Francois Furet [PDF]

Zitiervorschau

Francois Furet s-a născut la 27 martie 1927, fiind un copil strălucit care va termina la Sorbona cu cele mai inalte distincții. Se alătură partidului comunist francez în 1949, dar se va distanța de acesta în 1956, în urma potolirii revoluției maghiare. De altfel acest eveniment de deziluzie este și motivul redactării lucrării de față. Va deveni cel mai deseamă reprezentant al școlii revizioniste, care își va propune reevaluarea modului în care cauzele revoluției franceze au fost înțelese de către marxiști. Opiniile lui asupra totalitarismului îl vor pune in dezacord cu Ernest Nolte, în special după publicarea cărții Trecutul unei iluzii în 1995. În 1997 se stinge din viață. Lucrarea Trecutul unei iluzii, publicată, așa cum am menționat în 1995, din punct de vedere structural se imparte în 12 capitole, mărginite de un cuvânt introductiv și un epilog. Justificarea redactării unui studiu așa de amplu se poate regăsi atât în fascinația stârnită de ușurința cu care simbolurile culturale ale comunismului par a fi aruncate în favoarea celor liberale, cât și de experimentul propriu al acestei deziluzii. Primele trei capitole – de altfel și singurele citite in limba română integral, textul părăndu-mi mult mai dificil astfel – se concentrează în jurul contextului socio cultural care va duce la emergența regimurilor totalitare. Similar cu Arendt, Furet așază punctul de origine în cadrul revoluției franceze, însă dacă prima se va concentra în special asupra formației și degreadarea statului-națiune, al doilea se va concentra mai mult pe individ, postulând că ridicarea unei pături de mijloc (burghezia) se va face prea rapid, ducând la conflicte atât cu dreapta, cât și cu stânga. Aceste conflicte se vor manifesta și la nivel cultural în literatură, prin ilustrarea relațiilor antigonice dintre burghezi și artiști. Cu toate acestea, deși sentimentul general al urii față de burghezie rămâne singura constantă în politica europeană, fascinația pentru revoluții pare să fi pierit și să fi fost uitată, asta până la octombrie 1917, care va atrage cu o deosebită putere prin însăși pretinsa universalitate. Dacă ecourile revoluției franceze, propune Furet parafrazându-l, s-au putut face simțite prin toată Europa, atunci cele ale revoluției din octombrie par mai mult segregate în limitele Rusiei, experimentul maghiar și cel german, deși considerate de Zinoviev începutul unei mișcări mai mari, au fost în realitate doar un eșec. Cu adevărat probabil însăși acest eșec va fi catastrofal pentru comunismul european, deoarece Rusia se afla acum într-o poziție, să zicem, model, dictând și exportând modelul revoluționar propriu, partidul devenind capul statului, iar cuvântul acestuia legea universală. La aceste fascinație a lui octombrie va contribui și WW1, care va arunca individul într-o lume nouă, distrusă și necunoscută în care singura posibilitate de supraviețuire era reconstrucția. În acest sens, atractivitatea lui Lenin este garantată de însăși poziția lui de a reprezenta istoria, garantând siguranța unor veacuri mai bune și chiar reușind să întoarcă opinia intelectualilor germani și francezi spre cauza lui pentru un timp. Pentru a ilustra această idee capitolul 4 – Credincioșii și dezamăgiții – prezintă trei exemple relevante: Pierre Pascal ( un catolic devotat care va fi atras de internaționalismul bolșevicilor dorind o unificare a bisericilor și a lumii, însă

dezulia dispare greu în urma contactului cu aparatul represiv, în special cu CEKA, deși va continua să iubească poporul și cultura rusă), Boris Souvarine (atracția lui principală va fi Lenin, reușind chiar să ocupe un loc important în cadrul internaționalei ca reprezentant al Franței, deși va deveni din ce în ce mai ostil lui Stalin și în final va fi judecat într-un proces fals și izgonit) și Georg Lukacs (atras în speță de filosofia lui Marx și de sistemul lui Hegel, va descoperi un refugiu intelectual în marxism după WW1 și chiar ocupând diverse funcții în ministerul educației. Deziluzia se face în anii 50, în urma zdrobirii revoluției maghiare, constatând necesitatea de a părăsi orbita sovietică). Cu adevărat însă dispariția polului de atractivitate reprezentat de Lenin nu va duce la dispariția comunismului, ci doar la mistificarea sa. Astfel, un om care fervent s-a opus cultului personalității va căpăta deosibite valențe divine, fiind adulat cu o fevoare nu foarte disimilară fanatismului religios. Se poate vorbi aici despre un paradox, cum spune Furet, în sensul că Lenin va crea și va consolida puterea partidului până devine organul suprem în stat, dar se va teme în permanență de concesincețele unui astfel de act. Spre deosebire de Lenin, Stalin se diferențiează profund, considerând aparatul birocractit drept o unealtă care-i poate servi bine. Mai mult, din punct de vedere intelectual Stalin nu avusese contact direct cu opera lui Marx, ci înțelegându-l pe acesta prin Lenin și chiar simplificând drastic sistemul ultimului, chiar mai mult decât o făcuse acesta cu filosofia celui dintâi. Moartea lui Lenin va arunca internaționala într-un haos marcat de lupte interne pe care Stalin ne va manevra în scopuri propii reușind să capete șefia și să impună anacronismul reprezentant de „socialismul într-o singură țară”. Aceasta frază are un dublu sens: pe deoparte înțelege că eșecul german a pus capăt înaintării sovietismului pentru un timp și singura cale de supraviețuire va fi consolidarea într-un stat cu ajutorul suportului internațional, pe de altă parte îl demonizează pe Trotsky care devine figura unui sistem imposibil și chiar contrarevoluționar (care totuși se apropie foarte mult de cel al zeului Lenin). În acest sens, discursul ținut în 1924 în fața partidului comunist rus a avut scopul atragerii noilor inițiați în partid, al unei gloate care nu s-ar fi gândit foarte mult înainte să comită violențe în scopuri politice. Mai mult, modelul sovietic va fi preluat și de celelalte partide comuniste, care cu adevărat devin insulițe rusești a căror putere provine de la URSS și nu de la statul în sine în care își duc existența. În acest sens, totalitarismul la Furet capătă valențe religioase, regimul fiind comparat cu o sectă fanatică, politica trebuind să ia forma unui limbaj sacru, care să facă lesne distincția dintre prieteni și inamici. Mai mult, similar sectelor, membrii trebuie să facă o dovadă a credinței, altfel vor fi eliminați, deși ultima devine cea mai posibilă soartă în cadrul partidului, cum o dovdedește chiar excluderea lui Bukharin din partin in 1928, simbolizând că inamicul poate fi oriunde. Stalinismul - sau al doilea bolșevism cum îl boteză scriitorul francez - se va defini însă, spune Furet, și prin antagonsimele pe care le va crea la nivelurile de jos ale societății. Astfel termenul de culak va deveni echivalentul celui de eretic din timpuri medievale, necontând că cel

în direcția căruia îi este direcționat este la fel de sărac sau chiar dincolo de standardul comunității sale. Furet consideră ca aceste acțiuni, forțată industrializare, utilizarea torturii și chiar procesele false vor fi doar instrumente într-un război deschis împotriva țărănimii și vieții rurale. Cu adevărat însă URSS-ul va păstra o vagă aparență democratică cu care să manipuleze politicieni francezi în negarea holodomurului și chiar să inspire un oarecare pas înainte în sistemul economic american, reprezentant de New Deal-ul lui Roosevelt. Modelul planului cincinal va deveni atractiv și pentru stânga britanică, care îl va considera „succesul comun al rațiunii experimentale și al libertății”. Atracția aceasta va fi făcută și asupra soților Webb (fondatorii școlii economice de la Londra și personaje cheie in cadrul societății Fabiene), care vor considera URSS-ul cel mai democratic stat existent, justificând până și partidul unic. Efectul socialismului într-o singură țară s-ar putea presupune a fi demistificarea Uniunii Sovietice și pierdea acesteaia ca un pol de atractivitate, însă efectul a fost opus, marcând începutul erei staliniste, definită prin conflict, înlanțuire tuturor la autoritatea partidului și exterminarea celor care nu se supun. Capitolul al șasele – sugestiv intitulat Comunism și fascism – debutează cu o aprofundare a termenului de totalitarism, postulând că asemănările dintre URSS și Germania nazistă nu sunt lucruri gândite de propagandiștii războiului rece pentru a o discredita pe prima, ci ele există încă din perioada interbelică și au fost exprimate de gânditori ai ambelor laturi ale compasului politic. Cu toate astea, termenul nu va căpăta accentul metodologic până la Arendt, de multe ori fiind sinonim tiraniei sau așezat în sfera unui despotism ceva mai dur. Furet vorbește despre mase și în special despre cele care intră în viața politică nu ca actori uniți Legat de originea acestui fenomen nou, în solidarite de exercitarea unui drept, ci de o suferință colectivă. În acest sens limbaj politizizat și utilizat de diverse mișcări face trimitere la exact acest nou sentiment împărtășit, extrema dreaptă privind spre tradiție, în timp ce stânga spre viitor. Cu toate acestea, dreapta va împrumuta elementele ale socialismului pe care însă le va adopta naționalismului. În ciuda acestei diferențe, Furet observă că, pe lângă originea comună a forței motrice – războiul, se mai remarcă una, anume personalitățile excepționale, considerând că niciunul din cele trei regimuri totalitare nu s-ar fi putut remarca și impune fără ajutorul liderului inițial al mișcării. Acesta își impune voința și-și exercitează puterea în mod rapid și autocratic. Pentru a exprima această realitate, Furet își diviziează capitolul în două părți, fiecare comparând doi lideri între ei: Lenin și Musolini, Hitler și Stalin. Primul cuplu dictatorial, deși diferit prin poziția pe care o va ocupa la 1914 cu privire la război, va aplica aceleași metode pentru a atrage la nivelul tehnicii și al moralității. Din punct de vedere tehnic vorbim de necesitatea de a face propaganda auzită în rândurile generației tranșeelor, iar moral se observă militarizarea celui mai vizibil machiavelism care să politizeze violența de un grad ridicat de gratuitate. La această violență se adaugă și eternul laitmotiv

cultural al lucrării, anume ura pentru burghezie. Relevant discuției devine totuși și figura mesianică pe care ambii dictatori o vor prelua, însă cu deosebire Musolini, care o utilizează în manipularea maselor dezorientate de sensul fără de sens al societății interbelice. În acest sens, fascismul apare în lupta împotriva burgheziei nu în același mod precum bolșevicii, dar apelând la aceeași natură comună, schimbând totuși paradigma egalității sociale cu una a unei colectivități etnico-naționale care trăiește colectiv același panteon emoțional. Astfel fascismul nu devine o reacție la comunism, dar mai degrabă altă față a aceleiași monede. Celălalt cuplu dictatorial se așază în paradigma unor universuri complet diferite, însă cu anumite similitudini certe. Cu adevărat însă, numai acestea două pot fi numite ”singurele regimuri orweliene ale secolului XX”, subliniind că din familia totalitarismului, fascismul trebuie totuși eliminat deoarece nu a avut magnitudinea autodestructivă pe care nazismul o va avea. Tot pe această linie trebuie subliniat că nazismul nu poate fi redus grosso modo doar la naționalismul, ci ca un element catalizor se întâlnește în mod necesar rasismul, ridicat la rangul unei valori morale. Cu toate acestea, asemările dintre stalinism și nazism pot fi rezumate la un singur aspect, la o „religie a puterii” care caută să zdrobească indivizii atomizați pentru a se asigură ca cilul istoric glorios nu va fi întrerupt. Cu toate acestea, relațiile dintre comunism și nazism – în ciuda unor aprecieri împărtășite între liderii acestora în perioada de referință – vor cunoaște momente de apropiere și întrăinare în eterna luptă ideologică pentru supremație. În acest sens, anti-fascismul, care este, așa cum afirmă Furet, una din trăsăturile esențiale ale comunismului încă de la origini, va fi militarizat. Furet explică această situație prin trimitere la situația partidului comunist francez care va abandona pacfismul letargic în favoarea unui lupte pentru pace, mimând de altfel poziția stalinistă. Tot în această cheie apare și Războiul Civil Spaniol, care permite URSS-ului să ocupe o poziție morală superioră și să se arate consistentă în ceea ce privește relațiile internaționale. Pentru Stalin însă acesta nu a fost singurul obiectiv, ci dictatorul rus căuta să ancoreze lupta dintre fascism și antifascism depărte de granițele statului său, fiind conștient că un război deschis cu Hitler ar fi fost catastrofal. Cu adevărat Uniunea Sovietică nu dorea să oprească fascismul dintr-o cauză morală, mai înaltă, ci dintr-o simplă dorință egoistă de a-și menține propria stabilitate, mobilizând resurse și oameni pentru un război cât mai lung. Mai mult, Stalin va militariza însăși cultura anti-fascistă a vremurilor sale apropiindu-se de regimurile democratice din Vest. Relevantă devine în acest sens opinia lui Romain Rolland care vede în USSR o țară luminată care să reaprindă flacara revoluției franceze și să asigure progresul umanității. Reușita acestui plan va garanta URSS-ului un scut în spatele căruia să se ascundă, în sensul că orice critică trimisă în direcția generală a Rusiei se va metamorfoza ideologic în suport pentru Hitler. În acest sens Trotsky este transformat dintr-un revoluționar ager și un susținător al lui Lenin în anii 20 într-un fascist aducător de ruină în anii 30. Cu alte cuvinte, Furet distinge două stângi cea pro-sovietică și cea anti, ultima fiind aruncată în gloata fasciștilor, dând dovadă doar de o scapare intelectuală profundă care face textul să sufere. Simplifcarea acestui fenomen complex la simpla dihotomie de „ești cu noi sau ești împotriva

noastră” se poate aplica și dreptei politice (extremistă sau moderată) și nu ține cont de faptul că această stângă anti-sovietică a fost respinsă în întregimea ei de mișcările de dreapta. Capitolul următor – dedicat celui de-al doilea război mondial – este eminamente văduvid de aspecte esențiale, prezentând lucrurile în manieră evenimențială. Cu toate acestea, relevantă devine atmosfera postbelică și mantia democratică pe care URSS-ul o va îmbrăca. Victorioasă în urma războiul, apartenența la marile democrații ale lumii se face printr-o conjuctură istorică favorabilă (înfrângerea germaniei naziste), dar și datorită anti-fascismului care se impune ca un element cultural universal, politizat și mitizat fervent în URSS. Perioada care a urmat războiului însă se dovedește ceva mai interesantă deoarece servește unui dublu scop. Pe deoparte își oferă singură veridicitate guvernamentală și drept de expansiune ideologică, pe de altă parte reușește să întărească iluzia comunismului, sublindu-și universalitatea. Mai mult, dacă prima jumătate a capitolului XI - Comunismul de război rece – este mai degrabă searbădă prin prezentare evenimențială, un punct slab al analizei lui Furet de altfel, cea de-a doua jumătate impresionează prin prezentarea victimelor războiului ideologic dintre democrație și comunsim, anume opinia intectuală. Ridicare capacităților antreprenoriale invididuale și promovarea unui capitalism să zicem mai agresiv va aliena o parte mare a corpului politic și intelectual european, care nu puteau înțelege de ce lupta împotriva comunismului însemna și închinarea la un altar al geist-ului capitalist. Devine mai accesibilă în acest fie o poziție anti-americană, fie o poziție anti amândouă, decât una exclusiv anti-sovietică. În acest capitol, Furet face și o apologie a lui McCarthy, element cu care intră în contradicție cu Arendt, repudiindu-i acesteia dualitatea. Ultimul capitol – sugestiv intitulat Începutul sfârșitului – prezintă moartea lui Stalin ca un eveniment cheie, epocal am putea spune, deoarece marchează sfârșitul unei epoci și aruncarea în haos a unui sistem paradoxal care trăia numai prin voința absolută a acestui Demiurg. Haosul va caracteriza următorii trei ani și va marca probabil cea mai dificilă etapă din istoria partidului comunist rus, denunțarea crimelor lui Stalin, făcută de altfel din rațiuni practice. Interesant este că gloriosul lider va fi demonizat într-o manieră care scoate în evidență numai contradicțiile inerente sistemului: cum poate o societate care se vrea sociliastă și construită de toți pentru toți să concentreze puterea în mâinile unei singure persoane? Această contradicție devine și mai evidentă în paradigma pierderii acestei ființe deoarece continentul socialist care consumase jumătate de Europa se trezește observând că, așa cum spune Furent, „Moscova nu mai era Moscova”. Perioada aceasta de 3 ani va fi marcată de diverse încercări de emancipare de sub jugul comunist, cu varii reușite, culminând în revoluția maghiară din 1956. Interesant este că Furet noteză că nu represiunea brutală, ci cuvântul au reușit să creeze fisuri, atât în spațiul intelectual

vestic, cât și în citadelele de nepătruns ale sovieticilor. Astfel, ruptura dintre Mao, Tito și URSS devine relevantă, prezentând alte două nuclee de influență, chiar periclitând situația Kremlinului. Astfel, dacă în perioada de început a lui Stalin internaționala a III-a prezenta propriul model revoluționar ca fiind singurul eficient și veritabil universal, anii ’60 vor sublinia un alt adevăr. Singura care prin care poziția anterioară putea spera să se mențină era crearea unui nou inamic ideologic – revizionismul. Cu toate acestea, termenul se va arăta prea riscant pentru Hrușciov, acesta enunțând doar o întoarcere la leninism, însă, așa cum remaercă și Furet, o astfel de chestiune este un nonsens, deoarece el nu se prezintă ca un restaurator, ci ca un succesor. Cu adevărat, negarea lui Stalin – pe care într-o cheie sarcastică am putea-o asemăna din prisma cultului personalității cu renegarea lui Iisus de către Petru – de către Hrușciov apare ca o necesitate a unui regim care-și concentrează existența într-o singură persoană, refuzul de a face asta având efectul de a transforma actualul lider într-un epigon al precedentului. Deși îl denunță, Hrușciov nu va schimba fundamental societatea (KGB-ul rămâne, nu se fac reforme socioeconomice majore, unicitatea partidului nu putea fi contestată), însă va schimba epoca, punând capăt terorii în masă, fară a o elimina în totalitatea ei, făcând însă tranziția de la un stat totalitar la un stat polițienesc. Tranziția ulterioară spre o democrație se va face lent și se va încununa în 1991 sub conducerea lui Gorbaciov. Cu toate acestea, deși omenirea, în opinia lui Furet abandonează colectiv comunismul pe care-l lasă în urmă într-un abis al istoriei, autorul concluzionează sumbru epilogul propunând că presupusele legi ale istoriei l-au abandonat pe om în fața unui tunel întunecat care pare să se întindă la infinit. Opinia lui Furet amintește în ultimele paragrafe de cea postulată de profesorul Mark Fisher 14 ani mai târziu în lucrarea Capitalist realism, în sensul că face trimitere la un monopol – dacă ni se permite să-l numim așa – pe care capitalismul îl are asupra societății umane, fiind antitetic democrației și relevând necesitatea acesteia din urmă pentru utopii, pentru o lume a oamenilor. Sfârșitul URSS-ului nu schimbă însă dorința democrațiilor pentru o lume mai bună, ci o accentuează. Înainte de a concluziona prezenta analiză trebuie adăugate câteva comentarii personale. Întâi de toate, o privire de suprafață relevă un stil mai degrabă dezorganizat, dezordonat și de multe ori cu deficiențe calitative. Furet este fantastic în abilitățile sale de a prezenta ideile și istoria acestora, observându-se o profundă înțelegerea a acestora. În contrast evident însă, prezentarea evenimentelor este letargică și provocatoare de plcitis, informațiile devenind repetitive. Mai mult, însăși argumentul de bază al lui Furet – că anul 1991 marchează sfârșitul comunismului și că el nu se va mai întoarce, masele imediat îmbrățisând alte idealuri – este nu numai o simplificare teribilă, ci este și o idee infantilă, fiind lesne de observat existența nostalgicilor chiar și la 30 de ani mai târziu.