Gramatică-Titularizare Educatori [PDF]

Zitiervorschau

1.LIMBĂ ȘI STIL a) Limbă și limbaj. b) Limbă literară, limbă populară, limbă standard. c) Stilul individual și stilurile funcționale.

Limba, limbaj; act de comunicare. Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si interpretata real si obiectiv (ca entitate functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a domeniului la unitatile ei de referinta).             Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o diversitate de stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta independenta, in secolul al XIX-lea, cercetarile vizand limbile erau legate de filozofie, logica sau psihologie).             Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (absolut necesar pentru cunoasterea lor detaliata), se acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din perspectiva actului de comunicare prin care isi justifica de fapt functionalitatea, act, care in complexitatea manifestarii lui, presupune o diversitate de factori si componente (constituind, la randul lor, obiectul unor stiinte sau discipline distincte). Actul de comunicare (numit si act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), in situatia limbilor naturale, presupune o situatie de comunicare definita prin loc, timp, conditii, tip de comunicare (legat de continut, persoanele carora se adreseaza etc.).             Pe de alta parte, actul de vorbire, dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul locutionar, actul ilocutionar si actul perlocutionar, fiecare dintre aceste componente marcand o anume etapa corelata practic cu toate celelalte.             Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia de semne lingvistice, intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra receptorului.             Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare, individualizate tot mai pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca functionalitatea lor le asociaza, fara drept de tagada.             In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al sociolingvisticii, al psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei umane, al stiintei comunicarii s.a.    Limba se impune  o b i e c t i v  vorbitorilor unei comunitati (ca un dat acceptat conventional).             Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc: sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical,  l i m b a  isi releva nu

1

numai nivelele constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia unitatilor raportate, in esenta, la cele doua planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul expresiei si cel al continutului.             In relatia emitator-receptor, transmiterea mesajului alcatuit din unitati biplane (= cuvintele) presupune codarea, canalul sidecodarea (ca repere fundamentale ale actului de comunicare).             In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge, in general:             - cuvinte (mono- sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului lingvistic (de ex. fonem, morfem);             - cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor inventare stiintifice diferite (de ex.propozitie folosit in lingvistica, logica si matematica);             - cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice lingvisticii si, uneori, altor stiinte (de ex.limba,  camp).  Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect eterogen al comunicarii, care, asa cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic, cel social etc. Esenta limbajului, ca  proces complex, care asigura insusirea si utilizarea corecta a unei limbi este o problema indelung comentata si divers interpretata pana astazi inclusiv, tocmai din cauza diversitatii elementelor la care apeleaza in definire si la care se adauga orientarea filozofica a teoreticienilor (lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi si DSL).             Punand accentul pe latura psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama-Cazacu arata ca limbajul reprezinta „posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru comunicare“ (TL 56). Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, in diverse imprejurari, si alte sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica alte tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile, mimica, arta in toate variantele sale si, in mod frecvent si constant, sistemul (sau codul) grafic, numit silimbaj scris). In majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de semne grafice (= litere) conventionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei limbi, fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).             In celelalte situatii amintite, in care avem de-a face tot cu asa-numite limbaje (limbaj muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic, semnele fiecaruia (gesturi, miscari de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt „interpretate“ si nu „redate“ prin limbajul articulat. Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico-functionale, in spatiul romanesc se vorbeste o limba care permite comunicarea fara dificultati intre toti membrii societatii. Aceasta varianta care presupune caracteristicile generale intalnite in toate actele de vorbire si aceleasi referinte de norma (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezinta o varianta standard(literara).

2

Supusa normei („conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata“) in toate compartimentele, romana contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita curent in scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o varianta nespecializata. Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul sincronic, dar din perspectiva diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari si modificari intervenite in timp. Studiul sistematic al acestei variante dateaza din 1950, initiativa apartinand academicianului Iorgu Iordan. Termenul limbă literară ridică o serie de probleme de natură terminologică, dar şi din punctul de vedere al realităţii lingvistice, culturale şi sociale pe care se consideră, în general, că o acoperă. De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815 – 1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu accepţie complexă. I. Heliade Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă generală, iar Hasdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A. Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model francez (H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache). În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“ 4 al limbii întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“5 Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu accentuează ideea folosirii prioritare în scris a limbii literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.“6 Caracterul „îngrijit“ al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ 7) şi de I. Coteanu („Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ 8). Pentru cei doi autori primează caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia esenţială pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei „corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“. Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.“9

-limba populară --limba standard(literară) Limba populară--limba solemna 3

--limba familiară Limba populară reprezintă aspectul neelaborat al limbii unice, intalnit in exprimarea orală si caracterizat prin simplitate sintactică, polisemie,prezenta regionalismelor.Si limba populară are două aspecte: unul solemn si unul familial. Limba standard--limbaj literar --limbaje specializate(stilurile functionale): -stilul ştiintific -stilul beletristic(artistic) -stilul juridico-administrativ -stilul publicistic(gazetăresc) Limba literară reprezintă aspectul cel mai ingrijit al limbii unice, supus normelor gramaticale,care se vorbeşte in şcoală,in presa.Aceasta are limbaje specializate folosite in domenii importante de activitate umană. STILURILE FUNCȚIONALE

Stil provine din latinescul “stylus” care insemnă condei. Mai tarziu a inceput să desemneze felul propriu de a fi,de a folosi limba.Vorbim de stilul individual. Stilul se defineşte ca totalitatea particularitătilor lexicale, morfolo-gice,sintactice şi topice caracteristice modului de exprimare orală şi scrisă a unui individ sau a unei categorii de vorbitori. Stilul functional este modul de a folosi limba,anumite grupuri de vorbitori care au o formatie culturală comună şi activează in acelaşi mediu. Stilurile functionale sunt ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate umană 1. STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera relaţiilor oficial-justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o categorie largă de texte (legi, hotărâri judecătoreşti, regulamente de funcţionare a instituţiilor, documente politice, corespondenţa oficială, petiţiile şi memoriile cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal, cererea, formularul, interviul de angajare etc.) şi are următoarele particularităţi:       

Are funcţie referenţială Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi nespecializat, cel care vrea să cunoască legea Respectarea normelor limbii literare Obiectivitate Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii Enunţuri cu formă impersonală Vocabular specializat 4

       

Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific Limbaj accesibil Claritate, precizie, concizie, proprietate Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ Mod de expunere formal Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip (vezi cererea) Scop utilitar, informare, educare Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe, alineate, articole)

2. STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are următoarele caracteristici:  Are funcţie exclusiv referenţială  Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice,  Respectarea normelor limbii literare  Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la propria persoană  Claritate, precizie, concizie  Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat  Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a neologismelor, multe de circulaţie internaţională  Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism  Lipsa figurilor de stil  Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare  Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc.  Scop informativ, de educare  Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor  Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela 3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în proză şi în versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are următoarele trăsături:         

Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi Caracterul individual al stilului Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a procedeelor artistice, a cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ; Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme, neologisme, elemente de jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc. Încărcătură emoţională Căutarea originalităţii în exprimare Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea Scop estetic

4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare, reviste, televiziune, radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele particularităţi:

5

          

are funcţie conativă stil puţin unitar respectarea normelor limbii literare limbaj accesibil lexic bogat, variat adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări şocante, eliptice, pentru a atrage atenţia cititorului etc.) varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat, interviu, reportaj, corespondenţă, cronică etc. folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc. scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice se poate adresa raţiunii sau afectivităţii

5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene şi este caracterizat prin:       

încălcare frecventă a normelor limbii literare utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală exprimare relaxată, nesupravegheată naturaleţe, expresivitate, pitoresc întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a proverbelor şi a zicătorilor folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă Încărcătură emoţională

2. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

FONETICA Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulate. Vocalele din limba româna Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale. Vocala A Se scrie și se pronunță  a, nu ea, după literele ș  și j în rădăcina cuvântului: șa,  șade,  șapte,  șase, deja, jale, jar  (nu șea,  șeade,  șeapte,  șease, dejea, jeale, jear). Vocalele în hiat din Limba Româna Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate. Diftongii din Limba Româna Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai multe sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau cuvantare. 6

Triftongii din Limba Româna Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă. Consoanele din Limba Româna Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole. Despartirea in silabe în limba româna Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor numai silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi. Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte (in silabe) si in cazul poeziei metrica sa. Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita valoare stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le! In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la capat de rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor. Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel: a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-ră; b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei următoare:  ce-re-ale, lu-a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uă; c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei dinainte, cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos):  ac-ti, as-tăzi, mul-te, os-cior, as-pru, con-tra, mon-stru; d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă consoanele trec la silaba următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me; e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e, sanc-ți-u-ne, somptu-os, pre-emp-ți-u-ne; f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă; g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele derivate cu prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de preferință, ținându-se seama de părțile componente, atunci când cuvântul e analizabil:  de-spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal (nu  i-negal), ne-stabil (nu nes-tabil), sub-linia (nu  su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc). Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul urmator) urmatoarele: – abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c – anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S-V); - derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist); Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist. - numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar); - numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a); Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul rand: - numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile Marinescu, V. Marinescu - notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14 Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor proprii din denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor:  Roman S.A., SC Firma-mea SA.,  dar si  F.C. Dinamo Formarea cuvintelor in Limba Româna Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea și dificultați suplimentare. 7

Reguli generale: – derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau un sufix se scrie cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet; - compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratima sau în cuvinte separate; -formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt; - locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima, -grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate; Sufixe si prefixe din limba româna Sufixul în limba româna Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi Prefixul în limba româna Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este obligatoriu) Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai  accentuata sau pe un ton mai înalt etc. a unei silabe sau litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura fonetică a cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare. Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana, bazate pe cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare. Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului. De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), iar cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a(cu excepția cazurilor în care aeste articol, ca în casa), accentul cade pe ultima silabă (musacà, tremurà). Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare:férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță, làpoviță, lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță,  șlḯboviță, vèveriță. Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete  (foàmete / scumpète), -iște (cânepḯște / ḯniște),  -iță (copilḯță / bḯvoliță). Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate. Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

8

Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯncă,regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica, dúșman etc.) Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță  (nu călugărḯță, doctorḯță).

În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele gramaticale: cǻntă – cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de conjugarea a II-a prin modul de accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia dintre cele două conjugări; deci se va rosti: bàteți, dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți, făcéți etc.). În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele I și a II-a plural ale indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a II-a plural a imperativului, la conjugarea a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-), iar la conjugarea a III-a pe temă. Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al accentuării, deoarece accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei, farmacḯilor). În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub forma accentului ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de evitare a confuziei între cuvinte, forme sau variante omografe ca modéle – mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm. 3.PUNCTUAȚIE ȘI ORTOGRAFIE a) Principii care stau la baza ortografiei. b) Norme ortografice și norme ortoepice. c) Semnele de punctuație si de ortografie. d) Funcționalitatea semnelor de punctuație și a semnelor ortografice. e) Scrierea cu majusculă. Abrevierile.

Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele limbii: vocabular, fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale, deriva din structura limbii romane, care, ca si alte limbi, are un caracter sistematic. Ele au un regim de guvernare in scriere si se pot clasifica astfel: 1.     principiul fonetic, fonologie sau fonematic; 2.     principiul silabic; 3.     principiul etimologic; 4.     principiul morfologic; 5.     principiul sintactic; 6.     principiul simbolic. 1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic 9

Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens fonemele (nu sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale gatlejului nostru", cum le numea Maiorescu), ci fonemele. Mai redam, in scris fonemul adica "cea mai mica unitate sonora care are o functie in limba, functiunea de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvintele si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant"[2] si nu sunetul ca "element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin articulatie".[3] Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-a impus in ortografie prin simplitate si accesibilitate. Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip sonor, fonem) prin cate o litera (clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala. De aceea, se impune sa scriem asa cum trebuie sa si rostim: poet, poezie, epopee ( fara i protetic la vocala e); seara, usa, greseala,etc. Redarea sunetelor si a variatiilor de sunete cu ajutorul carora vorbim este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi importanta ramane functia de comunicare a limbii, retinuta in scris prin litere ce redau "tipuri sonore" de sunete, adica foneme. O litera poate reda: 1.     un fonem (m, 1, o, p ); 2.     doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s ); 3.     trei foneme - in acest caz, cu doua semne diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima, roman); 4.     un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice cs ( excursie) si gz (examen). Totodata, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi. Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind scrierea de pronuntare. Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s-a manifestat ca o lege interna disparitia consoanelor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din forma de acuzativ singular a substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum, focum, ursum au pierdut consoanele finale, rostindu-se auru, focu, ursu - deci cu - u final, existand in rostire si scriere - o lunga perioada de timp. Cu timpul -u final s-a afonizat, apoi a fost omis din rostire, cuvintele pronuntandu-se si ortografiindu-se astfel astazi: aur, urs, foc. In cazul acestor substantive declinarea I si a III-a s-a pierdut dupa consoana finala: vulpem - vulpea, lunam -luna, fociam - fata, etc. La numerale si pronume se observa acelasi fenomen fonetic: unum - unu,unam - una, decem - zece, septem - sapte, meum - meu, meam - mea, nostram - nostru. Nos si vos au pierdut consoana finala de la nominativ, adaugandu-se prin analogie, -i, semnul pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana finala: laudat - lauda, erat - era. Scrierea cu -m final s-a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: aluminiu, amfiteatru, auriu, metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu, tranzitoriu, etc. se manifestatendinta de a suprima pe -u final, redand insa o pronuntare neliterara.

10

In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care in limba de provenienta se scriu cu consoana dubla printr-o singura consoana: professeur (fr.) - profesor. Indreptarul ortografic indica scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o realitate fonetica precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si se pronunta consoane duble in cuvintele formate cu prefixe cand consoana finala a prefixului e aceeasi cu consoana initiala a radacinii". Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor duble nn, rr, ss in derivate formate cu prefixul in- , respectiv inter- si trans-: ( innopta, innoi, intrregn, transsiberian). Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a asimila consoana finala a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent in cuvintele: concetatean, configuratie, consemna, contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co- in unele cuvinte ca de exemplu:conational, colocatar, corupt si in derivate de la cuvinte care incep cu o vocala: coabita, coautor, coechipier, coexista, cointeresa. Fenomenul de asimilare a prefixului con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care incep cu bilabialele b si p , care se pronunta cu explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea dentalei n in bilabial m :(combatere, compatimi, complace, etc.). [4] Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor vecine din componenta cuvantului. Astfel, consoana n aflata inaintea bilabialelor b sau p se va rosti si scrie m si nu n, deci tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de asimilare, adica transformare sub influenta sunetului vecin urmator: Consoana m: 1. inainte de b - imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc. 2. inainte de p - deimpartit, impodobit, imprumuta, imbraca,          etc. Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des- si ras- ca dez- si respectiv, raz- deci prefixele terminate in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un prefix terminat in s este alipit la o tema care incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori un prefix terminat in z este pusinaintea unei teme care incepe cu o consoana surda trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z".[5] Prefixul des- isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepatoare cu consoanele c, f, h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta, Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I-IV desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez- in derivatele de la cuvintele incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati, dezmembra, dezechipa, dezinteresa, dezordine, dezumaniza). Si prefixul ras- pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfoi, rasfata, rasplata, rastalmaci), dar prin asimilare devine raz- in derivatele de la cuvintele care incep cu: b, d, g, j, n ( razbate, razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz- exista in multe cuvinte din limba romana, fara sa putem preciza valoarea lui de prefix, intrucat il gasim in cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem identifica radacina purtatoare de sens de cuvinte. Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu cu ie sau ia, potrivit legii fonetice dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s-a diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire, iarba, ieri. Astfel vom scrie cu ie si ia:

11

a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc. b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dupa orice vocala in afara de i-: odaie, femeie, voie, baia, imbaia, inapoia, incheia. Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si in interiorul cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau influenta, maestru, poezie etc.), intrucat diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din care le-am imprumutat, ci numai vocala e pe care si noi o vom rosti si scrie tot e. Diftongul ie a devenit desuet, deoarece adaptarea pronuntarii limbii romane la sistemul de pronuntare slav a fost un proces care si-a pierdut forta coercitiva odata cu emanciparea limbii noastre de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, in acest caz, s-a datorat afirmarii tot mai puternice, in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii noastre. Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca intre vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu formeaza diftong. Rostirea si scrierea vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau diftongarea celei de-a doua vocala sunt justificate: aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc. ee: epopee, trofee, creez, etc. ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc. oo: coopta, coopera, zoolog, etc. uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc. Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie devine mai frecventa. Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si promoveaza hiatul, pentru ca il gasim "in structura fonetica a mai multor neologisme patrunse in limba in momentul modernizarii ei".[6] In cazul neologismelor distingem trei situatii: a)                        neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si unele neologisme mai recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta (aisberg, manichiura, stechier, etc). La fel se scriu cuvintele care denumesc notiuni din sfera sportului (gol, tenis, ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi, cart, slip, etc). b)                     neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca elemente straine de limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre cunoscatorii acelei limbi: (baby pronuntat beibi = copil mic; bowling pronuntat bauling = popicarie automata; bridge pronuntat brigie = joc de carti; folk pronuntat folc = gen de muzica; jeep pronuntat gip =automobil de un sfert de tona; snack bar pronuntat snek bar = bufet expres; team pronuntat tim= echipa). c)                        neologisme care si-au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc potrivit principiului fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in engleza pronunta exidant) provenind in engleza din latina, barman (scris si pronuntat barman, in engleza pronuntatbarmen). Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre ele nu se manifesta insa in exclusivitate, ele actionand in colaborare, completandu-se.

12

Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba franceza (tot de origine latina ca si limba romana) s-a impus principiul etimologic. Academia franceza studiaza de cativa ani posibilitatea modificarii ortografiei limbii franceze, orientandu-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este dominant si in limba engleza contemporana. 2.Principiul silabic Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele nu reprezinta sunete, ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup consonantic intra in componenta unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi silaba. De exemplu, urmate de: a: carte, garda, capitala, garaj; a: capra, calus, galeata, gaina;                          redau sunetul k, (c) si a: carnati, cantec, gatlej, gand;                                  respectiv g; u: cutie, cuviinta, guta, gura; o: colectiv, cortina, gospodar, golas; sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic. e: cetatean, ceata, geografie, generic;           redau sunetul c, respectiv g; i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu; e: chenar, chef, gheata, ghetou;                    redau sunetul k, respectiv g; i: chin, chibrit, ghinda, ghid. 3.Principiul etimologic Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se scriu tinand seama de etimon(cuvantul de baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine). Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin explicarea evolutiei lor fonetice si semantice. Cuvantul "etimologie" e de origine greaca (etymos = adevarat+ logos = cuvant) si inseamna studiul intelesului adevarat, al sensului cuvintelor. "Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui - precizeaza academicianul Al. Graur - e nevoie sa cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat posibil, formele lui mai vechi; trebuie sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din diversele epoci ale limbii respective [] si felul in care se transpun in mod regulat, sunetele din aceasta limba in cea de care ne ocupam".[7]

13

Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale de schimbare a sunetelor din latina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli, etimonul poate fi descoperit cu destula usurinta: a) Grupul consonantic ct din latina a devenit - pt - in romana, - it - in franceza, - tt - in italiana, si - ch - in spaniola: lactem - lapte; fr.lait; it. latte; sp. leche. b) Grupul consonantic rs s-a transformat in - ss, redus apoi la s: sursum - sus; fr. sus; it. su; sp. suso. c)  Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de luna); fr.mois; it. mese; sp. mes. d)  Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire - a iesi; it. uscire. e)   au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla uaccentuat. Disparitia lui u se datoreaza actiunii de disimilare exercitat de u din silaba urmatoare: ascultare - asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea spaniola ascuchar. Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional - istorica. Ea are in vedere traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica, dupa cum au fost pronuntate si eventual scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu cum se pronunta astazi. Formele isi au si ele istoria lor. Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori chiar si sensul mentinut prin traditie: lat. passer (vrabie) in romana si-a extins sfera semantica la pasare; lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie; lat. calidum -rom. cald (- i - era scurt si s-a afonizat); lat. integer - rom. intreg, prin metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor). Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele compuse de la douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie grafica se scriu fara linioara, iar compusele cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr-un singur cuvant. Ortografia numerelor compuse prin juxtapunere urmeaza prima alternativa grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe cea de-a doua (optzeci). La ortografierea unei ortograme au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens, vorbim de "ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma a evolutiei istorice a cuvantului. Uneori sensul acestuia s-a mentinut prin traditie in evolutia lui istorica. Astfel, cuvinte ca: oameni, oala, oaspete (homo, olla, hospes - toate latinesti) se scriu cuo - initial, desi sunt pronuntate cu u.

14

Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane - lipsa de concordanta intre pronuntare si scriere - este mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei, ele sau a formelor verbului a fi: esti, este, e, erai, eram, erati, erau, toate provenite din latina, care se rostesc cu iproteic - ce se adauga, in pronuntie, la inceputul unui cuvant, fara a-i schimba sensul - si formeaza diftong cu e. Deci scriem eu si rostim ieu, scriem el si rostim iel, scriem ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In aceste cazuri, e initial marcheaza diftongul ie. In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar se pronunta, la nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e), pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti lainceputul cuvantului, decat precedat de consoana: ceata, mearga, deal, dar scriem si rostim ia,iata, iarna, etc. Pentru genitiv - dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se pronunta iei, deci cu -i proteic care formeaza in pronuntare triftong cu ei (iei = o silaba). Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i- proteic nu este proprie rostirii romanesti si apare ca fortata, artificiala, pretentioasa. Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se reda inscriere dar nu se rosteste. "Acest articol a disparut de mult din pronuntarea obisnuita sau naturala, asa ca putem sa rostim in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu omul, elevul, studentul, copilul etc., care constituie pronuntari artificiale si, uneori, chiar pedante. Subliniem ca normele gramaticale si ortoepice in vigoare recomanda pronuntarea lui -l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr-o conferinta publica, intr-un curs universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat sau nu, articolul in discutie este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)"[8] Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia traditionala, incepand din anul 1993 - 1994, respectiv scrierea cuvintelor cu "i", "a", "s", "sunt" s-au intampinat multe dificultati, deoarece exista neconcordanta dintre tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor. Principiul etimologic a impus ortografierea cuvantului roman si a derivatelor sale romanca, romaneste, Romania. Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva: kripton (element chimic) - ca si in franceza cu k; kilometru, kaki - ca si in franceza - kilometre,kaki; box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate. Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre. Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite din imprumuturi ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin: franceza, germana, engleza. De notat ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele mai multe cazuri, din latina, ori au fost create in baza unor componente latine. Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal, excentric) si gz (exemplu, examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele cuvinte de origine necunoscuta sau greaca di fondul vechi al limbii (din care amintim: micsandra, ticsi, imbacsi) sau 15

neologisme care in limba de provenienta se scriu cu cs rucsac, (germana - rucksak); cocs (germana -koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk). Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, dintre care cea masculina este la nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia substantivelor: fox -focsi, index - indecsi (pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri) si a adjectivelor (care pot avea si alte valori): anex, anexa, anecsi, anexe; complex - complexa, complecsi - complexe; conex- conexa, conecsi - conexe. In toate aceste cazuri valoarea lui x este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a formularii pluralului cu -csi, in aceste cazuri, prin analogie cu adjectivele care la singular se termina cu -s, acestea formeaza pluralul prin adaugarea desinentei -l si realizarea alternantei consonantice s/s: osos - ososi; veninos - veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o valoare fonetica -cs, ultimul sunet al grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate -s - inainte de i. Linia traditional - istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem; * Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice, politice etc. asa cum au semnat acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M. Zotta etc. In cazul numelor proprii straine, ele se scriu "cu ortografia limbilor de origine, atunci cand acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, Munchen, Racine, Shakespeare, Wall Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care provin (aproximativ: Bordo, Munhen, Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus").[9] * Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba romana fara modificari in scriere si in pronuntare: auto-service, mass-media (mijloace de informare in masa), marketing (stiinta pietii, a raportului dintre cerere si oferta), cow-boy, watt, diesel, ohm,etc. Observam aici ca se mentin literele w si y, mai putin frecvente in scrierea romaneasca. 4.Principiul morfologic. Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act constient, sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari. Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari, deoarece "se realizeaza o simetrie sau regularitate formala in cursul flexiunii si al derivarii, se creeaza intr-o mai mare masura posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca: radacina, sufixe, desinenta,etc.)" asigurand ortografiei norme unitare si precise capabile sa exprime organic sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de insusire constienta a acestui sistem.[10] Modificarea formei cuvintelor se realizeaza: ·        in radacina acestora sau ·        in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice. 1.     Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor. 2.     Alternante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si desinente. Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind asupra identitatii aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al omofonelor acestora: ea (ia - verb), ei (iei - verb), ele (iele - substantiv), al pronumelor si adjectivelor demonstrative: aceea (feminin singular) si nu aceia (masculin plural), aceeasi (feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a caror distingere in pronuntare e greu perceptibila, dar care trebuie redata in scris.

16

Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus si in ortografierea cuvintelor compuse. Scrierea acestora se face intr-un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La ortografierea lor tinem seama de principiul unitatii de sens a elementelor componente, de principiul morfologic -sudarea elementelor componente din punct de vedere morfologic - si de principiul sintactic -contextul in care apar. Astfel distingem doua situatii: a)     Cuvintele "in care partile componente nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica" si semantica: bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit, subdiviziune etc. In acest caz termenii constructivi au realizat unitatea morfologica, si-1 scriem legat (se scriu si se declina ca un singur cuvant.)[11] b)    Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna -credinta, buna - cuviinta, bun - simt, ciubotica - cucului, medico - legal etc. Termenii constructivi n-au realizat unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in unele cazuri, se declina ambele elemente componente. Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise cu n dublu acolo unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri (in+negri). 5.Principiul sintactic   Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama de sensul lexical (intelesul pe care-1 au intr-un anumit context) si de criteriile gramaticale (functia sintactica si valoarea morfologica). Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a grupului de cuvinte omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe, care se pronunta la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis ortografierea.Distingem doua situatii: 1)     Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate, cand sunt atasate la un cuvant: daruieste - mi, amintindu - si etc. 2)     Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase gramaticale, pe de alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului lexical, al functiei sintactice si a valorii morfologice. Exemple: altadata - odinioara, candva; alta data - timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte - cu purtari bune, linistit, calm, asezat; cu minte - cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat. 6.Principiul simbolic Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu initiala mica sau majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s- a impus precizeaza ca atunci cand cuvantul are un sens obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar atunci cand are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala mare.                                       1)Astfel, cuvantul facultate se scrie cu initiala mica ori de cate ori are sensul binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula cand apare intr-o sintagma care denumeste o institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si literatura romana sau altele. In aceeasi situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu

17

litera mica: est, vest, nord, sud sau rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea de "tinut", deci cand are sensul de "toponimice" ele trebuie scrise cu majuscula, ca in exemplul, adeseori citat:                               "Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a pus?                                                    Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?"                                                                                                     Mihai Eminescu Scrisoarea III                     2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba de sarbatori nationale sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majuscula (de exemplu: 1Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)           3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si epoci istorice a caror semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor), Revoluutia din 1917, etc. Denumirile epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala mica, deoarece nu au semnificatia unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu, feudalism, mezozoic, etc.            4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, cu initiala mica, la fel de firesc este ca aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt intrebuintate ca denumiri de astri (in special in operele stiintifice) si cand se comporta ca nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.           5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii in acest sens, este in afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in cazuri ca: semiluna, fata de Semiluna (Imperiului otoman - turci), poarta, fata de Poarta otomana si catedra (mobila) fata de Catedra cu sensul de unitate intr-o institutie de invatamant (Catedra de istorie a limbii romane).                6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice: pedeapsa, greseala sau reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr-un context ca: Delegatia guvernamentala sa inapoiat in Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr-un context ca: Bucurestiul este capitala tarii, cuvantul trebuie scris neaparat cu litera mica.[12] PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE PUNCTUAŢIA - un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze; - ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc. ORTOGRAFIA - semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI; - semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea unor litere dintr-un cuvânt etc. În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic S.G. DENUMIRE NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC SEMN GRAFIC [ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: Marchează pauza ce se face între -se pune la sfârşitul propoziţiilor propoziţii/fraze independente ca sens. enunţiative (afirmative sau negative): Maria citeşte. Maria nu citeşte. 18

[? ]

SEMNUL ÎNTREBĂRII

[!]

SEMNUL EXCLAMĂRII

[,]

VIRGULA

b) Ca semn ortografic este folosit după majoritatea abrevierilor: ex.: etc.; ian.; nr. Semn de punctuaţie; - se pune la sfârşitul propoziţiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative) – Unde mergi? - Nu ai învăţat?

Marchează intonaţia propoziţiilor interogative: - Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful talentului) - Şi... nu te doare capul când citeşti? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

Semn de punctuaţie; - se foloseşte după interjecţii Interjecţiile şi vocativele exprimă stări sau vocative: efective: -Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. - bucurie Creangă, Ivan Turbincă) - Nu se poate, domnule director! - revoltă v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful) Marchează intonaţia; - se pune la sfârşitul pripoziţiilor/frazelor exclamative sau imperative (afirmative sau negative) - Ce frumoasă eşti! - Nu este adevărat! - Vino, băiatule! a) Ca semn de punctuaţie Marchează pauza din rostire desparte - părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei 1.Desparte termenii unei enumeraţii: Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane. 2.Desparte un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei. Zeus, fiul lui Cronos, ... 3. Desparte un substantivul în vocativ de restul propoziţiei. Şi-n tine, călătorule-o să plouă Desparte vorbirea directă de vorbirea (Ion Pillat, Iarnă) Priveşte-le,nebunule, deaproape! indirectă (Radu Stanca, Arhimede şi soldatul) * - O Doamne, ce copile obositor / Oftează gerul. (Ana Blandiana, În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru Întrebări) Prima virgulă are rolul de a izola a izola o construcţie incidentă 19

subst. în vocativ de restul reprezentând cuvintele naratorului (zise enunţului. Cea de-a doua virgulă vulpea) de restul enunţului, alcătuit din separă vorbirea directă de cuvintele personajului (Sunt o vulpe). vorbirea indirectă. - delimitează propoziţii în cadrul frazei: 2.Desparte propoziţia incidentă de restul propoziţiei - Sunt o vulpe, zise vulpea. 3.Desparte propoziţiile coordonte/subordonate de restul propoziţiilor: A venit, dar nu a spus nimic. Că eşti un om onest, o ştie oricine. 4. Marchează juxtapunerea; M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu. b) Ca semn ortografic se foloseşte ca şi cratima; ea leagă cuvinte: foarte, foarte; cioc, cioc; singur, singurel; etc.

Acest semn este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, deoarece depinde de cel care scrie textul. Este folosit pentru claritatea unităţilor sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.

[;]

PUNCTUL ŞI VIRGULA

[:]

DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie Se foloseşte înaintea: - vorbirii directe: Goe zice cu ton de comandă: - Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale) - citării unui text; - unei enumerării: Iubita mea avea ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi un râs dumnezeiesc. - unei explicaţii: Avea o singură problemă: să ajungă la timp. - unei concluzii: S-a antrenat zilnic: va învinge. LINIA DE Semn de punctuaţie DIALOG ŞI DE Linia de dialog marchează PAUZĂ începutul vorbirii directe: -Mamă, sună! Linia de pauză delimitează:

[-]

Semn de punctuaţie

20

- construcţia incidentă: ...osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. (I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul) - o apoziţie: Şi singur un nor mai sclipeşte pe ceruri – un păstrăv deargint. (Ion Pilat, Imagini, toamna)

[...]

[ -]

Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie suplimentară. Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este atât de limpede, încât norul care pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de munte.

Ex.: Din punctul de vedere al Linia de pauză marchează: copacilor, / soarele-i de-o dungă de -elipsa unui verb copulativ sau căldură, / oamenii – o emoţie a predicatului. copleşitoare... (N.Stănescu, Laudă omului) Omiterea verbului copulativ a fi este semnul unui limbaj poetic concentrat, dens. PUNCTELE DE Semn de punctuaţie Indică o întrerupere în cadrul vorbirii SUSPENSIE - marchează o pauză mare în datorată intervenţiei neaşteptate a unui cursul vorbirii; interlocutor: - marchează lipsa unor E vorba de o problemă mult mai mre, să propoziţii sau fraze: Şi mai întâi nu-şi piardă oamenii credinţa în... poezia este un product de lux al - În ce mama dracului? A urlat Costică. vieţii intelectuale, une noble (D.R.Popescu) inutilité, cum a zis aşa de bine - indică vorbirea incoerentă: Mme de Staël.[…] (Titu Nu ştiu ce să spun...cred că are Maiorescu, O cercetare critică dreptate...poate că..., dar, totuşi... asupra poeziei române de la Marchează intenţia eului liric de a ne 1867) lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea. Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire/ Afli germenii căderei. […] (Mihai Eminescu, Memento mori) - subliniază ultimul cuvânt Evidenţiază o pauză afectivă care antepus lor: subliniază ideea de libertate a vârstei Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă copilăriei. aş putea face cutare!” şi aşteaptă cu nerăbdare fericita zi a libertăţii...şi a prostiilor. (Hector Malot, Singur pe lume) CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se foloseşte în: -repetiţii: încet-încet a început Indică rostirea fluentă, fără pauză a să meargă. cuvintelor. - expresii sau numerale care arată o aproximare: turavura; talmeş balmeş; două-trei zile; şapte-opt copii. -între cuvinte care arată limitele unei distanţe ori ale 21

unui interval de timp: şoseaua Bucureşti – Ploieşti; perioada 1 mai – 1 iunie.

[’]

b) Ca semn ortografic se foloseşte în interiorul unui cuvânt sau între cuvinte pentru a lega sau despărţi elementele; 1. Marchează elidarea unor litere: jelui-m-aş; ţi-l 2. Leagă elementele unui cuvânt compus: bunăcredinţă; după-masă; pierdevară. 3.Uneşte elementele unei locuţiuni: calea-valea, 4. Leagă un substantiv de adjectivul posesiv (gradele de rudenie sau relaţiile sociale): mă-sa, ta-su; măria-sa. 5. Leagă articolul hotărât enclitic de: - numele literelor: X-ul -substantive provenite din numerale cardinale: 10-le -substantiv provenit din abreviere: pH-ul 6. Leagă formaţia –lea/-a la numeralul ordinal scris cu cifre: al X-lea; a V-a. 7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; NV. 8. Leagă interjecţii repetate: ho-ho-ho; bla-bla-bla. 9. Nu leagă cuvinte, ci evită formarea hiatului: E-un gândăcel urât şi prost (Otilia Cazimir, Licuriciul) APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic. - marchează absenţa accidentală a unor sunete/grupuri de sunete/cifre Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre ţara din care venim) Apostroful marchează căderea 22

1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi marea lină / Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin tăcute nopţi) Cratima etermină rostirea legată a două părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume) prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării ritmului şi măsurii versului (a muzicalităţii)

9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de rostire.

Notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, un tempo rapid sau deficienţe ale unor vorbitori. ` 89; vin`; da`; fiin`că eu sunt slab; cea mai `naltă.

[„”]

GHILIMELEL E

accidentală a sunetului ă. Semn de punctuaţie care semnalează: 1. Reproducerea unui enunţ spus sau scris de cineva: Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei evidente detaşări: „ Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de vânturi ca trestia” 2. Cuvinte care sunt folosite cu alt sens decât cel obişnuit: Valoarea „estetică”a unei asemenea lucrări nu ne impresionează. 3. Existenţa sensului figurat al unui cuvânt.

[( )]

PARANTEZEL Semne de punctuaţie ce E marchează: - un plus de informaţie în interiorul unei propoziţii/fraze; - o explicaţie

- în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice:

1. Fol, fol, fol, o mestecă... ...> (B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose) Ghilimelele marchează vorbirea indirectă a personajului principal. 2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul estetică. 3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la sensul sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt: Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii obrajii îmbujorânduse de plăcerea descoperirii [...] „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care treceam cu amarnică întristare. (Panait Istrati, Căpitan Mavromati) „Biblie” – cate fundamentală posesoare a tuturor răspunsurilor Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub epresia atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). (Mircea Eliade, Maitrey) Paranteza încadrează o intervenţie a personajului-narator, care explică o afirmaţie anterioară.

4. LEXICOLOGIE LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ Sinonimie Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens. Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice.

23

Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.  Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică:  a ridica (o greutate)               = a sălta = a înălţa;  a ridica (mânecile)                = a sufleca;  a ridica (o casă)                  = a zidi = a construi;  a ridica (masele)                 = a mobiliza = a strânge = a aduna;  a ridica (preţurile)                 = a creşte = a urca = a  mări;  a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula;  a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta;  a (se) ridica (la luptă)            = a se răzvrăti, a se  răscula.  Tipologia sinonimelor  Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:  a)      sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi definiţie semantică):    azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;  b)      sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens graduală:    teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa"); c)       sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea  = podea    -    trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";    -   trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite  contexte;  d)      sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ:    cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular    -    se  definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";    -    se  regrupează  prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad  nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură". Antonimie  Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165) Există o antonimie logică, obiectivă, care este  implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun prost reflectă o apreciere  subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri"). Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.  Clasificarea antonimelor:

24

1.     în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56):    -     antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ /  soţie;    -     antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece:    -     antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;    -     antonime contrarii: a urca / a coborî;    -     antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc.  2.     în  funcţie de structura cuvântului:    -     antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a veni - apleca;    -     antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.  Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc. Paronimie  Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de formă se reduce la numai un  sunet sau două). Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice".  Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formeletip ale aceleiaşi părţi de vorbire:    -  substantive: (abilitate -  agilitate);    -  adjective: (etic - epic);    -  verbe: (a deconta - a decanta). • Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide):    anti- / ante-;       pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo  Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar -  locator.  Triplete paronimice:         atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva - a reliefa - a revela. Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care  constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale:  „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.  Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera  „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.  Omonimie  Definiţie:   Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite. Nivele de reprezentare:   -lexical (omonimie lexicală):    lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte". -gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):    el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.);    un (nişte)=    articol nehotărât; 

25

  un (doi)=    numeral;    un (altul)=   adjectiv pronominal.  -sintactic:  chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat". Cauzele omonimiei lexicale: a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):   casă (