Geniu Pustiu Rezumat [PDF]

Zitiervorschau

Geniu pustiu de Mihai Eminescu I Tasso-n Scoția Naratorul găsește o carte cu șase nuvele. Într-una dintre nuvele este vorba despre un rege al Scoției. În ilustrație, el recunoaște însă, în locul portretului acestui rege, portretul lui Tasso. Aceasta îl face pe narator să reflecteze că tot ce nu este posibil în realitate este posibil în mintea noastră și că viața este un vis. E miezul nopții. Naratorul iese în strada aflată într-o mahala noroiasă a Bucureștilor. Intră într-o cafenea, începe să răsfoiască ziarele și se apropie un tânăr de o frumusețe demonică. Cei doi încep să discute despre cosmopolitismul românilor, despre efortul lor permanent de a părea altceva decât sunt și mai ales de a nega tot ce este românesc, apoi despre necesitatea de a trezi spiritul național. Cu toate acestea, el îi arată un manifest al unei alianțe internaționale împotriva tiraniei, tipărit în Germania. După o oră de discuție, cei doi fac cunoștință. Tânărul se numește Toma Nour. II Cei doi se împrietenesc și, într-o zi, naratorul este invitat acasă la Toma Nour. Camera înaltă era golașă, un pat, o masă și teancuri de sute de cărți. Deasupra lor, pe perete, portretul unui tânăr de vreo optsprezece ani, deosebit de frumos. Toma Nour spune că acesta a fost singurul lui prieten adevărat, care a murit pentru el. Când va muri îi va lăsa naratorului, prin testament, romanul vieții sale și va afla ce se întâmplase. În altă noapte, Toma Nour spune că el nu poate iubi, iar naratorul vede că tânărul se pierde din ce în ce mai mult. După o vreme Toma Nour pleacă din București fără a spune nimănui. Abia după un an îi scrie naratorului din Danemarca și îl roagă să-i trimită la post restant versurile lui Alecsandri. După alte luni de zile, naratorul primește de din Germania de la Toma Nour vestea că se află în închisoare și urmează să fie executat, precum și un pachet cu manuscrisul biografiei sale. III Toma Nour scria în manuscrisul biografiei sale că se născuse iarna, în coliba unuia dintre cei mai săraci oameni din cătunul lor. Mama îi murise pe când era încă mic și nu înțelegea de ce stă întinsă pe masă, galbenă și nemișcată. După înmormântare, copilul se duse la mormânt, se culcă în țărână și o strigă pe mama să vină acasă ori să-l ia și pe el acolo unde este ea. Plângând, el adormi și avu un vis. Mama coborâse din cer pe o rază, îl luase în brațe și urcase cu el dincolo de nori și de stele, într-o grădină frumoasă, în care pomii aveau frunze de nestemate și flori de lumină, iar cărările erau de argint. Pe când asculta cântecele cântate de sfinți, copilul se trezi în întuneric, în noroi, cu o ploaie rece izbindu-l în față. Fugi acasă, unde îl aștepta tatăl său. Tata îl dăduse la școală. Ajunsese student și locuia cu alți patru colegi într-o mansardă. Între alți colegi ai lui era unul de o frumusețe aproape femeiască, Ioan. Era sărac, mereu în haine rupte și fără bani, totuși părea mereu vesel, deși Toma bănuia că veselia aceasta ascundea, de fapt, o mare durere sufletească.

Într-o noapte de iarnă, Ioan intră cu o figură descompusă și îl chemă pe Toma să vină cu el, fiindcă murea Sofia, fata pe care o iubea. Merseră la o casă aflată în mijlocul unei grădini. Urcară pe marginea casei și priviră pe fereastra luminată. În camera sărăcăcioasă se aflau o fată frumoasă, care zăcea pe pat, pe un scaun stătea un bătrân cu figura îndurerată și ochii plini de lacrimi, iar lângă scaun, în fața unui pian, ședea o altă fată, de asemenea cu lacrimi în ochi. Ea începu să cânte la pian, iar fata muribundă de pe pat începu și ea să cânte. Când cântecul se stinse, ochii i se închiseră pentru totdeauna. Ioan căzu leșinat pe spate strigând numele fetei. Toma profită de leșinul prietenului său, îl luă în brațe și merse cu el către casă. Când Ioan se trezi, Toma îi spuse că nu fuseseră la casa aceea, fiindcă el leșinase. Amețit, Ioan crezu.

După trei zile, Ioan îl luă cu el pe Toma la înmormântarea Sofiei. În ziua următoare îl luă cu el la casa bătrânului. Acesta dormea într-un fotoliu, iar sora Sofiei, Poesis, stătea la fereastră. Când plecară, Toma era îndrăgostit de fată. Ioan îi spuse că tatăl fetelor era un poet de geniu, sărac și onest. Poesis era actriță la un teatru oarecare, unde avea roluri secundare. Toma se duse la teatru să o vadă pe Poesis și îi mărturisi iubirea lui. Fata îi spuse că și ea îl iubește. După ce își rosti replica, el o conduse acasă, ea îi cântă la pian, apoi el plecă și îi scrise, fericit, o poezie. Au urmat însă evenimentele revoluției din 1848 și cei doi tineri au lipsit o vreme din oraș. La întoarcere, Toma o văzu pe Poesis într-o seară. Plângea și îi spuse că se văd pentru ultima oară, fără a-i da vreo explicație. După câteva zile, o văzu, elegantă, într-o trăsură. Află de la Ioan că era întreținuta unui conte. La Ioan acasă, acesta îi spuse că rupe legătura de prietenie cu el, că rupe legătura cu amintirea Sofiei și orice legătură cu viața, că nu își mai aparține. Suferind de durere că fusese părăsit și de iubită și de prieten, Toma rătăci zile în șir prin oraș. Într-o zi de vară își luă lucrurile și plecă spre locurile natale, în Transilvania. În bordeiul tatălui său, Toma întâlni o verișoară, Finica. Ea îi gătea mâncare tatălui său și îi ducea la muncă. Toma stătu o vreme numai acasă, iar Finica îi povestea și îi cânta. Veni toamna, apoi iarna, și în Transilvania revoluția se întinse. Oamenii din sat așteptau ca Toma să se facă tribunul lor, să meargă cu Avram Iancu. Toma, însă, părea nepăsător față de această mare cauză. Până într-o noapte, când dintr-o casă înconjurată de honvezi (soldați unguri) îl văzu pe Ioan făcându-și loc cu focuri de pistol și fugind. Toma hotărî să îl găsească și să i se alăture. Își făcu o lance dintr-o coasă, luă două pistoale vechi, fură un cal de la honvezi și fugi. Când calul se opri obosit din goană, ajunsese la câmpie. În depărtare se vedea Mureșul, iar într-o parte, un oraș care ardea. Se duse în oraș, către casa unui preot pe care îl cunoștea. Ajunse la casa preotului, dar văzu pe fereastră că înăuntru erau o mulțime de oameni beți. Preotul era mort, spânzurat de un piron de deasupra ușii. Sprijinită de perete era Maria, fata preotului, ținta batjocurii și poftelor acelor sălbatici. Unul dintre sălbatici, Ianoș, se îndreptă spre fată. Disperată, ea se repezi cu creștetul capului în perete, dar nu izbuti să scape în moarte, ci doar căzu leșinată. Bărbatul o luă în brațe, ea își reveni și cu ultimele puteri încercă să fugă pe ușă. Îl văzu la fereastră pe Toma cu pistolul întins și se opri, dreaptă și nemișcată. El îi înțelese dorința și trase, scăpând-o de batjocura călăilor. Totuși, Ianoș o luă în brațe, hotărât să nu-i scape, nici așa moartă.

Într-o clipă, Toma sări și încuie ușile și dădu foc casei, cu toți sălbaticii în ea. Sări pe cal și nu se opri decât în munți. Dormi toată noaptea, iar dimineață porni la drum și îl găsi pe Ioan într-o tabără de români. Rămase cu el și petrecu acolo toată iarna, în lupte și suferințe. Într-una dintre înfruntări, îl întâlniră pe contele care i-o furase pe Poesis. În timp ce contele încerca să-l ucidă pe Toma, Ioan îi luă viața. Într-o noapte, fiind plecați din tabără, se opriră să doarmă la moara unui sas. Acesta vesti honvezii și noaptea, când adormiseră toți, mai puțin Toma, sosiră să-i omoare. Toma îl văzu pe sas cum se furișează să deschidă ușa și dădu alarma. Românii răzbiră afară, dar în luptă fu împușcat de moarte Ioan. Toma îl luă în brațe și fugi împreună cu ceilalți. Ioan muri și îl îngropară, așezând deasupra mormântului pietre. În ziua următoare, merseră la moară, trimiseră de acolo femeia morarului și copiii, iar pe morar îl legară de o grindă și dădură foc morii. Toma cugetă că numai revoluția arată cu adevărat cine sunt oamenii și de ce sunt ei în stare să facă. După sfârșitul revoluției, Toma se duse acasă, la tatăl său. O cunună pe Finica, apoi tatăl său muri, îl îngropă și rămase trist, cu sufletul pustiu.