George Calinescu - Enigma Otiliei (Caracterizarea Lui Felix Sima) [PDF]

Zitiervorschau

G. Că li nescu : Enig ma O til ie i

Fel ix Sima - car acte ri zar e -

Între personajele romanului „Enigma Otiliei” se numără şi Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor şi actor doar când e nevoie de mişcare de deplasare pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. Felix umblă mult, călătoreşte la ţară, cunoaşte şi ne determină astfel să cunoaştem o întreagă lume, oameni din medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. Aşadar Felix e martor şi actor în acelaşi timp. Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin imaginile reflectate, în conştiinţa acestui personaj. Intriga romanului porneşte în momentul când Felix vine în casa lui moş Costache şi intriga e cât se poate de simplă: băiatul o iubeşte pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache pe care o răsfaţă Pascalopol şi, deci e gelos pe Pascalopol. În linii mari cam astfel ar sta lucrurile. Romanul începe acolo unde se sfârşeşte drumul lui Felix. Acesta cutreieră Bucureştiul, găseşte într-un final casa lui Costache Giurgiuveanu şi pătrunde în curte. Urmărindu-şi personajul în timp ce-şi caută ruda, autorul observă: „tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt

militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă”. Băiatul are de la început un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, căutând cu multă nesiguranţă numerele caselor. Elementele caracterizării urmăresc linia clasică, pornind de la înfăţişarea exterioară către interiorul sufletesc, autorul vizând o relaţie strânsă între exterior şi interior. El este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrşcat în uniforma de licean „ce” intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână-ntr-alta”. Grija constantă pentru biografia personajelor sale face pe G. Călinescu să-i fixeze încă de la început, lui Felix, un fel de fişă biografică: „Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră înainte în Bucureşti venind de la Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate şi acum venea în Bucureştui la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”. Tânărul e studios, s-a dedicat cărţilor şi lumea lui adevărată e lumea ştiiţei. Primul contact cu familia Giurgiuveanu îl face chiar în seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior în roman. „În odaia înaltă, încărcată de fum des şi înţepător de tutut” ca o „covertă de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunoştinţă cu membrii familei Tulea şi cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un iniţiator, un intermediar între el şi ceilalţi: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostilă. Faţă de primirea ciudată, chiar ostilă a bătrânului, primirea sinceră, căldura cu care-l trădează Otilia îl impresionează. De la început sufletul lui întreg se concentrază în direcţia aceasta, şi pentru că fata este atentă la tot ce face. Felix are repede înclinaţia de a lua în stăpânire pe Otilia, o stăpânire protectoare însă. Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluţiei odată fixată, personajul nu face decât să o urmărească, îmbogăţind-o cu noi fapte. Atitudinea familiei Tulea faţă de el se va observa din prima scenă, cea a prezentărilor. Aglae îl priveşte cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. E încrezătoare în cariera pe care băiatul se străduieşte să şi-o facă. Convingerile ei pe care să le însuşească toată lumea sunt ca „medicina, cere an mulţi – urmă

Aglae, trântind cu ciudă o carte – , cheltuială, întreţinere. Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia. Tonul cu care fu pronunţat cuvântul „orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni în legătură cu el, jigniră profund pe Felix. – Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia”. Băiatul e complexat de situaţia lui de orfan şi orice aluzie îi trezeşte o puternică revoltă. Ceilalţi văd în lipsa părinţilor o infirmitate. Otilia însă îl protejează din primele momente. Otilia devine întruparea feminităţii. Gesturile ei faţă de Felix sunt un amestec de căldură şi maternitate: „spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă. Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită”. Grija ei amestecă la un loc gingăşia şi candoarea. „– Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun să-ţi pregătească o cameră ”. Rezolvarea o găseşte tot ea: Felix va dormi o noapte în camera ei. Camera Otiliei devine un tărâm al visului şi al misterului feminin. Felix descoperă fiecare detaliu cu uimire dar şi cu curiozitate. După ce cunoaşte, surprins preocupările fetei pentru literatură, după ce studiază în amănunt camera Otiliei, „Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul său acest ascunziş feminin.” Deja prima noapte în casa lui moş Costache stă sub semnul visului şi al imaginii fetei: „Prin minte i se perindau toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lăsă în voia braţelor şi se cufundă cu ele în visuri”. Faţă de cei din clanul Tulea, trăind în strâmtoarea unor meschinării zilnice, Felix şi Otilia sunt atraşi de felurite preocupări intelectuale. Existenţa lor, a fiecăruia în parte, aproape nici nu se intersectează cu a celorlalţi membrii ai familiei. Sentimentul de gelozie faţă de Pascalopol, moşierul tomnatic, cu o cultură aleasă, ce stăruie mereu în preajma Otiliei, o gelozie încă nedefinită, dar mocnind în străfunduri, toate acestea îl fac pe Felix să-l privească pe domnul „gras” cu aversiune: „– Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe Felix. Fata ridică o privire indignată asupra-i.

– Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr e cam gras – recunoscu ea gânditoare –, am să-i spun să slăbească. – Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate de gură. – Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten... al lui papa.” Mai târziu, când Pascalopol vine să o ia pe Otilia la teatru, Felix urmăreşte îndeaproape scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioşc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.” Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietenă de vârsta lui” şi de aceea i se pare curioasă înclinaţia ei pentru un om în varstă. Refugiul lui Felix este lectura. „Era plăcerea lui cea mare, pe care şi-o satisfăcea cum putea, împrumutând cărţi sau, când avea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă”. O altă latură a personajului este cea de liant al celor două familii, cea a Aglaei şi cea a lui moş Costache. Aglae speră o apropiere a lui Felix de Aurica, dar băiatul nu încearcă nici un sentiment pentru domnişoara cu bărbia ascuţită. Procesul de transformare al lui Felix în casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul Felix se obişnui cu libertatea de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum şi care preia caracterul său singuratic. Totuşi un simţ de disciplină înnăscută ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuase, diferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voia să-şi facă o carieră solidă cât mai curând”. Relaţia lui Felix cu Pascalopol se conturează prin infinitele detalii pe care autorul le aşază în schemele celor doua personaje. Felix îl urmăreşte îndeaproape pe moşier. La ţară, în timp ce vizitau moşia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu puşti, iar Pascalopol „fu lângă ea cuprinzându-i braţele”. Atunci Felix „nu notă atât primejdia, cât îmbrăţişarea lui Pascalopol”. Sentimentele care se înfiripă între Felix şi Otilia pornesc de la o apropiere firească între tineri de aceeaşi vârstă, amândoi fără părinţi. Fiecare este grijuliu cu celălalt. Otilia are atitudine maternă faţă de

Felix. Băiatul e, la început, timid dar sincer, fără a fi capabil de generozităţi prea mari. Otilia devine o obsesie. O dărâmă şi o construieşte potrivit nevoilor sufletului său, iar fata îi scapă de fiecare dată. Modelul creat e întotdeauna inferior originalului. „Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca şi fugea, se trezea speriat şi o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva şi căpătase adevărase insomnii care-i făcuse cearcăne la ochi. Ziua scria în caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia. Caută, recurgând chiar la disimulaţii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate”. Declaraţia lui de dragoste făcută într-un moment în care echilibrul sufletesc se clatină cu desăvârşire, nu are în ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se hotărăşte să părăseacă pe moş Costache. Găsit de Otilia pe o bancă înzăpezită, fata-l mustră: „– Şi mai spui că mă iubeşti!” „Otilia citise scrisoarea. [...] Felix lăsă din nou capul în jos şi răspunse, sfărâmat: – Dar ştii foarte bine... ţi-am scris... nu mai pot aşa.” Nevoia de certitudine se transformă în dorinţă de a stăpâni. Scena împleteşte tonuri suave cu ironii uşoare. Nematurizarea completă a lui Felix atinge în unele puncte comicul. Felix o iubeşte sincer pe Otilia, dar ezită, e labil. Îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează. Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, întrun cerc de persoane influente”. În relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi feroce, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un

nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se potrivit ambiţiei sale. Cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură un statut social superior.