Forţele Ortodontice [PDF]

Zitiervorschau

FORŢELE ORTODONTICE Forţele care se utilizează in terapia ortodontică pot fi: 1 forţe artificiale, active, mecanice; 2 forţe fiziologice, musculare, cărora li s-a modoficat intensitatea şi direcţia de acţiune; 3 forţe anihilate, adică acelea a căror acţiune a fost impiedicată, fiind considerate ca generatoare ale anomaliei respective; După durata de acţiune forţele pot fi: - continue, ca in cazul forţelor generate de arcuri şi de tracţiunile elastice; - ritmice, adică forţele exercitate de şuruburi şi de ligaturile de sirmă; - intermitente, cum e cazul forţelor musculare. După intensitate Schwarz a impărţit forţele ortodontice in: - forţe slabe, respectiv acelea care chiar cind acţionează permanent nu intrerup complet circulaţia sangvină la nivelul ţesuturilor parodontale ( sub 15-20 g/cm?); - forţe mijlocii, adică forţele care intrerup circulaţia sangvină provocind o asfixiere tisulară, atunci cind acţionează timp mai indelungat; cit durează insă somnul ( 8-10 ore) ţesuturile pot suporta aceste forţe ( intre 20 şi 50 g/cm?); - forţe puternice, cu alte cuvinte forţe care distrug ţesuturile prin strivire cind acţionează mai mult timp, provocind necroza localizată; fac excepţie doar forţele puternice care acţionează pe distanţă limitată, mobilizind dintele in alveolă din poziţia lui iniţială doar atit, incit provoacă o micşorare a spaţiului parodontal; in felul acesta se menţine vascularizaţia in zona de acţiune (o astfel de acţiune o au şuruburile ortodontice).

Clasificarea aparatelor ortodontice

Aparatele ortodontice pot fi de trei categorii: - aparate fixe, adică acele aparate care sunt solidarizate la arcadele dentare prin cimentare sau lipire (colaj); - aparate mobilizabile, respectiv aparatele care sunt fixate la arcadele dentare cu ajutorul unor elemente de ancorare, putînd fi îndepărtate în orce moment; - aparate mobile, adică acele aparate care nu posedă elemente de ancorare, menţinerea lor în cavitatea bucală făcîndu-se prin contracţia musculară.

Avantajele aparatelor mobilizabile Deci, sunt următoarele: - deşi concepute ca aparate active, li se pot totuşi adăuga elemente cu acţiune funcţională care le măresc valoarea şi lărgesc sfera indicaţiilor terapeutice; - ele se sprijină atît p dinţi, cît şi pe parodonţiu, în felul acesta pericolul suprasolicitării unor dinţi fiind foarte redus; - acţiunea lor poate fi complexă, iar unele elemente active, ca de pildă şurubul, pot fi activate chiar de către copil sau de către aparţinători; - confecţionarea tehnică şi eventualele reparaţii sunt uşor de efectuat; - purtarea aparatului permite o igienă bucală riguroasă, precum şi efectuarea eventualelor tratamente odontale concomitent cu tratamentul ortodontic; - costul acestor aparate este redus comparativ cu alte tipuri.

Dezavantajele aparatelor mobilizabile Sunt următoarele: - prin faptul că pot fi îndepărtate din cavitatea bucală chiar de către pacient, există riscul ca acesta să nu poarte aparatul conform indicaţiilor; - apariţia reacţiilor gingivo- parodontale la pacienţii care prezintă alergie la acrilate; - posibilitatea deformării sau ruperii diverselor arcuri sau croşete, în cazul unui pacient neglijent.

Elementele componente ale aparatelor mobilizabile Aparatele mobilizabile se compun din următoarele elemente: - o bază din acrilat; - elemente de ancorare; - elemente active ( şuruburi sau diferite arcuri ). Cele mai importante aparate mobilizabile sunt: - placa palatinală; - placa linguală; - aparatele REHAK.

BIOMECANICA FORTELOR ORTODONTICE SI  DEPLASARILE DENTARE. NOTIUNEA DE APARAT  ORTODONTIC Tratamentul anomaliilor dento-maxilare presupune corectarea poziţiei dinţilor şi a relaţiilor de ocluzie atât cât este necesar şi mai ales posibil. Decizia de tratament şi planul terapeutic trebuie să ţină cont de vârsta pacientului, starea generală a organismului, starea de sănătate a cavităţii bucale, forma clinică a anomaliei dento-maxilare, etiologia acesteia, gradul de colaborare cu pacientul şi de posibilităţile de tratament. 1. Tipuri de forte ortodontice Echilibrul de forţe din jurul arcadelor dentare este foarte complex şi se poate împărţi în forţe care ţin de dezvoltare şi forţe de vecinătate, ele fiind determinate de structurile şi de funcţiile aparatului dentomaxilar. Forţele ce ţin de dezvoltare influenţează poziţia dinţilor şi stabilirea relaţiilor de ocluzie. Ele sunt determinate de dezvoltarea

maxilarelor, articulaţiei temporo-mandibulare, de forţele de erupţie, de poziţia maselor musculare. Forţele de vecinătate sunt produse de raporturile cu musculatura limbii, cu muşchii buccinatori, de forţa muşchilor ridicători, de forţele ocluzale, de obiceiurile vicioase, de o acţiune iatrogenică stomatologică sau ortodontică (Stanciu). În tratamentul ortodontic, forţele sunt împărţite după natura lor în forţe artificiale sau mecanice şi forţe naturale sau funcţionale: 􏰀fortele artificiale (mecanice) sunt produse de proprietăţile materialelor din care sunt realizate aparatele ortodontice: oţeluri inoxidabile pentru arcuri, materiale elastice (inele de cauciuc), şuruburi ortodontice. Deformarea componentei elastice (arcul) determină o tendinţă la revenire spre forma iniţială, declanşând o forţă care aplicată asupra dintelui îi poate modifica poziţia. Intensitatea acţiunii forţei este reglată periodic de către medic prin activarea arcurilor sau de către pacient prin derotarea şuruburilor sau schimbarea inelelor elastice. 􏰀fortele naturale (functionale) sunt generate de contracţiile musculaturii orofaciale ce rezultă din modificarea echilibrului grupelor musculare antagoniste. Intensitatea acestor forţe este reglată reflex de proprioceptorii parodontali, articulari, pericolul supradozării forţei fiind redus (Cocârlă).

Din punct de vedere al forţei ortodontice utilizate, se pun în discuţie 3 aspecte: ←

?  ritmul de aplicare

←

?  intensitatea forţei

←

?  rezistenţa ţesutului asupra cărora se aplică. Din punct de vedere al ritmului de actiune, este foarte important cuplul „durată de acţiune-durată de repaos”. Există 3 tipuri de forţe:→

forte intermitente caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune şi de repaos, fiind generate de aparate mobile, activatoare, dispozitive extraorale, aparatul acţionând doar o parte din zi. Dispozitivele extraorale se poartă în timpul nopţii generând forţe ortodontice puternice, dar perioada de inactivitate de peste zi permite ţesutului să se odihnească şi circulaţiei întrerupte să se reia. ←

→ forte discontinue caracterizate de alternanţa perioadelor de acţiune cu perioadele de repaos ce permit organizarea ţesuturilor. Forţa importantă pe parcursul activării, diminuă rapid din momentul deplasării ortodontice a dintelui.

←

→ forte continue cu intensitatea aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării dintelui, nu solicită reactivări frecvente. Sunt forţe lejere ce nu provoacă compresia exagerată a ligamentului parodontal şi hialinizarea tisulară. Folosite cu discernământ fără a provoca presiuni localizate, permit cea mai favorabilă deplasare ortodontică. După Graber, forţele intermitente ar fi mai biologice, deoarece perioadele de repaus oferă osului posibilităţi de restructurare, iar fluxul sanguin nu ar fi jenat decât pe perioade scurte de timp. Avantajele forţelor continue provin din faptul că, odată declanşate, procesele restructurării osoase sunt şi întreţinute.

←

După intensitatea fortei, există:

←

→ forte mici, lejere ce nu depăşesc 30-40 g/dinte monoradicular. Ligamentul parodontal este presat, nu strivit, iar vasele sanguine sunt încă vizibile. În aproximativ 24 - 48 de ore, de-a lungul suprafeţei de os alveolar supusă presiunii, apar mieloplaxe şi începe resorbţia directă de os alveolar, iar în spaţiile reticulare are loc depunerea de osteoid.

←

→ forte mari, sub acţiunea cărora ligamentul parodontal este strivit între dinte şi peretele alveolar: vasele sanguine sunt comprimate, iar ligamentul parodontal devine acelular şi hialin în aparenţă. Osteocitele osului subiacent dispar. Aceste zone

sunt deseori bine localizate, iar mieloplaxele apar adiacent la ele şi în spaţiile reticulare ale osului subiacent. Astfel se îndepărtează zona de hialin şi corticala, dintele deplasându-se în final. Dacă forţa rămâne excesivă în continuare, vor apărea noi zone de hialin. Este dificil să determinăm forţa ideală ce trebuie aplicată fiecărui dinte pentru a obţine o deplasare dată în condiţii ideale. Un factor ce face imposibilă determinarea forţei optime este diversitatea reacţiilor individuale. ←

La o presiune egală, fiecare individ reacţionează diferit în funcţie de caracteristicile sale individuale:

←

􏰀rigiditatea substanţei fundamentale intercelulare

←

􏰀gradul de mineralizare şi maturizare a osului

←

􏰀rezistenţa mecanică a ţesuturilor.

2. Notiuni de biomecanica ortodontica Eficienţa unui aparat ortodontic se apreciază după posibilităţile pe care le oferă pentru a ajunge la rezultatul dorit într-un timp minim de tratament, fără afectarea integrităţii biologice a substratului asupra căruia acţionează. Aceste lucruri obligă practicianul la o cunoaştere aprofundată a biomecanicii, pentru a stăpâni sistemele utilizate cu maxim de eficienţă şi minim de nocivitate. Mecanica este partea fizicii ce descrie efectul forţelor asupra corpurilor. Considerând dinţii drept corpuri asupra cărora se aplică forţe şi ţinând cont de faptul că acţiunea are loc într-un mediu biologic în care dinţii au propriul sistem de implantare, este necesară prezentarea unor noţiuni de bază privind câteva marimi fizice: Centrul de rezistenta Poziţia centrului de rezistenţă depinde de ţesutul de susţinere dentoalveolar, deci de morfologia rădăcinii, de ligamentul parodontal, de calitatea osului alveolar (lungimea crestei alveolare) şi în nici un caz

nu depinde de tipul şi mărimea forţelor aplicate pe dinte. Aproximând forma unui incisiv cu o parabolăşi presupunând mediul înconjurător omogen, centrulde rezistenţă se calculează matematic ca fiind la aproximativ 33% din lungimea rădăcinii în porţiunile dinspre colet. Cercetări holografice „in vivo” au demonstrat că centrul de rezistenţă este situat ceva mai apical, la aproximativ 40% de la creasta marginală. La molari, centrul de rezistenţă este în apropierea furcaţiei radiculare, de obicei cu 1-2mm mai apical. Pentru ortodonţie, centrul de rezistenţă reprezintă punctul în care dacă s-ar aplica o forţă, aceasta ar determina o translaţie pură. Dacă se aplică un cuplu de forţe în jurul centrului de rezistenţă s-ar produce o mişcare de rotaţie pură (Boboc). Centrul de rotatie Dacă se aplică o forţă nu în centrul de rezistenţă, ci undeva la nivel coronar, aceasta va determina o înclinare a dintelui compusă de fapt dintr-omişcare de translaţie şi una de rotaţie. Înclinarea aparedatorită momentului ce ia naştere prin aplicarea forţei la distanţă de centrul de rezistenţă. Înclinarea se va face în jurul unui alt punct denumit centru de rotaţie. Spre deosebire de centrul de rezistenţă care depinde doar de anatomia dento- alveolară, centrul de rotaţie depinde de forţa şi momentul forţei aplicate la nivelul dintelui. El poate fi în apropiere de

  http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­

3

centrul de rezistenţă, dar se poate afla în puncte diferite la nivelul rădăcinii, poate fi coronar, apical sau chiar la infinit. Exemplu: Pe suprafaţa vestibulară a unui incisiv superior protrudat, se aplică o forţă de palatinizare de 50g, la o distanţă de 15mm de centrul de rotaţie al dintelui. Momentul forţei (50x15=750g/mm) va determina deplasarea spre oral, mai accentuată la nivelul coroanei decât la nivelul apexului). Dacă dorim deplasarea corporeală (translaţia), va trebui creat un alt moment, egal ca mărime, dar de sens opus, ce poate fi dat de o forţă de 37,5g aplicată la nivelul marginii incizale, la distanţa de 20mm de centrul de rotaţie, care împinge dintele spre vestibular. Această forţă declanşează un moment egal cu primul (37,5x20=750g/mm), dar de sens opus. Diferenţa de forţă rămasă (50–37,5=12,5g) va deplasa foarte puţin dintele spre palatinal (Proffitt). Pentru o forţă netă de 50g care să producă o deplasare importantă a dintelui, este necesară o forţă de 200g pe suprafaţa V şi o forţă de 150g pe suprafaţa orală care sunt declanşate numai cu ajutorul aparatelor fixe prin acţionarea în bracket a 2 puncte opuse ale arcului dreptunghiular (Cocârlă). Forta ortodontica Este definită în fizică drept acţiunea unui corpasupra altui corp. Este o mărime vectorială, avânddirectie de actiune, punct de aplicare, sens şiintensitate. Intensitatea forţei este apreciată dupăefectul biologic asupra ţesuturilor dento-parodontaleşi mai ales asupra presiunii sanguine capilare. Înortodonţia modernă se preferă forţele uşoare pentrudeplasarea dinţilor, adică forţele ce nu produc zonede hialinizare în ligamentul parodontal. O forţă deintensitate mare nu ar produce o deplasare mairapidă, deoarece apar zone de hialinizare ce blochează deplasarea şi în plus pot să apară efecte nedorite (pierderea ancorajului, dureri dentare, necroze pulpare, rizalize patologice). Forţa ortodontică se comportă ca orice vector ţinând cont de legi de 

compunere si descompunere: ● Dacă pe un corp acţionează în acelaşi punct mai multe forţe, el se comportă ca şi cum pe el ar acţiona o singură forţă de intensitate, direcţie şi sens egale cu ale forţei rezultante vectoriale obţinute din compunerea vectorială a acelor forţe. ● Dacă se aplică două forţe de aceeaşi direcţie şi de acelaşi sens, acţionarea lor se sumează. Un exemplu concludent ar fi sumarea forţei de mezializare fiziologică cu cea de mezializare ortodontică. ● Dacă direcţia e aceeaşi, dar sensul contrar, la intensitate egală, acţiunea celor două forţe se anulează. Dacă intensitatea diferă, rezultanta va fi egală cu diferenţa între cele două forţe, iar deplasarea se face în sensul forţei mai mari.

http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2F

● Dacă direcţiile a două forţe sunt paralele, iar sensul contrar şi acţiunea lor este tangenţială, apare mişcarea de rotaţie. Forţa ortodontică poate fi exercitată asupra unor dinţi izolaţi, grupe dentare, arcade, articulaţia temporomandibulară. Indiferent de natura forţei ortodontice (naturală, artificială), pentru a obţine un efect terapeutic este necesară o zona de aplicare a fortei (dinţii, arcada, maxilarul) şi o zona de sprijin denumită ancoraj (Cocârlă). Ancorajul reprezintă sursa rezistenţei la reacţia forţei şi deci, la deplasările dentare nedorite. În tratamentele ortodontice se ţine cont de legea a III-a a lui Newton: “acţiunea şi reacţiunea sunt egale şi

opuse”. Conform principiilor mecanice, forta aplicata pentru  deplasarea unui dinte sau a unui grup dentar, trebuie sa  dispuna de o forta cel putin egala si opusa pentru ancoraj. Dacă zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei opun o rezistenţă, forţa le deplasează egal: de exemplu, la închiderea diastemei, fiecare incisiv serveşte ca punct de sprijin şi de aplicare a forţei. Dacă rezistenţa este inegală, zona mai puţin rezistentă suferă o deplasare mai importantă, devenind zona de aplicare a forţei. Ancorajul depinde de numărul dinţilor incluşi în ancoraj şi de mărimea suprafeţei radiculare, molarii oferind o zonă de ancoraj mult mai bună decât incisivii. Momentul fortei Dacă forţa nu acţionează în centrulde rezistenţă al dintelui, ea nu va produce otranslaţie pură, ci o rotaţie a dinteluidatorită momentului forţei ce apare prinaplicarea forţei la distanţă de centrul derezistenţă. Distanţa perpendiculară pedirecţia forţei, măsurată din centrul de rezistenţă se numeşte braţul forţei.Momentul forţei este o mărime fizică,definită ca produsul dintre mărimea forţei şi braţul ei, iar momentul unui cuplu de forţe este produsul dintre mărimea forţelor şi distanţa dintre ele (Cocârlă). M = F x d, unde M este momentul forţei, F este forţa, iar d braţul forţei. Sensul momentului se determină prin prelungirea forţei în jurul centrului de rezistenţă: dacă momentul va provoca o rotaţie în sens orar, semnul momentului forţei este convenţional pozitiv, iar dacă rotaţia este în sens invers acelor de ceasornic, semnul momentului va fi negativ. Cu cât direcţia forţei este mai aproape de centrul de rezistenţă, mişcarea va fi predominant prin translaţie, în timp ce o distanţă mai mare va genera o rotaţie mai importantă şi o translaţie mai mică. Raportul moment ­ forta Raportul între forţă şi momentul creat nu poate fi controlat decât cu aparate fixe şi de el depinde tipul de deplasare a dintelui. Un raport

M/F mare produce o deplasare radiculară mai amplă decât deplasarea coronară. Un raport M/F mai mic determină o înclinare a

http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles %2Fghid.6554532100

dintelui prin deplasare coronară, dar mai mică decât în situaţiile în care nu se aplică o contraforţă. Gresiunile necesită un raport M/F de 8/1 până la 10/1, în funcţie de lungimea rădăcinii. Pentru a deplasa uniform atât coroana cât şi rădăcina unui dinte cu o forţă de 100g, va fi necesar un moment de 800-1000g/mm. Pentru deplasările mezio-distale, momentul depinde de dimensiunea bracket-ului ce determină braţul forţei. Cu cât bracket-ul este mai lat, celelalte elemente fiind egale, cu atât se generează mai uşor un moment pentru deplasarea rădăcinilor dinţilor ce limitează o breşă. Exemplu: distalizarea caninului în spaţiul postextracţional al premolarului I necesită o forţă de 100g şi un moment de 1000g/mm. Dacă bracket-ul de pe canin ar avea lăţimea de 1mm ar fi necesară o forţă de 1000g la fiecare din cele 4 colţuri ale bracket-ului, iar dacă bracket-ul are 4mm lăţime, este necesară doar forţa de 250g la fiecare colţ (Proffitt). Frictiunea Deplasarea dinţilor se poate face prin sisteme fricţionale şi nefricţionale. În sistem fricţional, dinţii sunt deplasaţi de-a lungul arcului, apărând o fricţiune între bracket şi arc ce depinde de: dimensiunea şi calitatea arcului, modul de confecţionare, particularităţile bracket-

ului (material de confecţionare, lăţime, caracteristicile slotului), tipul ligaturii folosite. Când forţa de fricţiune este importantă, mişcarea de-a lungul arcului este blocată. În sistemul nefricţional, dinţii sunt deplasaţi odată cu arcul, pe porţiuni limitate de arc. Arcurile pot fi totale sau parţiale, cu bucle de contracţie, dar aceste bucle pot genera forţe şi momente specifice ce trebuie foarte bine cunoscute. Pentru contracararea momentelor secundare nedorite, braţele buclelor pot primi îndoituri “anti-tip” şi “antirotaţionale” (Cocârlă). 3. Tipuri de deplasari dentare ortodontice Deplasările ortodontice sunt: bascularea, translaţia, intruzia, extruzia, derotarea şi mişcarea de torque. Toate deplasările dentare pot fi descrise în funcţie de mişcarea de rotaţie şi de translaţie care se referă doar la deplasările iniţiale, limitate, ce se produc în spaţiul parodontal. Deplasările mai ample, pe termen lung, sunt rezultatul unei succesiuni de astfel de deplasări mai mici, în funcţie de tipul remodelării osului alveolar.

http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles

Bascularea este cea mai frecventă deplasare ortodontică ce rezultă în urma aplicării unei forţe punctiform la nivelul coroanei dentare şi constă în bascularea dintelui în jurul centrului de rotaţie. Se mai numeşte versiune. Mişcarea de basculare determină o concentrare a presiunii pe zone limitate de ligament parodontal. Centrul de rotaţie (hipomoclion) determină deplasarea rădăcinii în direcţie opusă forţei de basculare. O mişcare de basculare are aproape întotdeauna drept rezultat formarea unei zone de hialin sub creasta alveolară, când dintele are

o rădăcină scurtă sau incomplet dezvoltată. Dacă rădăcina este complet dezvoltată, zona de hialinizare va fi localizată la mică distanţă de creasta alveolară (Graber). Translatia este o deplasare corporeală în care atât coroana, cât şi apexul se deplasează în aceeaşi direcţie şi pe aceeaşi distanţă. Pentru a produce aceeaşi presiune în ligamentul parodontal şi acelaşi răspuns biologic, este necesară o forţă de două ori mai mare pentru o deplasare corporeală decât forţa pentru basculare. Se mai numeşte gresiune. Deplasarea corporeală sau translaţia necesită un cuplu de forţe paralele care se distribuie pe întreaga suprafaţă osoasă alveolară. Acest tip de mişcare ortodontică este favorabil atâta timp cât intensitatea forţei nu depăşeşte o anumită limită (Reitan).

 

  http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­ jhgdgfdxtred43

Deplasare corporeala a premolarilor II şi III, experiment la câine (după Graber)

Derotarea este o mişcare de pivot în jurul axului mare radicular necesitând un cuplu de forţe. Teoretic, forţele ce produc această mişcare ar putea fi mult maimari decât cele ce produc alte tipuri de mişcări dentare, deoarece ele arputea fi distribuite în tot spaţiul parodontal. Practic s-a demonstrat că esteimposibilă aplicarea unei forţe de derotare fără ca dintele să nu basculeze 7

în alveola sa, iar zonele de presiune formate sunt identice cu cele din cursul mişcării de basculare. De aceea, forţele ortodontice potrivite pentru derotările dentare, sunt similare celor pentru basculare. Extruzia sau deplasarea dintelui în sens vertical, spre planul de ocluzie, induce în mod ideal doar zone de tensiune la nivelul ligamentului parodontal, nu şi zone de presiune. La fel ca în derotare, această posibilitate este mai mult teoretică, deoarece dacă dintele basculează în cursul extruziei, determină şi o arie de compresiune în spaţiul parodontal. Chiar dacă această posibilitate ar putea fi evitată, forţe mari în zonele de tensiune nu sunt dorite, numai dacă scopul ar fi extracţia dintelui şi nu deplasarea alveolei odată cu dintele. Forţele de extruzie ar trebui să aibă aproximativ aceeaşi intensitate cu forţele pentru basculare. Intruzia s-a considerat mult timp a fi imposibil de realizat. Necesită un control atent al intensităţii forţelor astfel încât se vor aplica numai forţe de intensitate mică deoarece zonele de compresiune vor fi concentrate pe o arie mică, la nivelul apexului. La tineri este favorabilă pentru intruzie o forţă continuă, uşoară. În cazurile în care osul alveolar este dispus mai aproape de apex, creşte riscul resorbţiei radiculare la nivel apical. Intruzia, extruzia şi mişcarea de torque (după Graber)

Miscarea de torque este o deplasare mai mult radiculară, în sens vestibulo-oral, coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută pe loc. Forţa este repartizată pe toată suprafaţa radiculară. Necesită cupluri de forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul unui punct

situat la colet (Cocârlă). În timpul deplasării iniţiale, zona de presiune este de obicei localizată în apropierea treimii mijlocii a rădăcinii, deoarece ligamentul parodontal e mai larg în treimea apicală decât în treimea mijlocie. După resorbţia ţesutului osos corespunzător treimii mijlocii, apexul radicular începe treptat să comprime fibrele parodontale adiacente stabilind astfel o zonă mai întinsă de presiune (Reitan). 4. Tipuri de aparate ortodontice DefinitieAparatul ortodontic = dispozitiv terapeutic care se aplică pe dinţi, alveole şi baze maxilare, confecţionate din: acrilat, metal, combinaţii metaloacrilice, care folosesc

    http://www.google.md/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.esanatos.com%2Ffiles%2Fghid­ yyyyyyttr6

proprietăţile materialelor care le compun şi particularităţile de alcătuire pentru a impiedica apariţia sau a corecta anomaliile dentoşmaxilare. Aparatele ortodontice sunt clasificate după mai multe criterii: ● Dupa modul de actiune există aparate pasive şi active.­  Aparatele ortodontice pasive au drept funcţie menţinerea poziţiei dinţilor şi a relaţiilor de ocluzie, fiind reprezentate de menţinătoarele de spaţiu sau aparatele de contenţie.­ Aparatele active modifică poziţia dinţilor şi a relaţiilor ocluzale sub influenţa forţelor ortodontice mecanice şi naturale.

● Dupa modul de agregare la arcadele dentare există aparate fixe, mobile şi mixte.- Aparatele fixe se caracterizează prin cimentarea sau lipirea lor pe dinţi cu ajutorul unor substanţe de colaj (compozite, glasionomeri) şi prin îndepărtarea lor la finalul tratamentului. - Aparatele mobile se pot îndepărta din cavitatea bucală şi pot fi la rândul lor de două tipuri: a. aparate mobilizabile, reprezentate de plăcile palatinale şi linguale ce au în componenţa lor croşete sau gutiere ca şi elemente de ancorare b. aparate integral mobile, menţinute în cavitatea bucală datorită contracţiilor musculaturii orofaciale, neavând nici un alt element de ancorare. În această categoria sunt incluse aparatele ortodontice funcţionale.­ Aparatele mixte combină elementele componente ale celorlalte categorii. ● Dupa repartizarea zonelor de sprijin si de actiune există trei categorii de aparate ortodontice: - Aparate intraorale, la care zona de sprijin şi de acţiune se găsesc în interiorul cavităţii bucale. Ele pot fi la rândul lor aparate monomaxilare, bimaxilare şi cu actiune reciproca când zona de sprijin şi de acţiune au aceeaşi valoare de rezistenţă.- Aparate  extraorale la care zona de sprijin şi de acţiune se găsesc în afara cavităţii bucale - Aparate intra­extraorale ce au zona de acţiune în interiorul cavităţii bucale şi zona de sprijin în afara ei (calota craniană, regiunea nucală).