zilei de 23 martie 1933, Hitler a luat cuvântul în Reichstag. După ce a zugrăvit imaginea sinistră a situației moștenite, programul conturat în discursul său de două ore și jumătate, inteligent conceput din punct de vedere tactic, a fost prezentat în termeni

287

Nașterea dictatorului

foarte generali. La încheierea discursului, Hitler a făcut ceea ce au părut a fi câteva concesii importante. El a spus că nici existența Reichstagului și nici cea a Reichsratului nu erau amenințate. Rangul și prerogativele președintelui Reichului rămâneau intacte. Landurile nu vor fi desființate. Drepturile bisericilor nu vor fi restrânse, iar relațiile lor cu statul vor rămâne neschimbate. Toate promisiunile aveau să fie repede încălcate. Momentan însă, ele și-au atins scopul, părând a garanta poziția Bisericii Catolice așa cum ceruseră membrii partidului Zentrum în discuțiile cu Hitler. Liderul SPD, Otto Wels, a vorbit fără teamă, dată fiind atmosfera amenințătoare, apă¬

rând într-un mod impresionant principiile umanismului, dreptății, libertății și socialismului la care țineau atât de mult social-democrații. în

timp ce Wels a vorbit, Hitler a luat notițe. Apoi s-a întors la tribună în aplauzele furtunoase ale deputaților NSDAP pentru a da o replică extrem de dură, fiecare afirmație a sa stârnind urale frenetice. Renunțând de data aceasta la relativa moderație care caracterizase discursul rostit de el mai înainte, Hitler a început a-și da arama pe față. Doar legalitatea nu mai

era de ajuns; hotărâtoare era posesia puterii. Nu era nevoie ca actuala lege să fie supusă dezbaterii Reichstagului: „Cerem în această clipă Parlamentului german să ne dea ceea ce am fi reușit să obținem oricum.” Cu 441 de voturi „pentru” și 94 „împotrivă”, cele ale social-democraților, Reichstagul și-a votat dispariția ca organism democratic. Puterea se găsea acum în mâinile național-socialiștilor. Pentru celelalte partide politice, acesta era începutul sfârșitului. Rolul jucat de Zentrum a

fost unul deosebit de scandalos. Temându-se de teroare și represiune directă, cedase în fața tacticii de pseudolegalitate a lui Hitler. Astfel, par¬ tidul respectiv a contribuit la legitimizarea eliminării aproape în totalitate a prevederilor constituționale care limitau puterea lui Hitler. în viitor, el nu mai trebuia să depindă nici de Reichstag, nici de președintele Reichului. Hitler era încă departe de a deține puterea absolută. în continuare însă, s-au făcut repede câțiva pași în direcția consolidării dictaturii sale.

VI în primăvara și vara lui 1933, Germania s-a aliniat în spatele noilor ei conducători. Aproape niciun sector de activitate organizată, politică sau socială, n-a rămas neafectat de procesul de Gleichschaltung - „coordo¬ narea” instituțiilor și organizațiilor controlate acum de naziști. Presiunea exercitată de jos, de activiștii naziști, a jucat un rol important în accele¬

rarea ritmului „coordonării”. Multe organizații s-au arătat însă prea dispuse să anticipeze acest proces și să se „coordoneze” în conformitate cu așteptările noii epoci. Până în toamnă, dictatura nazistă - și, pe seama ei, puterea lui Hitler însuși - s-a consolidat extrem de mult. în afara unor lucruri care indicau faptul că instinctul său pentru realitățile puterii și

288

HITLER

potențialul său manipulator propagandistic erau la fel de puternice cum fuseseră întotdeauna, Hitler a avut nevoie de foarte puține inițiative pentru a realiza acest lucru. O inițiativă care a venit chiar de la Hitler a fost însă crearea funcției

de guvernator imperial (Reichsstatthalter) cu scopul de a face să fie respectate în landuri „liniile politicii trasate de cancelarul Reichului”. Odată cu specificarea în grabă a acestora în „A doua lege privind coordonarea landurilor cu Reichul” din 7 aprilie 1933, suveranitatea statelor a fost slăbită într-o manieră hotărâtoare. Totul indică faptul că Hitler era nerăbdător ca, odată cu numirea guvernatorilor imperiali, să-și

pună încrederea în niște reprezentanți capabili să contracareze orice posibilitate ca „revoluția de partid” din provincie să scape de sub control, amenințând, în ultimă instanță, chiar poziția sa. Funcția respectivă era

deosebit de importantă în Bavaria, unde își aveau sediul SA și SS, iar radicalii înfaptuiseră o reală „cucerire a puterii” imediat după alegerile din martie. Crearea în grabă a funcției de guvernator imperial a fost făcută mai ales cu gândul la Bavaria, pentru a se evita declanșarea unei

posibile revoluții de partid împotriva Berlinului. Fostul „erou” al Freikorps care a jucat un rol important în zdrobirea Räterepublik, Ritter von Epp, a fost imediat numit guvernator imperial pe 10 aprilie. Alți zece guvernatori au fost instalați în funcție cu mai puțină grabă, în lunile mai și iunie, în celelalte landuri, cu excepția Prusiei, aceștia provenind dintre cei mai vechi și mai capabili gauleiteri. Dependența lor de Hitler nu era mai mică decât a acestuia de ei. Prin urmare se putea avea încredere că ei vor ajuta guvernul Reichului să blocheze revoluția pornită de jos în momentul în care aceasta nu avea să mai servească scopului propus.

în Prusia, Hitler și-a rezervat pentru sine funcția de guvernator imperial. Aceasta a făcut ca păstrarea lui Papen în funcția de comisar imperial pentru Prusia să nu-și mai aibă rostul. Se poate ca Hitler să se fi gândit să reunifice funcția de șef al guvernului prusac cu cea de cancelar al Reichului, la fel ca pe vremea lui Bismarck. Dacă lucrurile au stat așa, el n-a ținut seama de ambițiile pe care Göring le nutrea în privința puterii. De la instalarea lui Papen în iulie anul anterior, Prusia nu mai avusese ministru-președinte. Göring se așteptase ca această funcție să-i revină lui după alegerile pentru Parlamentul Prusiei de pe 5 martie. Hitler nu-l numise însă. De aceea, Göring a aranjat ca pe agenda de lucru

a nou-alesului Parlament prusac, întrunit pe 8 aprilie, să fie trecută alegerea primului ministru. Deși, cu numai o zi înainte, preluase el însuși prerogativele guvernatorului imperial pentru Prusia, Hitler a trebuit să se plece acum în fața faptului împlinit. Pe 11 aprilie, Göring a fost numit

prim-ministru al Prusiei (păstrându-și prerogativele de ministru de interne al Prusiei), iar pe 25 aprilie i-au fost transferate prerogativele de

guvernator imperial pentru Prusia. „A doua lege a coordonării” a

Nașterea dictatorului

289

contribuit în mod indirect, dar eficace la consolidarea amplei susțineri de

care se bucura în Prusia, bazată inițial pe controlul exercitat asupra poliției din cele mai importante state germane. Nu prea este de mirare că Göring a răspuns cu declarații publice exuberante de fidelitate față de Hitler, pe care-l servea ca „paladinul său cel mai fidel”. Acest episod dez¬

văluie graba și confuzia din spatele întregului proces improvizat de „coordonare” a landurilor. Dar, cu prețul întăririi puterii lui Göring în Prusia și a celor mai impetuoși gauleiteri în alte părți, Hitler și-a conso¬ lidat în mod notabil propria putere asupra landurilor. în primăvara și vara lui 1933, Hitler se afla între două forțe care se contrabalansau. Dilema a^ea să rămână nerezolvată până în „Noaptea Cuțitelor Lungi”. Pe de o parte, presiunile, înăbușite atâta vreme și cu atâta greutate până ca Hitler să preia puterea, s-au manifestat nestingherit după alegerile din martie. Hitler nu doar că era de acord cu atacurile ra¬ dicale pornite de jos asupra adversarilor, respectiv asupra evreilor și tutu¬ ror celor care stăteau în calea revoluției naziste; el avea nevoie de radicali ca să răstoarne ordinea politică instituită și să-i determine să se confor¬ meze pe cei care se opuneau. Pe de altă parte, așa cum a demonstrat-o

crearea funcției de guvernator imperial, el era conștient de pericolele care-l pândeau în cazul în care mișcarea radicală scăpa de sub control. Știa că bastioanele tradiționale ale național-conservatorilor și mai ales cei cu atitudine sceptică față de național-socialism din armată și din sec¬

toarele importante ale economiei, deși nu se opuneau violenței atâta vreme cât aceasta era îndreptată spre comuniști și socialiști, o vor privi cu totul altfel de îndată ce interesele le vor fi amenințate. Prin urmare Hitler n-a avut altă variantă decât să adopte o neplăcută poziție de mijloc, între

o revoluție de partid pe care nu avea cum s-o controleze în totalitate și susținerea armatei și a oamenilor de afaceri fără de care nu se putea descurca nicidecum. Aceste forțe inerent contradictorii aveau să dea naștere în ultimă instanță conflictului cu SA. Până atunci însă, existau semne clare în legătură cu ceea ce avea să devină o caracteristică durabilă a celui de-al Treilea Reich: presiunea exercitată de radicalii partidului, încurajată și sancționată cel puțin în parte de Hitler, care a făcut ca aparatul de stat să reflecte radicalismul în legislație, iar poliția să-l con¬ centreze în măsuri administrative. Procesul de „radicalizare cumulativă” a fost vizibil din primele săptămâni de existență a noului regim. în afara atacului total împotriva stângii din primele săptămâni ale dominației naziste, naziștii radicali au săvârșit multe atentate împotriva evreilor. Cum antisemitismul a fost încă de la început „liantul ideologic” al mișcării național-socialiste, reprezentând în același timp un mijloc folosit de activiști și un înlocuitor al înclinațiilor revoluționare care

amenințau structura societății, acest lucru nu prea este de mirare. Preluarea puterii de către vechiul antisemit Hitler a făcut să dispară

290

HITLER

deodată barierele din calea violenței împotriva evreilor. Fără niciun ordin de sus și fără a fi coordonate de cineva, atacurile asupra firmelor evreiești și asupra evreilor săvârșite de bandiții naziști au devenit ceva obișnuit. în

săptămânile de după accederea la putere a lui Hitler au avut loc nenumărate atrocități. Multe au fost înfăptuite de membri ai așa-numitei Ligi de Luptă a Clasei Mijlocii Negustorești (Kampfbund des gewerblichen Mittelstandes), care combina antisemitismul violent cu la fel de violenta împotrivire față de magazinele universale (multe dintre ele aflate în proprietatea unor evrei).

Anvergura violențelor antievreiești i-a determinat pe intelectualii și fmanțiștii evrei din străinătate, mai ales din SUA, să încerce să creeze o atitudine publică ostilă Germaniei și să organizeze un boicot al mărfurilor germane - ceea ce constituia o reală amenințare, dată fiind situația pre¬ cară a economiei germane. începând cu jumătatea lui martie, boicotul a luat amploare și s-a extins în numeroase țări europene. După cum era de așteptat, în Germania, reacția, provocată de Liga de Luptă, a fost una agre¬ sivă. S-a cerut boicotarea prăvăliilor și magazinelor universale evreiești de pe tot cuprinsul Germaniei. La apel au răspuns antisemiți de seamă ai parti¬ dului, în fruntea cărora s-a aflat Julius Streicher, gauleiterul Franconiei, animat de un antisemitism maladiv. Ei au afirmat că evreii puteau fi folosiți ca „ostatici” pentru a obliga străinătatea să pună capăt boicotului. Instinctele îi spuneau lui Hitler să-i susțină pe radicalii din partid. în același timp însă, el era presat să acționeze. Legat de „problema evre¬ iască”, la care se referise cu atâta vehemență și atât de des, nu prea mai putea da înapoi acum, că ajunsese la putere, în fața solicitărilor activiștilor fără a-și știrbi reputația în interiorul partidului. Când, pe 26 martie, s-a

raportat pe canalele diplomatice că Congresul Evreiesc din America plănuia să ceară a doua zi aplicarea unui boicot mondial asupra mărfurilor germane, Hitler a fost obligat să facă ceva. Ca de obicei, când era încolțit, el nu opera cu jumătăți de măsură. Goebbels a fost convocat la Obersalz­

berg. „în solitudinea munților”, scria acesta, Führerul ajunsese la concluzia că autorii sau cel puțin beneficiarii „agitației din străinătate” ­

evreii din Germania - trebuiau să fie împiedicați. „Trebuie așadar să

trecem la un boicot mai amplu, al tuturor firmelor evreiești din

Germania.” Streicher a fost numit în fruntea unei comisii de treisprezece funcționari ai partidului care urma să organizeze boicotul. în proclamația

dată de partid pe 28 martie, inspirată de însuși cancelarul Reichului și purtând amprenta acestuia, se cerea organizarea unor comitete de acțiune care să se ocupe cu boicotarea firmelor, mărfurilor, medicilor și avocaților evrei, chiar și în cele mai mici sate ale Germaniei. Boicotul avea să dureze o perioadă nedeterminată. Goebbels a fost lăsat să se ocupe cu pregătirea acțiunilor propagandistice. La originea întregii operațiuni a stat presiunea exercitată de Liga de Luptă a Clasei Mijlocii Negustorești.

Nașterea dictatorului

291

La inițiativa lui Schacht și a ministrului de externe Neurath, au început să se facă presiuni asupra lui Hitler în vederea stopării unei acțiuni care putea să aibă efecte dezastruoase pentru economia germană și prestigiul acesteia în străinătate. La început, Hitler a refuzat să ia în calcul orice pas înapoi în această chestiune. Pe 31 martie însă, Neurath le-a transmis mem¬ brilor cabinetului că guvernele britanic, francez și american își declaraseră opoziția față de boicotarea mărfurilor germane în țările lor. El spera că boicotul din Germania va putea să fie anulat. A-i cere lui Hitler să renunțe cu totul la acțiune era totuși prea mult. In acel moment, activiștii au luat foc. Pe lângă faptul că renunțarea la boicot ar fi știrbit prestigiul lui Hitler, exista probabilitatea ca un ordin prin care „acțiunea” era anulată să fie ignorat de toată lumea. Hitler a dat totuși de înțeles că, în acel moment, era pregătit să amâne începerea boicotului de la 1 la 4 aprilie în cazul în care guvernele britanic și american ar fi făcut declarații satisfăcătoare, arătând că se opun boicotării mărfurilor germane. Altfel, boicotul din Germania avea să înceapă pe 1 aprilie, dar avea să fie suspendat apoi până pe 4 aprilie. Activitatea diplomatică a cunoscut o intensificare bruscă, fapt care a determinat guvernele occidentale și grupurile evreiești de lobby,

asupra cărora se făceau presiuni, să se distanțeze de ideea boicotării mărfurilor germane. Cererile lui Hitler au fost în mare măsură satisfăcute, între timp însă, Hitler se răzgândise și insista din nou ca boicotul să fie pus în aplicare. Presiunea exercitată mai departe de Schacht a făcut ca boicotul să fie limitat la o singură zi - dar propaganda regimului a mințit că acesta

avea să fie reluat în miercurea următoare, pe 5 aprilie, dacă „agitația oribilă” desfășurată în străinătate împotriva Germaniei nu avea să înceteze cu totul. Nu exista o asemenea intenție. De fapt, chiar în după-amiaza zilei în care a fost instituit boicotul, pe 1 aprilie, Streicher a anunțat că acesta nu va fi reluat în miercurea următoare.

Boicotul în sine n-a fost atât de reușit pe cât a pretins propaganda nazistă. Multe prăvălii evreiești au fost oricum închise în acea zi. In unele

locuri, membrii SA care s-au postat în fața magazinelor universale „evreiești” purtând placarde care-i avertizau pe clienți să nu cumpere din prăvăliile evreilor au fost ignorați în mare măsură. Oamenii s-au purtat

în diverse feluri. Pe unele străzi comerciale aglomerate a existat o

atmosferă specifică unei zile libere, mulțimile adunându-se să vadă ce anume se întâmpla. Oamenii discutau în grupuri despre părțile bune și rele ale boicotului. Nu puțini i se opuneau, spunând că vor cumpăra iarăși de la prăvăliile lor preferate. Alții ridicau din umeri. Poate că atitudinea caracteristică a fost exprimată de un neevreu care a fost auzit spunând în acea zi: „Cred că totul este o nebunie, dar nu-mi bat capul cu asta.” în unele locuri, nici chiar cei din SA n-au părut a fi prea convinși de ceea ce făceau. în altele însă, boicotul a reprezentat pur și simplu un paravan al jafului și violenței. Pentru victime, ziua respectivă a fost traumatizantă

292

HITLER

- semnul cel mai clar al faptului că Germania devenise o țară în care ele nu se mai puteau simți „acasă”, în care discriminarea de care aveau parte în mod obișnuit fusese înlocuită cu persecuția patronată de stat. Presa străină a condamnat aproape în totalitate boicotul. Schacht, noul președinte al Reichsbank, a trebuit să facă ceva pentru a limita prejudiciul

și a-i liniști pe bancherii străini în privința intențiilor Germaniei în domeniul politicii economice. în Germania însă, presiunea antievreiască exercitată de activiștii de partid, aprobată de Hitler și de conducerea na¬ zistă, a devenit acum apanajul birocrației de stat, regăsindu-se în legislația discriminatorie - fapt care se va repeta în anii următori. Excluderea evreilor din funcțiile publice și de la anumite meserii fusese țelul activiștilor naziști

dinainte de 1933. Acum, se ivise posibilitatea atingerii lui. Persoane din diverse cercuri au sugerat diverse măsuri discriminatorii antievreiești. La sfârșitul lui martie, pregătirile pentru modificarea prerogativelor funcțio¬ narilor civili au luat o turnură antievreiască, posibil, la intervenția lui Hitler (deși acest lucru nu este sigur). în baza cunoscutului „paragraf arian” - nu exista o definiție a evreului - din „Legea privind restaurarea administrației civile profesionale”, adoptat în grabă pe 7 aprilie, evreii și adversarii politici au fost excluși din administrația civilă. La intervenția lui Hindenburg, s-a

făcut o excepție pentru evreii care luptaseră pe front. Celelalte trei legi

antievreiești adoptate în aprilie - care interziceau evreilor accesul în avocatură, nu le permiteau medicilor evrei să-i trateze pe pacienții din sistemul național de asigurări și limitau numărul copiilor evrei care puteau

să frecventeze școala - au fost elaborate în grabă pentru a veni în întâmpinarea nu doar a presiunilor exercitate de jos, ci și a măsurilor de facto care erau aplicate deja în diverse părți ale țării. Rolul lui Hitler s-a limitat în general la aprobarea legalizării măsurilor deja puse în aplicare, adesea în mod ilegal, de activiștii de partid interesați ca la motivația lor ideologică să se adauge discriminarea. Schimbarea dramatică produsă pe scena politică la circa o lună după

incendierea Reichstagului i-a lăsat pe evrei complet descoperiți în fața violențelor, discriminării și intimidării săvârșite de naziști. De asemenea, ea a subminat definitiv poziția adversarilor politici ai lui Hitler. Partidelor

de opoziție le-a cam pierit spiritul combativ. Disponibilitatea de a face compromisuri s-a transformat curând în disponibilitatea de a capitula.

Theodor Leipart, președintele confederației sindicatelor, ADGB, încer¬ case încă din martie să nu fie contra curentului, distanțând sindicatele de SPD și dând o declarație de fidelitate față de noul regim. în zadar. Planul de distrugere a sindicatelor era pus în aplicare de șeful încă nesemni¬ ficativului sindicat nazist, Nationalsozialistische Betriebszellenorganization (NSBO, Organizația Celulelor de Fabrică Național-Socialiste), Reinhold Muchow și, din ce în ce mai mult, de Robert Ley, responsabilul organi¬ zatoric al NSDAP. Hitler a ezitat la început, până când i s-a propus ca acesta

Nașterea dictatorului

293

să fie cuplat cu o acțiune propagandistică. La fel ca de „Ziua Potsdamului”,

Goebbels a pregătit un alt spectacol grandios pentru 1 Mai, când națio­ nal-socialiștii au confiscat sărbătoarea tradițională a Zilei Internaționale a Muncii, transformând-o în „Ziua Muncii Naționale”. ADGB a participat la

toate adunările și paradele. La manifestări au luat parte în total peste 10 milioane de persoane - în multe cazuri însă, participarea muncitorilor din fabrici n-a fost voluntară. A doua zi, odată circul încheiat, detașamentele SA și NSBO au ocupat

sediile și filialele bancare ale mișcării sindicale social-democrate, au confiscat fondurile acesteia și i-au arestat pe funcționari. într-o oră, „acțiunea” era încheiată. Cea mai mare mișcare sindicală democratică din lume fusese distrusă. în câteva zile, membrii ei au fost înglobați în marele Front German al Muncii (Deutsche Arbeitsfront, DAF), fondat pe 10 mai sub conducerea lui Robert Ley.

Cândva puternicul Partid Social-Democrat din Germania, cea mai mare mișcare muncitorească pe care o cunoscuse Europa, era și el în pragul

dispariției. în ultimii ani ai existenței Republicii de la Weimar, acesta fusese obligat să facă numeroase compromisuri scandaloase în tentativa de a-și respecta tradițiile legaliste și, în același timp, de a evita ceea ce era mai rău. Când ceea ce era mai rău s-a întâmplat, a fost prins pe picior greșit. Anii de criză economică și demoralizarea germanilor își spuseseră cuvântul. Discursul lui Otto Wels din 23 martie fusese o dovadă de curaj. A fost însă mult prea puțin și mult prea târziu. Sprijinul se subția simțitor, în martie și aprilie, marea organizație paramilitară a SPD, Reichsbanner,

a fost obligată să se dizolve. Filialele partidului se închideau. Activiștii fuseseră arestați sau fugiseră în străinătate. Unii au început deja să facă

pregătiri pentru intrarea în ilegalitate. Pe lângă teamă, exista o mare deziluzie în privința social-democrației. Fuga în străinătate a multor lideri

ai partidului - care a fost de fapt o măsură de siguranță necesară - a accentuat senzația de dezertare. In acest moment, SPD era un vapor lăsat în voia soartei. Otto Wels și alți lideri ai partidului au plecat la Praga, unde fusese stabilit deja sediul din exil al acestuia. Toate activitățile desfășurate

de partid în Reich aveau să fie interzise, reprezentarea parlamentară a

SPD, abolită, iar bunurile acestuia, confiscate. Restul partidelor au cedat în acel moment cu repeziciune, prăbușin­ du-se asemenea pieselor de domino. Staatspartei (fostul DDP) s-a dizolvat pe 28 iunie, urmat la o zi de DVP. Partenerii de alianță ai naziștilor, conser¬ vatorii din DNVP - care, din mai, a purtat denumirea de Frontul Național German (Deutschnationale Front, DNF) - au capitulat și ei pe 27 iunie. Membrii lui migraseră din ce în ce mai mult spre NSDAP; organizațiile sale din provincie fuseseră supuse represiunii și intimidării; Stahlhelm ­ organizație ai cărei membri erau în mare parte susținători ai DNVP - fusese pusă sub conducerea lui Hitler la sfârșitul lui aprilie, fiind înglobată în SA

294

HITLER

în iunie; liderul partidului, Hugenberg, fusese izolat complet în cadrul cabinetului, chiar și de colegii săi conservatori. Demisia lui Hugenberg din guvern (pe care mulți crezuseră că acesta îl va domina), de pe 26 iunie, a fost inevitabilă după situația jenantă în care fusese pus guvernul german din cauza comportamentului său la Conferința Economică Mondială desfă­ șurată la Londra în aceeași lună. Fără a se consulta cu Hitler, cu membrii

cabinetului sau cu ministrul de externe Neurath, Hugenberg trimisese comitetului economic al conferinței un memorandum în care respingea ideea liberului-schimb, cerea înapoierea coloniilor deținute de Germania și acordarea de teritorii în Est spre a le coloniza. Plecarea lui din guvern a însemnat sfârșitul partidului său. Departe de a fi „adevăratul” conducător al Germaniei, cum crezuseră mulți, și departe de a se asigura, împreună cu colegii săi conservatori din cabinet, că Hitler avea să fie „înconjurat din toate părțile”, Hugenberg a devenit repede un om al trecutului. Puțini l-au regretat. Jucându-se cu focul, Hugenberg, împreună cu propriul partid, DNVP, au fost mistuiți de acesta.

Partidele catolice au rezistat ceva mai mult. Poziția lor a fost însă subminată de negocierile, conduse de Papen, privind încheierea unui concordat între Reich și Sfântul Scaun, prin care Vaticanul accepta interzicerea activităților politice ale clerului din Germania. Aceasta a însemnat de fapt sacrificarea mișcării politice catolice în tentativa de a apăra poziția deținută de Biserica Catolică în Germania. Oricum, în etapa respectivă, partidul Zentrum pierdea deja membri într-un ritm alarmant,

mulți dintre aceștia fiind nerăbdători să se adapteze noilor vremuri. Episcopii catolici au preluat de la conducătorii acestui partid rolul de principali purtători de cuvânt ai Bisericii în relațiile cu regimul, ei fiind mai preocupați să apere instituțiile, organizațiile și școlile Bisericii decât

să susțină poziția slăbită a partidelor politice catolice. Intimidarea și presiunile au făcut restul. Arestarea, la sfârșitul lui iunie, a 2.000 de func¬

ționari de către Poliția Politică din Bavaria, condusă de Himmler, i-a făcut pe mulți să se gândească bine și a determinat organizarea în grabă a ultimei ceremonii a BVP pe 4 iulie. A doua zi, Zentrum, ultimul partid de pe scena politică, în afară de NSDAP, s-a dizolvat. După ceva mai mult de o săptămână, „Legea împotriva creării de noi partide” făcea ca NSDAP să rămână singurul partid politic aflat în legalitate în Germania.

VII Ceea ce se întâmpla în centrul vieții politice se întâmpla și la peri¬ ferie - nu doar în viața politică, ci și în fiecare aspect instituțional al activității sociale. Intimidarea celor care constituiau un obstacol și oportunismul celor care căutau acum prima ocazie să se dea cu cel mai tare s-au dovedit a fi o combinație irezistibilă. în nenumărate târguri și sate, naziștii au preluat conducerea administrației locale. Cei care s-au

295

Nașterea dictatorului

remarcat prin graba lor de a intra în partid au fost dascălii și funcționarii civili. Rândurile NSDAP s-au îngroșat atât de mult datorită afluenței masive a celor nerăbdători să-și lege propria soartă de cea a noului regim - „cei căzuți în martie” (Märzgefallene), cum le-au zis cu cinism „vechii luptători” - încât, începând cu 1 mai, n-au mai fost acceptați alți membri. In acest moment, intraseră în partid două milioane și jumătate de germani, dintre care 1,6 milioane, de la numirea lui Hitler în funcția de cancelar. Oportunismul era amestecat cu idealismul autentic. Cam același lucru se întâmpla și în sfera culturală. Goebbels s-a ocupat cu multă vigoare și entuziasm de sarcina așezării pe baze noi a presei, ra¬

dioului, producției cinematografice, teatrului, muzicii, artelor vizuale, literaturii și altor forme de activitate culturală. Partea cea mai frapantă a procesului de „coordonare” a culturii a fost însă promptitudinea și nerăb ­

darea cu care intelectuali, scriitori, artiști, interpreți și publiciști au contribuit în mod activ nu doar la sărăcirea și încorsetarea culturii germane în următorii douăzeci de ani, ci și la interzicerea și scoaterea în afara legii a unora dintre cei mai străluciți exponenți ai acesteia. Speranțele îndelung nutrite de viitorul mare conducător au distrus

facultățile critice ale multor intelectuali, făcându-i să nu vadă nici amploarea atacului la adresa libertății gândirii, și nici a unor acte pe care,

de multe ori, le-au considerat binevenite. Mulți dintre intelectualii neoconservatori ale căror idei au netezit calea pentru cel de-al Treilea Reich aveau să fie foarte repede crunt dezamăgiți. în realitate, Hitler s-a dovedit a nu fi liderul mistic la care aceștia visau de multă vreme. Ei au contribuit însă la pregătirea terenului pentru cultul Führerului, adoptat într-o multitudine de forme de atâția alții. Epurarea profesorilor universitari conform noii legi a administrației civile din aprilie 1933, când mulți dintre cei mai distinși universitari ai Germaniei au fost dați afară și obligați să plece în exil, a stârnit slabe proteste. în acel moment, Academia de Arte a Prusiei operase deja pro¬ pria „purificare”, cerând fidelitate față de regim tuturor celor care voiau să rămână membri respectați ai săi. Momentul simbolic al capitulării, în 1933, a intelectualilor germani în fața „spiritului nou” l-a reprezentat arderea, pe 10 mai, a cărților scrise de cei neagreați de regim. La aceasta au colaborat corpurile didactice și senatele universităților. Cu puține excepții, membrii lor au aruncat ei înșiși cărțile pe foc. Poetul Heinrich Heine (1797-1856), ale cărui opere au fost și ele mistuite de flăcări, a scris: „Acolo unde se ard cărți, ajung să se ardă și oameni.”

VIII Puține dintre schimbările petrecute în Germania în primăvara și vara

lui 1933 s-au făcut în urma ordinelor directe primite de la Cancelaria

296

HITLER

Reichului. Hitler a fost rareori implicat el însuși. El a fost însă principalul beneficiar. în aceste luni, adulația populară la adresa noului cancelar a atins niveluri de neimaginat. S-a instituit cultul Führerului, nu doar în interiorul partidului, ci și în tot aparatul de stat și în societate, ca însăși temelia existenței noii Germanii. Drept urmare, puterea și reputația lui Hitler din țară și, din ce în ce mai mult, din afara ei au crescut consi¬ derabil. Cultul personalității de care era înconjurat Hitler cunoștea o expan¬ siune deosebită și dădea naștere unor manifestări extraordinare încă din primăvara lui 1933. în cinstea lui au fost compuse „poezii” - de regulă,

versuri onctuoase, burlești, uneori cu un caracter pseudoreligios. în târgurile și satele Germaniei au fost plantați „stejari ai lui Hitler” și „tei ai lui Hitler”, copaci al căror vechi simbolism păgân aveau o semnificație

specială pentru naționaliștii völkisch și adepții credințelor nordice. Orașele mici și mari s-au grăbit să-i confere noului cancelar titlul de cetățean de onoare. Străzi și piețe au primit numele său. O asemenea venerare nu se mai văzute până atunci în Germania. Nici

chiar cultul lui Bismarck din ultimii ani de viață ai întemeietorului Reichului nu se poate spune că s-a apropiat măcar de aceasta. Cu prilejul celei de-a patruzeci și patra aniversări a lui Hitler de pe 20 aprilie 1933,

s-a produs o extraordinară revărsare de adulație, întreaga țară fiind inundată cu festivități în cinstea „Conducătorului Noii Germanii”. Oricât

de bine pusă la punct a fost propaganda, ea a exploatat sentimente populare și manifestări cvasireligioase de devotament care nu aveau cum

să fie rodul unor invenții. Hitler era pe punctul de a nu mai fi liderul partidului, ci simbolul unității naționale. Spectatorilor care nu erau adoratori fanatici ai noului zeu le era din ce în ce mai greu să nu dea cel puțin un semn de încuviințare în nemăr¬ ginita adorare. Acum s-a răspândit cu repeziciune cea mai banală expresie a încuviințării, salutul „Heil Hitler”. Pentru funcționarii civili, acesta a devenit obligatoriu cu o zi înainte ca partidul lui Hitler să fie consacrat drept singurul partid permis în Germania. Celor care nu puteau să ridice brațul drept din cauza unui defect fizic li s-a cerut să ridice brațul stâng. „Salutul german” - „Heil Hitler!” - era semnul exterior al faptului că țara se transformase într-un „stat al Führerului”.

Ce se poate spune despre omul aflat în centrul acestei fantastice idolatrizări? La vremea respectivă, Putzi Hanfstaengl, devenit acum șeful secției „Presa străină” din Ministerul Propagandei, chiar dacă nu făcea

parte din „cercul intim”, se vedea încă des și într-un cerc restrâns cu Hitler. Mai târziu, el a povestit cât de greu era să ajungi la Hitler, chiar și în această perioadă de început a mandatului său de cancelar. Hitler

adusese în Cancelaria Reichului vechiul său anturaj bavarez ­ „Chauffeureska”, cum îl numea Hanfstaengl. Aghiotanții și șoferul său,

Nașterea dictatorului

297

Brückner, Schaub, Schreck (succesorul lui Emil Maurice, concediat după flirtul cu Geli Raibal) și fotograful său personal, Heinrich Hoffmann, erau omniprezenți, împiedicând adeseori contactul cu acesta, amestecându-se de multe ori în conversație și distrăgând atenția într-o formă oarecare,

ascultând invariabil, iar după aceea susținând impresiile și prejude¬ cățile lui Hitler. Chiar ministrul de externe, Neurath, și președintele Reichsbank, Schacht, reușeau cu greu să capteze atenția lui Hitler mai mult de un minut sau două fără ca vreun membru al „Chauffeureska” să intervină în vreun fel. Potrivit lui Hanfstaengl, numai Göring și Himmler

puteau conta în orice situație pe o scurtă întâlnire între patru ochi, la cerere, cu Hitler, cu toate că pe lista preferaților întocmită de Hanfstaengl ar trebui trecut și Goebbels cel puțin. Caracterul imprevizibil al lui Hitler și lipsa oricărei rutine nu erau un lucru bun. La fel ca întotdeauna, avea tendința de a se culca târziu - adesea, după ce se relaxa urmărind un film (unul dintre preferatele sale era King Kong) în cinematograful personal. Uneori, abia se arăta la față în cursul dimineții, și aceasta o făcea doar pentru a asculta rapoartele lui Hans Heinrich Lammers, șeful Cancelariei, și pentru a studia presa împreună cu mâna dreaptă a lui Goebbels de la Ministerul Propagandei, Walther Funk. Momentul culminant al zilei era masa de prânz. Bucătarului-șef al Cancelariei Reichului, care fusese adus de la Casa Brună din München, îi era greu să pregătească masa comandată

pentru ora unu, dar care ajungea să fie servită chiar și cu două ore întârziere, când Hitler își făcea în sfârșit apariția. Otto Dietrich, șeful serviciului de presă, mânca în orice caz înainte la Kaiserhofi sosind la 13:30 pregătit pentru orice eventualitate. Invitații la masă ai lui Hitler se schimbau în fiecare zi, însă toți erau tovarăși de încredere. Chiar și în primele luni, miniștri conservatori erau rareori prezenți. Dată fiind compania pe care o avea, este evident faptul că Hitler nu era decât rareori contrazis, dacă era contrazis vreodată. Orice remarcă însă putea da naștere unei lungi tirade - semănând de regulă cu atacurile propagan¬ distice lansate mai demult împotriva adversarilor politici sau cu amintirea unor bătălii câștigate. Lui Hitler i-ar fi fost imposibil să evite efectele slugărniciei care-1 înconjura zi de zi, ale examinării minuțioase a informațiilor care ajungeau

la el și ale izolării de exterior. Tocmai acestea i-au deformat simțul realității. Contactul său cu cei care vedeau lucrurile într-o cu totul altă lumină a fost restrâns în general la întrevederi regizate cu demnitari, diplomați sau ziariști străini. Poporul german nu era decât o masă de oameni fără chip, care-l adorau și cu care nu mai comunica în mod direct decât prin discursuri și cuvântări radiodifuzate, devenite acum destul de rare. Adulația populară era însă ca un drog pentru el. încrederea în forțele

proprii creștea deja într-un ritm vertiginos. Comentariile depreciative

făcute cu dezinvoltură la adresa lui Bismarck indicau că Hitler îl

298

HITLER

considera acum în mod evident inferior sieși pe întemeietorul Reichului. Ceea ce avea să se transforme într-un sentiment fatal de infailibilitate nu mai era prezent doar într-o formă embrionară. Nu putem ști în ce măsură adularea lui Hitler, care s-a răspândit cu atâta repeziciune în toată societatea în 1933, a fost ceva autentic și în ce măsură a fost o atitudine forțată sau de oportunism. în orice caz, rezul¬ tatul a fost cam același. Divinizarea lui Hitler i-a conferit cancelarului un statut care i-a pus în umbră pe toți ceilalți miniștri și șefi ai partidului. Punerea la îndoială a măsurilor pe care se știa că Hitler le susține, ca să nu spunem împotrivirea la acestea, devenea imposibilă. Autoritatea lui Hitler a făcut posibilă acum desfășurarea unor acțiuni radicale, imposibil de realizat în trecut, a eliminat constrângerile și a îndepărtat obstacolele din calea adoptării unor măsuri ce păreau aproape de neconceput înainte de 30 ianuarie 1933. în condițiile în care ordinele nu veneau direct de la el, inițiativele despre care se credea că sunt în acord cu țelurile lui Hitler puteau fi puse în practică - și aveau mari șanse de reușită. Așa au stat lucrurile cu „legea sterilizării” - „Legea pentru prevenirea nașterii unor copii cu boli ereditare” - aprobată de cabinet pe 14 iulie 1933. Hitler nu s-a implicat în mod direct în elaborarea legii (despre care s-a spus că avea efecte benefice atât pentru familie, cât și pentru societate în general). Ea a fost însă elaborată știindu-se faptul că era în concordanță

cu opiniile exprimate de Hitler. Iar când a ajuns înaintea membrilor cabinetului, ea a primit aprobarea sa categorică în pofida obiecțiilor formulate.de vicecancelarul Papen, preocupat de atitudinea catolicilor față de această lege. Cererea lui Papen ca sterilizarea să se facă numai cu

consimțământul benevol al persoanei în cauză a fost pur și simplu

desconsiderată de cancelar. Deși, din perspectiva naziștilor, ea a reprezentat un început modest al ingineriei rasiale, urmările legii n-au fost nicidecum neînsemnate: circa

400.000 de victime aveau să fie sterilizate în mod forțat, conform prevederilor actului normativ, până la prăbușirea celui de-al Treilea

Reich. Deși Papen a lăsat să se înțeleagă, la întâlnirea membrilor cabinetului, că Biserica Catolică putea să se împotrivească legii sterilizării, el știa mai bine ca oricine că acest lucru nu avea nicio șansă să se-ntâmple. Cu mai

puțin de o săptămână în urmă, el a inițiat, în numele Guvernului Reichului, Concordatul cu Vaticanul pentru încheierea căruia se zbătuse

el însuși atât de mult. Concordatul avea să fie semnat cu mare fast la Roma pe 20 iulie. în ciuda molestării continue a clerului catolic și a altor acte scandaloase comise de radicalii naziști împotriva Bisericii și organi¬ zațiilor acesteia, Vaticanul dorise foarte mult să ajungă la o înțelegere cu

noul guvern. Nici chiar hărțuirea care a continuat după semnarea Concordatului n-a împiedicat Vaticanul să accepte ratificarea acestuia la

Nașterea dictatorului

299

10 septembrie. Hitler însuși a acordat o mare importanță Concordatului

încă de la începutul mandatului său de cancelar, în primul rând cu intenția de a elimina rolul jucat de „catolicismul politic” în Germania. La

aceeași întâlnire a membrilor cabinetului la care a fost aprobată legea sterilizării, el a subliniat triumful pe care l-a reprezentat pentru regimul său încheierea Concordatului. Doar cu puțin timp înainte, a remarcat el, n-ar fi crezut că este cu putință „ca Biserica să fie gata să-i pună pe episcopi în subordinea acestui stat. Faptul că s-a întâmplat acest lucru a fost neîndoielnic o recunoaștere fără rezerve a regimului actual”. De fapt, pentru Hitler a fost un triumf absolut. Episcopatul german a transmis o mulțime de mesaje exuberante de mulțumire și felicitare. în mod surprinzător, Biserica Protestantă s-a dovedit a fi mai puțin maleabilă în primele luni ale mandatului de cancelar al lui Hitler. Deși susținută teoretic de circa două treimi din populație, aceasta era împărțită în douăzeci și opt de biserici regionale, fiecare cu specificul ei doctrinar.

Poate că slabul interes manifestat de Hitler l-a făcut să subestimeze

situația deosebit de periculoasă pe care o reprezenta amestecul de religie și politică în care s-a băgat atunci când și-a exercitat influența pentru a susține încercările de creare a unei singure Biserici a Reichului. La fel ca întotdeauna în asemenea chestiuni, atitudinea sa a fost una oportunistă. Cel desemnat de Hitler - nu se știe la al cui sfat - ca potențial episcop al Reichului a fost Ludwig Müller, un fost capelan din marină, în vârstă de cincizeci de ani, fără nicio aptitudine care să-l recomande pentru poziția respectivă, în afara unei considerații deosebite pentru propria importanță și a unei admirații puternice pentru cancelarul Reichului și mișcarea sa. Hitler i-a spus lui Müller că voia o unificare rapidă, fără incidente, care

să se încheie cu crearea unei Biserici dispuse să accepte conducerea nazistă. însă Müller s-a dovedit a fi o opțiune dezastruoasă. La alegerile pentru

funcția de episcop al Reichului organizate pe 26 mai de conducătorii Bisericii Evanghelice, el a obținut sprijinul aripii nazificate, „Creștinii Germani”, dar a fost respins de toate celelalte tabere. Propaganda nazistă

a ținut partea Creștinilor Germani. Hitler însuși l-a susținut în mod public pe Müller, iar cu o zi înainte de alegeri, anunțase la radio că sprijină acele forțe din cadrul Bisericii care sunt favorabile noilor politici ale statului. Creștinii Germani au repurtat o victorie convingătoare pe 23 iulie. S-a dovedit a fi însă o victorie costisitoare. Până în septembrie, Martin

Niemöller, pastorul din Dahlem, o suburbie prosperă a Berlinului, a primit circa 2.000 de răspunsuri la circulara prin care-i invita pe pastori să i se alăture în efortul de înființare a unei „Ligi pentru Situații Critice a Pastorilor”, care să apere fidelitatea tradițională față de Sfânta Scriptură și confesiunile reformate. Acesta a fost începutul a ceea ce avea să devină

300

HITLER

până la urmă „Biserica Mărturisitoare”, care se va transforma pentru unii

pastori într-un mijloc de opoziție nu doar față de politica statului în chestiunea Bisericii, dar și față de stat în sine.

Ludwig Müller a fost ales în cele din urmă episcop al Reichului pe 27 septembrie. în acel moment însă, susținerea acordată de naziști

Creștinilor Germani - principalul punct de sprijin al lui Müller ­ cunoștea deja un declin. Hitler dorea acum să se distanțeze de Creștinii

Germani, ale căror activități erau considerate din ce în ce mai mult dăunătoare, și să se detașeze de conflictul din sânul Bisericii. Un discurs șocant, în care au fost atacate Vechiul Testament și teologia lui „Rabi Paul”, și în care s-a propovăduit necesitatea înfățișării unui Iisus mai

„eroic”, discurs rostit la o adunare a Creștinilor Germani, la care au participat 20.000 de oameni, organizată la mijlocul lui noiembrie în Sportpalast din Berlin, a provocat un asemenea scandal, încât Hitler s-a simțit obligat să-și ducă la îndeplinire disocierea de treburile bisericești. Experimentul „Gleichschaltungn se dovedise un eșec. Era momentul ca el să fie abandonat. Hitler și-a pierdut imediat interesul pe care-l avusese pentru Biserica Protestantă. în viitor, el avea să fie obligat să intervină din nou în mai multe rânduri. Conflictul bisericesc nu mai reprezenta însă pentru el decât o sursă de iritare.

IX în toamna lui 1933,' discordia din Biserica Protestantă era, în orice caz, doar un-spectacol secundar pentru Hitler. Mult mai importantă era poziția Germaniei pe plan internațional. Printr-un gest dramatic, pe

14 octombrie, Hitler a retras Germania atât de la tratativele pentru dezarmare desfășurate la Geneva, cât și din Liga Națiunilor. Peste noapte,

relațiile internaționale s-au așezat pe baze noi. Epoca inaugurată de Stresemann în domeniul politicii externe era în mod categoric la sfârșit, în Europa începuse „revoluția diplomatică”. în primele luni de existență a celui de-al Treilea Reich, Hitler a jucat

doar un rol limitat în politica externă. Noua și ambițioasa strategie revizionistă - menită să asigure întoarcerea la granițele din 1914, redo¬ bândirea fostelor colonii (și câștigarea altora noi), încorporarea Austriei și dominația germană în Estul și Sud-Estul Europei - a fost elaborată de specialiști în politică externă și prezentată cabinetului încă în martie 1933. La sfârșitul lui aprilie, delegatul trimis de Germania la tratativele

pentru dezarmare de la Geneva, Rudolf Nadolny, vorbea deja în particular despre intențiile de formare a unei armate de 600.000 de oameni. Dacă Marea Britanie și Franța aveau să accepte o armată cu mult

mai mică, de numai 300.000 de oameni, și să-și reducă la minimum propriile forțe armate, sau dacă acceptau să-și reducă în proporții

Nașterea dictatorului

301

substanțiale efectivele militare, dar nu permiteau Germaniei să se reînarmeze, Nadolny credea că era posibil ca Germania să se retragă de la tratativele pentru dezarmare și poate chiar din Liga Națiunilor. Intre

timp, noul și agresivul ministru al Reichswehrului, Blomberg, era nerăbdător să termine cu Geneva fără întârziere și să treacă în mod unilateral, cât mai repede cu putință, la un program de reînarmare. în acest moment, poziția adoptată de Hitler a fost una cu mult mai precaută,

îi era cu adevărat teamă de o intervenție, iar mijloacele de apărare ale Germaniei erau foarte modeste. Tratativele de la Geneva au rămas blocate. Britanicii, francezii și italienii au venit cu diverse planuri prin care i se făceau Germaniei unele concesii în afara prevederilor Tratatului de la Versailles, dar puterile occidentale își păstrau supremația în domeniul militar. Niciuna nu avea vreo șansă de a fi acceptată în Germania, cu toate că Hitler era pregătit să adopte o linie tactică mai moderată decât cea asupra căreia insistau Neurath și Blomberg. Spre deosebire de armată, care voia nerăbdătoare egalizarea imediată a efectivelor militare - lucru imposibil de realizat ­ Hitler, un tactician mai abil, era pregătit să joace cartea așteptării. în acest moment, el nu putea decât să spere că diferendele evidente dintre Marea Britanie și Franța în chestiunea dezarmării îl vor ajuta să-și facă jocul. Până la urmă, ele aveau să facă acest lucru. Deși ambele puteri occiden¬ tale erau neliniștite de perspectiva reînarmării Germaniei, îngrijorate de

unele accente agresive care. veneau de la Berlin și preocupate de valul nazist de teroare din Austria, între ele existau dezacorduri semnificative. Aceasta însemna că intervenția militară de care Hitler se temea atâta nu avea șanse reale de a se produce. Marea Britanie era pregătită să fie mai deschisă. Se spera ca, prin acordarea de concesii minore, reînarmarea Germaniei să poată fi întârziată. Britanicii se simțeau însă la cheremul francezilor, care aveau o poziție fermă, și se temeau că aceasta îi va determina pe germani să se retragă din Liga Națiunilor. Pe 28 aprilie însă, susținută de Franța, Marea Britanie a preluat inițiativa, oferind Germaniei, ca o concesie minimă, dreptul de a avea o armată de 200.000 de oameni, cu condiția să fie interzise toate organi¬ zațiile paramilitare. Blomberg și Neurath și-au manifestat mânia în public. Hitler, îngrijorat de posibilitatea ca puterile occidentale să treacă la sancțiuni și de zdrăngănitul armelor poloneze în Est, s-a plecat în fața

puterii superioare. El le-a spus membrilor cabinetului că problema reînarmării nu va fi rezolvată la masa tratativelor. Trebuia aplicată o altă

metodă. în acel moment, reînarmarea prin „metode normale” nu era posibilă. Unitatea poporului german în problema dezarmării trebuia să fie arătată „lumii”. El a dat curs unei sugestii făcute cabinetului de ministrul

de externe, Neurath, ținând în Reichstag un discurs care avea să fie proclamat după aceea drept politică guvernamentală.

302

HITLER

In cuvântarea rostită în Reichstag pe 17 mai, Hitler a părut a vorbi ca un om de stat interesat să asigure pacea și bunăstarea propriei țări și a întregii Europe. „Respectăm de asemenea drepturile naționale ale altor popoare”, a spus el, și „dorim din adâncul sufletului să trăim cu ele în

pace și prietenie.” Doleanțele lui ca Germania să aibă parte de un tratament egal în chestiunea dezarmării nu puteau părea decât justificate atât germanilor, cât și celor din afara Germaniei. Germania era pregătită să renunțe la arme dacă și celelalte țări vor face la fel, declara el. Orice încercare de a impune Germaniei un acord în problema dezarmării nu putea fi dictată decât de intenția de a determina această țară să se retragă de la tratativele pentru dezarmare, afirma el. „Fiind un popor permanent defăimat, ne va fi greu să rămânem în Liga Națiunilor”, amenința el într-un mod abia disimulat. A fost un discurs inteligent. Vocea lui a fost vocea rațiunii, adversarii săi din democrațiile occidentale trebuind să treacă la o defensivă propagandistică. Intrate în impas, convorbirile de la Geneva au fost amânate până în iunie, apoi până în octombrie. în această perioadă, n-au existat planuri concrete de ieșire a Germaniei din Liga Națiunilor. Chiar și mai târziu, în cursul aceleiași luni, nici Hitler, și nici ministrul de externe, Neurath, nu au luat în calcul o retragere timpurie. Abia pe 4 octombrie se pare că Hitler s-a gândit la continuarea negocierilor. In aceeași zi însă au sosit vești despre faptul că britanicii au adoptat o poziție mai intransigentă în chestiunea reînarmării Germaniei, cu scopul de a-i sprijini pe francezi și

fără a lua în seamă cererile cu privire la egalitatea tratamentului. în după-amiaza acelei zile, Blomberg a cerut să fie primit de Hitler în audiență la Cancelaria Reichului. Neurath a mărturisit mai târziu că și el îi spusese lui Hitler, la sfârșitul lui septembrie, că la Geneva nu se mai putea câștiga nimic. Hitler a recunoscut că sosise momentul retragerii din Liga Națiunilor în condițiile în care se părea că Germania era partea nedreptățită. Avantajul oferit de propagandă, mai ales în țară, unde se

putea baza pe un masiv sprijin popular, era prea mare pentru a nu fi valorificat. Cabinetul a fost informat în sfârșit pe 13 octombrie. Sigur ca întot¬

deauna de efectul propagandistic al proclamațiilor plebiscitare, Hitler

le-a spus miniștrilor săi că poziția Germaniei se va consolida dacă Reichs¬

tagul va fi dizolvat, se vor fixa noi alegeri, iar „poporului german i se va cere să se identifice cu politica de pace a guvernului Reichului în urma unui plebiscit”. A doua zi, la Conferința de la Geneva s-a primit înștiințarea oficială a retragerii Germaniei. Urmările au fost considerabile. în acest moment, tratativele pentru dezarmare și-au pierdut rostul. Liga Națiunilor, din

care Japonia se retrăsese mai înainte, în cursul aceluiași an, era iremediabil slăbită. Momentul adoptării deciziei de părăsire a Ligii și

Nașterea dictatorului

303

exploatarea sa propagandistică au fost tipice pentru Hitler. Blomberg în mod deosebit și Neurath insistaseră însă asupra retragerii cu mult înainte ca Hitler să se convingă de faptul că sosise momentul ca Germania să

profite la maximum de situație. La începutul mandatului de cancelar,

Hitler nu reușise mai ales să profite de fragilitatea fundamentului diplomației europene. Criza economică mondială subminase „politica de

conformare” pe care fusese construită strategia lui Streseman și fundamentul securității europene. Prin urmare, când Hitler a preluat noua funcție, ordinea diplomatică europeană nu era mai stabilă decât un castel de cărți. Retragerea Germaniei din Liga Națiunilor a însemnat scoaterea primei cărți din acest castel. Celelalte aveau să se prăvălească în curând. în seara zilei de 14 octombrie, într-un foarte subtil discurs radiodifuzat, sigur de rezonanța favorabilă pe care o va avea în rândul milioanelor de ascultători din întreaga țară, Hitler a anunțat dizolvarea Reichstagului.

Noile alegeri, fixate pentru 12 noiembrie, ofereau acum posibilitatea alcătuirii unui parlament exclusiv național-socialist, curățat de resturile partidelor dizolvate. Chiar dacă la alegeri participa un singur partid, Hitler

s-a deplasat încă o dată prin țară cu avionul pentru a ține discursuri electorale. Campania propagandistică s-a concentrat aproape în totalitate

pe manifestarea fidelității față de Hitler personal - numit acum cu regularitate „Führerul” chiar și în presa nenazistă care mai exista. Manipularea electorală nu era încă atât de subtilă cum avea să devină cu ocazia plebiscitelor din 1936 și 1938. Ea n-a fost însă nicidecum absentă. Erau practicate în mod obișnuit diverse forme de înșelare. Secretul votului era departe de a fi garantat. Iar presiunea exercitată pentru a-i determina pe oameni să se conformeze era evidentă. Chiar și-așa, rezultatul oficial ­ 95,1% la plebiscit, 92,1% la „alegerile pentru Reichstag” - a reprezentat un triumf real pentru Hitler. în țară, ca și în străinătate, chiar ținând cont de manipulare și de lipsa libertății, a trebuit să se tragă concluzia că marea majoritate a germanilor îl susțineau. Statutul său de lider național situat deasupra interesului de partid a fost substanțial consolidat.

Cu toate acestea, Hitler nu reușise să cucerească încă în totalitate Germania. în spatele euforiei produse de rezultatul plebiscitului, o veche problemă amenința acum să pună în pericol însăși existența regimului: problema SA.

-11­ Acapararea puterii I Indisciplinata armată de partid a lui Hitler, SA, își împlinise scopul pentru care fusese creată, și anume cucerirea puterii. Pe atingerea acestui unic scop s-a sprijinit totul. Ceea ce avea să urmeze cuceririi puterii, care aveau să fie scopul și funcția SA în noul stat, de ce avantaje aveau să se bucure membrii de rând ai acestei organizații erau lucruri care nu fuseseră lămurite niciodată. Acum, la câteva luni de la „cucerirea puterii”, „politica de huliganism” a SA era o cauză a dezordinii existente în stat. Și mai ales prin ambițiile în plan militar ale conducătorului ei, Ernst Röhm, orga¬ nizația SA era un factor din ce în ce mai destabilizator, în special în relațiile cu Reichswehrul. Eliminarea sau lipsirea acesteia de putere nu era însă o treabă simplă. Organizația era uriașă, mult mai mare decât partidul însuși. Din ea făceau parte mulți dintre cei mai zeloși „vechi luptători” (în sensul propriu al expresiei) din Mișcare. în plus, ea fusese coloana vertebrală a activismului agresiv care impusese ritmul revoluției naziste de când Hitler devenise cancelar. Așa cum am văzut în capitolele anterioare, ambițiile lui Röhm n-au coincis niciodată cu cele ale lui Hitler. O mare organizație paramilitară care nu acceptase niciodată să se subordoneze aripii politice a partidului a provocat tensiuni, și, din când în când, revolte, încă din anii 1920. Indiferent însă de crizele care s-au produs, Hitler a reușit întotdeauna să-și asigure fidelitatea membrilor SA. A pune la încercare conducerea SA însemna a risca să piardă această fidelitate. Acest lucru nu putea fi făcut cu ușurință sau tratat cu lejeritate. Problema SA era legată în mod inextricabil de o altă amenințare la adresa consolidării puterii lui Hitler. Președintele Reichului, Hindenburg, era bătrân și slăbit. în viitorul apropiat avea să se pună problema succe¬ siunii. Hindenburg, simbolul „vechii” Germanii și al „vechii” Prusii, era personalitatea în spatele căreia erau încă adunate forțe însemnate, oarecum indecise în privința loialității lor față de noul stat. Cea mai importantă

dintre ele era armata, al cărei comandant suprem era Hindenburg, în calitate de șef al statului. Conducerea Reichswehrului devenise din ce în ce mai alarmată de pretențiile militare ale SA. Incapacitatea lui Hitler de a

rezolva problema SA îi putea determina foarte bine pe conducătorii

Acapararea puterii

305

armatei să prefere o alternativă la funcția de șef de stat la moartea lui Hindenburg - care să contribuie, eventual, la restaurarea monarhiei și la instalarea, de facto, a unei dictaturi militare. O asemenea evoluție ar fi fost preferată nu doar de unii militari din vechea gardă, ci și de unele grupări

conservatoare, care erau partizanele unui stat autoritar, antidemocratic, însă fuseseră terorizate de regimul hitlerist. Vicecancelarul Papen a devenit

treptat omul în care s-au concentrat speranțele de domolire a revoluției naziste. Cum Papen continua să se bucure de favorurile președintelui Reichului, acești „reacționari”, deși puțini la număr, nu puteau fi ignorați din punctul de vedere al puterii politice. Și cum liderii lumii afacerilor erau, în același timp, tot mai îngrijorați de problemele din ce în ce mai grave ale economiei, amenințarea la adresa consolidării puterii lui Hitler ­ și a regimului însuși - era una reală. SA-ul lui Emst Rohm fusese vârful de lance al revoluției naziste din primele luni ale lui 1933. Explozia de violență primitivă nu avusese nevoie de ordine de sus. SA-ul fusese multă vreme ținut în lesă, spunându-i-se să aștepte ziua răfuielii. Acum abia a putut fi ținut în frâu. Zilnic, au avut loc adevărate orgii de răzbunare plină de ură împotriva adversarilor politici și atacuri oribil de brutale împotriva evreilor. Multe dintre cele 100.000 de persoane câte se estimase că fuseseră arestate în aceste luni agitate se aflau în lagăre și închisori improvizate ale SA. Câteva sute fiîseseră create numai în zona Berlinului. Multe victime au fost torturate cu bestialitate. Cel puțin 500-600 de persoane ucise în ceea ce naziștii înșiși au considerat-o a fi o revoluție legală, pașnică pot fi puse pe seama SA. Primul șef al Gestapoului,

Rudolf Diels, a descris după război condițiile existente într-una dintre închisorile SA din Berlin: „«Interogatoriile» începeau și se terminau cu o bătaie. Doisprezece indivizi se năpusteau asupra victimelor lor, la intervale de câteva ore, cu bare de fier, bastoane de cauciuc și bice. Dinții zdrobiți și oasele frânte erau semnele torturilor îndurate. Când intram, aceste schelete vii ale căror răni supurau stăteau înșiruite pe fânul putred...” în orice caz, atâta vreme cât a fost îndreptată mai ales asupra comu¬ niștilor, socialiștilor și evreilor, era puțin probabil ca teroarea să fie foarte nepopulară, ea putând fi considerată un „exces” al „revoltei naționale”. în vară însă, numărul incidentelor s-a înmulțit atât de mult încât comporta¬ mentul arogant și grosolan al celor din SA a provocat indignarea populației

și chiar a unor cercuri pronaziste. în acest moment, au început să curgă reclamații din partea industriașilor, comercianților și administrațiilor locale

cu privire la tulburările și faptele intolerabile ale batalioanelor de asalt. Ministerul de Externe a protestat la rândul lui împotriva incidentelor în cursul cărora au fost insultați și chiar maltratați diplomați străini. SA amenința să devină o organizație complet incontrolabilă. Trebuiau luate măsuri. Chiar președintele Reichului, Hindenburg, i-a cerut lui Hitler să restabilească ordinea.

306

HITLER

Nevoia de intervenție din partea lui Hitler a devenit imperioasă mai ales după ce Rohm declarase în mod deschis că SA urmărea să continue „Revoluția Germană” în pofida tentativelor conservatorilor, reacționarilor și simpatizanților oportuniști de a o submina și a o domoli. Röhm le sem¬ nala în mod evident noilor conducători ai Germaniei că, pentru el, revo¬ luția era abia la început și că va cere un rol principal pentru el și puternica organizație pe care o conducea - care avea acum cam 4,5 milioane de membri. Obligat pentru prima oară să aleagă între solicitările aripii paramilitare a partidului și „marile batalioane” care cereau cu insistență ordine, Hitler i-a convocat pe guvernatorii imperiali la Cancelaria Reichului pe 6 iulie.

„Revoluția nu este o stare permanentă”, a spus el; „nu trebuie să se transforme într-o situație de durată. Este necesar ca fluviul dezlănțuit al revoluției să fie adus în matca sigură a evoluției.” Alți lideri naziști - Frick,

Göring, Goebbels și Heß - au subscris la mesaj în săptămânile care au urmat. Schimbarea de direcție era evidentă. Rohm a rămas însă imperturbabil în ambițiile sale. Ele mergeau până aproape de crearea unui „stat SA” cu puteri extinse în poliție, în chestiunile militare și în administrația civilă. Nu doar propriile ambiții de putere ale lui Rohm erau problema. în interiorul enormei armate a Cămășilor Brune,

visul minunatului paradis terestru ce avea să fie creat după ce națio­ nal-socialiștii vor prelua puterea fusese o uriașă iluzie. Deși își vărsaseră fierea pe adversarii politici, funcțiile, recompensele bănești și puterea care

crezuseră în mod naiv că li se cuvin rămăseseră nedefinite. De aceea, discursul cu privire la o „a doua revoluție”, oricât de puțin era acesta înte¬ meiat pe vreun program concret de schimbări sociale, avea să producă în mod obligatoriu un puternic ecou în rândul membrilor SA de rând. Prin urmare lui Emst Rohm nu i-a fost greu să-și mărească populari¬

tatea în sânul SA prin amenințările sumbre rostite în permanență la începutul lui 1934 cu privire la o nouă revoluție care să înfăptuiască ceea ce „revolta națională” nu reușise. în public, el i-a rămas fidel lui Hitler. în particular, era foarte critic la adresa politicii lui Hitler față de Reichswehr și a dependenței acestuia de Blomberg și Reichenau. în plus, el n-a făcut

nimic pentru a împiedica răspândirea unui cult al personalității care-1 onora în calitate de lider al SA. La Congresul Victoriei Partidului din 1933,

el a fost cel mai proeminent lider al partidului după Hitler, dându-se în mod evident mâna dreaptă a Führerului. La începutul lui 1934, Hitler a fost scos în mare măsură din paginile ziarului SA, SA-Mann, din cauza amplificării cultului lui Rohm. Cel puțin în public, fidelitatea era reciprocă. Hitler oscila între SA-ul lui Rohm și Reichswehr, lucru pe care va continua să-l facă în primele luni ale lui 1934. Nu se putea hotărî să-l cheme la ordine pe Rohm, darămite

să-l demită. Daunele politice și efectul păgubitor ce le-ar fi atras un

Acapararea puterii

307

asemenea demers asupra prestigiului și popularității făceau ca el să fie foarte riscant. Realitățile luptei pentru putere l-au obligat însă să treacă de partea

conducerii Reichswehrului. Acest lucru a devenit foarte limpede abia la sfârșitul lui februarie.

Pe 2 februarie 1934, la o întâlnire cu gauleiterii săi, Hitler critica practic din nou SA-ul. Numai „idioții” credeau că revoluția nu s-a sfârșit;

erau în Mișcare unii care nu înțelegeau „revoluția” decât ca „o stare permanentă de haos”. Cu o zi înainte, Rohm îi trimisese lui Blomberg o notă de serviciu cu privire la relațiile dintre armată și SA. Se pare - din moment ce nu s-a păstrat nicio copie a acestei note de serviciu ~ că el a cerut nici mai mult, nici mai puțin decât cedarea către SA a atribuțiilor din domeniul apărării naționale și reducerea rolului forțelor armate la furnizarea de oameni

instruiți pentru SA. Atât de exagerate erau cererile, încât se pare că Blomberg le-a falsificat sau le-a denaturat în mod voit în momentul în care a luat cuvântul la o întâlnire a șefilor comandamentelor militare de pe 2 februarie de la Berlin. Așa cum era de așteptat, aceștia au fost îngro¬ ziți. Acum, Hitler trebuia să hotărască, a spus Blomberg. Armata făcea

presiuni asupra lui. într-o încercare conștientă de a obține sprijinul acestuia împotriva SA, Blomberg, fără a fi presat în vreun fel de condu¬

cerea nazistă, a introdus în armată emblema NSDAP și a acceptat „paragraful arian” pentru corpul ofițeresc, ceea ce a dus la eliberarea imediată din funcție a circa șaptezeci de membri ai forțelor armate. Și Rohm a încercat să obțină sprijinul lui Hitler. Trebuind să aleagă însă între Reichswehr, care beneficia de susținerea lui Hindenburg, și armata sa de partid, Hitler nu putea să hotărască decât într-un singur fel. Pe 27 februarie, conducătorii armatei au elaborat propriile „principii de cooperare cu SA”, care au stat la baza discursului rostit de Hitler a doua zi și care, prin urmare, au fost convenite în mod sigur cu el. La întâlnirea de la Ministerul Reichswehrului de pe 28 februarie, la care au participat conducători din armată, SA și SS, Hitler a respins categoric planurile lui Rohm de creare a unei miliții SA. SA avea să-și limiteze activitățile la chestiunile politice, fără a se amesteca în cele militare. O miliție, cum sugera Rohm, nu era potrivită nici măcar pentru a asigura o minimă apărare națională. El era hotărât să creeze o „armată populară” bine instruită în cadrul Reichswehrului, înzestrată cu armele cele mai modeme, care trebuia să fie pregătită în așa fel încât, după cinci ani, să facă față în apărare în orice situație, iar după opt ani, să fie aptă de atac. Hitler le-a cerut membrilor SA să-i asculte ordinele. Pentru perioada de tranziție

până la planificata creare a Wehrmachtului, el a acceptat recomandarea făcută de Blomberg ca SA să fie folosită la apărarea granițelor și la instruirea

premilitară. Dar „Wehrmachtul trebuie să fie singurul purtător al armelor națiunii”.

308

HITLER

Rohm și Blomberg au trebuit să semneze „înțelegerea” și să-și dea mâna.

Hitler a plecat. A urmat șampania. Atmosfera n-a fost însă deloc cordială. După plecarea ofițerilor, Rohm a fost auzit spunând: „Ceea ce a declarat ridicolul caporal nu este valabil pentru noi. Hitler nu este fidel nimănui și trebuie trimis cel puțin într-un concediu. Dacă nu cu el, atunci ne vom

descurca fără Hitler.” Cel care a auzit aceste remarci perfide a fost SA-Obergruppenfuhrer Viktor Lutze, care i-a raportat lui Hitler cele întâmplate. Acesta n-a putut să spună decât: „Va trebui să lăsăm lucrurile să evolueze.” însă actul de fidelitate a fost înregistrat. Când a avut nevoie de un nou șef al SA după evenimentele din 30 iunie, Hitler l-a ales pe Lutze.

n De la începutul lui 1934, Hitler pare să fi acceptat faptul că n-avea altă variantă decât să-l pună la punct pe Rohm. Nu știa însă cum avea să facă asta, așa că a amânat rezolvarea problemei. A așteptat pur și simplu să vadă cum evoluează situația. Și conducerea Reichswehrului aștepta

momentul potrivit, anticipând o escaladare treptată, dar sperând după aceea într-o confruntare finală. Relațiile dintre armată și SA au continuat să se inflameze. Se pare însă că Hitler chiar a ordonat urmărirea activi¬ tăților SA. Potrivit unei relatări ulterioare a șefului Gestapoului, Rudolf

Diels, în ianuarie 1934 Hitler le-a cerut lui și lui Göring să strângă informații despre excesele săvârșite de SA. De la sfârșitul lui februarie,

conducerea Reichswehrului a început să adune ea însăși date despre activitățile SA, care au fost transmise lui Hitler. După ce, în aprilie, Himmler și Heydrich au preluat conducerea Gestapoului din Prusia, efortul alcătuirii unui dosar despre SA s-a intensificat în mod evident. Au fost însemnate contactele lui Rohm cu persoane străine, ca și cu personaje din țară cunoscute pentru atitudinea lor distantă față de regim, precum fostul cancelar Schleicher. Până în acest moment, Rohm stârnise o mulțime de dușmani puternici, care aveau până la urmă să formeze o alianță infernală împotriva SA. Göring voia atât de mult să scape de sursa de putere politică pe care SA o reprezenta în Prusia - la consacrarea căreia contribuise el însuși în mare măsură, începând din februarie 1933, când a transformat SA în poliție auxiliară - , încât, la 20 aprilie, a fost chiar pregătit să cedeze controlul asupra Gestapoului din Prusia lui Heinrich Himmler, netezind astfel calea pentru crearea unui stat polițienesc centralizat dat pe mâna SS. Himmler însuși și, mai mult decât el, distantul și periculosul său om de încredere, Reinhard Heydrich, și-au dat seama că ambiția lor de a făuri un asemenea imperiu - principalul edificiu al puterii și controlului în cel de-al Treilea Reich - depindea de desprinderea selectului SS de organismul superior al acestuia, SA, și de eliminarea sprijinului politic de care beneficia Rohm.

Acapararea puterii

309

în partid, șeful organizației, Rudolf Heß, instalat în aprilie 1933 cu titlul pompos de „adjunct al Führerului”, și Martin Bormann, un personaj din culise care devenea tot mai puternic, erau mai mult decât conștienți de disprețul pe care oamenii lui Rohm îl aveau față de organizația politică și de pericolul ca SA să înlocuiască de fapt partidul ori chiar să-l facă de prisos.

Pentru armată, după cum s-a arătat deja, scopul lui Rohm de a subordona

Reichswehr-ul intereselor unei miliții populare era de neconceput. Creșterea numărului de exerciții militare, organizarea unor parade ample și mai ales informațiile cu privire la acumularea unei mari cantități de arme în mâinile membrilor SA n-au prea reușit să calmeze spiritele. în centrul acestui păienjeniș de interese contrare și de intrigi, unite doar de nerăbdarea eliminării pericolului reprezentat de SA, instinctul

ascuțit al lui Hitler pentru realitățile luptei pentru putere i-a indicat probabil în acest moment foarte clar că trebuia să se despartă de Rohm. în aprilie, s-a aflat că Hindenburg era grav bolnav. Lui Hitler și lui Blomberg li se spusese deja că sfârșitul nu era departe. La începutul lui iunie, președintele Reichului s-a retras la moșia sa de la Neudeck, în Prusia Orientală. Cel mai important susținător al conservatorilor se afla acum departe de centrul acțiunii. Iar problema succesiunii era iminentă. Mai mult, pentru a îndepărta obstacolul reprezentat de SA din calea reluării tratativelor cu puterile occidentale privind reînarmarea, Hitler a ordonat conducerii SA, la sfârșitul lui mai, să înceteze exercițiile militare, iar la

ultimele discuții avute cu Rohm după câteva zile, i-a trimis pe cei din batalionul de asalt în concediu pentru o lună. Această dezamorsare a conflictului, dublată de absența lui Hindenburg,

le-a îngreunat conservatorilor situația în loc să le-o ușureze. Papen s-a folosit însă de un discurs rostit pe 17 iunie la Universitatea din Marburg pentru a trage un puternic semnal de alarmă împotriva pericolelor unei a „doua revoluții” și pentru a critica dur „egoismul, lipsa de caracter, nesinceritatea, lipsa spiritului cavaleresc și aroganța” ascunse sub masca revoluției germane. El a criticat chiar și crearea unui „fals cult al perso¬ nalității”. „Oamenii mari nu sunt opera propagandei, ci a faptelor lor”, a declarat el. „Nicio nație nu poate exista într-o stare revoluționară conti¬ nuă”, a mai spus el. „Dinamismul permanent nu permite așezarea unor temelii solide. Germania nu poate trăi într-o stare continuă de agitație, căreia nimeni nu-i întrezărește sfârșitul.” Discursul a stârnit ropote de aplauze în sală. Afară, Goebbels s-a mișcat repede în tentativa de a-1 interzice, dar nu înainte ca discursul să fie tipărit și să circule atât în

Germania, cât și în presa străină.. Vestea despre el s-a răspândit cu repeziciune. în al Treilea Reich, nu va mai exista niciodată o personalitate

de asemenea anvergură care să critice atât de aspru regimul. Dar dacă Papen și prietenii săi sperau să determine armata, susținută de președinte, să-l „îmblânzească” pe Hitler, ei aveau să fie dezamăgiți. Discursul de la

310

HITLER

Marburg a servit doar la declanșarea acțiunilor brutale întreprinse la sfârșitul lunii. Atitudinea lui Hitler față de „reacționari” se înrăutățea vizibil. Fără a da

vreun nume, discursul rostit de el la Gera, la Adunarea Partidului din provincia Turingia de pe 17 iunie, în aceeași zi în care și-a ținut discursul

și Papen, a reprezentat un indiciu clar al furiei pe care i-o provocau activitățile celor din jurul lui Papen. El i-a numit pe aceștia „pitici”, referindu-se, se pare, la Papen însuși cu termenul de „viermișor”. Apoi a venit amenințarea: „Dacă încearcă în orice moment, oricât de puțin, să treacă de la critici la un nou act de sperjur, atunci pot fi siguri că cei care-i înfruntă astăzi nu sunt burghezii lași și corupți de la 1918, ci pumnul întregului popor. Pumnul națiunii este încleștat și va zdrobi pe oricine

îndrăznește să comită și cea mai neînsemnată tentativă de sabotaj.” O asemenea atitudine a prefigurat uciderea unor membri proeminenți ai „reacțiunii” conservatoare pe 30 iunie. De fapt, imediat după discursul lui Papen, o lovitură împotriva „reacționarilor” a părut mai probabilă decât o confruntare cu cei din SA. După ce i-a fost interzis să-și publice discursul, Papen s-a dus la Hitler. El a spus că, după ceea ce a făcut Goebbels, nu i-a mai rămas altă variantă

decât să demisioneze. Intenționa să-l informeze despre aceasta pe președintele Reichului dacă interdicția nu avea să fie ridicată, iar Hitler nu

se declara pregătit să aplice măsurile subliniate în discurs. Hitler a reacționat într-un mod inteligent - cu totul diferit de tiradele rostite în prezența membrilor partidului său. El a recunoscut că Goebbels greșise prin ceea ce făcuse, spunând că va ordona ridicarea interdicției. El a criticat de asemenea insubordonarea SA și a spus că va trebui să se ia măsuri. I-a

cerut însă lui Papen să-și amâne demisia până când vor putea merge împreună la președinte pentru a analiza întreaga situație. Papen a acceptat - iar șansa a fost ratată. Hitler n-a pierdut timpul. A obținut singur o audiență la Hindenburg pe 21 iunie. Pe treptele reședinței lui Hindenburg, Schloß Neudeck, a fost întâmpinat de Blomberg, care fusese convocat de președinte, entuziasmat de discursul lui Papen. Blomberg i-a spus pe șleau că era absolut necesar să se ia măsuri care să asigure pacea în Germania. Dacă Guvernul Reichului

era incapabil să elimine starea de încordare existentă în acel moment, președintele va declara legea marțială și va prelua controlul armatei. Hitler și-a dat seama că nu mai putea tergiversa lucrurile. Trebuia să acționeze. Armata, în spatele căreia se afla președintele, trebuia potolită - altă variantă nu exista. Iar aceasta însemna zdrobirea fără întârziere a SA. Nu se știe la ce se gândea Hitler în acest moment. Se pare că el a vorbit

despre destituirea lui Rohm sau despre arestarea lui. Deocamdată însă, SD-ul lui Heydrich - acea parte a complicatului SS care se ocupa cu supravegherea internă - și Gestapoul lucrau de zor la fabricarea unor

311

Acapararea puterii

rapoarte alarmiste despre un iminent puci al SA. Liderii SS și SD au fost

convocați la Berlin în jurul datei de 25 iunie pentru a fi instruiți de

Himmler și Heydrich în privința măsurilor ce trebuiau luate în eventualitatea unei revolte a SA, care putea izbucni în orice moment. Cu toată brutalitatea lor, cei din SA nu se gândiseră niciodată la așa ceva. Conducerea organizației a rămas loială lui Hitler. Acum însă, toți dușmanii

puternici ai SA erau dispuși să creadă că Rohm plănuia o lovitură. Devenind tot mai suspicioasă, în mai și iunie, în privința ambițiilor conducerii SA, armata a pus arme și mijloace de transport la dispoziția SS (care, la acea vreme, datorită efectivului redus și limitării la activitățile

polițienești, nu reprezenta o amenințare pentru ea). Se credea că un puci al SA putea avea loc în vară sau în toamnă. Toată conducerea Reichswehrului era pregătită pentru o acțiune iminentă împotriva lui Rohm. Se forma cu repeziciune o stare psihologică favorabilă unei lovituri împotriva SA. Clopotele de alarmă au început să sune cu putere pe 26 iunie,

se pare, în urma unui ordin dat de Rohm ca trupele SA să se înarmeze pentru a ataca armata. „Ordinul”, aproape sigur contrafăcut (deși nu s-a

stabilit niciodată de cine), a ajuns în mod misterios în biroul șefului Abwehrului, căpitanul Conrad Patzig. Lutze a fost prezent în momentul în care Blomberg și Reichenau i-au prezentat a doua zi lui Hitler „dovada”. Hitler îi dăduse deja de înțeles lui Blomberg, cu două zile înainte, că-i va convoca pe liderii SA la o consfătuire la Bad Wiessee, localitate situată pe malul lacului Tegernsee, la circa optzeci de kilometri sud-est de München, unde-și avea reședința Rohm, și va dispune arestarea lor. Această hotărâre pare a fi fost confirmată la întâlnirea avută cu Blomberg și Reichenau pe 27 iunie. în aceeași zi, SS-Obergruppenführer Sepp Dietrich, comandantul gărzii personale a lui Hitler, Leibstandarte-SS „Adolf Hitler”, a aranjat cu

armata să ridice armele necesare pentru o „misiune secretă și foarte importantă încredințată de Führer”.

m Momentul declanșării „acțiunii” pare a fi fost stabilit până la urmă în seara zilei de 28 iunie, când Hitler, împreună cu Göring și Lutze, se aflau la Essen pentru a participa la căsătoria gauleiterului Terboven. în timpul petrecerii, Hitler a primit un mesaj de la Himmler, care-l informa că Oskar von Hindenburg acceptase să aranjeze ca tatăl său să-l primească pe Papen,

probabil pe 30 iunie. Era o ultimă încercare de a obține aprobarea președintelui Reichului pentru executarea unor manevre menite să limiteze nu doar puterea lui Rohm și a SA, ci și puterea lui Hitler însuși. Hitler a plecat imediat de la petrecere, întorcându-se grăbit la hotel. Acolo,

potrivit lui Lutze, a hotărât că nu mai era timp de pierdut: trebuia să lovească.

312

HITLER

Aghiotantului lui Rohm i s-a ordonat prin telefon să se asigure că toți

liderii SA aveau să participe la o întâlnire cu Hitler la Bad Wiessee în dimineața zilei de 30 iunie. între timp, fusese alertată armata. Göring s-a întors cu avionul la Berlin pentru a se ocupa de situația de acolo, pregătit ca, la un singur cuvânt, să acționeze nu doar împotriva SA, ci și împotriva grupului Papen. La urechea lui Hitler, a cărui dispoziție se înrăutățea dintr-un minut

într-altul, au ajuns zvonuri despre agitația din SA. A sunat telefonul. Cineva a raportat că „rebelii” erau pregătiți să lovească la Berlin. însă grupuri de membri ai SA din diferite părți ale Germaniei, știind că circulau povești despre o iminentă lovitură împotriva SA sau despre destituirea lui

Rohm, o luau razna. Lui Sepp Dietrich i s-a ordonat să plece imediat la München. Curând după miezul nopții, el i-a telefonat lui Hitler de la München, primind ordinul să ia două companii Leibstandarte și să fie la Bad Wiessee la ora unsprezece dimineața. Pe la două, Hitler a plecat să ia avionul spre München, însoțit de aghiotanții săi, Brückner, Schaub și

Schreck, precum și de Goebbels, Lutze și șeful serviciului de presă, Dietrich. Când a ajuns, începuse să se mijească de ziuă. A fost întâmpinat de gauleiterul Adolf Wagner și de doi ofițeri din Reichswehr, care i-au

spus că trupele SA din München, rostind insulte la adresa Führerului, încercaseră să facă o demonstrație de forță în oraș. Deși tulburările au fost serioase, de fapt n-a fost vorba decât despre cea mai mare acțiune de protest a unor membri disperați ai SA, care, înarmați, în număr de cel mult 3.000,

au produs agitație prin oraș încă de dimineață, denunțând „trădarea” săvârșită împotriva SA și strigând: „Führerul este împotriva noastră, Reichswehrul este împotriva noastră; SA, ieși în stradă!” Hitler nu auzise însă de tulburările din München înainte de a ajunge acolo la primele ore ale dimineții. Acum, furios la culme pe ceea ce el considera a fi trădarea comisă de Rohm - „cea mai neagră zi din viața mea”, cum a fost auzit spunând - , a hotărât să nu mai aștepte până a doua zi, ci să acționeze

imediat. El și anturajul său au dat fuga la Ministerul Bavarez de Interne. Liderii locali ai SA, Obergruppenführer Schneidhuber și Gruppenführer Schmid, au fost chemați de urgență. Așteptându-i, Hitler a devenit din ce în ce mai

furios. Acum se afla într-o stare vecină cu isteria, amintind de cea din noaptea în care luase foc Reichstagul. Neacceptând nicio explicație, el le-a smuls galoanele de pe umeri, strigând: „Sunteți arestați și veți fi împușcați.” Uluiți și înfricoșați, ei au fost duși la închisoarea Stahlheim. Fără să mai aștepte sosirea SS-iștilor lui Dietrich, Hider a cerut să fie dus imediat la Bad Wiessee. Era puțin trecut de 6:30 dimineața când cele trei

mașini au tras la hotelul Hanselbauer din stațiunea de pe malul lacului Tegernsee, unde Röhm și alți lideri ai SA dormeau încă după o noapte de beție. Hitler, urmat de membri ai anturajului său și de un număr de

Acapararea puterii

313

polițiști, a năvălit în camera lui Rohm și, cu pistolul în mână, l-a făcut trădător (lucru pe care, stupefiat, comandantul SA l-a negat cu vehemență) și l-a anunțat că este arestat. Edmund Heines, liderul SA din Breslau, a fost găsit într-o cameră alăturată în pat cu un tânăr - scenă la care propaganda

lui Goebbels s-a referit de multe ori după aceea pentru a stârni oprobriul moral la adresa SA. Au urmat alte arestări dintre subordonații lui Rohm. Hitler și anturajul lui s-au întors apoi la Casa Brună. La prânz, s-a adresat liderilor partidului și ai SA adunați în „Sala Senatorilor”. Atmosfera era lugubră. Hitler își ieșise din sărite, era furios la culme, iar când a început să vorbească, saliva i se aduna la colțurile gurii. El a vorbit despre „cea mai mare trădare din istoria lumii”. Rohm, susținea el, primise 12 milioane de mărci drept mită din partea Franței pentru a-l aresta și a-l ucide, pentru a

da Germania pe mâinile dușmanilor ei. Șeful SA și cei care au conspirat împreună cu el, răcnea Hitler, vor fi pedepsiți exemplar. Voia ca toți să fie împușcați. Rând pe rând, liderii naziști au cerut exterminarea „trădătorilor” din SA. Heß a pledat ca misiunea împușcării lui Rohm să-i revină lui. întors în camera sa, Hitler a dat ordinul să fie împușcați imediat șase dintre membrii SA închiși la Stahlhelm, făcând o cruce în dreptul numelor lor pe o listă furnizată de administrația închisorii. Aceștia au fost scoși de îndată și împușcați de oamenii lui Dietrich. Nici măcar n-au fost judecați în regim de urgență. înainte de a fi împușcați, li s-a spus pur și simplu: „Ați fost condamnați la moarte de Führer! Heil Hitler!” Numele lui Rohm nu figura printre cele șase însemnate inițial de Hitler.

Un martor a susținut după aceea că l-a auzit pe Hitler spunând că Rohm fusese cruțat datorită numeroaselor servicii aduse de acesta Mișcării. O observație asemănătoare a făcut Alfred Rosenberg în jurnalul său. „Hitler n-a vrut ca Rohm să fie împușcat”, scria el. „Cândva, el a stat alături de mine înaintea Tribunalului Poporului”, i-a spus Hitler celui aflat în fruntea imperiului publicațiilor naziste, Max Amann. Știrbirea prestigiului din cauza uciderii omului său de încredere în

temeiul unei pretinse rebeliuni puse la cale de acesta a fost, cel mai probabil, principalul motiv pentru care Hitler a ezitat să ordone omorârea lui Rohm. Deocamdată, în orice caz, el șovăia în această privință. între timp, la Berlin, n-a existat nicio ezitare. Imediat după întoarcerea de la Bad Wiessee, Goebbels i-a telefonat lui Göring rostind parola „Kolibri”, ceea ce a pus în mișcare detașamentele morții din capitală și din restul țării. Herbert von Bose, șeful serviciului de presă al lui Papen, a fost asasinat mișelește de o echipă a Gestapoului după ce biroul vicecancelarului a fost luat cu asalt de SS-iști. Aflat în „arest protector” de pe 25 iunie, Edgar Jung, un intelectual, membru al dreptei conservatoare și cel care-i scria lui Papen discursurile, a fost și el ucis, cadavrul său fiind găsit pe 1 iulie într-un șanț

în apropiere de Oranienburg. Personalul lui Papen a fost arestat. Vicecancelarul însuși, a cărui asasinare ar fi produs complicații în plan

314

HITLER

diplomatic, a fost pus sub arest la domiciliu. Au fost omorâți și oameni care n-aveau nicio legătură cu conducerea SA. S-au plătit polițe vechi. Gregor Strasser a fost dus la sediul Gestapoului, băgat într-o celulă și împușcat.

Generalul Schleicher și soția lui au fost împușcați mortal în propria locuință. Printre victime s-a aflat și generalul-maior Bredow, unul dintre oamenii de încredere ai lui Schleicher. La München, Ritter von Kahr, unul dintre vechii adversari ai lui Hitler, a fost luat cu forța de SS-iști, iar trupul

i-a fost găsit mai târziu, ciopârțit, în apropiere de Dachau. în total, la München și în împrejurimi, au fost douăzeci și două de victime, majoritatea ucise din „inițiativă locală”. Setea de sânge se amplificase de la sine.

Hitler s-a întors la Berlin în seara zilei de 30 iunie, pe la ora zece, obosit, tras la față și nebărbierit, fiind întâmpinat de Göring, Himmler și o gardă de onoare. A șovăit până târziu a doua zi în privința sorții fostului comandant al SA. Se pare că Himmler și Göring insistau ca Rohm să fie lichidat. La începutul după-amiezii de duminică, 1 iulie, în timpul unei

petreceri date în grădina Cancelariei Reichului în cinstea membrilor cabinetului și a soțiilor acestora, Hitler a acceptat în cele din urmă. Dar chiar și acum, el voia ca Rohm să se sinucidă în loc să fie „executat”. Theodor Eicke, comandantul Lagărului de Concentrare de la Dachau, a

primit ordin să se ducă la Stahlheim și să-i dea lui Rohm șansa de a recunoaște enormitatea acțiunilor sale luându-și singur viața. în caz contrar, avea să fie împușcat. Eicke a luat mașina până la Stahlheim împreună cu adjunctul său, SS-Sturmbannführer Michael Lippert, și un alt SS-ist din lagăr. Lui Rohm i s-a dat un pistol și apoi a fost lăsat singur. După zece minute, nu se auzise încă nicio împușcătură, iar pistolul stătea neatins pe măsuța de lângă ușa celulei, unde fusese lăsat. Eicke și Lippert s-au întors în celulă, fiecare cu pistolul scos, i-au făcut semn lui Rohm ­

care stătea în picioare, cu pieptul dezvelit, și încerca să spună ceva ­ dându-i de înțeles că nu aveau de gând să mai aștepte, au țintit bine și l-au împușcat mortal. Anunțul publicat de Hitler a fost laconic: „Fostului co¬ mandant Röhm i s-a dat ocazia să-și analizeze comportamentul perfid și să tragă concluziile de rigoare. N-a făcut asta și de aceea a fost împușcat.” Pe 2 iulie, Hitler a anunțat în mod oficial sfârșitul „acțiunii de curățare”. Unii au estimat numărul total al celor uciși la 150-200 de persoane. în condițiile în care SA se afla încă în stare de șoc și nesiguranță, noul

lider al acesteia, Viktor Lutze, fidel lui Hitler, a început epurarea mem¬ brilor săi de rând. într-un an, efectivul SA a fost redus cu peste 40%. Mulți conducători de rang inferior au fost destituiți în urma unor audieri disciplinare. între timp, structurile create de Rohm - care au stat la baza puterii acestuia în interiorul organizației - au fost distruse în mod siste¬

matic. SA a fost transformat într-un organism militar de sport și in¬ strucție. Pentru oricine mai avea idei, severitatea arătată de Hitler fusese o lecție inconfundabilă.

315

Acapararea puterii

IV în afara Germaniei, măcelul și mai ales metodele banditești folosite de conducătorii statului au produs oroare. în interior, lucrurile au stat altfel.

Expresiile publice de gratitudine față de Hitler nu s-au lăsat mult așteptate. încă pe 1 iulie, într-un mesaj adresat forțelor armate, ministrul Reichswehrului, Blomberg, a lăudat „determinarea ostășească și curajul exemplar” manifestat de Führer atunci când i-a atacat și i-a zdrobit pe „trădători și insurgenți”. Gratitudinea forțelor armate, a adăugat el, va fi

exprimată prin „fidelitate și devotament”. A doua zi, președintele Reichului i-a trimis lui Hitler o telegramă în care-și exprima „profunda gratitudine” pentru „intervenția hotărâtă” și „curajoasa implicare per¬ sonală” care au „scăpat poporul german de un mare pericol”. Mult mai târziu, când amândoi se aflau în închisoare la Nürnberg, Papen l-a în¬ trebat pe Göring dacă președintele văzuse vreodată telegrama de felici¬ tare trimisă în numele său. Göring a răspuns că Otto Meissner, secretarul de stat al lui Hindenburg, l-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, dacă fusese „mulțumit de text”.

Hitler însuși a vorbit pe larg despre „complotul” lui Rohm la o întâlnire a miniștrilor din dimineața zilei de 3 iulie. Anticipând acuzațiile de ilegalitate a acțiunilor sale, el le-a asemuit celor ale unui căpitan de

navă care înăbușă o revoltă, când, pentru reprimarea acesteia, trebuie luate măsuri imediate, fiind imposibilă organizarea unui proces obișnuit. El a cerut cabinetului să adopte proiectul „Legii pentru apărarea în caz de

urgență a statului”, pe care li-l punea înainte. Legea avea un singur paragraf, care suna astfel: „Măsurile luate pe 30 iunie și 1-2 iulie pentru suprimarea atacurilor de înaltă trădare și de trădare a statului sunt legale,

servind la apărarea statului într-o situație de urgență.” Ministrul de justiție al Reichului, conservatorul Franz Gürtner, a declarat că proiectul

nu propunea o lege nouă, ci confirma pur și simplu legea existentă. Ministrul Reichswehrului, Blomberg, i-a mukümit cancelarului, în numele cabinetului, pentru „acțiunea sa hotărâtă și curajoasă prin care a protejat poporul german de un război civil”. Cu această declarație de mulțumire făcută de șeful forțelor armate și cu recunoașterea de către șeful sistemului judiciar a legalității actelor de brutalitate, legea care-i dădea lui Hitler dreptul de a comite crime în interesul statului a fost adoptată în unanimitate. Legea a fost semnată de Hitler, Frick și Gürtner. Povestea spusă în fața cabinetului a stat în esență la baza explicației pe care Hitler a dat-o în lungul său discurs rostit în Reichstag pe 13 iulie. Deși n-a fost una dintre cele mai reușite demonstrații retorice, a fost cu

siguranță una dintre cele mai remarcabile și mai eficace din câte a susținut el vreodată. Atmosfera era încordată. Treisprezece membri ai Reichstagului fuseseră uciși; printre cei prezenți se aflau prieteni și foști

316

HITLER

camarazi de arme ai liderilor SA. Prezența SS-iștilor înarmați lângă tribună și în diverse puncte ale sălii indica faptul că Hitler era precaut, chiar dacă se afla în mijlocul membrilor partidului. După ce a vorbit pe larg și într-un mod tendențios despre „revoltă” și rolul pe care, chipurile, l-ar fi jucat în conspirație generalul Schleicher, generalul-maior Bredow și Gregor Strasser, a ajuns la cele mai remarcabile părți ale discursului său. în acestea, șeful guvernului german și-a asumat în mod deschis răspunderea

pentru acest adevărat asasinat în masă. Hitler a transformat apărarea în atac. „Revoltele sunt înfrânte potrivit unor legi eterne, de fier. Dacă mi se reproșează că nu mă adresez tribunalelor, nu pot să spun decât atât: la această oră, am fost răspunzător pentru soarta națiunii germane și, deci, am fost judecătorul suprem al poporului german... Am dat ordin să fie împușcați cei mai vinovați de această trădare și, mai mult, am dat ordin să

fie cauterizate ulcerele otrăvirii din interior și ale otrăvirii din afară.” Uralele au fost frenetice. Nu doar membrii naziști ai Reichstagului, ci și populația în general a aplaudat înlocuirea implacabilă de către Hitler a supremației legii cu asasinatul în numele unei rațiuni de stat. Ea era perfect

compatibilă cu ceea ce discursul nazist a catalogat drept „sentimente sănătoase ale poporului”.

Publicul nu știa nimic despre comploturile, intrigile și jocurile de putere care aveau loc în culise. Majoritatea oamenilor au văzut în cele întâmplate eliminarea binevenită a unui flagel. După ce SA și-a făcut treaba zdrobind mișcarea de stânga * intimidarea și aroganța sfidătoare, actele fățișe de violență, tulburările zilnice și nesupunerea permanentă a membrilor SA au fost un mare afront adus ideii de ordine, nu doar pentru clasele de mijloc. în loc să fie șocați de faptul că Hitler a apelat la asasinat

fără judecată, majoritatea oamenilor - care au acceptat, de asemenea,

relatările oficiale cu privire la organizarea unui puci - au aclamat acțiunile rapide și hotărâte ale Conducătorului lor: Exista o mare admirație pentru ceea ce se considera a fi protecția pe care Hitler o oferea „omului mărunt” împotriva abuzurilor scandaloase

ale atotputernicei conduceri a SA. Și mai mult chiar, accentul pe care Hitler l-a pus în discursul său pe imoralitatea și corupția liderilor SA și-a pus serios amprenta asupra reacțiilor publice. Cele douăsprezece puncte trecute de Hitler în ordinul dat noului șef al SA, Viktor Lutze, pe 30 iunie se concentrau în primul rând asupra necesității eradicării homosexua¬ lității, desfrâului, beției și traiului luxos din SA. Hitler a făcut referire în mod explicit la întrebuințarea greșită a unor sume mari de bani pentru organizarea de banchete și cumpărarea de limuzine. Homosexualitatea lui Rohm, Heines și a altor lideri ai SA, cunoscută lui Hitler și altor lideri naziști de ani de zile, a fost prezentată în propaganda lui Goebbels ca un

aspect deosebit de șocant. Hitler a fost văzut, înainte de toate, ca un restaurator al ordinii. Faptul că la baza „restaurării ordinii” au stat

Acapararea puterii

317

asasinatele comise la ordinul șefului guvernului n-a fost remarcat, a fost ignorat sau - de cele mai multe ori - a fost aprobat de oameni. Existau mari speranțe că Hitler va extinde epurarea la restul partidului - un indiciu al distanței care se crease deja între marea popularitate a lui Hitler și imaginea pătată a „micilor Hitleri” ai partidului, funcționarii însetați de putere din târgurile și satele țării.

N-a existat nicio manifestare de dezaprobare, din partea nimănui, a crimelor politice comise de Hitler. Niciuna dintre cele două Biserici n-a spus nimic, deși liderul Acțiunii Catolice, Erich Klausener, s-a aflat printre victime. Mai fuseseră omorâți doi generali. Deși câțiva dintre

camarazii acestora considerau în acel moment că trebuia demarată o

anchetă, majoritatea erau prea ocupați cu ciocnitul paharelor cu șampanie în cinstea distrugerii SA. în ceea ce privește existența vreunui semn că juriștii s-ar fi putut distanța de actele de ilegalitate flagrantă, cel mai mare teoretician în drept al țării, Carl Schmitt, a publicat un articol legat direct de discursul lui Hitler din 13 iulie. Titlul acestuia era „Führerul apără legea”.

Zdrobirea SA a contribuit la îndepărtarea singurei organizații care destabiliza în mod serios regimul și amenința în mod direct chiar po¬ ziția lui Hitler. Conducerea armatei putea sărbători dispariția rivalei acesteia și faptul că Hitler a susținut autoritatea pe care o avea ea în stat. Triumful armatei a fost însă unul fals. Complicitatea ei în evenimentele din 30 iunie 1934 au legat-o și mai mult de Hitler. în acest fel însă, ea a făcut pe deplin posibilă extinderea hotărâtoare a autorității lui Hitler după moartea lui Hindenburg. Poate că generalii au crezut, după 30 iunie, că Hitler este omul lor. Realitatea era alta. în anii următori, se va vedea că „afacerea Rohm” a fost o etapă crucială în procesul de transformare a armatei într-un instrument al lui Hitler, nu în stăpânul lui. Celălalt beneficiar major a fost SS. „Având în vedere serviciile deose¬ bite aduse de SS, mai ales în legătură cu evenimentele din 30 iunie”, Hitler l-a scos din subordinea SA. începând cu 20 iulie 1934, acesta avea să-i dea socoteală numai lui. în loc să-l lege de uriașa și nesigura SA, cu pretențiile sale de autoritate, Hitler a conferit un statut superior mai micii gărzi pretoriene, a cărei loialitate era incontestabilă și ai cărei lideri

controlau aproape în totalitate poliția. A fost creată astfel cea mai importantă armă ideologică din arsenalul statului lui Hitler. Zdrobirea conducerii SA a demonstrat însă, în primul rând, ceea ce Hitler voia să demonstreze: că cei care se opuneau regimului trebuiau să țină seama de faptul că aveau să-și piardă capul. Tuturor potențialilor adversari le era acum foarte limpede faptul că Hitler nu se va împiedica de nimic pentru a-și conserva puterea, că el nu va ezita să folosească forța brută pentru a-i zdrobi pe cei care i-ar sta în cale.

318

HITLER

V Un prim indiciu al faptului că un șef de guvern care dăduse ordin să fie

ucis predecesorul său în funcția de cancelar, generalul Schleicher, ar fi putut să se implice și în acte de violență în străinătate a fost oferit de asasinarea cancelarului austriac Engelbert Dollfuss într-o tentativă eșuată de puci întreprinsă de SS-iștii austrieci pe 25 iulie, în timp ce Hitler participa la Festivalul de la Bayreuth. Rolul jucat de Hitler și măsura în care acesta a avut informații amănunțite despre organizarea puciului nu sunt foarte bine cunoscute. Inițiativa le-a aparținut în mod limpede naziștilor locali. Se pare totuși că Hitler a știut de ea și și-a dat acordul.

Tentativa de puci a fost repede dejucată. Sub conducerea lui Kurt Schuschnigg, succesorul defunctului Dollfuss, regimul autoritar din Austria, care făcea un fel de balet pe sârmă între cele două lacome puteri, Germania și Italia, și-a continuat existența - deocamdată. Complicațiile internaționale pentru Hitler au fost enorme, iar efectul negativ asupra relațiilor cu Italia, considerabile. O vreme, a existat chiar impresia că era posibilă intervenția Italiei. Papen l-a găsit pe Hitler într-o stare vecină cu isteria, făcându-i idioți pe naziștii austrieci pentru că-1 băgaseră într-o așa încurcătură. Guvernul german a făcut încercări, necon¬ vingătoare totuși, de a se disocia de puci. Sediul NSDAP-ului austriac din München a fost închis. în Austria a fost impusă o nouă politică restrictivă. Cel puțin una dintre urmările nefastei afaceri i-a fost însă pe plac lui Hitler. El a găsit răspunsul la întrebarea „Ce să facem cu Papen?” - care, „de la afacerea Röhm, ne-a stat de-a dreptul în cale”, cum se spune că ar fi zis Göring. Hitler l-a făcut ambasador al Germaniei la Viena. între timp, la Neudeck, Hindenburg era pe moarte. în ultimele săp¬ tămâni, starea lui se înrăutățise. Pe 1 august, Hitler le-a spus membrilor cabinetului că doctorii îi dădeau lui Hindenburg mai puțin de douăzeci

și patru de ore de trăit. A doua zi dimineața, președintele Reichului a murit. Aflat atât de aproape de țelul acaparării puterii, Hitler n-a lăsat nimic la voia întâmplării. în Actul de abilitare se stipula în mod explicit că prerogativele președintelui Reichului vor rămâne intacte. Dar, pe 1 august, pe când Hindenburg era încă în viață, Hitler și-a convins toți miniștrii să-și

treacă numele pe o lege care prevedea că, la moartea lui Hindenburg, funcția de președinte al Reichului se va contopi cu cea de cancelar. Moti¬ vația formulată ulterior a fost aceea că titulatura de „președinte al Reichului” era legată exclusiv de „măreția” celui decedat. Hitler voia ca, din acel mo¬ ment, lumea să i se adreseze cu „Führer și cancelar al Reichului”, regulă care avea să fie valabilă „pentru totdeauna”. Schimbarea atribuțiilor sale avea să fie supusă spre aprobare poporului german în cadrul unui „plebiscit liber”, programat pentru 19 august.

Acapararea puterii

319

Printre semnatarii „Legii cu privire la șeful statului în Imperiul German” din 1 august 1934 se aflase și ministrul Reichswehrului, Blomberg. Potrivit legii, la moartea lui Hindenburg, Hider devenea în mod

automat comandant suprem al forțelor armate. Astfel, posibilitatea ca armata să apeleze, peste capul șefului guvernului, la președintele Reichului

în calitate de comandant suprem a dispărut. Acest lucru n-a provocat îngrijorare în rândul conducerii Reichswehrului. în orice caz, Blomberg și

Reichenau erau hotărâți să meargă mai departe. Voiau neapărat să exploateze momentul pentru a-l lega și mai mult pe Hitler de forțele armate, cum își închipuiau ei. Pasul fatal făcut de aceștia a avut însă exact efectul contrar. După cum avea să explice chiar Blomberg mai târziu, fără ca Hider să-i ceară așa ceva și fără să-l consulte, el și Reichenau au conceput

în pripă jurământul de credință necondiționată față de persoana Führerului, depus de fiecare ofițer și soldat din armată la ceremoniile organizate în toată țara pe 2 august, chiar înainte ca trupul lui Hindenburg să se fi răcit. Jurământul semnifica faptul că distincția dintre credința față de stat și credința față de Hider dispăruse. Opoziția a fost îngreunată. Pentru cei care, mai târziu, au ezitat să se alăture conspirației împotriva lui Hider, jurământul a reprezentat în același timp o scuză. Departe de a crea o dependență a lui Hider de armată, jurământul, izvorât din ambițiile necugetate ale conducerii Reichswehrului, a marcat momentul simbolic în care armata a fost robită de Führer.

„Astăzi, Hitler este întreaga Germanie”, titra un ziar pe 4 august. Participanții la funeraliile președintelui Reichului, organizate cu mare pompă la Monumentul de la Tannenberg din Prusia Orientală, scena marii sale victorii din Primul Război Mondial, l-au însoțit pe Hindenburg, care reprezentase singura sursă alternativă de loialitate, „pe drumul spre Valhalla”, cum s-a exprimat Hider. Hindenburg voise să fie înmormântat la Neudeck. Conștient ca întotdeauna de potențialul propagandistic, Hider a insistat ca înmormântarea să aibă loc la Monumentul de la Tannenberg.

Pe 19 august, lovitura tacită dată în primele zile ale lunii a primit, cum era și firesc, confirmarea rituală plebiscitară. Potrivit datelor oficiale, 89,9% dintre votanți au fost de acord ca lui Hitler să i se încredințeze puteri nelimitate, de acum, din punct de vedere constituțional, în calitate de șef al statului, șef al guvernului, lider al partidului și comandant suprem al forțelor armate. Rezultatul, deși dezamăgitor pentru conducerea nazistă și mai puțin impresionant ca expresie a susținerii care era, poate, de așteptat ținând cont de presiunile și manipularea evidente, a reflectat totuși faptul

că Hider avea sprijinul, în bună parte plin de entuziasm, al marii majo¬ rități a poporului german.

în cele câteva săptămâni dintre afacerea Rohm și moartea lui Hindenburg, Hider a eliminat toate amenințările rămase la adresa poziției sale cu o ușurință care chiar și în primăvara și la începutul verii lui 1934 ar

320

HITLER

fi putut fi greu de închipuit. Acum era de necontestat din punct de vedere instituțional, susținut de „marile batalioane” și adorat de marea masă a

populației. Toată puterea era a lui. A fost constituit statul Führerului. Germania și-a legat destinul de dictatura pe care o crease. După criza din vară, Hitler era, în septembrie, din nou în elementul lui

pe uriașa scenă propagandistică a Congresului de la Nürnberg. Spre deosebire chiar de adunarea din anul anterior, aceasta a fost în mod conștient organizată pentru a servi cultului Führerului. Hitler trona acum deasupra Mișcării sale, pe care o adunase spre a-i aduce lui omagiu. Filmul pe care talentata și încântătoarea regizoare Leni Riefenstahl l-a făcut despre această adunare a fost difuzat apoi în cinematografele umplute până la refuz de spectatori din toată Germania și a contribuit într-o măsură semnificativă

la preamărirea lui Hitler. Titlul filmului, ales de Hitler însuși, a fost „Triumful voinței”. în realitate, triumful lui s-a datorat doar în mică măsură voinței și mult mai mult celor care au avut - ori au crezut că au - mult de câștigat din punerea statului german la cheremul lui Hitler.

12­ în întâmpinarea voinței Fuhrerului I Oricine are ocazia să constate acest lucru știe că Führerul nu poate decât cu

mare greutate să ordone de sus tot ceea ce intenționează să realizeze mai devreme sau mai târziu. Dimpotrivă, până acum, fiecare își face din plin datoria la locul lui în noua Germanie atunci când, ca să spunem așa, împlinește voia Führerului.

Aceasta a fost ideea centrală a unui discurs rostit de Werner Willikens, secretar de stat în Ministerul Agriculturii din Prusia; la o întâlnire a repre¬ zentanților ministerelor agriculturii din landurile germane, desfășurată la Berlin pe 21 februarie 1934. Willikens a continuat astfel: De foarte multe ori și în multe locuri s-a întâmplat, în anii anteriori, ca oamenii să aștepte ordine și instrucțiuni. Din păcate, probabil că așa se va întâmpla și în viitor; este însă datoria fiecăruia să încerce să împlinească voia Führerului, în spiritul concepției sale. Oricine face greșeli va remarca destul de repede acest lucru. însă cel care împlinește așa cum trebuie voia Führerului conform indicațiilor lui și pentru a atinge scopul lui se va bucura în viitor, la fel ca înainte, de cea mai frumoasă răsplată sub forma confirmării legale instan¬ tanee a activității sale. Aceste comentarii, făcute în cadrul unui discurs banal, ne ajută să înțe¬

legem cum mergeau lucrurile în al Treilea Reich. Perioada dintre moartea lui Hindenburg de la începutul lui august 1934 și criza Blomberg-Fritsch de la sfârșitul lui ianuarie și începutul lui februarie 1938 este răstimpul în care a prins contur statul Führerului. Au fost anii „normali” ai celui de-al Treilea Reich, care au rămas în memoria multor contemporani ca anii „buni” (deși cu greu se poate spune că au fost astfel pentru numărul tot mai mare de victime ale nazismului). Au fost însă și anii în care a început să ia avânt „radicalizarea cumulativă” atât de caracteristică regimului nazist. Una dintre caracteristicile acestui proces a fost fragmentarea actului guvernării ca formă de dominație personalizată a lui Hitler, care a deformat mașinăria administrativă și a dat naștere unei panoplii de agenții cu atribuții similare,

concurând unele cu altele, dependente în diverse feluri de „voința Führerului”. în același timp, obiectivelor rasiale și expansioniste care formau esența concepției despre lume a lui Hitler a început să li se acorde

322

HITLER

tot mai multă atenție în acești ani, deși nu întotdeauna ca o consecință directă a acțiunilor lui Hitler. Aceștia au fost mai ales anii în care prestigiul și puterea lui Hitler, de necontestat din punct de vedere instituțional după cele întâmplate în vara lui 1934, au atins un nivel absolut.

Aceste trei tendințe - erodarea guvernării colective, clarificarea obiectivelor ideologice și absolutismul Führerului - erau strâns legate între ele. Acțiunile personale ale lui Hitler, mai ales în domeniul politicii externe, au jucat cu siguranță un rol vital în acest proces. Elementul hotărâtor a fost

însă cel evidențiat în mod involuntar în discursul rostit de Wemer Willikens. Forma personalizată de dominație a lui Hitler a încurajat iniția¬ tivele radicale pornite de jos și le-a asigurat sprijinul necesar, atâta vreme cât ele au corespuns obiectivelor generale definite de acesta. Ea a stimulat o concurență acerbă, promovată la toate nivelurile regimului, între agenții și între persoane din interiorul acelor agenții. în jungla darwinistă a celui

de-al Treilea Reich, calea spre putere și avansare trecea prin anticiparea „voinței Führerului” și asumarea unor inițiative menite să contribuie la rea¬ lizarea presupuselor țeluri și dorințe ale lui Hițler, fără a se mai aștepta alte directive. Pentru funcționarii și ideologii partidului și pentru „tehnocrații

SS ai puterii”, „venirea în întâmpinarea voinței lui Hitler” putea avea un sens literal. în sens metaforic însă, cetățenii de rând care-i denunțau la Gestapo pe vecini, transformând adeseori, în avantajul lor, animozitățile sau resentimentele personale în calomnii politice, oamenii de afaceri fericiți să exploateze legislația antievreiască pentru a scăpa ei înșiși de concurenți și mulți alții ale căror acțiuni cotidiene, minore, de cooperare cu regimul au fost înfăptuite pe seama altora au contribuit - indiferent de motivația lor ­

în mod indirect la „întâmpinarea voii Führerului”. Ele erau consecința încurajării unui proces de radicalizare imposibil de oprit, care a dat naștere treptat unor obiective politice concrete, întruchipate sub forma „misiunii” Führerului. în virtutea „venirii în întâmpinarea voinței Führerülui”, s-au luat ini¬ țiative, s-au făcut presiuni, s-au angajat proceduri legislative - făcându-se în așa fel încât totul să corespundă presupuselor țeluri ale lui Hitler și fără ca dictatorul să trebuiască neapărat să dicteze. Rezultatul l-a constituit con¬ tinua radicalizare a politicii într-o direcție care a pus și mai mult în lumină imperativele ideologice ale lui Hitler ca opțiuni politice valabile. Dominația personalizată exercitată de Hitler a dus apoi în mod direct și inexorabil la dezintegrarea mașinăriei propriu-zise a guvernului și, concomitent, la radi¬ calizarea ideologică. Invers, ambele fenomene amintite au influențat în mod hotărâtor procesul care a permis puterii personalizate a lui Hitler să se elibereze de toate constrângerile instituționale și să se absolutizeze. Apropiații lui Hitler au afirmat ulterior că au detectat o schimbare la

el după moartea lui Hindenburg. Potrivit șefului serviciului de presă, Otto Dietrich, anii 1935 și 1936, Hitler fiind „acum conducătorul absolut preocupat de noi înfăptuiri”, au fost „cei mai importanți” în evoluția lui

în întâmpinarea voinței Führerului

323

„de la statutul de reformator intern și lider social al poporului la cel de bandit în relațiile externe și jucător în politica internațională”. „în acești ani”, spunea mai departe Dietrich, „în conduita și comportamentul personal al lui Hitler s-a remarcat o anumită schimbare. El a devenit tot mai puțin dispus să primească vizitatori în chestiuni politice dacă aceștia nu fuseseră chemați de el. Știa, în egală măsură, să se distanțeze în forul său interior de propriul anturaj. Dacă, înainte de preluarea puterii, aceștia aveau posi¬ bilitatea să-și prezinte diferitele opinii politice, acum, ca șef al statului și persoană cu reputație, se ținea cu strictețe departe de orice discuție politică nesolicitată... Hitler a început să urască obiecțiile față de părerile sale și îndoielile cu privire la infailibilitatea lor... Era dornic să vorbească, dar nu să asculte. Voia să fie ciocanul, nu nicovala”. Retragerea treptată a lui Hitler din politica internă odată cu sfârșitul perioadei de consolidare a puterii în august 1934 nu a fost, după cum lasă să se înțeleagă remarcile lui Dietrich, doar o chestiune de caracter și opțiune

personală. De asemenea, ea a reflectat în mod nemijlocit poziția sa de Conducător ale cărui prestigiu și imagine nu-i permiteau să se complice sau

să se compromită din punct de vedere politic prin asocierea cu opțiuni politice nepopulare. Hitler reprezenta imaginea unității naționale, așa cum trebuia să reprezinte și mecanismul central de integrare al regimului. El nu putea fi văzut implicându-se în conflictul politic intern de fiecare zi. Mai mult, neutralitatea lui crescândă reflecta și transformarea efectivă a politicii interne în propagandă și îndoctrinare. Posibilitatea de a opta și de a dezbate pe marginea diverselor opțiuni - care constituie esența politicii - fusese în acest moment eliminată din domeniul public (chiar dacă, bineînțeles, în culise au continuat să aibă loc dispute și conflicte violente). „Politica” în cadrul unei Germanii „coordonate” a devenit acum echivalentă cu ceea ce Hitler considera încă de la începutul anilor 1920 ca fiind singurul ei țel:

„naționalizarea maselor” în vederea pregătirii acestora pentru marea și inevitabila luptă împotriva dușmanilor din afară. însă acest obiectiv, al creării unei „comunități naționale” puternice, unite și invulnerabile, a fost atât de vast, atât de universal în impactul său, încât a echivalat practic cu un stimul emoțional extrem de puternic în vederea adoptării unor inițiative

politice în fiecare sferă de activitate a regimului, care să afecteze toate aspectele existenței umane. Stilul său de conducere, asociat cu amplele „direcții de acțiune” pe care el le întruchipa - renașterea națională, „înde¬ părtarea” evreilor, „îmbunătățirea” rasială și refacerea puterii și reputației

Germaniei în lume - a contribuit totuși la descătușarea unui dinamism perpetuu în toate activitățile de elaborare a politicii. După cum a remarcat și Willikens, cele mai mari șanse de succes (și cele mai mari posibilități de

mărire a reputației personale) apăreau acolo unde indivizii puteau de¬ monstra cât de bine „împlineau voința Führ erului”. Dar cum această activitate frenetică nu era coordonată - și nu putea să fie coordonată - din cauză că Hitler evita să fie atras pe față în dispute, ea ducea în mod

324

HITLER

inexorabil la un conflict specific (cu privire la interpretarea generală a ideii de respectare a „voii Führerului”). Aceasta n-a făcut apoi decât să accen¬

tueze imposibilitatea implicării personale a lui Hitler în rezolvarea conflictului. Prin urmare, Hitler era în același timp pivotul absolut indis¬ pensabil al întregului regim, dar și o persoană în mare măsură detașată de

orice structură oficială a guvernării. Aceasta a contribuit, în mod ine¬ vitabil, la dezordinea care a caracterizat în foarte mare măsură aparatul guvernamental și administrativ. Temperamentul lui Hitler, stilul său nebirocratic de acțiune, înclinația sa darwinistă de a lua partea celui puternic și neutralitatea pe care o reclama rolul său de Führer s-au combinat pentru a da naștere celui mai remarcabil fenomen: un stat avansat, foarte modem, fără un organism central de coor¬ donare și cu un șef al guvernului desprins în mare măsură de mecanismul guvernării. Ședințele cabinetului (pe care Hitler nu i-a plăcut niciodată să

le conducă) și-au pierdut rostul. In 1935 au existat numai douăsprezece întruniri ale miniștrilor. în 1937, numărul lor a scăzut la șase. După 5 fe¬ bruarie 1938, membrii cabinetului nu s-au mai întâlnit niciodată. în timpul războiului, Hitler avea chiar să le interzică miniștrilor să se adune din când în când la un pahar cu bere. în absența discuțiilor dintre membrii cabi¬ netului care ar fi putut stabili prioritățile, fiecare minister a trebuit să emită în mod independent o mulțime de acte legislative, într-un proces greoi și extrem de ineficient, în care proiectele circulau și recirculau între ministere până când se ajungea la un acord. Numai în acel moment, dacă-l aproba după ce conținutul acestuia îi era prezentat pe scurt, Hitler semna proiectul (pe care, de obicei, abia dacă se deranja să-l citească), iar acesta devenea lege. Hans Heinrich Lammers, șeful Cancelariei Reichului și singurul om de legătură între miniștri și Führer, a ajuns, cum era și firesc, să influențeze într-o măsură considerabilă felul în care îi erau prezentate lui Hitler actele legislative (sau orice altă problemă a miniștrilor). Când Lammers hotăra că

Führerul este prea ocupat cu alte probleme presante ale statului, acte legislative a căror elaborare durase câteva luni bune puteau fi ignorate sau amânate pur și simplu, uneori la infinit. Alteori, Hitler intervenea, chiar în cele mai mici amănunte, în baza unei informații părtinitoare ce-i fusese furnizată. S-a ajuns astfel la înmulțirea samavolniciilor în momentul în care

stilul foarte personalizat de conducere aplicat de Hitler a intrat într-un conflict inevitabil - și, în ultimă instanță, ireconciliabil - cu nevoia biro¬ crației de a dispune de reglementări și proceduri bine definite. Secreto­ mania inveterată a lui Hitler, preferința sa pentru întâlnirile între patru ochi (pe care le putea domina cu ușurință) cu subalternii săi și favoritismul evident pe care-l practica în relația cu miniștrii și cu alți lideri ai partidului, ca și ai statului, au fost ingredientele suplimentare care au slăbit structurile oficiale ale guvernului și administrației. Accesul la Hitler era, în mod firesc, un element esențial al luptei per¬

manente pentru putere din cadrul regimului. Miniștrilor care, dintr-un

în întâmpinarea voinței Führerului

325

motiv oarecare, cădeau în dizgrație le era imposibil să vorbească cu el. De pildă, la sfârșitul anilor 1930, ministrul agriculturii, Walther Darre, avea să încerce în zadar, vreme de doi ani, să intre în audiență la Führer pentru a discuta despre problemele agricole din ce în ce mai grave ale țării. Deși nu puteau împiedica accesul „favoriților personali” precum Goebbels și tânărul și foarte ambițiosul arhitect Albert Speer - care se pricepea să încurajeze obsesia lui Hitler cu privire la proiectele de construcții și era o stea în ascensiune rapidă pe firmamentul nazist -, aghiotanții lui Hitler

au dobândit o foarte mare autoritate datorită controlului pe care-1 exercitau asupra căilor de pătrundere la Führer. Fritz Wiedemann, care, în timpul Primului Război Mondial, a fost supe¬ riorul direct al lui Hitler, iar la mijlocul anilor 1930, unul dintre aghiotanții săi, și-a amintit mai târziu de extraordinarul său stil arbitrar și incoerent de

conducere. în 1935, spunea Wiedemann, Hitler mai păstra o oarecare ordine în ceea ce făcea. Dimineața, pe la ora 10, și la prânz, pe la orele 13-14, aveau loc în mod normal întâlniri cu Lammers, secretarul de stat Meissner,

Funk (de la Ministerul Propagandei) și miniștri sau figuri importante care aveau de discutat probleme presante. După-amiaza, Hitler purta discuții cu consilierii militari sau de politică externă, deși prefera să vorbească cu Speer despre diverse proiecte de construcții. Treptat însă, orice rutină a dispărut. Hitler s-a întors la stilul de viață specific unui diletant pe care-l dusese, în esență, în tinerețe la Linz și Viena. „Ulterior”, își amintea Wiedemann, „Hitler apărea de regulă numai cu puțin înainte de ora prânzului, citea repede revista presei întocmită de șeful serviciului de presă, dr. Dietrich, apoi se ducea să mănânce. Prin urmare, lui Lammers și Meissner le-a fost și mai greu să obțină de la Hitler hotărâri pe care numai acesta, în calitate de șef al statului, le putea lua.” Când Hitler se afla la reședința lui de la Obersalzberg, era și mai rău. „Acolo, ieșea invariabil din cameră doar aproape de ora 14. Urma masa de prânz. După-amiaza era ocupată în ge¬ neral cu o plimbare, iar seara, imediat după cină, se proiectau filme.” Plimbările se făceau întotdeauna la vale, unde aștepta o mașină care-i ducea înapoi pe Hitler și însoțitorii săi. Aversiunea lui Hitler față de exer¬ cițiile fizice și teama de a nu fi pus într-o situație jenantă din cauza lipsei

calităților atletice erau acute. în timpul plimbării de după-amiază, întreaga zonă era înconjurată de un cordon care ținea la distanță mulțimile de privitori dornici să-l zărească pe Führer. în schimb, s-a creat

obiceiul ca vizitatorii să „defileze”. La un semn dat de unul dintre

aghiotanți, porneau în marș pe lângă Hitler, tăcuți, unul după altul, până

la 2.000 de oameni de toate vârstele și din toate părțile Germaniei, oameni pe care devotamentul îi determinase să urce pe cărările abrupte

care duceau la Obersalzberg și să aștepte adeseori cu orele. Pentru Wiedemann, adulația avea conotații cvasireligioase. Hitler rata rareori filmul de seară. Aghiotanții trebuiau să aibă grijă ca

în fiecare zi să se dea un film nou. Hitler prefera invariabil filmele

326

HITLER

artistice ușoare în locul documentarelor serioase, unor astfel de filme datorându-li-se, probabil, potrivit lui Wiedemann, unele dintre cele mai mari prejudecăți ale sale cu privire la cultura altor națiuni. La Cancelaria Reichului, compania era aproape în exclusivitate masculină - atmosfera era cea specifică, pe de o parte, unui club al bărba¬ ților, iar pe de altă parte, unei popote (dând, în același timp, impresia unei ascunzători a gangsterilor). La Obersalzberg, prezența femeilor (a Evei Braun și a soțiilor sau prietenelor celor din anturajul lui Hitler) contribuia la înveselirea atmosferei, discuțiile politice fiind interzise atâta vreme cât ele se aflau acolo. Hitler era curtenitor, chiar fermecător în felul său de a fi, oarecum jenant de ceremonios și de formal, față de oaspeți și mai ales față de femei. Era întotdeauna corect și atent în relațiile cu secretarele, aghio­ tanții și alți membri ai staffului personal, care, în marea lor majoritate, îl plăceau și-l respectau. Știa să fie amabil și gentil, dar și generos atunci când

alegea cadourile pentru zilele de naștere ale celor din anturajul său ori pentru Crăciun. Chiar și-așa, indiferent că se aflau la Cancelaria Reichului sau la Obersalzberg, cei care trăiau în imediata apropiere a lui Hitler aveau parte de multe constrângeri și multă plictiseală. Când era el prezent, oame¬ nilor le era greu să se comporte într-un mod cu adevărat neconvențional și relaxat. în conversație, nu accepta să fie contrazis. Invitații la masă erau adeseori timizi sau nesiguri, de teamă că un cuvânt greșit i-ar putea provoca supărarea. Aghiotanții erau și mai atenți ca, la ore târzii, musafirii să nu abordeze unul dintre subiectele preferate de Hitler - mai ales Primul Război Mondial sau flota militară - căci acesta s-ar fi lansat într-un alt monolog interminabil care i-ar fi obligat să stea treji până la primele ore ale dimineții.

Abordarea nesistematică, chiar dezinvoltă a mulțimii de probleme adeseori serioase care i se aduceau în atenție reprezenta o garanție a dezordinii administrative. „Nu-i plăcea să citească dosare”, își amintea Wiedemann. „Obțineam de la el decizii, chiar în probleme foarte im¬ portante, fără măcar să-mi ceară documentele relevante. Era de părere că multe lucruri se lămureau de la sine dacă erau lăsate ca atare.”

Letargia pe care i-o provoca lui Hitler munca de birou cunoștea o singură excepție importantă. Când trebuia să-și pregătească discursurile, pe

care și le compunea singur, se retrăgea în camera lui și putea să lucreze până foarte târziu câteva seri la rând, ocupând trei secretare care scriau la

mașină direct după dictare înainte ca el să corecteze cu multă atenție ciornele. Imaginea publică era vitală. El a rămas, înainte de toate, propa¬ gandistul prin excelență. Chiar dacă Hitler ar fi fost cu mult mai conștiincios și mai puțin bizar și incoerent în stilul său de conducere, administrarea puternic personalizată a treburilor complexe și variate ale unui stat modem tot l-ar fi depășit. Așa însă, porțile proastei gestiuni și corupției la scară mare au fost larg deschise. Hitler a cuplat incompetența și dezinteresul față de chestiunile financiare cu folosirea cu totul abuzivă și fără scrupule a fondurilor publice. Pentru

în întâmpinarea voinței Führerului

327

„vechii luptători” s-au găsit posturi. Mari sume de bani au fost investite în construcția unor clădiri reprezentative impunătoare. Arhitecții și construc¬ torii au fost răsplătiți cu vârf și îndesat. Pentru proiectele de construcții sau

artistice preferate, nu se punea problema banilor. Figurile de vază ale regimului puteau beneficia de salarii enorme, scutiri de impozite și puteau primi în plus cadouri, donații și mită pentru a-și satisface gusturile extra¬ vagante - case imense, haine elegante, opere de artă și alte bunuri materiale de lux, inclusiv, desigur, inevitabilele și ostentativele limuzine. Corupția era în floare la toate nivelurile regimului. Hitler era fericit să satisfacă setea neostoită a subalternilor săi de însemne materiale ale puterii și succesului, știind că corupția la scară mare asigura fidelitatea pe măsură ce al Treilea Reich se transforma într-o variantă modernă a unui sistem feudal bazat pe devotament personal recompensat cu fiefuri particulare. El însuși, ajuns

acum milionar datorită încasărilor obținute din vânzarea cărții Mein Kampf, ducea un stil de viață spartan (în ceea ce privește mâncarea și îmbrăcămintea), mult lăudat în public, în mijlocul unui lux de neimaginat. Pe lângă superbele sale apartamente - cel oficial de la Berlin și cel particular

de la München - inițial oarecum modesta reședință montană, Haus Wachenfeld de la Obersalzberg, a fost transformată acum, cu multă chel¬ tuială, în grandiosul Berghof, potrivit pentru vizitele oficiale ale dem¬ nitarilor străini. Energia sa neostoită făcea ca el și anturajul său considerabil să fie aproape permanent în mișcare pe teritoriul Germaniei. în acest scop, i-au fost puse la dispoziție un tren special cu unsprezece vagoane care avea și compartimente de dormit, o coloană de limuzine și trei avioane. Și mai gravă decât felul în care despoții corupți ai partidului au profitat de mina de aur reprezentată de fondurile publice care se pare că puteau fi folosite la discreție a fost corupția sistemului politic în sine. în condițiile în care au început să lipsească procedurile oficiale de adoptare a deciziilor politice, șefii privilegiați ai partidului care aveau acces la Hitler reușeau de multe ori ca, la masa de prânz sau la o cafea, să prezinte unele inițiative și să manipuleze în avantajul lor o remarcă aprobatoare. Implicarea redusă a lui Hitler în inițierea politicii interne la mijlocul și sfârșitul anilor 1930 și dezintegrarea oricărui organism centralizat de formulare a politicii au oferit un vast spațiu de manevră celor care au putut sa exercite presiuni în vederea întreprinderii unor acțiuni în domenii care rezonau în general cu țelurile naționalizării maselor și excluderii celor considerați a nu aparține „comu¬ nității naționale”. Presiunile veneau mai ales din două direcții: partidul (atât biroul central, cât și șefii din provincie, în speță gauleiterii) și organizația de elită, SS (unită acum cu poliția și transformată astfel într-o forță de

securitate cu o putere imensă, care opera pe criterii ideologice). Folo­ sindu-se de obiectivele declarate (și nelimitate) ale lui Hitler privind renașterea națională și refacerea forței națiunii prin asigurarea purității rasiale spre a-și legitima propriile cereri și acțiuni, ei s-au asigurat că energia descătușată de preluarea puterii nu se va diminua.

328

HITLER

Odată ajuns la putere în 1933, NSDAP, al cărui efectiv creștea acum cu repeziciune datorită primirii în rândurile sale a sute de mii de oportuniști, a devenit în esență un mijloc slab coordonat de propagandă și control. După ce a devenit cancelar, Hitler a manifestat un slab interes pentru partid ca instituție. Slabul și ineficientul, dar devotatul Rudolf Heß a devenit în aprilie adjunctul lui Hitler pe linie de partid. Cum Robert Ley a rămas să se ocupe în continuare de problemele organizatorice ale partidului, autoritatea lui Heß a fost mult știrbită de la bun început. Poziția lui Heß în relațiile cu gauleiterii nu era nici ea solidă, majoritatea acestora putându-se baza pe vechile lor relații personale cu Hitler pentru a-și păstra puterea câștigată în provincii. Niciodată n-a fost instituită o structură ierarhică autentică de comandă la vârful partidului sau un organism colectiv care să stabilească politica partidului. „Conducerea națională” a partidului a rămas un grup de indivizi care nu s-au întâlnit niciodată asemenea membrilor unui birou politic; consfătuirile gauleiterilor aveau loc numai la ordinul lui Hitler, spre a asculta un discurs al Führerului, nu spre a face politică; iar un senat al partidului n-a existat niciodată. Prin urmare, partidul n-a avut nici o struc¬ tură coerentă, și nici o politică sistematică pe care s-o poată aplica în admi¬ nistrația de stat. Caracterul lui fundamental - acela de „partid al Führerului” legat de țeluri generale impresionante, dar vag definite, întruchipate de

persoana Führerului și unite prin cultul Führerului - a exclus ambele aspecte. Chiar și-așa, după ce, în 1934, lui Heß i s-a dat practic drept de veto asupra proiectelor de lege ale miniștrilor din guvern, iar în anul ur¬ mător, asupra numirii înalților funcționari civili, partidul a făcut de fapt câteva manevre semnificative de pătrundere în sectorul guvernamental.

Posibilitățile de intervenție, oricât de nesistematică, au sporit chiar influența partidului, în primul rând în sfere ideologice considerate de acesta esențiale. Dintre cele mai importante făceau parte politica rasială și „lupta împotriva Bisericii”. în ambele domenii, partidului nu i-a fost deloc greu să-și mobilizeze activiștii, al căror radicalism a obligat în schimb guvernul să ia măsuri legislative. De fapt, conducerea partidului s-a simțit adeseori obligată să reacționeze la presiunile exercitate de jos, stârnite de gauleiterii

care aveau interesele lor sau venite uneori de la activiștii radicali care acționau la nivel local. Indiferent de origine, în acest fel a putut să continue radicalizarea în chestiuni asociate țelurilor Führerului. La mijlocul anilor 1930, Hitler nu prea acorda atenție modului în care funcționa partidul. Dualitatea partid-stat n-a fost niciodată rezolvată - și

nici n-a fost rezolvabilă vreodată. Hitler însuși considera binevenite suprapunerea competențelor și lipsa clarității. Atent ca întotdeauna la orice proiect organizatoric care i-ar fi putut limita propria putere, el a subminat orice încercare a lui Frick de a „reforma Reichul”, menită să dea naștere unei structuri mai raționale a statului autoritar. Modul lui Hitler de a aborda problema statului, ca și problema tuturor relațiilor de autoritate, a avut un caracter pur manipulator și oportunist.

în întâmpinarea voinței Führerului

329

Pentru el, n-a fost vorba decât despre un mijloc pe care l-a folosit pentru a atinge un scop, așa cum a arătat în mod expres în Mein Kampf - unde este amintită ideea vagă de „sprijinire și organizare a unei comunități de ființe asemănătoare din punct de vedere fizic și mental”, de „susținerea acelor elemente rasiale de bază care, în calitate de creatoare de cultură, conferă frumusețe și demnitate unui tip superior de ființă umană”. Rezultă că el nu dădea nicio atenție formelor și structurilor, ci numai efectului. Ideea lui de bază era aceea că, dacă o anumită sferă a activității politice nu putea fi servită de un minister al guvernului, copleșit de birocrație, atunci trebuia să se ocupe de aceasta o altă organizație, condusă într-un mod cât mai nebirocratic cu putință. Noile organe erau puse de obicei în subordinea lui Hitler însuși, fiind situate între partid și stat, dar fără a aparține vreunuia. Bineînțeles că, în realitate, acest proces n-a contribuit decât ia apariția unor noi organisme birocratice, concurente, uneori cu multe competențe comune, ceea ce a dat naștere unor dispute interminabile pe tema deli¬ mitării sferei de acțiune. Acestea nu-l deranjau pe Hitler. în același timp însă, ele n-au făcut decât să submineze și mai mult coerența guvernului și administrației și să promoveze autonomia poziției lui Hitler ca Führer în cadrul regimului. Cea mai importantă instituție plenipotențiară nou-creată și cea mai

radicală din punct de vedere ideologic, direct subordonată lui Hitler, a fost aparatul format din SS și poliție, care s-a constituit pe deplin la mijlocul anului 1936. încă înainte de „Puciul lui Rohm”, Himmler își extinsese autoritatea în Bavaria cu scopul de a obține treptat controlul asupra poliției din toate statele germane. După ce SS a jucat un rol atât de

important în zdrobirea conducerii SA la sfârșitul lui iunie, Himmler a putut să se folosească de avantajul avut până când Göring a cedat întregul control asupra poliției de securitate din cel mai mare stat german, Prusia,

încercările ministrului de interne al Reichului, Frick, și ale ministrului justiției, Gürtner, de a pune capăt autonomiei poliției, care-și extinsese

puterea prin folosirea neîngrădită a „arestului protector” și controlul domeniului din ce în ce mai vast al lagărelor de concentrare, s-au încheiat și ele cu un eșec previzibil. Acolo unde erau puse în discuție restricțiile legale aplicate autorității poliției, Himmler putea conta întotdeauna pe susținerea lui Hitler. Pe 17 iunie, în urma decretului dat de Hitler, a luat ființă poliția unificată a Reichului sub comanda lui Himmler. Astfel, cea mai puternică instituție de reprimare a fuzionat cu cea mai dinamică forță ideologică a Mișcării Naziste. Himmler era subordonat numai pe hârtie lui Frick în virtutea funcției pe care abia o preluase, de șef al Poliției Germane. Ca șef al SS, Himmler îi era subordonat doar lui Hitler însuși. Odată cu politizarea acțiunilor „judiciare” convenționale ca urmare a comasării poliției judiciare cu poliția politică în nou-formata „poliție de securitate”, a prins contur în esență principala forță ideologică al celui de-al Treilea Reich și organul executiv al „voinței Führerului”.

330

HITLER

Fusese creat instrumentul care avea să fie folosit în primul rând la realizarea concepției despre lume a Führerului. Intensificarea radicalis¬ mului făcea parte din natura unei asemenea forțe polițienești care com¬

bina brutalitatea și eficiența persecuției cu misiunea ideologică și dinamismul. Hitler nu trebuia să dea indicații și ordine. SS și poliția aveau

oameni și departamente mai mult decât capabile să asigure perpetuarea într-un ritm constant a discriminării. Ascensiunea lui Adolf Eichmann de la statutul de personaj nesemnificativ care culegea informații despre

sionism, situat însă într-un departament care avea să devină repede esențial - „Biroul Evreiesc” al SD din Berlin - la cel de „administrator” al „soluției finale” a arătat că inițiativa și priceperea de a valorifica ocaziile favorabile aduceau ca răsplată putere și mărire pentru persoana respectivă și, în plus, stimulau procesul radicalizării exact în domeniile care aveau cea mai mare legătură cu fixațiile ideologice ale lui Hitler. La mijlocul anilor 1930, acest proces era încă la început. Presiunile

exercitate de partid în direcția întreprinderii unor acțiuni în probleme ideologice considerate vitale pentru național-socialism și instrumen­ talizarea acelor probleme cu ajutorul aparatului represiv din ce în ce mai vast al poliției au făcut însă ca elanul ideologic să nu scadă după conso¬ lidarea puterii. Astfel, pe măsură ce inițiativele formulate la diferite niveluri și de diferite agenții ale regimului au încercat să răspundă acestui avânt ideologic, „ideea” național-socialistă, întruchipată de Führer, s-a

transformat treptat dintr-o „viziune” utopică în obiective realizabile.

n începuturile acestui proces s-au putut vedea și în relațiile externe ale

Germaniei. Cea mai mare contribuție a lui Hitler la evenimente cu urmări atât de importante rezidă în instinctul său de parior, în folosirea blufului și în identificarea cu exactitate a punctelor slabe ale adversarilor. El lua deciziile esențiale; de asemenea, stabilea momentul. Altceva însă

nu prea făcea. Obiectivele reînarmării și revizuirii Tratatului de la Versailles - fiecare ascunzând diverse interpretări - îi uneau pe poli¬ ticieni și grupurile de influență din armată și din ministerul de externe, oricare ar fi fost diferențele de opinie dintre ele. Odată izolarea Germaniei pecetluită prin retragerea sa din Liga Națiu¬ nilor, avea să fie valorificată orice ocazie de încheiere a unor acorduri bilaterale în Europa de Est care să prevină îngrădirea ambițiilor germane prin intermediul înțelegerilor multilaterale pe care francezii se luptau să le încheie. Primul indiciu al unei asemenea manevre - care a marcat o schim¬ bare notabilă în politica externă a Germaniei - l-a reprezentat surprin¬ zătorul pact de neagresiune pe zece ani semnat cu Polonia pe 26 ianuarie 1934. Ieșirea Germaniei din Liga Națiunilor sporise interesul reciproc pentru îmbunătățirea relației dintre cele două țări. Pactul a ajutat Germania să slăbească influența francezilor în Europa Răsăriteană (eliminând astfel

în întâmpinarea voinței Führerului

331

posibilitatea desfășurării unei operațiuni militare franco-poloneze împo¬ triva Germaniei). Polonezilor le-a dat cel puțin pe moment siguranța de care aveau nevoie ținând cont de faptul că protecția oferită de Liga Națiu¬ nilor se diminuase ca urmare a slăbirii ei prin retragerea Germaniei. Hitler era pregătit să pară generos în relația sa cu polonezii. Trebuiau începute urgent noi negocieri. Neurath și Ministerul de Externe, deciși inițial să urmeze o altă direcție, s-au adaptat repede noului curent. „Ca și cum s-ar fi primit niște ordine de sus, are loc față de noi o schimbare de ati¬ tudine pe toată linia. în sferele hitleriste se vorbește despre noua prietenie polono-germană”, nota Jözef Lipski, reprezentantul Poloniei la Berlin, pe 3 decembrie 1933. în mare taină a fost pregătit un tratat de neagresiune pe zece ani, care a fost dezvăluit unei Europe consternate pe 26 ianuarie 1934. Această primă schimbare în politica externă a Germaniei a purtat în mod clar marca lui Hitler. „Niciun ministru al regimului parlamentar dintre 1920 și 1933 n-ar fi putut merge atât de departe”, nota Emst von Weizsäcker, la vremea respectivă ambasador al Germaniei la Berna. Reconcilierea cu Polonia a însemnat reconsiderarea inevitabilă a rela¬ țiilor cu Uniunea Sovietică. La început, aproape nimic n-a afectat înțele¬ gerea bazată pe avantaje reciproce, care, în ciuda deteriorării relațiilor în

ultimii ani de ființare a Republicii de la Weimar și în ciuda antipatiei ideologice, existase între cele două părți de la semnarea tratatelor de la Rapallo în 1922 și de la Berlin în 1926. Din vară însă, contrar voinței Ministerului German de Externe și a celui sovietic (în pofida faptului că acesta din urmă era tot mai preocupat), dar în acord cu revendicările Mișcării Naziste, relațiile diplomatice s-au înrăutățit semnificativ. în toamna lui 1933, Hitler însuși a exclus orice ameliorare a relațiilor. Pe par¬

cursul anului 1934, în ciuda eforturilor depuse de ambasadorul german Rudolf Nadolny și a propunerilor de îmbunătățire a relațiilor făcute de sovietici, deteriorarea lor a continuat. Chiar Hitler a blocat orice tentativă de îmbunătățire, fapt care l-a determinat pe Nadolny să demisioneze. Urmarea inevitabilă a acestui lucru a fost apropierea Uniunii Sovietice de Franța, ceea ce a lărgit spectrul încercuirii pe care propaganda nazistă a bătut repede monedă. La începutul lui 1935, Uniunea Sovietică nu era încă decât un subiect secundar în politica externă a Germaniei. Relațiile cu puterile occidentale erau principala preocupare. Dezacordurile, slăbiciunea și nevoia de a promova opinia internă despre democrațiile occidentale aveau să-i fie de ajutor lui Hitler în curând. Intre timp, lui Hitler era cât pe-aci să i se facă un mare cadou propagandistic odată cu revenirea regiunii Saar la Germania în urma plebiscitului din 13 ianuarie 1935. Prin Tratatul de la Versailles, regiunea Saar fusese desprinsă de Germania, fiind plasată sub controlul Ligii

Națiunilor vreme de cincisprezece ani și dându-i-se Franței dreptul să exploateze resursele din zonă. După cincisprezece ani, era prevăzut ca locuitorii din Saar - aproximativ jumătate de milion de alegători - să

332

HITLER

hotărască dacă preferă să se întoarcă la Germania, să devină parte a Franței

sau să-și păstreze statu-quoul. A existat întotdeauna probabilitatea ca majoritatea populației, care vorbea germana și care avea încă resentimente puternice față de tratamentul aplicat în 1919, să vrea să revină la Germania.

Guvernul german a pregătit intens terenul, iar pe măsură ce ziua plebiscitului se apropia, Goebbels a dezlănțuit un masiv atac propagandistic

asupra locuitorilor din Saar, trezind în același timp conștiința celor din patrie cu privire la problema în cauză. Regiunea Saar era în proporție covârșitoare catolică, existând în ca¬ drul populației un important segment al clasei muncitoare industriale ­ cele două categorii sociale care s-au dovedit a fi cel mai puțin entuziasmate

de instaurarea nazismului în Germania. Ținând seama de reprimarea feroce a stângii și de persecuția care amenința Biserica Catolică, chiar dacă această amenințare era sporadică încă în mare măsură, după pre¬ luarea de către naziști a puterii în Germania, adversarii regimului Hitler din Saar nutreau încă iluzia unui vot preponderent antinazist. Autori¬ tățile catolice au sprijinit însă revenirea la Germania, iar mulți catolici din Saar îl considerau deja pe Hitler conducătorul care-i va salva de bol¬ șevism. Partidele de stânga sufereau cu mult înainte de plebiscit de o

masivă erodare a sprijinului. Cu toate eforturile lor propagandistice, mesajul transmis de tot mai puținii funcționari social-democrați și comuniști a căzut în mare parte pe un teren pietros. Propagandei naziste

nu i-a fost greu să trâmbițeze alternativa la o eventuală revenire la Germania: perpetuarea șomajului în masă, exploatarea resurselor de către

Franța și lipsa oricărei voci politice. O serie de acte concertate de intimidare, la fel ca pe „timpul luptei” din Reich, au făcut restul. Când voturile au fost numărate, s-a constatat că aproape 91 de procente din electoratul regiunii Saar au ales în mod liber dictatura. Cel puțin două treimi dintre foștii susținători ai ambelor partide de stânga au aprobat revenirea la Germania. Orice îndoială care persistase până atunci cu privire la susținerea reală de care beneficia Hitler din partea poporului german a fost risipită. Hitler și-a exploatat la maximum triumful. în același timp, a fost atent

la mesajele transmise opiniei publice. A declarat că speră ca, în urma rezolvării problemei regiunii Saar, „relațiile dintre Germania și Franța să

se fi îmbunătățit o dată pentru totdeauna. Așa cum noi vrem pace, tot așa trebuie să sperăm că marele nostru popor vecin este la rândul lui dispus și pregătit să caute această pace cu noi”. Adevăratele lui gânduri erau altele. Victoria din Saar îi consolidase poziția. Trebuia să-și ex¬ ploateze avantajul. Diplomații occidentali îi așteptau următoarea mișcare. N-aveau să aștepte mult. Nedorindu-se a se face nimic care să pericliteze campania din Saar, s-au luat măsuri speciale de precauție cu privire la reînarmare, fie la ordinele lui Hitler, fie la cele ale Ministerului de Externe. Prin urmare era de așteptat

în întâmpinarea voinței Führerului

333

ca solicitările conducerii forțelor armate de accelerare a reînarmării să primească un nou imbold după triumful din Saar. Conducătorii armatei erau împărțiți în privința ritmului expansiunii, nu și în privința necesității

ei ori a obiectivului menținerii pe timp de pace a unei armate formate, eventual, din treizeci și șase de divizii, dimensiunea ei fiind stabilită până

la urmă de Hitler în martie 1935. Ei contau pe trecerea la o armată de recruți în vara lui 1935. Rămânea de stabilit momentul - în funcție de situația externă.

Situația s-a tensionat din nou la începutul lui 1935. Printr-un comu¬ nicat comun emis pe 3 februarie, britanicii și francezii au condamnat reînarmarea unilaterală, făcând propuneri de limitare generală a efectivelor

militare și de încheiere a unui pact internațional de apărare împotriva actelor de agresiune aeriană. Răspunsul germanilor a venit, cu o oarecare întârziere, pe 15 februarie, ei exprimându-și dorința de a avea discuții lămuritoare cu guvernul britanic. In consecință, Sir John Simon, ministrul britanic de externe, și Anthony Eden, lordul păstrător al micului sigiliu, au fost invitați pentru convorbiri la Berlin pe 7 martie. Cu trei zile înainte de vizita planificată, publicarea unei „Cărți albe” a Guvernului britanic, în care se anunța mărirea cheltuielilor militare ca urmare a creșterii insecurității în Europa din cauza reînarmării Germaniei și a atmosferei belicoase cultivate în Reich, a declanșat o reacție furioasă din partea presei germane. Hitler a contractat imediat o răceală „diplomatică” și a amânat vizita lui Simon. La trei zile după data la care trebuia să aibă loc vizita, pe 10 martie,

Göring a anunțat existența unei forțe aeriene germane - o încălcare flagrantă a Tratatului de la Versailles. Pentru ca efectul să fie și mai mare, în cele afirmate față de diplomați, el a aproape a dublat numărul avioanelor de care dispunea de fapt Germania în acel moment. Exact înainte de acest anunț, francezii reînnoiseră tratatul militar încheiat cu Belgia în 1921. Apoi, pe 15 martie, Adunarea Națională a Franței a aprobat prelungirea duratei stagiului militar de la unu la doi ani. Manevrele făcute de vechiul dușman, Franța, au provocat reacția lui Hitler. Ele au oferit pretextul. Conștient ca întotdeauna de avantajele politice și propagandistice care puteau fi obținute pe seama acțiunilor adversarilor săi, el a hotărât să facă acum un lucru pe care avea oricum să-l facă în curând. Pe 13 martie, locotenent-colonelului Hoßbach, aghiotantul lui Hitler din Wehrmacht, i s-a ordonat să se prezinte a doua zi dimineață la hotelul Vier Jahreszeiten din München. Când a ajuns acolo, Hitler era încă în pat. Abia cu puțin înainte de miezul zilei, aghiotantul a fost chemat pentru a i se spune că Führerul hotărâse să reintroducă în viitorul apropiat serviciul militar obligatoriu - manevră care avea să demonstreze întregii lumi că Germania își redobândise autonomia și să înlăture restricțiile de natură militară impuse la Versailles. Hitler și-a expus motivele timp de două ore. Situația externă avantajoasă, în condițiile în care alte state europene își ajustau efectivele militare, și mai ales măsurile luate de Franța au avut un

334

HITLER

rol hotărâtor. Hoßbach a fost întrebat apoi ce dimensiune trebuia să aibă noua armată. în mod surprinzător, Hitler nu s-a gândit să se consulte în această chestiune direct cu comandantul armatei, generalul Werner Fritsch, sau cu șeful Marelui Stat-Major, Ludwig Beck. Era de așteptat ca Hoßbach să fie familiarizat cu ideile conducerii armatei. Hoßbach a spus că treizeci și șase de divizii, cu condiția să fie de acord ministrul de război, Blomberg,

și Fritsch. Acest număr corespundea dimensiunii finale pe care urma s-o atingă în viitor armata pe timp de pace, conform conducerii acesteia. Era vorba despre un efectiv de 550.000 de oameni, de cinci ori și jumătate dimensiunea armatei după semnarea Tratatului de la Versailles și cu o

treime mai mult decât numărul prevăzut de Beck într-un memoriu întocmit cu numai nouă zile înainte. Hitler a acceptat fără să ezite cifrele lui Hoßbach. Nivelul pe care șefii armatei voiau să-l atingă doar treptat s-a stabilit să fie realizat imediat. Cu cât mai spectaculos, cu atât mai bine - aceasta a fost întotdeauna o regulă după care s-a condus Hitler într-o lovitură propagandistică. Alta a fost secretul, prin care se urmăreau producerea unui efect maxim și evitarea scurgerilor de informații ce ar fi putut avea repercusiuni periculoase. Hitler luase acea decizie fără să se consulte cu liderii militari sau cu miniștrii în

drept. Era prima oară când proceda astfel într-o chestiune serioasă de politică externă și prima oară când Hitler s-a lovit de opoziția șefilor forțelor armate. Numai pledoaria lui Hoßbach de pe 14 martie l-a convins pe Hitler să-i informeze pe Blomberg, Fritsch și câțiva membri ai cabinetului despre ce avea de gând să facă peste două zile. Inițial, nu voise să le destăinuie ceea

ce intenționa să facă pentru a nu pune în pericol caracterul secret al demersului. Ministrul de război și conducerea forțelor armate au fost surprinse și consternate de faptul că Hitler se pregătea să ia acea măsură într-o conjunctură atât de delicată pentru politica externă. Nu că ei n-ar fi fost de acord cu expansiunea forțelor armate sau cu anvergura acesteia; doar că momentul și modul în care era ea realizată li se păreau iresponsabile și inutil de riscante. Ministerul de Externe a fost mai optimist în privința riscurilor implicate, considerând că pericolul unei intervenții militare era redus. Reacția britanicilor avea să fie hotărâtoare. Iar diferitele semnale care ajungeau la Berlin indicau faptul că britanicii înclinau tot mai mult să accepte ideea reînarmării Germaniei. Așadar, în vreme ce conducerea militară a bătut în retragere, membrii civili ai cabinetului au considerat binevenită manevra lui Hitler. Calmul relativ al celorlalți membri ai cabinetului a contribuit în mod evident la liniștirea lui Blomberg. Și Fritsch și-a schimbat părerea, dându-și până la urmă acordul. Obiecțiile lui - despre care Hitler și-a adus aminte mulți ani după aceea - s-au limitat acum la problemele tehnice cauzate de ritmul planificat al reînarmării. Mai târziu, în după-amiaza zilei de sâmbătă, 16 martie, Hitler, avân­

du-l alături pe Neurath, i-a informat pe ambasadorii străini despre

în întâmpinarea voinței Führerului

335

iminenta sa acțiune. în acel moment li s-a dat dramatica veste. Hitler a anunțat crearea noului Wehrmacht, format din treizeci și șase de divizii, și

introducerea stagiului militar obligatoriu. Au apărut ediții speciale ale ziarelor, în care se vorbea pe un ton elogios despre „prima măsură impor¬ tantă de lichidare a Tratatului de la Versailles”, ștergerea rușinii înfrângerii și refacerea prestigiului militar al Germaniei. Mulțimile în delir s-au strâns în fața Cancelariei Reichului, ovaționându-l pe Hitler. Poporul german era complet nepregătit pentru ceea ce făcuse el. Mulți au fost șocați la început, fiind îngrijorați de efectele produse de o asemenea măsură ge plan inter¬ național și de posibilitatea izbucnirii chiar a unui alt război. Insă starea de spirit - cel puțin a marii majorități a populației - a devenit repede euforică în momentul în care aceasta și-a dat seama că puterile occidentale nu vor face nimic. Cum Franța nu făcuse nimic s-o dezarmeze, s-a considerat că Germania avea dreptul să se reînarmeze. Prestigiul lui Hitler a crescut foarte mult. Oamenii îi admirau curajul și îndrăzneala. îi pusese pe francezi la locul cuvenit și realizase ceea ce „ceilalți” nu reușiseră în paisprezece ani. „Entuziasm enorm pe 17 martie”, se spunea într-o relatare din surse ale opoziției. „Tot Münchenul era în picioare. Oamenii pot fi obligați să cânte, dar nu să cânte cu un asemenea entuziasm... Hitler a câștigat din nou teren în popor. Este iubit de mulți.” Guvernele străine au fost și ele luate prin surprindere de manevra lui Hitler. Diplomații francezi și cehi au început să se agite. în ambele cazuri,

negocierile greoaie privind încheierea unor tratate cu Moscova au fost accelerate. în Italia, Mussolini a început să zdrăngăne armele împotriva Germaniei, creând temporar o atmosferă asemănătoare celei din 1915 și încercând să întărească legăturile cu Franța. Cheia o deținea însă Marea Britanie. Iar interesele sale de peste mări, din imperiu și din Orientul îndepărtat, alături de preocuparea predominantă față de pericolul bolșe¬ vismului, au încurajat adoptarea unei poziții progermane mai accentuate, în deplină contradicție cu cea a diplomației franceze și în avantajul direct al lui Hitler. Fără a-i consulta pe francezi, guvernul britanic a formulat pe 18 martie un protest oficial categoric față de acțiunea unilaterală a Germaniei, după care, în aceeași notă de protest și spre surprinderea diplomaților germani, a întrebat guvernul Reichului dacă mai era inte¬ resat de o întâlnire între Simon și Hitler. Hitler era încrezător și sigur de sine când amânata vizită a lui Simon și Eden a avut în cele din urmă loc la Cancelaria Reichului pe 25 martie. Paul Schmidt, care-l întâlnea pe Hitler pentru prima oară și servea ca interpret al acestuia, a remarcat atmosfera cordială de la începutul convor¬ birilor. Se așteptase să dea de „furiosul demagog” pe care-l auzise la radio, dar a fost impresionat de abilitatea și inteligența cu care Hitler a negociat, în prima ședință de dimineață, care a durat aproape patru ore, Simon și

Eden n-au reușit decât să pună din când în când întrebări în cursul monologurilor lui Hitler despre amenințarea reprezentată de bolșevism.

336

HITLER

Pe lângă atacurile repetate la adresa intențiilor expansioniste ale sovie¬ ticilor, tema principală abordată de Hitler a fost cea a tratamentului egal

care trebuia aplicat Germaniei în ceea ce privește nivelul înarmării. Hitler a stăruit pe lângă Simon asupra parității cu Marea Britanie și Franța în privința forțelor aeriene. întrebat despre efectivul din acel moment al forțelor aeriene germane, Hitler a ezitat la început, apoi a declarat: „Am ajuns deja la paritate cu Marea Britanie.” Simon și Eden au fost neîncre¬ zători, dar n-au spus nimic. La fel au procedat și când Hitler a cerut ca Germaniei să i se permită să dețină 35% din efectivul forțelor navale ale

Angliei, însă lipsa unei obiecții imediate din partea lor le-a semnalat gazdelor faptul că ei nu se opuneau. Britanicii s-au arătat maleabili, dispuși să negocieze, interesați în primul rând de menținerea păcii, dar gata să facă concesii pe seama solidarității cu francezii. Pe de altă parte, poziția germanilor a fost rigidă, inflexibilă la toate capitolele importante. Se părea că se făceau progrese cu lingușirea britanicilor. Acordul la care ajunseseră europenii după război se destrăma în mod vizibil. Hitler nu trebuia decât să fie ferm; totul indica faptul că britanicii le vor satisface doleanțele. Sămânța compromisului fusese sădită.

Deși britanicii au continuat să recunoască necesitatea solidarității internaționale, mult trâmbițatul Front de la Stresa - creat în urma întâlnirii de la Stresa a liderilor Marii Britanii, Franței și Italiei de pe 11 aprilie 1935, la care aceștia și-au luat angajamentul să respecte Pactul de la Locamo din

1925, care garanta granița de vest a Germaniei, și să apere integritatea Austriei - a existat numai pe hârtie. Izolarea rezultată din întâlnirea de la Stresa, condamnarea Germaniei de către Liga Națiunilor și pactul fran¬

cezilor cu Uniunea Sovietică trebuiau însă să înceteze. Acestea erau

circumstanțele în care Hitler a rostit al doilea „discurs al păcii” - după cel de pe 17 mai 1933 - în Reichstag pe 21 mai 1935. „Ce altceva mi-aș putea dori decât liniște și pace?”, a întrebat el pe un ton retoric. „Germania are

nevoie de pace și vrea pace.” Voia să pară rezonabil și moderat, și să reitereze în același timp cererile Germaniei de a beneficia de tratament egal în privința armamentului. A exclus existența oricărei urme de amenințare în programul de înarmare. Potrivit spuselor sale (adresate în particular lui Simon și Eden), nu voia decât paritate în privința armamentului aerian și

o limită de 35% din tonajul navelor britanice. El a luat în râs aluziile formulate în presă potrivit cărora aceasta va duce la revendicarea de colonii. Germania n-avea nici voința, nici capacitatea de a rivaliza pe mare cu Marea

Britanie. „Guvernul german admite în ceea ce-l privește necesitatea covârșitoare a existenței și, prin aceasta, justificarea dominației maritime ca

mijloc de protecție a Imperiului Britanic, tot așa cum, pe de altă parte, suntem hotărâți să facem tot ceea ce este necesar pentru a ne proteja propria existență pe continent și propria libertate.” Cadrul doritei alianțe cu Marea Britanie fusese conturat.

în întâmpinarea voinței Führerului

337

Ministerele de externe ale celor două țări au avut o atitudine critică față

de planurile de încheiere a unui acord naval. Amiralitatea britanică a considerat însă că limita de 35% era acceptabilă atâta vreme cât aceasta nu slăbea poziția flotei britanice în raport cu cea a flotei japoneze - considerată cea mai mare amenințare. Cabinetul britanic a cedat. în ciuda faptului că Germania fusese condamnată* nu mai de mult decât la mijlocul lui aprilie, de Liga Națiunilor, pentru încălcarea Tratatului de la Versailles, britanicii au îmbrățișat ideea germanilor de a avea la Londra convorbiri în privința

flotei, idee formulată pentru prima oară cu ocazia vizitei lui Simon la Berlin din martie. în momentul începerii convorbirilor, pe 4 iunie, în fruntea delegației germane se afla Joachim von Ribbentrop. Bun cunoscător al limbii, dar extrem de vanitos, arogant și înfumurat, fostul negustor de șampanie intrase în partid abia în 1932. Dar, mânat de pasiunea ultimului convertit,

el a dovedit încă de la început un atașament și un devotament fanatic față de Hitler - amintindu-i interpretului Schmidt, care-l vedea adeseori de aproape, de câinele de pe eticheta companiei producătoare de gramo­ foane His Master s Voice. în 1934, în noua sa calitate de „comisar pentru problemele dezarmării”, el a fost trimis de Hitler, ca un fel de agent diplo¬

matic voiajor, la Roma, Londra și Paris, pentru a încerca să îmbun㬠tățească relațiile, fără prea mult succes însă. în ciuda acestui fapt, Hitler,

neîncrezător în diplomații de carieră din Ministerul de Externe, a continuat să-l prefere pe Ribbentrop. Pe 1 iunie 1935, acestuia i s-a con¬

ferit titlul pompos de „ambasador extraordinar și plenipotențiar cu misiune specială”. îl aștepta momentul de triumf de la Londra. Acordul naval anglo-german a fost încheiat în cele din urmă pe 18 iunie. Germania își putea crea acum o flotă reprezentând 35% din cea britanică, precum și o flotă de submarine egală cu cea a Marii Britanii. Ribbentrop s-a acoperit de glorie. Hitler a obținut un triumf diplomatic important ­ și a trăit, potrivit spuselor sale, cea mai fericită zi a vieții sale. Poporului german i s-a părut că Hitler a realizat inimaginabilul. între timp, lumea privea uimită. Marea Britanie, care acuzase și ea Germania de nerespec­

tarea tratatelor, subminase pe de-a-ntregul Frontul de la Stresa, își părăsise la nevoie aliații și-l ajutase pe Hitler să anuleze o altă prevedere importantă a Tratatului de la Versailles. în urma acestui fapt, au apărut serioase îndoieli în legătură cu întărirea păcii. După ceva mai mult de trei luni, diplomația europeană a fost pusă din

nou în alertă. Pe 3 octombrie a început invadarea de către Mussolini a Abisiniei - o aventură tipic imperialistă, menită să refacă statutul Italiei de putere mondială și să satisfacă mândria națională și ambițiile unui dictator. Invazia a fost unanim condamnată de membrii Ligii Națiunilor. Aplicarea înceată și fără tragere de inimă de către aceștia a sancțiunilor economice - care n-au vizat principalul produs de bază, țițeiul - a avut însă

338

HITLER

un efect redus, evidențiind o dată în plus ineficacitatea Ligii. Diferendele dintre cele două democrații occidentale au fost din nou date pe față. Operațiunea lui Mussolini a împins Liga într-o nouă criză. Ea a sabotat acordul încheiat la Stresa. Europa se mișca. Hitler se putea aștepta la o mulțime de mici ciupeli.

m

în vreme ce evenimentele de pe frontul diplomatic din primăvara și vara lui 1935 erau pe placul lui Hitler, noul val de violențe antievreiești ­ după relativa acalmie instalată începând cu ultimele luni ale lui 1933 - care a cuprins țara între mai și septembrie a intensificat și mai mult radicalizarea în domeniul care reprezenta principala lui obsesie ideologică. Foarte ocupat în acel moment cu politica externă, Hitler n-a fost implicat decât sporadic în cele întâmplate în lunile dinaintea promulgării grăbite a cunoscutelor Legi de la Nürnberg la Congresul Partidului din septembrie. „Și în ceea ce-i privește pe evrei”, comenta Hitler mult mai târziu, „a trebuit să rămân multă vreme inactiv.” Inactivitatea lui a fost una tactică, nu temperamen¬ tală. „Nu are rost să creezi în mod artificial greutăți suplimentare”, a adăugat el. „Cu cât procedezi într-un mod mai inteligent, cu atât este mai bine.” Nu prea era necesar ca el să fie activ. Hider nu trebuia decât să-i susțină pe cei

cu concepții radicale din partid - sau chiar mai puțin de-atât, să nu facă nimic care să le împiedice activismul (până când acesta devenea în cele din urmă dăunător) - și apoi să introducă legile discriminatorii pe care agitația

le inspira. Știindu-se că erau în acord cu țelurile lui Hider și că erau aprobate de acesta, acțiunile de „îndepărtare” a evreilor s-au perpetuat în mare măsură de la sine. Ținând cont mai ales de problemele sensibile de politică externă și de precaritatea situației economice, regimul s-a abținut în cursul anului 1934 de la actele de violență împotriva evreilor care au caracterizat primele luni ale dominației naziste. Cruzimea abia dacă s-a mai domolit - nici vorbă să fi dispărut cu totul. Discriminarea feroce a continuat cu aceeași intensitate. Intimidarea n-a slăbit. în unele regiuni, precum Franconia lui Streicher, boicotul economic a rămas la fel de agresiv ca și în trecut, iar atmosfera veninoasă favoriza acțiunile brutale. Chiar și-așa, exodul evreilor din Germania s-a diminuat într-o măsură semnificativă; unii chiar s-au întors în țară, crezând că ceea ce fusese mai rău trecuse. Apoi, la începutul lui

1935, după plebiscitul din Saar, frânele care țineau în loc acțiunile antisemite au început să fie slăbite. Flăcările violenței au fost alimentate de propaganda scrisă și vorbită, care incita la acțiune formațiuni ale partidului

- inclusiv unități ale Tineretului Hitlerist, SA, SS și organizația micilor negustori, NS-Hago - ce abia dacă aveau nevoie de încurajare. Gauleiterul Franconiei, Julius Streicher, cel mai fanatic și mai crud antisemit dintre

liderii partidului, a fost în prim-plan. Ziarul cvasipomografic scos de Streicher, Der Stürmer, care nu încetase niciodată să-și împrăștie otrava în

în întâmpinarea voinței Führerului

339

ciuda deselor ciocniri produse chiar cu autoritățile naziste, a excelat acum printr-o campanie nouă, intensificată de obscenități, centrată pe nesfârșite povești de „pângărire rasială”. Vânzările au crescut de patru ori în 1935, în

primul rând ca urmare a sprijinului oferit de organizațiile locale ale partidului. Tonul se schimba chiar la vârf. în martie 1934, Heß interzisese propa¬ ganda antievreiască a organizației NS-Hago, arătând că orice boicot avea nevoie de autorizația lui Hitler. Dar la sfârșitul lui aprilie 1935, Wiedemann i-a spus lui Bormann că Hitler nu era pentru interzicerea, așa cum voiau unii, a tăblițelor indicatoare antievreiești - purtând mesajul „Evreii nu sunt doriți aici” (sau versiuni și mai amenințătoare) - de pe marginea drumurilor, de la intrarea în sate și din locurile publice. Prin urmare aceste tăblițe s-au înmulțit acum cu repeziciune. Radicalii din organizațiile locale au înțeles

din bombardamentul propagandistic și din discursurile notabilităților partidului că li se dăduse undă verde pentru a-i ataca pe evrei așa cum considerau de cuviință. De fapt, liderii partidului reacționau și canalizau presiunile exercitate de radicalii din organizațiile locale ale Mișcării. Nemulțumirea continuă a celor din SA, doar cu puțin diminuată după „afacerea Rohm”, a stat la baza noului val de violență îndreptată spre evrei. Simțindu-se alungați din noua lume care credeau că le aparține, alienați și demoralizați, durii tineri din SA aveau nevoie de un scop nou. Acesta le-a fost oferit de atacarea evreilor.

Dându-li-se undă verde de sus, ei n-au întâmpinat niciun obstacol și, de fapt, au fost mereu încurajați. Sentimentul existent printre activiștii de partid, și mai ales printre membrii batalioanelor de asalt, rezumat într-un raport al Gestapoului din primăvara lui 1935, era acela că „problema evreiască” trebuia să fie „pusă în mișcare de noi, cei de jos”, și că „guvernul avea să acționeze după aceea”. Importanța noului val de agitație și violență a fost evidențiată în rapoar¬

tele din Renania ale gauleiterului Grohe din Köln-Aachen, care credea în martie-aprilie 1935 că un nou boicot și un atac mai puternic împotriva evreilor vor contribui „la ridicarea moralului destul de scăzut al păturii inferioare a clasei de mijloc”. Grohe, care avea o părere extrem de radicală în „problema evreiască”, se complimenta apoi în privința revitalizării activismului de partid și a creșterii moralului păturii inferioare a clasei de mijloc ca urmare a noilor atacuri lansate împotriva evreilor.

în ciuda obiectivelor programului nazist, după părerea membrilor radicali ai Mișcării, până la începutul lui 1935 se făcuseră puține lucruri în vederea eradicării evreilor din societatea germană. Mulți antisemiți fanatici credeau că aparatul birocratic al statului a deviat partidul de la traiectoria sa și n-a produs multe legi care să elimine influența evreiască. în consecință, noul val de violență a dat naștere unor solicitări vehemente de adoptare a unor legi discriminatorii împotriva evreilor care să contribuie într-un fel la îndeplinirea programului partidului. Aparatul birocratic al statului era și el

340

HITLER

presat de acțiunile Gestapoului, care cerea sancționarea legală retrospectivă

a propriilor măsuri discriminatorii, precum interzicerea, din proprie inițiativă, în februarie 1935, a ridicării steagului cu svastica de către evrei. încercările de mobilizare a maselor apatice la violenta campanie anti¬

semită a formațiunilor partidului au produs efecte contrare. în loc să-t impulsioneze pe cei nemulțumiți, valul antisemit n-a făcut decât să alimenteze criticile deja notabile la adresa partidului. Au fost puțini participanți dintre cei care nu aparțineau formațiunilor partidului. Mulți au

ignorat apelurile la boicotarea prăvăliilor și magazinelor evreiești. Iar manifestările publice de violență care au însoțit „mișcarea boicotului” ­ evreii fiind bătuți de bandiți naziști, iar proprietățile lor, vandalizate - au fost condamnate de majoritatea populației. Multe critici n-au avut temeiuri

umanitare. Un rol important l-a jucat interesul material. La fel și îngrijorarea oamenilor că violența se putea extinde și la Biserici. Au fost criticate nu atât scopurile, cât metodele. S-au ridicat puține obiecții de principiu față de discriminarea evreilor. Ceea ce-i îngrijora pe oameni înainte de toate erau huliganismul, violența mulțimilor, scenele dezgus¬ tătoare și tulburarea ordinii.

Prin urmare, pe parcursul verii, violența a devenit dăunătoare, iar autoritățile s-au simțit obligate să ia măsuri de condamnare a acesteia și de restabilire a ordinii. Deocamdată, teroarea de pe străzi își atinsese scopul.

Discriminarea fusese împinsă un pas mai departe. Radicalizarea reclama acțiunea guvernanților.

Până la urmă, Hitler, care toată vara n-a spus nimic despre cele ce se întâmplau, a fost obligat să ia poziție. Schacht îl avertizase într-o notă informativă, încă de pe 3 mai, în privința pagubelor economice rezultate din combaterea evreilor prin mijloace ilegale. Hitler reacționase în acel moment spunând doar că totul va ieși bine pe măsură ce lucrurile vor evolua. Acum însă, pe 8 august, el a ordonat încetarea tuturor „acțiunilor individuale”,.ordin pe care Heß l-a transmis partidului a doua zi. Pe 20 au¬

gust, ministrul de interne al Reichului, Frick, s-a alăturat interdicției impuse de Hider, amenințându-i cu pedepse dure pe cei care continuau să comită asemenea acte. S-a ajuns acum în faza în care autoritățile statului au

fost implicate în represiunea membrilor de partid care căutau să pună în practică ceea ce știau ei că Hitler voia și ceea ce reprezenta un principiu fundamental al doctrinei partidului. Nu prea este de mirare că poliția, tot

mai obligată să intervină împotriva activiștilor de partid implicați în atrocități față de evrei, voia și ea ca tulburările să înceteze. Hider s-a ținut departe de dispută, plasându-se însă pe o poziție incomodă, între radicali și conservatori. Instinctul îi spunea, ca întotdeauna, să fie de partea radicalilor,

care erau în mod evident foarte dezamăgiți de ceea ce considerau a fi o trădare a principiilor nazismului. Simțul politic îi spunea însă să țină cont de părerea conservatorilor. Conduși de Schacht, aceștia voiau ca activitățile

antisemite să fie reglementate prin legislație. în orice caz, aceasta a

în întâmpinarea voinței Führerului

341

contribuit la înmulțirea solicitărilor venite din interiorul partidului de adoptare a unor măsuri discriminatorii dure, mai ales împotriva „pângăririi rasiale”. Nevoia de conciliere a acestor poziții conflictuale a dat naștere Legilor de la Nürnberg. în primăvara și vara lui 1935, cererile de adoptare a unor legi severe împotriva evreilor s-au înmulțit semnificativ. în aprilie, Frick s-a referit la posibilitatea adoptării unei noi legi discriminatorii cu privire la drepturile cetățenilor, dar n-a apărut nimic care să-i mulțumească pe cei care vedeau

că un element central al Programului Partidului nu era nici acum pus în aplicare, după doi ani de guvernare nazistă. Organe ale partidului au cerut în iunie ca evreii să nu fie considerați cetățeni ai statului și ca aceia care își închiriau proprietățile „arienilor”, îi foloseau pe aceștia ca slugi, îi serveau ca doctori sau avocați ori erau implicați în acte de „pângărire rasială” să fie pedepsiți cu moartea. Problema interzicerii căsătoriilor și a scoaterii în afara legii a relațiilor

sexuale dintre evrei și „arieni” ajunsese în acest moment în fruntea listei de solicitări ale radicalilor. Puritatea rasială, susțineau ei, nu se putea obține decât prin separare fizică totală. Chiar și un singur act sexual între un evreu și o „ariană”, declara Streicher, era suficient pentru a le împiedica pe femei să nască un copil „arian pur-sânge”. „Pângărirea” fetelor „germane” de către

evreii răpitori, acuzație adusă în mod constant de virulentul ziar Der Stürmer și imitațiile sale, devenise în acest moment o temă centrală a agitației antievreiești.

în mai 1935, Streicher vorbea despre o apropiată interzicere a căs㬠toriilor dintre evrei și germani. La-începutul lui august, Goebbels declara că

asemenea căsătorii trebuie să fie interzise. între timp, activiștii au luat problema în mâinile lor. Membrii SA au demonstrat în fața caselor celor proaspăt căsătoriți dintre care unul era evreu. Chiar dacă nu exista o lege în acest sens, funcționarii de la unele oficii de stare civilă refuzau să încheie „căsătorii mixte”. Cum acestea nu erau interzise de lege, alții oficiau cere¬ monia. Iar alții informau Gestapoul despre o planificată căsătorie. Gestapoul însuși a insistat pe lângă Ministerul Justiției ca situația confuză să fie repede reglementată. Un alt impuls l-a dat noua „Lege a apărării” din 21 mai 1935,

care interzicea căsătoria cu „persoane de origine neariană” a membrilor nou-formatului Wehrmacht. în iulie, cedând presiunilor din interiorul Mișcării, Frick a hotărât să introducă o lege de interzicere a „căsătoriilor mixte”. Ministerul Justiției elaborase deja un proiect în acest sens. Problema tratamentului rezervat celor cu origine parțial evreiască („Mischlinge”) a determinat în mare măsură întârzierea adoptării legii respective.

Pe 18 august, într-un discurs rostit la Königsberg, Schacht a arătat că legislația antievreiască în conformitate cu Programul Partidului era „în curs de pregătire” și trebuia să fie considerată un obiectiv central al guvernului. După două zile, Schacht i-a convocat pe mai mulți lideri ai partidului și statului la Ministerul Economiei spre a discuta despre „problema evreiască”.

342

HITLER

El a criticat aspru metodele violente ale partidului, spunând că acestea fac mult rău economiei și planului de reînarmare și arătând în final că este vital ca programul partidului să fie realizat, dar numai pe căi legale. Participanții

la întrunire au convenit în încheiere că partidul și statul trebuie să-și unească forțele pentru a sugera guvernului Reichului „măsuri adecvate”.

într-un raport asupra întâlnirii pregătit pentru ministrul de externe

se arătau următoarele:

Reprezentanții diverselor, departamente au atras în mod special atenția asupra dezavantajelor de ordin practic pentru activitatea acestora, în vreme ce Partidul a justificat necesitatea adoptării unor măsuri radicale împotriva evreilor prin considerente politico-emoționale și ideologice abstracte...

Cu toată vehemența argumentelor sale, Schacht nu voise ori nu se simțise în stare să conteste principiul excluderii evreilor. „Herr Schacht n-a tras concluzia logică”, se spunea în raportul Ministerului de Externe, „și a cerut chiar schimbarea radicală a programului evreiesc al Partidului,

nici măcar a metodelor de aplicare a acestuia, de pildă interzicerea ziarului Der Stürmer. Dimpotrivă, el n-a renunțat la ficțiunea respectării

întocmai a programului evreiesc”. întâlnirea organizată de Schacht a evidențiat în mod limpede diferendele existente între partid și stat, între radicali și pragmatici, între fanatici și conservatori. Nu exista un dezacord fundamental în legătură cu obiectivele, ci doar în privința metodelor, însă problema nu putea fi tărăgănată la nesfârșit. In viitorul apropiat, trebuia să i se găsească o rezolvare. Procesul-verbal al întâlnirii i-a fost trimis lui Hitler, care a discutat și

el problema cu Schacht pe 9 septembrie. Aceasta se întâmpla cu o zi înainte ca Hitler să plece pentru a se alătura sutelor de mii de credincioși

ai partidului adunați pentru ritualul anual la Nürnberg, unde urma să aibă loc „Congresul Partidului pentru Libertate” - „Marea Mesă a parti¬ dului nostru”, cum a numit-o Goebbels. în acel moment, nu se intenționa proclamarea legilor antievreiești ale „cetățeniei” și „sângelui” în cursul adunării. Un rol semnificativ în apariția lor l-a jucat campania făcută la

Nürnberg de unul dintre cei mai fanatici partizani ai ideii interzicerii relațiilor sexuale dintre germani și evrei, dr. Gerhard Wagner, condu¬ cătorul doctorilor din Reich, care milita pentru interzicerea căsătoriilor dintre „arieni” și evrei încă din 1933. La două zile de la începerea Adunării Partidului, pe 12 septembrie, Wagner a anunțat într-un discurs că, în scurt timp, o „Lege de protejare a sângelui german” va preveni continuarea „bastardizării” poporului german. După un an, Wagner a afirmat că nu știa, atunci când a făcut acel anunț, că

Führerul va pune în aplicare, după câteva zile, Legile de la Nürnberg. Probabil că Hitler nu-i spusese anume lui Wagner când aveau să fie promulgate „Legile sângelui”. Cum însă Wagner a anunțat fără niciun echivoc că adoptarea unei asemenea legi era iminentă, Hitler trebuie să-i fi

în întâmpinarea voinței Führerului

343

dat un indiciu categoric că acest lucru se va petrece în viitorul imediat. în orice caz, chiar în seara zilei următoare, pe 13 septembrie, dr. Bernhard Lösener, însărcinat cu pregătirea legislației privind „problema evreiască” în cadrul Ministerului de Interne al Reichului, a primit, spre surprinderea lui, la o oră târzie ordinul de a se prezenta la Nürnberg. El și un coleg al lui,

Ministerialrat Franz Albrecht Medicus, au ajuns acolo în dimineața zilei de 14 septembrie, spunându-li-se de către superiorii lor din Ministerul de Interne, secretarii de stat Hans Pfundtner și Wilhelm Stuckart, că Hitler le dăduse ordin cu o zi înainte să pregătească o lege care să reglementeze problemele căsătoriei dintre „arieni” și „nearieni”. Ei au început imediat să lucreze la un proiect de lege. Se pare că insistența lui Wagner, aflat ore în șir în compania lui Hitler la momentul oportun și susținut de alți lideri naziști, contribuise la luarea deciziei de a prezenta mult dorita lege acolo și atunci. Wagner era omul de legătură dintre Hitler și cei care aveau sarcina de a redacta legea, care nu erau pe deplin lămuriți - din moment ce nu primiseră nicio instrucțiune scrisă - ce anume voia conducătorul doctorilor și ce anume voia Hitler însuși. Atmosfera era propice. Actele de intimidare și violență săvârșite față

de evrei pe parcursul verii contribuiseră la aceasta. Cererile tot mai insistente de trecere la acțiune în „problema evreiască” au format fundalul amenințător pentru momentul culminant prin care avea să treacă în acel an Partidul în clipa în care sute de mii de susținători credincioși ai acestuia au sosit la Nürnberg, zidurile, turnurile și casele din oraș au fost decorate cu drapele cu svastică, iar în aer plutea așteptarea marelui spectacol ce urma să aibă loc. Pregătirile pentru adoptarea cunoscutelor legi care aveau să determine soarta a mii de oameni au fost destul de haotice. Lösener și Medicus au sosit la Nürnberg sâmbătă, 14 septembrie. Sesiunea specială a Reichstagului a fost programată pentru a doua zi la ora 20. Funcționarii civili, deja obosiți, aveau puțin timp la dispoziție pentru a redacta legile cerute. Era evident că lucrul la legislația antievreiască început în Ministerul de Interne și în cel al Justiției nu trecuse de primele faze. Nu se căzuse de acord asupra unei definiții a evreului. Partidul insista ca aceasta să-i includă și pe Mischlinge (cei cu origine mixtă). Lucrurile erau însă complicate. Munca a continuat într-un ritm foarte alert. în cursul zilei, Lösener a trebuit să-și facă loc de mai multe ori prin marea de oameni pentru a ajunge la Frick, care stătea într-o vilă din cealaltă parte a orașului și nu era prea interesat de problemă. La insistența lui Wagner, Hitler a respins primele variante pe care i le-a prezentat Frick, considerându-le prea blânde. Cam pe la miezul nopții, Frick s-a întors de la Hitler cu ordinul de a-i pregăti patru variante ale „Legii sângelui” - diferite din punctul de vedere al severității pedepselor aplicabile celor care o încălcau - și, în plus, de a desăvârși programul legislativ, redactând o „Lege a cetățeniei”. întrro jumătate de oră, a fost elaborată în

termenii cei mai sumari o lege care-i diferenția pe supușii statului de

344

HITLER

cetățenii Reichului, cetățenia putând-o primi doar cei cu sânge german sau înrudit. Deși aproape lipsită de conținut, legea a oferit cadrul general pentru mulțimea de decrete auxiliare care, în anii următori, aveau să-i împingă pe evreii germani la periferia societății, făcându-i prizonieri în propria lor țară. La ora 2:30, Frick s-a întors cu aprobarea lui Hitler. Funcționarii au aflat

abia în momentul întrunirii membrilor Reichstagului pe care dintre cele patru proiecte ale „Legii sângelui” îl alesese Hitler. Se poate ca, după intervenția lui Neurath sau, și mai probabil, a lui Giirtner, el să fi ales varianta cea mai blândă. Hitler a eliminat însă cu mâna lui restrângerea legii la „evreii puri”, sporind confuzia în momentul în care a ordonat ca această restricție să fie inclusă în versiunea dată publicității de Agenția Germană de Știri. Căsătoria și relațiile sexuale extraconjugale dintre evrei

și germani au fost scoase în afara legii, urmând a fi aspru pedepsite. Evreilor li se mai interzicea să angajeze ca slujnice femei germane cu vârsta de sub patruzeci și cinci de ani. Este limpede faptul că Legile de la Nürnberg au fost un compromis făcut de Hitler, contrar instinctelor sale, cu scopul de a dezamorsa ten¬ siunea creată de agitația antievreiască a membrilor partidului, care, pe

parcursul verii, a devenit nepopulară nu doar în rândul păturilor largi ale populației, ci, din cauza efectelor sale dăunătoare asupra economiei, și în rândul conservatorilor din conducere. Acest compromis nu i-a mulțumit pe radicalii din partid. Chiar și-așa, a fost un compromis care i-a liniștit pe acei membri ai partidului care au cerut cu insistență adoptarea unor legi, mai ales în privința „pângăririi rasiale”. Iar frânarea agitației și a violențelor fățișe a dus totuși discriminarea pe un teritoriu nou. Dezamăgirea produsă activiștilor de renunțarea la un atac direct asupra evreilor a fost temperată de recunoașterea „faptului că Führerul a

trebuit, pentru aparențe exterioare, să interzică acțiunile individuale împotriva evreilor ținând seama de politica externă, dar în realitate era întru totul de acord cu faptul că fiecare individ trebuie să continue din proprie inițiativă lupta împotriva evreimii în forma cea mai riguroasă și mai radicală”, cum se arăta într-un raport. Radicalizarea „problemei evreiești” în 1935 a respectat următoarea sec¬ vență logică: presiuni de jos; undă verde de sus; intensificarea violențelor de jos; frâne de sus care să-i potolească pe radicali prin adoptarea unor legi discriminatorii. Acest proces a făcut să crească cu câteva grade intensitatea persecuției. Legile de la Nürnberg au servit la domolirea atacurilor sălbatice împo¬ triva evreilor care au avut loc pe parcursul verii. Majoritatea germanilor de rând care nu erau susținători fanatici ai partidului au dezaprobat violența, nu și scopurile politicii antievreiești - excluderea evreilor din societatea germană și, în ultimă instanță, îndepărtarea lor din Germania. Ei au aprobat acum, în mare măsură, cadrul legal menit să-i separe pe evrei de germani, considerând că el oferă o bază permanentă pentru discriminare, lipsită de

în întâmpinarea voinței Führerului

345

impropria violență. Hitler se asociase cu efortul de căutare a unei soluții „legale”. Popularitatea lui a fost afectată în mică măsură. Chestiunea spinoasă a definirii termenului de „evreu” nu fusese încă rezolvată. Proiectele primelor ordonanțe de aplicare a „Legii cetățeniei”, care defineau din punct de vedere legal acest termen, au fost formulate în așa fel încât să corespundă presupuselor concepții ale lui Hitler. Dar cu

toate că Hitler a intervenit din când în când, chiar și în cele mai mici amănunte, implicarea lui sporadică n-a fost suficientă pentru a pune repede

capăt luptei dintre Heß și Ministerul de Interne. Ministerul voia ca în categoria „evreilor” să intre doar cei cu mai mult de doi bunici „nearieni”. Partidul - la presiunea lui Wagner, liderul doctorilor Reichului - insista asupra includerii în această categorie și a celor „pe sfert evrei”. Numeroasele

întâlniri organizate n-au dus la niciun rezultat. între timp, fără să mai aștepte o definire, unele ministere luau deja diverse măsuri discriminatorii împotriva celor cu origine „mixtă”, aplicând diferite criterii. Trebuia luată urgent o decizie. Hitler nu ținea însă partea niciunei tabere. „Soluția în problema evreiască nu este încă hotărâtă”, nota Goebbels pe 1 octombrie. „Dezbatem de multă vreme pe marginea ei, dar Führerul ezită încă.” La începutul lui noiembrie, când încă nu se prevedea nicio hotărâre finală, Schacht și directoratul Reichsbank, care pretindeau că incertitu¬ dinea afecta economia și cursul de schimb valutar, s-au alăturat presiunii exercitate asupra lui Hitler cu scopul de a pune capăt disputei. Hitler n-avea

intenția să se lase convins să asigure protecția prin lege a drepturilor evreilor, cum voia Reichsbank. Perspectiva unei confruntări deschise între reprezentanții partidului și miniștrii de interne, al economiei și al afacerilor externe și foarte probabila înfrângere a partidului la o întâlnire programată pentru 5 noiembrie în vederea adoptării unei decizii finale l-au determinat

pe Hitler să anuleze întâlnirea cu puțin timp înainte de data prevăzută. O săptămână după aceea, „Primul decret suplimentar la Legea cetățeniei”

a pus în sfârșit capăt incertitudinii. Majoritatea prevederilor au fost pe placul lui Wagner. Definiția termenului de „evreu” a dat însă întru câtva câștig de cauză Ministerului de Interne. Cei pe trei sferturi evrei erau considerați evrei. Cei pe jumătate evrei (cu doi bunici evrei și doi „arieni”) erau socotiți evrei numai dacă practicau credința evreiască, se căsătoriseră (de la promulgarea Legilor de la Nürnberg) cu un evreu, rezultaseră dintr-o

căsătorie cu un evreu ori dintr-o relație ilegitimă între un evreu și un „arian”. Definiția „evreului” a dat naștere unei contradicții. Din motive legislative, a fost imposibil să se ajungă la o definiție biologică a rasei în funcție de tipul de sânge. De aceea, a trebuit să se apeleze la credința religioasă pentru a se stabili cine anume avea sânge evreiesc. Drept urmare era posibil ca descendenții din părinți „arieni sută la sută”, dar convertiți la iudaism să fie considerați evrei get-beget. Era absurd, însă aceasta n-a făcut decât să evidențieze absurditatea întregului demers.

346

HITLER

Organizarea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Garmisch-Partenkir¬ chen, apoi a jocurilor de vară de la Berlin, precum și situația sensibilă a relațiilor cu celelalte state au făcut ca regimul să urmărească să evite repetarea violențelor din vara lui 1935. în următorii doi ani, „problema evreiască” n-a mai fost o preocupare politică prioritară, deși roata discri¬ minării a continuat să se-nvârtă. Când Wilhelm Gustloff, reprezentantul de frunte al NSDAP în Elveția, a fost asasinat de un tânăr evreu în fe¬ bruarie 1936, circumstanțele nu erau foarte potrivite pentru o răzbunare sălbatică. Frick, în colaborare cu Heß, a interzis cu strictețe „acțiunile individuale”. Hitler și-a domolit instinctul natural și, la funeraliile lui

Gustloff, s-a limitat la un atac generalizat, relativ moderat împotriva evreimii. Germania a rămas liniștită. Asemenea atrocităților antievreiești comise în 1935, absența violențelor după uciderea lui Gustloff indică la fel de clar faptul că regimul putea, dacă voia, să țină sub control presiunile

exercitate de membrii radicali ai partidului. în 1935, i-a fost util să încurajeze și să dea curs acestor presiuni. în 1936, a fost oportună ținerea lor sub control.

Pentru Hitler, țelul distrugerii evreilor - principala sa idee politică începând cu 1919 - a rămas neschimbat, indiferent de considerentele de

natură tactică. El și-a dezvăluit strategia la o întrunire a liderilor districtuali ai partidului de la sfârșitul lui aprilie 1937, în juxtapunere imediată cu unele remarci la adresa evreilor: „Eu nu vreau acum să-i cer cu tot dinadinsul unui adversar să lupte. Nu spun «luptă» pentru că vreau eu să lupt. îi spun în schimb «vreau să te distrug!». Iar acum, cu înde¬

mânarea mea, te voi împinge cât mai în colț, ca să nu poți da nicio lovitură. Și atunci vei primi pumnalul în inimă.” în realitate însă, la fel ca în vara lui 1935, înainte de Congresul de la Nürnberg, Hitler n-a trebuit să facă mare lucru pentru a stimula radica¬

lizarea „problemei evreiești”. în acest moment, chiar dacă nu era coordonată încă de la nivel central, „problema evreiască” era prezentă în

principalele sfere de activitate a guvernului; presiunea exercitată de membrii partidului la centru și în celelalte localități în vederea adoptării unor noi forme de discriminare a fost permanentă; funcționarii civili erau supuși unor restricții și mai severe conform prevederilor „Legii cet㬠țeniei”; instanțele de judecată au fost implicate în persecutarea evreilor conform Legilor de la Nürnberg; poliția căuta noi soluții pentru a acce¬ lera eliminarea evreilor și pentru a grăbi plecarea lor din Germania; iar

populația, în cea mai mare parte, accepta pasivă discriminarea atunci când nu o încuraja în mod direct sau nu participa la aceasta Antisemitismul ajunsese să invadeze toate sferele vieții sociale. „Naziștii chiar au reușit să adâncească prăpastia dintre popor și evrei”, se afirma într-un raport al

opoziției socialiste ilegale întocmit în ianuarie 1936. „Sentimentul că evreii sunt o altă rasă este unul general.”

în întâmpinarea voinței Führerului

347

IV La sfârșitul lui 1935, Hitler se străduia deja de ceva timp să se impună ­

susținut de neobositul aparat propagandistic - ca lider național, situat deasupra intereselor partidului. El reprezenta succesele, realizările regi¬ mului. Popularitatea lui a crescut semnificativ chiar și printre cei care, altfel, criticau național-socialismul. Cu partidul, lucrurile stăteau altfel. Partidul putea fi - și de multe ori era - învinuit de toate relele care con¬ tinuau să existe în viața de zi cu zi - de falia dintre așteptări și realitate

care a produs o mare deziluzie din cauza speranțelor exagerate de îmbunătățire rapidă a situației materiale a celui de-al Treilea Reich. Imaginea partidului a avut mult de suferit mai ales din cauza atacu¬ rilor acestuia împotriva Bisericilor creștine. Descurajarea care domnea în acele părți ale țării cel mai grav afectate de ofensiva împotriva Biseri¬

cilor era numai o manifestare a scăderii mai ample a popularității regimului în iarna 1935-1936. Hitler era conștient de deteriorarea situației politice din Germania și de condițiile materiale care stăteau la baza înrăutățirii stării de spirit a populației. în toamna lui 1935, starea de spirit a populației a cunoscut o gravă deteriorare din cauza crizei alimen¬ telor, a măririi prețurilor acestora și a creșterii din nou a șomajului. însă pe măsură ce problemele interne s-au adâncit, criza din Abisinia, care a provocat confuzie în Liga Națiunilor, i-a dat lui Hitler noi ocazii

de a spera într-un succes al politicii externe. El era foarte atent la orice posibilitate de a scoate Germania din izolarea internațională, băgând tot mai mult vrajbă între semnatarii acordului de la Stresa și vizând, even¬ tual, o nouă revizuire a Tratatului de la Versailles. Dată fiind situația internă, un triumf în domeniul politicii externe avea să fie, o dată în plus, foarte bine-venit. Potrivit condițiilor din tratatul de pace semnat în 1919, Reichul german nu avea voie să ridice fortificații, să staționeze trupe sau să facă niciun fel de pregătiri militare pe malul stâng al Rinului și pe o fâșie de cincizeci de kilometri de pe malul drept al acestuia. Statutul Renaniei demilitarizate

fusese ulterior confirmat de Pactul de la Locarno din 1925, pe care Germania îl semnase. Orice modificare unilaterală a acestui statut de către Germania echivala cu o încălcare gravă a ordinii postbelice.

Remilitarizarea Renaniei avea să se afle pe agenda oricărui guvern naționalist german. Armata o considera esențială pentru planurile de reînarmare stabilite în decembrie 1933 și pentru apărarea graniței de vest. Ministerul de Externe credea că statutul de zonă demilitarizată va fi anulat, la un moment dat, în urma unor tratative. Hitler a vorbit în secret despre abolirea zonei demilitarizare încă din 1934. A vorbit despre aceasta din

nou, în termeni generali, în vara lui 1935. Oricât de probabilă ar fi fost reocuparea zonei într-un interval de unu-doi ani, decizia de â face acel lucru, precum și stabilirea momentului și naturii loviturii i-au aparținut lui Hitler. Ele au purtat amprenta sa în toate privințele.

348

HITLER

Ocazia i-a fost oferită de Mussolini. Așa cum am arătat, aventura abisiniană a acestuia, care a determinat Liga Națiunilor să condamne un

atac neprovocat împotriva unui stat-membru și să impună sancțiuni economice, a destrămat fragilul Front de la Stresa. Italia, care nu avea o perspectivă optimistă din punct de vedere militar, începând să fie afectată de sancțiuni și aflându-se în căutarea unor prieteni, s-a depărtat de Franța și Marea Britanie, orientându-se spre Germania. Obstacolul care, din 1933, stătea în calea bunelor relații era chestiunea austriacă. De la asasinarea lui Dollfuss la mijlocul lui 1934, climatul fusese unul glacial. Acum, situația s-a schimbat rapid. Mussolini a anunțat, în ianuarie 1936, că n-avea nimic împotrivă ca Austria să devină de fapt un satelit al Germaniei. Imediat s-a ivit ocazia creării „Axei”. Mai târziu, în cursul aceleiași luni, el a afirmat în mod public că discuțiile francezilor și britanicilor cu privire la o posibilă

operațiune militară comună împotriva Italiei în Mediterana - deși în realitate nu exista o asemenea probabilitate - au distrus echilibrul de la Locarno și nu puteau duce decât la prăbușirea sistemului de la Locamo.

Hitler a luat seama. Apoi, la o întrevedere cu ambasadorul Hassell, Mussolini a recunoscut că nu va oferi sprijin Franței și Marii Britanii dacă Hitler se hotăra să ia măsuri ca reacție la ratificarea pactului franco-sovietic de ajutor reciproc, aflat în acel moment în dezbaterea Camerei Deputaților din Franța și considerat de Berlin o încălcare a Tratatului de la Locamo. Mesajul era clar: din punctul de vedere al Italiei, Germania putea să intre din nou în Renania fără a fi pedepsită. Criza abisiniană a afectat și relațiile anglo-franceze, dezbinând și mai

mult cele două state democratice. Guvernul francez și-a dat seama că remilitarizarea Renaniei era inevitabilă. Majoritatea observatorilor anti¬ cipau că aceasta avea să se-ntâmple în toamna lui 1936, după Olimpiadă. Puțini credeau că Hitler își va asuma riscurile mari pe care le presupunea remilitarizarea Renaniei în momentul în care diplomația convențională avea să triumfe în cele din urmă. Miniștrii au respins posibilitatea desf㬠șurării unei operațiuni militare independente împotriva Germaniei dacă

aceasta încălca în mod flagrant acordurile. In orice caz, conducerea armatei franceze - exagerând foarte mult forța armatei germane - a afirmat răspicat că se opunea represaliilor militare și că reacția față de orice fait accompli trebuie să fie pur politică. Adevărul era că francezii n-aveau chef să se bată pentru Renania. Iar Hitler și Ministerul german de Externe, care primeau informații de la Paris, erau conștienți de aceasta. De asemenea, sondajele i-au făcut pe Hitler și Neurath să presupună că și Marea Britanie se va abține de la orice acțiune militară în eventua¬ litatea unei lovituri. în acel moment, ei considerau că Marea Britanie era slăbită din punct de vedere militar, fiind preocupată în plan politic cu problemele interne și cu criza din Abisinia, nefiind dispusă să considere

păstrarea statutului de zonă demilitarizată pentru Renania drept un interes vital pentru ea și manifestând o oarecare înțelegere față de cererile

în întâmpinarea voinței Führerului

349

germanilor. Șansele ca o remilitarizare rapidă a Renaniei să reușească erau deci mari; probabilitatea unor represalii militare din partea Franței sau a Marii Britanii era relativ scăzută. Bineînțeles că aceste lucruri erau valabile atâta vreme cât evaluarea făcută la Berlin reacțiilor probabile ale puterilor europene era corectă. Nimic nu era sigur. Nu toți consilierii lui

Hitler se împăcau cu riscul pe care acesta se pregătea din ce în ce mai mult să și-l asume fără întârziere. îndrăzneala lui Hitler se dovedise însă a fi îndreptățită atunci când a părăsit Liga Națiunilor în 1933 și a

reintrodus^ serviciul militar obligatoriu în 1935. A dobândit astfel încredere. în criza Renaniei, el a fost și mai agresiv, fiind dispus mai puțin ca oricând să fie precaut, cum îi recomandau armata și diplomații. La începutul lui februarie, în Berlin circulau zvonuri că Hitler plănuia

să ducă trupe în Renania în viitorul apropiat. în acel moment, nu era hotărât încă nimic. Hitler a analizat cu atenție problema în vreme ce s-a

aflat la Garmisch-Partenkirchen pentru festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de lamă de pe 6 februarie. El a cerut păreri contrare, mai ales din partea Ministerului de Externe. în februarie, a discutat cu Neurath, Blomberg, Fritsch, Ribbentrop, Göring, iar apoi cu Hassell, amba¬ sadorul de la Roma, despre aspectele favorabile și nefavorabile ale acestei

decizii. Mulți funcționari din Ministerul de Externe și mulți membri ai conducerii armatei erau conștienți de faptul că hotărârea era iminentă. Fritsch și Beck se opuneau; Blomberg, ca de obicei, era de partea lui Hitler. Ministrul de externe, Neurath, avea și el mari îndoieli. Credea că „grăbirea” lucrurilor nu-și merita riscul. Deși era improbabil ca Germania să se con¬

frunte cu represalii armate, ea avea să fie și mai izolată pe plan interna¬ țional. Și Hassell susținea că nu era nicio grabă, căci, în viitor, aveau să mai

apară ocazii de abolire a zonei demilitarizate. Amândoi erau de părere că Hitler trebuia să aștepte cel puțin ca Pactul franco-sovietic să fie ratificat de Senatul de la Paris. Acest eveniment, considerat o încălcare a Tratatului de la Locamo, avea să servească drept pretext. Hitler prefera să lovească după ratificarea documentului respectiv de către Camera Deputaților, fără a mai aștepta decizia Senatului. Cu toată prudența diplomaților de carieră, Hitler a fost incitat, ca întotdeauna, în modul cel mai mieros cu putință, de către clevetitorul Ribbentrop. Hitler i-a spus lui Hassell că reocuparea Renaniei era „o necesitate absolută din punct de vedere militar”. Inițial, se gândise să facă acest pas în

1937. Conjunctura internațională favorabilă, ocazia oferită de Pactul franco-sovietic (dat fiind sentimentul antisovietic existent în Marea Britanie și Franța) și faptul că forța militară a celorlalte puteri, dar în special a rușilor, era în creștere și avea să afecteze în curând echilibrul militar erau însă motive întemeiate pentru a acționa mai repede, nu mai târziu. El nu credea că vor exista represalii armate. în cel mai rău caz, puteau fi aplicate sancțiuni economice. La discuțiile purtate pe 19 februarie, Hassell a susținut că schimbarea în bine pentru Italia a situației din Abisinia și renunțarea la

350

HITLER

sancțiunile din domeniul comerțului cu petrol au redus șansele ca italienii să ofere sprijin. Hitler l-a contrazis, subliniind dezavantajele întârzierii. „Și în acest caz atacul era de preferat” - a afirmat el în stilu-i caracteristic ­ și în „viul asentiment al lui Ribbentrop”.

El a continuat totuși să ezite. Argumentele lui nu reușiseră să-i convingă pe diplomați și pe conducătorii militari. Sfaturile pe care le primea îndemnau la precauție, nu la îndrăzneală. Așa stăteau lucrurile

la sfârșitul lui februarie. Oricât de hotărât era Hitler să dea repede lovitura, momentul exact al acesteia nu fusese încă stabilit. Nici la prânzul de pe 29 februarie n-a luat vreo decizie. în ziua următoare însă, duminică, 1 martie, când Münchenul se scălda în vremea frumoasă, de primăvară, Hitler și-a făcut apariția bine dispus la hotelul la care stătea Goebbels. Hotărârea fusese luată. „Este un alt

moment critic, dar acum este timpul să se treacă la acțiune”, scria Goebbels. „Norocul este de partea celor curajoși! Cine nu îndrăznește nu câștigă.”

A doua zi, pe 2 martie, Goebbels a participat la o întâlnire organizată

la Cancelaria Reichului începând cu ora 11. Erau acolo șefii forțelor armate - Göring, Blomberg, Fritsch și Raeder. Era și Ribbentrop. Hitler le-a spus că se hotărâse. Reichstagul avea să fie convocat pentru sâmbătă, 7 martie, pentru a se da citire proclamației de remilitarizare a Renaniei.

în același timp, el avea să propünä reintrarea Germaniei în Liga Națiunilor, încheierea unui pact aerian și a unui tratat de neagresiune cu Franța. Pericolul avea să fie astfel diminuat, izolarea Germaniei, împie¬

dicată, iar suveranitatea, restabilită o dată pentru totdeauna. Urma ca Reichstagul să fie dizolvat și să se anunțe noi alegeri, cu sloganuri de politică externă. Fritsch trebuia să organizeze transportul trupelor în cursul nopții de vineri. „Totul trebuie să se-ntâmple cu viteza fulgerului.” Mișcările de trupe urmau să fie camuflate pentru a părea niște exerciții ale unităților SA și ale Frontului Muncii. Conducătorii militari aveau îndoielile lor. Membrii cabinetului au fost informați fiecare în parte abia

în după-amiaza zilei următoare, iar Frick și Heß, abia seara. în acel moment, membrilor Reichstagului li se trimiseseră deja invitațiile - dar,

pentru ca înșelătoria să continue, aceștia fuseseră invitați la o seară petrecută la un pahar cu bere. Miercuri, Hitler lucra la discurs; Goebbels pregătea deja campania electorală. Joi, s-au mai putut auzi voci alarmate din Ministerul de Externe. Vineri seara, Hitler și-a terminat discursul. Membrii cabinetului s-au întâlnit spre a fi informați pentru prima oară toți odată despre ceea ce se plănuia. Goebbels a anunțat că Reichstagul se

va reuni a doua zi la prânz. Singurul punct de pe ordinea de zi era o declarație a guvernului. Planurile pentru campania electorală fuseseră finalizate. Angajaților din Ministerul Propagandei nu li s-a permis să părăsească clădirea până a doua zi, pentru a împiedica orice scurgere de

în întâmpinarea voinței Führerului

351

informații. „Succesul stă în surpriză”, nota Goebbels. „Berlinul freamătă de încordare”, adăugă el a doua zi dimineață. Și în Reichstag domnea încordarea în clipa în care Hitler s-a ridicat să vorbească, în mijlocul ropotelor de aplauze. Deputații, toți îmbrăcați în uniformă nazistă, nu știau încă la ce să se aștepte. Discursul era destinat nu doar celor prezenți, ci și milioanelor de radioascultători. După un lung preambul în care a denunțat Tratatul de la Versailles, a reafirmat pretențiile Germaniei la egalitate și securitate, iar Hitler și-a declarat scopurile pașnice, un atac violent la adresa bolșevismului a stârnit aplauze furtunoase. Acesta l-a determinat să afirme că Pactul sovieto-francez invalidase Tratatul de la Locamo. Hider a dat citire notei informative pe care Neurath le-o trimisese, în acea dimineață, ambasadorilor țărilor semnatare ale Tratatului de la Locamo, în care se spunea că acesta își pierduse semnificația. După o scurtă

pauză, el a continuat astfel: „Germania consideră deci că, în ceea ce o privește, nu mai este legată de acest pact dizolvat... De aceea, în interesul drepturilor primare ale unui popor la securitatea granițelor sale și la salvgardarea capacității sale de apărare, guvernul Reichului german a restabilit, începând de astăzi, suveranitatea deplină și nelimitată a Reichului în zona demilitarizată a Renaniei.” In acest moment, scria ziaristul american

William Shirer, care a asistat la scena respectivă, cei 600 de deputați ai Reichstagului, „omuleți cu trup mare, gât gros, păr tuns scurt, pântece umflat, uniforme brune și cizme grele, omuleți de lut în mâinile sale delicate, sar în picioare ca niște roboți, cu brațul drept întins în salutul nazist și strigă «Heil»”. Când, în cele din urmă, larma a încetat, Hitler și-a prezentat „propunerile de pace” pentru Europa: un pact de neagresiune cu Belgia și Franța; demilitarizarea zonelor situate de o parte și de alta a granițelor comune; un pact aerian; tratate de neagresiune, asemănătoare celui încheiat cu Polonia, cu alți vecini din răsărit; reintrarea Germaniei în Liga Națiunilor. Unii au crezut că Hider oferă prea mult. N-aveau însă de ce să-și facă griji. Hider știa foarte bine că nu exista nici cea mai mică șansă

ca „oferta” lui să se dovedească a fi acceptabilă. Apoi a trecut la punctul culminant. „Bărbați, deputați ai Reichstagului german! în această clipă istorică, în care, în provinciile din vest ale Reichului german, trupele se mută chiar acum în viitoarele garnizoane hărăzite lor pe timp de pace, ne

unim toți în două jurăminte sacre, intime.” A fost întrerupt de larma asurzitoare a deputaților. „Aceștia sar în picioare, țipând și strigând”, consemna William Shirer. „Publicul de la balcoane face la fel, cu excepția câtorva diplomați și a celor circa cincizeci de corespondenți câți eram acolo. Mâinile lor se ridică în salutul slugarnic, fețele lor sunt deformate acum de isterie, gurile lor, larg deschise, strigând, strigând întruna, ochii lor, arzând de fanatism, ațintiți asupra noului zeu, asupra lui Mesia. Mesia își joacă excepțional rolul.”

în jurul orei 13, exact în momentul în care Hider ajungea în punctul

culminant al perorației sale, trupele germane se apropiau de Podul

352

HITLER

Hohenzollem din Köln. Ziariști aleși cu grijă de Goebbels și aduși cu două

avioane se aflau acolo pentru a consemna istoricul moment. Vestea se dusese repede în Köln în acea dimineață. Mii de oameni se înghesuiau pe malurile Rinului și invadau străzile din apropierea podului. Soldații au avut parte de o primire grandioasă. Femeile au presărat în calea lor flori.

Preoți catolici i-au binecuvântat. Cardinalul Schulte l-a proslăvit pe Hitler pentru că „a trimis înapoi [în Renania - n.red.] armata noastră”. Conflictul cu Biserica a fost temporar uitat. Forța ce urma a fi trimisă în interiorul zonei demilitarizate număra nu

mai mult de 30.000 de soldați, la care se adăugau unitățile poliției landurilor. Numai 3.000 de oameni urmau să pătrundă adânc în zonă. Restul au ocupat poziții, în cea mai mare parte, dincolo de malul estic al

Rinului. Avangarda era pregătită să se retragă într-o oră dacă s-ar fi prefigurat o confruntare cu francezii. Acest risc nu exista. Așa cum am văzut, fusese exclus chiar de liderii militari francezi. Serviciul de informații francez îi considerase pe membrii SA, SS și ai altor formațiuni naziste drept soldați - și, ca urmare, atribuise forțelor militare germane din Renania uriașul număr de 295.000 de oameni. în realitate, o singură divizie franceză ar fi fost suficientă pentru a lichida aventura lui Hitler. „Dacă francezii ar fi intrat în Renania”, se spune că ar fi povestit de mai

multe ori Hitler ulterior, „eram gata să ne retragem cu coada între picioare. Forțele militare de care dispuneam nu erau suficiente nici pentru o minimă rezistență.” Cele patruzeci și opt de ore care au urmat intrării trupelor germane în Renania au fost, a pretins el, cele mai încor¬ date din viața sa. Ca de obicei, vorbele lui ținteau efectul maxim. De fapt, riscul fusese moderat. Democrațiilor occidentale le-a lipsit atât voința, cât și unitatea necesare unei posibile intervenții. Dar. triumful a fost neprețuit pentru Hitler. Nu numai că a păcălit puterile importante, care s-au arătat din nou incapabile să-și ajusteze acțiunile la politica de forță care nu respecta regulile diplomației convenționale, dar a câștigat

încă un avantaj în fața conservatorilor din țară - din armată și din Ministerul de Externe. Ca și în martie 1935, prudența și timiditatea arătate de șefii armatei și de diplomații de carieră s-au dovedit nepotrivite

momentului. Renania a fost cea mai mare recompensă pentru îndrăz¬ neală. Disprețul lui Hitler pentru „profesioniștii” din armată și din Ministerul de Externe s-a accentuat. Nemărginitul său egocentrism a primit un sprijin puternic. Euforia populară la știrea recuperării Renaniei a depășit cu mult chiar și sentimentele suscitate de celebrările naționale din 1933 sau 1935, care au urmat unor triumfuri. Poporul exulta de bucurie. Teama generală de la început că acțiunea lui Hitler va duce la război s-a risipit cu repeziciune. Era aproape imposibil să nu fii cuprins de această stare molipsitoare de bucurie. Ea nu se limita la susținătorii naziștilor. Grupările de opoziție erau demoralizate. Adversarii regimului consemnau - uneori cu invidie - un

în întâmpinarea voinței Führerului

353

nou val de admirație față de Hitler, care era susținut pentru faptul de a fi sfidat Occidentul, pentru atacul la adresa Tratatului de la Versailles, pentru restabilirea suveranității asupra unui teritoriu german și pentru promi¬ siunile sale de pace. Campania „electorală” care a urmat spectacolului impresionant din

Renania - noile alegeri fiind programate pentru 29 martie - n-a fost altceva pentru Hitler decât o procesiune triumfală. Mulțimile extaziate,

care-l adorau, l-au întâmpinat peste tot în Germania. Goebbels s-a întrecut pe sine, propaganda sa atingând pragul saturației - până și în satele cele mai izolate au fost trimise armate de activiști care au trâmbițat

faptele mărețe ale Führerului. Rezultatul „alegerilor” - 98,9% „pentru Listă și deci pentru Führer” - i-a oferit lui Hitler ceea ce voia: majoritatea covârșitoare a poporului german unit în spatele său, sprijinul popular masiv pentru poziția adoptată de el pe plan intern și extern. Deși cifrele oficiale s-au datorat întru câtva unor „nereguli” electorale și mult mai mult fricii și intimidării, susținerea covârșitoare de care beneficia Hitler - enorma sa popularitate fiind acum sporită și mai mult de lovitura dată în Renania - nu putea fi negată. Triumful din Renania și-a pus în mare măsură amprenta asupra lui Hitler. Schimbarea pe care Dietrich, Wiedemann și alții au văzut-o la el data cam din această perioadă. De acum înainte, el avea să creadă în infailibilitatea sa mai mult ca oricând. Admiratorii îi insuflaseră con¬ știința propriei măreții încă de la începutul anilor 1920. El și-a asumat imediat aura care i-a fost atribuită. Aceasta i-a hrănit egocentrismul insa¬ țiabil care începuse deja să-l devoreze. De atunci, succesele interne, dar mai înainte de toate, începând cu 1933, cele de politică externă, puse tot mai mult de milioane de oameni pe seama geniului Führerului, au am¬ plificat foarte mult această tendință. Adulația nemărginită nu-l mai sătura

pe Hitler. El a devenit cel mai mare adept al propriului cult, al cultului Führerului. Nu putea să nu apară trufia - acea aroganță nemăsurată care duce la dezastru. Punctul în care s-a instalat trufia a fost atins în 1936. Germania fusese cucerită. Nu era destul. Expansiunea era o variantă ademenitoare. în curând, pacea mondială avea să fie amenințată. Totul mergea așa cum el singur prevăzuse, gândea Hitler. Ajunsese să se con¬ sidere predestinat de Providență. „Merg cu siguranța unui somnambul pe calea hărăzită mie de Providență”, a spus el în fața unei mulțimi uriașe

adunate la München pe 14 martie. Dominația sa asupra tuturor gru¬ purilor influente din cadrul regimului era acum practic totală, poziția lui, invulnerabilă, popularitatea lui, imensă. în acest moment, puțini au reușit să anticipeze că acea cale hărăzită de Providență ducea spre abis.

13 Radicalizarea continuă I Observatorilor abili le era limpede: lovitura dată de Hitler în Renania a fost catalizatorul unei schimbări majore a raportului de forțe în Europa; ascensiunea Germaniei era un factor imprevizibil și foarte destabilizator al ordinii internaționale; șansa ca un nou război european să nu izbuc¬ nească în viitorul previzibil scăzuse considerabil.

în fața germanilor, Hitler s-a declarat încă o dată un om al păcii, insinuând în mod inteligent cine era vinovat pentru strângerea norilor războiului. Vorbind în fața unei audiențe numeroase în Lustgarten din Berlin (o piață uriașă din centrul orașului) pe 1 mai - cândva o zi inter¬ națională dedicată celor ce muncesc, acum rebotezată „Ziua Națională de Celebrare a Poporului German” -, el a pus următoarea întrebare retorică: „Mă întreb cine sunt atunci acele elemente care vor să fie obligate să-și găsească liniștea, care nu vor pace și înțelegere, care trebuie să se agite permanent și să semene neîncredere? Cine sunt ele de fapt?” înțelegând imediat implicația, mulțimea scoase un strigăt prelung: „Evreii.” Apoi Hitler reîncepu: „Știu...”, moment în care a fost întrerupt de urale care au durat câteva minute. Când în sfârșit a putut să continue, a reluat propoziția începută, dar - cum aceasta produsese efectul dorit - pe un cu totul alt ton: „Știu că nu milioanele de oameni care vor fi nevoiți să pună mâna pe arme dacă intențiile acestor agitatori se vor realiza. Nu ele sunt aceia...”

Hitler știa însă prea bine că vara lui 1936 nu era momentul potrivit pentru stârnirea unei noi campanii antisemite. în august, aveau să se desfășoare la Berlin Jocurile Olimpice. Sportul urma să fie transformat într-un mijloc al politicii și propagandei naționaliste, fapt nemaiîntâlnit în trecut. Estetica nazistă a puterii nu avea să mai beneficieze niciodată de o audiență atât de largă. Cu ochii lumii îndreptați spre Berlin, Olimpiada era o ocazie ce nu trebuia ratată de a prezenta fața frumoasă a noii Germanii sutelor de mii de vizitatori veniți din lumea întreagă. în acest scop, s-au făcut toate eforturile și toate cheltuielile necesare. Imaginea favorabilă nu

putea să fie periclitată prin arătarea părții „întunecate” a regimului. Violențele fățișe împotriva evreilor, precum cele petrecute din când în

Radicalizarea continuă

355

când în vara anului anterior, nu aveau cum să fie îngăduite. Cu oarece difi¬ cultăți, antisemitismul a fost bine camuflat. A trebuit ca fanaticii antisemiți din partid să fie ținuți în frâu pentru o vreme. Deocamdată, alte obiective

erau mai importante. Hitler își putea permite să aștepte clipa potrivită pentru a se ocupa de evrei. Olimpiada a însemnat un enorm succes propagandistic pentru regimul

nazist. Germania lui Hitler s-a deschis privirilor vizitatorilor din toată lumea. Majoritatea acestora au plecat acasă foarte impresionați. Depaite de strălucirea Jocurilor Olimpice și ascuns de ochii publicului, contrastul

cu imaginea externă de bunăvoință pașnică era unul intens. In acest moment, criza indusă economiei germane de incapacitatea sa de a asigura

atât arme, cât și unt - de a furniza materiile prime necesare atât pentru producția de armament, cât și pentru producția bunurilor de consum ­ atingea punctul critic. O decizie privind direcția pe care avea s-o urmeze economia țării nu mai putea fi amânată multă vreme.

IIîncă în primăvara lui 1936 devenise limpede faptul că nu se mai putea împăca obiectivul reînarmării rapide cu cel al creșterii consumului intern. Rezervele de materii prime pentru industria de armament ajungeau pentru numai două luni. Rezervele de combustibil pentru forțele armate erau într­ o stare foarte critică. Ministrul economiei, Hjalmar Schacht, era în acel moment profund alarmat de ritmul tot mai accelerat al reînarmării și de

urmările inevitabil dăunătoare ale acesteia pentru economie. Numai o scădere drastică a nivelului de trai (imposibil de realizat fără a pune în pericol stabilitatea regimului) sau o creștere substanțială a exporturilor (și

ea imposibil de realizat, date fiind prioritățile regimului, dificultățile provocate de cursul de schimb valutar și situația piețelor externe) putea,

după opinia lui, să asigure expansiunea industriei de armament. Prin urmare el era convins că, în acel moment, procesul de reînarmare trebuia frânat. Armata avea alte păreri. Conducătorii forțelor armate, pe care nu-i interesau subtilitățile economiei, dar erau cu totul preocupați de potențialul armelor avansate modeme, insistau neabătut pentru accelerarea substan¬ țială a programului de înarmare. Conducătorii armatei nu acționau în urma unor presiuni exercitate de Hitler, ci aveau prioritățile lor. Ei „împlineau voia Führerului”, acționând în același timp, în mod conștient sau incon¬ știent, „în conformitate cu planurile sale și în vederea atingerii țelului său”, știind foarte bine că ambițiile lor legate de reînarmare coincideau pe deplin cu țelurile lui politice și că se puteau baza pe susținerea sa împotriva încer¬ cărilor de restrângere a cheltuielilor cu înarmarea. Astfel, asigurând forța militară necesară, ministrul de război al Reichului, Werner von Blomberg,

356

HITLER

generalul-colonel Werner Freiherr von Fritsch, comandantul suprem al armatei, și generalul Ludwig Beck, șeful Marelui Stat-Major al Armatei, pregăteau calea expansionismului de mai târziu care avea să-i pună la cheremul lui Hitler. Chiar și-așa, impasul economic părea a fi total. Atât Ministerul Alimen¬ tației, cât și Ministerul înzestrării cu Armament au cerut creșterea substan¬ țială a modestei alocații în valută. Cererea n-a putut fi satisfăcută. Trebuia să fie stabilite de urgență principalele priorități economice. Nu se puteau

susține și autarhia, și interesele legate de export. Hitler n-a făcut nimic timp de câteva luni. Nu știa foarte bine cum să rezolve problema. în acest moment, personajul principal a fost Göring. Sperând că va ține partidul la distanță, Schacht a pus și el umărul la încercarea de a-l convinge pe Hitler să-l numească la începutul lui aprilie

pe Göring în funcția de ministru cu puteri depline pentru asigurarea materiilor prime și a valutei necesare Reichului. Misiunea lui Göring era să depășească criza, să repună în funcțiune programul de reînarmare și să

impună o politică autarhică în producția de combustibil. Acum însă, Göring era la cârmă. Schacht devenea cu repeziciune un om al trecutului,

în mai, șocat de noua autoritate atribuită lui Göring, lucru la care contribuise el însuși fără să vrea, prin manevrele sale machiavelice, ministrul economiei a protestat la Hitler. Acesta l-a ignorat. Nu mai voia să aibă nimic de-a face cu problema în cauză - se spune că i-ar fi zis Hitler lui Schacht - , ministrul economiei fiind sfătuit să discute despre aceasta chiar cu Göring. „Nu-i va mai fi multă vreme bine lui Schacht”, comenta Goebbels. „El nu este cu sufletul alături de noi.” Dar și despre Göring credea

că va avea dificultăți cu valuta și materiile prime, arătând că „el nu prea înțelege despre ce este vorba”. Nu trebuia neapărat să înțeleagă. Rolul său era să-și exercite autoritatea, să impună un ritm susținut, să creeze o stare de necesitate, să pună lucrurile în mișcare. „El creează elanul necesar. Dacă are și cunoștințe sau experiență

în domeniul economic? Cine știe? Oricum, se va umfla mult în pene”, aprecia Goebbels. Göring a avut în curând la dispoziție o echipă de experți tehnici, aflată

sub comanda locotenent-colonelului Fritz Löb din Luftwaffe. în com¬

partimentul de cercetare al echipei de planificare a lui Lob, condus de Karl

Krauch, directorul firmei producătoare de articole chimice IG-Farben, s-au elaborat rapid soluții pentru creșterea producției de combustibili sintetici și asigurarea în scurt timp a autonomiei în domeniul extracției de combustibili minerali. La jumătatea verii, subordonații lui Löb au prezentat un program amănunțit de depășire a crizei care continua să se manifeste cu aceeași intensitate. Acesta prevedea o reorientare rapidă spre o economie

mai strict controlată, cu priorități distincte bazate pe un efort hotărât de realizare a programului de înarmare și de îmbunătățire a aprovizionării cu

Radicalizarea continuă

357

alimente prin asigurarea unei cât mai mari independențe în domenii specifice și producția de materii prime înlocuitoare, cum ar fi combustibili sintetici, cauciuc și grăsimi industriale. Nu era o economie de război, dar era lucrul cel mai apropiat de o economie de război pe timp de pace.

La sfârșitul lui iulie, în vreme ce Hitler se afla la Bayreuth și la Berchtesgaden, Göring a avut câteva ocazii de a discuta cu el despre planurile sale privind economia. Pe 30 iulie, el a obținut acordul lui Hitler

de a le prezenta cu mult tam-tam la următorul congres al partidului din septembrie.

între timp, Hitler a devenit tot mai preocupat de amenințarea în creștere, așa cum o vedea el, a bolșevismului și de perspectiva ca agitația tot

mai mare de pe scena internațională să ducă la război într-un viitor mai apropiat, nu mai îndepărtat. Indiferent de oportunismul tactic la care facea apel și oricât de mult jongla pe această temă din motive propagandistice, este neîndoielnic faptul că apropiata confruntare cu bolșevismul a rămas ­ încă de la mijlocul anilor 1920 - ideea fundamentală a concepției lui Hitler în privința politicii externe. în 1936, această luptă titanică a început să capteze tot mai mult atenția. După ce s-a întâlnit cu ambasadorul japonez de la Berlin la începutul lui iunie, Hitler și-a reiterat opinia că, în Orientul îndepărtat, conflictul se adâncea, dar acum credea că Japonia va „snopi” Rusia. în momentul res¬ pectiv, „acest colos va începe să se clatine. Iar atunci va fi sosit și măreața noastră clipă. Atunci va trebui să ne asigurăm pământ pentru o sută de ani”, a spus el lui Goebbels. „Să sperăm că atunci vom fi pregătiți”, adăugă ministrul propagandei în jurnalul său, „și că Führerul va mai fi în viață. Pentru a trece la acțiune.” în acest moment, și evenimentele din Spania îl determinau pe Hitler să-și concentreze atenția asupra pericolului reprezentat de bolșevism. Până acum, abia dacă se gândise la Spania. în seara zilei de 25 iulie însă, decizia lui - luată în pofida sfaturilor date de cei din Ministerul de Externe - de a-l ajuta pe generalul Franco, a angajat Germania în ceea ce avea să se transforme cu repeziciune în Războiul Civil Spaniol.

Pe 17 iulie, trupele din Marocul Spaniol s-au revoltat împotriva

guvernului ales. Comandantul suprem al armatei din Maroc, generalul Francisco Franco, s-a pus a doua zi dimineață în fruntea rebeliunii. O răs¬

coală a marinarilor fideli Republicii l-a împiedicat însă să-și procure mijloacele de transport necesare pentru a-și duce armata pe continent, majoritatea acestora rămânând în posesia republicanilor. Puținele avioane

pe care a putut să pună mâna nu i-au fost de prea mare folos. în aceste condiții nefavorabile, Franco a apelat la Mussolini și la Hitler. A fost nevoie

de o săptămână pentru a-l determina pe Mussolini, care inițial refuzase, să-i ajute pe rebelii spanioli. Hitler a fost convins în câteva ore. în hotărârea

lui au prevalat considerentele ideologice și strategice - probabilitatea ca

358

HITLER

bolșevismul să triumfe în Peninsula Iberică. Se pare însă că și posibilitatea

de a dobândi acces la materiile prime foarte necesare programului de reînarmare - aspect evidențiat de Göring - a jucat un rol în luarea deciziei respective. în contrast cu poziția Ministerului de Externe, Hitler s-a convins că pericolul de a fi prins între două blocuri bolșevice era mai mare decât riscul

implicării Germaniei în criza spaniolă - chiar dacă aceasta părea a se transforma într-un război civil total și prelungit. După părerea lui, războiul împotriva Uniunii Sovietice - lupta pentru „spațiul vital” al Germaniei ­ avea să fie inevitabil la un moment dat. Perspectiva unei Spânii bolșevice era o complicație periculoasă. El a hotărât să-i ofere lui Franco ajutorul

cerut. Faptul că a luat singur decizia respectivă indica atât creșterea semnificativă a încrederii lui Hitler în forțele proprii, cât și slăbirea autorității celor care-l sfătuiau în probleme de politică externă. Este posibil ca, știind reținerea Ministerului de Externe de a se implica, și conștient de faptul că Göring, cu tot interesul său față de posibilele avantaje economice,

împărtășea unele dintre rezervele acestuia, Hitler să fi vrut neapărat să-i pună pe sceptici în fața făptuiții împlinit. Göring și Blomberg au fost convocați abia după ce Hitler luase decizia, în ciuda speranțelor sale de a obține din această acțiune avantaje eco¬ nomice, Göring a fost la început „îngrozit” de riscul ca intervenția în Spania să complice situația internațională. Confruntat însă cu obișnuita intransigență a lui Hider, pe care acesta o manifesta din momentul în care lua o decizie, Göring a fost repede câștigat de acesta. Blomberg, a cărui influență - mai ales după neliniștea provocată de afacerea Renania - pălea acum în comparație cu autoritatea pe care o avusese cândva, a acceptat fără să crâcnească. Ribbentrop, când i s-a spus după sosirea la Bayreuth că Hider voia să-l sprijine pe Franco, l-a avertizat inițial să nu se implice în Spania.

Hitler a fost însă categoric. El ordonase deja să fie puse la dispoziția lui Franco mai multe avioane. Principalul considerent era de natură ideologică: „Dacă Spania devine într-adevăr comunistă, Franța, în situația

actuală, va fi și ea bolșevizată la un moment dat, iar Germania va fi terminată. Prinsă între puternicul bloc sovietic din răsărit și un solid bloc franco-spaniol în apus, n-am mai putea face aproape nimic dacă Moscova se va hotărî să ne atace.” Hitler a respins obiecțiile puțin convingătoare ale lui Ribbentrop - noi complicații în relația cu Marea Britanie și capacitatea burgheziei franceze de a face față bolșevicilor - și a încheiat pur și simplu conversația spunând că se hotărâse deja.

în ciuda avertismentelor primite, potrivit cărora Germania putea fi atrasă într-o încurcătură militară, și a solidelor considerente ideologice avute în vedere, Hider a* intervenit probabil crezând pur și simplu că ajutorul Germaniei va înclina balanța repede și în mod decisiv în favoarea lui Franco. La baza deciziei impulsive luate de Hider, au stat avantajele pe

Radicalizarea continuă

359

termen scurt, nu implicarea pe termen lung. Germania a început să se implice în Spania într-o măsură semnificativă din punct de vedere militar și economic abia în octombrie. Stimulul ideologic care a stat la originea dorinței lui Hitler de a implica Germania în vârtejul spaniol - interesul său sporit față de amenințarea

bolșevismului - n-a fost un paravan pentru considerentele de ordin economic care-l interesau atât de mult pe Göring. Acest lucru este confirmat de opiniile exprimate de Hitler atât în particular, cât și în public, în spațiul public, așa cum îi spusese lui Goebbels cu o zi înainte că va face, a anunțat la deschiderea lucrărilor Congresului Partidului de la Nürnberg pe 9 septembrie că „cel mai mare pericol mondial”, despre care atrăgea atenția de atâta vreme - „revoluționarea continentului” de către „sforarii bolșevici” conduși de „un grup revoluționar internațional de evrei de la Moscova” - devenea realitate. Refacerea capacității militare a Germaniei avea tocmai scopul de a preveni producerea în Germania a procesului de

distrugere care avea loc în Spania. Departe de ochii publicului, el a exprimat cam aceleași păreri atunci când, la începutul lui decembrie, s-a adresat vreme de trei ore membrilor cabinetului în legătură cu situația externă. El s-a concentrat asupra pericolului reprezentat de bolșevism. Europa era împărțită în două tabere. Nu mai era cale de întors. Göring a descris apoi tactica „Roșilor”. Chestiunea spaniolă devenise decisivă. Franța,

condusă de prim-ministrul Leon Blum - considerat „agent al sovietelor”, „sionist și distrugător al lumii” - avea să fie următoarea victimă. Victoria în Spania avea să sporească prestigiul. Urmările pentru restul Europei și în mod deosebit pentru Germania și rămășițele comunismului din țară aveau să fie majore. Acesta era motivul, continuă el, pentru care Germania ajuta cu armament Spania. „Germania nu-și poate dori decât să se amâne criza până când vom fi pregătiți”, declară el. „Când va veni, vom profita de ocazie. Trebuie să intrăm în joc la momentul potrivit. Dar și să ieșim iarăși la momentul potrivit. Să ne reînarmăm. Banii nu pot avea niciun rol.” Cu numai vreo două săptămâni înainte, Goebbels scrisese în jurnalul său: „După cină, am vorbit pe îndelete doar eu cu Führerul. Este foarte mul¬ țumit de situație. Reînarmarea merge înainte. Investim sume fabuloase, în 1938, vom fi gata cu totul. Confruntarea cu bolșevismul se apropie. Vrem să fim pregătiți atunci. Armata este acum cu totul de partea noastră. Führerul, imbatabil... Dominația noastră în Europa este un lucru cert. Trebuie doar să nu scăpăm nicio ocazie. Să ne reînarmăm deci.”

IIIAnunțarea „Planului de patru ani” la Congresul Partidului de la Nürnberg din septembrie a dus în acel moment politica de reînarmare la

un nou nivel. S-au stabilit priorități. în practică, acestea făceau ca

360

HITLER

echilibrarea cheltuielilor de consum cu cele de reînarmare să se poată realiza numai pe o perioadă limitată printr-un program susținut care sporea la maximum potențialul autarhic cu scopul de a pregăti cât mai repede cu

putință Germania pentru confruntarea pe care Hitler o considera inevitabilă, iar alte personaje de frunte ale regimului o credeau probabilă, dacă nu foarte probabilă, în următorii ani. Prin adoptarea „Planului de patru ani”, Germania era împinsă din punct de vedere economic în direcția expansiunii și a războiului. Din acest moment, economia se întrepătrundea cu ideologia. Chiar și-așa, decizia de trecere la „Planul de patru ani” a fost în ultimă instanță una de natură ideologică. Existau încă și alte posibilități din punct de vedere economic - chiar dacă măsurile aplicate în ultimii trei ani făcuseră ca acestea să se restrângă deja semnificativ. Schacht, Goerdeler și alții, susținuți de sectoare importante ale industriei, preferau renunțarea la o economie bazată pe producția de armament și reintrarea pe piețele internaționale. Dimpotrivă, puternicul grup de presiune al IG-Farben, care avea legături cu Luftwaffe, insista pentru creșterea producției de combus¬ tibili sintetici. Impasul a persistat toată vara. Criza economică ce n-a slăbit Germania toată iama și primăvara dinainte nu dispăruse. Neîntrevăzân­

du-se un sfârșit al disputei, Hitler a fost presat să aleagă la sfârșitul lui august. îngrijorarea produsă de bolșevism, care-l măcinase toată vara, a fost hotărâtoare pentru felul inimitabil în care el a ales să abordeze problemele economice ale Germaniei. Cel care s-a aflat în spatele elaborării a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept „Planul de patru ani” n-a fost însă Hitler, ci Göring. După discuțiile

dintre ei la Berchtesgaden și Bayreuth în iulie, Hitler i-a cerut lui Göring să-i trimită rapoarte despre situația economică și despre modul în care aveau să fie depășite problemele. La începutul lui august* Göring a cemt la

rându-i să-i fie trimise cât mai repede cu putință note informative cu privire la situația diferitelor ramuri ale economiei. Cererea a fost deter¬ minată de considerente propagandistice, nu economice: cea care a contat a fost apropierea congresului partidului de la începutul lui septembrie. Rapoartele complexe n-au putut fi întocmite atât de repede pe cât voia Göring. Când s-a dus la Berchtesgaden la începutul ultimei săptămâni din august, avea numai un studiu de la specialiștii săi în materii prime și valută despre posibilitățile de fabricare, în viitorul foarte apropiat, a unor materii

prime sintetice în Germania. între timp, planurile sale economice se loviseră de puternica opoziție a lui Schacht, care exprima părerile unor sectoare importante ale afacerilor și industriei. Și Cari Goerdeler, primarul orașului Leipzig, care-l slujise pe Hitler în calitate de comisar imperial pentru prețuri și avea să devină în cele din urmă un adversar de frunte al regimului, s-a alăturat criticilor spre sfârșitul lunii. în aceste circumstanțe, Hitler a fost convins în ultima săptămână a lui august să dicteze o lungă expunere despre direcția pe care avea s-o urmeze în viitor economia - una

Radicalizarea continuă

361

dintre foarte puținele ocazii din perioada celui de-al Treilea Reich (lăsând la o parte legile, decretele și directivele oficiale) în care el și-a formulat în scris concepțiile.

Expunerea cuprindea două părți. Prima, despre „situația politică”, îi aparținea în exclusivitate lui Hitler. Era formulată doar în termeni ideologici. „Raționamentul” era, la fel ca în Mein Kampf și A doua carte,

de factură social-darwinistă și deterministă din punct de vedere rasial. „Politica înseamnă conducerea și desfășurarea luptei istorice pentru viață

a popoarelor”, se arăta la început. „Scopul acestor lupte este afirmarea existenței.” Lumea se îndrepta spre un nou conflict, centrat pe bolșevism, „ale cărui esență și scop... constau exclusiv în eliminarea acelor pături ale societății umane care, până acum, au asigurat conducerea și înlocuirea lor cu evreimea mondială”. Germania avea să fie centrul inevitabilei con¬

fruntări cu bolșevismul. „Scopul acestei expuneri nu este să prezică momentul în care situația instabilă din Europa se va transforma într-o criză manifestă. în aceste rânduri, vreau doar să-mi exprim convingerea că această criză nu are cum să nu sosească și că ea va sosi”, afirma el. „O victorie a bolșevismului asupra Germaniei nu va duce la un Tratat de la Versailles, ci la distrugerea finală, ba chiar la anihilarea poporului german... în fața necesității de a ne apăra de acest pericol, toate celelalte

considerente trebuie să treacă pe planul al doilea ca fiind complet

irelevante.” A doua parte a expunerii, dedicată „situației economice a Germaniei”, cuprinzând un „program care să ofere o soluție finală la nevoia noastră

vitală”, purta semnele inconfundabile ale influenței lui Göring, ba­ zându-se în schimb pe programele de producție a materiilor prime elaborate de specialiștii săi în planificare, cu contribuții importante din partea IG Farben. Asemănarea cu declarațiile despre economie făcute de

Göring mai înainte în cursul verii indică fie faptul că Hitler cunoștea aceste declarații atunci când și-a elaborat expunerea, fie faptul că a co¬ laborat cu comisarul său pentru materii prime la elaborarea materialului. Tonul era însă oricum unul clasic hitlerist - mergându-se până la ame¬ nințarea cu adoptarea unei legi „care să tragă la răspundere întreaga evreime pentru tot răul făcut economiei germane de specimene indi¬ viduale ale acestei comunități de criminali”, amenințare care a și fost pusă în practică după vreo doi ani. O soluție temporară la problemele economice avea să fie considerată autarhia parțială. Creșterea la maximum a producției interne oriunde era

posibil avea să permită importul alimentelor necesare, lucru care nu se putea face pe seama reînarmării. Producția de combustibil, fier și cauciuc sintetic trebuia să sporească. Costul era irelevant. Obiecțiile - și opoziția exprimată în săptămânile anterioare - au fost asumate și respinse. Națiunea nu exista pentru economie; din contră, „finanțele și economia, conducătorii

362

HITLER

economiei și teoriile economice trebuie să servească toate în exclusivitate

acestei lupte pentru autoafirmare în care este implicat poporul nostru”. Ministerul Economiei trebuia doar să stabilească obiectivele care reveneau economiei naționale; industria privată trebuia să le îndeplinească. Dacă nu putea, statul național-socialist avea să „reușească singur să ducă la înde¬ plinire această misiune”, amenința Hitler. Deși problemele economice ale

Germaniei, se arăta în expunerea făcută de Hitler, puteau fi diminuate temporar prin măsurile arătate, ele nu puteau fi rezolvate definitiv decât prin extinderea „spațiului vital”. Era „misiunea conducerii politice ca, într-o bună zi, să rezolve această problemă”. Discursul se încheia cu reco¬

mandarea adoptării unui „Plan de câțiva ani” - termenul „plan de patru ani” n-a fost menționat deloc în document - cu scopul de a spori indepen¬ dența economică în condițiile existente și de a-i putea cere poporului german să facă sacrificii materiale. în următorii patru ani, armata germană trebuia să devină operațională, iar economia, pregătită de război. Argumentația lui Hitler era caracteristică. Inflexibilitatea premiselor

ideologice ale acesteia, asociată cu însăși anvergura generalităților dogmatice, le-a permis criticilor s-o conteste în mod categoric fără să-l respingă pe Hitler și „concepția sa despre lume”. Indiferent de ajustările tactice care s-au dovedit a fi necesare, această „concepție despre lume” a demonstrat încă o dată compatibilitatea ei de fond cu locul central atribuit apropiatei confruntări cu bolșevismul - problemă care, așa cum am văzut, l-a preocupat pe Hitler tot anul 1936. Göring a obținut ceea ce voia de la expunerea prezentată de Hitler. Beneficiind de sprijinul primit, el a reușit să-și impună supremația în sfera

foarte importantă a producției de armament. Schacht și-a dat seama de amploarea înfrângerii suferite. Hitler nu era dispus să renunțe la el din cauza prestigiului de care se bucura acesta în străinătate. Steaua lui apunea însă foarte repede. Măsuri alternative la cele avansate în materialul lui Hitler puteau fi condamnate acum fără ezitare. Se pare că Hitler - care nu acorda nicio atenție problemelor organiza¬ torice - își închipuia pur și simplu că Göring se va descurca doar cu câțiva funcționari și va îndeplini, în coordonarea politicii economice, rolul unui suveran ajutat de miniștrii de profil, care aveau să-și păstreze responsabili¬ tățile specifice. în schimb, Göring a creat repede o panoplie de „comisari speciali”, susținuți de propriul lor aparat birocratic, pentru diversele aspecte ale „Planului de patru ani”, comisari care, adeseori, nu știau pe cine au în

subordine, ale căror atribuții se suprapuneau nu de puține ori sau se amestecau cu cele ale Ministerului Economiei și care, bineînțeles, trebuiau să-i dea socoteală lui Göring însuși. Anarhia administrativă și economică a fost astfel asigurată.

însă elanul produs de „Planul de patru ani” a fost uriaș. în următorii ani de pace, toate domeniile economiei au fost afectate. Presiunile produse

363

Radicalizarea continuă

asupra economiei în ansamblu de acest elan n-au putut fi amortizate la nesfârșit. Efortul economic organizat a creat propriul dinamism care a răspuns în mod nemijlocit imperativului ideologic al lui Hitler. La rândul lor, ambițioșii tehnocrați din birourile și organizațiile care se ocupau

cu realizarea „Planului de patru ani’\ mai ales conducătorii uriașei companii din industria chimică IG-Farben, aflată într-o rapidă expansiune,

„împlineau voia Führerului” în felul lor - indiferent care le-ar fi fost motivația nemijlocită. Expansiunea teritorială a devenit o necesitate atât din motive economice, cât și din motive ideologice. Politica rasială a fost așezată și ea pe un nou plan din moment ce roadele ce aveau să rezulte din aplicarea unui program de „arianizare” au fost culese cu ușurință într-o economie care începea să se supraîncălzească sub propriile presiuni, create de ea însăși.

Când Hitler și-a redactat expunerea la sfârșitul lui august 1936, toate aceste lucruri țineau de domeniul viitorului. El însuși nu era foarte lămurit cum se vor desfășura acestea. In plus, nici nu era interesat în mod deosebit de asemenea chestiuni. Propaganda l-a preocupat mai mult decât economia în redactarea expunerii sale. Avea nevoie de noul program economic ca

piatră de temelie pentru congresul partidului. Marele discurs despre economie rostit de el la evenimentul respectiv s-a bazat în foarte mare măsură pe expunerea din august, pe care a reprodus-o pe alocuri cuvânt cu cuvânt. El a vorbit acum pentru prima oară în mod public despre un „nou program de patru ani” (care ducea cu gândul la primul său „plan de patru

ani” propus imediat după numirea sa în funcția de cancelar în 1933). Denumirea de „plan de patru ani” a avut succes la presa germană. Ea a fost

adoptată în mod oficial după câteva săptămâni, pe 18 octombrie, când Hitler a emis „Decretul pentru aplicarea planului de patru ani”.

IV în domeniul politicii externe, mutațiile începute în cursul crizei abisi­ niene s-au cristalizat pe parcursul verii și toamnei anului 1936. Au început să prindă formă anumite profiluri. Considerente diplomatice, strategice, economice și ideologice - disociabile, dar, adeseori, strâns întrepătrunse ­ începeau să împingă Germania într-un teritoriu mai periculos, neexplorat. Posibilitatea izbucnirii unei noi conflagrații europene devenea din ce în ce mai reală - oricât de neimaginat și de îngrozitoare li se părea această perspectivă majorității celor din generația care trecuse prin ultimul război. Mult dorita alianță cu Marea Britanie, care păruse extrem de posibilă în iunie 1935, la semnarea Pactului naval, rămăsese o idee neclară. Era încă

un vis îndepărtat. Criza din Abisinia și reocuparea Renaniei, iar acum Războiul Civil din Spania ridicaseră obstacole în calea stabilirii unor relații

mai strânse în ciuda eforturilor depuse de germani în vederea câștigării

364

HITLER

bunăvoinței celor despre care-și închipuiau că au putere și influență în Marea Britanie și a unora dintre simpatizanții britanici care dețineau

funcții înalte. Ribbentrop, numit, fără voia lui, în vară ambasador la Londra, cu mandat din partea lui Hitler de a convinge Marea Britanie să încheie un pact împotriva Comintemului, devenise, de la triumful înregistrat cu Acordul naval, tot mai dezamăgit de perspectiva unei alianțe

cu britanicii. Hitler a văzut abdicarea, la 11 decembrie 1936, a regelui Edward al VIII-lea, din cauza opoziției existente în Marea Britanie față de plănuita căsătorie a acestuia cu o americancă de două ori divorțată, doamna Wallis Simpson, ca pe o victorie a acelor forțe ostile Germaniei. Ribbentrop îi dăduse apă la moară lui Hitler, care credea că regele este progerman și

potrivnic evreilor, și că acesta a fost depus de o conspirație antigermană care avea legături cu o seamă de evrei, francmasoni și grupuri puternice de influență politică. La sfârșitul anului, Hitler a devenit mai indiferent în

privința unei alianțe germano-britanice. El a ajuns la concluzia că interesele Germaniei erau mai bine satisfăcute de stabilirea unor legături strânse cu Italia. Apropierea de Italia - înceată și lipsită de substanță în prima jumătate a lui 1936 - ajunsese în acel moment să se cristalizeze într-o nouă alianță a celor două dictaturi militariste de factură fascistă, care domina Europa Centrală și de Sud. După cum am remarcat, criza abisiniană întorsese Italia împotriva Germaniei. Repercusiunile asupra Austriei nu s-au lăsat mult așteptate. Lipsită de facto de protectorul ei italian, Austria a fost aruncată și mai mult în brațele germanilor. încurajată de italieni, dar și presată de germani, Austria a semnat la 11 iunie 1936 un amplu acord cu Germania, care contribuia la îmbunătățirea relațiilor și la ridicarea restricțiilor impuse

presei germane, ca și activităților economice și culturale desfășurate de Germania în Austria. Deși recunoștea independența Austriei, acordul a

transformat-o în realitate pe vecina de la est a Reichului într-o anexă economică și de politică externă. Acest lucru a convenit la vremea res¬ pectivă atât Germaniei, cât și Italiei. După câteva săptămâni, ajutorul oferit de cele două dictaturi rebelilor naționaliști din Spania și implicarea din ce în ce mai mare în Războiul Civil din Spania au făcut ca Italia și Germania să se apropie și mai mult. Avantajele diplomatice ale strângerii legăturilor cu Italia erau ampli¬ ficate, după părerea lui Hitler, de atitudinea vădit antibolșevică a regimului lui Mussolini. în septembrie, el l-a abordat pe Mussolini prin intermediul trimisului său, Hans Frank, invitându-l pe II Duce să facă o vizită la Berlin

în anul următor - invitație acceptată imediat. S-a căzut de acord asupra purtării unei lupte comune împotriva comunismului, recunoașterii rapide a unui guvern condus de Franco în Spania, recunoașterii de către Germania a anexării Abisiniei și exprimării de c