Geopolitica Mării Negre [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS:

1. Evoluţii geopolitice şi geostrategice în regiunea extinsă a Mării Negre. 2. Principalii actori geopolitici la Marea Neagră 3. Marea Neagră – spaţiu de frontieră euro-atlantic. Concluzii Bibliografie

1. Evoluţii geopolitice şi geostrategice în regiunea extinsă a Mării Negre. 2

Marea Neagră reprezintă unul dintre cele mai importante leagăne ale civilizației, iar istoria umanității este legată adesea, de evenimentele care s-au desfășurat pe malurile ei. Marea Neagră a fost dintotdeauna puntea de legătură dintre Europa și Asia; a fost ringul războaielor, dar și barieră apărătoare pentru statele din jurul ei și nu numai. În ultimii ani, în special după destrămarea Uniunii Sovietice și căderea regimurilor politice autoritare din Europa Centrală și de Sud- Est, la nivel internațional, realitatea geopolitică a Regiunei extinse a Marii Negre a devenit un subiect din ce în ce mai sensibil. Fapt cauzat în mare de apariția unor problematici noi (ce țin de politica, de securitate și de economie) care au modificat semnificația geopolitică a bazinului pontic și au presupus intensificarea eforturilor actorilor strategici internaționali și regionali în tentativa de a le solu ționa conform propriilor interese. De multe ori însă interesele actorilor (statali sau non-statali) au fost ( și sunt în continuare) divergente și drept urmare au transformat Regiunea extinsă a Mării Negre într-un spațiu de dispută geopolitică, întreținut îndeosebi de Federația Rusă, SUA și Uniunea Europeană (UE)1. Odată cu încheierea revoluțiilor ce au avut loc între anii 1989-1991, și care au dus la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, dar și la desființarea URSS-ului, s-a deschis un nou capitol în istoria regiunii Mării Negre. Atenția deosebită de care s-a bucurat această regiune se datorează nu numai pozi ționării geografice avantajoase și a rutelor de transport, ci și potentialului de dezvoltare a securității în regiune. După apariția pe harta politică regională, a noilor state independente, desprinse din fostul URSS, situația din Marea Neagră s-a schimbat radical. URSS – principalul actor, care în ultimele decenii ale secolului XX a condus regiunea alături de Turcia, a dispărut. Astfel, Rusia, Ucraina, Georgia, România și Bulgaria, s-au trezit într-o poziție geopolitica nouă și mai mult decât atât, una foarte avantajoasă, aducând cu sine beneficii și posibilități majore pentru statele mici din regiune. Sfârșitul secolului al XX-lea, a conturat un nou tablou geopolitic și geostrategic al Europei de Est, și a demonstrat cât se poate de clar că pricina și originea conflictelor din regiune

1 http://www.cadranpolitic.ro/?p=4007 (accesat la 09.01.2017) 3

s-a schimbat. Au apărut astfel conflictele de origine etnică și religioasă, dar și cele cauzate de problemele economice și resurse2. Situaţia geopolitică din Bazinul Mării Negre este în continuă schimbare. „Redescoperită” la începutul secolului XXI de geostrategii euroatlantici care au văzut în această regiune o zonă ideală pentru tranzitul de hidrocarburi din Marea Caspică şi un teren fertil de afirmare a „frontierelor libertăţii”, dar şi un spaţiu propice pentru îngrădirea Rusiei, bazinul Mării Negre a ajuns să fie un vulcan geopolitic treptat trezit din semiamorţire. Constituirea acestei regiuni a inclus tranziţia de la statutul de „lac sărat” al Rusiei, contrabalanţate de Turcia, la etapa de afirmare a pretenţiilor euroatlantice, prin stabilirea unor aşa-zise „frontiere a libertăţii” şi ajungînd în cele din urmă la o articulare a unei opoziţii de blocuri geopolitice. În aceste condiţii, Republica Moldova este obligată din nou să oscileze între diverse blocuri cu configuraţii încă incerte, în situaţia în care rivalităţile geopolitice se înteţesc, iar zona Mării Negre devine, dintr-o regiune „neinteresantă” şi un ipotetic „tărîm al cooperării”, un teren de lupte cu final nedeterminat3. Regiunea Extinsă a Mării Negre a fost caracterizată, indiferent de timp, regimuri politice şi/sau blocuri politico-militare, de propria sa „balanţă” de putere, determinată de câteva „chei” care au particularizat-o şi care au contribuit la reliefarea importanţei sale geopolitice şi geostrategice. Dacă în perioada Războiului Rece cele două blocuri politico-militare - NATO şi Tratatul de la Varşovia - au demonstrat că echilibrul mondial de putere exista de facto şi era tratat cu foarte mare atenţie, după prăbuşirea blocului sovietic manifestările de insecuritate determinate de situaţiile conflictuale din zona Mării Negre au determinat începerea construcţiei unei noi balanţe de putere, însă cu actori noi (statali şi non-statali). Astfel, reaşezările de natură geopolitică şi geostrategică sunt reliefate de intense şi confuze frământări ale căror evoluţii au devenit greu de prevăzut, dar care evidenţiază cât de concentrate sunt interesele din zonă. Vulnerabilităţile actorilor regionali, fie că ne referim la entităţi statale, instituţionale sau chiar la iniţiative regionale, se pot constitui ca premise pentru manifestarea unor ameninţări externe pentru alţi actori, totul depinzând de contextul în care acestea devin active sau de perioada şi intensitatea cu care acestea se desfăşoară. De exemplu, o vulnerabilitate a unui sistem economic aflat în curs de implementare - specifică unui anumit actor din regiune – manifestată 2 http://geopolitics.ro/marea-neagra-si-noul-peisaj-geostrategic-al-europei-de-est/ (accesat la 09.01.2017) 3 Cornel Ciurea, Regiunea Mării Negre – continuitate sau muta ții geopolitice. În: Buletin de politică externă al Moldovei, IDIS Viitorul nr.7 iulie 2009, p.2 4

intens, pe termen lung, într-un spaţiu cu turbulenţe politice şi sociale, poate deveni o ameninţare de natură externă pentru vecinii acestuia. În ceea ce priveşte ameninţările, în REMN acestea sunt reprezentate atât de dependenţa de resurse a unor actori, culminând cu o etapă de cronicizare a stării de insecuritate, determinată de dinamica economică regională şi/sau internaţională (ex.: încetarea asistenţei economice a UE pentru anumite state, recrudescenţa grupurilor radicale şi acţiunea lor prin intermediul pârghiilor financiare etc.), cât şi de transformarea competiţiei pentru creşterea influenţei în regiune în conflicte politico-economice, care pot degenera chiar în conflicte militare clasice, directe sau indirecte. Tensiunile existente în regiune sunt rezultatul intersectării intereselor SUA şi ale statelor occidentale puternic industrializate, cu cele, nu mai puţin importante, ale statelor riverane (inclusiv Federaţia Rusă şi Turcia) care, fiecare în parte, reclamă recunoaşterea formală a statutului de actor, indispensabil în luarea unor decizii strategice privind regiunea. Astfel, jocul geopolitic din REMN este întreţinut, în principal, de emergenţa a două curente contradictorii (prin determinările lor geostrategice), respectiv apropierea/includerea treptată a statelor din zonă în UE şi NATO, simultan cu creşterea eforturilor F. Ruse de „a dezvolta şi consolida un bloc politico-militar şi economic, care să aibă un cuvânt decisiv în gestionarea evoluţiei contraproductive în arealul vecinătăţii apropiate”. Prin urmare, regiunea este şi va fi, în continuare, caracterizată de tensionarea relaţiilor dintre Occident şi F.Rusă, ca urmare a opiniilor diferite referitoare la extinderea iniţiativelor euroatlantice în spaţii considerate ca fiind, tradiţional, în sfera de influenţă a Moscovei, dar şi asupra modalităţilor de soluţionare a conflictelor şi crizelor din zonă. Din această perspectivă, principalul demers de politică externă al F.Ruse a constat în reconfigurarea arhitecturii de securitate europeană Moscova dorind să dezvolte o relaţie de egalitate cu SUA şi UE, fapt concretizat atât prin propunerea privind un Tratat de Securitate Europeană (TSE1), cât şi prin încercarea de a-şi restabili statutul de centru unic de putere în spaţiul CSI - orice imixtiune fiind percepută ca o ameninţare la adresa intereselor sale. În acest sens, autorităţile de la Moscova şi-au corelat iniţiativele politice şi militare pentru spaţiul ex-sovietic cu acordarea de ajutoare economice şi financiare (ex.: facilităţi fiscale pentru unele din statele considerate a fi în sfera sa de influenţă sau dezvoltarea prioritară a relaţiilor cu statele CSI, inclusiv prin utilizarea potenţialului de integrare regională şi subregională oferit de Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă). 2. Principalii actori geopolitici la Marea Neagră 5

Dacă e să vorbim despre factorii care au sporit importan ța geostrategică a Mării Negre, care anterior aceasta era considerată ”mare închisă”, atunci nu ne rămâne decît să enumerăm următoarele elemente: 

apariţia unei linii de demarcaţie între conflictele existente sau potenţiale din jurul bazinului Mării



Negre (Balcani, Transnistria, Crimeea, Nordul Caucazului, estul Ucrainei); activitatea navală în Marea Neagră s-a intensificat, existând un mare potenţial pentru



manifestarea unor rivalităţi navale între diverse puteri regionale; bazinul pontic s-a transformat într-un centru de integrare economică, potenţialul economic reprezentat de statele membre OCEMN stârnind interesul unor state non-riverane precum



Austria, Germania sau Israel; nu în ultimul rând, potenţialul energetic al Mării Negre i-a conferit un rol geostrategic semnificativ pentru Uniunea Europeană atât datorită rezervelor de hidrocarburi, cât şi datorită faptului că, pentru a putea fi valorificate eficient pe piaţa europeană, rezervele de petrol şi gaze naturale din regiunea Mării Caspice ar trebui să tranziteze bazinul Mării Negre. Luând în considerare factorii enumeraţi mai sus, se poate identifica o serie de actori regionali care au capacitatea de a influenţa deciziile strategice în arealul Mării Negre. Dintre aceştia, consider că un impact deosebit în plan geopolitic în regiune îl pot avea Uniunea Europeană, NATO, Federaţia Rusă şi Turcia. Fiecare dintre ei are o viziune proprie asupra semnificaţiei strategice a Mării Negre, abordând în mod diferit relaţiile cu ceilalţi actori implicaţi în geopolitica regională.4 Principalii actori ai regiunii sunt: a) actori naţionali și b) actori internaţionali. Principalii actori naţionali ai complexului economic şi de securitate al Mării Negre sunt Federaţia Rusă şi Ucraina, atât ca ex-componente ale fostului imperiu sovietic, cât şi ca având relaţii şi parteneriate speciale cu NATO şi UE, precum şi Turcia, ca punte de legătură între Balcani şi Orientul Apropiat şi Mijlociu şi controlor al ieşirii din Marea Neagră. România şi Bulgaria, piloni şi promotori ai valorilor euroatlantice, constituie factori stabilizatori şi catalizatori ai acordurilor de cooperare regională5. Se poate afirma că Federaţia Rusă consideră regiunea Mării Negre ca făcând parte, în mod istoric, din sfera sa de influenţă, oferindu-i o „zonă tampon” pe care Moscova o consideră 4 Silvia-Alexandra MATACHE-ZAHARIA, Parteneriatul estic și geopolitica Mării Negre: provocări pentru securitatea europeană, Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, iunie 2015, p.244 5 Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani), Editura Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, 2005, p.8 6

necesară pentru asigurarea securităţii naţionale. Importanţa strategică a Mării Negre pentru Federaţia Rusă este dată nu numai de posibilitatea de a controla resursele energetice din zona Caucazului, ci şi de faptul că accesul la Marea Neagră a constituit, încă din Evul Mediu, o „poartă” către Europa şi către mai multe rute comerciale transcontinentale. O retrospectivă istorică asupra prezenţei ruseşti la Marea Neagră relevă că primele baze navale permanente au fost întemeiate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Astfel, din 1773 se constituie o escadră a Mării Negre, având la bază Flotila din Marea Azov, iar în 1783 împărăteasa Ecaterina cea Mare anexează Crimeea Imperiului Țarist, înfiinţând Flota Mării Negre. În secolul al XIX-lea principalul obiectiv strategic al Flotei Mării Negre a fost cucerirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, pentru a-şi asigura accesul la Marea Mediterană. Ambiţia ţarilor ruşi a dus însă la pierderea influenţei ruseşti la Gurile Dunării, în urma războiului Crimeii (1853-1856) fiind instaurat un protectorat internaţional asupra regiunii6. Turcia ocupă cea mai mare parte a Asiei Mici şi zona de sud-est a Peninsulei Balcanice, iar teritoriul său face legătura între regiunile Europa de Sud-Est, Caucaz, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Are o poziţie strategică remarcabilă, potenţialul său uman şi cel militar făcând din Turcia un „pilon” NATO şi euroatlantic. Guvernul musulman moderat se află în echilibru fragil cu armata, însă pe fondul criticilor europene, armata a permis instalarea guvernului Erdogan. În calitate de stat candidat la aderarea în UE (din 1999), republica ar trebui să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, care se referă la democratizare şi la respectarea drepturilor omului. Stabilitatea ţării a început să depindă tot mai evident de SUA, UE, FMI, Banca Mondială - SUA au acordat pachetul de ajutorare în valoare de 8 mld. dolari4. Relaţiile solide cu UE şi prezenţa politico-militară masivă a SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu garantează un mediu internaţional favorabil Turciei. Astfel, în timpul Războiului Rece, Ankara a fost pilonul sud-estic al NATO şi una dintre „ancorele” strategice ale Occidentului. Ulterior, Turcia a susţinut politicile americane în Balcani, Caucaz şi Asia Centrală. După atentatele de la 11 septembrie 2001, republica s-a solidarizat cu SUA, pentru combaterea terorismului internaţional. În Balcani, rivalitatea greco-turcă rămâne o problemă persistentă. Diferendul are rădăcini istorice profunde şi se referă, printre altele, la delimitarea platoului maritim sau la statutul insulei Cipru, din Mediterana de Est. Adâncirea unei cooperări greco-turce şi a implicării Turciei în procesele integratoare din Balcani sunt obligatorii pentru securitatea rutelor terestre şi navale de aprovizionare a Occidentului cu petrol şi gaze din Bazinul Caspic, Irak şi Iran. Turcia a 6 Silvia-Alexandra MATACHE-ZAHARIA, op.cit. p.246 7

recunoscut Macedonia şi a dezvoltat relaţii de cooperare cu acest stat. De asemenea, Ankara s-a implicat în operaţiunile de menţinere a păcii în regiune. Nu în ultimul rând, a susţinut aderarea României şi a Bulgariei la NATO. Dezacorduri se manifestă şi între Turcia şi Federaţia Rusă pe tema războaielor din Cecenia, drepturilor musulmanilor din Federaţia Rusă şi a atitudinii Moscovei în problema curdă. Astăzi, Ankara încurajează majoritatea noilor state din spaţiul CSI, în scopul consolidării independenţei acestora. Pe plan mai larg, Turcia sprijină economic şi prin asistenţă militară Azerbaidjanul şi Georgia. România şi Bulgaria evoluează pe calea democraţiei şi sunt considerate pilonii politicii UE şi NATO în regiune. România şi-a definit viziunea asupra spaţiului Mării Negre, în Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale. Astfel, „spaţiul Mării Negre reprezintă în acelaşi timp o oportunitate şi o sursă de risc, aflându-se la interferenţa a două axe strategice: 1. Marea Neagră–Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanţă strategică pentru Alianţa Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere; 2. Marea Neagră–Caucaz–Marea Caspică – spaţiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influenţat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale”. Prin urmare, România acţionează şi va acţiona ca un actor important în stabilizarea mediului regional de securitate prin rolul său de catalizator al politicilor de cooperare, asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani şi promovarea efectelor pozitive ale cooperării multinaţionale din sud-estul Europei spre zona Mării Negre şi Caucaz. Actori internaţionali. Cei mai importanţi actori cu vocaţie globală şi organizaţii internaţionale ce se manifestă în zona Balcanilor şi a Mării Negre sunt: Statele Unite ale Americii (SUA), Uniunea Europeană (UE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa(OSCE) şi Comunitatea Statelor Independente (CSI). Alte instituţii care acţionează aici sunt: GUUAM, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Procesul de Cooperare a Statelor din Sud-Estul Europei (SEECP), Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) şi Conferinţa miniştrilor apărării din Europa de Sud-Est (SEDM). Principalul actor pe scena internaţională este, ca formă de organizare, statul-naţiune. Dar majoritatea provocărilor acţionează, prin natura lor, la nivel supranaţional. Este momentul în care se simte prezenţa organizaţiilor internaţionale, precum ONU, NATO şi UE. ONU se află, însă, într-un proces de reflecţie asupra raţiunii sale de a fi, dorindu-se îndepărtarea de imaginea arbitrului pasiv, pentru asumarea rolului de forţă operaţională. Îi

8

lipseşte însă o structură managerială adecvată şi implicarea politică a naţiunilor membre pentru a furniza resurse şi instrumente îndeplinirii acestui rol. NATO rămâne liderul stabilităţii euro-atlantice, apărarea colectivă constituind nucleul de care depinde securitatea spaţiului, dar şi UE s-a dovedit până acum un bun model de organizare cu formă supranaţională de guvernare7. În anul 1998, preşedintele în exerciţiu al Diviziei petroliere a gigantului Halliburton, viitor vicepreşedinte al SUA, Dick Cheney, declara: Nu mă pot gândi la un moment în istorie în care o regiune de pe glob să fi devenit brusc atât de importantă pentru noi din punct de vedere strategic, aşa cum este Caucazul, astăzi. În anul 2001, acelaşi Dick Cheney recomanda în cadrul seminarului pentru elaborarea raportului „Politica naţională pentru energie”, includerea următoarei fraze programatice: Preşedintele face din securitatea energetică prioritatea absolută a comerţului nostru şi a politicii noastre externe. Bruce Pitcairn Jackson, preşedintele Proiectului pentru Democraţiile în Tranziţie, afirma în anul 2005, în faţa Senatului SUA, că securitatea şi stabilitatea Mării Negre este esenţială pentru securitatea euroatlantică. Dacă acestor opinii avizate alăturăm punctul de vedere al lui Zbigniew Brzezinski cu privire la Eurasia, pe care o denumeşte „tabla de şah pe care se dă lupta pentru supremaţia mondială”, nu trebuie să mai facem niciun efort pentru a înţelege cât de importantă este, pentru SUA, zona extinsă a Mării Negre. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei, a elementelor din scutul antirachetă american reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi de eradicare a fenomenului terorist la nivel regional şi global. Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane etc. Politica Alianţei se confruntă şi cu aşazisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului, desfăşurată în Afganistan şi Irak, şi extinderii atribuţiilor NATO în această zonă, regiunea extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale. NATO se transformă pentru a răspunde întregii game de ameninţări cunoscute, intervenind cu succes în zona de propagare a lor, oriunde s-ar afla aceasta. Alianţa este interesată

7 Aelenei, Victor, Vecinătatea şi Managementul la Frontierele Europene extinse, Strategii de Apărare şi Securitate la Frontiera Răsăriteană a NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 305.

9

de realizarea unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, fapt prezentat explicit în cadrul Summit-ului de la Newport. Aici a fost proiectată o nouă politică a parteneriatelor strategice, pentru a se asigura în viitor o cooperare mai activă cu ţările din Caucaz, Asia Centrală şi cu cele din Orientul Mijlociu. Un nou val de lărgire, prin posibila aderare a Georgiei, poate să readucă Alianţa la contact direct cu Rusia pe ţărmul răsăritean al Mării Negre8.

3. Marea Neagră – spaţiu de frontieră euro-atlantic. Marea Neagră, sub influenţa evenimentelor politice şi militare, s-a transformat într-o intersecţie de graniţe geopolitice şi geo-economice. Evoluţiile geopolitice globale au fost determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală. În prezent, situaţia de securitate din zona bazinului Mării Negre şi a Caucazului este caracterizată, pe de o parte, printr-un proces de reafirmare a arhitecturii regionale de securitate, ca parte a celei euro-atlantice, şi pe de altă parte, prin existenţa unui potenţial conflictual, determinat de menţinerea unor „conflicte îngheţate” inter sau intrastatale din Comunitatea Statelor Independente, cât şi de amplificarea ameninţărilor asimetrice, traficului ilegal de droguri şi fiinţe umane, fenomenul migraţiei şi terorismul. Lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, dinamizarea competiţiei pentru resurse energetice şi căile de transport ale acestora au adus zona Mării Negre de la periferie spre centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euro-atlantice. Prin potenţialul politic, economic, militar, cultural, demografic etc. acestă zonă atrage interesele euro-atlantice în regiune, reprezentând prelungirea bazinului Mediteranean către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Astfel, în acest context, bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia devin un adevărat „turn de control” al spaţiului euro-asiatic şi „arbitrul” Orientului Mijlociu9. Decizia de extindere a NATO a fost luată în urma unui studiu făcut în 1995, dar mai cu seamă după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. În aprilie 1997, Secretarul de Stat Madeline Albright considera că o raţiune central pentru Extinderea NATO „este îndreptarea

8 Pinţa, Florian, Actualitatea securităţii în regiunea Mării Negre, Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.

9 Pinţa, Florian, Actualitatea securităţii în regiunea Mării Negre, Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, pg. 52.

10

greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”10. Interesul ţărilor riverane Mării Negre, dar şi al statelor vecine acestora, în asigurarea securităţii în această regiune, coincide cu obiectivele NATO. NATO fie include fie a instituţionalizat relaţii cu toate ţările din regiunea Mării Negre: România, Bulgaria, Grecia şi Turcia sunt membrii ai alianţei; Rusia şi Ucraina sunt parteneri strategici. Aceste state împreună cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia şi Moldova sunt member ale Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (CPEA) şi ale Parteneriatului pentru Pace (PfP). Extinderea NATO şi provocările aferente din domeniul securităţii au adus acestă regiune şi mai mult în atenţia aliaţilor. Ultimul val de extindere al NATO, din anul 2004, a stabilit, prin includerea României şi Bulgariei, frontiera atlantică la Marea Neagră. Aproape întreaga coastă sud-vestică a Mării Negre este considerată un avanpost spre Răsărit. Pentru întărirea stabilităţii şi securităţii în regiune, NATO a dezvoltat parteneriate individuale cu statele PfP din regiune. Documentul privind orientarea strategică a PfP spre Caucaz şi Asia Centrală adoptat la Istanbul prevede posibilitatea ca, în cadrul PfP, să fie dezvoltate acţiuni în domeniul securităţii maritime şi portuare, complementare iniţiativelor regionale. Valoarea strategică a Mării Negre va creşte, pe măsura conştientizării reale a importanţei sale de către toţi actorii politici cu interese în zonă, globali şi regionali, a definirii aplicării unor politici specifice acestui spaţiu. Unul din principalele mecanisme de garantare a păcii în acest areal îl constituie internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii. Aceasta presupune prezenţa politică şi militară a NATO şi statelor aliate, pentru un management eficient al ameninţărilor asimetrice ce se manifestă în zona Mării Negre. Implicarea NATO în conducerea operaţiilor militare din Afghanistan şi probabil şi a celor din Irak, coordonată cu planurile de dislocare a bazelor militare ale SUA din vestul Europei către centrul şi sud-estul continentului, atestă deplasarea sferei de operaţii a Alianţei către Est, concomitent cu lărgirea sferei de interes către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Marea Neagră reprezintă o provocare strategică pentru comunitatea transatlantică, ce trebuie să proiecteze securitate si stabilitate mai departe de graniţele sale. NATO rămâne liderul stabilităţii euro-atlantice, apărarea colectivă constituind nucleul de care depinde securitatea spaţiului, dar şi UE s-a dovedit până acum un bun model de organizare cu formă supranaţională de guvernare. 10 I. Munteanu, I. Chifu, I.Fruntaşu, N. Chirtoacă, V. Prohniţchi, D. Dungaciu, I. Naval, R. Gorincioi, B.Asarov, Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii, Editura Cartier, Chişinău, 2005, p.55

11

Procesele de extindere ale acestor două organizaţii au dus la lărgirea spaţiului european, astfel încât în vecinătatea frontierelor sale se află Ucraina, Moldova, ţările fostului spaţiu iugoslav, regiunea Caucazului, a Mării Caspice şi un segment important al Orientului Mijlociu extins. Întreg acest spaţiu este departe de a fi unul stabil, care să poată contribui la securitatea şi stabilitatea europeană, ceea ce a dus la necesitatea unei agende de securitate cu puncte comune a celor două organizaţii, fiecare având punctele sale forte şi reuşind să ofere avantaje specifice. Plasarea acestor regiuni instabile în vecinătatea imediată a spaţiului european şi euro-atlantic face absolut necesară conlucrarea celor două organizaţii, în scopul atingerii obiectivelor politice comune şi realizării obiectivelor strategice comune. Prin constituirea unor baze americane sau ale Alianţei pe teritoriile noilor state membre, ca şi acţiunile parteneriale ale consiliilor NATO-Rusia şi NATO-Ucraina, implicarea directă a Uniunii Europene şi a altor organizaţii şi organisme de securitate se prevede dezamorsarea sau ameliorarea acestor presiuni şi crearea unor condiţii pentru consolidarea unui mediu de securitate stabil şi de lungă durată. În aprilie 2006, Bulgaria a semnat acordul privind utilizarea de către trupele americane a trei baze militare: poligonul de la Novo Selo, bazele aeriene de la Bezmer şi Graf Ignatievo, precum şi un depozit de la Aitos. Dincolo de ţărmurile Mării Negre, dar în acelaşi context şi cu implicaţii în securitatea Mării Negre, se desfăşoară operaţia sub conducerea NATO Active Endeavour (OAE). Scopul Operaţiei Active Endeavour este de prevenire şi combatere a terorismului internaţional în Marea Mediterană. Operaţia Active Endeavour a fost iniţiată în octombrie 2001 sub conducerea Comandamentului Naval Aliat al forţelor din sudul Europei de la Napoli, Italia. Acţiunile din Marea Mediterană sunt desfăşurate combinat cu nave, avioane şi submarine, asigurate prin rotaţie de către Forţele Navale permanente ale NATO din Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Misiunea OAE este aceea de a monitoriza şi descuraja activităţile legate

de

terorism

supravegherea

rutelor

în

Marea şi

Mediterană.

controlul

punctelor

Metodele

folosite

importante

de

includ trecere,

conductelor de petrol, a porturilor şi asigurarea escortei navelor de tranzit 12

civile, prin Strâmtoarea Gibraltar, ale statelor membre NATO care solicită aceasta. Un aspect important este acela că, din aprilie 2003, forţele navale ale OAE au adoptat o abordare proactivă, inspectând navele a căror încărcătură este considerată suspectă. Planul SUA de extindere a operaţiunii antiteroriste NATO "Active Endeavour" din Marea Mediterană în Marea Neagră, cu scopul de a preveni traficul de arme, droguri şi criminalitate, a fost amânat pană acum din cauza frontului comun creat de Turcia şi Rusia. Convenţia de la Montreux, încheiată în 1936, a restabilit deplina suveranitate a Turciei asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a permis remilitarizarea acestora. Acest act a fost semnat de către Turcia, Marea Britanie, Franţa, Bulgaria, România, Grecia, Iugoslavia, Australia şi Japonia. Convenţia reglementează accesul vaselor militare şi comerciale, pe vreme de pace şi de război, pe Marea Neagră. Dincolo de însemnătatea aparentă a Conveţiei Montreux pentru securitatea Turciei, este absolut evident beneficiul sovietic. Noua convenţie asigura, cu bunăvoinţa turcă, dominaţia navală a Uniunii Sovietice în Marea Neagră şi posibilitatea aproape neîngrădită a acestei puteri de a opera cu flota sa în Mediterană. Ankara se teme că documentul care stipulează regimul Mării Negre poate deveni caduc, iar consecinţa, firească, va fi pierderea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. „Active Endeavour” ar putea combina aliaţi din NATO şi state nemembre, riverane Mării Negre, pentru a crea o forţă, apreciată ca fiind eficientă împotriva terorismului. Prin aceasta, Turcia şi Rusia creează serioase problem NATO. Printre principalele scopuri pentru realizarea acestor noi roluri şi misiuni sunt stabilirea unor instrumente şi capabilităţi militare mai eficiente şi dezvoltarea ulterioară a unei cooperări civil-militari mai adecvate. Aceste instrumente unice sunt Forţa de Răspuns a NATO şi Grupurile de Luptă ale UE, primul fiind pe deplin operaţional. Pe 25 aprilie 2005, Comitetul Militar NATO a aprobat Memorandumul MC 0003-05, furnizând îndrumarea necesară asupra relaţiei Forţa de Răspuns a NATO - Grupurile de Luptă ale UE. Propulsarea bazinului Mării Negre şi zonei adiacente acestuia în planul preocupărilor strategice reprezintă nu numai o cerinţă a interesului global

13

actual, dar şi o condiţie pentru evoluţia pozitivă a situaţiei politice, garanţie a stabilităţii şi securităţii regionale şi mondiale.

Concluzii Dacă e să vorbim despre geopolitică atunci putem defini geopolitica ca o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi poziţionării geografice a unui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu. 14

Geopolitica este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea în regiune şi destinderea relaţiilor dintre protagonişti dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene pentru câştigarea supremaţiei. Ea urmareşte totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională respectivă, indiferent dacă este vorba de decidenţi politici, diplomaţi, militari, de ONG-uri sau de opinia publică, fiind sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor, reflectă eterogenitatea spaţiului, condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică. Potrivit celor menționate mai sus am ajuns la conclzia că Marea Neagră este o mare semideschisă, prezentând o particularitate ce derivă sistemul celor doua stramtori, Bosfor si Dardanele, despartite prin Marea Marmara. Este un punct de interes al României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei şi Ucrainei. Interesele acestora se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic şi celelalte zone, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană. Literatura de specialitate foloseşte termenul „regiunea extinsă a Mării Negre”, pentru că orice analiză care abordează problematica regiunii nu poate să ignore multitudinea de intercorelaţii de natură economică, socială, politică existente între statele riverane dar şi între acestea şi cele din apropiere. Aşa cum explică unele studii este vorba de spaţiul politico-economic proxim coridorului terestru al Mării Negre, care, prin interesul pe care îl determină actorilor globali, configurează de fapt, ceea ce conceptual identificăm în sintagma regiunea Extinsă a Mării Negre.

Bibliografie 15

1. Aelenei, Victor, Vecinătatea şi Managementul la Frontierele Europene extinse, Strategii de Apărare şi Securitate la Frontiera Răsăriteană a NATO şi UE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. 2. Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări şi configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani), Editura Universităţii Naţionale de Apărare Bucureşti, 2005.

3. Ciurea Cornel, Regiunea Mării Negre – continuitate sau mutații geopolitice. În: Buletin de politică externă al Moldovei, IDIS Viitorul nr.7 iulie 2009. 4. I.Munteanu, I.Chifu, I.Fruntaşu, N.Chirtoacă, V.Prohniţchi, D.Dungaciu, I. Naval, R. Gorincioi, B.Asarov, Moldova pe calea democraţiei şi stabilităţii, Editura Cartier, Chişinău, 2005. 5. Pinţa, Florian, Actualitatea securităţii în regiunea Mării Negre, Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005. 6. Silvia-Alexandra MATACHE-ZAHARIA, Parteneriatul estic și geopolitica Mării Negre: provocări pentru securitatea europeană, Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, iunie 2015. Webografie: 7. http://www.cadranpolitic.ro/?p=4007 (accesat la 09.01.2017) 8. http://geopolitics.ro/marea-neagra-si-noul-peisaj-geostrategic-al-europei-de-est/ 09.01.2017)

16

(accesat

la