Hermann Fabini - Universul Cetatilor Bisericcesti Din Transilvania PDF [PDF]

Zitiervorschau

Hermann Fabini

Universul cetătilor bisericesti , , din Transilvania

monuMenta

Universul cetăţilor bisericeşti din Transilvania de Hermann Fabini Traducere din limba germană

2009 Editura MONUMENTA Sibiu

CONTEXTUL ISTORIC

Scenă a unei istorii frământate, Transilvania, denumită şi Ţara de dincolo de codri, este un podiş din inima României, înconjurat la sud, est şi nord-est de Munţii Carpaţi, iar la vest de Munţii Metaliferi. În Antichitate, aceste ţinuturi erau locuite de daci, fiind cucerite în intervalul 101-106 d. Chr., în timpul împăratului Traian, de oştile romane. După retragerea armatei romane în 272 d. Chr., Transilvania s-a aflat în calea migraţiei popoarelor. Goţii, gepizii, longobarzii şi alte seminţii au traversat sau ocupat aceste ţinuturi. Unele triburi au locuit aici chiar timp de secole. Slavii, care au venit din întinderile Europei de est, s-au aşezat în luncile râurilor şi în zonele de câmpie. La sfârşitul secolului al IX-lea, Transilvania a fost cucerită de maghiari, care fuseseră dislocaţi de pecenegi din teritoriul Rusiei de astăzi. După oprirea expansiunii lor spre apus, şi-au extins regatul spre sud şi spre est, recucerind podişul transilvănean dinspre vest. După ocuparea sa de către maghiari, Transilvania şi-a păstrat o oarecare autonomie, aflându-se sub conducerea unui voievod. În secolul al X-lea, în vederea apărării împotriva pecenegilor şi a cumanilor, au fost aşezaţi secuii, un trib maghiar cu o organizare clanică proprie. Secuii s-au bucurat de diferite privilegii, iar conducerea lor a fost asigurată de un comite, aşa-numitul comes siculorum. Tot în scopul apărării coroanei (maghiare), în secolul al XII-lea au fost colonizaţi germani în Transilvania, proces ce s-a desfăşurat în mai multe etape. Colonizarea germanilor trebuie privită în context

european, întrucât izvoarele scrise sunt aproape inexistente. Primele grupuri de colonişti au venit în secolul al XII-lea în Transilvania, invitate fiind de regalitatea maghiară, un fapt unanim recunoscut de cercetători. A fost perioada cruciadelor, o perioadă care, "indiferent dacă o privim ca pe cea mai măreaţă şi romantică aventură creştină sau drept ultima invazie barbară, ... .a reprezentat, fără îndoială, evenimentul cel mai măreţ şi totodată central al istoriei medievale" (L. 63). Un al doilea reper îl reprezintă colonizarea estică a germanilor. Cauzele emigrării micilor ţărani, a nobililor mici şi mijlocii, precum şi a orăşenilor dezavantajaţi trebuie căutate în transformările structurale care au avut loc în Germania şi Franţa în secolul al XII-lea (L. 50/42). Regalitatea maghiară se aştepta din partea coloniştilor ca aceştia să contribuie la întărirea statalităţii şi a puterii centrale, ambele de dată recentă, acestea realizându-se prin intermediul unor forme juridice şi de habitat avansate pentru acele timpuri, printr-o agricultură avansată şi printr-o protecţie mai bună a graniţelor, acest din urmă deziderat fiind menţionat în mod expres. Una dintre caracteristicile aşezări­ lor germane din Transilvania a constat în împărţirea ogoarelor după sistemul sesiei flamande. Spre deosebire de satele cu sesii de defrişare, la cele de tip flamand, ogoarele nu se află nemijlocit în spatele caselor, ci în afara localităţii, făcând posibilă amplasarea caselor în şi­ ruri regulate. Astfel au luat naştere sate articulate de-a lungul unei uliţe şi sate în

jurul unei pieţe. Este evident că o astfel de apropiere a caselor de locuit a contribuit la dezvoltarea simţului comunitar şi a prezentat, totodată, avantaje în ceea ce priveşte tehnica de apărare. Faptul că la fondarea localităţilor transilvănene s-a optat pentru acest tip de aşezare este un indiciu pentru existenţa dintru început a unor pericole externe, care i-au determinat pe noii sosiţi să prefere această formă de locuire. Bazele ei au fost puse în momentul în care s-a trecut la defrişa­ re şi la fondarea aşezărilor, constituind condiţia de bază (sine qua non) a dezvoltării ulterioare a cetăţilor bisericeşti, pe care nu ni le-am putea imagina într-un sat răsfirat. Nici relaţiile strânse de vecinătate ale saşilor transilvăneni nu ar fi fost posibile într-un sat răsfirat, în care fiecare familie ar fi locuit pe ogorul său. Ne aflăm în faţa unui caz tipic de interdependenţă: condiţionaţi de originea lor, dar poate şi drept răspuns la provocările mediului înconjurător, oamenii optează

pune amprenta asupra lor. Terenul pentru construirea casei, pentru curte şi ogorul s-a împărţit între locuitori, în timp ce pă­ durea, islazul şi râurile au fost folosite dintru început în devălmăşie. Coloniştii au adus cu ei metode moderne de cultivare a pământului (asolamentul trienal) şi de creştere a animalelor. Puţinele izvoare scrise, dar şi studiile lingvistice au demonstrat că primele grupuri de colonişti stabiliţi în Transilvania au venit din zona Rinului şi Moselei, din Flandra şi din nordul Franţei. Atât în documentele de dinainte, cât şi în cele de după 1200, ei sunt numiţi teutonici,jlandrenses şi latini. Dar, curând după aceea, în actele cancelariei regale din Pesta se va încetăţeni numele de saşi. Astfel, coloniştii din Cricău, lghiu şi Romos vor fi numiţi saxones pentru întâia oară în 1206 (L., 23). Pe parcursul procesului de colonizare a Transilvaniei, oaspeţii au venit şi din alte zone ale Germaniei. În conformitate

• . . Peisaj tran~ilvănean cu oraş (Mediaş), detaliu din tabloul Martiriul celor 10.000 de pe altarul gotic tarz1u d1n comuna Tarnava, panou! se află astăzi în colecţii! Muzeului Brukenthal.

pentru un anume tip de aşezare şi pentru anume forme arhitecturale. Pe de altă parte, ambianta pe care şi-o creează, cea a unui sat desfăşurat de-a lungul unei uliţe sau a unuia cu sesii de defrişare îşi

cu opinia istoricului Thomas Năgler (L. 50/27), în secolul al XII-lea, ponderea mare a acestora provenea din teritoriile de pe malul stâng al Rinului, în timp ce în secolul al XIII-lea, aria de emigra-

12

13

re s-a mutat în Franconia, precum şi în centrul şi sudul Germaniei. Elemente ale graiului precum şi piese din descoperiri arheologice se constituie în indicii pentru includerea Bavariei, Turingiei şi Saxoniei printre posibilele locuri de origine ale saşilor. Majoritatea oaspeţilor s-a deplasat, probabil, asemenea cruciaţilor, de-alungul Dunării, până în Câmpia Panoniei, de unde a continuat drumul, pe Mureş în sus, până în sudul Transilvaniei. Primii colonişti s-au aşezat în jurul Alba Iuliei, care avea deja statutul de episcopie. Punctul central al colonizării a fost deja din secolul al XII-lea Sibiul, unde, potrivit unui document din 1196, în intervalul 1188-1191 a luat fiinţă prepositura Cibiniensis. Acesteia i s-au subordonat capitlurile bisericeşti din Sibiu, Nocrich şi Cincu. Împreună au format provincia Sibiului, de unde a continuat colonizarea spre vest, spre Sebeş, şi spre est, pe Olt în sus, până la Rupea şi Drăuşeni . În urma unor cercetări stilistice la cele mai vechi monumente din provincia Sibiului a celor Şapte Scaune, adică în teritoriul aflat între Orăştie şi Drăuşeni, s-a ajuns la concluzia că există diferenţe în cadrul grupului de biserici romanice, diferenţe care se constituie în indicii ale colonizării în două etape, sprijinind astfel teza emisă mai sus (L. 33/171 ş. u .). Atunci când vom analiza bisericile, vom reveni mai amănunţit asupra acestei probleme. Alte pietre de hotar în colonizarea germană le reprezintă fondarea mănăsti­ rii din Cârţa, ca filie a abaţiei din Igriş (probabil la 1202), precum şi aşezarea de germani la Cluj, fapt petrecut, de asemenea, în jurul lui 1200. Odată cu acordarea Ţării Bârsei cavalerilor teutoni, în anul 1211 , a început fondarea de aşezări germane în partea de est a Transilvaniei. În 1224, coloniştilor germani "de la Orăştie la Drăuşeni" li s-a conferit Bula 14

de aur, de către regele Andrei al Il-lea, care, totodată, a desfiinţat toate unităţi­ le administrative din provincia Sibiului, care luaseră fiinţă pe parcursul coloniză­ rii, creând o singură unitate administrativă. Astfel s-a creat cadrul juridic care, pe parcursul următoarelor cinci secole şi jumătate, a determinat soarta coloniştilor germani. Cea mai importantă dispoziţie din Andreanum, cum a fost cunoscută mai târziu Bula de aur, stipula că pe teritoriul de colonizare, nobilii nu se bucurau de privilegii, iar oaspeţii, în calitatea lor de ţărani liberi, se subordonau numai regelui. Printre obligaţiile coloniştilor se numărau acelea ca, în caz de război, să dea ostaşi suveranului şi, totodată, să plătească acestuia un impozit anual pe pământ (terragium). Aveau dreptul să­ şi aleagă liber judecătorii şi preoţii, se bucurau de libertatea de a face negoţ în întregul regat şi dispuneau în mod exclusiv de teritoriul care le fusese acordat, aşa-numitul Pămdnt crăiese. Bisericile lor nu se subordonau episcopului transilvănean din Alba Iulia, ci arhiepiscopului din Esztergom (L. 23/41) . Libertas Cibiniensis, libertatea sibiană, având ca temei cele arătate mai sus, a fost apoi dorită şi obţinută de toate celelalte asociaţii ale coloniştilor, de cele Două Scaune, Mediaş şi Şeica, de districtele Bistriţa şi Braşov, precum şi de germanii din Vinţ, Vurpăr-Aiba şi Cluj. În lipsa acestui cadru juridic, existenţa şi înflorirea satelor şi oraşelor de pe Pă­ mântul crăiese în secolele care au urmat ar fi de neconceput. Un prim examen greu pe care trebuiau să-1 treacă recent-fondatele comunităţi, a fost invazia tătarilor din anii 1241142. Unificaţi sub conducerea lui Ginghis-han, mongolii (tătarii) au început în 1211 să cucerească China şi alte ţări învecinate. După ce, în 1223 şi în anii următori, au subjugat cnezatele ru-

seşti de Kiev şi Halici, în 1241 au atacat Studiile recente au subliniat rolul Europa de est şi Europa centrală. În pri- greavilor în procesul de colonizare, lipsa măvara acelui an, o parte a lor a atacat izvoarelor obligând la ipoteze. Şi astăzi nordul Transilvaniei, distrugând Rodna, se consideră că pătura greavilor ereditari Bistriţa, Cluj şi Oradea. O altă hoardă, în s-a format din acei locatores, care i-au drumul ei din nord spre sud, a devastat condus pe oaspeţi spre locurile de coloniMoldova şi a pătruns în Ţara Bârsei prin zare. De altfel, se ştie astăzi că mai mulţi Pasul Oituz. dintre greavii din perioada colonizării au După căderea Braşovului, invadato- fost originari din locurile de baştină ale rii s-au îndreptat spre Sibiu, iar de acolo coloniştilor. Neclare rămân insă sarcinile spre Sebeş şi Arad, spulberând apoi la pe care greavii şi juzii le aveau de îndeMohi, pe râul Sajo, armata ungară. În plinit în cadrul comunităţilor rurale. Se 1242, pe drumul de întoarcere, tătarii au pare că, spre deosebire de jude (villicus), distrus tot ce rămăsese întreg la trecerea care era ales, comunităţii nu-i revenea lor precedentă. În urma lor, în Transilva- nici un rol în numirea greavului (comes) nia au rămas aşezări incendiate, foamete (L. 50/203). Rolul jucat de greavi în coşi s-au declanşat molime, un peisaj al munităţile săseşti este contradictoriu: pe groazei, descris de călugărul Rogerius în de-o parte, ei apar în calitate de apărători opera sa Carmen miserabile (L. 69/53 ş. ale intereselor comunităţii, aşa cum s-a u.). Regele Bela al IV-lea a iniţiat noi întâmplat în cazul greavilor Blafuuz şi colonizări, dorind să le sprijine prin priHenning, care, în 1317, au reuşit să obţi­ vilegii. În ciuda strădaniilor sale, nume- nă de la regele Carol Robert reconfirmaroase aşezări au rămas nişte pustietăţi. rea Andreanum-ului (L. 73/323). Pe de În a doua jumătate a secolului al altă parte, există însă numeroase dovezi XIII-lea a început colonizarea în văile conform cărora unii dintre ei ar fi încerTârnavei Mari şi Tâmavei Mici. În 1283 cat, în repetate rânduri, să dobândească sunt amintite opt aşezări în Scaunul Me- privilegii în comunităţile lor, reuşitele diaşului , ceea ce indică faptul că procecum a fost în cazul greavului Apa, fonsul de colonizare nu se încheiase încă. datorul stirpei nobile de mai târziu,Apafi În 1318, regele Carol Robert d 'Anjou -fiind numai cazuri singulare. a acordat celor Două Scaune, Mediaş şi Stirpea greavilor de Câlnic este un Şeica, dreptul sibian. Conform părerii exemplu în ceea ce priveşte ascensiunea, lui Thomas Nagler, fondarea aşezărilor înflorirea şi declinul unei asemenea faîn valea Târnavei Mici ar fi avut loc în milii. Greavul Chyl, fiul lui Erwin, a fost jurul anului 1300 (L.50/161). răsplătit de regele Ştefan, în 1269, pentru Pentru colonizarea zonei Bistriţei, servicii credincioase în război , cu câtedin Transilvania de nord, nu există iz- va sate în zona Sebeş, numită în limba voare scrise. Cele mai vechi date referi- germană Unterwald. După puţin timp, toare la "ţărişoara" Reghinului (Reener Cheei, cum este numit în documentele Landchen) se găsesc într-un document de mai târziu, a cumpărat mai multe sate din 1228. Cercetătorii zilelor noastre în apropiere de Câlnic, dar şi în zone mai susţin ipoteza conform căreia colonizaîndepărtate, cum a fost Blajul pe Târnava rea Transilvaniei de nord ar fi început la Mică. în anul 1280, Daniel, fiul lui Chesfârşitul secolului al XII-lea şi ar fi con- ei, a intrat în posesia satului Vingard, pe tinuat pe parcursul celui de-al XIII-lea. care l-a ales ca centru administrativ al (L. 50/131). posesiunilor sale. Prin căsătorie, neamul

,..

greavilor de CâJnic s-a apropiat din ce în ce mai mult de nobilimea maghiară, numindu-se Gereb de Vingard; din această perspectivă ni se pare întemeiat faptul că, în 1430, Johann Gereb de Vingard a vândut cetatea de azi a Câlnicului comunită­ ţii libere a localităţii, renunţând, totodată, la demnitatea de greav al acesteia. în afara neamului greavilor de CâJnic, în secolul al XIV-lea, XV-lea şi XVI-lea, un rol important I-au avut familiile greavilor Tobiassy din Aţel , Morgondai din Merghindeal, precum şi familiile de greavi din Roşia, Ocna Sibiului, Mediaş ş. a. La începutul secolului al XVI-lea, greavii au dispărut din istoria saşilor transilvăneni, căci lupta de secole a satelor împotriva greavilor ereditari a condus în cele din urmă la triumful definitiv al orientării democratice a comunităţilor. Pentru apariţia şi dezvoltarea cetăţilor bisericeşti din unele localităţi, existenţa familiilor de greavi a fost benefică. O componentă importantă a acestor monumente, turnul central, are ca model donjonul cetăţilor greavilor. Un alt element al bisericilor romanice şi gotice timpurii, galeria vestică, trebuie privită în strânsă relaţie cu pătura conducătoare din primele secole care au urmat colonizării. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, neînţelegerile familiei greavului din Ocna Sibiului cu episcopul din Alba Iulia suscită interesul. Alard von Salzburg (Alard de Ocna Sibiului) a fost asasinat, din motive rămase necunoscute, de oamenii episcopului. Drept răspuns, Johann, fiul celui asasinat, a strâns o ceată înarmată, cu care, în 1277, a atacat sediul episcopului, a devastat catedrala, a incendiat-o şi a asasinat numeroşi oameni. Asupra lui Johann şi a oamenilor săi a fost aruncată anatema, iar la mai bine de treizeci de ani după incidente, capitlul catedralei încă mai declara valabilitatea acesteia (L. 69/20). 16

Fondarea Clujului, la 1271, a avut loc în timpul scurtei domnii a lui Ştefan al V-lea. La puţin timp i s-au conferit aceleaşi drepturi ca şi aşezărilor săseşti , dar caracterul său german a fost periclitat dintru început, deoarece o mare parte din împrejurimi nu erau locuite de germani. Dintr-un document din 1291 reiese faptul că şi la Turda, Dej, Sic, Cojocna şi Hunedoara trăiau germani, cărora regele le acordase privilegii. Urmele acestora nu mai sunt detectabile decât la edificiile timpului, dacă facem abstracţie de documente (L. 73/169, 180, 181, 182). Ultimele decenii ale secolului al XIII-lea, din vremea regilor Ladislau al IVlea şi Andrei al III-lea, s-au caracterizat prin tulburări de ordin politic. lnstabilitatea internă a fost dublată, în 1285, de o nouă invazie tătărească, în timpul căreia Bistriţa a fost distrusă. În diploma sa inaugurată din 1291, regele Andrei al IIIlea amintea de turnuri şi cetăţi construite peste biserici (L. 73/174). Suveranul se referea, probabil, la bisericile fortificate construite de saşi. Luptelor pentru ocuparea tronului care au urmat morţii lui Andrei al IIIlea - şi în timpul cărora saşii I-au sprijinit pe Otto von Bayern - le-a urmat, după încoronarea, în 1310, a lui Carol Robert din Casa de Anjou, o lungă perioadă de linişte, pe care istoricul G. D. Teutsch a numit-o "secolul Anjou-ilor, perioada cea mai frumoasă pentru saşi" (L. 69177). Şi în acest interval au avut loc disensiuni; spre exemplu, la 1324, saşii s-au ridicat împotriva voievodului Transilvaniei şi au fost înfrânţi, dar s-a ajuns, înainte de toate, la consolidarea economică şi social-politică a aşezărilor săseşti.

La începutul secolului al XIV-lea s-a impus împărţirea Pământului crăiese în Scaune, conduse de câte un jude regal, numit de rege din rândurile coloniştilor.

Fig. li 2. Ruinele cetăţii din Feldioara şi casa parohială evanghelică, gravură de Ludwig Rohbock în: Hunfalvi Janos.Erdely eredeti kepekben~ Darmstadt 1856-3/ 99.

Spre mijlocul secolului, a apărut denumirea de Şapte Scaune pentru provincia Sibiului. În Ţara Bârsei şi în Transilvania de nord, coloniştii au creat structuri juridice asemănătoare, dar numai în 1486 a luat fiinţă Universitatea Săsească, acesta fiind organismul care i-a unit pe toţi saşii de pe Pământul crăiese . Comunitatea saşilor a avut caracter cooperatist. Modalitatea de a lucra pă­ mânturile aşezării, aceea a asolamentului trienal, a necesitat, în mare măsură, o abordare unitară, individul fiind obligat să se subordoneze ritmului de muncă al celorlalţi. În acelaşi timp, folosirea pă­ şunilor, islazurilor şi a pădurilor a dus la apropierea membrilor comunităţii. Legăturilor strânse din cadrul procesului de muncă le corespundeau, totodată, structuri în domeniul social şi cultural. Folosirea în devălmăşie a posesiunilor a presupus şi o conducere eficientă la nivel

local , exercitată de

către

jude

şi

de către

juraţi.

În timpul lui Ludovic cel Mare (1342- 1382) - care a recunoscut importanţa saşilor pentru regalitate şi regat, afirmând că "sunt acei cetăţeni ai regatului, pe umerii cărora se sprijină securitatea graniţei ca pe nişte piloni rezistenţi, şi ai căror loialitate şi experienţă este mereu dovedită" (L. 69/96), saşilor li s-au acordat importante privilegii în vederea dezvoltării meşteşugurilor şi a negoţului. În anul 1376 a avut loc reorganizarea breslelor. În această perioadă şi negustorii transilvăneni s-au bucurat de importante privilegii, care i-au avantajat nu numai în schimburile cu Principatele române, datorită dreptului de depozitare, ci le-a creat posibilitatea ca prin Buda să ajungă cu mărfurile lor la Levoca, Cracovia, Viena, Praga, Regensburg şi Koln, în oraşele hanseatice 17

de pe litoralul Mării Baltice, în oraşele de pe Coasta Adriatică, precum şi în Europa de vest. Este nevoie de un efort de imaginaţie pentru a avea o reprezentare a ariei în care saşii făceau negoţ. Mărturie a bunăstării negustorilor saşi stau casele, datând din a doua jumă­ tate a secolului al XIV-lea şi din secolul al XV-lea, care mai pot fi văzute şi astăzi la Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Odată cu deplasarea centrului de greutate al economiei spre negoţ, a avut loc procesul de transformare a satelor transilvănene în oraşe, mai ales în acele locuri care erau prielnice comerţului. Oraşele Sibiu, Braşov şi Bistriţa se află în apropierea trecătorilor care făceau legătura cu Ţara Românească şi cu Moldova, iar în secolul al XIV-lea Clujul, Sighişoara şi Sebeşul sunt menţionate ca având dreptul urban. Două proiecte edilitare sunt grăitoa­ re pentru progresul economic şi puterea financiară a patriciatului: pe la mijlocul secolului al XIV-lea, în oraşele săseşti, debutează ridicarea de biserici parohiale, care, în ceea ce priveşte dimensiunile, întreg cu mult bisericile romanice anterioare. Edificator în acest sens este corul bisericii din Sebeş, care, până în ziua de azi a rămas adosat bazilicii romanice mult mai modeste , care, din cauza tulburărilor din secolul al XV-lea nu a putut fi înlocuită, aşa cum se prevăzuse , cu obiserică hală. Pe de altă parte, în secolului al XIV-lea, a început construirea incintei. Conform tehnicii de apărare a acelor vremi, acestea au fost prevăzute cu creneluri de maniera celor ale căror urme mai pot fi văzute la Sibiu, Sighişoara şi Mediaş (L. 69/68). În secolul al XV-lea, activitatea edilitară a cuprins şi zona rurală. Se poate urmări cum soluţii tehnice şi detalii arhitectonice au fost preluate de la construcţiile de apărare urbană şi aplicate la cetăţile bisericeşti. 18

După moartea lui Ludovic cel Mare au început din nou lupte pentru tron, care s-au prelungit mult şi în timpul domniei lui Sigismund, încoronat la 1387. întrucât oraşele săseşti au luptat de partea regelui, acestea au fost adesea atacate de adversarii săi. Pericolul a crescut însă spre finele secolului al XIV-lea, când au avut loc atacuri ale turcilor. După ce, sub comanda lui Murad 1, otomanii cuceriseră, la 1361, Adrianopolul, calea spre Dunăre era deschisă, iar în urma bătăli­ ei de pe Câmpul Mierlei, ei au devenit stăpânii de necontestat ai Balcanilor. Voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, i-a învins pe turci, în 1394, la Rovine, mai târziu fiind însă nevoit să se retragă în Transilvania. Devastatoare a fost bătălia de la Nicopole (1396), unde armata lui Sigismund, formată din cavaleri din întreaga Europă, a cunoscut o înfrângere usturătoare. Astfel, turcii s-au instalat la Dunărea de Jos, obligând Ţara Românească la plata unui tribut, ceea ce a însemnat pierderea rolului de barieră pentru Transilvania a voievodatului sudcarpatin. Din acest moment, Transilvania a cunoscut pericolul permanent al invaziilor turceşti. Faptul că pe lângă marile incursiuni, retinute de istoriografie, au mai fost şi altele, mai mici, reiese dintr-o scrisoare a regelui Sigismund, datată 31 martie 1420, în care le cere locuitorilor din jurul Feldioarei, din Ţara Bârsei, să participe la lucrările de fortificare ale localităţii, "ţinând cont de desele incursiuni ale turcilor", or, asemenea incursiuni nu sunt consemnate în documentele vremii (L. 25/419). Atacurile turceşti au dăunat profund operei de colonizare a saşilor. Otomanii urmăreau ca popoarele subjugate de ei "să fie integrate într-un sistem de dări şi impozite, fără a fi interesaţi de dezvoltarea forţelor de producţie ale acestora sau de aspiraţiile lor culturale. În consecinţă,

stăpânirea străină a adus cu sine regrese în toate domeniile, cu excepţia dreptului la practicarea liberă a religiei; războaiele lor au fost îndeobşte războaie de cucerire, purtate cu intenţii expansioniste, de furt şi de jaf' (L. 25/415). Intervalul în care Transilvania a fost ameninţată de otomani, a durat, cu scurte întreruperi, mai bine de trei secole, şi cuprinde două faze: prima vizează perioada de la începutul secolului al XV-lea până la constituirea Transilvaniei ca principat sub suzeranitate turcească (1541), şi stă sub semnul apărării armate; Gustav Giindisch o caracterizează ca "ev eroic al istoriei Transilvaniei" (L. 25/416). În cea de-a doua fază, care începe în 1526, cu bătălia de la Mohacs, şi se termină în 1699, cu pacea de la Karlowitz, centrul de greutate s-a mutat în planul politicului, Transilvania fiind implicată în lupta pentru influenţă dintre Habsburg şi otomani. Prima incursiune turcească consemnată în documente a avut loc în toamna anului 1420, atunci când, atacând Transilvania dinspre vest, armata otomană a distrus Orăştie şi a dus numeroşi locuitori în robie. Deja în primăvara următoa­ re, invadatorii au pătruns în Ţara Bârsei, devastând această provincie înfloritoare, după ce au spulberat apărarea celor Şap­ te Scaune, formată în pripă. Urmările au fost groaznice: satele Hărman, Sânpetru, Bod, Hălchiu, Ghimbav şi Vulcan au fost atât de puternic afectate, încât regele Sigismund le-a scutit pe o perioadă îndelungată de timp de impozite. La Braşov, care la rândul său a fost ocupat şi parţial incendiat, doar o parte a populaţiei s-a putut salva în cetatea de pe Tâmpa. Numeroşi locuitori, printre care şi membrii ai Magistratului oraşului, au fost luaţi ca robi, dar se presupune că cei mai mulţi au fost răscumpăraţi deja pe teritoriul Ţării Româneşti.

Regele Sigismund a încercat - cu sprijinul voievodului Dan al II-lea, ostil turcilor - , să mute linia de apărare antiotomană în Câmpia Dunării. Într-adevăr, ajutat de o armată transilvană, condusă de greavul Johann şi de judele regal Andreas din Sibiu, voievodul Ţării Româneşti i-a învins pe turci în 1426. În toamna aceluiaşi an, regele a sosit Ia Braşov pentru a pregăti războiul , dar problemele regatului, în special Războaiele Husite, I-au împiedicat să se dedice în continuare, în mod eficient, apărării antiotomane. În vara anului 1432, turcii au intrat din nou în Ţara Bârsei, de unde au trecut, jefuind, în sudul Ţării Secuieşti şi în Scaunul Rupei, ajungându-i din urmă pe ţăranii fugiţi din Ţara Bârsei pe care i-au luat prizonieri. În urma acestei incursiuni, regele, în vederea reconstrucţiei caselor distruse, "care, după cum ştiţi, în timp ce mă aflam în afara ţării, au fost devastate şi incendiate de turcii cruzi" (L. 25/422), a pus Ia dispoziţia celor pă­ gubiţi impozitul turcesc, o dare aprobată de Conciliul de la Basel, constând în obligativitatea tuturor de a ceda o cincizecime din averea proprie. În 1438 a avut loc o campanie otomană împotriva Transilvaniei, campanie care a întrecut toate operaţiunile anterioare. Sub conducerea sultanului Murad al II-lea s-a adunat Ia Vidin o armată otomană, care, iniţial a pornit spre Ungaria, dar apoi a intrat în vestul Transilvaniei. "S-a îndreptat spre Transilvania, măce­ Iărind groaznic şi punând capăt tuturor, şi nimeni nu a opus nicio rezistenţă" (L. 25/423). Sebeşul a fost primul oraş care s-a apărat, dar nerezistând asediului, a fost nevoit să se predea. Apoi au fost devastate satele din zona Sebeşului (Unterwald), iar Alba Iulia şi cetatea greavilor de Câlnic au fost chiar ocupate. Distrugerile au continuat în cele Două Scaune,

născută

Fig. 1/3. Peisaj transilvanean cu oraşul Alba Iulia, gravurii in: Hunfalvi Janos .Erdely eredeti kepekben" Darmstadt 1856 - 3/33. Mediaş şi Şeica,

fiind atât de mari, încât ani unele localităţi au rămas pustii. Pagube mari au suferit şi satele de pe Valea Hârtibaciului, precum şi cele din Scaunul Cincu. Oraşul Sibiu a fost asediat timp de opt zile, neputând fi cucerit, fapt care i-a impresionat puternic atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. În anul 1453, un episcop fugit din Constantinopol relatează despre aceste evenimente după cum urmează: "Cziben sau Hermanstadt şi-a făcut un nume important şi [turcii] numai despre asta vorbesc, că le-a opus rezistenţă şi le este obstacol în calea lor, iar ei vor să înlătu­ re obstacolul şi vor să cucerească oraşul vostru şi să-1 câştige De aceea vă sfă­ tuiesc să-1 întăriţi" (L. 23/104). Iancu de Hunedoara, descendent dintr-un neam de cnezi români, care a devenit voievod al Transilvaniei în anul 1440, a constituit o nouă speranţă în lupta antiotomană. Incursiunea otomană din J442, în timpul căreia Valea Mureşului chiar şi

după şaptesprezece

0000

20

a fost pustiită, a rămas, pentru o vreme, ultima lovitură otomană în Transilvania, deoarece sub Iancu de Hunedoara teatrul de operaţiuni s-a mutat la sud de Carpaţi. Saşii au folosit această perioadă de relativă linişte pentru extinderea fortificaţiilor, fiindu-le puse la dispoziţie, în acest scop, şi mijloace din veniturile coroanei. În 1457, Sibiul a fost din nou asediat, însă a făcut faţă asediului. Între timp se pusese la punct un sistem de supraveghere şi de alarmare, care înregistra şi transmitea mai departe orice mişcare a inamicului. În caz de pericol, la saşi şi secui, transmiterea unei săbii muiate în sânge era semnul pentru adunarea cetelor de combatanţi. Comunicarea se făcea şi cu surle, trâmbiţe din corn, precum şi cu aprinderea de ruguri în locuri cunoscute de toţi şi vizibile la mare distanţă (L. 23/432). În apărarea antiotomană, alături de domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, au luptat întotdeauna şi formaţiuni ale saşilor transilvăneni. Această apropiere,

de ameninţări şi privaţiuni, şi-a demonstrat utilitatea în cazul ajutorului acordat cu arma în mână, a dreptului de azil pe Pământ Crăiese, în semnalizarea pericolelor, precum şi în răscumpărarea robilor. Drept exemplu pentru cele afirmate mai sus, amintim bunele relaţii dintre Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, şi braşoveni. în toamna anului 1479, o conjunctură favorabilă otomanilor a făcut ca aceştia să poarte o nouă campanie împotriva Transilvaniei. Din nou au atacat din vest, pustiind zona Orăştiei şi a Sebeşului, iar apoi încărcaţi cu pradă bogată, s-au retras spre vest. Voievodul Ştefan Bâthory a reuşit să-i întâmpine între Sebeş şi Orăştie. Acolo, pe Câmpia Pâinii, otomanii s-au aflat faţă în faţă cu o armată în care erau prezente toate etniile transilvănene. în lupta aprigă care se încinsese, a intervenit tocmai la timp Pavel Chinezul (Pavel Cneazul), comite al Timişoarei, astfel că turcii au putut fi bătuţi. În ianuarie 1493, turcii, trecând munţii, au făcut o incursiune neaşteptată în depresiunea Sibiului, jefuind şi incendiind în drumul lor spre trecătoarea Thrnu Roşu localităţile Cristian, Rusciori, Şura Mică, Ocna Sibiului, Turnişor şi Cisnă­ die. încărcaţi cu pradă de război, au fost ajunşi din urmă în pasul Thrnu Roşu de o armată formată în grabă şi comandată de primarul Sibiului, Georg Hecht; turcii au fost învinşi şi cu ajutorul oierilor din Tălmaciu, localitate aparţinând jurisdicţiei celor şapte juzi. Sub domnia regelui Matei Corvin, fiul voievodului Iancu de Hunedoara, procesul de decădere a regatului ungar, cauzat de neliniştea internă şi de ameninţările externe, a fost oprit. Regele îşi dăduse seama că oraşele săseşti erau un sprijin preţios în lupta împotriva marii nobilimi, fapt pentru care le-a acordat saşilor importante privilegii. în cele din în

condiţii

urmă, în

timpul domniei sale, acestea au o asociaţie juridică a tuturor saşilor de pe Pământul Crăiese (1486). Universitatea Săsească a constituit instanţa supremă în probleme de ordin administrativ şi juridic, organismul care stabilea impozitele şi care hotăra asupra problemelor importante ale vieţii publice. În timpul urmaşului lui Matei Corvin, a nehotărâtului Vladislav al II-lea, a continuat procesul de decădere a regatului. Atunci când, în 1516, după moartea lui Vladislav, a ajuns pe tron fiul său, Ludovic al II-lea, de numai zece ani, mulţi şi-au dat seama că nu mai puteau ţine piept mult timp presiunii exercitate de turci. Suleiman al II-lea, după ce luase în stăpânire Belgradul, a înaintat în 1526 spre Ungaria. Bătălia hotărâtoare, în care armata ungară a fost spulberată, iar regele Ludovic al II-lea a căzut pe câmpu1 de luptă, s-a dat la Mohâcs. Această înfrângere a însemnat sfârşitul statului feudal maghiar. Deja în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Principatul Transilvaniei s-au făcut simţite tendinţele unei oarecare independenţe faţă de coroană. întrucât în ceea ce priveşte apărarea antiotomană, nu se puteau aştepta la vreun ajutor din partea regelui, etniile transilvănene au cunoscut o oarecare apropiere, angajându-se la ajutor reciproc. Datorită privaţi­ unilor cauzate de războaiele cu turcii se născuse un fel de solidaritate care a unit diferitele seminţii. (L. 25/443). Apariţia principatului autonom (1541- 1688) este în mare măsură rezultatul acestor premise. În ciuda tuturor presiunilor, turcii nu reuşiseră să cucerească Transilvania, lucru ce se datora în mod hotărâtor şi saşilor, care şi-au adus contribuţia prin oraşele fortificate, prin cetăţile bisericeşti, cât şi pe câmpul de luptă. La începutul secolului al XVI-lea, ţara oferea o ima-

dus la

apariţia Universităţii Săseşti,

21

gine dezolantă: dacă în 1350 pe teritoriul celor Şapte Scaune locuiau în jur de 7080 000 de oameni, în secolul al XV-lea şi la începutul celui următor, numărul lor scăzuse la 40-45000 (L. 79/47-48). În special în zona Orăştiei, a Sebeşului, precum şi în Valea Hârtibaciului, numeroase sate săseşti nu şi -au mai revenit după distrugere, fiind apoi colonizate de români sau au devenit pustii; mai târziu, pământurile acestora au fost împărţite între satele învecinate. După ce Ludovic al II -lea căzuse în bătălia de la Mohiics, partidul maghiar, care pornise la luptă sub deviza "mai bine turcii decât germanii", 1-a ales pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, rege al Ungariei. La scurt timp, partidul progerman 1-a ales pe tronul Ungariei pe arhiducele Ferdinand, fratele împăratului Carol al V-lea şi soţ al surorii lui Ludovic al II-lea. În urma acestor alegeri s-a declanşat lupta pentru tron, care a durat mai bine de doisprezece ani, aducând şi Transilvaniei multe suferinţe şi necazuri. Iniţial, saşii, legaţi prin jurământ, s-au situat de partea lui Zapolya, dar, în timpul desfăşurării ostilităţilor au trecut în tabăra lui Ferdinand. Cu timpul şi-au dat seama că numeroaselor apeluri la rezistenţă nu le-a urmat niciun ajutor concret din partea austriecilor. Au realizat prea târziu că loialitatea lor faţă de Casa de Habsburg, datorită schimbărilor survenite în politica mare rămăsese fără obiect şi că, în cele din urmă, nu erau decât victime ale jocurilor politice. În personalitatea lui Marcus Pernfflinger se reflectă, cu acuitate, tragismul acestei erori. El, care încercase de nenumărate ori să facă rost de ajutoare pentru Sibiul asediat de armatele lui Zapolya şi străbătuse cu o mică ceată de călăreţi ţara cu scopul de a menţine oraşele în tabăra lui Ferdinand, a fost nevoit să admită că luptase pentru o cauză pierdută. În timpul tulburărilor 22

şi-a pierdut averea, a plecat în exil, unde a şi murit, fiind însă preocupat până la finele vieţii de trimiterea de întăriri pentru Sibiu. În această perioadă tulbure, în Transilvania au apărut o serie de personaje interesante; printre acestea s-a aflat seribul de altădată al oraşului Sibiu, Reicherstorffer, care a călătorit în Transilvania din ordinul lui Ferdinand, contribuind cu mercenarii săi la pustiirea generală a principatului; un altul a fost Aloiso Gritti, de origine veneţiană, un favorit al lui Suleiman, care a venit în Transilvania să medieze între Înalta Poartă şi Ferdinand, dar care, după scurt timp, a fost atât de prins în plasa intrigilor, încât, în cele din urmă, a fost executat la Mediaş împreună cu fiii săi. Sprijinul lui Zapolya a fost călugărul George Martinuzzi, care, prin viclenie, bani - fusese trezorierul regelui - şi intrigi deţinea toate pârghiile puterii. După moartea lui Zapolya, în 1540, Martinuzzi a devenit cancelar al reginei Isabela, văduva lui Zapolya, adică personajul cheie în politica transilvăneană. El a iniţiat desprinderea Transilvaniei de Ungaria şi crearea principatului autonom sub suzeranitate turcească. Nici Martinuzzi nu a murit de moarte bună, ci asasinat de soldaţii generalului imperial Castaldo. În această perioadă de tulburări politice s-au aflat adesea armate străine în principat: Zapolya i-a chemat pe turci în ajutor, voievodul Transilvaniei Ştefan Mailat, pe domnul Moldovei, Petru Rareş, iar Martinuzzi a avut propria sa armată de mercenari. Atunci când, în 1550, au venit trupe austriece, acestea au fost primite cu bucurie, ca eliberatoare de sub jugul turcesc, dar conduita mercenarilor nu a fost de loc mai bună decât a celorlalţi. Generalul lor, Castaldo, observa că "aceşti mercenari au venit numai să distrugă această ţară" (L. 23/119). Privit

din această perspectivă istorică, devine limpede că cetăţile bisericeşti, construite împotriva pericolului turcesc, au trebuit să facă faţă şi atunci când au domnit golul legislativ, anarhia şi dezorientarea. Nu marile armate turceşti sau imperiale au fost adevăraţii lor duşmani , ci cetele de mercenari şi aventurieri care nu cunoşteau legea şi ordinea, şi al căror ţel era doar distrugerea şi prada. În aceste condiţii istorice, care luau uneori forme apocaliptice, saşii au adoptat în plan religios Reforma Luterană. Curând după 1519 scrierile lui Luther, aduse de negustori, au ajuns în oraşele transilvănene . Odată cu pătrun­ derea acestora, atât regele, cât şi episcopul transilvan au dat instrucţiuni stricte pentru combaterea ereziei. Reforma a pornit din Braşov şi trebuie asociată cu personalitatea lui Johannes Honterus. Tulburările timpului au avut efecte benefice asupra mersului Reformei. Saşii au trăit pe pielea lor neputinţa autorită­ ţilor laice, ceea ce i-a făcut receptivi la ceea ce afirmau Honterus şi judele regal al Braşovului, Hans Fuchs, anume că în timpuri grele, nu te poţi baza pe puterea omenească. Salvarea nu poate veni de la oştile apusene, ci numai de la Dumnezeu. Reprezentanţii Contrareformei, în primul rând Martinuzzi nu au acţionat cu consecvenţă împotriva noii doctrine, din raţiuni politice. În strânsă relaţie cu reformatorii din Germania, reformatorii transilvăneni au reuşit să impună, în deceniul cinci al secolului al XVI-lea, Reforma Luterană în principat. în 1547 s-a adunat la Sibiu "sfatul bărbaţilor învăţaţi" şi a elaborat Regulamentul bisericesc al tuturor germanilor din Transilvania, iar în 1550 acest regulament a fost ridicat la rang de statut în urma unei hotărâri a Universităţii Săseşti. Două urmări ale Reformei merită să fie menţionate în mod deosebit: prima

priveşte sistemul şcolar, care a cunoscut o perioadă de înflorire şi datorită faptului că o parte din bunurile mănăstireşti au fost alocate acestui scop, învăţătura devenind un bun al tuturor. Regulamentul şcolar al lui Honterus stipulase deja că "niciun băiat să nu fie exclus de la învăţătura şcolară pe motiv de sărăcie, ci să înveţe gratuit" (L. 23/ 148). Râvna cu care s-a trecut la construirea de şcoli, la achiziţii de cărţi, precum şi la crearea de fonduri pentru studiu, demonstrează că cei care s-au aflat atunci la conducere şi-au dat seama că învăţătura este o premisă esenţială în lupta pentru existenţă a unei minorităţi. Ei au admis că numai prin cunoaştere şi prin aplicarea acesteia este posibil să-ţi menţii fiinţa şi calităţile definitorii într-o ambianţă ostilă. Nu întâmplător şi astăzi în multe dintre cetăţile bisericeşti se mai află turnurişcoală. Învăţătura a fost privită ca fiind atât de necesară, încât chiar şi în caz de pericol iminent procesul de învăţământ nu se întrerupea. Un indicator al importanţei acordate şcolii este introducerea învăţământului obligatoriu general încă de timpuriu, chiar pentru contextul european al epocii. Cea de a doua urmare a Reformei a constituit-o Umanismul, care şi-a croit drum în Transilvania odată cu întoarcerea reformatorilor saşi de la universităţi din vest. Cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului au fost Johannes Honterus, Valentin Wagner, Christian Schesăus şi Johannes Sommer. În 1557, italianul Michele Brutus nota că la germanii din Transilvania se întâlneşte "o extraordinară practică a ştiinţei, a artelor liberale, controlul strict al moravurilor, preţuirea hămiciei şi repudierea lenei" (L. 23/ 144). Spre mijlocul secolului al XVI-lea, situaţia s-a înrăutăţit din nou. După retragerea în 1553 a trupelor imperiale,

23

au fost nevmţi bert Huet. A fost apărătorul intereselor suzeranitatea turcească şi săseşti împotriva abuzurilor comise de să plătească tribut anual. În acelaşi an a nobilimea maghiară, a susţinut libertatea izbucnit şi o epidemie de ciumă, care a religioasă în Principatul Transilvaniei şi secerat mii de vieti la Sibiu, Braşov şi a participat la lupta antiotomană. În 1594 alte localităti. Regina Isabela şi, după a luat fiinţă o Ligă antiotomană, la care a moartea ei , survenită în 1559, fiul ei Ioan aderat Austria, Transilvania şi cele două Sigismund, nu au reuşit să pună capăt principate româneşti, Moldova şi Ţara actiunilor devastatoare în principat. Aşa Românească. Primele victorii i-au aparstând lucrurile, saşii au adaptat sistemele ţinut domnului Ţării Româneşti, Mihai defensive ale oraşelor şi cetătilor biseri- Viteazul. Huet a participat cu o formaceşti după cerinţele impuse de evoluţia ţiune săsească la cucerirea oraşelor Târtehnicii militare. govişte şi Giurgiu. După moartea lui Ioan Sigismund, În 1599, Mihai Viteazul a intrat în Ştefan Bâthory a fost ales principe în Transilvania, a învins la Şelimbăr ar1571 , iar în 1575, după alegerea acestuia mata lui Andrei Bathory - vărul lui Sica rege al Poloniei, fratele său, Cristofor gismund, cel care renunţase la domnie a asigurat locotenenta. După moartea lui pentru Andrei-, intrând apoi victorios în Cristofor, în 1581, minorul Sigismund Alba Iulia. De acolo, în intervalul maiBâthory devine principe. Personalitatea septembrie 1600, a transmis instrucţiuni săsească cea mai importantă din vreşi ordine celor trei principate, Ţara Romea Bathoreştilor a fost comitele Al- mânească, Moldova şi Transilvania pe principii

transilvăneni

să recunoască

Fig.l/4. Bătălia de la Şelimbăr, gravură de Georg Kopp, text:.Bătălia dintre voivodul Valachiei şi Cardinalul Andrea Batori în Transilvania în octombrie 1599~ Biblioteca Naţională din Viena, cotă 182.1096

care le unise sub sceptrul său. Curând s-a ajuns însă la neînţelegeri între împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg şi domnul român. Împăratul a trimis în Transilvania o armată comandată de generalul Basta, care l-a învins pe Mihai în 28 septembrie 1600, la Mirăslău. în anul următor, Mihai şi Basta au luptat împreună împotriva lui Sigismund Bathory, declarat pentru a treia oară principe. În ciuda acestei frăţii de arme,la scurt timp, Basta a pus la cale uciderea lui Mihai. De astă dată, trupele imperiale au traversat principatul Transilvaniei, devastându-1. În special oraşele Sighişoara şi Bistriţa au avut de suferit de pe urma imperialilor şi a aliaţilor lor secui. Sibiul a rezistat unui asediu de zece luni, dar localităţile din jur au fost incendiate . Cetele înarmate, care au cutreierat fără încetare principatul, au provocat populaţiei suferinţe de nedescris. În zona Bistriţei nu mai existau decât 337 de gospodari, iar în oraş, populaţia scăzuse cu o pătrime (L. 23/ 195). În intervalul scurt de timp în care a domnit, Ştefan Bocskay (1604-1606), a încercat să aducă ţării mult dorita pace. Gabriel Bathory (1608-1613) i-a succedat lui Bocskay în domnie, aducând Transilvaniei în intervalul de nici şase ani "mai mari nenorociri decât oricare dintre predecesorii sau succesorii săi" (L.23/ 197). Cronicarii i-au creionat următoarea imagine: "mândru, ambiţios, lipsit de Dumnezeu şi sperjur, prieten al tuturor răufăcătorilor şi hoţilor". Deja de la prima sa acţiune, o incursiune de pradă în Ţara Românească , s-au ivit neînţelegeri cu saşii, care nu doreau să-şi piardă bunurile şi să-şi verse sângele pentru o acţiune dubioasă, şi, în plus, nu voiau să piardă principatul valah ca cea mai importantă piaţă de desfacere pentru produsele lor. Conflictele dintre saşi şi principe s-au accentuat atunci când Bathory a emis şi

pretenţii de ordin financiar. Prin viclenie a reu şit să pună stăpânire pe Sibiu, acuzând în faţa Dietei locuitorii acestui oraş de înaltă trădare şi condarnnându-i la moarte. Au fost executaţi 147 de bărbaţi , iar ceilalţi au fost graţiaţi în schimbul sumei de 50.000 de galbeni. Bathory a determinat Dieta să aprobe ca Sibiul să devină oraşul de re şedinţă al urmaşilor săi, iar posesiunile municipale să fie trecute în proprietatea fiscului. Apoi, a întreprins o nouă incursiune în Ţara Românească cu intenţia de a-1 alunga pe voievodul Radu Şer­ ban de pe tronul ţării. Domnul a revenit cu ajutorul moldovenilor, înfrângându-1, în 1611, pe Bâthory în Ţara Bârsei. întors la Sibiu, principele transilvănean s-a răz­ bunat pe locuitorii oraşului, surghiunindu-i pe cei mai mulţi dintre ei. Braşovul, care trăsese învăţăminte din soarta tragică a Sibiului, aftându-se sub conducerea înţeleaptă a lui Michael WeiB, s-a împotrivit intrării lui Bathory în oraş. În 1611 , principele a întreprins o incursiune în Ţara Bârsei, ajungând chiar în faţa porţilor oraşului Braşov. A incendiat suburbiile, dar fortificaţiile oraşului au rezistat. În timpul acestei expediţii de jaf,localitatea Vulcan a fost distrusă. Locuitorii se refugiaseră în cetatea bisericească , care a fost incendiată de oamenii lui Bathory, iar din cei 300 de locuitori adăpostiţi acolo, numai şase au supravieţuit. Hotărât să cucerească de astă dată Braşovul, el a intrat în martie 1612 din nou în Ţara Bârsei. Sigur de victorie, a bătut o monedă în care este reprezentată scena ocupării oraşului de către oastea sa. Ca o replică, şi braşovenii au bătut o monedă cu inscripţia , luată din psalmi, "el se bizuie pe care şi pe cai, iar noi pe numele Domnului. 1612" (L. 23/ 199). Expediţia de jaf a lui Bathory în Ţara Bârsei este descrisă într-o cronică din secolul al XVII-lea ce poartă titlul: "Eigentliche Beschreibung wie und was maszen

25

der Bathori Gabor in die Hermannstadt kornrnen, und gepliindert; Item was er in der Wallachey ausgerichtet, und wie er bis zu seinem Tod gelebt. 1610-1613" [Descrierea venirii lui Bathori Gabor în Sibiu şi a jafului practicat, precum şi a celor făcute în Ţara Românească, şi cum a trăit până la moartea sa] (L. 37/266 ş. u.). Cronicarul se foloseşte de un limbaj viu şi plastic pentru a descrie modul în care se purta războiul în acele vremi, vorbind, totodată şi despre dezumanizarea instalată după decenii de nelinişte. "În luna februarie a anului 1612 a făcut pregătirile de război, iar în martie a pornit împotriva Ţării Bârsei. A asediat localitatea Codlea, trăgând atât de puternic asupra cetăţii, încât a căzut jumătate din turn. Dar, în interiorul cetăţii s-au aflat ostaşi viteji din Braşov, care i-au opus rezistenţă îndârjită şi, trăgând asupra lui, i-au produs pagube mari, astfel că a trebuit să se retragă din zona şanţului săpat în faţa zidurilor. Când şi-a dat seama că nu poate câştiga bătălia, Bathory le-a propus încheierea păcii, a promis că-i va ierta, şi le-a garantat proprietatea asupra dealurilor şi văilor. Ţăranii s-au lăsat înşelaţi, au părăsit cetatea, permiţându-i principelui şi oamenilor săi să intre. Odată intrat, i-a făcut prizonieri pe toţi, nerespectându-şi cuvântul, i-a dus la Ghimbav şi i-a omorât pe toţi cu suliţele .... Apoi a plecat spre Râşnov, care este o cetate extrem de puternică . După ce a bombardat-o timp de două zile şi nu i-a produs nici o pagubă, ţăranii s-au speriat totuşi, s-au lăsat îmbrobodiţi şi I-au crezut pe cuvânt, deschizând porţile cetăţii. 1-a dat pe toţi afară şi a luat pradă tot ce a găsit. Apoi a plecat spre Hărman, care are o cetate slabă, înconjurată de un singur zid de apărare, pe care oamenii săi I-au bombardat. Când o parte din zid a căzut, rămânând înalt de numai 40 de stânjeni, aceştia s-au urcat pe el. Prin-

tre cei care apărau cetatea, s-a aflat şi un anume Hans Boim, care , împreună cu ţăranii din localitate, s-a bătut atât de vitejeşte, încât ostaşii lui Bathori au fost umiliţi şi nevoiţi să se retragă. În timpul atacului, ungurii au suferit de foame, iar când s-au apropiat de ziduri, Boirn le-a aruncat pâine, în care introduse rachete şi artificii. Când au început să se încaiere pentru pâine, rachetele au explodat, rănind şi arzând sumedenie dintre ei. Au fost nevoiţi să se retragă, renunţând să atace din nou. Bathori a venit cu oferta de pace, dar cei din interiorul cetăţii învăţaseră din greşelile celorlalţi, astfel că nu au răspuns ci, batjocorindu-i pe atacatori, au legat o scroafă vie de un par, scoţând-o în afara zidurilor. Umilită, armata lui Bathori s-a retras. Văzând că nu mai poate realiza mare lucru în Ţara Bârsei, principele a lăsat în toate cetăţile cucerite, în afara celor din Prejmer şi Hărman, o apărare puternică, din care zilnic porneau cete spre oraş, fiind implicate în lupte de hărţuire. Bathori, împreună cu anturajul său, a plecat la Sibiu, unde a şi sărbătorit Rusaliile." În vara anului 1612, oştile lui Bathory au rămas în Ţara Bârsei . Braşovul a primit ajutoare din partea voievodului Ţării Româneşti, Radu Mihnea, şi din partea unui nobil ungur, Andrei Geczi, căruia turcii îi promiseseră tronul principatului. În octombrie, armata braşovenilor s-a unit cu oastea lui Radu Mihnea, stabilindu-şi tabăra în apropiere de Feldioara. Acolo, la 16 octombrie, a avut loc o mare bătălie, în care judele Braşovului, Michael WeiB, împreună cu 22 de elevi de la gimnaziul din Braşov, şi-au găsit moartea. În ciuda acestei înfrângeri, braşovenii nu au deschis lui Bathory porţile oraşului, acesta văzându-se nevoit să încheie pacea în 1613. La scurt timp, Gabriel Bethlen, pe care turcii îl desemnaseră principe, a

Fig, 1/5. Ţara Bârsei cu cetatea din Râşnov, gravură de Ludwig Rohbock în: Hunfalvi Janos .Erdely eredeti kepekben~ Darmstadt 1856 -3/ 94.

intrat în Transilvania cu o puternică armată otomană. În toamna aceluiaşi an, la Alba Iulia, Dieta l-a ales principe pe Gabriel Bethlen, iar Bathory s-a refugiat la Oradea, unde a fost asasinat de proprii săi oameni, "aşa că, şi-a primit răsplata meritată ... .a plătit cu propriul sânge, aşa cum se întâmplă cu toţi tiranii şi se va întâmpla tuturor tiranilor"(L. 69/393). Sub Gabriel Bethlen, care a domnit în Principatul Transilvaniei între 1613 şi 1629, ţara şi-a recăpătat liniştea după care tânjise. Iniţial, relaţia cu saşii nu a fost tocmai armonioasă, datorită faptului că şi după moartea lui Bathory, Sibiul rămăsese ocupat de armatele principelui. Când însă, la începutul anului 1614, la Sighişoara, Universitatea Săsească s-a exprimat hotărât pentru păstrarea vechilor drepturi săseşti, Bethlen a redat oraşul locuitorilor săi; la această dată, în urbe mai erau doar 53 de proprietari de case. A trebuit să treacă ceva timp până când

Bethlen a reuşit să înlăture suspiciunea cu care îl întâmpinau oraşele săseşti. Gabriel Bethlen, cel mai important dintre principii Transilvaniei, a sporit prestigiul principatului în străinătate, aducând ţării recunoaştere europeană, învăţaţi şi artişti din Italia, Germania şi Polonia acceptându-i invitaţia. La moartea principelui, cronicarul Georg Kraus din Sighişoara scria: "Să dea Domnul ca ţara să aibă cât mai mulţi asemenea conducă­ tori şi potentaţi, a fost cu adevărat un Pater Patriae; lasă ţara îndoliată şi într-o stare mai bună decât o preluase" (L. 42/84). Curând după moartea lui Bethlen, George Rak6czy 1 a urcat pe tronul Principatului Transilvaniei (1630-1648). A continuat politica internă şi externă a predecesorului său, dar a fost interesat ca prin stilul său autoritar de conducere să sporească puterea şi bunăstarea Casei sale. Nu a scăpat nici un prilej ca prin amenzi, taxe vamale sau alte mijloace să-i extorcheze pe saşi de bani. S-a fo27

Fig. 1/6. lmpărţirea teritorială a Transilvaniei în jurul anului 1800 LEGENDĂ Pământ

nobiliar

Pământ crăiese

Domeniu proprietate al pământului crăiese

Scaune secuieşti

Scaunul Orăştie

2

Scaunul Sebeş

3

Scaunul Miercurea

4

Scaunul Sibiu

5 Scaunul Nocrich 6

Scaunul Cincu

7

Scaunul Rupea

8

Scaunul Sighişoara

9

Cele două scaune

10 Districtul Braşov 11 Districtul Bistriţa

Comitatul Alba 11

Comitatul Alba de sus

III

Comitatul Cetatea de Baltă

IV Districtul Făgăraş V

Comitatul Turda

VI

Comitatul Cluj

VII Comitatul Solnoc VIII Comitatul Solnoe interior IX Scaunul Ciceu

X Scaunul Mureş XI

Scaunul Odorhei

XII Trei scaune XIII Scaunul Arieş

28

29

losit de revolta sibienilor din 1645/46, Româneşti. Satele din Ţara Bârsei au care a reprezentat protestul orăşenilor fost din nou incendiate , dar ţăranii reîmpotriva decadenţei morale a familiilor fugiaţi în cetăţile lor, mai puţin cei din de patricieni aflate la conducere, pentru Gbimbav, au reuşit să le apere. Braşovul a semăna discordie între saşi şi pentru s-a aflat în situaţia de a le plăti invadatoa-şi umple vistieria. Amenzile plătite de rilor o taxă de răscumpărare. Prim preosibieni principelui şi judecătorilor au în- tul Sibiului, Johannes Graffius, a descris sumat 48.000 de galbeni. acele evenimente în raportul intitulat Lui George Rakoczy 1 i-a urmat pe "Siebenbiirgischer Ruin, 1658-1661" tron fiul său, George Rakoczy al Il-lea. [Ruinarea Transilvaniei 1658-1661) Acesta s-a străduit ca prin intermediul după cum urmează: "În anul 1658, luna unor acorduri semnate cu Ţara Româ- august, Transilvaniei i s-a întâmplat să nească şi Moldova să consolideze pozi- sufere mari distrugeri din partea turcului ţia celor trei principate în faţa turcilor. Szilistri Bassa, a hanului tătarilor, a voÎn timpul domniei sale, toate hotărârile ievozilor Moldovei şi Valahiei, precum Dietei transilvane de la înfiinţarea Prin- şi din partea cazacilor, care, cu toţii, au cipatului au fost reunite într-o colecţie trecut munţii pe la Buzău şi au început să de legi. Acest corpus legislativ a fost jefuiască, să incendieze şi să omoare fără prezentat, în 1653, Dietei, formată din milă, au luat foarte mulţi oameni prizonobili maghiari , secui şi saşi. Unele ho- nieri, ducându-i cu ei; cele mai importărâri din culegere s-au constituit în ata- tante sate au fost incendiate din temelii, curi directe ale nobilimii maghiare îm- iar oraşul Braşov s-a aflat în mare peripotriva drepturilor săseşti. Ţinând cont col, trebuind să accepte plata a 30.000 de majoritatea deţinută de nobili şi de de taleri imperiali pentru a nu fi atacat. secui în Dietă, saşii au reactionat numai Apoi, au trecut dincolo de păduri cu tot cu un protest formal împotriva adoptării ce jefuiseră în Ţara Secuilor şi în Ţara acelor articole. Bârsei, şi având cu ei mulţi prizonieri roOdată cu aventura polonă a lui Râko- mâni, iar pe unde au trecut au incendiat czy al Il-lea- pornise în anul 1657 într-o totul". campanie de cucerire a coroanei PoloniÎn ziua de 30 august, oştile străine ei, dar, suferind mari pierderi, s-a întors şi-au făcut apariţia în faţa zidurilor Sidin drum - a început un nou capitol du- biului, oraşul fiind nevoit să-şi plătească reros în istoria Transilvaniei. În interva- libertatea cu 25 .000 de taleri. Satele din lul 1658-1662, au avut loc nenumărate împrejurimi au fost însă trecute prin foc: lupte şi devastări, ţara gemând sub pova- "apoi, în toate satele din jurul Sibiului ra mizeriei şi a privaţiunilor. s-a văzut focul. Au ars tot, nici un sinDrept răspuns la eşecul suferit în gur sat nu a rămas neatins, ba în unele campania poloneză, turcii I-au obligat localităţi au ars bisericile, turnurile, totul să renunţe la tron, dar, în 1658, a intrat a ars, s-au topit şi clopotele din turnuri, în Transilvania în fruntea unei armate şi ce este mai rău , au ars şurile pline cu formate din maghiari, proclamându-se grâne, şi pe câmp nu mai rămăsese nimic din nou principe. În replică, marele vizir de adunat ... în timp ce în oraş se strânturc a ordonat efectuarea unei expeditii geau banii, duşmanul nu a stat degeaba, de pedepsire împotriva Transilvaniei, ci a atacat şi incendiat localitatea Cisnă­ expediţie la care au participat, în afară die. Pentru a feri cetatea de atac, locude turci şi tătari, domnii celor două Ţări itorii au trebuit să-i plătească pe străini

cu toată argintăria cetăţii, podoabele femeilor [broşele masive, numite Heftel, şi cordoanele din argint aurit, decorate cu pietre preţioase şi semipretioase- n. tr.), potirul bisericii şi cu 1.300 de taleri imperiali. La Cisnădioara au confiscat toate vitele, iar oamenii cu greu au reuşit să se salveze în biserica din deal; la Slirnnic, satul a fost incendiat, dar biserica-cetate cu tot ce era în ea a rămas neatinsă". Continuând-şi drumul, invadatorii au devastat zona Sebeşului (Unterwald), au incendiat oraşul Alba Iulia cu tot cu sediul principelui şi cu palatele nobililor. " ... la Aiud toată lumea s-a refugiat în castel, chiar şi cei din satele învecinate, astfel că I-au apărat destul de bine, omorând câteva sute de atacatori, ca, în final, să încheie un acord cu duşmanul , plătin­ du-i câteva mii de taleri imperiali. Localitatea a fost complet distrusă, numai castelul a rămas întreg ...." Armatele invadatoare şi-au continuat drumul spre Cluj, oraşul plătind şi el o taxă însemnată pentru a fi cruţat. Cronicarul nostru vorbeşte cu admiraţie despre unul dintre oamenii din conducerea urbei, ridicându-i astfel un monument. "Domnul Martinus Auner, judele Clujului, un sas viteaz, a avut îndrăzneala să iasă în faţa duşmanului, având o sumă mare de bani asupra lui, cerându-i să-şi coboare pretenţiile băneşti. Auzind acestea, I-au ameninţat cu moartea, clamând ca oraşul să achite integral suma solicitată. Atunci el le-a cerut să fie adus în faţa porţii oraşului, pentru a se putea adresa concitadinilor săi. Le-a vorbit aşa: ,Dragii mei! l-am cerut hanului tătarilor să mă aducă aici pentru a discuta cu voi despre achitarea întregii sume, dar vă sfătuiesc să nu faceţi aşa, ci să vă păstraţi banii, apărându-vă vitejeşte, iar eu sunt pregă­ tit să-mi dau viaţa pentru binele general. Dacă îi îndepliniţi barbarului dorinţa, el nu-şi va respecta cuvântul, ci se va purta

aşa cum s-a purtat cu oamenii lui Rakoczi, în Polonia. Prin urmare, apăraţi-vă vitejeşte şi fiţi bărbaţi adevăraţi'. Când şi-a încheiat rostirea, a fost înşfăcat şi dus de tătari ..." După ce armatele turceşti şi tătărăşti au ajuns la Tisa, trecând pe la Oradea, în urma lor a rămas o ţară atât de distrusă, cum numai invazia mongolă din 1241 o mai făcuse (L. 23/213). Turcii I-au proclamat principe peAcatiu Barcsay, dar, la scurt timp, Râk6czy s-a întors în fruntea unei armate, declanşând, aşa cum se întâmplase la începutul secolului, un război civil. Într-o atare situaţie, saşii au fost nevoiţi "să se orienteze după cum bătea vântul, fiind ba reci, adică de partea lui Rak6czy, ba calzi, şi de partea lui Barcsay" (L. 23/214). Sibiul, unde se afla Barcsay, a fost asediat timp de patru luni de Râk6czy, în tabăra lui luptând alături ieniceri turci şi cetă­ ţeni saşi. În timpul asediului, a izbucnit o epidemie de ciumă, care a secerat 2.733 de vieţi omeneşti. Rak6czi a fost învins de turci în bă­ tălia de la Gilău. Apoi, turcii au asediat Oradea, distrugând-o în întregime. Încercarea lui Ioan Kemeny, urmaşul lui Rak6czy, de recâştigare a Transilvaniei cu ajutorul armatelor imperiale, s-a soldat cu o nouă expediţie de pedepsire din partea turcilor, care au devastat zona Sebeşului, cea a Bistriţei şi Ţara Secuilor. O ultimă încercare a lui Kemeny de a se impune în faţa lui Mihai A pati , principe numit de turci, s-a soldat cu înfrângerea celui dintâi în bătălia de la Seleuş , din 1662. Odată cu această bătălie, în care, de altfel, Kemeny îşi pierde viaţa, rezistenţa antiotomană a fost definitiv frântă. În timpul domniei lui Mihai Apafi , un principe slab, tolerat din această pricină de turci timp de aproape treizeci de ani (1661-1690), principatul a continuat să decadă. În atmosfera de arbitrar şi de

31

dispret a legii care se instalase, saşii au în mod deosebit, aceasta manifestându-se pregnant în taxele şi amenzile plătite înaltei Porti şi principelui ardelean. Transilvania a fost obligată să participe la luptele dintre turci şi austrieci, iar trecerea turcilor şi a tătaril or a pricinuit ţării, distruse deja, alte pierderi. Mizeria devenise atât de mare, încât în 1676, când Sighişoara a fost pustiită de un incendiu devastator, principele s-a văzut nevoit să le ordone locuitorilor săi să nu plece din oraş . (L. 69/465). Abia înfrângerea turcilor la portile Vienei, în 1683, a adus Transilvaniei un licăr de speranţă, dar ocuparea ţării de că­ tre trupele imperiale, la scurt timp după aceea, precum şi pretenţiile emise de imperiali, materializate în aşa zisele "contribuţii", au demonstrat că jugul austriac nu era mai uşor decât cel turcesc. În acele vremuri de transformări profunde, saşii s-au bucurat de o personalitate cu calităţi deosebite, Johannes Zabanius Sachs von Harteneck. Prin încercările sale de a reforma sistemul feudal de impozitare din Transilvania, dublate de lupta împotriva corupţiei în rândurile funcţionarilor saşi, Zabanius şi-a atras duşmănia nobilimii maghiare şi a unei părti din proprii conaţionali. Complicitatea la comiterea unei crime a condus, în cele din urmă, la condamnarea şi la executarea sa în data de 5 decembrie 1703, în Piaţa Mare din Sibiu. Destinul tragic al lui Zabanius von Harteneck reflectă tensiunile politice, dar şi decăderea moravurilor de la finele secolului al XVII-lea. Răscoala curuţilor (maghiari care se împotriveau stăpânirii habsburgice la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea- n.tr.), care a mobilizat toate fortele antiimperiale, a adus din nou jaful, moartea şi incendiepătimit

rea în principat. Ambele tabere au privit Transilvania ca pe un teritoriu inamic, iar în situaţia de derută totală care se crease, fiecare dintre cele două şi-a urmărit propriul interes, nemaifăcând nici o diferenţă între prieteni şi duşmani. Din nou, cetăţile bisericeşti au constituit ultimul refugiu, locul de protecţie al vieţii şi al bunurilor. După încheierea răscoalei, s-a semnat, în 1711, acordul de pace de la Satu Mare, prin care nobilii maghiari au recunoscut stăpânirea austriacă asupra Transilvaniei, iar greu încercatul principat a avut parte de o perioadă mai liniş­ tită.

Urmare a stăpânirii habsburgice asupra Transilvaniei, sistemul de autoapă­ rare a saşilor şi-a pierdut utilitatea, în vreme ce cetăţile bisericeşti au rămas în picioare şi în secolele care aveau să vină. Aceasta s-a datorat, pe de-o parte, respectului purtat acestor edificii, care oferiseră locuitorilor protecţie în vremuri de restrişte, iar pe de altă parte, speranţei că mai pot fi utile comunităţilor săteşti. Spre deosebire de sistemul defensiv din mediul urban, demolat în mare parte în secolul al XIX-lea, procesul de modernizare a satelor săseşti de la finele secolului al XIX-lea, a făcut ca în puţine localităţi să fie înlăturate zidurile de apărare ale cetăţilor bisericeşti în vederea construirii de şcoli cu materialele rezultate din aceste demolări. Aşa se face că un număr însemnat de cetăţi bisericeşti şi-au păstrat înfăţişarea dobândită încă în Evul Mediu.

VIAŢA COMUNITARĂ A SAŞILOR TRANSILVĂNENI

Factori externi nefavorabili care, de altfel, au însoţit întreaga istorie a saşilor au influenţat formarea unor forme specifice de viaţă comunitară încă de la aşezarea oaspefilor în Transilvania. Se presupune că aceste forme îşi au originea în structura militară a coloniştilor, structură în cadrul căreia construcţia şi apărarea au mers mână în mână. Cum am arătat în prima parte, deja pe vremea fondării }ocalităţilor a existat tendinţa de a reduce cât mai mult distanţa spaţială dintre gospodării, acest lucru fiind necesar pentru a acţiona în comun şi eficient împotriva pericolelor externe. Astfel s-a dezvoltat o comunitate de întrajutorare a vecinilor care, mai târziu, avea să joace un rol important în domeniul religios, în cel economic, în administraţie, în apărare, dar şi în petreceri. În localităţile săseşti au funcţionat încă din Evul Mediu mai multe forme conexe de asociere precum decima, vecinătăţile, cetele de feciori şi de fete. Decima este expresia organizării de tip militar a cetăţenilor, o organizaţie care-i cuprindea pe toţi bărbaţii apţi de luptă. Conduse de un căpitan , zece decime formau o centurie. în forma lor primară, vecinătăţile, au fost, probabil, aduse de colonişti din zonele lor de baştină - ele având un pronunţat caracter social. Rolul cel mai important al vecinătăţilor din mediul rural era îndrumarea şi supravegherea muncilor agricole, întrucât, potrivit dreptului coloniştilor, ogoarele, reprezentând baza primară de producţie, trebuiau cultivate conform hotărârilor luate de conducerea vecinătăţilor. Până şi ordinea în care erau efectuate muncile agricole, precum şi natura acestora era stabilită săptămânal de conducătorii vecinătăţii

(Nachbarvăter), aşa cum se prevedea în regulamentele acestor organizaţii (Nachbarschaftsordnung von 1794). Folosirea pădurilor, a păşunilor, a apelor, a drumurilor, precum şi a fântânilor, a cuptoarelor şi a podurilor era, de asemenea, supusă regulilor stabilite de vecinătate. Despre atribuţiile de ordin social ale vecinătăţilor aflăm dintr-un statut din 1720 de la Cincu, intitulat "Kirchen- Lebensund Nachbarartikel" [Articole privind biserica, viaţa şi vecinătatea]. (L. 65/116120). Statutul cuprinde două păfti, prima vizează comportamentul în biserică şi relaţia indivizilor cu biserica, iar cea de-a doua reglementează conduita în cadrul organizaţiei săteşti. Primele patru articole stabilesc cuantumul amenzilor în caz de înjurături, vorbe urâte, superstiţie ("a aşeza capete de boi pe şură sau pe garduri"), minciună şi înşelăciune . În urmă­ toarele opt articole sunt enumerate delictele în sfânta zi de duminică: a călători, a juca popice şi căfti, a merge la scăldat şi pescuit, a lipsi de la liturghie. Articolul 23, de exemplu, stipulează următoare­ le: "Dacă un individ află sau vede că un altul a făcut ceva nepermis şi nu-l anunţă pe staroste (Nachbarvater), atunci el va fi cel pedepsit în locul aceluia care a săvârşit fapta". A te aşeza la biserică pe alt loc decât pe cel care-ţi apartine sau a întârzia la slujbă era, de asemenea, un fapt reprobabil, fiind sancţionat. Dacă vreunul dintre săteni era certat cu vecinii săi, acest lucru trebuia adus la cunoştinţa starostelui înainte de spovedanie şi împărtăşanie "în vederea pacificării taberelor de către cei bătrâni". În cazul în care nici preotul şi nici bătrânii satului nu reuşeau să-i împace, certăreţii erau obligaţi să plătească amendă şi erau aduşi în faţa "preamăritei judecăţi". Dacă un individ îndrăznea să meargă la spovedanie fără să se fi împăcat cu semenii săi, nu era primit şi pe deasupra obligat să plătească

33

bisericii amendă, constând într-o livră de ceară şi un galben. În cazul în care capul

unei familii refuza să plătească taxa pentru masa elevilor (Prabende), era obligat să plătească amendă

şi să pregătească

masa pentru elevi. În primul articol din partea a doua se arată că un staroste ales care refuză demnitatea este obligat la plata unei amenzi şi la exercitarea funcţiei. Nesupunerea faţă de staroste era şi ea amendată. Neînţelegerile dintre soţi sau vecini trebuiau anunţate neîntârziat preotului de către staroste . Articolele următoare conţin reguli în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, moravurile şi ajutorul pe care şi-1 datorau vecinii în caz de înmormântare. În articolul 22 se stipulează ca fiecare vecinătate să posede o ladă cu încuietoare, în care se păstrează statutul şi banii proveniţi din plata amenzilor. Vecinătăţile aveau, totodată, obligaţia să fie dotate cu instrumente pentru stingerea incendiilor. Importantă era şi prevenirea incendiilor, reglementată la articolul 25. În conformitate cu acest articol, se interzicea folosirea lumânărilor fără lanternă pe stradă, în poduri şi în grajduri, iar homurile trebuiau curăţate. Era, de asemenea, strict interzis ca feciorii să se dedea exceselor, să producă pagube în grădini, pe ogoare sau să distrugă gardurile şi gardurile vii. În cazul în care un membru al vecinătăţii îşi construia o casă, era îndreptăţit să primească ajutor din partea vecinătăţii, iar dacă ajutoarele nu erau suficiente, starostele putea organiza forţă de muncă suplimentară.

Statutul vecinătăţii din Cincu conţine prevederi care pot fi regăsite în toate documentele similare. în primul rând este vorba despre articole conţinând prevederi cu referire la etica creştină. Astfel, în statutul din Mediaş, din 1794, se precizează că "fiecare gospodar trebuie să 34

se roage pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, s-o obţină prin muncă asiduă şi tot prin aceasta să o păstreze pentru casa sa". Trebuie să atragem, totuşi, atenţia asupra caracterului autoritar al acestor statute. Orice opoziţie faţă de staroste era sancţionată, iar vecinătăţile puteau interveni în toate domeniile vieţii sociale, formând astfel cadrul normativ în care comunitatea sătească îşi desfăşura activităţile.

Cu timpul, diferite îndatoriri ale vecinătăţilor au fost preluate de alte organisme: apărarea de către armată, menţinerea ordinii interne de către poliţie, judecata civilă de către instituţii ale statului. Vecinătăţile existente până de curând, care nu mai sunt decât reminiscenţe ale celor de altădată, se concentrează asupra întrajutorării la munci gospodăreşti şi de construcţie, la ajutor în caz de deces şi la petreceri în comun. Organizarea foarte strictă a vecinătă­ ţilor a constituit premisa sine qua non a muncii în comun, element atât de necesar supravieţuirii: "unitatea îi apără pe oameni în caz de pericol, iar neînţelege­ rea le pricinuieşte durere şi disparitia" (Constitution von Agnetheln, 1717). Cetele de feciori (Bruderschaften) şi cele ale tinerelor fete (Schwesternschaften) erau organizaţii cărora le aparţineau toti tinerii şi toate tinerele în intervalul cuprins între confirmare şi căsătorie. Asemenea vecinătăţilor, aceste organizaţii se conduceau după reguli foarte stricte. Structura şi caracterul unui sat săsesc nu pot fi înţelese în afara existenţei vecinătăţilor. Este interesantă observaţia făcută de scriitorul englez Charles Boner în 1868, referitoare la călătoria pe care o întreprinsese în Transilvania în 1863/64. Călătorul englez scria: "Nu pot să nu remarc că în cadrul întâlnirilor mele cu locuitorii satelor, ocazii în care i-am cu-

noscut mai bine, mi s-a părut că au ceva convenţional, ceva manierat şi totodată forţat în comportamentul lor, ceva care, prin practică îndelungată le-a devenit o a doua natură ... oamenii aceştia dau cu toţii dovadă de aceeaşi linişte şi de aceeaşi uniformitate rigidă în ţinută şi conduită ... În relaţiile cu saşii îţi vei da seama de un formalism exagerat ... Ordinea strictă şi o minunată regularitate a constituit piatra de temelie a existenţei lor. De acestea a depins viaţa lor politică şi socială într-o vreme în care, în absenţa acestora, ar fi căzut pradă pieirii. Am văzut că şi în ziua de azi sasul nu seamănă şi nu recoltează când i se năzăreşte, ci atunci când hotărăşte comuna, atât de mult se supune voinţei acesteia. Probabil că aşa se explică faptul că aceşti oamenii se feresc să hotărască singuri, că dau dovadă de o atât de redusă spontaneitate a voinţei şi a simţirii" (L. 9/505 ş. u.). În mod asemănător, Lucian Blaga desluşeşte în structura satelor săseşti, a căror străzi cu

Fig.l/7. Cetatea

bisericească, şcoa la şi

şiruri

aliniate de case formează o unitate precum verigile unui lanţ "o unitate colectivă" (L. 8/57), "existenţa unei energii umane canalizate în comun, un plan chibzuit impus naturii" (L. 8/161). Cum trebuie oare judecate remarcile acestor doi străini (de comunitatea săsească), remarci care subliniază absenţa libertăţii şi spontaneităţii individuale în comunităţile săseşti?

Cu siguranţă este corectă observaţia în domeniile reglementate de vecină­ tăţi, ţăranul sas nu se bucura de libertate individuală, fapt demonstrat îndeajuns de statutele vecinătăţilor. Dar aici avem de-a face cu cedarea libertăţii individuale în folosul libertăţii comunităţii. Renunţarea la libertatea individului se transformă în independenţa comunităţii ca necesitate istorică, iar forţele creatoare se consumă la nivel colectiv. Membrii vecinătăţii nu au optat ei înşişi pentru o asemenea translaţie, ci de la naştere erau integraţi într-o comunitate cu reguli că

casa parohială din Bazna, desen de Ludwig Schuller 1876.

35

ierarhice stricte, astfel că, de fapt, constrângerile individuale nu au fost percepute ca privare de libertate, ci ca ceva firesc, ca bază a existenţei. În situaţia în care întreprindem o nouă încercare de a privi arhitectura drept reflectare a celor care au realizat-o, ajungem la următorul paralelism. Dacă o casă ţărănească de locuit este o reflectare a familiei, biserica-cetate este oglindirea comunităţii organizate în vecinătăţi. Pentru cunoscătorii cetăţilor bisericeşti este limpede că multitudinea de forme arhitectonice, care, printre altele, zădărnicesc orice efort de clasificare, nu reflectă altceva decât libertatea la care aspira orice comunitate. Monumentele în discuţie permiteau desfăşurarea fanteziei şi a originalităţii colective. Remarcăm, de altfel, o bogăţie asemănătoare şi în alte domenii, cum ar fi în cel al dialectelor, care diferă de multe ori de la un sat la altul. Sublimarea libertăţii personale în cea a comunităţii oferă modelul explicativ al integrării fără fisuri estetice şi funcţio­ nale a cetăţii bisericeşti în peisajul rural căreia îi aparţinea. Expresivitatea cetă­ ţilor bisericeşti rezidă, în bună măsură, în aceea că privitorul, în subconştien­ tul său, retrăieşte procesul concentrării forţelor individuale care au durat aceste opere arhitectonice. Trebuie însă subliniat faptul că ne aflăm în faţa unui proces interactiv comunitate-cetate bisericească, un proces prin care cetatea devine spaţiul de identificare a membrilor comunităţii; prin urmare, cetate bisericească nu este numai simbolul comunităţii, ci, într-o oarecare măsură, ea permite şi manifestări de ordin individual, precum amplasarea în biserică a unor epitafuri sau tăbliţe de pomenire, a steagurilor votive sau a unor lăzi comemorative şi alte elemente cu caracter individual. Până în ziua de azi persistă o legă­ tură emoţională între cetatea bisericeas-

că şi membrii comunităţii, concretizată, printre altele, în donatiile pentru înfrumuseţarea sau restaurarea acesteia, fapt ce demonstrează că relaţia nu a putut fi distrusă nici chiar prin schimbarea radicală a modului de viaţă a membrilor comunităţii cum a fost emigrarea spre alte meleaguri. în ciuda caracterului ei medieval, cetatea bisericească nu şi-a pierdut până în zilele noastre funcţia de modelare comunitară. Pentru mulţi ea a rămas -în mod conştient sau inconştient - expresia conştiinţei de sine a saşilor transilvăneni, fie ei şi plecaţi în străinătate. Atunci când vorbim despre comunităţile săseşti cu organizarea lor în vecinătăţi şi despre reflectarea acesteia în cetatea bisericească, nu trebuie uitată dimensiunea creştin-bisericească a amândurora. G. A. Schuller a arătat (L. 65/299) că şi în vremurile când saşii aparţinuseră încă romano-catolicismului, viaţa lor confesională nu a fost orientată numai spre mântuirea individuală, ci viaţa comunitară strânsă a fost cea care stat la temelia bisericii. Aşa cum au luptat pentru păstrarea libertăţilor politice, independenţa bisericească a trebuit menţinută militând continuu împotriva prepoziturii, capitlului şi a episcopului. Mai cu seamă în ceea ce priveşte dreptul de liberă alegere a preoţilor şi stabilirii zeciuielii au existat necontenit încercări de îngrădire a libertăţilor coloniştilor. Una dintre funcţiile cele mai importante a Bisericii Catolice din perioada de dinainte de Reformă a fost aceea de a-i conecta pe saşi la curentele spirituale ale Europei Centrale (L. 68/ 157). Afirmaţia este valabilă şi pentru arhitectură, un domeniu în istoria căruia ordinele călugă­ reşti şi şantierele de construcţie ale bisericilor au jucat un rol important. Bisericii i-a revenit un rol esenţial şi în apărarea antiotomană, prin mobilizarea chiar şi a unor ţări îndepărtate la războaiele îm-

necredincioşilor, prin mijloace - aşa-zisul "impozit al turcilor" -, precum şi prin emiterea de indulgenţe. În esenţa ei, Reforma, a corespuns în mai mare măsură modului comunitar de viaţă al saşilor transilvăneni decât centralismul Bisericii Catolice, astfel că a fost primită asemenea unei moşteniri din

Atunci când, în anul 1661, invaziile au avut loc concomitent cu o epidemie de ciumă, se zicea că sunt fericiţi cei pe care îi ia Dumnezeu şi nu cad în mâinile oamenilor.

străbuni.

ARHITECTURA ECLEZIASTICĂ ÎN

potriva băneşti

Odată

cu formarea, în 1557, a Bisericii Evanghelice, a acelei "Ecclesia Dei nationis Saxonicae" şi cu confirmarea, de către Stefan Bathory, în data de 3 mai 1572, a "bisericii întregului popor sas unit întru Christos" de confesie augustană, se făcuse ultimul pas spre dobândirea independenţei confesionale a saşilor. Acest pas trebuie, desigur, privit într-un context general transilvan, căci, în afara unei libertăţi religioase confirmate în principat încă de pe Ia mijlocul secolului al XVI-lea, dezvoltarea liberă a bisericii saşilor transilvăneni nu poate fi imaginată. Reacţia religioasă

la situaţia catastrodin secolul al XVII-lea o ilustrăm prin intermediul câtorva citate. În 1602, sibienii au bătut o monedă cu inscripţia "în faţa şi în spatele nostru prăpă­ dul. Dumnezeu să ne aibă în pază" (L. 69/357), iar braşovenii, aşa cum am mai menţionat, în 1612, una cu inscripţia "el se sprijină pe care şi cai, noi pe numele Domnului". Şi tulburările din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea au dat naştere la asemenea maxime. Astfel , un taler din Sibiu este inscripţionat cu următorul text: "sub opresiunea lui Rakotzi în Transilvania şi asediu! Sibiului 1660", iar în centrul monedei se poate citi: "Dumnezeu ne va ajuta" (L. 69/459). Doi taleri, bătuţi în aceeaşi perioadă la Braşov, poartă inscripţia "Doamne ajută­ ne, că ne prăpădim" şi .,Din nenorocirea noastră profundă, te strigăm, Doamne" (L. 69/459). fală

tătaro-turceşti

LOCALITĂŢILE SĂSEŞTI DIN

TRANSILVANIA Tendinţele şi aspiraţiile

spirituale ale Evului Mediu şi -au găsit expresia cea mai pregnantă în arhitectura ecleziastică. Prin urmare, cei care doresc să cunoască situaţia socială şi culturală a unui anume spaţiu şi la un moment dat, pot face aceasta printr-o aplecare mai atentă asupra acestui gen de arhitectură. O primă constatare referitoare la bisericile medievale ale saşilor transilvăneni este aceea că aparţin aceloraşi stiluri artistice care existau la acea vremea sau puţin mai devreme în Germania şi în teritoriile care, în Evul Mediu, erau locuite de germani. Faptul se datorează legăturii stranse pe care saşii le-au păstrat, timp de secole, cu locurile de origine. Relaţia nu s-a datorat numai înrudirilor de natură etnică şi culturală, ci a avut şi o componentă foarte concretă, de ordin material. Una dintre premisele pentru supravieţuirea şi dezvoltarea unei minorităţi într-un mediu străin a fost aceea că oaspeţii au venit cu un bagaj de cunoştinţe tehnice mai avansate în domeniul agriculturii şi meş­ teşugurilor, fapt ce le-a uşurat adaptarea Ia noul mediu. Pe de altă parte, materiile prime ieftine ale zonei mai puţin dezvoltate, şi piaţa de desfacere din apropiere au fost factori favorabili dezvoltării. Astfel, păstrarea identităţii etnice s-a conjugat cu formarea şi perfecţionarea profesională , iar relaţia cu locurile de baştină 37

a fost atât o necesitate emoţională, cât şi una existenţială. Posibilităţile concrete de menţinere a acestei relaţii, depăşind mari distanţe spaţiale, au fost foarte diferite în decursul istoriei. Privită din acest punct de vedere, istoria saşilor se prezintă, alternativ, cu perioade de apropiere strânsă de spaţiul de expresie germană şi cu perioade în care aceasta aproape a încetat. În vremurile de înflorire economică , care se datorau în principal comerţului, negustorii saşi, calfele şi învăţaţii au ajuns până departe în vestul Europei, iar în mod simetric, meşteşugari, artişti şi intelectuali din spaţiul de limbă germană au fost tentaţi să-şi încerce norocul în Transilvania. Acest schimb, care a avut loc în domenii diferite de activitate, se reflectă în cel artistic şi deosebit de pregnant în arhitectura ecleziastică. În perioade de înflorire economică au venit în Transilvania meşteri pricepuţi, aducând cu ei cele mai noi tendinţe în arhitectură. Astfel au

luat naştere edificii care s-au constituit în modele şi al căror limbaj formal s-a diseminat în împrejurimi. Sfera de influenţă a acestei receptări primare este uşor de urmărit pentru perioadele de început. Pe măsura extinderii a avut loc un proces de provincializare, astfel că se pierde sensul formal iniţial, iar prin suprapunere au luat naştere forme noi, provinciale . Dacă acceptăm aserţiunea, atunci este eronată afirmaţia conform căreia dezvoltarea stilistică în Transilvania ar prezenta un decalaj de mai mulţi ani faţă de cea din Germania. În cazul receptării primare, decalajul poate fi de numai câţiva ani, dar în perioade de declin economic şi de izolare politică poate atinge chiar şi la câteva decenii. Dacă repertoriul formal al marilor stiluri europene nu au cunoscut în Transilvania o îmbogăţire, ci, dimpotrivă, s-a provincializat, a să­ răcit, cetăţilor bisericeşti nu li se poate nega o componentă originală şi o forţă expresivă care a dăinuit în timp. Motivul acestei dăinuiri poate fi căutat în perma-

A

8

o

Fig.l/9. Planuri caracteristice de biserici romanice, A Cisnădioara, B Roşia, C Cincu, D Drăuşeni.

A

B 10

20m

c

D

Fig.l/10. Comparaţie între secţiuni transversale de biserici romanice, A Cisnădioara, B Roşia, C Cisnăd i e, DCincu

nenta confruntare cu modul de viaţă şi cu în care este confirmată donaţia bisericii formele artistice diferite ale celor de care din Cisnădioara către abaţia din Cârţa, saşii erau înconjuraţi. o donaţie făcută de magistrul Gocelinus În legătură cu primele construcţii (L. 50/84). Cel de-al treilea izvor la care ecleziastice ale coloniştilor germani invi- ne referim este diploma regelui Bela al taţi de regii Ungariei pe la mijlocul secoIV-lea din 1240, adică înainte de invazia lului al XII-lea, cercetătorii au exprimat mongolă, prin care bisericile din Feldiîn ultimii o sută de ani păreri contradic- oara, Sânpetru, Hărman şi Prejmer sunt, torii. Spaţiul nu ne permite să prezentăm de asemenea, atribuite abaţiei din Cârţa aceste puncte de vedere, dar trebuie să (L. 75/171). amintim că bisericile romanice, ridicate Odată cu lucrările de restaurare întrede colonişti în sudul Transilvaniei, au prinse în ultimele decenii la cetăţile bisefost datate de unii istorici de artă în a riceşti, au avut loc şi săpături arheologidoua jumătate a secolului al XII-lea, iar ce sistematice, care au contribuit în mod de alţii în prima jumătate a secolului al esenţial la clarificarea problemei privind XIII-lea. Puţini sunt cei care le datează edificiile ecleziastice ale saşilor transildupă invazia tătarilor din 1241 , adică în văneni. începând cu mijlocul secolului jurul anului 1260. Cauza acestor datări al XX-lea, Radu Popa, Radu Heitel,Aleimprecise trebuie căutată în numărul xandru Bogdan, Mariana Beldie-Dumiredus al documentelor vremii, transfor- trache, Thomas Nagler, Martin Rill, Zeno mările majore suferite în timp de aceste Pinter, Petre Beşliu şi Daniela Marcu-lsmonumente, precum şi faptului că doar trate au întreprins săpături arheologice la de curând au fost întreprinse săpături ar- cetăţile bisericeşti ale saşilor. Din toate heologice. rapoartele de săpături reiese faptul că în Vom aminti aici doar trei dintre iz- sudul Transilvaniei au existat construcvoarele scrise, care vorbesc despre exis- ţii din piatră înainte de invazia mongolă. tenţa unor biserici din piatră înainte de În unele cazuri, la aceste biserici au fost 1241. Călugărul Rogerius relatează în al descoperite fundaţii din piatră care, fără său "Cântec de jale" că "numai turnurinici un dubiu, provin de la o populaţie le bisericilor ne erau singurele călăuze anterioară aşezării coloniştilor germani. din loc în loc" în ţinuturile depopulate Cercetările recente au atribuit aceste şi devastate de tătari (L. 69/54). Cel deedificii din prima jumătate a secolului al doilea izvor este un document emis al XII-lea, secuilor, primii care au fost de regele Andrei al II-lea, datat 1223, aşezaţi în aceste locuri de Casa Regală 39

Fig.l/8. Tipuri de biserici medievale din localităţi cu cetăţi bisericeşti.

LEGENDĂ 1

tit O

Bazilică romanică

Biserică tip sală romanică Biserică gotică timpurie (gotic cistercian) Bazilică gotică

Biserică t ip sală gotică Biserică tip sală gotic târziu Biserică

tip hală gotic târziu

Biserică din perioada baroc, clasicism sau historism care acoperă integral predecesorul medieval

40

c

o

Fig. 1111. Turnuri de biserici romanice şi gotice timpurii în plan şi secţiune, A Turnişor, B Cisnădie, C Cincu, D Sighişoara, Biserica din Deal.

maghiară. În special cimitirele de lângă capele, în mormintele cărora au fost descoperite inele de tâmplă , vin să confirme veridicitatea acestei ipoteze (L. 311978). Fundaţiile bisericilor din secolul al XIIlea, descoperite la Viscri şi Drăuşeni , permit emiterea ipotezei conform căre­ ia ar fi vorba despre biserici sală mici, dreptunghiulare cu absidă semicirculară la est, boltită şi prevăzută cu o boltă in jumătate de cupolă. În apropierea bisericii a fost, probabil, construit un prim turn de apărare , întrucât în ambele localităţi au fost descoperite fundaţii vechi ale unor asemenea turnuri. Este posibil ca şi în cazul Bisericii din deal din Sighişoara, unde fundaţia corului romanic

cu criptă şi masivul turn existenţa unor construcţii

de vest indică anterioare aşe­ zării săseşti, să fi fost construită urmând acelaşi model. Coloniştii au preluat edificiile existente, aşa cum s-a întâmplat la Viscri - poate chiar la Sighişoara -, şi le-au adaptat reprezentărilor şi nevoilor proprii. Edificiile de cult romanice din localităţile cu colonişti germani au fost construite, cu excepţia unui număr foarte redus dintre ele, respectând o dispoziţie planirnetrică unitară. Este vorba despre bazilici cu trei nave cu trei până la cinci travee, cu nava principală tăvănită plat şi cu nave laterale boltite sau tăvănite, de asemenea, plat. Nava principală se continuă la est cu un cor pătrat cu boltă în

cruce şi apsidă semicirculară. Bazilicile scurte fără turn din împrejurimile Sibiului, cum este de exemplu cea din Roşia, au fost considerate de unii cercetători ca făcând parte din categoria foarte timpurie de edificii de cult. în ceea ce priveşte modalitatea de rezolvare a părţii estice a navelor laterale s-a putut constata evoluţia de la apsidiole semicirculare - trecând prin nişe în grosimea peretelui până la peretele vertical drept. Dar, pe de altă parte, la biserici cu dispoziţie planimetrică foarte diferită, precum Cisnădioara, Cisnădie, Vurpăr şi Ocna Sibiului se gă­ sesc elemente decorative asemănătoare, astfel că nu se poate pomi de la ipoteza existenţei unor etape delimitate strict. Faptul că edificiile romanice în spaţiul primei colonizări se aseamănă foarte mult, este un indiciu pentru fondarea dirijată şi planificată a localităţilor, iar pă­ rerea noastră este aceea că la scurt timp după aşezare s-a trecut la ridicarea bisericilor, cu alte cuvinte, la numai câţiva ani după defrişare şi după împărţirea pă­ mânturilor. Având în vedere stadiul actual al cercetărilor, opinia conform căreia în primele decenii (de la cinci la şapte) după colonizare s-ar fi ridicat construcţii provizorii din lemn, nu poate fi susţinu­ tă. Foarte probabil, edificiile acelor ftandrenses, theutonici şi saxones, existente sau cunoscute în urma săpăturilor arheologice, pot fi atribuite primei generaţii de colonişti, aşa cum presupusese Walter Horwath (L. 34) odinioară. Astfel, putem atribui biserica din Cisnădioara cu particularităţile ei - două turnuri în vest şi faţada de vest modelată cu fineţe - pe care T. Gerevich le compară cu modele franceze, proprietarului ei cunoscut din documentul din 1223, magistrul Gocelinus. Prepozitura Sibiului începuse, probabil, inainte de 1200, edificarea ei, căci, în timpul săpăturilor arheologice, efectuate în interior, a fost găsit un dinar

din timpul domniei lui Ştefan al II-lea (1162-1172) (L. 30/280). Bazilicile saşilor din sudul Transilvaniei au apărut, în marea lor majoritate, curând după anul 1200. Asemănarea lor din punct de vedere stilistic cu construcţii ecleziastice din Saxonia, Turingia şi Bavaria, asemănări asupra cărora atrage atenţia V. Vătăşianu (L. 74/24), trebuie privită în legătură cu un nou val de emigrare spre Transilvania, favorizat de Gertrud, soţia regelui Ungariei, Andrei al II-lea, care provenea din Casa domnitoare din Turingia. Bunele relaţii pe care Andrei al II-lea le avea cu Germania s-au concretizat, printre altele, şi în invitarea Ordinului cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei. În timpul unor săpături arheologice efectuate la Orăştie şi Sibiu, sub coordonarea lui Zeno Pinter, au fost descoperite rotonde, acestea reprezentând un tip foarte timpuriu de biserică romanică.

În partea dedicată istoriei coloniză­ rii, am vorbit despre rolul greavilor în timpul aşezării oaspeţilor şi în primele secole după stabilirea acestora. Privilegiile acestei pături sociale au lăsat urme şi în arhitectura ecleziastică. Atât în bisericile romanice, cât şi în cele gotice timpurii, întâlnim adesea balcoane în partea de vest, care, asemenea balcoanelor destinate ctitorilor, ofereau unui mic grup de oameni o poziţie privilegiată în biserică. Acestea erau amplasate deasupra portalului vestic, îndeobşte la catul al doilea al turnului de vest. Erau boltite şi aveau o deschidere terminată în arc spre nava principală. în cazuri excepţionale, cum ar fi la Drăuşeni, aveau o boltă în cruce şi coloane în cele patru colţuri ale spaţiului aproximativ pătrat. În lucrarea sa despre emporele din partea de vest (L. 34), Horwath aminteşte de bisericile din Feldioara, Drăuşeni, Merghindeal, Reghinul Săsesc, Herina, 43

Faptul că această bisemare parte în forma ei romanică se explică prin aceea că în evoluţia ulterioară, Cincu nu a reuşit să ţină pasul cu celelalte reşedinţe urbane de pe Pământul Crăiese. Nu existau premise favorabile pentru activităţi comerciale, iar împrejurimile destul de sărace nu au permis o dezvoltarea mai pronunţată a lui

acoperişului.

rică

Fig. 1/12. Mănăstirea cisterciană din Cârţa, gravură in: Reissenberger. Die Kerzer Abtei~ Sibiu 1894/46.

Homorod, Gârbova, Rodbav, Toarcla, Cristian şi Cincu . O altă caracteristică a bisericilor romanice o constituie masivele turnuri de vest, turnuri prevăzute, probabil, dintru început sau adăugate ulterior, după invazia mongolă, bisericilor existente în localităţi precum Rodbav, Toarcla, Chirpăr şi Dealul Frumos. Aceste turnuri de apărare au ca model donjonul cetăţilor greavilor, aşa cum s-au păstrat la Câlnic şi Gârbova. Este dificil de emis judecăţi despre bisericile romanice din oraşele de mai târziu, biserici care, prin importanţa lor, au depăşit cadrul localităţii căreia îi aparţineau, întrucât aceste prime biserici mai mari au fost toate demolate în secolele XN şi XV, în perioada înfloririi oraşelor, şi înlocuite cu edificii gotice. Săpăturile arheologice efectuate la Sebeş au demonstrat că în localitate s-a aflat o biserică romanică, construită înainte de 1241 (L. 28). A fost o bazilică cu trei nave, cu două turnuri pe faţada vestică şi un cor pătrat cu apsidă semicirculară în 44

partea de est. Cu o lungime de 44,20 m, a fost semnificativ mai mare decât cele mai multe dintre bisericile rurale. Edificii cu ordin de mărime asemănător s-au păstrat la Cisnădie (45 m), Braşov-Bartolomeu (56,5 m) şi mai ales la Cincu (49,5 m). Acesta din urmă pare a se apropia cel mai mult de bisericile premergătoare din Orăştie, Sebeş şi Sibiu, deoarece se poate presupune că în cadrul primei etape de colonizare a Văii Oltului, localitatea Cincu a fost gândită dintru început ca reşedinţa a Scaunului omonim. Construcţia generoasă se deosebeşte de cea a bisericilor rurale, evidenţiindu-se prin fineţea detaliilor sculptate în piatră: o friză de arce semicirculare în jurul turnului, amintind de o friză similară de la catedrala din Alba Iulia, portalul de vest- din păcate, grav deteriorat- şi ferestre geminate în registrul superior al navei principale. O soluţie constructivă unică pentru Transilvania o reprezintă cele două turnuri care flanchează la est navele laterale, turnuri care, în decursul timpului, au fost demolate până la niveaceastă biserică

s-a

păstrat în

• meşteşugurilor. A doua mare etapă de construcţie se caracterizează prin apariţia primelor elemente gotice. Întrucât martorii acestei perioade şi-au dobândit înfăţişarea după invazia mongolă, începuturile ei pot fi datate în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIII-lea. Cele mai importante două edificii de la debutul acestei dezvoltări sunt biserica din Prejmer şi abaţia cisterciană din Cârţa. Cea mai însemnată caracteristică a bisericii din Prejmer este planimetria acesteia, reprezentând un fenomen unic în arhitectura transilvăneană. Planul se prezintă în formă de cruce greacă, ale cărei braţe se încheie cu trei laturi ale unui hexagon. Hermann Phleps a emis ipoteza conform căreia acest plan trebuie adus în discuţie în legătură cu prezenţa cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei (L. 55/10), arătând că biserica Sf. Elisabeta din Marburg, construită puţin mai târziu, se caracterizează prin aceeaşi planimetrie. Afirmaţia sa, conform căreia planurile bisericilor din Prejmer şi Marburg ar avea ca model Biserica Nativităţii din Betlehem a fost acceptată şi de alţi specialişti. Cercetările arheologice, efectuate cu prilejul unor restaurări mai însemnate din anii 1960, au demonstrat că în prima etapă de construcţie fundaţiile şi pereţii s-au ridicat până la înălţimea de trei metri. Radu Heitel , arheologul sub îndrumarea căruia s-au desfăşurat săpăturile , a datat această fază ca fiind anterioară invaziei mongole. Bolta şi partea superioară a

pereţilor,

în care influenţa exercitată de este evidentă, au fost construite în cea de-a doua jumătate a secolului al XIIl-lea, susţine Heitel. Abaţia din Cârţa, întemeiată în jur de 1202, se află astăzi în ruină, comunitatea evanghelică ţinându-şi slujbele numai în corul ei. Planul abaţiei este de bazilică cu trei nave şi o navă transversală în sistem legat. Atât nava principală, cât şi cea transversală au fost încheiate în partea lor superioară prin bolţi sixpartite, din care s-au păstrat numai elementele inferioare. Capitelurile, cheile de boltă, nervurile şi consolele pledează, în marea lor majoritate, pentru datarea în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Dar, pe de altă parte, cercetările arheologice efectuate în 1982 de Thomas Nagler şi Martin Rill au adus la lumină fundaţiile unei construcţii anterioare în partea nordică a corului. Nu putem presupune că Ordinul cistercian a ridicat abaţia pe locul unei construcţii mai vechi din piatră, ipoteza plauzibilă fiind cea conform căreia pe aceste locuri s-a aflat o mănăstire înainte de 1241, distrusă în mare parte în timpul invaziei mongole. Acceptarea acestei ipoteze ar explica şi existenta unor elemente ale goticului timpuriu, specifice edificiilor ridicate de cistercieni la biserici precum cele din Hălrneag şi Drăuşeni , dar inexistente la Cârţa. Abia după ce se vor întreprinde cercetări suplimentare la Cârţa, ale căror rezultate să poată fi comparate cu cele privind arhitectura Ordinului cistercian de pe teritoriul Ungariei, Slovaciei şi Poloniei, ne putem aştepta la rezultate pertinente privind construcţiile gotice timpurii în Transilvania. Şantierul abaţiei din Cârţa a exercitat o influenţa durabilă asupra construcţiei de biserici în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Este plauzibil ca în această perioadă să fi activat în spaţiul transilvan şi constructori veniţi de Cârţa

45

pe şantierele mănăstirilor cisterciene din Ungaria, Boemia şi Austria (L. 13/27). Influenţa exercitată de cistercienii din Cârţa este evidentă în Ţara Bârsei, unde, în anul 1240, regele a atribuit Ordinului veniturile mai multor comunităţi bisericeşti (L. 73/68 ş. u.). Pereţii bisericii din Prejmer prezintă, în partea lor superioară, mai multe elemente ale goticului de tip cistercian, precum ferestre în arc frânt, încheiate cu rozete. În interiorul bisericii, bolţile sixpartite şi arcele diafragmă pe console aparţin aceluiaşi limbaj arhitectural. La biserica din Braşov-Bartolomeu a fost preluat planul abaţiei din Cârţa, cu navă transversală şi capele flancând corul, numai că în locul faţadei de vest, lipsită de turn, s-a optat pentru o faţadă cu două turnuri. Elemente ale goticului timpuriu păstrate până în zilele noastre în corul bisericii, printre care amintim nervurile bolţii corului, capitelurile cu croşete, cheile de boltă, pilonii, pilaştri, consolele, precum şi ancadramentele ferestrelor, cele ale uşilor şi rozetele de la ferestre, demonstrează legătura strânsă cu şantie­ rul de la Cârţa. Elemente decorative ale goticului timpuriu cistercian le găsim şi la bisericile din Feldioara, Hărman, Cristian/Bv., Drăuşeni, Sebeş şi Hălmeag, iar la cea din urmă, influenţa cisterciană este vizibilă şi în planul edificiului. Construcţii ecleziastice din locuri mai îndepărtate, cum ar fi bisericile din Sic , mănăstirea franciscanilor din Bistriţa, dar şi părţi ale catedralei din Alba Iulia, prezintă caracteristicile inconfundabile ale goticului de tip cistercian. Influenţa acestui Ordin poate fi urmărită şi în afara zonelor locuite de saşi, cum ar fi la unele biserici ortodoxe din Ţara Haţegului, precum şi la unele construcţii din Transilvania de nord (L. 13/30 ş. u.). Acest stil a fost practicat nu numai pe o aria geografică întinsă, ci a cuprins şi un interval tem-

poral destul de însemnat, repertoriul său formal fiind folosit până în primele decenii ale secolului al XIV-lea. O a treia mare etapă de construcţie debutează în ultimele decenii ale secolului al XIII-lea, ea fiind legată de colonizarea zonei Tâmavelor, a zonei situate între Rupea şi Sighişoara, precum şi cu o nouă fondare a localităţilor din Transilvania de nord. Bisericile construite în cadrul acestei etape, databile în prima jumătate a secolului al XIV-lea, sunt bazilici cu trei nave fără navă transversală, care se diferenţiază de bisericile romanice premergătoare, în principal, prin corul poligonal, prin contraforturi, prin elemente ale limbajului gotic la deschideri şi elemente decorative lucrate în piatră. Cele mai multe dintre edificiile din această perioadă au fost transformate în timpul goticului târziu , astfel că nu mai există exemple care să ilustreze stilul pur al epocii. Transformări puţine le-a cunoscut biserica din Teaca din nordul Transilvaniei (L. 13/39), dacă nu luăm în calcul faptul că în secolul al XIX-lea a fost demolat corul, fiind apoi reconstruit pe aceeaşi fundaţie. În timpul săpăturilor arheologice, efectuate cu prilejul restaurării bisericii parohiale din Mediaş, au ie şit la lumină fundaţiilele unei biserici, datate de Mariana Beldie-Dumitrache, arheologul care a condus cercetarea arheologică, Ia sfârşitul secolului al XIII-lea (L. 16/95). În acest caz este vorba despre un cor poligonal, flancat de două capele, ceea ce a condus la emiterea ipotezei că ne-am afla în faţa primei biserici mănăstireşti, dar nu trebuie exclusă nici părerea conform căreia clădirile laterale ar fi fost navele laterale ale unei bazilici aparţinând goticului timpuriu. Într-un document din 1283 se găseşte prima menţiune a opt sate cu populaţie săsească , şi anume Aţel, Biertan, Richiş,

Moşna. Mediaş,

Brateiu, Şaroş şi Copşa Mare (L. 73/ 145). Bisericile din aceste comune au avut sau mai au şi în ziua de azi un plan bazilica!, care nu se regăseş­ te la cele mai multe dintre bisericile din împrejurimile Mediaşului. Urmele unor construcţii anterioare, mai ales la bisericile din Moşna (portalul de vest zidit), Copşa Mare, Brateiu, Şeica Mare şi Şei­ ca Mică, demonstrează că în aceste localităţi au existat, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, bazilici gotice timpurii. În forma ei iniţială, biserica din Reghin a fost, de asemenea, o bazilică, servind drept model pentru construirea celei din Teaca. Pentru încadrarea în timp a acestor edificii, este important faptul că în corul bisericii din Reghin se află o piatră inscripţionată cu data la care au fost finalizate lucrările, anume 1330, iar pe ancadramentul unei ferestre este inscripţionat anul1321 (L. 74/117).Atâtinscripţiadin corul bisericii, cât şi cea din balconul de

pe latura vestică reflectă faptul că edificiul a fost o ctitorie nobiliară. Etape interesante de construcţie, datând din prima jumătate a secolului al XIV-lea, mai pot fi văzute la bisericile din următoarele localităţi: Orăştie, Pă­ uca, Iacobeni, Axente Sever, Alma-Vii, Mălâncrav, Apold, Archita, Ghimbav şi Râşnov. La altele, cum ar fi Aţel, Stejă­ rişu, Valea Viilor, Laslea şi Bazna, etapa goticului timpuriu a fost demonstrată de săpăturile arheologice sau este vizibilă prin detalii arhitectonice caracteristice păstrate.

Avântul economic pe care îl luaseîn timpul regilor din Casa de Anjou, avânt ajuns la apogeu în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, s-a reflectat şi în activitatea constructivă susţinută. De astă dată, comanditarul a fost patriciatul orăşenesc, patriciat care a dorit să materializeze conştiinţa de sine, dobândită de curând, în splendide biseră oraşele săseşti

Fig 1/13. Cetatea bisericească din Prejmer, gravură de Ludwig Rohbock în: Hunfalvi Janos .Erdely eredeti kepekben~ Darmstadt 1856-3/104.

47

rici parohiale. Spaţiul nu ne permite să trecem la descrierea, chiar şi sumară, a celor şapte biserici parohiale importante ale saşilor transilvăneni. Importanţa acestor monumente s-a extins şi în mediul rural, căci curând după pătrunderea, prin intermediul şantierelor de construcţie, a noilor idei în mediul urban, acestea au fost preluate şi adaptate la bisericile din mediul sătesc. Influenţele care au iradiat de la şantierele bisericilor din mediul urban cu începere de la mijlocul secolului al XIV-lea, ne permit să vorbim despre o a patra etapă în activitatea constructivă a lăcaşurilor de cult transilvănene . Intervalul în care au fost ridicate bisericile

A

o

parohiale este cuprins aproximativ între 1350 şi 1525, dacă nu avem în vedere şi oraşul Bistriţa, unde lucrările la biserică s-au întins până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Prin intermediul şantierelor bisericilor din Sibiu, Sebeş şi Cluj, deschise în a doua jumătate a secolului al XIVlea, pătrund în Transilvania cele mai noi tendinţe ale marilor şantiere din sudul Germaniei, Austria, Boemia şi Ungaria. Şantierul bisericii din Sebeş - unde între 1361 şi 1382, s-a ridicat corul hală în stilul goticului târziu- a avut legături cu cel al lui Peter Parler din Praga. La Cluj, atât planul bisericii parohiale, cât şi unele de-

B

c

E

F

~~~~·~•~~~--~~~P-----4~m Fig. 1/14. Comparaţie de secţiuni transversale prin biserici gotice, A Teaca, B Şeica Mică, C Richiş, O lghiş, E Cristian, F Cloaşterf.

talii arhitecturale evidenţiază apropierea area de elemente decorative din mediul de biserica Sf. Elisabeta din Caşovia, iar urban. Acolo unde nu proximitatea geoşantierul din Sibiu era în strânsă legătură grafică a fost factorul determinant al încu cel din Viena. În jurul anului 1500, la rudirilor stilistice, trebuie luată în calcul Sibiu şi Mediaş pot fi probate legăturile dependenţa juridică şi economică, căci, cu Boemia şi cu sudul Germaniei. (L. unele dintre localităţile enumerate s-au 16/96 ş. u.,), iar la Sighişoara a lucrat un aflat în posesia prepoziturii Sibiului sau au aparţinut abaţiei din Cârţa. meşter constructor venit din Tirol, aşa cum aflăm dintr-o inscripţie păstrată în Adeseori recunoştem la biserici aflainteriorul Bisericii din Deal. Integrarea te la distanţe apreciabile una de cealaltă europeană a activităţii constructive din soluţii constructive preluate de la o biTransilvania s-a caracterizat adesea prin serică parohială. Astfel, modul de rezolvare a laturii estice a bisericii parohiale receptarea de la sursa primară. La bisericile săteşti , construite în din Cluj, cu cele două capele poligonale intervalul 1350-1525, observăm două în partea de nord şi de sud a corului, a tendinţe . Prima se referă la acele edificii influenţat planul bisericilor din Cristiecleziastice care au apărut în relaţie di- an şi Richiş. La unele biserici, sub turnul de vest se află un pridvor deschis în rectă cu marile biserici parohiale urbane. Pe de altă parte, există şi biserici rurale două sau trei părţi, care avea menirea de din secolul al XV-lea, la care se constată a asigura protejarea portalului de vest. o anume independenţă faţă de şantierele Modelul care a stat la baza acestei rezolmari. La acestea, repertoriul formal este vări arhitectonice 1-a constituit, mai ales derivat din modele care au făcut şcoală , pentru Transivania de nord, biserica din dar rezultatele, privite în ansamblul lor, Dej, fiind preluat la Dipşa şi Unirea, dar prezintă particularităţi care fac din acesşi în îndepărtatul Şoarş din apropierea te edificii opere originale . Făgăraşului . Secţiunea asimetrică transPrima tendinţă o exemplificăm cu un versală a bisericii parohiale din Sibiu cu grup de biserici care au fost în relaţie nava nordică bazilicală şi secţiunea hală şi au depins direct de şantierul bisericii în partea sudică, a fost irnitată la biserica parohiale din Sibiu. Bazilicile din Ri- Sf. Margareta din Mediaş, un aşezământ ecleziastic devenit, de asemenea, biserichiş, Şaroş pe Târnave şi Aţel au avut, la început, după modelul sibian, o navă că parohială . Numai din investigarea sistransversală. Dar, nu numai biserica în tematică a morfologiei formelor acestor ansamblul ei, ci şi detaliile arhitectonice edificii poate rezulta tabloul conexiunitrădează relaţia nemijlocită cu modelul lor lor stilistice. care a făcut şcoală . Este interesant de reApariţia şantierelor independente în marcat faptul că această dependenţă, care mediul rural se explică prin puternica se manifestă la toate cele trei biserici în conştiinţă de sine a comunităţilor reultimele decenii ale secolului al XIV-lea, spective, care au dorit să-şi ilustreze în atunci când a început reconstrucţia aces- mod adecvat independenţa, dobândită tora, a continuat şi în secolul următor, prin lupte lungi duse împotriva domiastfel că adaosurile din jurul anului 1500 naţiei greavilor şi împotriva presiunilor mai trădează prezenţa meşterilor sibieni. clericale. Această conştiinţă de sine se La alte biserici, precum la cele din manifesta şi în legătură cu o oarecare Slimnic, Ţapu, Târnava, Netuş, Şoarş, independenţă faţă de oraşele foarte puternice. Şi în această problemă se poate Meşendorf şi Cloaşterf, remarcăm prelu49

face

lumină

numai în urma unor invesaprofundate; în cele ce urmează ne limităm la analiza unui şantier activ la începutul şi mijlocul secolului al XVlea în zona Târnavelor. Prezenţa acestui şantier poate fi demonstrată la bisericile din Băgaciu, Curciu, Dârlos, Brateiu, Richiş, Buzd şi lghişul Nou. În cazul bisericilor din Băgaciu, Curciu şi Brateiu se presupune că edificiile anterioare au fost incluse în noile construcţii , iar în cazul bisericilor sală din Ighişul Nou, Dârlos şi Buzd, construcţiile anterioare au fost, după toate probabilităţile, în cea mai mare parte, demolate. Repertoriul formal al şantierului se evidenţiază în principal în detaliile din piatră ale portalurilor de vest, în ambrazura ferestrelor, în pilaştri angajaţi profilaţi, în nervurile corului, precum şi în plastica ornamentală. Ambrazurile portalurilor sunt bogat profilate în trepte şi ritrnate de bagbete octogonale sau cilindrice. La nivelul naşterii arbivoltei capitelurile se unesc într-o friză cu ornamente vegetale, care se referă la bogăţia văii Târnavelor, predominante fiind şi frunzele de viţă de vie - mai rar frunzele de stejar şi ghinda. Ambrazurile ferestrelor sunt aproape perpendiculare pe alinierea zidurilor, ornamentaţia fiind bogată , dar cu motive simple, geometrice. Colonete angajate în cor încep în treimea inferioară a peretelui, sprijinindu-se pe console ornamentate, având capitel uri ce par arhaice. Plastica figurativă, lucrată în piatră, prezintă o oarecare rigiditate. O a doua caracteristică a acestui şantier este predilecţia sa pentru imagini umane mici, caricaturale, pentru spiriduşi, dragoni, figuri groteşti şi reprezentări animaliere, care, în afara capitelurilor, a consolelor şi a cheilor de boltă, apar şi pe contraforturi şi pervazuri . Între rigiditatea elementelor plastice şi a figurilor magice, menite să apere de forţe malefice, şi arta plăcută, deschisă spre lume tigaţii

50

a bisericilor parohiale din mediul urban o contradicţie evidentă. Faptul că aceste comunităţi rurale s-au decis pentru direcţia arhaică şi magică descrisă anterior,- este dovada unei conştiinţe de sine evidente. La începutul secolului al XV-lea, procesul de identificare a comunităţii cu biserica şi cetatea ce o înconjura devenise o realitate, indicând existenţa unei vieţi comunitare puternice. Asemenea şantierului despre care a fost vorba mai sus, există şi în alte zone ale Transilvaniei grupuri de edificii ecleziastice care prezintă caracteristici comune în ceea ce priveşte planul, concepţia spaţială şi elementele decorative, dar în zadar vom căuta după 1370 un prototip în mediul rural, asemenea celui existent la bisericile romanice după aşezarea saşilor. Această realitate este expresia individualizării comunităţilor, a trecerii de la conducerea exercitată de un singur conducător - este cazul să ne amintim aici de emporele ctitorilor - la una reprezentativă, aleasă în mod liber de către toţi membrii comunităţii. În cadrul acestui proces general de dezvoltare au existat şi excepţii. Spre finele secolului al XV-lea, atunci când Mediaşul, Moşna şi Biertanul au concurat în vederea obţinerii statutului de oraş, fiecare dintre aceste localităţi a încercat să o surclaseze pe cealaltă prin construcţia unui nou edificiu ecleziastic. Intrând într-o asemenea competiţie, în cele trei localităţi au fost demolate în cea mai mare parte vechile biserici şi au fost ridicate biserici hal ă după modelul celor din oraşele mai vechi. În urma primelor invazii otomane din deceniul al treilea al secolului al XV-lea a avut loc o schimbare în ceea ce priveşte rolul bisericilor rurale săseşti. Dacă până la acest eveniment sarcina lor principală în viaţa comunităţii era cea spirituală, dublată de exprimarea acestei spiritualiexistă

toate direcţiile. Exemple ale acestor ultime edificii de cult medievale din Transilvania se află la Boz, Cloaşterf, Dupuş, Saschiz şi Fişer. Nu se poate tăgădui faptul că înclinarea centrului de greutate în favoarea construcţiei de apărare a avut ca urmare sărăcirea bisericilor din punct de vedere al elementului decorativ. Slăbirea puterii creatoare se constată în special în interiorul acestora: boltirea sălii simple, dreptunghiulare, se face prin intermediul unei bolţi cilindrice cu penetraţii, înviorată de o reţea de nervuri de teracotă, realizată, îndeobşte, destul de simplu. La aspectul destul de apăsător al acestor interioare contribuie şi deschiderile mici ale ferestrelor, dimensiunile acestora fiind, de asemenea, dictate de raţiuni de apărare. Nu este întâmplător faptul că în aceeaşi perioadă, respectiv la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale secolului al XVI-lea, în numeroase biserici rurale au fost amplasate altare aparţinând goticului târziu, opere de artă car~. împreună cu balcoanele adăugate ulterior, au contribuit la atenuarea rigidităţii interioarelor. Pe de altă parte, spaţii­ le întunecate, care datorită bolţilor cilindrice păreau greoaie, ofereau protecţie, fiind locuri liniştite şi ferite într-o lume plină de pericole. Această componentă de siguranţă trebuie să fi reprezentat pentru oamenii acelor timpuri, care, pe estetică. La bisericile noi, construite la sfârşi­ lângă transformările structurale petrecutul secolului al XV-lea şi în primele de- te în întreaga Europă, mai aveau de făcut cenii ale celui de-al XVI-lea, a avut loc faţă şi pericolelor existenţiale venite din - în special la cele târzii - o contopire partea turcilor, o necesitate vitală. totală a lăcaşului de cult cu funcţiunea de apărare. Dacă la bisericile fără turn, aparţinând grupului Bazna, Boian, Velt corul a fost supraetajat asemenea unui turn, la ultimele construcţii de acest tip, corul şi sala sunt aduse sub acelaşi acoperiş, sub care se află un nivel de apă­ rare. Biserica a fost practic transformată într-un fel de turn care putea fi apărat în

tăţi prin forme artistice precise, de acum ele devin simboluri ale rezistenţei împotriva pericolelor externe. Astfel, edificiul sacral din autoreprezentarea structurii sociale a comunităţilor rurale devine un bastion împotriva pericolului exterior determinat de necredincioşi. Aceasta s-a manifestat în simplificarea planului şi în folosirea de materiale de construcţie mai ieftine; predomină biserica sală, iar în locul pietrei se foloseşte cărămida. Concomitent, componenta creatoare a fost transferată înspre annonizarea corpurilor de clădire care, din raţiuni strategice, difereau în ceea ce priveşte înălţimea. Elemente specifice de fortificaţie - orificii de tragere şi guri de păcură, drumuri de strajă, turnuri şi ziduri de apărare vor fi adăugate edificiului, formând, împreună cu biserica, un tot unitar. Stricta sensu, abia în contextul respectiv poate fi vorba despre cetatea bisericească în calitatea ei de monument arhitectonic şi artistic unitar. Aceasta nu înseamnă că nu au existat mai devreme, în întreaga Transilvanie, începând cu secolul al XID-lea, biserici înconjurate de incinte fortificate. Acele ziduri îndeplineau însă numai funcţia de apărare a teritoriului din jurul bisericii, neexistând încă acea relaţie de complementaritate care i-a conferit cetatii bisericeşti din secolul al XV-lea valoarea sa

ARME, TEHNICĂ DE LUPTĂ ŞI DE APĂRARE

Înainte de a trece la sistemul de fortificaţii al cetăţilor bisericeşti , este oportun să aruncăm o privire asupra tehnicii militare din Transilvania medievală pentru a înţelege la ce solicitări trebuiau să facă faţă acestea. Cu siguranţă, printre oaspeţi s-au aflat şi oameni pricepuţi în secretele tehnicii militare. În timpul unor săpături arheologice a fost adus la suprafaţă un atelier de fierărie din secolul al Xlll-lea (L. 23/409), demonstrând că de la începuturile colonizării în Transilvania au fost produse arme. Până de curând putea fi încă admirată spada din Drăuşeni care, conform tradiţiei, a fost păstrată în localitate chiar de la aşezarea primilor oaspeţi. Alături de spadă, în acele timpuri de început, printre armele folosite la luptă se numărau suliţa, arcul şi săgeata, archebuza şi biciul de luptă. În jurul anului 1370, sunt atestate în Transilvania pentru prima dată armele de foc (L. 23/175), dar în inventarele turnurilor de apărare din Sibiu din intervalul1492-1560 predomină cele de împuns, de lovit şi arcurile. Sunt menţionate următoarele arme: suli-

t

ţe de mână, îmblăcie din fier, halebarde, scuturi, archebuze, săgeţi, lăncii de urs şi lăncii; nu au lipsit nici platoşelele şi nici armurile. Un inventar al armelor de foc de la mijlocul secolului al XVI-lea de la arsenalul sibian menţionează un număr impresionant de arme de foc grele şi uşoare (L. 23/175), arme care I-au determinat pe italianul Giovanni Andrea Gromo, în 1565, să remarce că deşi piesele de artilerie existente ar fi suficiente pentru două sau trei oraşe, se toarnă în continuu altele noi. Cu siguranţă, comunităţile săteşti au dispus numai în cazuri excepţionale de armament greu, dotarea lor constând din ţevi de archebuze, mortiere uşoare şi puşti cu cremene. Din relatările de epocă aflăm că în cetăţile bisericeşti de importanţă strategică, cum au fost cele din Ţara Bârsei şi cea din Slimnic, de partea ţăranilor au luptat şi mercenari bine instruiţi din oraşe. În cazul unor asedii mari, erau folosite şi maşini de luptă, dispozitive de aruncare, cu ajutorul cărora erau aruncate pietre şi păcură încinsă, căpriori de asalt şi burghie, cu care se distrugeau pereţii şi porţile, iar paravane şi role protejau oştenii pe timpul asaltului. Construcţiile mobile şi turnurile de ase-

('>

~· "'

c

A

D

~1

B Fig. 1/15. Arme medievale din Transilvania, A Sabia din

H

==""

Drăuşeni, B Halebardă, C Topor de luptă, D Scut,

E Archebuză, F Dispozitiv de strangere, F- G Arme cu aprindere cu cremene.

52

G

diu se transportau până lângă zidurile de apărare, acestea putând fi astfel uşor escaladate sau distruse chiar de la bază (L.23/175). În condiţii normale, acest tip de tehnică de luptă, greu de transportat, nu a fost folosit împotriva cetăţilor bisericeşti, întrucât prada era neînsemnată, iar capitularea putea fi forţată prin mijloace mult mai simple, folosindu-se scări şi incendiere. Chiar armele şi tehnica de luptă demonstrează că cetăţile bisericeşti

au fost gândite mai puţin ca făcând parte dintr-un sistem strategic de apărare antiotomană, chiar dacă atunci când au fost construite s-a avut în vedere şi acest aspect, cât au folosit în primul rând apărării împotriva unor grupuri mici de luptători şi prădători.

În caz de asediu, cei închişi în cetate trebuiau să respecte regulamente stricte. Cele ale instituţiilor de apărare ("Verteidigungsanstalten") din Braşov, datate 1491 , creionează un tablou exact al dispoziţiilor de urmat, care, în cetăţile bisericeşti, trebuie să fi fost asemănătoare. Regulile de conduită, sintetizate în cele 24 de articole, care "trebuiau stabilite şi urmate cu sârg, pentru ca puterea duş­ manului să fie combătură bărbăteşte şi cu vitejie, cu suflet larg şi cu speranţă, în numele lui Dumnezeu care este o cetate durabilă" debutează prin recomandarea ca fiecare orăşean şi sătean "să se aprovizioneze cu lucruri necesare, în special cu grâu, făină, sare şi lemne". De asemenea "toţi să se doteze cu arme bune, precum săbii, arcuri, cu tot ce ţine de acestea, bare, suliţe pentru porci şi urşi şi alte asemenea, şi cu tot ce s-a folosit până acum şi se va folosi şi de acum încolo". Urmează dispoziţii referitoare la apă­ rarea porţilor oraşului şi a bastioanelor, unde "se recomandă cel puţin 10 bărbaţi inimoşi, cu experienţă în folosirea cârligelor şi a echipamentului de război" . În articolul 10 se stipulează: "Celelalte

spaţii şi

zidurile de apărare să fie păzite puternici, bine echipaţi şi cu puşti bune, pentru apărarea fortificaţiilor patriei, iar toţi ceilalţi din strajă să aibă pregătită o secure mare". În caz de nesupunere, căpitanul avea autoritatea de a-l întemniţa pe vinovat. Prin intermediul unor fanioane albe şi roşii se semnala atacul duşmanului sau izbucnirea unui incendiu. În timpul asediului era interzisă folosirea clopotelor, cu excepţia unuia, bătut "în vremuri de restrişte" de cineva desemnat de jude. Toţi apără­ torii erau obligaţi să jure "că vor apăra patria", fiindu-le tuturor interzis a vorbi cu duşmanul, a-i scrie scrisori sau "a-i da semne. Nimeni nu trebuia să-şi piardă raţiunea, fugind din oraş sau aruncânduse de pe fortificaţii". Articolul 20 prevede: "Femeilor, tinerelor şi tinerilor, precum şi copiilor, care sunt incapabili să mânuiască armele, le este interzis să strige, să plângă, să umble pe străzi consolându-se reciproc, toţi aceştia să stea acasă, rugându-se lui Dumnezeu şi cerându-i ajutor. Să aibă pregătite vase cu apă în case şi în grajduri, precum şi pături de stingere în cazul în care vor izbucni incendii". Regulamentul din Braşov mai conţine reguli de conduită pentru cei aflaţi pe străzi şi pe metereze. Din relatări de epocă reiese faptul că cel mai mare pericol pentru cei încercuiţi într-o cetatea bisericească era izbucnirea unui incendiu. O primă mărturie despre cucerirea unui turn cu ajutorul focului o găsim în amintirile studentului din Romos, care, în 1438 a fost luat prizonier de către turci. Acesta scrie: "A doua zi, turcii au dat un mare asalt asupra turnului ... Întrucât acesta nu era foarte înalt, au distrus mai întâi acoperişul şi camerele aflate dedesubt. .. dar zidul datorită grosirnii sale, nu a putut fi stricat ... Când însă soarele se apropia de asfinţit, şi ei

de

bărbaţi

53

tot nu reuşiseră să facă nimic, au stat Ia sfat. ... O parte dintre ei nu conteneau să asalteze turnul, iar alţii au strâns lemne, aranjându-le într-un fel de bastion aproape la fel de înalt precum turnul nostru. Au aprins lemnele şi ne-au fiert şi fript, precum coace pâinea în cuptor. După ce aproape toţi muriseră, iar în interior nu mai mişca nimeni, au stins focul şi au fortat uşa, intenţionând ca pe cei rămaşi în viată să-i răcorească şi hrănească. M-au găsit pe mine, mai mult mort decât viu, m-au întremat şi m-au vândut" (L. 23/104). Într-o altă relatare se vorbeşte despre distrugerea, în 1611, a localităţii Vulcan de către armata lui Bathory. Locuitorii se baricadaseră în cetatea bisericească. Şi în acest caz, asediatorii au incendiat biserica, astfel că aproape toţi cei din interior au căzut pradă flăcărilor. Atunci, numai şase oameni au supravieţuit. La începutul lunii septembrie 1658, atunci când armatele turco-tătare au devastat împrejurimile Sibiului, preotul Johannes Oltardus din Cristian a reuşit să mituiască un boier din armata valahă ce participa la acţiune, preîntâmpinând astfel atacul asupra cetăţii bisericeşti. Când însă un locuitor beat a tras din interior asupra celor ce tocmai plecau, omorându-1 chiar pe boierul care obţinuse pă­ suirea cetăţii, tătarii au revenit, distrugând-o. Cum turnul bisericii nu putea fi luat prin asalt, au aprins lemne şi paie, asfixiindu-i pe cei din interiorul lui cu fum (L. 69/442). în încheierea capitolului, reproducem relatări despre un asediu încheiat cu bine, dintr-o cronică de secol XVII, citată mai sus: "Când Bathory a plecat din Ţara Bârsei, căpitanul Nemethy Gergely cu ai săi 5000 de secui s-a lansat într-o încercare, a asediat o fortificaţie slabă din Ţara Bârsei, Bod, s-a pregătit s-o ia cu asalt, dispunând ca asupra ei să fie aruncate 54

nenumărate torţe. Când Michael Weiss din Braşov a aflat despre intenţia lui Nemethy, 1-a trimis pe Johann Boehm cu 50 de flăcăi la Bod. Ajungând la castel, Boehm i-a îndemnat pe toţi ţăranii să lupte, punându-i să jure că vor face această până la sacrificiul suprem. Apoi a adus bârne de stejar, prinzându-le de zidul de apărare şi a umplut şanţul din jurul cetă­ ţii cu baloturi de paie. În acelaşi timp au fost confecţionate numeroase făclii din slănină. Spre seară, Nemethy a venit cu secuii săi şi a stabilit strategia de atac, iar după ce s-a lăsat întunericul sute de scări au fost rezemate de zidul de incintă. Johann Boehm s-a prefăcut că nu vede ce se întâmplă şi a aprins câteva lumini în turn. Văzând acestea, inamicul a dedus că acolo se aflau oameni, şi a dat ordin să se tragă în turnul luminat. Între timp, Boehm, împreună cu mai mulţi trăgă­ tori buni, s-a ascuns în alt turn, trăgând asupra oamenilor lui Nemethy. Secuii au atacat rapid, s-au căţărat pe scări ajungând pe zid, unde şi-au înfipt steagurile. În acest moment, Boehm a tăiat funiile cu care legase grinzile de stejar, care începeau să se rostogolească peste scă­ rile secuilor, doborându-i şi strivindu-i pe mulţi. Apoi a aruncat rachete şi toqe aprinse asupra inamicului, a aprins paiele şi toqele de slănină, luminând totul ca ziua. în aceste condiţii, cei din cetate au tras asupra atacatorilor, omorându-i în număr mare. Văzând acestea, Nemeth Gergely s-a supărat foc, a strigat la oamenii lui, dar în loc să participe la luptă, s-a retras într-o casă părăsită şi a dat comenzi de la fereastră. Lumina puternică 1-a ajutat pe un ţăran din cetate să tragă asupra lui şi să-I nimerească, iar a treia zi a dat ortul popii. Bătălia s-a desfăşurat între orele 8 şi 12 noaptea, timp în care 480 de secui şi-au găsit moartea" (L. 37/61 ş. u.). Chiar dacă numărul de 5000 al atacatorilor şi numărul pierderilor de

partea inamicului, 480, pare exagerat, descriere plastică demonstrează faptul că era nevoie de multă iscusinţă şi inteligenţă pentru a apăra o cetatea bisericească de atacatori mult mai numeroşi decât erau apărătorii. această

FORTI FICAŢIILE CETĂŢILOR BISERICEŞTI Datorită poziţiei

strategice a Transilvaniei, situată la răscrucea de drumuri între est şi vest, precum şi datorită istoriei sale frământate, construcţia de cetăţi are o istorie străveche pe aceste meleaguri. De la fortificaţiile de pământ din preistorie, trecând la cetăţile dacice, taberele, drumurile şi valurile romane, la martorii din perioada migraţiilor, se găsesc nenumărate dovezi că cei care domneau peste aceste ţinuturi au încercat să-şi asigure posesiunile, construind fortificaţii. Tipurile de construcţii fortificate, care le-au servit oaspeţilor ca model la ridicarea cetăţilor bisericeşti, au fost următoare­ le: construcţiile de apărare pe care le-au găsit în noua lor patrie, modelele aduse din locurile de origine, precum şi primele adaptări la noile condiţii, care au premers cetăţilor bisericeşti. În prima categorie se înscriu fortificatiile de pământ, ale căror urme se gă­ sesc pe întreg teritoriul de astăzi al României. Cercetările arheologice efectuate la aceste construcţii din Transilvania au demonstrat că, adesea, peste o fortificaţie din preistorie s-a suprapus una din Evul Mediu timpuriu (L. 75/16). Cele de pământ erau amplasate, îndeobşte, pe o colină, având forma rotundă sau eliptică. Sistemul defensiv consta din mai multe valuri de pământ circumscrise de şanţuri, unele putând avea dimensiuni apreciabile. La o înălţime de 3 sau 4 metri, baza

valului putea atinge o lăţime de 12 metri, iar diametru! mare al elipsei atingea câteodată 250 de metri. Odată cu ridicarea cetăţilor din pământ, de-a lungul graniţei Regatului Ungar, pe porţiuni mari, au fost amenajate prisăci, aşa-zisele indagines. Acestea erau construite din valuri de pământ şi din palisade. Posada, locul în care a avut loc cunoscuta bătălie între regele ungar Carol Robert şi Basarab, domnul Munteniei, a fost fortificată de români cu astfel de palisade (L. 75/18). O altă categorie de cetăţi, care nu au legătură cu coloniştii germani, sunt cetă­ ţile regale de graniţă din sudul Transilvaniei (L. 32/600). Ele au fost amplasate în vârful unor dealuri împădurite şi greu accesibile ale versanţilor nordici ai Carpaţilor Meridionali. Scopul acestor cetăţi din piatră şi mortar a fost apărarea graniţei sudice a Transilvaniei. La acest grup de fortificaţii, din care s-au păstrat ruine în apropiere de Sibişel, Săscior, Gârbova, Tilişca, Sibiel, Orlat, Răşinari, Cisnădie, Tălmaciu şi Avrig, surprinde distanţa destul de mare faţă de aşezările din vremea aceea. Cetăţile au fost adaptate configuraţiei terenului şi aveau un diametru neobişnuit de mare, depăşind în unele cazuri 200 metri. Incinta fortificată era formată dintr-un zid de piatră de 1,5 metri grosime, înconjurat, funcţie de configuraţia terenului, de unul sau două şanţuri. Distanţa de 10-11 kilometri dintre cetăţi, precum şi caracteristicile lor comune în ceea ce priveşte planul şi execuţia au condus la formularea ipotezei că ideea construirii lor a emanat de la puterea regală (L. 32/602). O a treia categorie de fortificaţii, care nu se află în relaţie directă cu colonizarea săsească, este aceea a cetăţilor cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei. Deşi regele aprobase Ordinului doar construirea de cetăţi din lemn, se presupune că teutonii ar fi început curând după 1211, anul sta55

biiirii lor în Ţara Bârsei, să construiască cetăti de piatră. în privinta localizării celor cinci cetăti amintite în documente, în literatura de specialitate au fost emise doar ipoteze. În cele ce urmează, ne referim la părerile emise de W. Horwath, un cercetător care s-a ocupat intens de problema acestor cetăţi. Horwath susţine că Ordinul cavalerilor teutoni a construit până în 1225, când a fost alungat din Ţara Bârsei, cetatea de la Feldioara, cetatea de lângă Rucăr, cetatea de la Teliu, Cetatea Neagră de lângă Codlea şi cetatea Brasovia (L. 10/IV/37 ş. u). Conform descrierilor lui Horwath, acestea au fost construite în locuri strategice, în vârful unui deal. Zidul incintei era construit din piatră brută de carieră, legată cu mortar de var, aveau un turn de poartă, un zid scut şi un avanpost. La unele cetăţi, Horwath a descopetit şi turnuri de flancare. Grosimea zidurilor de incintă a acestor cetăti varia între 2 şi 4 metri. Cetăti construite după un model adus din patria de origine, sunt cele ale greavilor (Grăfenburgen). Cele mai bine păstrate sunt cetăţile din Câlnic şi Gârbova. în timpul lucrărilor de restaurare din intervalul 1961-1964, la Câlnic au fost efectuate săpături arheologice, în urma cărora s-a obţinut o imagine mai clară a istoriei acestui monument arhitectonic (L. 27). Săpăturile au demonstrat că cetatea a fost construită de Chyl, greavul Câlnicului, care în 1269 a fost generos răsplătit de regele Ştefan al Vlea pentru serviciile credincioase aduse Coroanei. Monede din timpul regilor Bela (1235-1270) şi Ştefan al V-lea (1270-1272), descoperite în săpătu­ ră, probează aceasta fără drept de tăga­ dă. în jurul anului 1430, cetatea a fost vândută de către moştenitorii greavilor comunităţii locale. Iniţial, din cetate au făcut parte: un donjon, o incintă aproape circulară cu diametru} maxima! de 52

metri, un turn de poartă şi o construcţie locul căreia se află o capelă care, conform părerii arheologilor, datează din secolul al XV-lea. Donjonul din Câlnic este o construcţie masivă din piatră cu plan rectangular de 9 pe 12 metri şi o înălţime a zidurilor de 14 metri. La parter se putea ajunge numai dinspre etaj , folosind scările înglobate în zid. Această încăpere, cu acces spre curte numai pe scară mobilă din lemn, a fost locuinţa greavului, fapt dovedit de urmele unui cămin. Deasupra boltii cilindrice a acestei săli se mai înălţau două niveluri, din care numai primul era, de asemenea, locuit (L. 27/15). Zidul incintei este gros de un metru, având iniţial o înălţime de 7 metri, iar şanţul de apărare din perimetrul exterior avea o adâncime de 3 metri. În partea interioară a zidului se aflau drumuri de strajă, iar de la creneluri se putea trage asupra inamicului. Turnul de poartă, înglobat aproape în totalitate în zidul incintei, era prevăzut cu trei etaje de apărare, iar intrarea era fortificată cu o hersă. După ce comunitatea locală a preluat cetatea, aceasta a continuat, la începutul secolului al XVI-lea, să fortifice ansamblul, construind o a doua incintă şi întărind turnul porţii. Construcţiile mai târzii, în special magaziile pentru păs­ trarea cerealelor, construite de-a lungul zidurilor au decăzut cu timpul, astfel că cetatea şi-a păstrat înfăţişarea medievală până în ziua de azi. Într-un document din 1268 se aminteşte de un turn de piatră a greavilor de Rodna, turn pe care trebuie să ni-l imaginăm ca semănând cu donjonul din Câlnic. (L. 73/99 ş. u.). În ciuda faptului că în documentele din secolele XIII până XVI se vorbeşte adesea despre greavi, ceea ce ne duce cu gândul la un număr însemnat de cetăţi deţinute de aceştia pe Pământ Crăiese, s-au păstrat puţine monumente de acest rectangulară, pe

tip. La mică distanţă de Câlnic, la Gârbova, s-a păstrat, de asemenea o astfel de cetate, dar de dimensiuni mai reduse. Planul turnului este pătrat, zidul de apărare are formă rectangulară rotunjită la colţuri, iar poarta este puternic fortificată. Un alt exemplu de turn-locuinţă, asemenea celui din Câlnic şi Gârbova s-a păstrat la Cheresig, aproape de Oradea. În anii 1970 au fost cercetate şi descrise monumente asemănătoare din sud-vestul Transilvaniei, în cazul acestora fiind vorba despre reşedinţe de cnezi români din Ţara Haţegului (L. 57). În ziua de azi se consideră că unele dintre cetăţile greavilor au fost înglobate cetăţilor bisericeşti cu prilejul transformărilor repetate pe care acestea le-au suferit. Studiul toponimelor săseşti a relevat faptul că în apropierea multor sate se află câte un deal sau o înăltime ce poartă nume care amintesc de cetăţi (Burg, Burggrund, Burchrech ş.a.). Prezenţa acestor denumiri se explică prin aceea că după aşezarea oaspeţilor în acele locuri au fost construite primele refugii din pământ şi lemn. Mai târziu, când s-a trecut la construirea cetăţilor din piatră, acestea au fost ridicate, îndeobşte, la distanţe mai mici de aşezările umane. În ciuda acestei reguli, un grup de cetăţi, aşa-zisele cetăţi ţărăneşti, demonstrează faptul că cele construite pe înălţimi au fost privite încă mult timp după aşezare ca soluţie ideală pentru apărarea unei localităţi sau unui grup de localităţi. Cele mai bine păstra­ te cetăti ţărăneşti sunt cele de la Râşnov, Saschiz, Jimbor şi Slimnic. Cetatea Rupei nu a fost, probabil, dintru început o cetate ţărănească, întrucât în secolul al XIV-lea avea castelani proprii, dar mai târziu a intrat în posesia satelor săseşti din jurul ei. Faptul că aceste refugii sunt construite la o oarecare distanţă de localităţi şi în prezent nu mai sunt folosite,

le-a adus într-un stadiu de degradare mai mult sau mai puţin avansat. Atât documentele de epocă, cât şi amplasarea cetăţilor ţărăneşti stau mărturie faptului că pot fi datate în secolul al XIV-lea, ba unele chiar în cel de-al XIII-lea. Cetatea din Râşnov, care, asemenea celei din Rupea, se numără printre cele mai mari din această categorie, a fost construită pe o stâncă aflată la 150 de m deasupra localităţii (L. 10/IV/73). Culmea dealului, ce coboară abrupt pe trei laturi, a fost înconjurată de o incintă, construită din piatră brută şi cărămidă, având o înălţime medie de 5 metri şi o grosime de 1-1,5 metri. La poalele colioei a fost amplasată o curte relativ mare. Ce ne surprinde, oarecum, este absenta unui donjon şi a unei săli mai mari, numită palas. Scopul în care erau folosite căsuţele din interiorul cetăţii, ne dezvă­ luie totodată caracterul acesteia: pe lângă cele 25 de căsuţe, destinate păstrării bunurilor locuitorilor, în incintă se mai găsea o bisericuţă, o şcoală, camera preotului şi un cuptor. Apărarea cetăţii era asigurată de opt turnuri, amplasate în locurile cele mai vulnerabile ale zidului şi de un zid de apărare dublu, care asigura accesul la turnul armelor, cel mai rezistent turn al fortificaţiei. Intrarea principală se închidea cu o poartă armată cu bare din fier şi cu două herse. Din tot ce s-a păstrat, curtea în dreptul porţii de acces pare a fi partea cea mai veche, construit fiind în întregime din piatră brută de carieră, în timp ce partea superioară este prevăzută cu creneluri. Zidul de incintă este construit din piatră numai în partea sa inferioară, partea superioară fiind zidită din cărămidă. Cea din urmă este prevăzută cu metereze care erau deservite dinspre drumul de strajă, confecţionat din lemn. Caracteristici stilistice şi de tehnica apărării, precum şi unele documente confirmă existenţa a trei mari 57

etape de constructie: prima, în secolul al Xlll-lea, cea de-a doua în jurul anului 1500, iar cea de-a treia după ocuparea cetăţii de către Gabriel Bathory. Din cea de-a treia fază datează biserica în forma în care o cunoaştem astăzi şi fântâna cu o adâncime de 98 de metri. Cele mai vechi părti ale cetăţii Rupea, incinta de sus şi cea de mijloc, datează, de asemenea, din secolul al XIIIlea, neputându-se însă exclude ipoteza existenţei unei cetăţi în acest loc înainte de aşezarea saşilor (L. 32/592). Cetatea a servit ca refugiu în 1324 saşilor răs­ culaţi împotriva regelui Carol Robert. În 1491 au fost construite câteva turnuri, din 1621 datează turnul slăninii, iar turnul în cinci colţuri (pentaedru) din 1643; fântâna a fost săpată în 1644. Asemenea cetăţii Râşnov, şi în incinta celei de la Rupea s-au aflat în jur de 50 de căsuţe de locuit, în care oamenii din localitate şi din satele din jur îşi păstrau bunurile

şi locuiau în caz de asediu. Cetatea este construită în cea mai mare parte din piatră, în unele locuri păstrându-se crenelurile şi meterezele.

Pe vârful unui deal situat la vest de Saschiz se mai pot vedea şi astăzi ruinele unei cetăţi ţărăneşti ale cărei fortificaţii datează din secolul al XIV-lea până în secolul al XVII-lea. În conformitate cu rezultatele cercetărilor recente, se poate afirma cu certitudine că bisericile romanice, la scurt timp după ce au fost construite, respectiv în secolul al XIII-lea, au fost fortificate cu incinte. Un exemplu relevant în susţinerea acestei idei este zidul incinta bisericii din deal din Cisnădioara. După cum am mai arătat, biserica a fost construită în jurul anului 1200. Întrucât de timpuriu se relatează că locuitorii satului s-au refugiat în cetate (L. 6/60), se poate presupune că prima incintă a fost construită pe la jumătatea secolu-

Fig. 1/16. Localitatea şi cetatea Râşnov, desen de L. Hesshaimer din 1928.

ss

lui al XIII-lea. Cetatea a fost înălţată pe o stâncă de ardezie de formă conică, semnificativ mai întinsă pe direcţia nord-sud decât pe cea est-vest, astfel că zidul de apărare, care s-a adaptat formei terenului, este un oval cu axele de 90 x 36 de metri. Cetatea a fost întărită cu trei turnuri: cu turnul de poartă în partea sudică, pe versantul dealului, caracterizându-se prin modul în care a fost încadrat în incintă, cu un turn în faţa portalului de vest al bisericii, care depăşeşte până la jumătatea sa alinierea zidurilor, şi cu un turn ale cărui fundaţii au fost aduse la lumină în cadrul cercetărilor arheologice din 1965/1966; acesta a fost construit la est, la o distantă de aproximativ 5 metri în afara zidului de incintă. Acesta are la bază o grosime de 1,80 de metri şi este încoronat de un drum de strajă crenelat. Înălţimea zidului variază între 4 şi 6 metri. O particularitate a incintei din Cisnădioara o constituie opt deschideri în formă de uşă, de 60 x 180 cm, amplasate sub drumul de strajă, gândite, probabil, să fie folosite în cazul atacurilor (L. 30/284 ş. u). Aceste orificii, care aveau uşi de stejar şi puteau fi blocate din interior, serveau şi drept locaşuri pentru rostogolirea de bolovani, bolovani care şi în ziua de azi mai pot fi văzuţi în cetate. Tradiţia orală spune că fiecare tânăr era obligat ca înainte de căsătorie să aducă un număr de bolovani în cetate. Mai târziu, orificiile, care sunt unicate în Transilvania, neexistând ceva asemănător la alte cetăţi, au fost zidite. Este dificil de făcut afirmaţii referitoare la primele incinte, deoarece în decursul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, atunci când s-a trecut la modernizarea cetăţilor, acestea au fost ori demolate, ori înglobate în zidurile noi. Acest fapt i-a determinat pe unii cercetători să considere secolul al XV-lea ca dată de debut

pentru construirea cetăţilor bisericeşti. Printre aceştia se numără şi Horwath, care a susţinut că toate elementele de fortificaţie la aceste monumente datează din secolele al XV-lea şi al XVI-lea (L. 33/123 ş. u.), o aserţiune preluată şi de alţi cercetători (L. 74/578). Teza este susţinută de faptul că în secolul al XVlea, adică odată cu creşterea pericolului otoman, numeroase biserici au suferit prefaceri, adăugându-li-se elemente de fortificaţie care au acoperit portaluri, ferestre şi alte elemente valoroase de plastică ornamentală . Dacă facem abstracţie de turnurile de vest, procesul de transformare al bisericilor în scopuri de apărare a început într-adevăr în secolul al XVlea. Dar, pe de altă parte, deja în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au existat puternice turnuri de biserici construite din piatră şi incinte zidite de acelaşi material a căror scop a fost, fără îndoială, unul de apărare. Lămuritor în această direcţie este un documentul deja amintit din 1291, în care regele Ungariei, Andrei al III-lea, dispune ca toate turnurile şi cetă­ ţile construite pe lângă biserici să fie demolate (L.73/ 174; L. 33/ 122, L. 69/69). Horwath susţine însă că acest articol din diploma inaugurată s-ar referi mai puţin la cetăţilor bisericeşti ale saşilor, cât mai ales la cetăţile nobililor, ridicate la punctele de vamă. Indiferent la ce fel de cetăţi s-a referit diploma regală, cert este că,la sfârşitul secolului al XIII-lea, au existat biserici fortificate în această regiune. Cercetările arheologice efectuate la cetăţilor bisericeşti din Drăuşeni şi Viscri au demonstrat că anterior incintelor din secolele al XV-lea şi al XVI-lea au existat ziduri mai vechi, datând, la Viscri, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea (L. 3/51), iar la Drăuşeni, de la sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul celui următor (L. 4/ 173). Spre deosebire de zidurile de apărare din secolele al XV-lea 59

şi

al XVI-lea, care au un traseu poligonal şi la care turnurile depăşesc alinierea zidurilor, cele din secolele anterioare sunt de formă ovală. În decursul săpătu­ rilor arheologice nu au fost descoperite fundaţii de turnuri de-a lungul zidurilor de incintă. Dacă comparăm rezultatele cercetărilor referitoare la cetăţile din Cisnădioara şi Câlnic cu cele despre Viseri şi Drăuşeni, vom constata existenţa unor elemente comune la incintele din secolul al XIII-lea şi începutul celui deal XIV-lea. De remarcat este forma lor ovală, existenţa unei porţi fortificate cu un turn construit în interiorul zidului sau care depăşea doar cu puţin aliniamentul acestuia şi o incintă construită din piatră prevăzută cu un drum de strajă cu creneluri. În afară de turnul porţii, de-a lungul zidurilor nu au mai existat alte turnuri. Sistemul de apărare a acestor cetăţi mai includea un turn solid, un donjon sau turnul de vest al bisericii, iar acolo unde acestea lipseau, funcţia de turn principal era preluată de turnul de poartă. Dacă cercetăm cu atenţia planurile cetăţilor bisericeşti şi a centrelor oraşelor, adesea mai putem descifra în ele vechea cetate. Urme ale unor astfel de ziduri s-au păstrat parţial Ia Cricău (în apropiere de Alba Iulia), Ighiu şi Şard . Nu au fost înlocuite prin fortificaţii mai noi, deoarece aceste localităţi au fost probabil atât de puternic distruse de turci în 1438, încât saşii nu s-au mai întors să locuiască acolo. Există indicii că şi la Aiud prima incintă a fost construită deja în secolul al XIII-lea, în vreme ce în apropiere de Sibiu trebuie menţionată incinta ovală de la Turnişor. Şi bazilica romanică din Sibiu a avut în secolul al XIII-lea o incintă. Se poate afirma că această cetate, cu ale sale câteva turnuri din secolul al XIII-lea, a servit drept model pentru construirea celor din împrejurimi. în planurile cetăţilor biseri6o

ceşti

din Miercurea, Dobârca, Oaia, Cisnădie,Alţâna şi Avrig mai putem descifra traseul zidurilor construite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. De asemenea, planul oval al incintelor din Prejmer, Hăr­ man, Ghimbav şi Cristian/Bv., precum şi fragmentele incintelor circulare din Petreşti, Codlea şi Vulcan, indică faptul că şi în Ţara Bârsei au existat construcţii cu funcţie de apărare cu mult înainte de atacurile turceşti. Zidurile au fost atât de puternice, încât nu au fost demolate, ci doar adaptate noii tehnici de apărare; li s-au adosat turnuri de flancare şi au fost prevăzute cu guri de tragere şi păcură. În afară de zidul de incintă, în interiorul cetăţii se afla lângă biserică şi un turn solid. Acesta servea drept foişor de veghe, iar în caz de asediu era refugiul cel mai bine apărat, chiar şi în cazul în care inamicul ar fi pătruns în cetate. Asemenea turnuri au constituit o parte a sistemului de apărare al saşilor, ridicat imediat după aşezarea lor în Transilvania, înainte şi după invazia mongolă. Mai târziu, aceste turnuri au fost adesea demolate parţial, refăcute şi consolidate, existenţa lor fiind atestată documentar şi poate fi probată atât prin cercetarea atentă a construcţiilor ulterioare, cât şi prin cercetări arheologice. În această privinţă, la Turnişor avem de-a face cu un caz interesant. Aici, fimdaţia unui turn pătrat, extrem de masiv, constituie nucleul bazilicii romanice cu trei nave (L. 33/54; L. 10/IV/170). Lungimea unei laturi a zidului de piatră este de 12 metri, iar grosimea de 3 metri. Într-o cronică din anul 1542, umanistul Johann Lebelius relatează că, în timpul invaziei tătăreşti, saşii s-au refugiat "ad turrim Neponis", deoarece nu exista un loc mai bine fortificat decât acesta. Într-un document din 1394 se spune că o monstranţă din Sibiu ar fi purtat numele de "turn din Turnişor" (L. 38), ceea ce

denotă faptul că în Evul Mediu turnul a atras atenţia contemporanilor, mărturie fiind şi numele românesc al localităţii ,

Turnişor. În exterior la o înălţime de 9

metri, se află un orificiu de acces la catul aflat deasupra careului, careu în care coboară o scară din care s-au păstrat doar câteva trepte. Un alt turn, care poate fi menţionat în legătură cu turnurile de apărare ale bisericilor romanice din Transilvania, este cel din Cisnădie. Şi acesta are un plan de dimensiuni impresionante (12,20 x 12,80 m) şi pereţi groşi de 3 metri. În calitatea sa de turn de vest al bisericii, construcţia ocupă întreaga lăţime a navei principale a bazilicii. Scări în grosimea zidului duc spre etajul amplasat deasupra bolţii în cruce a parterului. La etajul întâi s-a aflat o tribună în partea de vest, de asemenea boltită. Urmează alte cinci niveluri, din care al patrulea este boltit. Înălţimea turnului până la cornişă este de 32,50 metri. Întrucât la penultimul etaj s-au păstrat ferestre romanice bifore, trebuie să admitem faptul că turnul a fost construit până la înălţimea aceasta pe la mijlocul secolului al XIII-lea, poate chiar înainte de năvălirea mongolă. Proporţii asemă­ nătoare cu cele de la Cisnădie le întâlnim şi la turnul de vest al bisericii din Cincu. Planul acesteia are dimensiunile de Il ,60 x 11,60 metri, grosimea medie a zidului este de 3 metri, iar înălţimea edificiului de 26 de metri, aceasta fără ultimul etaj, care a fost adăugat mai târziu. Portalul de vest, care în decursul intervenţiilor din 1973 a fost readus parţial la înfăţişarea lui iniţială, prezintă elemente decorative pur romanice, amintind de portalul din Cisnădie, iar partea superioară a turnului pare a fi totuşi de dată mai recentă decât acesta din urmă. În special ferestrele bifore cu ancadramente rectangulare neornamentate ar putea data din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Alte tur-

nuri care amintesc de cele din Cisnădie şi Cincu se află la Cristian, Avrig, Săcă­ date, Şomartin şi Hozman. Un alt exemplu de turn de vest extrem de masiv este cel al bisericii din deal din Sighişoara. Faptul că acesta deviază semnificativ de la axul principal al bisericii, conduce la concluzia că au fost respectate fundaţiile unei construcţii anterioare. Până la noi cercetări arheologice, care vor furniza date concludente, ni se pare plauzibilă ipoteza conform căreia înainte de aşezarea saşilor pe acest loc s-ar fi aflat o capelă romanică şi un turn masiv de apărare izolat de aceasta. Turnul actual, ale cărui dimensiuni sunt de 11 x 11 metri, la o grosime a zidurilor de 2 metri, prezintă la toate etajele caracteristici ale arhitecturii goticului timpuriu, ceea ce permite datarea sa pe la 1300. Un indiciu pentru această datare este şi grosimea mai redusă a zidurilor faţă de cele din Cisnădie şi Cincu. În Ţara Bârsei, turnul de vest al bisericii din Hărman trebuie remarcat pentru dimensiunile sale: în plan măsoară 10,80 x 10,20 metri, iar la etajele inferioare grosimea zidurilor este de 3 metri. Înălţi­ mea până la streaşină este actualmente de 32 de metri, dar în forma iniţială aceasta nu depăşea 25 metri. Portalul de vest, profilat simplu şi încheiat în arc frânt , arcele dintre turn, nava laterală şi nava principală, precum şi ferestrele bifore cu arce frânte de la nivelul al cincilea de apărare al turnului, îndreptăţesc datarea sa la sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul celui următor. Alături de turnul din Hărman şi alte turnuri de biserică din Ţara Bârsei, precum cele din Feldioara, Cristian/Bv., Hălchiu şi Măieruş poartă caracteristicile turnurilor masive de apă­ rare din secolul al XIII-lea. Tot din a doua jumătate a secolului al XIII-lea datează şi turnul de vest al bisericii din Drăuşeni. Acesta a fost construit 61

în stilul goticului cistercian de la Cârţa cu prilejul transformării unei bazilici din prima jumătate a secolului al XIII-lea. În cadrul cercetărilor arheologice din anii 1970 ai secolului trecut, au fost aduse la lumină fundaţiile unui turn mai vechi cu dimensiuni mai reduse în plan (8 ,25 x 8,25 m), dar cu o grosime de 2,80 m, caracteristică zidurilor dela turnurile romanice. Trecând în revistă tipurile de turnuri de biserică din secolul al XIII-lea, trebuie amintite şi două moduri de rezolvare mai puţin răspândite. La Ocna Sibiului turnul a fost înălţat deasupra pătratului corului, rezolvare pentru care în Transilvania, nu găsim analogii. La Gârbova şi Miercurea Sibiului turnul de vest are lăţimea navei principale fiind amplasat deasupra emporei de vest cu trei arce o rezolvare ce poate fi asociată cu bisericile maghiare ale mănăstirilor de neamuri (Sippenklosterkirchen). După cum am afirmat deja în capitolul care se referă la arhitectura bisericilor, mare parte a bisericilor romanice au fost bazilici fără turn. Este posibil ca după devastările pricinuite de invazia mongolă, multora dintre ele să li se fi adosat turnuri masive de apărare la nava principală în decursul celei de-a doua jumătăţi ai secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale celui de-al XIV-lea. La Rodbav, o asemenea situaţie a fost cercetată din punct de vedere arheologic, dovedindu-se că între cele două travee vestice ale bazilicii din prima jumătate a secolului al XIII-lea a fost ridicat un turn pătrat, cu latura de 7 ,80 metri. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri pe care leam menţionat anterior, scările etajelor inferioare sunt amenajate în grosimea zidului care, la acest turn, este de 2,40 metri. Arheologul Radu Heitel, cel care a coordonat săpăturile , datează construcţia turnului pe la 1260. Alte exemple de tur-

62

nuri de vest, adosate bazilicilor fără turn preexistent, sunt cele din Dealul Frumos, Toarcla, Chirpăr, Bruiu, Guşteriţa şi Hamba. Multe din aceste turnuri au la parterul lor un spaţiu patrat boltit în cruce care are deschideri către cele trei nave prin arce plincintru, ceeace denotă că au fost concepute de la început ca turnuri de biserică. Caracterul de fortificaţie este dat de scările în interiorul zidului şi de gurile de tragere de la etajele superioare. Faptul că la ultimul cat s-au folosit ferestre mai mari, îndeobşte una sau două ferestre bifore, se explică prin funcţia cultică a monumentului, întrucât sunetul clopotelor trebuia să se propage optim. O altă explicaţie este aceea că Ia stadiul de dezvoltare al armamentului de atunci nu era periculos să ai orificii mai mari la înălţimea de 20- 25 de metri, mai cu seamă că prin acestea putea fi asigurată supravegherea zonei. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, turnuri asemănătoare au fost construite în mod repetat ca donjonuri ale cetăţilor bisericeşti. Diferenţele în cea ce priveşte grosimea zidurilor, lungimea laturilor şi materialul de construcţie, dar şi sărăcia ornamentelor la ancadramentele ferestrelor şi uşilor ne permit să concluzionăm că astfel de turnuri au fost construite până în ultimul sfert al secolului al XIV-lea. Grosimea pereţilor se reduce cu timpul, nu întotdeauna zidul din piatră este înlocuit cu cel din cărămidă, iar ferestrele bifore devin mai lungi şi mai înguste, terminându-se în arce frânte. Un turn care prezintă toate aceste modificări şi care ar putea să fi fost ridicat în primele decenii ale secolului al XIV-lea, este turnul de vest al bisericii din Şura Mare cu dimensiuni în plan de 8,25 x 8,25 m. O situaţie deosebită găsim la turnul bisericii din Axente Sever. Împreună cu acela din satul vecin, Agârbiciu, aici găsim o particularitate rar întâlnită şi anume

aceea că turnul a fost ridicat deasupra unui pătrat situat între corul poligonal şi sala bisericii. Deasupra parterului boltit în cruce a turnului cu dimensiunile 10,20 x 10,20 metri şi o grosime a zidului de 1,80 metri, s-au mai ridicat trei caturi, dintre care cele două inferioare erau prevăzute cu guri de tragere, iar cel superior cu patru orificii pentru propagarea sunetului. Împreună cu drumlll de strajă , turnul are o înălţime de 22 de metri. Şi la cetatea bisericească din Ţapu se păstrea­ ză zidurile inferioare ale unui turn între sală şi cor, care însă a fost demolat. Turnul din Laslea poate fi datat în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Probabil că acesta fusese ataşat de o bazilică gotică timpurie, care a fost demolată în secolul al XIX-lea. în ciuda faptului că este construit din piatră brută, dimensiunile sale reduse (6,80 x 6,80 m şi 1 ,60 m grosimea zidului) sunt indicii privind ridicarea sa mai târzie. Şi acest turn a fost prevăzut la parter cu patru deschideri care au fost zidite în secolul al XV-lea. Turnul central al bisericii din Moşna este mai neobişnuit , întrucât este construit cu aproximativ 3,30 metri în faţa portalului de vest, actualmente zidit. Zidurile turnului cu un plan de 9 ,40 x 9,40 de metri au la parter o grosime de 2 ,40 metri, amintind de un donjon. Ar fi prea mult să continuăm analiza de mai sus , fapt pentru care amintim doar câteva exemple de cetăţi bi sericeşti ale căror turnuri principale sunt edificatoare pentru arhitectura secolului al XIV-lea: Archita, Mălâncrav , Aţel , Apold, Buneşti ,

Comparând turnurile principale ale bisericilor săseşti din secolele al XIII-lea ş i al XIV-lea cu donjoanele din centrul Europei, constatăm faptul că turnurile transilvănene au fost construite după modelul acestora, deosebirea constând doar în parterul înalt fără deschideri laterale, care lipseşte la cele transilvănene. În special turnurile romanice şi gotice timpurii de la mijlocul secolului al XIII-lea şi din cea de-a doua jumătate a acestui veac corespund descrierilor despre donjoanele din Germania, care au următoarele dimensiuni: înălţimea de 27 de metri, lungimea Iaturilor de 9,50, iar grosimea zidurilor de 2,30 metri (L. 56/181 ş. u.). Acestea din urmă au retrageri succesive, care permit sprijinirea grinzilor planşeelor de la nivelurile superioar în număr de 2-4. La cetăţile bisericeşti, accesul la etajele inferioare se făcea prin intermediul unor scări în grosimea zidului, iar Ia etajele superioare accesul era realizat prin intermediul unor scări realizate din piese cu secţiune triunghiulare fixate cu ajutorul cuielor de lemn pe grinzi-vanguri. Este dificil de stabilit dacă aceste turnuri au fost prevă­ zute în partea superioară cu o platformă de apărare cu creneluri, întrucât acestea au suferit transformări serioase în secolul al XV-lea, în cadrul celei de-a doua mari perioade de construcţie. Numai la un turn din cetatea de la Aiud s-au păstrat creneluri. Deasupra ultimului etaj de apărare se afla, îndeobşte , acoperişul piramidal. Incintele cetăţilor bisericeşti din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea au avut, de regulă, un traseu oval; grosimea zidului, construit îndeobşte din piatră brută Şeica Mică şi Băgaciu. La cumpăna secolelor al XIV-lea şi sau bolovani, oscila între 1 şi 2,30 metri, al XV-lea s-a trecut la adaptarea deschi- înălţimea era de 6 metri, iar în cazuri exderilor turnurilor de apărare la cerinţele cepţionale, acolo unde configuraţia tereimpuse de apariţia armelor de foc, în nului impunea aceasta, se putea depăşi timp ce crenelurile au fost înlocuite prin înălţimea amintită. Zidurile erau încodrumuri de strajă acoperite şi prevăzute ronate cu un drum de strajă, prevăzut în spre exterior cu un parapet crenelat. cu metereze.

În ceea ce priveşte activitatea de construcţii

de apărare din Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XIVlea, accentul a fost pus pe dezvoltarea fortificaţiilor oraşelor, dezvoltarea economică urbană făcând-o posibilă şi necesară. Inovaţia cea mai importantă în ceea ce priveşte tehnica de apărare la zidurile de incintă ale oraşelor o constituiau turnurile de ftancare care, datorită depăşirii aliniamentului zidurilor, asigurau o mai bună apărare a acestora cu archebuza, o armă cu eficienţă sporită (L. 56/50). În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, aceste turnuri de ftancare au fost construite la aproape toate incintele cetăţilor bisericeşti, ridicarea lor fiind condiţionată de răspândirea rapidă a armelor de foc. După cum am mai arătat, în secolul al XV-lea a avut loc debutul în a doua fază de construcţie a cetăţilor bisericeşti. Motivull-au constituit atacurile otomane care, după 1420, s-au înmulţit. Succesele repurtate în apărarea împotriva acestui pericol, mai cu seamă asediu! Sibiului din 1438, căruia oraşul îi rezistase, au generat o disponibilitate generală de apărare, disponibilitate materializată în special în fortificarea bisericilor, acţiune iniţial sprijinită de regalitatea maghiară. Astfel, după invazia otomană din 1421, Sigismund a păsuit câteva localităţi din Ţara Bârsei de censul Sfântului Martin pe o perioadă de zece ani, (L. 25/6), petrecând el însuşi , în 1427, o jumătate de an în Transilvania, în special la Braşov, în vederea organizării apărării. Existenţa, încă din deceniul al patrulea al secolului al XV-lea, a unui număr mare de cetăţi bisericeşti reiese dintr-un raport al decanului din Sibiu către papa de la Roma, în care se spune că, fugind din calea turcilor, saşii s-au refugiat în incintele bisericilor ( L. 73/ Nr. 2276). Strădaniile saşilor vizând autoapărarea au fost sprijinite de regii Sigismund, La-

dislaus şi Matei Corvin, iar mai târziu, sub domniile slabe ale lui Vladislav al Il-lea şi Ludovic al II-lea, iniţiativa de fortificare a bisericilor a fost preluată de organismele de autoconducere şi de nou înfiinţata Universitate Săsească. Acest din urmă fapt este probat de consemnări­ le din registrele de socoteli ale provinciei Sibiului a celor Şapte Scaune din anii 1495-1510, în care cele mai frecvente cheltuieli erau cele destinate "pro structura ecclesiae" şi "pro structura fortatitii". în acţiunea de fortificarea bisericilor s-a recurs la experienţa mai veche, astfel că, în cea de-a doua perioadă de construcţie, turnul principal, masiv, a cunoscut o adevărată renaştere. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe Valea Hârtibaciului, in zona Rupea, dar şi în alte zone ale Transilvaniei au fost construite numeroase turnuri care în multe privinţe se aseamănă cu cele construite în secolul al XIII-lea. Adesea, la turnurile vechi au fost îngroşate zidurile şi au fost supraetajate. Biserica din Roadeş, spre exemplu, fusese prevăzută cu un turn relativ modest, cu latura de 6,20 metri, fiind apoi învelit cu un zid gros de 2,10 metri, astfel că latura turnului actual de vest măsoară 10,50 metri. Portalul gotic de pe faţada de vest al turnului cu jambajul frumos executat a fost acoperit de un zidul nou, nemaiputând fi văzut decât din interiorul turnului. îngroşarea zidului a fost ridicată până la înălţimea de 18 metri. La Stejărişu s-a construit un nou turn de vest din piatră. Planul acestuia este de 7,50 x 7,50 m la o grosime a zidului de 2 m la primul etaj, situat la aproximativ 2 metri deasupra nivelului de călcare. Astfel s-a creat posibilitatea blocării accesului la turn printr-o scară mobilă, aşa cum se obişnuise în cazul donjoanelor. Deasupra primului etaj boltit se ridică cinci

A. Cristian/Sb. Vedere a local ităţii dinspre N.

Planşa

1

B. SIimnic, localitatea cu cetatea ţărănească, biserica şi casa parohială evanghelică Planşa

A. Cisnădioara, biserica Sf. Mihail cu cetatea din deal

şi

biserica din sat văzute dinspre NV.

2 Planşa 3

A

Cricău, portalul de V.

C. Cisnădie, capitel romanic dela portalul de V. Planşa 4

B. Cisnădioara, portalul de V.

D. Cisnădie, drumul de strajă din prima incintă.

A. Biertan, vedere a ansamblului cetăţii bisericeşti d inspre SE.

B. Biertan, amvonul din biserică.

C. Biertan, detaliu de intarsie şi feroneri e gotică de la uşa

sacristiei. Pl anşa 5

A. lghişul Nou, cetatea în contextul satului şi în peisajul caracteristic Văii Târnavelor.

B. Buzd, corul supraînălţat al bisericii foritficate.

C. Bălcaciu, corul fortificat al b iserici i, în dreapta casa parohială.

Planşa 6

A. Va lea Viilor, vedere ae riană a cetăţii d inspre SV.

B. Moşna, vedere aeriană a ansamblului la intersecţia a t rei străzi din localitate. Planşa

7

u

8

A o

5

c

10

Fig.l/17. Turnuri fortificate de biserică rezultate din înglobarea unor elemente de la construcţiile anterioare: A Homorod, B Roadeş, C Netuş.

caturi de

apărare, din care ultimul este cu un drum de strajă, confecţionat din lemn. Un turn asemănător, dar mai masiv, se află la Iacobeni cu latura de 9,60 x 9,60, grosimea zidului de 2,60 m şi înălţimea de 20,50 m, cu menţiunea că scara ce asigură accesul la etajele inferioare este încastrată în zid. Din această categorie face parte şi turnul de vest al bisericii din Ruja. Turnuri deosebit de masive construite în secolul al XV-lea, în perioada de fortificare a bisericilor şi de întărire a incintelor s-au păstrat, parţial sau integral,

prevăzut

A. Mediaş, interiorul bisericii spre E, cu altarul gotic târziu, înch is. Planşa

8

la Dobârca cu latura de 12,50 x 12,50 m, Daia cu latura de 12,20 m, Slimnic cu latura de 12,50 x 12,50, grosimea zidului de 3,10 m şi Valchid 9,50 x 10,20 m, grosimea zidului de 2,40 m, înălţimea de 22,60 m. Exemple de turnuri de vest mai zvelte, construite pe la mijlocul secolului al XV-lea, se află la Meşendorf cu latura de 6 x 6 m, grosimea zidului de 1,70 m şi înălţimea de 22,50 m, Veseud cu latura de 6 ,20 x 6,20 m, grosimea zidului de 1,90 m şi înălţimea de 17,20 m şi Apold cu latura de 8,60 x 8,60 m, grosimea zidului de 2,00 m şi înălţimea de 22,10 m.

În unele cazuri, turnul principral de O categorie aparte de turnuri de apă­ a fost ridicat deasupra corului rare şi de refugiu poate fi întâlnită în deja existent. Cel mai frumos exemplu nordul Transilvaniei. Cetăţile bisericeşti, în acest sens îl oferă turnul cetăţii bise- construite în această zonă în secolul al riceşti din Homorod care, cu un plan de XV-lea, au, de obicei, o incintă ovală 11 ,80 x Il ,00 metri, grosimea zidurilor şi un turn central care era totodată turn de 2,80 m şi o înăltime de 30,50 m, este de poartă. Numai în cazuri excepţionale unul dintre cele mai impunătoare turniri erau fortificate şi bisericile. Din biseride acest fel din Transilvania. La parter, ca-cetate din Dumitra nu s-a mai păstrat corul romanic din secolul al XIII-lea a decât turnul porţii, biserica fiind demofost transformat, etajul de deasupra lui lată în secolul al XIX-lea şi înlocuită este boltit, iar scările spre cele 6 etaje cu una neogotică, iar incinta a fost şi ea de apărare sunt încastrate în zid. Ultimul demolată. Construit dintr-un zid masiv etaj este prevăzut cu un drum de strajă. de piatră, turnul, la o grosime a zidului Şi la Netuş turnul central este situat dea- de 2 metri, are o înălţime de 19,5 mesupra unui cor gotic, grosimea zidului tri. Pietrele de colţ, două muluri, profiatingând aici în total 3 metri. Localitatea lul soclului şi şanţul de glisare al hersei, Movile se înscrie şi ea în categoria ace- precum şi ancadramentul portii de intralora unde, la fortificarea bisericii, turnul re în arc frânt, pe a cărui piatră de boltă central a fost înălţat deasupra corului, este înscris anul 1488, sunt confecţionate cea ce face ca turnul de vest să pară deo- din piatră fasonată. Tot aproximaitiv din sebit de zvelt. aceeaşi perioadă datează şi turnurile din Spre deosebire de turnurile masive Tărpiu, Vermeş , Lechinţa, Jelna, Moruţ din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, la şi Crainimăt, toate păstrate până în ziua ridicarea cărora rareori s-a folosit zidărie de azi. Urme ale incintelor s-au păstrat de piatră de talie (ex. Hărman) dar ale că­ însă numai la Lechinţa, Vermeş şi Crairor colţuri şi profile sunt ornamentate, de nimăt. Cunoaştem, de asemenea, că Ia obicei, cu piatră fasonată, cele din seco- Teaca, Dipşa, Secăşel, Cepari şi Petreşti lul al XV-lea nu au astfel de ornamente. au existat incinte simple şi uneori chiar Totodată, s-a renunţat la trecerea boltită duble. Despre înălţimea acestora ne pude la parterul turnului. O altă diferenţă a tem face o imagine dacă privim, la Tăr­ celor două categorii constă în aceea că piu, uşa ce asigura accesul de Ia drumul la turnurile mai recente s-a renunţat la de strajă Ia turnul porţii. Aceasta se află orificiile pentru propagarea sunetului în la o înăltime de 6 metri, îndreptăţindu-ne favoarea drumului de strajă, care asigura să presupunem că zidul a avut o înălţi­ o mai bună supraveghere a zonei. Dacă me de cea. 8,50 metri. La fortificaţiile comparăm însă turnurile din punctul de din Transilvania de nord întâlnim unevedere al dimensiunilor planului şi ele- ori guri de tragerer în formă de gaură de vaţiei, atunci constatăm existenţa unor cheie sculptate în piatră, datând de pe Ia asemănări evidente. 1500 (de ex.la Dumitra şi Lechinţa). În secolul al XV-lea în zona TâmaveAtunci când, în secolul al XV-lea s-au lor s-a folosit îndeobşte cărămidă Ia con- extins fortificaţiile, s-a constatat faptul strucţia turnurilor principale. Astfel de că bisericile erau bine apărate pe flancul exemple le găsim la Ighişu Nou, Valea vestic datorită existenţei turnului de vest Viilor, Alma Vii, Şaroş pe Târnave, Baz- fortificat, în vreme ce flancul estic, dana, Boian, Velţ, Seleuş, Senereuş etc. torită corului scund, era vulnerabil. S-a apărare

66

o

c

B

A

Fig. 1/18. Diferite variante de fortificare ale corului unei biserici medievale: A Turn ridicat deasupra corului (Dealul Frumos, Merghindeal), B Nivel fortificat care se şa

Mare, Valea Viilor, Buzd

şi

altele), C Nivel fortificat care se

sprijină

reazemă

pe arce intre contraforturi (Cop-

pe contraforturi

şi

console (Boian),

D Nivel fortificat pe contra forturi şi console, tip maşiculiu (Şeica Mică, Şura Mare, Şeica Mare, Boz).

încercat înlăturarea acestui neajuns în diferite moduri. Aşa cum am arătat mai sus, în unele localităţi a fost ridicat un turn deasupra corului, în altele apsida romanică semicirculară a fost demolată, iar la pătratul corului s-au consolidat zidurile şi a fost construit deasupra un turn cu etaje de apărare şi drum de strajă. Exemple pentru această rezolvare le găsim la Dealul Frumos, Merghindeal, Ruscior, Veseud şi Bruiu - ultimul fiind demolat. În special în zona Mediaşului dar şi în alte zone ale Transilvaniei s-a impus un alt gen de rezolvare, anume întărirea zidurilor corului prin îngroşare sau cu contraforturi şi înălţarea acestuia. Deasupra corului au fost construite două până patru niveluri de apărare, din care ultimul era prevăzut cu un drum de strajă, cu parapet confecţionat din lemn sau zidărie, peste care se ridică acoperişul cu învelitoare de ţiglă. Se cuvine să menţio­ năm în acl!st context că există un număr considerabil de coruri supraînălţate, care se deosebesc între ele funcţie de specificul regional şi de evoluţia tehnicii de apărare. În cele mai multe cazuri contraforturile au fost înălţate până al nivelul drumului de strajă şi unite aici prin inter-

mediul unor arce. Între pereţii corului şi aceste arce s-au amplasat fante de aruncare. Drumul de strajă putea avea parapet din scânduri de lemn sau de tip fachwerk şi drum de strajă deschis, ori putea fi închis cu zidărie plină, străpunsă doar de metereze. Cele mai frumoase exemple de coruri înalte de acest tip le găsim la Valea Viilor, Buzd, Brateiu,Aţel, Biertan (demolat parţial), Copşa Mare, Dacia, Prod (demolat), Daia/Ms., Ruja şi Boian, unde arcele dintre contraforturi se sprijină pe câte o consolă. În cazul altor coruri supraetajate s-a renunţat la arcele de legătură, sprijinind drumul de strajă din fachwerk pe bârne introduse între contraforturile ridicate până la înălţimea drumului de strajă. Exemple în ceea ce priveşte această categorie găsim la Bazna (unde drumul de strajă nu mai există) Velţ şi Seliştat. La cea de-a treia categorie de coruri supraetajate numai zidurile au fost înălţate vertical, contraforturile rămânând neatinse, ceea ce a dat naştere unei suprastructuri în formă de turn, cu secţiune dreptunghiulară sau poligonală , aşa cum s-a întâmplat la Ighişu Nou şi Cisnădie. La cea de-a patra categorie, ultimul etaj se sprijină parţial pe contrafor-

turi şi partial pe console zidite, între care se află gurile de păcură boltite. Exemple pentru această categorie se întâlnesc la Şeica Mică, Şura Mare, Alma Vii şi Şe­ icaMare. În cazul altor cetăţi bisericeşti s-a construit un etaj de apărare cu drum de strajă deasupra corului fără a înălţa în mod substanţial zidurile acestuia. Acest tip de cor îndeobşte mai scund decât acoperişul navei principale, asigură totuşi apărarea corespunzătoare a laturii estice. Genul acesta de rezolvare a fost adoptat la Drăuşeni, Dobârca, Cincu, Agnita, Moşna, Apold, Băgaciu, Şomartin, Buneşti şi Cincşor. Următorul pas în ceea ce priveşte fortificarea bisericilor s-a făcut la nava principală. Chiar dacă numeroase biserici erau asigurate corespunzător pe flancul de est şi de vest, zidurile navei principale nu erau fortificate. Acesta a fost motivul pentru care s-a trecut şi la fortificarea acestora. Deseori, pentru a putea prevedea construcţia cu guri de aruncare eficiente în apărarea bazei zidului, a fost necesară demolarea navelor laterale ale bisericilor romanice. Biserici, ale căror navă centrală a fost prevăzută cu şiruri de arce cu guri de aruncare se află la Şoarş, Rodbav, Băgaciu, Iacobeni, Archita, Buneşti , Saschiz şi Valea Viilor. Potrivit unui desen de Martin Schlichting, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, biserica din Beia a fost înconjurată de arce prevăzute cu guri de păcură, deasupra cărora s-a aflat un drum de strajă cu parapet de tip fachwerk. În unele localităţi, locuitorii au ridicat alături de cor, deasupra sacristiei, un turn suplimentar în scopul protejării unei părţi mai vulnerabile a cetăţii, exemple în acest sens se află la Iacobeni, Şoala, Bruiu (demolat) şi Saschiz. Pentru a proteja latura de nord şi de sud a unor biserici mai lungi, deasupra intrărilor au

68

fost ridicate alte turnuri de apărare, aceste biserici având patru turnuri, câte unul în fiecare punct cardinal. S-a procedat astfel la Cisnădie, Moşna şi Valea Viilor, în vreme ce la Şura Mare şi Şura Mică s-a ridicat numai câte un turn deasupra intrării laterale a bisericii. Ultimele biserici fortificate medievale, care au fost construite în Transilvania în deceniul al treilea al secolului al XVI-lea, au mai degrabă înfăţişarea unui corp cu forme geometrice ale unui paralelipiped cu acoperiş. Nava şi corul au fost unite într-un singur corp deasupra căruia se află un etaj de apărare, ce depăşeşte alinierea zidului, fiind scos în consolă şi sprijinindu-se pe arcele dintre contrafortii supraînălţaţi. Exemple pentru această soluţie constructivă se găsesc la biserica din Dupuş, datată 1524, şi la cele din Saschiz şi Cloaşterf (1524). Aproximativ în aceeaşi perioadă au fost ridicate şi două biserici rară turn, care şi ele se prezintă sub formă de bloc, Boz şi Amnaş. La acestea, arcele care poartă etajul de apărare au fost înlocuite cu guri de aruncare, respectiv guri de păcură boltite, iar contraforturile supraînălţate întrerup pe alocuri această alternanţă. La biserica din Boz, care, pentru claritatea rezolvărilor constructive, reprezintă un exemplu interesant de biserică fortificată, este înscris în cor anul 1523. Cel de-al doilea exemplu de acest gen s-a aflat la Amnaş, dar a fost demolat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel descrierea lui se poate face numai în baza unor desene vechi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru biserica din Fişer, în întregime supraetajată, iar deasupra zidăriei de piatră cu colţuri din paitră de talie era amplasat un drum de strajă cu parapet tip fachwerk , sprijinit pe console de lemn. Etajul superior al bisericii care, judecând după fotografiile de epocă, data din a doua

jumătate

a secolului al XV-lea, a fost demolat în 1894, întrucât exista pericolul prăbuşirii lui. Şi la Brădeni, nava şi corul au fost aduse la aceeaşi înălţime, iar zidurile de piatră au fost încoronate cu un drum de strajă confecţionat din lemn, sprijinit pe bâme şi contraforturi. Construcţia este databilă în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Merită analizate mai aprofundat deschiderile din ziduri, precum şi alte detalii ale tehnicii de apărare folosite în procesul de fortificare ale cetăţilor bisericeşti. O constatare cu caracter general este aceea că dimensiunile meterezelor, prezente Ia toate turnurile centrale a cetăţilor bisericeşti , s-au redus odată cu progresele realizate în tehnica de luptă. Pentru a le asigura trăgătorilor cu arcuri şi archebuze libertate de mişcare, în interiorul turnurilor au fost zidite nişe în dreptul meterezelor, ale căror înălţime putea să ajungă până la 1,80 metri, nişe în care un om putea sta confortabil. La fortificaţiile din secolul al XV-lea, înălţimea meterezelor, îndeobşte dreptunghiulare, este de 60 până la 100 cm. În ultimele decenii ale secolului al XV-lea s-au impus guri de tragere în formă de gaură de cheie sau triunghiulare, potrivite pentru folosirea armelor de foc. La construcţiile de

apărare

executate în jurul anului 1525, meterezele au forma unor dreptunghiuri cu dimensiuni de 50 x 25 cm. De obicei, aceste deschideri ale turnurilor nu au fost aliniate pe verticală la etajele suprapuse, aceasta pentru a preîntâmpina crăparea zidurilor în dreptul orificiilor. În ceea ce priveşte aspectul gurilor de aruncare şi de păcură, constructorii au găsit soluţii diverse. Ele pot avea forma unor goluri înclinate în zid care permit aruncarea de obiecte sau tragerea asupra asediatorilor ajunşi la baza zidului. Alte forme au la bază construirea unui mic bovindou, care are un orificiu de aruncare şi tragere în partea de jos, dar poate avea şi o metereză pentru trageri în direcţia câmpului din faţa zidului. în general , la fortificarea cetăţilor bisericeşti s-a avut în vedere posibilitatea ca apărarea să se desfăşoare în diferite trepte. Primul obstacol pentru asediator erau, în funcţie de teren, pante sau şanţuri cu sau fără apă. La multe cetăţi bisericeşti primul zid exterior de mai mică înălţime încojura zwingerul. Treapta a doua era dată de al doilea zid care înconjura curtea interioară. În cazul în care duşmanul pătrundea în incintă, următorul element al rezistenţei îl constituia biserica, cu intrările fortifcate, cu

•••

..

WiJ\fi ~ fll~ ~ tiWVlm ~~ ~~ A

B

C

O

E

Fig. l/19.npuri de guri de tragere- metereze: A metereze tnalte (Cisnădie), B metereze tn formă de gaură de cheie (Biertan), c meterez mic (sec. XVI, Apold), D meterez orizontal cu inchidere din lemn (sec. XVI, Bruiu), Emeterez cu mai multe orificii (sec. XVI- XVII Cisnădie).

6g

A

B

c

D

E

Fig. 1/ 21. Drumuri de strajă la biserici: A balustradă d in lemn pe console, B balustradă tip .Fachwerk~ pe console din lemn, C nivel fortificat evazat pe contraforturi, D perete din zidărie care se reazemă pe arcuri intre contraforturi, E nivel fortificat pe console din zidărie şi contraforturi.

Fig. 1/20. Guri

şi bovindouri de aruncare: A-B orificii simple in zidul de apărare (cca.1 500, Homorod, Ghim-

bav), C-J diferite forme de bovindouri de aruncare (sfârşit sec. XV- XVII, Prejmer, Hărman, Ghimbav, Vulcan, Dealul Frumos, Miercurea Sibiului şi Moşna), K bovindouri de apărare, deasupra porţii de intrare (Homorod), L secţiune printr-o gură de aruncare (Cisnădie).

turnuri şi cu drumuri de strajă. În cazul în care nici aceasta nu mai putea fi apă­ rată, turnul central sau corul supraînălţat constituiau ultimele locuri de refugiu. În mai multe locuri erau treceri înguste care puteau fi apărate prin lupta corp Ia corp. În vederea apărării bazei zidului, a turnului şi a bisericii, de timpuriu au fost construite drumuri de strajă scoase în consolă, confecţionate la început din lemn cu parapet din scânduri sau fachwerk. Exemple de drumuri de strajă căptuşite cu scândură, păstrate până în ziua de azi se găsesc la Seliştat, Axente Sever, Ighişu Nou, Brădeni, Iacobeni, Hozman şi Viscri. Varianta fachwerk prezenta avantajul reducerii pericolului de incendii şi se mai găseşte la corul bisericii din Drăuşeni, la Cincşor, de asemenea în cor, precum şi la unele turnuri, la nava centrală şi corul din Stejărişu, la ambele turnuri ale bisericii din Dealul Frumos, la turnurile principale din Ho70

morod,Agnita şi Valea Viilor. LaAlţâna, Bruiu, Lovnic, Beia, Şmig şi Gârbova drumurile de strajă din fachwerk nu ne mai sunt cunoscute decât din desenele lui Martin Schlichting. Cetăţile bisericeşti şi bisericile fortificate au fost prevăzute, de asemenea, cu şiruri de guri de aruncare, numite maşicu­ liuri, amplasate în dreptul arcelor boltite care legau între ele contraforturile şi care nu erau folosite numai în scopul aruncării de apă clocotită, păcură, pietre sau bucăţi de lemn asupra invadatorilor, ci şi pentru stingerea incendiilor izbucnite la ziduri. În vederea construirii arcelor semicirculare, în formă de mâner de coş sau de segment de cerc, la o distanţă de aproximativ 70 de cm de zid, contraforturile au fost înălţate vertical , iar arcele plasate la faţa lor exterioară. Întrucât grosimea zidului deasupra gurilor de aruncare măsura de obicei doar 30 cm, distanţa între arce şi ziduri în care puteau fi amplasate aceste

fante varia între 30 şi 45 cm. Deasupra arcelor, un profil orizontal marca de obicei marginea superioară a zidului bisericii, iar deasupra acesteia era amplasat zidul catului de apărare cu mici metereze. Acest sistem se găseşte mai des în zona Mediaşului la: Buzd, Ax.ente Sever, Valea Viilor, Moşna, Brateiu, Dupuş, Copşa Mare, Boian ş. a., în partea superioară a cursului Hârtibaciului: lacobeni, Ruja, Agnita, Seliştat şi Apold, între Sighişoa­ ra şi Rupea: Buneşti , Cloaşterf, Saschiz, Daia/Ms., Roadeş, Archita şi Dacia, precum şi în apropiere de Cincu, unde unele mai există, iar altele au dispărut, păstrân­ du-se numai urme: Cincu, Rodbav, Şoarş şi Şomartin.

în anumite cazuri, gurile de păcură au fost amplasate în biserici şi în turnuri centrale în zidăria scoasă oblic în consolă de sub ultimul cat de apărare. În aceste locuri grosimea zidului este semnificativ mai redusă decât la zidul principal, astfel că prin aceste guri, care se lărgesc în lateral, era facilitat controlul pe verticală a bazei zidului. Cel mai interesant exemplu în acest sens îl oferă corul bisericii din Buneşti. Guri de păcură asemănătoare au existat şi la turnul central din Lovnic, demolat, şi s-au păstrat la turnurile din Sascbiz şi Rotbav. În Ţara Bârsei, acestea se întâlnesc îndeobşte atât la turnurile de apărare ale incintei, cât şi la incinta

propriu-zisă:

Ghimbav, Codlea, Prejmer

şi Hărman.

târzie de maşiculiuri o regurile de păcură amplasate între console profilate în trepte, formă pe care o găsim la Şura Mare, Şeica Mare, Şeica Mică, Alma Vii şi Boz. Accesul la etajul de apărare, amplasat deasupra bisericii şi corului la fortificaţi­ ile timpurii, se realiza prin turnul principal, iar mai târziu, prin interiorul sau exteriorul bisericii ori turnului de vest la care au fost adosate scări în spirală . Uşile bisericilor se baricadau din interior, folosind bârne care erau introduse în orificiile cu care zidurile erau prevăzu­ te în acest scop. La Biertan s-a păstrat o uşă de sacristie de la începutul secolului al XVI-lea, care se închidea cu 16 zăvoa­ re, fixate în lăcaşe din ancadramentul de piatră al uşii. În mai multe locuri la uşi­ le bisericilor au fost prevăzute herse, un astfel de exemplu s-a păstrat la portalul nordic al bisericii din Valea Viilor. Deasupra intrărilor exterioare sau interioare au fost adesea amplasate guri de păcură şi metereze. Toate uşile şi ferestrele insuficient securizate au fost zidite în secolul al XV-lea, în cadrul acţiunii de fortificare a bisericilor. Un al doilea element major de fortificaţie a cetăţilor bisericeşti îl reprezintă incintele. De la primele, datând din O

formă

prezintă

71

secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, s-au păstrat putine urme, deoarece în secolele al XV-lea şi al XVI-lea au avut loc lucrări extinse de refacere şi consolidare. Adaptat tehnicii militare a vremii, planul incintelor era circular sau oval. Zidurile masive de piatră erau încoronate de un drum de strajă crenelat, iar înălţimea lor măsura de la 4 la 7 metri. Singurul element fortificat suplimentar al incintei era poarta, străjuită în interior de turnul portii. Dovezi ale existenţei unor asemenea fortificaţii timpurii le mai găsim astăzi la Cricău, Câlnic, Gârbova, Avrig,

Maniera de execuţie, înălţimea, grosimea şi forma incintei diferă functie de momentul construirii, de materialul de constructie disponibil şi funcţie de tendinţele regionale. În Ţara Bârsei întâlnim un tip de secţiune tansversală a zidului care se aseamănă cu cel al incintelor din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Putem presupune că fortificaţiile Ordinului Teutonic, precum şi cele timpurii ale bisericilor au creat în această regiune o tradiţie care, în ciuda dezvoltării tehnicii militare, nu a fost abandonată în secolul al XV-lea. Pe lângă planul oval, aceste Turnişor, Petreşti, Cisnădioara, Orăştie construcţii de apărare se caracterizează şi Miercurea Sibiului. Din studierea plaprin grosimea apreciabilă a zidurilor. La nului şi caracteristicilor zidurilor pot fi Prejmer, zidul măsoară la bază până la 4 trase concluzii în ceea ce priveşte vechi- m (L. 10/151), aceasta la o înălţime de mea fortificaţiilor, în vreme ce săpăturile 10 la 12 m. Drumul de strajă este amplaarheologice ar putea furniza date impor- sat pe coronamentul zidului, căruia, adetante în vederea întregirii cunoştinţelor sea, i s-a adosat în exterior un zid subţire în domeniu. în care, de la înălţimea pieptului şi oblic Aparitia armelor de foc a dus la mo- în jos, la baza zidului, au fost tăiate guri dificări semnificative ale incintelor cetă­ de aruncare. Dar avem şi exemple la care ţilor bisericeşti. Cea mai importantă primeterezele alternează cu gurile de păcu­ veşte necesitatea de a strânge apărătorii ră: Hărman, Prejmer, Rotbav, Cristian în turnuri amplasate de-a lungul incintei, şi Măieruş. La Prejmer şi Hărman druo necesitate dictată de bătaia mai lun- mul de strajă se învecinează şi dinspre gă a noilor arme. Astfel au luat naştere curte cu un zid cu ferestre mici, astfel turnurile de ftancare, adosate la exterior că pe coronamentul zidului se formează zidurilor de apărare. Este evident faptul un coridor sumbru. La Codlea, Rotbav, că forma ovală a incintei, o formă ce Măieruş, Cristian şi Ghimbav, drumul de permitea distribuirea apărătorilor pe în- strajă era sprijinit parţial pe zidul de apă­ treaga lungime a drumului de strajă, nu rare şi pe console din lemn care purtau mai corespundea noilor realităţi, întrucât şi acoperişul de protecţie. Toate incintele îngreuna apărarea exteriorului zidurilor. din Ţara Bârsei au o caracteristică comuPrin urmare, ovalul, respectiv cercul, a nă, anume aceea că dispun de un singur fost înlocuit de planul poligonal, iar apoi drum de strajă pe zidul de apărare. cu unul rectangular. Această evoluţie nu lncintele construite în secolele al XVpermite însă datarea exactă a unei incin- lea şi al XVI-lea pe teritoriul celor Şapte te, deoarece de-a lungul unei perioade Scaune şi pe cel al celor Două Scaune, îndelungate s-au folosit în paralel di- în ciuda diversităţii, pot fi împărtite în verse tipuri de planuri, ceea ce se datora două grupuri mari şi anume: la primul faptului că încă în secolul al XVI-lea pe grup, drumul de strajă este susţinut de lângă armele de foc folosirea arcului era arce alipite zidului în interiorul incintei, încă foarte răspândită. iar la cel de-al doilea, drumul de stra-

72

La cetăţile situate în vârful unui deal, cum este cea din Biertan, arcele au fost plasate în partea exterioară a zidului, aceasta şi pentru a preîntâmpina alunecările de teren. În vederea apărării bazei zidului între arce şi zid au fost amplasate fante de aruncare. înălţimea zidurilor de incintă, care în zona Sibiului şi în zona viticolă a Mediaşului (Weinland) erau construite îndeobşte din cărămidă, era destul de variabilă, variaţiile fiind dependente de gradul de fortificare a bisericii şi a incintei, dar şi de gradul de expunere a respectivului fragment de zid. Bisericilor puternic fortificate li se adăuga o incintă simplă cu drum de strajă a cărei

jă şi acoperişul

de protecţie se sprijină pe console de lemn şi retragerea zidului de incintă. Modelul pentru ambele sisteme 1-au furnizat fortificaţiile urbane, ridicate în cea mai mare parte în secolul al XIV-lea. În unele locuri ale celei de-a treia şi a patra incinte a Sibiului s-au mai păstrat arce caracteristice primei grupe. În anii 1960 ai secolului al XX-lea, un fragment al zidului de apărare a fost refăcut, sub conducerea arhitectului şef al Sibiului, Otto Czekelius, în baza unui desen din secolul al XIX-lea. Sitemul cu console de lemn poate fi identificat la fortificaţiile din Braşov, Sebeţ, Mediaş şi Sighişoara.

1

•

il\ n n

i

•

1

~ i

b l

1

i

c

B

A

F

E

o

Fig. 1/22. Diferite tipuri

~

~tiri

ti··!

wl

.

1

G

O ~----+----~ +----+--~~m

H

de ziduri de incintă: A Cisnădioa ra, BCodlea, CPrejmer, D Valea Viilor, ECi snădie,

F Moşna,

G

G Biertan, H Roadeş.

73

înălţime era de cel puţin 3 metri.

în alte zidurile, mai ales în porţiunile cu expunere puternică, atingeau până la 14 metri, aşa cum s-a întâmplat la "curtea fântânii" (Brunnenhof) din cetatea existentă în Şeica Mică. Adesea, meterezele şi gurile de pă­ cură erau folosite dinspre drumurile de strajă suprapuse, aşa cum putem observa la zidul de incintă nordic al cetăţii din Moşna, la Hozman, la Dealul Frumos, Pelişor, Apold, Bruiu, Ţapu, Boian şi Miercurea Sibiului. În ceea ce priveşte executarea deschiderilor la zidurile de apărare, întâlnim o mulţime de soluţii tehnice. Ca şi la turnurile de biserică, meterezele timpurii sunt deosebit de înalte (Câlnic şi Ţapu). Uneori acestea sunt înclinate spre bază, fapt întâlnit la cetăţile bisericeşti bârsene. Gurile de tragere în formă de gaură de cheie, care apar deja în ultimele decenii ale secolului al XV-lea (spre ex. la Dumitra, 1488), erau potrivite pentru apăra­ rea cu archebuze. Foarte răspândite erau în întreaga Transilvanie atât la incinte, cât şi la turnurile acestora guri de tragere orizontale (Gură de broască) , care puteau fi închise cu ajutorul unei piese din lemn cu pivot vertical, prin rotire orizontală cu 90 de grade. Tipul respectiv de gură de tragere era construit îndeobşte la înălţi­ mea unui parapet optim pentru tragere. La incintele din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea apar metereze cu două sau trei orificii de tragere orientate în diferite direcţii. în interior, acestora le corespundea o nişă pentru un apărător (Băgaciu, Cisnădie, Bruiu şi Moşna). Existau şi guri de tragere cu mai multe deschideri în interior, deschideri care în exterior se uneau într-una singură (ex. la Motiş şi Bruiu). Gurile de aruncare şi de păcură se prezintă într-o mare diversitate, dând meşterilor prilejul pentru modeste realizări artistice. La unele ziduri de apărare localităţi ,

74

din secolul al XVI-lea partea superioară era scoasă în consolă, astfel că putea fi prevăzută cu guri de păcură pe întreaga sa lungime. Caracteristic pentru această soluţie constructivă este profilarea decorativă a porţiunilor dintre două guri de aruncare scoase în consolă. În mod asemănător s-a procedat la maşiculiurile corurilor supraînălţate din Şeica Mare şi Şeica Mică, realizate în aceeaşi perioadă. Exemple pentru profilarea decorativă a consolelor dintre gurile de aruncare se găsesc la Moşna, Alma Vii şi Slimnic. La cetăţile bisericeşti, alături de fortificarea bisericilor şi incintelor, o deosebită atenţie s-a acordat spaţiului de intrare în cetate, a porţilor, pentru fortificarea cărora s-au găsit o serie de soluţii tehnice diversificate. în special la cetăţile cu biserici nefortificate, cum au fost cele din Ţara Bârsei, construcţiile din faţa porţilor, ca şi cele de deasupra acestora au avut o pondere deosebită în cadrul sistemului de apărare. La cetăţile mici cu incintă lipsită de turnuri, la care biserica sau un turn masiv erau principalele construcţii de apărare, intrarea în cetate forma o boltă în zidul de apărare, închisă cu o poartă din lemn de stejar, armată cu benzi din fier. Capacitatea de apărare putea fi sporită prin intermediul unei herse, precum şi cu guri de păcu­ ră amplasate deasupra porţii. Porţi de acest fel au existat la Amnaş, Dupuş, Sântioana şi Boz, dar au fost demolate datorită stării lor de şubrezenie. Astăzi le putem admira numai în desenele păstra­ te din secolul al XIX-lea. La Homorod, unde poarta cetăţii este simplă, deasupra acesteia, pe zidul cetăţii, a fost ridicată o căsuţă fortificată, (Wehrhauschen), care oferă protecţie prin intermediul gurilor de tragere şi de aruncare. La cele mai multe dintre cetăţile bisericeşti, accesul în cetate se realiza printr-un coridor, îndeobşte pe sub un turn

B O

10

20m

~~~~-r------~

Fig.l/ 23. Tntărirea intrării principale cu turn şi bastion, plan şi secţiune: A Hărman, B Aţel.

de poartă. Acesta din urmă dispunea de un etaj de apărare, acoperit deseori în două ape. Turnul era amplasat deasupra intrării boltite sau tăvănite plat. Astfel de exemple există la Ighişu Nou, Dobârca, Axente Sever, Cincşor şi Alţâna. În ideea de a îngreuna pătrunderea inamicului în cetate, clădirea porţii a fost prelungită în direcţia intrării, astfel ca apărătorii să dispună de o posibilitate suplimentară de apărare din flanc şi de sus. Atât la turnurile de poartă cu un cat de apărare, cât şi la căsuţele de poartă "Torhauser" capacitatea de apărare a fost sporită prin intermediul unor porţi din lemn de stejar, prin herse, prin guri de tragere amplasate în coridorul boltit al zidului porţii, prin guri de păcură şi de aruncare amplasate deasupra intrării şi prin gropi (la Drău­ şeni). Case de poartă de acest tip s-au păstrat la Buneşti, Drăuşeni, Cisnădie, Valea Viilor şi Gârbova. Calea de acces

în cetatea din Gârbova prezintă o particularitate, anume aceea că planul ei este curbat, apărătorii putându-se astfel adă­ posti mai bine în faţa invadatorilor. Mai rar se întâmpla ca accesul să se realizeze pe sub o clădire amplasată paralel cu zidul de incintă ca la Bălcaciu, Cristian şi Şeica Mică.

La cetăţile bisericeşti construite în secolul al XV-lea în zona Tâmavelor şi în zona Rupei, intrarea era protejată de un turn solid. Acest fapt este caracteristic şi altor zone ale Transilvaniei, şi chiar în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea turnurile de poartă erau în numeroase localităţi elemente importante ale cetăţilor bisericeşti. Exemple de astfel de construcţii timpurii sunt caturile inferioare ale turnurilor din Câlnic şi Cisnădioara, datând din secolul al XIII-lea, cetăţi în care turnul mai era amplasat în interiorul incintei. În special la biserici lipsite de turn 75

pe latura vestică, turnul de poartă putea forma partea principală a sistemului de apărare, dar şi ultimul refugiu în cazul unui atac. Această situaţie o întâlnim în localităţile Ţapu, Boian, Velţ, Valchid, Senereuş, Pelişor, Richiş şi Dumitra. Dar şi acolo unde turnul bisericii prelua funcţia de donjon, turnul de poartă era pe alocuri puternic fortificat (Viscri, Băgaciu, Moşna, Caţa, Movile, Apold, Brateiu ş. a.). Capacitatea de apărare a acestor turnuri era asigurată prin intermediul drumului de strajă de la ultimul cat, prin guri de tragere şi guri de păcură, printr-o hersă în partea exterioară şi prin porţile masive din lemn de stejar armate cu benzi din fier forjat. O altă modalitate de întărire a capacităţii de apărare a porţii era aceea a construirii unui corp de clădire la exteriorul turnului de poartă, pe sub care trebuia să se treacă înainte de a ajunge la poarta propriu-zisă. Un astfel de corp de clădi­ re cu boltă semicilindrică şi acoperiş în două ape a fost ridicat în secolul al XVlea la Câlnic, în faţa turnului de poartă din secolul al XIII-lea, între prima şi a doua incintă, fiind prevăzut cu un etaj de apărare deasupra intrării. O intrare similară, aflată, de asemenea, între cele două incinte, s-a păstrat la Aţel. La Hărman şi Prejmer, deasupra bolţii de poartă de dinaintea turnului au fost construite două etaje de apărare - care au existat şi la Ghimbav, fiind astăzi dispărute- de unde se acţiona hersa şi puntea ridicătoare, iar inamicul era atacat din dreptul gurilor de tragere şi de aruncare. La Prejmer, coridorului boltit i s-a adosat o barbacană care, cu cele patru caturi de apărare şi cu podul ridicător, forma o construcţie mică de apărare de sine stătătoare. în cazul unor fortificaţii mai modeste, în faţa turnului de poartă s-a amenajat o curte exterioară, ca cea de la Dobârca, unde o astfel de curte s-a păstrat până în ziua

de astăzi. La cetăţile construite pe coline, accesul la biserică era asigurat de un drum care trecea pe sub mai multe turnuri de poartă, de-a lungul incintei extrem de puternic fortificate (Biertan, Apold, Hozman). La numeroase cetăţi bisericeşti existau, pe lângă poarta principală, portiţe amplasate fie lângă poartă, fie în locuri ascunse din incintă. Acestea puteau fi folosite numai de către persoane şi nu trebuie confundate cu deschiderile de genul celor din incinta cetăţii Cisnădioara, pe care le-am descris anterior. Portiţele se închideau cu uşi din lemn de stejar armate cu benzi din fier forjat şi puteau fi apărate cu ajutorul gurilor de tragere şi de aruncare. Exemple de astfel de portiţe se mai găsesc la Viscri, Archita, Slimnic, Cisnădie, Stejărişu, Dealul Frumos, Moşna, Şaroş pe Târnave, Apold şi Homorod. Numeroase turnuri de poartă, dar şi turnuri de biserică, mai păstrează în exterior şanţurile de glisare ale herselor. Acestea din urmă, care se coborau şi se urcau cu ajutorul unor lanţuri, erau confecţionate din bare rectangulare din lemn de stejar cu secţiunea transversală de 10-15 cm, armate cu fier şi ascuţite la capăt. Cu foarte puţine excepţii (Hozman, Valea Viilor, Prejmer) hersele nu s-au păstrat până în zilele noastre. Porţi şi uşi frumoase din lemn de stejar sculptat se găsesc în bisericile fortificate de pe Valea Hârtibaciului şi în zona Rupea. Pe lângă armăturile exterioare realizate din benzi de fier forjat, uşile erau fortificate şi cu brăzdare vechi, cu cârlige, seceri şi caiele (Viscri, Roadeş, Dealul Frumos, Moşna, Agârbiciu ş. a.) Roţile de scripeţi, care şi astăzi mai pot fi văzute deasupra intrărilor unor turnuri de poartă, sunt indicii ale faptului că mai multe cetăţi bisericeşti care erau înconjurate de şanţuri cu apă erau prevă-

zute şi cu punţi suspendate, dar nici una dintre acestea nu s-a păstrat. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, atunci când cetăţile au fost adaptate noilor tehnici de luptă, turnurile dispuse de-a lungul zidului de incintă au câşti­ gat în importanţă. Ca o regulă generală se poate constata faptul că după mijlocul secolului al XVI-lea, bisericile nu au mai fost fortificate suplimentar, ci gradul de rezistenţă a cetăţilor a fost sporit prin adăugarea de noi turnuri şi prin dublarea incintelor. Turnurile din deceniul al treilea şi al patrulea al secolului al XV-lea, construite după primele atacuri otomane, se află - cu puţine excepţii - în afara zidurilor incintei. Iniţial, se pare că a fost preferat planul dreptunghiular. în Ţara Bârsei, unde incintele erau foarte solide, turnurile erau cu puţin mai înalte decât zidurile, accesul la acestea fiind posibil dinspre drumul de strajă, iar la ultimul etaj existau guri de tragere şi de aruncare pentru apărarea la distanţe diferite. În ziua de azi este dificil de stabilit dacă edificiile în discuţie au fost acoperite iniţial cu acoperişuri în formă de piramidă sau dacă deja în secolul al XV-lea s-au folosit acoperişuri în formă de pupitru. în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi la începutul celui de-al XVI-lea, au fost construite turnuri rotunde care depăşesc înspre exterior aliniamentul zidului. La incintele dreptunghiulare de la sfârşitul secolului al XV-lea, laturile turnurilor sunt amplasate paralel cu zidul de apărare, aflându-se cu un sfert din baza lor în dreptunghiul incintei, astfel că zidul de incintă este legat de turn la mijlocul laturii lui (Hălchiu, Archita, Meşendorf). Tot din această perioadă datează turnuri care, în cadrul unei incinte poligonale, se află pe jumătate în afara zidului de apărare (la prima incintă din Aţel, Şaroşul pe Târnave, Alma Vii, Valea Viilor). La Valchid, în mod excep-

bastioanele nu sunt amplasate în patrulaterului, ci la mijlocullaturilor sale, iar 20 de cm din suprafaţa turnurilor se află în interiorul cetăţii (L. 12171). Turnuri rectangulare adosate incintelor poligonale se găsesc la Roadeş, Buneşti, Criţ, Viscri, Drăuşeni, Cristian , Cincu, Caţa ş.a. în cazul incintelor dreptunghiulare din prima jumătate a secolului al XVIlea, bastioanele au fost amplasate în unghi de 45° faţă de colţurile retezate ale careului (Cloaşterf, Brădeni, Dealu Frumos, Homorod, Merghindeal). Din secolul al XVI-lea datează şi turnuri semicirculare deschise spre curtea cetăţii din Ighişu Nou, Rodbav şi Câlnic, în timp ce astfel de turnuri cu plan rectangulare există la Apold, Moşna şi Şeica Mică. Vocabularul formelor acestor turnuri a fost preluat de la fotificaţiile din oraşele învecinate. Astfel, decoraţiile de pe peretele exterior al bastionului semicircular din Ighişu Nou au avut ca model un bastion asemănător din zidul oraşului Mediaş. În mod similar, în împrejurimile oraşului Rupea se poate constata faptul că, după ce pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cetăţii i-a fost adăugat un turn pentagonal, în localităţile învecinate Drăuşeni, Ungra, Homorod şi Caţa s-au ridicat turnuri cu plan cu cinci laturi. Pe lângă turnuri, la unele incinte de la sfârşitul secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea au fost construite turnulete de obervaţie (Scharwachtiirmchen) respectiv căsuţe fortificate (Kampfhauschen), care, pe la colţurile incintelor (Cincşor, Moşna) sau în locuri deosebit de periclitate, precum intrările (Homorod, Stejă­ rişu), au fost scoase în console din lemn sau zidite. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe cursul superior al Hârtibaciului, dar şi în alte părţi ale Transilvaniei, au fost ridicate construcţii de apărare de forma

ţional,

colţurile

n

!P :,j

A

10

20

c

D

30m

Fig. 1/24. Turnuri de intărire a incintei, turnuri de flancare: A Cod lea, B Prejmer, C lghişul Nou, D

sus-amintitelor case alungite, aşa-zisele case fortificate (Kampfhauser), prevăzu­ te în exterior cu metereze şi guri de aruncare, iar înspre curte cu ferestruici (Oaia, Selişat, Dealul Frumos ş.a.). Unele dintre ele, folosite drept şcoală sau locuinţă a preotului, au putut fi încălzite, iar altele erau folosite drept camere de provizii pentru cereale şi alimente, fiind numite case de grâne (Fruchthauser). În mod normal, la parter se afla o încăpere întunecoasă, cu boltă cilindrică, prevăzută cu guri de tragere, iar deasupra acesteia se afla catul principal, accesul fiind asigurat din exterior, cu ajutorul unei scări din lemn . Deasupra tavanului cu bârne se înălţa un acoperiş abrupt, în două ape. Cele mai interesante exemple de astfel de construcţii le găsim la Dealul Frumos (1647), Seliştat şi Viscri- unde fortificaţiile incintei datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea - dar şi la Bră­ deni , Apold, Bruiu şi Oaia. Denumirile construcţiilor de apărare depindeau de modul lor de întrebuinţa­ re, de forma acestora, precum şi de alte

Caţa.

caracteristici. În cetăţile bisericeşti gă­ sim adesea "turnul şcolii", (Schulturm) sau "casa şcolii", (Schulhaus), locuri în care, în vremuri nesigure, învăţau copiii din localitate. "Thrnul preotului", (Pfarrturm), sau "odaia preotului", (Pfarrerstube), au avut cel mai pregnant caracter de locuinţă, întrucât preotul, în calitatea sa de conducător al structurii ecleziastice, dar şi de beneficiar al zeciuielii, avea un statut privilegiat în cadrul comunită­ ţii rurale. În afara acestor destinaţii ale construcţiilor de apărare, în unele locuri mai exista un edificiu numit "casa sfatului" ,(Rathaus)- precum şi turnuri ca: "turnul slăninii" (Speckturm), "turnul funcţionarilor" (Beamtenturm), "turnul prunelor" (Pelsenturm) şi "turnul turcilor" (Tiirkenturm). Mai aparte, în ceea ce priveşte funcţia sa, a fost "turnul împăcării" (Versăhnungsturm, Hozman), în care erau închişi soţii certaţi. Hrăniţi numai cu pâine şi apă, şi supuşi oprobiului public, aceştia trebuiau să ajungă la înţelegere, practică atestată, de altfel, şi la Biertan.

În turnuri şi construcţii de locuit se întâlnesc adesea vetre protejate, şemine­ uri, destinate încălzirii încăperilor, dar şi fierberii unor lichide în scop de apărare. Urme de cahle, scoase la lumină în cadrul cercetărilor arheologice, indică faptul că deja în secolul al XV-lea se foloseau sobele de teracotă. Vetrele de foc apar în genere sub forma unor cămine deschise. La încăperile locuite, podeaua era acoperită cu lut sau cu cărămidă, iar plafoanele erau confecţionate din bârne masive de stejar, peste care erau aşezaţi dulapi de asemenea de stejar, cu menţiunea că uneori bârnele prezintă muchii decorativ profilate (Moşna). Ferestrele orientate spre curtea interioară a cetăţii erau mici, iar ancadramentele şi crucile din stejar ale acestora prezentau, în unele cazuri, profiluri simple, gotice sau renascentiste. (Dealu Frumos, Moşna, Biertan, Bruiu). Există incinte în care s-au păstrat latrine în formă de bovindou, amplasate în afara zidului de apărare ori deasupra curţii interioare a cetăţii. Astfel de exemple găsim în cadrul incintei din Prejmer, dar şi la Cincşor, Homorod, Buneşti şi Aţel. Atât după caracteristicile lor constructive, cât şi datorită amplasării în puncte lipsite de importanţă strategică, bovindourile latrină se deosebesc de gurile de păcură.

Una dintre funcţiile cele mai importante ale cetăţilor bisericeşti era deja în secolul al XV-lea, dar mai ales în vremurile tulburi ale secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, aceea de a păstra bunurile de valoare ale locuitorilor. În acest scop, de-a lungul incintelor au fost construite mici încăperi, în care fiecare familie din localitate putea să-şi păstreze lucrurile de preţ. În cazul cetăţilor mici, unde nu era spaţiu suficient pentru astfel de cămări, locuitorii se foloseau de lăzi, pe care le depuneau în cetate. La Prejmer, întreaga incintă interioară este înconjurată de

cea. 270 cămări, adosate pe trei-patru etaje zidului de apărare şi protejate de un acoperiş în formă de pupitru. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se mai putea locui în aceste cămăruţe, iar mai târziu ele au servit numai la păstrarea de alimente, haine şi obiecte de valoare. Spaţii asemănătoare s-au mai păstrat şi în alte localităţi din Ţara Bârsei. Pe alocuri, cum ar fi la Miercurea Sibiului, cămăru­ ţele erau prevăzute cu pivniţe, iar lăzile în care se păstrau cerealele mai pot fi vă­ zute şi astăzi. Asemenea lăzi de cereale s-au păstrat şi la Axente Sever. Deosebit de interesante sunt lăzile numite "Stollentruhen", care s-au păstrat la Brădeni, Movile şi Cincu, lăzi care, conform păre­ rii etnografei Roswith Capesius, sunt de trei tipuri. Aceste lăzi, lucrate destul de grosier, dar dăltuite şi pictate cu măies­ trie, sunt piese de mobilier specifice cetăţilor bisericeşti din Valea Hârtibaciului şi zonei Tâmavelor, şi au servit mai ales pentru păstrarea pieselor de îmbrăcămin­ te, dar şi a alimentelor. Cetăţile bisericeşti şi-au păstrat funcţia de adăpostire a bunurilor locuitorilor mult după pierderea funcţiei militare de apărare, exercitând-o pe cea dintâi chiar până în secolul al XX-lea. Două relatări din secolul al XVIII-lea demonstrează faptul că funcţia de păstrare a devenit mai importantă, pe măsură ce curtea interioară a cetăţii nu mai trebuia ţinu­ tă liberă pentru apărare. Astfel, dintr-un gen de jurnal, "Gedenkbuch", din Dealul Frumos, pentru anul 1759, aflăm urmă­ toare le: "Oamenilor le este îngăduit să construiască camere lângă bi serică, dar numai cu condiţia ca acestea să fie acoperite cu ţiglă (L. 38, Dealul Frumos), iar în 1787 se consemnează la Cisnădioara faptul că locuitorii îşi pot păstra bunurile în biserică, în lăzi şi în lăzi de cereale. În secolul al XIX-lea se mai obişnuia ca hainele de duminică să fie păstrate în lăzi,

79

Fig.l/25. Curtea interioară a cetăţii din Prejmer, fotografie istorică din mapa Sigerus (Lit. 66).

în cetatea bisericească, şi luate duminică dimineata, înainte de slujbă, spre a fi îmbrăcate. Până nu de mult, în majoritatea localităţilor, slănina era păstrată în cetate în turnul slăninii, o reminiscenţă din vremuri de demult. În scopul protejării vitelor de furturi comise de invadatori - otomanii aveau obiceiul de a ataca şi incendia o localitate şi de-a lua în stăpânire cirezile - în afara zidurilor principale era amenajat un "zwinger", unde, în caz de pericol erau ţinute animalele. Exemple de astfel de construcţii întâlnim la Moşna, Cristian, Chirpăr, Roadeş, Buneşti, Criţ şi Iacobeni. Apa reprezenta o necesitate vitală pentru cei retraşi în cetate, fapt pentru care numeroase cetăţi bisericeşti erau prevăzute cu fântâni. Întrucât, aşa cum vom arăta mai jos, numeroase cetăţi bisericeşti au fost construite în funduri de văi, fântânile nu trebuiau să fie prea adânci. Excepţie făceau cetăţile de refugiu, (Fluchtburgen), amplasate în vârful dealurilor, precum este cetatea din Râş­ nov, unde fântâna, adâncă de 98 m, a fost 8o

săpată între 1623 şi 1640 de către prizonieri. Fântâna cetăţii din Saschiz are o adâncime de 80 m, iar cea a cetăţii Rupea de 58,90 m. Acolo unde era posibil, pentru ca populaţia retrasă în biserici, din localităţile în care cetatea fusese cucerită, să poată beneficia de apă, au fost săpate fântâni în interiorul bisericilor. Asemenea fântâni s-au păstrat la Brădeni, Merghindeal, Movile şi Cloaşterf. În unele localităţi, în jurul fântânii s-a amenajat o curte puternic fortificată, un exemplu interesant în ceea ce priveşte această soluţie îl găsim la Şeica Mică, unde "curtea fântânii", (Brunnenhof), amplasată în faţa intrării de vest a bisericii, este împrejmuită cu un zid înalt de 14 m. La Slimnic, în jurul fântânii s-a construită o fortificaţie tip barbacană, care proteja totodată poalele colinei. Făina, necesară pâinii celei de toate zilele, a fost măcinată cu râşniţe de mână sau cu râşniţe acţionate de cai, aflate în curtea interioară a cetăţii. De cele mai multe ori, pe lângă depozitele de cereale (Fruchthăuser), construite de-a lungul

zidului de incintă, exista şi un cuptor de pâine (Cristian, Bâlcaciu şi Şaroşu pe Tâmave). în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în numeroase cetăţi bisericeşti, pe lângă biserică a existat şi o capelă destinată venerării unor sfinţi, dar după Reforma religioasă multe dintre respectivele capele au decăzut. Amplasamentul capelei faţă de biserică şi incintă diferă de la caz la caz. Uneori, aceasta era o clădire separată în interiorul cetăţii (precum cea din Sebeş, construită în secolul al Xlll-lea şi Guşte­ rita), alteori, cum s-a întâmplat laAxente Sever, capela romanică era amplasată în latura sudică a turnului principal, iar la Slimnic corul poligonal al capelei a fost adosat pe latura estică a turnului principal. La diverse cetăţi bisericeşti de pe Valea Tâmavelor părţi ale capelelor, mai vechi decât bisericile actuale, au fost înglobate în incintă, astfel că, latura longitudinală şi jumătatea corului capelei formează o parte integrantă a incintei. Această situaţie o găsim la Moşna, Şaroş pe Târnave şi Şoala. La Curciu, apsida unei capele care, probabil, a fost construită odată cu incinta, trece dincolo de zidul de apărare. În alte cazuri, pe care le întâlnim şi în Valea Tâmavelor, la parterul unui turn a fost amenajat un spaţiu sacra!, uşor de recunoscut în ziua de azi datorită frescelor - care permit inclusiv datarea- şi bolţii semicilindrice. Frescele din aşa-zisul turn catolic din Biertan sunt datate de specialişti la mijlocul secolului al XV-lea, iar cele din turnul Sfintei Marii, "Marienturm" din Mediaş în cea de-a doua jumătate a aceluiaşi secol (L. 13/254,257, 258). Alte două exemple de capele legate cu incinta se află în Ţara Bârsei la Hărman şi la Sânpetru. Ambele sunt decorate cu fresce valoroase; la Hărman se suprapun mai multe straturi de pictură, ceea ce indică faptul că această capelă a fost construită în secolul al

XIV-lea (L. 13/244 ş. u.). Faptul că majoritatea capetelor din incinte sunt mai vechi decât construcţiile de fortificaţie din secolul al XV-lea, adosate lateral, ne permite să emitem ipoteza că în secolul amintit au fost demolate şi transformate fortificaţii anterioare, iar capelele au fost păstrate din pietate, chiar dacă din punct de vedere al tehnicii de apărare acestea nu mai corespundeau. În unele capele, frescele nu au fost acoperite, întrucât, după Reforma religioasă, acolo se adunau acei săteni care rămăseseră credincioşi confesiunii catolice şi care, bineînţeles, nu au adoptat Reforma. Pentru a aborda fenomenul în mod exhaustiv, trebuie să amintim că şi în cetăţile ţărăneşti, asemenea celor ale nobililor, în incintă era amplasată o capelă (Râşnov, Saschiz, Rupea). În acest context este important de amintit faptul că la Sibiu, în prima incintă - care se asemăna cu o cetatea bisericească -, în jurul bisericii centrale, se aflau trei capele, închinate Sfinţilor Nicolae, Ladislau şi Andrei. Alături de localităţile menţio­ nate până în prezent, cetăţi bisericeşti cu capele se află şi la Aiud, Orăştie şi Cisnădie.

PLANUL GENERAL AL CETĂŢILOR 81 SERICEŞTI

Cetatea bisericească se află într-o relaţie complementară cu satul săsesc. Ea s-a dezvoltat organic din acesta şi a format punctul central al aşezării, atât planimetric cât şi ca punct de perspectivă. Edificator pentru înţelegerea caracterului satului săsesc este comparaţia făcută cu cel românesc de către scriitorul şi filosoful Lucian Blaga care afirma: "Câteva cuvinte despre cadrul arhitectonic al acestei 81

A

8

c

D

H

J

K

Fig. 1/26. Dezvoltarea cetăţilor bisericeşti din sec. XIII- XVII: A. Cetate amplasată pe o colină în apropierea

şi turnuri de flancare, sec.

satului, cu fortificaţie din lemn şi pământ sec. XII- XIII, B. Cetate ţărănească construită în sec. XIV, destinată

J. Turn locuinţă fortificat cu palisade şi şanţ, K. Cetate de greav sec. XIII, L. Turn din zidărie de piatră

refugiului pentru mai multe localităţi, C. Cetate ţărănească cu fortificaţie din sec. XV şi început de XVI,

amplasat între cor şi sală, sec. XIV, M. cetate bisericească cu turn de vest puternic fortificat, sec. XV,

XV- XVI, 1. Cetate bisericească cu fortificaţii complexe, sfârşitul sec. XV şi sec. XVI,

D. Fortificaţii le unei cetăţi de înălţime din sec. XVI, E. Bazilică romanică cu fortificaţii din lemn, pământ, pri-

N. Cetate bisericească cu cor supraînălţat şi turn de poartă, sec. XV, O. Cetate bisericească cu biserică

ma jumătate a sec. XIII, F. Bazilică romanică cu turn de vest şi incintă din zidărie de piatră, sec. XIII, G. Cetate

fără turn cu incintă în formă de patrulater şi turnuri de colţ, prima jumătate sec. XVI.

bisericească cu incintă ovală, puternic fortificată, sec.

vieţi.

XIV-XV, H. Cetate bisericească cu incintă poligonală

Drumurile ardelene duc prin sate, presia de calcul. În alinierea caselor, în unde în nemijlocită apropiere găseşti frontul lor compact, simţi prezenţa unei două concepţii arhitectonice cu totul energii umane canalizate colectiv, potridiferite: una românească, alta săsească. vit unui plan primordial impus naturii. Străvechile, masivele sate săseşti şi-au Satele româneşti sânt aşezate, nu numai studiat mult şi până în detalii - cel puţin întâmplător, dar mai firesc , ele cresc din aşa pare -locul unde aveau să fie clădite. peisaj atât de organic, că nici nu-ţi poţi Din felul cum satele săseşti zac îndesate închipui, ca ele să nu fi fost totdeauna între drepte imaginare, se desprinde im- acolo, unde sânt. ... Saşii, vechi colonişti, 82

neam de o dârză, statornică şi înceată vrere, şi-au ales, după criterii îndelung cumpănite, pământul unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape mormintele; ei au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grijă grosimea humei, s-au ferit prevăzători de înălţimi prea accidentate şi au încercat cu steagul şi nări­ le direcţia vânturilor. Rânduiala aceasta

chibzuită

şi-au păstrat-o

satele săseşti ... Satele româneşti, înălţate vertiginos pe o muchie, luând pieptiş o prăpastie sau împrăştiate într-o vale ca turmele, s-au născut parcă din inspiraţia capricioasă a naturii însăşi, în mijlocul căreia sânt aşezate . Casele săseşti stau cot la cot, alcătuind împreună un singur mare zid către stradă, severe, cu ferestre

până astăzi.

înalte, care nu îngăduie nici o privire din afară, şi purtând pe frontispiciu conventional câte o maximă biblică; comuna săsească e o colectivitate ratională de oameni închişi, fiecare având, nevăzut crestat pe frunte imperativul categoric. Casele româneşti sunt mai liber laolată, ele sânt despăqite şi distantate prin gră­ dini, au pridvoare împrejur, şi ferestruici aşa de joase, că poţi vedea totul înăun­ tru; casele formează grupuri nesimetrice ca ţăranii când se duc în desordine la înmormântare sau la nuntă; comuna românească e o colectivitate insitnctivă de oameni deschişi, iubitori de pitorescul vietii." (Lucian Blaga, Trilogia Culturii, Ed. Minerva Bucureşti 1985/263 ş. u.). Această comparaţie luminează un cadru pe care privitorul unui sat săsesc poate nici nu-l percepe. Numai privită cu ochii poetului şi filosofului Lucian Blaga, o aşezare medievală şi modul de constructie al caselor sale poate părea calculată şi planificată pur geometric. Esenta comunităţilor rurale săseşti poate fi înţeleasă, aşadar, numai în consonanţă cu alte voci care fac parte din concertul transilvă­ nean. Este imperativ necesar ca cel puţin din când în când să atragem atenţia asupra vieţuirii în paralel dar şi împreună a unor moduri de viaţă foarte diferite, moduri de vieţuire care reprezintă o particularitate transilvăneană. Absolutizarea uneia dintre conceptele arhitectonice face imposibilă înţelegerea unei realităţi complexe. Cele mai multe dintre satele săseşti au fost întemeiate de-a lungul unei uliţe. Este posibil ca la început să fi existat şi sate cu un singur şir de case, dar aceasta nu se mai poate astăzi stabili cu exactitate. Una dintre cele mai vechi forme de aşezare este aceea în care o stradă lată duce la biserică. Acest tip îl găsim la Feldioara, Cisnădie şi Cincu, care erau localităţi importante în secolul al XIII-lea. La

alte sate, strada principală formează coloana vertebrală a localităţii, iar biserica este amplasată într-o piaţă ce se deschide la mijlocul unuia dintre laturile străzii respective. Exemple aparţinând acestui tip sunt Şura Mare şi Şura Mică, Saschiz, Daia, Valchid , Băgaciu ş.a. Adesea, biserica era înălţată la intersecţia unei străzi secundare cu strada principală, aşa cum s-a întâmplat Ia Axente Sever, Valea Viilor, Moşna, Şaroş pe Târnave, Seleuş şi Codlea. O a patra soluţie a constat în lărgirea străzii principale în mijlocul satului, porţiunea respectivă devenind piaţă, loc în care s-a construit apoi biserica, respectiv cetatea bisericească, astfel ca strada să treacă pe lângă două din laturile cetăţii (Boian, Nocrich, Brădeni, Drăuşeni , Homorod). Cetăţi bisericeşti de un pitoresc deosebit au apărut în acele locuri unde a existat un promontoriu în centrul aşezării sau într-o parte a ei. Această situaţie se regăseşte la Biertan, Apold, Viscri, Roadeş, Ţapu, Cisnădioa­ ra, Şomartin , Movile şi Rodbav. Dacă avem în vedere formele de relief, atunci constatăm că aproximativ două treimi din cetăţile bisericeşti (62%) sunt construite pe teren plat, 16% pe o înălţime, 6% pe un promontoriu care se întinde şi în localitate, şi 16% în pantă. 71 % se află în mijlocul unei localităţi, în timp ce 29% au fost construite la margine. Probabil că în Evul Mediu raportul a fost altul, deoarece, d atorită dezvoltării şi extinderii localităţilor, biserici fortificate care iniţial s-au aflat la marginea satului au ajuns să fie incluse în acesta. Mărimea ariei cuprinse în interiorul zidului de incintă depinde în mare măsură de sitemul de fortificaţie. Astfel, în cazul cetăţilor bisericeşti la care punctul central al rezistenţei îl reprezenta biserica fortificată, incinta este mai mică decât la acelea care dispuneau de un zid masiv de apărare. Cu siguranţă, la calcularea

Fig.l/27. Valea Viilor, vedere a cetăţii din partea de sud, fotografie istorică din mapa Sigerus (Lit. 66). suprafeţei incintei, un rol important 1-a avut şi numărul populaţiei , numai că , în decursul timpului, acesta a cunoscut variaţii destul de mari. De aceea, acest indicator este numai unul din multitudinea de factori care au contribuit la determinarea mărimii incintei. Forma şi tipul construcţiilor de apă­ rare era determinată şi de configuraţia terenului. La cetăţile amplasate în vârful dealurilor exista tendinta construirii incintei la marginea versantului, aceasta pentru a împiedica inamicul să ajungă la cetate (Cisnădioara şi prima incintă de la Biertan). Acolo unde cetatea bisericească era slabă pe flancul estic, corul era transformat în turn de apărare (Buzd, Bazna, Copşa Mare, Seliştat , Valea Vtilor). O altă modalitate de sporire a capacităţii de apărare a cetăţii a constat în dublarea sau triplarea incintei. întrucât incintele exterioare erau mai scunde decât zidurile principale, acestea au fost demolate sau înglobate unor edificii noi

în decursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. În ciuda acestei realităţi, s-au păstrat suficiente cetăţi cu mai multe incinte. Le amintim pe cele din Biertan, Apold, Caţa, Archita, Homorod, Câlnic, Cristian, Cisnădie, Movile, Şeica Mică, Cristian/Bv. şi Sânpetru. Zwinger-ul servea, de asemenea, apă­ rării. Acesta era alipit zidului principal în locurile deosebit de expuse ale cetăţii, revenindu-i - aşa cum am mai arătat sarcina de a adăposti , în caz de pericol, vitele. Adesea era subîmpărţit în mai multe curţi ce puteau fi apărate separat. Dacă urmărim evoluţia cetăţilor bisericeşti , remarcăm faptul că fortificaţiile au devenit din ce în ce mai complexe, în sensul că primei linii de apărare, pe care o formase incinta, i s-au adăugat noi şi noi elemente precum: turnurile de flanc , incinta dublă, fortificarea bisericii, celule puternic fortificate pe interiorul incintei, fortificarea unui turn, care servea drept ultim refugiu. Astfel, la cetăţile

bisericeşti din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea întâlnim până Ia patru linii de apărare, care permiteau o continuă repliere a apărători lor în vederea protejării pe o perioadă cât mai îndelungată a vieţii celor retraşi în interiorul acestora. Pe lângă sistemele de apărare descrise până în prezent, atacatorilor le erau puse în cale şi alte obstacole şi anume: valuri de pământ în afara incintelor, iazuri şi şanţuri de apă, amplasate în afara ultimei incinte sau între două incinte. Mai mult de un sfert din totalul cetăţilor bisericeşti aveau, datorită faptului că erau amplasate pe lângă un pârâu, condiţii favorabile de a acumula apă în jurul lor. Cetăţile din Hărman, Cristian/Bv., Ghimbav şi Prejmer erau înconjurate, cu siguranţă, cu şanţuri de apă, şanţuri care, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, au fost umplute cu pământ. Şi la Mediaş apa pârâului Moşnei putea fi dirijată astfel încât să curgă între cele două incinte ale cetăţii, aşa cum se relatează în documente din secolul al XVTI-lea.

PLASTICA ARH ITECTON ICĂ, OPERE DE ARTĂ, OBIECTE DE MOBILIER

Omamentele executate artistic la biserici şi ansambluri de apărare contribuie în mod decisiv la mai buna înţelegere a esenţei cetăţilor bisericeşti. Tocmai aceste manifestări artistice, uneori destul de naive, demonstrează faptul că bisericile respective nu erau construcţii pur utilitare, ci încercau să îmbine dimensiunea materială cu cea spirituală, fiind astfel aproape de oameni în toate situaţiile vieţii lor. Constructorii acestor edificii au fost- până la un anumit grad- conştienţi de aceasta, lucru ce reiese din faptul că la

86

cele mai valoroase monumente de profil -aici ne gândim la cele din Biertan, Valea Viilor, Moşna, Richiş, Roadeş, Bă­ gaciu şi Prejmer - fortificarea lăcaşului a mers mână în mână cu realizarea unor opere de artă de excepţie. Se pare că în momentul în care cetatea bisericească a devenit un obiect de artă autonom, comunităţile ajunseseră la un grad înalt de înţelegere a artei sub diversele ei forme de manifestare, iar cererea de opere de profil atinsese, de asemenea, punctul culminant. În ziua de azi ne este greu să ne imaginăm atmosferă mobilizatoare care a caracterizat comunităţile săseşti în intervalul 1470 şi 1530. Acestea, pe lângă imensul efort depus la fortificarea bisericilor, au comandat şi cele mai preţioase opere de artă precum altare, fresce, sculpturi, strane ş. a. La cumpăna veacului al XV-lea cu cel de-al XVI-lea, comunităţile săteşti atinseseră un asemenea grad de maturitate, care le-a permis să cuprindă întreaga existenţă umană de la lupta pentru supravieţuire până la formele spirituale ale artei goticului târziu - într-o viziune unitară. Or, această viziune, la baza căreia a stat credinţa viu trăită, s-a reflectat în cetăţile bisericeşti, edificii care nici înainte şi nici după acest interval de timp nu s-au mai exprimat într-un limbaj atât de limpede. Secolele de dinainte au aparţinut dezvoltării şi cău­ tării formelor de exprimare, iar pe urmă, toate forţele s-au concentrat asupra funcţiei de apărare. Sunetul pur şi armonios, prin care se caracterizează edificiile de pe la 1500, nu a fost uitat niciodată în satele săseşti. Plastica ornamentală în piatră are o veche tradiţie în bisericile săseşti. Întrun capitol anterior, am amintit de portalurile romanice, de ferestrele bifore şi de profilatura decorativă. Mai târziu, pe vremea goticului timpuriu şi matur, s-a manifestat, de asemenea, tendinţa ca

prin elemente sculpturale cele mai importante deschideri ale zidurilor să fie transformate în veritabile opere de artă, sau, altfel spus, să devină purtătoare de semnificaţii ale valorilor medievale. Amintim în acest context portalurile, ancadramentele şi capitelurile din Băga­ ciu, Curciu, Dârlos, Brateiu şi Aţel, care atestă existenţa unei adevărate şcoli de pietrari, funcţionând la bisericile rurale din zona Tâmavelor în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a celui de-al XV-lea. Pentru exemplificarea celor afirmate, vom descrie în cele ce urmează portalurile de vest ale bisericilor din Băgaciu şi Curciu. La biserica din Băgaciu, într-un rezalit afrontat cu 1 ,50 m laturii apusene, se află portalul în arc frânt, bogat profilat. Ambrazura se compune din profile pară şi octogonale, unite la naşterea arcului într-o friză de capitel, decorată cu vreji şi frunze. În zona soclului, cele şapte colonete adosate se sprijină pe baze dorice canelate. În partea superioară omamentele vegetale se continuă în arhivoltă, unde trei din cele şapte scotii sunt decorate cu frunze de scaiete, de viţă de vie şi cu frunze de palmier. Deasupra portalului s-au păstrat urmele unui altorelief, din care se mai pot desluşi trupul unui cal sau a unei vite. În satul învecinat, Curciu, la portalul de vest al bisericii se evidenţiază reprezentările animaliere (vulpe, miel, pasăre şi dragon) din friza capitelului ambrazurii multiplu profilate. Portalul este flancat de doi pilastrii încoronaţi cu fi ale, iar în vârf se află câte un fleuron, la care duc croşete. Rezalitul din piatră de talie se încheie în partea superioară cu o friză decorată cu crini, friză în câmpurile căreia au fost sculptate jumătăţi de patrulobi cu arce ogivale. De ambele părţi ale portalului s-au aflat statui, ale căror prezenţă este atestată de două console pe

care acestea erau amplasate şi de baldachinele de deasupra lor. Şi în vremurile fortificării bisericilor, meşterii pietrari nu au dus lipsă de comenzi. Un exemplu grăitor în acest sens este transformarea bisericii din Moşna, în intervalul 1486-1502, de către pietrarul sibian, Andreas Lapicida. Sibianul nu a fost numai un excelent profesionist, fapt demonstrat de portalurile lucrate de elia Sibiu şi în alte localităţi, ci a onorat şi comanda reconstrucţiei şi transformării bisericilor din Moşna şi Cristian. Sculpturile executate de Lapicida la Moşna portalul sacristiei, tabemacolul, o strană, amvonul şi alte lucrări care-i sunt atribuite, precum şi strana din biserica din Aţel, se numără printre cele mai valoroase lucrări ale plasticii arhitectonice întâlnite la edificii medievale din Transilvania. Ambrazura în patru retrageri a portalului sacristiei se compune din profiluri pară şi circulare cu baze profilate. În timp ce cele trei profile din interior se grupează în partea superioară a portalului în jurul unui lintel pe console şi se întrepătrund într-un plan dreptunghiular, profilul exterior formează un arc în acoladă, care se suprapune celor interioare şi a cărui extrados e decorat cu croşete se încheie într-un fleuron despicat. Deasupra portalului, aşezat pe o consolă decorată cu vreji vegetali, se află o statuie a lui Hristos biruitor, din păcate, foarte deteriorată, încoronată de un baldachin. Profilele sunt decorate pe extrados cu fiale, croşe­ te şi fleuroane. Tabernacolul, înalt de aproximativ 10 m, se sprijină pe un picior cu patru laturi ale cărui pereţi sunt decoraţi cu reliefuri cu vreji şi cu o scenă vioaie cu trei lei vânând un dragon. O cupă, de asemenea decorată cu elemente specifice goticului târziu - reliefuri în formă de băşică de peşte, o friză ogivală, pe a cărei latură sudică se poate vedea un scut cu o coroa-

nă şi un licorn - susţine scrinul, format din patru colonete bogat structurate. Baldachinul aflat deasupra este format din opt arcuri în acoladă cu muluri gotice tărzii . Deasupra fialelor şi fleuroanelor se înaltă vârful flancat de fiale, încheiat sub bolta corului într-un fleuron. Tabernacole apartinând perioadei goticului târziu se mai găsesc şi la Boian , Târnava, Saschiz şi Sighişoara. O particularitate a stranei din Moşna, sculptată tot de meşterul Andreas Lapicida, constă în faptul că cele trei arce în acoladă, din care este formată, depăşesc aliniamentul zidului, fenomen pe care îl cunoaştem de la înşiruirile sinuoase în plan ale ultimei faze a goticului. Şi la alte lucrări ale meşterului se poate descifra strădania acestuia de a găsi cea mai clară modalitatea de expresie pe care i-o oferea repertoriul formal al goticului târziu. Se poate urmări, de asemenea, evoluţia artistului până acolo unde a atins faza deplinei maturităţi artistice. În jurul anului 1500 se întâlnesc des nişele sacramentale, amplasate pe latura nordică a corului , nişe ale căror ancadramente erau adesea decorate în vimperg cu imaginea lui "Isus al durerii", o temă iconografică medievală care îl înfăţişea­ ză pe Isus în mormânt, arătându-şi răni­ le. Exemple de astfel de nişe se găsesc în localităţile din jurul Mediaşului şi Sighişoarei: la Valea Viilor, lghişul Nou (149l),Dupuş, Velţ,Şmig,Bazna(1500),

Tătârlaua, Nemşa,

Dealul Frumos, CinApold. Din aceeaşi perioadă sau cu câţiva ani mai târziu datează exemplele din zona Bistriţei: Tărpiu (1507), Viişoa­ ra, Crainimăt şi Arcalia (1524). Amvoane din piatră apartinând goticului târziu s-au păstrat nu numai la Moşna, ci şi la Sibiu, Sighişoara, Mediaş , Biertan, Richiş (fragmentar), Tărpiu, Lechinţa şi Vermeş . Amvonul din Biertan, atribuit meşterului pietrar Ulrich din cu

88

şi

Braşov, este

o piesă deosebit de valoroadatorat scenelor biblice lucrate în altorelief. Cu toate că la decorarea celor cinci panouri ale balustradei amvonului s-au folosit menouri gotice şi ornamente vegetale, concepţia stilistică este deja în spiritul Renaşterii. Altoreliefurile celor trei panouri reprezintă un preot rugânduse îngenunchiat în faţa Maicii Domnului îndurerate, scena Răstignirii şi cea a Crucificării lui Isus pe Muntele Măslini­ lor. în ceea ce priveşte redarea personajelor, remarcăm atitudinea dramatică, încărcată emoţional, tipică goticului târziu. Peste o astfel de gestică se suprapune reţinerea şi claritatea specific renascentistă, descifrabilă în compoziţia scenelor, în faldurile vestimentaţiei , precum şi în tratarea fundalului. Amvonul din Biertan poate fi datat în jurul anului 1523, întrucât în acest an numele pietrarului Ullrich din Braşov apare în catastifele de socoteli ale bisericii din localitate. Alături de strane, amvoane, tabernacole ori nişe sacramentale, consolele, capitelurile, cheile de boltă şi stemele au oferit tot atâtea prilejuri de tratare artistică a interiorului bisericilor. Picturile murale au cunoscut o răs­ pândire mult mai mare decât putem constata în ziua de azi. Se poate pleca de la premisa conform căreia toate bisericile erau decorate cu fresce. Exemple valoroase s-au păstrat la Mălâncrav, Biertan, Hărman, Sânpetru şi Mediaş. Lucrările de restaurare efectuate în interiorul bisericilor oferă noi şi noi surprize, întrucât mereu sunt aduse la lumină fresce care fuseseră acoperite. Se pare că şi pereţii exteriori au fost adesea decoraţi cu picturi, exemplul cel mai cunoscut fiind corul bisericii din Dârlos. Trei dintre pereţii exteriori ai acestui cor poligonal sunt decorate cu scene biblice, scene din care mai putem recunoaşte Prinderea lui Hristos, Răstignirea şi figura sfântului să, fapt

Christofor. Urme de fresce exterioare s-au găsit şi la bisericile din Valea Viilor, Şmig, Mediaş, Cristian, Aţel, Sighişoa­ ra şi Hărman. Datorită faptului că după Reformă picturile au fost înlăturate sau acoperite cu zugrăveală, urme ale acestora mai pot fi găsite în locuri protejate, cum ar fi sub adaosurile târzii sau sub acoperişuri.

În Evul Mediu s-a obişnuit ca pereţii exteriori să fie pictaţi cu o reţea de asize, care imitau zidăria de piatră de talie, dar şi cu motive ce imitau meterezele. Din secolul al XVI-lea au fost preferate motive pur decorative, şi aceasta nu numai la biserici, ci şi la turnurile de apărare (Biertan, Şaroş pe Târnave, Iacobeni), culorile preferate fiind negru, roşu, albastru şi ocru. Printre cele mai valoroase opere de artă adăpostite de cetăţile bisericeşti se numără altarele realizate în intervalul cuprins între secolele XIV şi XVI. Şi în cazul altarelor, cunoscând numai panourile păstrate, este dificil să ne formăm o opinie privind răspândirea lor în jurul anului 1540, adică în vremea de dinainte de Reforma religioasă. În bisericile săseşti din Transilvania se găsesc 21 de altare din perioada prereformatorică, dintre acestea şase aflându-se în colecţii muzeale, iar acestora li se mai adaugă un număr modest de panouri şi predele răzleţe . Cu excepţia câtorva altare mai vechi (Boian şi Prejmer), cele mai multe dintre panourile şi sculpturile altarelor din perioada de dinainte de Reformă au fost confecţionate în ateliere situate în oraşe transilvane şi datează din intervalul cuprins între ultimele decenii ale secolului al XV-lea şi deceniul al cincilea al celui de-al XVI-lea veac. În ciuda faptului că nu poate fi negată influenţa venită dinspre ateliere din Austria - cum ar fi cea exercitată de altarul din Schottenstift - din regiunea Spis, astăzi în

estul Slovaciei, din Boemia şi din sudul Germaniei, totuşi, altarele transilvănene nu sunt lipsite de reprezentări de detalii arhitectonice, peisagistice şi vestimentare specifice zonei Ardealului. Printre cele mai frumoase piese apartinând goticului tardiv şi Renaşterii, prevăzute cu statui sculptate în lemn, se numără cele din Roadeş, Băgaciu, Şmig (în prezent la Bucureşti), Bruiu, Beia, Biertan, Hălchiu şi Şebeş Alba. În scrinul altarului poliptic din Roadeş se află sculptura în lemn a lui Ioan Botezătorul şi a evanghelistului Ioan. Aceste sculpturi policrome sunt exemple deosebit de valoroase din tot ce a creat Transilvania în plan artistic în perioada de tranziţie de la goticul tardiv la Renaş­ tere. Ne lipsesc date sigure despre creatorul acestor opere de artă, dar mai mulţi cercetători sunt de părere că ar fi vorba de un artist din anturajul lui Veit Stoss. Nu s-a putut însă demonstra dacă este vorba despre opera unuia dintre fiii marelui artist, fiu atestat în 1523 într-un document de breaslă din Braşov. Panourile altarului din Roadeş prezintă similitudini cu cele ale altarelor din localităţile învecinate, Fişer şi Beia. Pe partea interioară sunt reprezentate patru scene din viaţa celor doi Ioani, iar pe cea exterioară opt scene din ciclul patimilor lui Isus. Altarul poliptic din Băgaciu, aparţi ­ nând perioadei goticului târziu, s-a păs ­ trat foarte bine cu tot ce-i apartine: sculpturi, predelă, panouri şi coronament. Cele trei sculpturi amplasate în scrinul central, Maica Domnului între Sf. Ecaterina şi Maria Magdalena, impresionează prin atitudine şi prin realizarea plină de elan a faldurilor veşmintelor bogate. Pe partea interioară a voleţilor sunt reprezentate următoarele scene: Bunavestire, Vizitarea, Naşterea lui Isus şi Adorarea Magilor, iar pe partea exterioară mai mulţi sfinţi . Altarul, datat 1518, bogat 8g

ornamentat cu vreji, precum şi cu un co- ceresc. Istoricul de artă Harald Krasser a ronament foarte fin dăltuit, aparţine din demonstrat înrudirea panourilor cu Viaţa punct de vedere stilistic goticului târziu, Mariei de pe altarul mănăstirii Schottendar influenţa Renaşterii este deja desci- stift din Viena, şi le-a datat cu argumente frabilă în elementele arhitecturale din pertinente, ca fiind din anul 1483. Alte fundal, precum şi în modul de punere în părţi ale altarului sunt ceva mai recente, pagină a reprezentărilor. din 1515, an ce apare înscris în mai mulCel mai mare şi bine conservat altar te locuri. din timpul prereformatoric aparţine biseÎn cazul altarelor din Mediaş, Răi­ ricii din Biertan. Cu un total de 28 de pa- chiu, Cund, şi Fişer au dispărut părţi nouri, dispuse pe trei registre suprapuse, importante ale sculpturilor originale, dar altarul prezintă un program iconografie panourile sunt, în genere, bine păstra­ deosebit de bogat. Scrinul din centrul te. Mai ales altarul din Mediaş, cu cele altarului adăposteşte un grup statuar al opt panouri din Patimile lui Isus de pe Răstignirii cu Maica Domnului, Sf. Ioan partea destinată uzului cotidian, se nuşi Maria Magdalena, iar pe predelă, conmără printre cele mai valoroase creaţii struită ca triptic cu voleţi mobili, se află ale unui atelier transilvănean din perireprezentări ale Sfintei Familii, ale Anei oada goticului târziu. În urma lucrărilor şi Mariei cu copilul - reprezentare cude restaurare din deceniul al optelea al noscută în lumea catolică sub denumirea secolului al XX-lea, cromatica originală Anna Selbdritt - ale lui Ioachim şi Iosif. a fost repusă în valoare. în comparaţie În zona centrală a altarului, pe partea vi- cu meşterul altarului din Biertan, pictozibilă în zilele de sărbătoare, în dreapta şi rul celui medieşan este mai liber şi mai în stânga scrinului, este reprezentată, în convingător în redarea temelor biblice. unsprezece panouri, viata Mariei, iar în Atât compoziţia, cât şi alegerea culorilor cel de-al doisprezecelea botezul lui Isus - pentru redarea tensiunii şi a dramatisîn râul Iordan. Aceste panouri au fost re- mului situaţiilor foloseşte culorile compictate la începutul secolului al XIX-lea, plementare, verde şi roşu pe un fundal iar stratul respectiv a fost înlăturat cu neutru de galben-brun - îl evidenţiază prilejul restaurării altarului în deceniul al drept artist excepţional. Peisajele urbane optulea al secolului al XX-lea în atelierul din Viena, care apar pe panourile reprede restaurare care a funcţionat la Braşov. zentând Prinderea lui Hristos, Odihna În cel de-al treilea registru, amplasat lui Hristos şi Răstignirea sunt indicii deasupra scrinului, se găseşte o scenă în evidente ale pregătirii acestui meşter în care Crucificarea este reluată simbolic. ambianta spaţiului austriac. Lemnul crucii este reprezentat sub formă Altare valoroase din timpul anterior de butuc de viţă de vie, îngrijit de Maria, Reformei s-au păstrat şi la Prejmer, Mă­ care îl irigă, şi de Iosif, care sapă în jurul lâncrav, Tătârlaua, Nemşa, Şaeş, Şoroş­ lui. Pe vrejurile crescând din butuc apar tin şi Dupuş, iar în colecţii muzeale se apostolii, în grupuri de câte trei. în cele află cele din Târnava, Boian, Feldioara două câmpuri laterale sunt reprezentate şi Şmig. Dintre altarele mai târzii, numai viziuni, prima fiind cea a Sibilei Tiburti- 8% datează din a doua jumătate a secolune, care îi atrage atenţia împăratului Au- lui al XVI-lea şi din secolul al XVII-lea, gustus asupra apariţiei Maicii Domnului, în timp ce 42%, respectiv 38% din altaiar cea de-a doua îl reprezintă pe profetul rele păstrate până în zilele noastre dateaEzechiel, care are viziunea Ierusalimului ză din secolul al XVIII-lea, respectiv din

cel de-al XIX-lea, diferenţa fiind dată de altare moderne. Unii dintre meşterii secolului al XVIII-lea, precum Johannes şi Georg Folberth, respectiv Cari Philippi sunt creatorii unor valoroase altare baroce . În ceea ce priveşte mobilierul, din vremurile mai vechi s-au păstrat sedilii din piatră. Frumoasele strane din lemn, existente şi astăzi în numeroase biserici din zona Târnavelor, a Bistriţei şi Rupei, au fost confecţionate în secolul al XVIlea, în stilul goticului tardiv, iar apoi în cel al Renaşterii. În primele decenii ale secolului al XVI-lea, la Sighişoara a fost activ ebenistul Johannes Reychmuth, ale cărui strane sunt decorate cu intarsii, motive încastrate, cu filactere şi cu motive vegetale sculptate (Biertan 1514-23, Richiş, Aţel 1516, Dupuş 1537, Dacia 1526, Mălâncrav şi Buia). Decorurile demonstrează inventivitatea şi priceperea meşterului, în timp ce textele (de pe filacterii) alese de el probează credinta, înţelepciunea şi erudiţia personajului (Băgaciu 1533, Sighişoara 1523). Stranele din Biertan , datate între 1514 şi 1523, cu opt şi zece scaune, amplasate de-a lungul pereţilor corului şi navelor laterale, se compun din baldachin, compartimentări laterale , braţe, spetează şi pupitru. Baldachinul, încheiat într-o friză de creneluri, este decorat cu vrejuri vegetale în relief plat, gen de ornamente, care se regăsesc în partea exterioară a panourilor pupitrului. Braţele semicirculare ale scaunelor sunt decorate cu motive specifice goticului, precum muluri, fiale şi baluştri . Deosebit de frumoase sunt ornamentele cu intarsii de pe panourile ce formează speteaza. Pe lângă vrejuri vegetale, meşterul s-a folosit şi de ornamente cu diverse semnificaţii, precum crenelurile, sicriu) şi turnul de apărare . lntarsii asemănătoare se găsesc şi la uşa sacristiei, la care, alături de lu-

crările

de feronerie aparţinând goticului târziu , atrage atenţia broasca, realizată cu deosebită inventivitate. în secolele al XVII-lea şi al XVIIIlea, interioarele bisericilor au cunoscut o revigorare, aceasta datorită tribunelor cu balustrade. Panourile din lemn, decorate în tempera sau ulei - asemenea mobilierului ţărănesc pictat - cu motive florale şi vegetale, cu reprezentări de persoane, animale şi elemente arhitectonice, conferă şi astăzi interioarelor bisericeşti, datorită culorilor vii şi luminoase, un aer vesel şi animat. În zona Rupei se poate urmări activitatea mai multor meşteri şi şcoli de pictură a panourilor ce compun balustradele tribunelor. Exemple de asemenea opere artistice, numite în grai să­ sesc "Glater" , se găsesc la Roadeş, Fişer, Buneşti, Beia, Caţa, Viscri, Apold, Dră­ uşeni, Homorod, Cisnădioara, precum şi în biserici din numeroase alte localităţi. La Buneşti, mobilierul bisericesc din secolul al XVII-lea se află într-o stare foarte bună de conservare. Conform unei inscripţii din 1680, tribunele au fost confecţionate de meşterul tâmplar Johann Rossler. Panourile pătrate şi dreptunghiulare ale balustradelor sunt decorate cu motive fiorale, alternând unele simetrice cu altele asimetrice. în componenţa buchetelor pot fi recunoscute pasiflora şi floarea de acant, cu sau rară capsulă seminală. Biserica din Drăuşeni a adă­ postit, de asemenea, piese de mobilier cu pictură multicoloră şi dinamică, datând din secolul al XVII-lea. În cadrul lucră­ rilor de restaurare din anii 1960 şi 1970 ai secolului trecut, executate din iniţiati­ vă statală, acestea au fost demontate şi depozitate. În 1977, lucrările de restaurare au fost întrerupte datorită desfiinţă­ rii Direcţiei Monumentelor Istorice, iar piesele în discutie, impropriu depozitate, au fost mutate la Şura Mare şi montate în biserica din această localitate. 91

În secolul al XVIII-lea, locul motivelor florale este luat de imagini tematice, ce ilustrează versete biblice sau alegorii religioase. Picturi valoroase de acest tip, care încântă privitorul prin inventivitate şi prin caracterul lor direct, au fost pictate la Homorod, după ce vechiul mobilier a fost distrus intr-un incendiu. Amvonul bisericii este datat 1793. Din jurul anului 1700 datează tavanele casetate ale bisericilor din Codlea ( 1702) şi Valea Lungă. Stranele din nava principală, unde de regulă şedeau femeile şi fetele, nu au speteze, deoarece, în timpul slujbei, credincioasele trebuiau să-şi schimbe privirea şi poziţia de la altar spre amvonul situat la mijlocul sălii sau navei centrale. Un alt motiv a fost acela că speteaza deranja desfăşurarea costumului bogat şi amplu, purtat duminica şi în zilele de sărbătoare . Adesea, stranele au fost confecţiona­ te numai din două bârne înalte, cioplite, amplasate în axa longitudinală a bisericii peste care s-au suprapus transversal alte bârne. La marginea rândurilor, bârnele au fost prevăzute cu o adâncitură, care permite accesul pe rând. Stranele din navele laterale sau cele amplasate de-a lungul zidurilor bisericilor sală, destinate bărbaţilor sau, pe alocuri, numai băr­ baţilor vârstnici, sunt adeseori prevăzute cu speteze, pupitre, dar şi cu demarcări pentru sprijinirea braţelor. În secolul al XVI-lea, în oraşe s-a instituit moda ca în biserici să fie amplasate epitafuri în amintirea celor decedaţi. Obiceiul a fost preluat şi în mediul rural, astfel că, în destul de multe biserici gă­ sim epitafuri confecţionate din piatră sau lemn. O formă târzie de omagiere a celor trecuţi dincolo o reprezintă monumentele ridicate atât în biserici, cât şi în afara acestora în memoria victimelor celor două mari conflagraţii mondiale ale sec. XX. în numeroase localităţi, în interiorul 92

bisericilor au fost etalate steaguri, donate de corporaţii, bresle sau de familii în amintirea unor decedaţi. De asemenea s-au păstrat câteva cristelnite şi clopote valoroase de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din secolul al XVlea, toate turnate în bronz. Printre cele mai vechi cristelniţe se numără cele din Şaeş şi Mediaş care, luând ca reper inscripţiile în majuscule gotice de pe ele, trebuie să fi fost turnate în secolul al XIV-lea. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, la Sibiu, a fost activ atelierul meşterului Leonhardus, de unde provin, pe lângă cristelniţa turnată a bisericii parohiale din Sibiu (1438), cea a bisericii din Şeica Mică ( 1477), precum şi şapte clopote din împrejurimile Sibiului, dintre care unul datează din 1429, iar altul din 1430. Cristelniţe din vremurile prereformatorice s-au păstrat şi la Alţâna (1404, furată în 1996), Oaia, Brădeni şi Sighişoara.

Cel mai vechi document în care este unei orgi la Sibiu, este datat 1330, (L.7), iar magistrul Valentin Kraus din Braşov aminteşte, într-o scrisoare adresată umanistului vienez Conrad Celtes (1499), de o orgă în localitate ce nu are egal. La Sighişoara, orga este amintită în 1511, iar la Biertan, în 1526. În 1568, la Bistriţa, vechea orgă a fost înlocuită cu una nouă, compusă din mai multe subansamb1uri, biserica din Hosman fiind înzestrată în 1594 cu un asemenea instrument, apoi Cincu, în 1616, Merghindealul, în 1618, Moşna, în 1650, iar Bălcaciu, în 1681. Dar, cele mai multe localităţi au primit orgi abia la cumpă­ na dintre veacul al XVII-lea cu cel de-al XVIII-lea. Cu puţine excepţii, acestea au fost aşa-zisele "pozitive", un gen de orgă mai mică. Un pozitiv de dinainte de 1750 s-a aflat până de curând la Veseud, în timp ce pe tribuna sudică a bisericii parohiale din Sibiu s-a păstrat unul făatestată existenţa

urit de Johann Hahn în 1749. Alte orgi vechi s-au păstrat la Păucişoara pe Târnava Mică (recent datată 1697), la Vărd (Joh. Hahn 1768), Reciu (Samuel Maetz, după 1813), precum şi în alte localităţi. Unul din cele mai vechi instrumente păs­ trate aproape în totalitatea sa, este orga "cuib de rândunică", (Schwalbennestorgel), din Rupea (1726), urmată fiind de cea din Dupuş (construită în intervalul 1730/31 de Georg Wachsmann) care, anterior a fost în proprietatea bisericii din Biertan. în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, arta construirii de orgi a fost înfloritoare, aceasta datorându-se activităţii unor importanţi meşteri precum Johannes Hahn ( 1712-1783), Johannes Prause (1760-?), Johannes Hahn jr. (1763- 1814) . Cel mai frumos exemplar construit de Johannes Hahn este orga din Mediaş (1755-56), iar alte opere ale sale au existat sau mai există la Alţâna, Bazna, Slimnic (1773), Cristian (1775), ldiciu şi Răvăşel (1782). Cea mai mare orgă a lui Johannes Hahn jr. s-a aflat în biserica din Cisnădie ( 1794), căzând însă pradă unui incendiu în 1943. Johannes Prause, originar din Silezia, a fost proprietarul unui atelier la Braşov. Orgile construite de el se află la Râşnov (1781), Codlea (1783), Târgu Mureş­ Biserica reformată din cetate (1787) -, Richiş (1788), Homorod (1793) şi Bistriţa (1795) . Dintre orgile amintite anterior, cea din Bistriţa, prevăzută dintru început cu două claviaturi şi pedale, este cea mai mare. Poate cel mai celebru constructor de orgi din Transilvania este Samuel Joseph Maetz (17 60-1826), al cărui atelier s-a aflat la Biertan. 34 dintre instrumentele construite de el sunt păstrate parţial sau integral. Din punctul de vedere al timbrului, orgile lui Maetz nu se pot număra printre cele pur baroce , maestrul fiind un

constructor aparţinând perioadei de tranziţie, întrucât a încercat să realizeze noile principii privind sonoritatea în cadrul modului tradiţional de construcţie. Printre contemporanii importanţi ai lui Maetz se numără constructorii de orgi bârseni Andreas Eitel (1747-1818), Johann Thois (1769-1830) şi Petros Gottlieb Schneider ( 1780-1850). O orgă foarte frumoasă şi bine conservată a lui Eitel se găseşte la Dacia (1815), iar opere importante ale lui Thois sunt la Sânpetru (1826) ş i Apold (1800). Merită menţionaţi, de asemenea, meşterii Melchior Aix (1760-1831) şi Johann Jakobus Augustin. Orgile meşterului Carl Schneider (1817 - 1875) din Braşov, construite pe la mijlocul secolului al XIX-lea, se evidenţiază prin deosebita lor calitate. Instrumentele sale, precum şi cele ale lui Heinrich Maywald (1800-1853) s-au inspirat, fără îndoială, din opera celebrului Cari August Buchholz, care, în 1839, a construit orga bisericii din Braşov. Patru din cele şapte opere cunoscute ale lui Schneider sunt prevăzute cu două claviaturi: Seleuş (1843/44) , Laslea (1844), Agnita (1850/51) şi Livezile (1865). Deşi au fost executate într-o manieră conservatoare, orgile lui Wilhelm Horbiger (1839-1890), originar din Austria şi stabilit la Sibiu, Joseph Nagy (18491920), originar din Budapesta şi stabilit la Braşov, precum şi ale lui Cari Hesse (1808- 1880) din Viena, sunt de o calitate excepţională, atât în ceea ce priveşte execuţia, cât şi în ceea ce priveşte sunetul. Hesse a construit 114 de instrumente, dintre care 15 în Transilvania. Odată cu orgile firmei "Gebrtider Rieger" (Fraţii Rieger) din Jligemdorf s-a răspândit cutia cu suflu cu conuri ca nou sistem în construirea orgilor. Instrumentul din Sebeş Alba din anul1898, cu o cutie mecanică, precum şi cel al Bisericii evanghelice din Scheii Braşovului , cu 93

o cutie pneumatică, sunt cele mai mari orgi Rieger ale bisericii evanghelice din România.

Frumuseţea ţi-a dăruit-o

Dumnezeu, su1-a dat diavolul. Cu ambele vei aparţine diavolului. Johannes Brandt, refugiat din Sibiu în anul 1611") . La Vulcan şi Archita inscripţiile reţin faptul că "în 1611 satul a fost distrus" .... "numai 5 persoane au rămas în viaţă", respecINSCRI PŢII tiv "un incendiu devastator în 1748". Şi cronica bisericii din Merghindeal, adusă Inscripţiile ne ajută să înţelegem ce li se la lumină în 1923, cu prilejul zugrăvi­ părea esenţial constructorilor şi propriefii bisericii, relatează despre lucrări de tarilor cetăţilor şi ne permit, într-o oare- reparaţii care s-au realizat în decursul care măsură, să tragem concluzii despre secolelor: "Anno 1600/ ist dieses Gotcaracterul şi felul de a fi al acestora. teshaus von Michael Waida verwlistet/ În numeroase biserici găsim infor- Anno 1634 wieder verbessert worden/ maţii lapidare în limba latină sau gerAnno 1732 abermals verbessertl Anno mană despre edificiu şi realizatorii săi; 1773 eine vollig neue Verbesserung/ formula cea mai simplă o păstrează glticklich vollendet und Anno 1803 stocbiserica din Şeica Mică, unde s-a con- katiert worden." (anul 1600/această casă semnat: "construit 1421 , reparat 1677 a domnului a fost devastată de voievoşi 1761 -mici reparaţii 1840 şi 1869". dul Mihai/în anul 1634 a fost reparată La Cloaşterf s-a păstrat o inscripţie din din nou/anul 1732 reparată din nou/anul 1524, în care este menţionat şi numele 1773 reparaţii totale/finalizate cu succes maestrului constructor: "1524 hec struc- 1803 prevăzută cu stucaturi). tura finita est Per me mum [muratorem] Deseori, în inscripţii apare rugăciu­ Stephanu[s] ungar: Schesestur" ("1524 a nea pentru pace, adresată divinităţii. Cele fost finalizată construcţia de către mine, mai des întâlnite inscripţii pe clopotele Stephan Ungar din Sighişoara"). La Caţa din perioada de dinaintea Reformei au şi Homorod se ·cunosc inscripţii latine următorul conţinut: "0 rex gloriae veni pe turnuri, inscripţii care atestă ridicarea cum pace, O rex gloriae veni nobis cum acestora în a doua jumătate a secolului pace, O rex gloriae, ihesu christe, veni al XVII-lea. Inscripţia de pe "turnul pre- cum pace". Astfel de inscripţii se găsesc otului" din Caţa este următoarea: "Pro- însă şi pe clădiri. La Viscri s-a păstrat o pugnaculum hoc errectum est existente inscripţie din 1630, în care se afirmă că pastore Langio Andrea 1676" ("Acest nimic nu e mai important decât pacea, iar turn a fost construit în vremea preotului pe timp de pace oamenii să se gândeasAndreas Lang." (L. 38/7). că la război şi invers "Der Frieden das Alte inscripţii reflectă în propozi- allerbeste der Sachen. Im Frieden moget ţii scurte evenimente istorice sau redau ihr an den Krieg und im Krieg an den judecăţi ale contemporanilor. Astfel s-a Frieden denken. Aufgebaut 1630" (L. 38 întâmplat la Slimnic, unde se poate citi: Viscri), iar la Senereuş aceeaşi înţelep­ "Bâtori Gabor terror patriae pulchritudi- ciune este exprimată într-o formă uşor nem, Deus animum diabolus tibi de- modificată: "quam beata res publica, o dit cuin ambis diaboli eneris, Johannes quam felix comrnunitatis, que temporae Brandt, cibiniensis fugitivus. Anno pacis considerat bello. Pastore existente 1611" ("Gabriel Bâthory, spaima patriei. Michaele sixto Anno DDDLIII. Seniores 94

fletul

ţi

Petrus Gross , Thomas Ungar, Georgius Kappes". O altă categorie de inscripţii o reprezintă strigătele după ajutor în vremuri de restrişte. Din secolul al XV-lea datează următoarele inscripţii pe clopote: "ihesus cristus hilf uns 1441" (Isuse Cristoase, ajută-ne 1441), "helf got maria berot. ao m. cccc1xx" (Doamne, ajută-ne, Maica Domnului, sfătuieş­ te-ne 1470), "maria bit dein kint vor uns" (Maica Domnului, roagă-te la fiul tău pentru noi), "0 maria tuere plebem busdanam" (Maica Domnului, ocroteş­ te oamenii din Buzd). Pe un clopot din Bod se găseşte inscripţia: "ihesus maria. hilf. uns. avs. al1er. not. vnd. sant. nicolas. hilf heilig mvter. snot. ana. selbdryt. 1.5.1.3." (Isuse şi Maica Domnului , ajutaţi-ne la orice necaz şi Sf. Nicolae ajută-ne Maică sfântă la nevoie, Ana Selbdritt ajută-ne) , iar la Alma Vii "o got perot maria hilf vns avs not, das ich heit pegin das ein guet" (Dumnezeule şi Maica Domnului ajutaţi-ne să scăpăm de acest necaz , şi ca ceea ce începem astăzi să fie bine făcut). "Turnul preotului" din Caţa, datând din secolul al XVII-lea, poartă inscripţia cu urmă­ torul conţinut: "Herr neige dich doch wieder zu uns und sey deinen Knechten gnădig." (Doamne apleacă-te din nou spre noi şi îndură-te de robii tăi). O altă categorie de maxime exprimă încrederea şi credinţa în Dumnezeu "Vivax in solo fundata ecclesia Christo verbo audax sua sceptra vibrat plutonia vincens. Mt. 16,18, 1722" (L. 38 , Dealul Frumos). La Aţel şi Motiş s-a recurs la deviza lui Luther "Ein feste Burg ist unser Gott" , (o cetate puternică este Dumnezeul nostru), în timp ce deviza îndrăgită după Reformă a fost: "verbum dornini manet in aeternum" (Cuvântul lui Dumnezeu este etern), ea apărând pe numeroase clopote, altare şi amvoane.

Într-o inscripţie din Senereuş din secolul al XVI-lea se pune întrebarea "si deus nobiscum, qui contra nos?" (Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?). Deasupra unei uşi înguste din incinta din Valchid a fost plasat următorul citat biblic din Matei 7, 13: "Gehet ein durch die enge Pforte, denn die Pforte ist eng und der Weg ist schmal, der zum Leben fiihrt. Matth. 7 ,13" (Intraţi prin poarta cea strâmtă; că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află.), iar la Codlea putem citi: "Es werden nicht alle, die zu Dir sagen: Herr, Herr, ins Himmelreich kommen. Johannes Stolz Anno 1702 die 5 August Tomas Gross, Simon Playger - mitt Meister. (Nu toţi care strigă , Doamne, Doamne vor intra în Împă­ răţia cerului Johannes Stolz anul 1702 5 august Tomas Gross, Simon Playger, cu toţii meşteri)".

Sunt rare cazurile când slovele expricu privire la ţărani. Un asemenea exemplu este totuşi atestat la Meşendorf: "Diesen Stand bat Gott geehrt/Weil er Kaiser, Konig und Land ernăhrt/ Drum geschiehts zu Gottes Ehren. 1765" (Această categorie este preţuită de Dumnezeu/ deoarece îl hrăneşte pe împărat, pe rege şi ţara/ De aceea se face spre slava lui Dumnezeu). Inscripţia de pe strana din corul bisericii din Băgaciu se constituie într-un elogiu al înţelep­ ciunii "lch pin eyn Fogel und heys dy Ayl und ver mych hasset den schent die Payl. 1533" (Sunt o pasăre şi mă numesc bufniţă. Cine mă urăşte să se îmbolnă­ vească de ciumă. 1533), strana fiind confecţionată în atelierul renumitului meşter ebenist Johannes Reichmuth din Sighişoara. Merită amintite şi două propoziţii din turnul nordic al cetăţii bisericeşti din Buneşti "Non operantur malum qui in virtutis ambulant" (Cel virtuos nu face niciun rău) şi "Die Geillel macht Striemă înţelepciuni

95

men, aber ein boses Maul zerschmettert alle" (Biciul lasă urme, dar o gură slobodă distruge tot). Uşa turnului de apărare din Dealul Frumos poartă următoarea inscripţie din 1820, alături de un paznic desenat schematic: "Hier steh ich auf der Wacht jeder nehme sich in acht, gehet nicht herein zum Rauben, ihr darft euch auch nicht trauen, nimmt euch gefangen und wird euch auch erhangen" (Aici veghez eu, aşa că aveţi de grijă, nu intraţi să furaţi, căci cel care e prins va fi spânzurat). Această ameninţare nu trebuie privită ca o glumă, căci, în 1669, la Homorod este consemnat cazul unei femei, "Hoimes Mertenin", care a fost spânzurată, întrucât sustrăsese din lada zăvorîtă a unei consătence, ladă păstrată în cetatea bisericească, suma de 100 de galbeni precum şi multe rufe (Arhiva 37/142). Inscripţii mai recente se referă în general la obiecte donate în amintirea unor decedaţi, fiind adesea prevăzute şi cu citate biblice.

PROTECŢIA CETĂŢI LOR BISERICEŞTI

Dacă aruncăm astăzi

o pnvrre asupra comunitate-cetate bisericească, ne dăm seama că în ciuda schimbărilor radicale politice şi sociale suferite de satul săsesc în ultimii o sută de ani, acolo unde mai există o comunitate evanghelică, identificarea cu cetatea bisericească mai are loc în mare măsură. Acest fapt se reflectă cel mai bine în încercările de conservare a acestor monumente. Chiar şi în comunele în care de mulţi ani nu mai există un preot, se cheltuiesc sume apreciabile pentru întreţinerea cetăţii bisericeşti. Se pare că descreşterea numerelaţiei

g6

rică

a

comunităţilor,

un proces datorat migrării spre oraşe şi emigrării în stră­ inătate, a făcut ca pentru cei rămaşi în localitate să sporească valoarea acestor monumente, privite ca un ultim punct de referinţă într-o lume total schimbată. Dar chiar şi cei care trăiesc la oraş sau în străinătate au păstrat vie legătura cu satul natal şi cu cetatea bisericească, legătură ce se manifestă prin sejururi prelungite, prin donaţii şi alte ajutoare, datorate, poate, unui complex de vinovăţie generat de părăsirea locurilor de baştină. Toate acestea se constituie adesea în impulsuri pentru lucrări de reparaţii şi de renovare a monumentelor. La începutul secolului al XVIII-lea, după încheierea războiului curutiJor, cetăţile bisericeşti şi-au pierdut funcţia strategică, întrucât apărarea ţării devenise sarcina exclusivă a armatei imperiale. În ciuda acestui fapt, construcţiile de apărare au fost întreţinute pe mai departe, şi în unele cazuri au fost chiarînnoite. Astfel, în 1784, la Homorod s-a construit un nou drum de strajă, a cărui lipsă de funcţionalitate reiese şi din aceea că drumurile de patrulare nu corespund gurilor de tragere din zid. O situaţie similară se găseşte şi în sectorul sudic al incintei din Moşna, iar un al treilea exemplu îl constituie Tâmăvioara, o localitate în care, în secolul al XVIII-lea, a fost construită o incintă cu metereze. (L. 38, Tâmăvioa­ ra). Am comite o eroare dacă am încerca să privim aceste manifestări în lumina istorismului sfârşitului de secol XIX ori al romantismului cetăţilor, caracteristric pentru această perioadă. Motivaţia pentru executarea unor astfel de construcţii trebuie căutată în identificarea sătenilor cu cetatea lor, nu numai cu biserica. Saşii simţeau că cetăţile reprezintă identitatea lor, fapt care explică păstrarea unui număr atât de mare de astfel de monumente în Transilvania. Spre deosebire de oraşe,

unde luminatul secol al XIX-lea a pus capăt existenţei complexelor de apărare medievale - numai la Sibiu în a doua jumătate a secolului au fost demolate 40 de turnuri - mediul rural a fost mai conservator. Preotul din Rodbav, spre exemplu, a reuşit în 1834 printr-un şiretlic să determine presbiteriul să consimtă la demolarea corului romanic al bisericii şi a unui turn de apărare. Ţăranii îşi motivau poziţia reticientă prin aceea că invocau calitatea mai slabă a noilor construcţii. Conflictul dintre atitudinea motivată artistic şi estetic a restauratorilor şi cea motivată sentimental a ţăranilor persistă şi în vremurile noastre. Acesta a devenit manifest atunci când, în timpul lucrări­ lor de restaurare Ia unele altare, au fost îndepărtate adaosuri şi intervenţii ulterioare, inferioare din punct de vedere calitativ, fapt dezaprobat de proprietarii acestora (Tătârlaua, Fişer, Cincu). Ar fi prea simplist să se vorbească numai de conservatorismul ţăranilor, care, desigur, nu pot aduce argumente de ordin estetic. în ciuda acestui fapt, relaţia sentimentală, identificarea proprietarilor cu un monument arhitectonic sau artistic constituie o premisă mai eficace - dacă nu chiar unica - pentru conservarea lui decât orice teorie estetică. Această aserţiune şi-a dovedit valabilitatea şi în acele locuri unde comunitatea a pierdut cetatea bisericească, aşa cum s-a întâmplat la Drăuşeni, unde, în ciuda eforturilor depuse de Direcţia Monumentelor Istorice, decăderea edificiului nu a putut fi stopată. în mod similar s-a întâmplat şi cu cetăţile bisericeşti din Transilvania de nord, unde monumentele au fost preluate în ultimuile decenii de comunităţile ortodoxe, comunităţi care au avut nevoie de o perioadă de timp pentru a se identifica cu aceste construcţii medievale. Printre cetăţile bisericeşti care au dispărut cu totul în secolul al XIX-lea şi a

căror prezenţă

nu mai poate fi demonsdecât prin intermediul reprezentă­ rilor vechi se numără cele din Hălchiu, Amnaş, Jibert, Ludoş , Lovnic, Blăjel şi Prod, iar printre cele la care numai biserica a fost demolată şi reconstruită, cele din Senereuş, Apoldu de Sus, Şona şi Criţ. În alte cazuri precum Şoarş, Şura Mică, Şura Mare, Vărd, Şomartin, Hoghilag, Viişoara şi Teaca s-a renunţat numai la incintă. Lucrări privind protecţia cetăţilor bisericeşti în accepţiune actuală au fost demarate abia după Primul Război Mondial. Astfel, sub îndrumarea arhitectului Hermann Phleps, la sfârşitul anilor 1930 şi primii ani ai deceniului cinci, la Biertan a fost reînnoit acoperişul, iar la Viscri au fost restaurate bastioanele. De la sfârşitul anilor 50, la multe cetăţi bisericeşti au fost efectuate lucrări de reparaţii şi de restaurare. Printre cele mai importante astfel de lucrări se numără refacerea ansamblului de la Prejmer (1960-1970), refacere finanţată parţial de stat şi parţial de comunitate, şi îndrumată de Direcţia Monumentelor Istorice. Trebuie menţio­ nate, de asemenea, lucrări de mare anvergură la cetatea bisericească din Mediaş ( 1972-1986), restaurările din iniţiativa statului la Sebeş Alba (1961-1964), Câlnic (1961-1964), Cricău (1966-1968), Rodbav (1965-1973) precum şi la Biserica Neagră din Braşov ( 1964-1977, 1978-1999). Alături de acestea, comunele Valea Viilor, Viscri, Hărman, Băgaciu ş.a. au fost substanţial sprijinite de stat în acţiunile lor de conservare a cetăţilor

trată

bisericeşti .

În numeroase comune s-au realizat în anii 70, mai ales după cutremurul din 1977, lucrări substanţiale din mijloace proprii sau din fondurile Bisericii Evanghelice din România. Am ocupa prea mult spaţiu dacă le-am enumera pe toate, fapt pentru care amintim doar câteva:

97

Fig. 1/28. Cetatea bisericească din Cristian/Sb., vedere dinspre sud, fotografie istorică din mapa Sigerus (Lit.66).

98

Cincu, Dealul Frumos, Şomartin, Cristian/Sb., Şura Mare, Ghimbav şi Caţa. Din felul în care funcţionează astăzi un şantier la cetăţile bisericeşti se pot trage anumite concluzii referitoare la modul în care acestea au funcţionat în trecut, deoarece numeroase aspecte se realizează şi astăzi aşa cum erau făcute în urmă cu patru sau cinci sute de ani. Prima problemă cu care acestea se confruntă este aceea a procurării fondurilor. Sumele mici, în genere de 5-10 guldeni, plătite parohiilor pe la 1500 de Magistratul Sibiului, instanţa superioară a provinciei Sibiului a celor Şapte Scaune, în vederea fortificării bisericilor, stârnesc mirare. Dar, raportate la puterea de cumpărare, aceste sume sunt comparabile cu cele plătite în ultimele decenii de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice pentru lucrările de reparaţii. Explicaţia folosirii unor mijloace financiare atât de reduse în trecut şi în prezent rezidă în aceea că cetatea bisericească a fost construită precum casa proprie, prin munca întregii comunităţi, şi tot aşa au fost reparate, până la emigrarea comunităţilor săseşti. Atunci, ca şi acum, banii erau necesari pentru materiale şi retribuţia şefu­ lui de şantier. Bineînţeles că şi Ia sfârşitul secolului al XV-lea proiecte ambiţioase, precum construirea bisericilor din Cristian şi Moşna de către celebrul meşter Andreas Lapicida din Sibiu, care a executat fiecare dintre cele două obiective contra sumei de 400 de guldeni, au fost destul de costisitoare. Sumele respective însă nu au fost puse la dispoziţia acestor localităţi de un for superior foarte econom. Dacă facem abstracţie de electricieni, pe şantierul unei cetăţi bisericeşti se întâlnesc astăzi ca şi în trecut zidari şi dulgheri. În cele ce urmează schiţăm tabloul traseului profesional şi al muncii unui zidar care a participat într-un post de conducere la numeroase restaurări de cetăţi

bisericeşti

în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, biografia acestuia fiind una emblematică. Originar dintr-un sat din zona Mediaşului, după absolvirea şcolii generale a învăţat meseria de zidar întrun combinat pentru construcţii industriale şi de locuit din Mediaş. Apoi a lucrat pe şantiere ale Direcţiei Monumentelor Istorice, unde a învăţat şi meseria de pietrar, însuşindu-şi, de asemenea cunoştin­ ţe din meseriile de fierar betonist, fierar, tinichigiu şi stucator. Simţul său înnăscut pentru ceea ce este construit a făcut ca în ciuda dificultăţilor de ordin verbal, să înveţe ceea ce era esenţial în aceste meserii. Cu o vechime de apoximativ zece ani pe şantiere mari, a executat, în regie proprie lucrări la biserici şi cetăţi bisericeşti, printre care se numără ancorări de nervuri de bolţi gotice, amplasarea de centuri de beton armat la turnuri ameninţate de prăbuşire, lucrări de pietrar la portaluri şi ancadramente de ferestre, instalaţii de paratrăsnet la turnuri, de parazăpezi, tencuieli cu mortar după reţete speciale, drenaje, subzidiri de fundaţii - practic toate lucrările executate pe un şantier de restaurare, mai puţin lucrări la lernnăria şarpantei acoperişurilor şi lucrări de tâmplărie pentru construcţie. În mod similar putem să ne imaginăm traseul unui băiat talentat din mediul rural din secolul al XV-lea, venind din tradiţia constructivă a satului săsesc. Şi în acele vremuri au existat marile şantiere ale bisericilor parohiale urbane, unde se putea învăţa meseria de constructor la nivelul tehnicii celei mai avansate a timpului. Ca meseriaş gata format şi cunoscând modul de lucru de la sat, se întorcea acasă, punând cunoştinţele sale la dispoziţia comunităţii rurale. De meseriaşul din mediul urban îl deosebea multilateralitatea şi lipsa specializării, acestea coroborându-se cu înţelegerea intuitivă, empirică a activităţii constructive. În

99

documentele sumare în care se găsesc despre meşterii constructori şi despre meseriaşi, sunt menţionaţi, pe lângă deja amintitii Andreas Lapicida şi Stephan Ungar, patru dulgheri, Syfried de Krakko/Cricău, J akob de WeiBenburg/ Alba Iulia, Herbord de Urwegen/Gârbova şi Henc de Kelling/Câlnic, care, conform unui contract din anull291 au executat acoperişul catedralei din Alba Iulia (L. 73/179). În ziua de azi ca şi în Evul Mediu există sate în care predomină o anume meserie din domeniul construcţii­ lor. Astfel, în Transilvania dulgherii buni veneau din Tumişor, Cristian şi din localităţile din zona Sebeşului (Unterwald), zidarii din zona Tâmavelor, iar pietrarii din împrejurimile Clujului. informaţii

(ONSI DE RAŢII FINALE

Toate avatarurile secolului XX, începând cu perioada fascistă, cu înrolarea tinerilor în Waffen-SS, dar mai ales anii comunismului, care au debutat cu deportarea tuturor germanilor apţi de muncă în URSS, confiscarea proprietăţilor şi evacuările, procesele îndreptate împotriva personalităţilor săseşti, până la comunismul naţionalist al lui Ceauşescu au dus la înstrăinarea saşilor transilvăneni faţă de situaţia social-politică din România. Acest proces a fost potentat de încurajarea emigrării în deceniile al optulea şi al nouălea ai secolului XX de către Republica Federală a Germaniei, fapt care, după 1989 a dus la o avalanşă a emigrării. În numeroase sate săseşti nu mai trăiesc decât foarte puţini germani şi aceştia cu vârste înaintate, oameni de care se ocupă, după posibilităţi, biserica evanghelică şi instituţiile ei diaconice. Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a creat, datorită 100

posibilităţii circulaţiei libere a persoanelor şi bunurilor, premisele unei vieţi noi în România şi implicit în Transilvania, dar astăzi încă nu se poate vorbi despre o dezvoltare economică generală în satele săseşti şi orientată spre viitor aşa cum s-a întâmplat în istoria lor de peste 800 de ani. Cu toate că cetăţile bisericeşti sunt protejate prin legislaţia în vigoare, satele cărora le aparţin sunt caracterizate de degradare continuă sau de ridicarea unor construcţii noi, străine în contextul urbanistic existent, câteodată adevărate orori din punct de vedere arhitectural. Iniţiative din străinătate de după 1989, fie ele din partea unor fundaţii, societăţi sau angajament particular, rareori depăşesc stadiul unei existente de nişă. Experienţa ultimilor ani ne-a învăţat că străinii adesea au nevoie de mai mulţi ani până reuşesc să se acomodeze cu problema sensibilă a relaţiilor sociale în satele transilvănene, precum şi cu mentalităţile locului, adaptându-şi munca la aceste coordonate. Pentru o Europă, în mare parte secularizată, este dificil să înţeleagă universul determinat de religie a satului săsesc de altă dată şi rolul cetăţii bisericeşti. Cel mai mic numitor comun îl constituie însă valoarea lor artistică şi implicit turistică, valori care, prin dimensiunea lor financiară, fac ca ele să fie importante şi pentru locuitorii de azi, în majoritate români şi romi. Astfel, peisajul cultural transilvă­ nean, modelat de saşi, poate avea o soartă similară cu oaze de locuire rurală medievală din Provence, Toscana sau Ţara Galilor. Acestea s-au depopulat la începutul secolului XX, odată cu industrializarea, atunci când locuitorii lor s-au stabilit în oraşe, iar apoi au fost redescoperite în autenticitatea lor. Având în vedere atenţia acordată patrimoniului în zilele noastre, este nevoie

Fig.l/29. Cetatea bisericească din Viscri, vedere dinspre sud, fotografie istorică din mapa Sigerus (Lit.66).

de prudenţă în elaborarea unor proiecte de restaurare de anvergură, întrucât domeniul a rămas descoperit mulţi ani, deoarece în 1977, din ordinul lui Ceauşescu, a fost desfiinţată Direcţia şi respectiv Comisia Monumentelor Istorice. La şantierele care au pregătit Sibiul pentru statutul său de capitală culturală europeană 2007, de cele mai multe ori a prevalat aspectul financiar, sau altfel spus, protecţia monumentelor a fost degradată la o activitate lucrativă. Aceasta înseamnă că în numeroase cazuri păstra­ rea substanţei originale a fost sacrificată în favoarea interesului financiar şi a unor lucrări executate superficial şi fără respectul necesar faţă de martori ai istoriei. Privit din această perspectivă , intervenţiile minore, menite a opri degradarea naturală, sunt de preferat unor restaurări neprofesionale şi în general foarte costisitoare. Rămâne deschisă întrebarea dacă cei care s-au stabilit în satele săseşti vor

avea suficientă înţelegere pentru localitatea dezvoltată în decursul istoriei. Atâta timp cât aceast deziderat nu este atins, cuvântul de ordine trebuie să fie mobilizarea tuturor forţelor disponibile în vederea păstrării substanţei istorice şi efectuarea lucrărilor de maximă necesitate, iar viitorul acestui peisaj cultural şi a monumentelor sale să rămână în grija dezvoltării locale şi globale. În decursul istoriei saşilor şi a monumentelor lor culturale au existat destule situaţii ce pă­ reau, din perspectivă umană, fără ieşire, dar privind înapoi, scenariile apocaliptice şi prognozele "înţelepţilor de ocazie" s-au adeverit rareori. în trecut s-a atras atenţia asupra faptului că biserici întărite şi incinte fortificate au fost răspândite în Evul Mediu în întreaga Europă. Studii monografice mai noi şi mai vechi referitoare la diferite regiuni ale continentului tratează despre tipuri diferite de cetăţi bisericeşti şi biserici fortificate în Turingia, Dane101

marca, Schleswig-Holstein, sudul Fran- Philosophie, Natur- und HumanwissenSlovenia, Stiria şi Austria Inferioară schaften, Munchen 1981). (L. 12, 19, 36, 40, 45 ş. a.). NumeroaPrivită din această perspectivă, în se fortificaţii ale bisericilor au încetat evoluţia cetăţilor bisericeşti din secolul să mai existe după dispariţia pericolual Xlll-lea până în secolul al XVI-lea se lui împotriva căruia au fost ridicate. În remarcă o dezvoltare de la forme simple mod similar se poate să se fi întâmplat la unele complexe. Bazilica romanică , şi cu fortificaţiile bisericilor construite ea însăşi o operă de artă, a fost înconde saşi în primele secole de colonizare, jurată de o incintă , care nu trebuia să din care nu s-au mai păstrat decât urme armonizeze cu construcţia principală, arheologice. Dacă cetăţile bisericeşti ale întrucât singura funcţiune era aceea de a secolului al XV-lea ar fi fost numai con- proteja curtea bisericii. Întreaga atenţie, strucţii utilitare, probabil că ar fi fost dedin punct de vedere artistic, era îndrepmolate după ce îşi pierduseră funcţia de tată asupra bisericii şi asupra turnului acesteia. Acest tip de dezvoltare a fost apărare. Pe lângă funcţia medievală de apărare, aceste cetăţi mai posedă două continuat şi la bisericile gotice până în dimensiuni care depăşesc utilitarul pur secolul al XV-lea, să ne gândim numai Ia bogata ornamentaţie a bisericilor din şi anume: au fost privite de constructorii lor ca opere de artă şi totodată ca repre- Richiş, Băgaciu,Aţel şi Curciu . În cadrul zentare a unei vieţi comunitare cu a pu- susţinutei activităţi de construcţie în caternică conştiinţă de sine. Considerăm că drul şantierelor cetăţilor bisericeşti din datorită acestor două dimensiuni aceste secolele al XV-lea şi al XVI-lea, interemonumente îşi datorează existenţa până sul estetic se mută de la biserică la biserica fortificată, aceasta însă fără a neglija în ziua de azi. Vorbeam, la început, despre emo- funcţia ei de apărare. Părţile care vor fortia trăită de mulţi vizitatori atunci când ma melodia armonioasă nu mai sunt ca privesc un asemenea monument, emoţie până la această dată numai coloane, arce, portaluri, ferestre şi capiteluri, ci turnuri, produsă, în parte, de calităţile sale estetice. Pot fi acestea descrise mai amănunţit? acoperişuri , maşiculiuri, guri de păcură, Să pornim de la definiţia antică a frumoziduri şi drumuri de strajă, amplasate arsului, care ne învaţă că armonia se naşte monios unele faţă de altele, faţă de cetadin consonanţa părţilor, precum şi a aces- tea bisericească ca întreg şi faţă de sat în tora cu întregul, aşa cum se întâmplă de totalitatea sa. Această polifonie este din pildă în muzică, unde sunetele formează punct de vedere estetic superioară celei a părţile, iar melodia, întregul. Permiteţi­ bisericilor fortificate mai vechi. mi un mic excurs legat de conceptul Pentru a exemplifica afirmaţia de frumosului . Werner Heisenberg pleacă mai sus ne referim la cetăţile bisericeşti de la două definiţii antice ale frumosu- din Prejmer şi Valea Viilor. La Prejmer, lui: pentru Pitagora, frumosul înseamnă unde cetatea bisericească reprezintă deconsonanta părţilor, precum şi a acesto- săvârşirea tipului mai vechi de biserică ra cu întregul, iar pentru Plotin reflecta- nefortificată cu incintă puternică, cele rea strălucirii veşnice a acelui "Unu" în două elemente, biserica şi incinta, nu manifestarea sa materială (Werner Hei- se află într-o relaţie estetică reciprocă, senberg, "Von der Bedeutung des Scho- astfel că între ele nu există un raport de nen in der exak:ten Naturwissenschaft", ordin estetic. Ceea ce impresionează la în: Lust am Denken, ein Lesebuch aus această cetate sunt elementele puternice ţei,

102

de apărare , accesul prin coridoare boltite cetăţile bisericeşti. Putem să le punem în cu arcade, curtea de intrare în formă de relaţie cu meşterul constructor din Evul barbacană puternic fortificată şi boltiriMediu, al cărui parcurs l-am schiţat mai le întunecoase de acces în curtea biseri- sus. Pregătirea sa a fost cea a unui dilecii precum şi biserica în sine. În ciuda tant cu multe lacune, dar contactul cu cofaptului că părţile, luate separat, sunt de munitatea a fost nemijlocit, el fiind astfel calitate excepţională, ele nu sunt armo- capabil să exprime în operele sale sennizate între ele, putând fiecare în parte să timentele manifeste şi ascunse ale acesimpresioneze în specificul său din punct teia, precum şi gândurile ei dominante, de vedere estetic. devenind interpretul voinţei comunităţii Spre deosebire de Prejmer, la Valea rurale. Viilor aspectul integral este determinat În acelaşi timp, şi elementele decode armonia dintre turnul suplu de vest şi rative ale bisericii şi ale mobilierului, corul masiv supraînălţat, care se ridică regăsite la portaluri, ferestre, amvoane, deasupra incintei cu cele patru turnuri altare, fresce, strane, epitafuri, orgi, deale ei. Cetatea bisericească este cap de monstrează faptul că locuitorii unui sat perspectivă pentru trei străzi şi, totodată priveau biserica şi cetatea drept locul prin excelenţă al activităţii artistice. domină peisajul acoperişurilor satului. Nu numai compoziţia întregului ansamCea de-a doua dimensiune, auto-reblu este determinată estetic , ci şi detaliile prezentarea comunităţilor rurale săseşti, precum contraforturile turnului de vest poate fi, de asemenea, descifrată în evocare, subţiindu-se în sus, schimbând ori- luţia cetăţilor bisericeşti din intervalul entarea cu 45°, conferă turnului o înfăţi­ cuprins între secolele al XIII-lea şi al şare vie, mişcată cu reale calităţi estetice. XVII-lea. Structurii simple a satului din Faptul că în cazul acestei cetăţi s-a urmă­ timpul aşezării, atunci când funcţia de rit în mod expres crearea unei opere de conducere a comunităţii îi revenea unui greav, îi corespundea biserica cu tribună artă reiese şi din faptul că la acelaşi turn de vest gurile de turnare, prin poziţia lor, vestică şi turn, înconjurată de o incintă se anulează reciproc din punctul de vede- simplă. Apariţia unor structuri sociale re al tehnicii de apărare. Părţile compo- predemocratice, cooperatiste în decursul nente ale acestei cetăţi bisericeşti nu sunt a trei secole, un proces care a avut loc nici din punctul de vedere al materialului în paralel cu cristalizarea conştiinţei de de construcţie- pereţii sunt construiţi din sine a comunităţilor, îşi găseşte expresia cărămidă, iar ancadramentele ferestrelor în monumentele complexe din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, aşa cum s-au şi ale uşilor din piatră sunt prevăzute cu puţine elemente decorative - şi nici din construit de pildă la Biertan, Moşna, cel al execuţiei de calitate deosebită. În Valchid, Archita, Agnita, Alma Vii, Şe­ ciuda acestui fapt, concepţia estetică ica Mică, Richiş, Homorod, Roadeş, care a stat la baza edificării acestui mo- Hărman şi Cristian. Considerăm că până nument 1-a determinat pe istoricul de artă în prezent s-a pus prea puţin accentul George Oprescu să afirme că dintre toate pe această dimensiune a cetăţilor biserimonumentele similare, acesta 1-a impre- ceşti, or, tocmai ea explică diferenţa faţă sionat cel mai mult. Probabil că tocmai de construcţii similare din alte părţi ale "amestecul de primitivism şi de sensi- Europei. bilitate artistică rafinată" (L. 531128) ne Părerea unor străini poate şi ea contriimpresionează astăzi în mod deosebit la bui la o mai bună înţelegere a fenomenu103

lui .,cetate bisericească". Astfel călătorul englez, Charles Boner, pe care l-am mai citat în paginile lucrării, scria în anii şai­ zeci ai secolului al XIX-lea următoarele: "Aceste biserici fortificate sunt monumente cu care ar trebui să se mândrească saşii! Stau mărturie, asemenea obeliscurilor şi arcurilor de triumf, curajului, sacrificiului şi energiei strămoşilor lor, aceşti simpli ţărani" (L. 9/207). Orizontul de mentalitate specific saşilor ardeleni, care a generat cetăţile bisericeşti, este formulat de Lucian Blaga astfel: " ...de vreo opt sute de ani saxonul din Ardeal, transplantat de undeva de pe malurile Rinului, îşi înalţă în peisajul ardelenesc rosturile culturale şi cetăţeneşti, sobre şi ca de piatra, în spiritul nealterat al spatiului său gotic, de ieri şi de todeauna. Sămânţa permanentă a acestui duh, saxonul a adus-o cu sine de aiurea şi o păstrează cufundată în râul sângelui sau, precum aurul miraculos în matca legendarului fluviu." (Lucian Blaga, Trilogia Culturii, Ed. Minerva Bucureşti 1985/200). Pentru George Oprescu cetăţile bisericeşti constituiau " ... una dintre cele mai uimitoare realizări constructive din timpul feudalismului ..." şi " ... dacă analizăm îndeaproape aceste monumente şi studiem istoria apariţiei lor, ni se clarifică nu numai probleme artistice, ci şi complicate întrebări de ordin istoric şi de istorie socială. Bisericile fortificate nu reprezintă un fenomen specific transilvănean. Asemenea constructii se găsesc răzleţit şi în alte ţări europene. Dar, nică­ ieri aceste construcţii de apărare, născute dintr-o necesitate stringentă, în condiţiile unor ameninţări de secole, nu au căpătat asemenea dimensiuni, nicăieri nu găsim combinaţii atât de pline de spirit ca în Transilvania" (L. 53/5). Literatura de specialitate săsească abundă în judecăţi de valoare despre 104

cetăţile bisericeşti . Astfel, în 1666, Johann Troster scria " ...căci se obişnuieşte ca în toată ţara bisericile din târguri şi sate să fie aproape în totalitate construite precum castelele, cu turnuri, şanţuri cu apă, bastioane, incinte şi prevăzute cu suficiente arme. Cu acestea se învecinează casa parohială, minunată, spaţioasă, adesea împrejmuită cu ziduri de apărare, căreia îi este alipită şi şcoala" (L. 72). în opinia lui Friedrich Teutsch cetatea bisericească era "proprietatea comună, asemenea ogorului, pe care şi-1 împărţiseră. Toţi munciseră la ea şi pe toţi îi apăra. Nu există un simbol mai frumos al libertăţilor comunităţilor decât aceste cetăţi ţărăneşti" (L. 68/11122). în 2005, cu prilejul deschiderii unei expoziţii de fotografie pe tema cetăţilor bisericeşti din Transilvania la Centrul de Dialog şi Cultură Friedricb Teutsch al Bisericii Evanghelice C. A. din România, Paul Philippi contribuie, în cuvântul său introductiv, în mod decisiv la înţele­ gerea acestor monumente. Istoricul afirma: " ... de aceea nu trebuie să ne mire faptul că tânăra generaţie citează aceste construcţii în contextul unei mentalităţi a cetăţii bisericeşti, mentalitate îndeobşte interpretată având o conotaţie negativă, ca ideologie a apărării şi a închiderii faţă de alţii. Doresc să afirm că acest mod de abordare ocoleşte tocmai esenţialul, fiind, de aceea, greşit. Cu siguranţă, zidurile aveau menirea de a-i apăra pe locuitori de pericolele exterioare, sintagma fiind axiomatică, iar valoarea ei de adevăr rezistă tuturor glorificărilor ideologice. Dar, pentru a-şi îndeplini această funcţie, cetatea bisericească era şi trebuia să fie un loc de reculegere, de adunare în interior .. . seriozitatea existenţială a adunării în lăcaş ul de cult, într-o ambianţă care exclude orice îndoială că aici este locul în care se iau hotărâri importante, pe viaţă şi pe moarte: cetatea

bisericească

impune această seriozitate nu numai vizitatorilor. O impune, înainte de toate, vieţii, stilului de viaţă a acelora care trăiesc în jurul ei, care trăiesc în şi cu ea". în continuare, istoricul sas afirmă că" ... fără drept de tăgadă, se poate demonstra faptul că reculegerea şi seriozitatea, precum şi disciplina caracteristică unei pregnante vieţi comunitare fac parte (au făcut parte!) din esenţa comunităţilor cu cetatea bisericească". Apoi, referindu-se la evoluţia socială actuală, Pbilippi scrie: "Se ştie că progresul nu înseamnă necesarmente şi întotdeauna pasul făcut în direcţia bună. A progresa? încotro progresăm? Important este unde vom ajunge. Am învăţat cât este de important să ai un spaţiu interior de protecţie, pentru a putea percepe direcţia în care ne îndreptăm şi pentru a interioriza valorile esenţiale, mai ales atunci când porţile sunt deschise". În acest context mai larg, se impune întrebarea: poate cetatea bisericească, în calitatea ei de reflectare a unei comunităţi închise, organizată în vecinătăţi, să ne mai ofere astăzi cunoştinţe relevante pentru organizarea vieţii sociale în secolul XXI? Dacă aruncăm o privire asupra modelelor de dezvoltare urbană din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, remarcăm faptul că structura lor determinată de industrie şi tehnică nu a avut numai efecte benefice asupra confortului oamenilor şi asupra modului lor de convieţuire. Aceasta a condus, din anii 60 ai secolului trecut, la reconsiderarea şi întoarcerea la valorile umane ale spaţiului construit. Expresia cea mai vizibilă a acestei miş­ cări este crearea, în decursul ultimelor câteva decenii, de zone pietonale în cen-

trele urbane vechi, dar şi în ansamblurile noi de locuire. Se poate afirma că în vremurile noastre, datorită interesului pentru formele arhitecturale istorice, principiul amenajării spaţiului închis a fost redescoperit, ajungându-se ca, volumul construit convex să fie aşezat pe aceeaşi treaptă cu spaţiul concav, adică cu acela cuprins între obiectele construite. În paralel cu judecăţile despre valorile lumii înconjurătoare, a evoluat şi modul nostru de înţelegere a valorii spaţiului: acesta nu mai este privit doar ca un mediu nemărginit în care sunt plasate construcţii răzleţe, ci se tinde spre crearea de spaţii arhitecturale închise, în cadrul cărora spaţiul amenajat este perceput - ca în Evul Mediu - drept parte a unui întreg, partea şi întregul fiind de aceeaşi valoare. Şi în ziua de azi, spaţiul limitat al structurilor familiale şi al vecinătăţii constituie o premisă favorabilă pentru desfă­ şurarea diferitelor procese de dezvoltare umană. Numai comunicarea şi tensiunea dintre individ şi întreg care ia naştere într-un spaţiu limitat, uşor de perceput, permit cristalizarea acelor forme sociale în care individul se simte confortabil şi apreciat în valoarea sa. Astfel privit, studiul structurilor comunitare ale saşilor din Transilvania precum şi a oglindirii acestora în cetatea bisericească, va putea oferi într-o bună zi, în măsura în care "ştiinţa despre om" va fi practicată cu aceeaşi intensitate cu care se practică astăzi ştiinţele naturii şi progresul tehnicii, puncte de plecare pentru elaborarea unor modele sociale, care se vor reflecta în noi forme ale spaţiului creat.

105