Formarea Imperiului Roman [PDF]

Zitiervorschau

Întemeierea legendară a Romei Întemeierea legendară a oraşului Roma este realizată, la 21 aprilie 753 î.Hr., de cei doi gemeni Remus şi Romulus. Legenda începe cu eroul Aeneas, care după ce părăseşte Troia incendiată, după o lungă călătorie pe Marea Mediterană ajunge in Latinium unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Aeneas înființează oraşul Lavinium. Fiul lui Aeneas întemeiază oraşul Alba Longa. Aici după domnia a 12 urmaşi ai săi pe tron urcă tatăl legendarei Rheei Silvia, regele Numitor. Fratele acestuia, Amulius, îl înlătură de pe tron şi pune stăpânire pe putere, iar pe Rheei Silvia o transformă într-o vestală pentru a nu mai emite pretenții la tron. Frumusețea fetei îl face pe zeul Marte să se îndrăgostească de ea şi să cadă asupra ei sub forma unei ploi de aur. Drept urmare, iau naştere doi gemeni, Romulus şi Remus, care pentru a nu fi ucişi de Amulius sunt puşi într-un cufăr şi lăsați să plutească pe Tibru. Cufărul este purtat de ape până în grota Lupercaliilor la poalele Palatinului. Gemenii crescuți la început de o lupoaică, mai apoi de păstorul Faustulus, devin doi tineri puternici. În urma unor dispute cu nişte tineri din Alba Longa, sunt aduşi în fața lui Numitor care-i recunoaşte. Romulus şi Remus reuşesc săJ readucă pe bunicul lor pe tron, după care se intorc pe meleagurile unde au crescut să Intlinteze un oraş. După ce Romulus se instalează pe colina Palatin şi Remus pe colina Aventin, Intre cei doi incepe o dispută cu privire la cel care a fost primul intemeietor al oraşului. Remus este ucis de fratele său in timp ce tăia brazda sfăntă in jurul Palatinului. in urma acestor evenimente ia naştere oraşul Roma. Legenda cunoaşte diferite variante, cele mai cunoscute fiind cele scrise de Vergiliu şi Tdus Primul rege al Rarnei, Romulus, instituie prima conducere politică la Roma - regalitatea. Este urmat la domnie de 7 regi, primii patru au fost latini şi sabini, ultimii trei au fost etrusă Romulus (753-717 i.Hr.) - a domnit 37 de ani, timp in care a purtat o serie de războaie Impohiva vecinilor (mai ales trnpotriva sabinilor, cărora le-au răpit ficele pentru a-şi asigura urmaşi). A organizat Senatul (cuprindea 100 de membdi) şi a tmpărtit societatea in patres şi curii. S-a asociat la domnie cu regele sabin Titus Tatius, care va dispare misterios in timpul unei furtuni, tn mlaştina Caprei. După moarte a fost zeiticat Numa Pompilius (717-673 i.Hr.) - este considerat Intemeietorul cultului religios, a serviciului divin şi fondatoml diferitelor calegii de pneoti. Tullus Hostilius (673-642 t.Hr.) - a cucerit şi a distrus oraşul Alba Longa, mornent tn care are loc lupta legendară dintre Horati şi Curiati. Organizează calendarul in 10 luni, plus 2 luni pentru aconi, cu zile faste şi zile nefaste. Ancus Marăus (642-617 i.Hr.)- extinde teritoriul oraşului pănă la mare, Interneiază portul Ostia, construieşte un zid de apărare şi un şant in jurul Rarnei, a făcut primul drum Via Salaria. Lucăus Tarquinus Priscusus (cel Bătrăn) (617-579 T.Hr.) - primul rege etrusc; lui i se datorează construirea primelor hale din Forumul mman, lucrărilor de asanare a miaştinilor, un canal de evacuare, a pus bazele templului de la Capitoliu a rnărit numărul membrilor din Senat la 200. Servius Tullius (578-535 I.Hr.) - a făcut o reformă prin care a incadrat in răndurile poporului roman alături de patriăeni şi pe plebei; a reparlizat cetătenii pe centurii in funche de avere, a constituit carnittle centuriale, aconstruit un zid de apărare 1n jurul celor şapte coline. Este ucis Intr-un complot condus de fiica şi ginerele său, care-i va lua locul pe tron. Tarquinius Superbus (535-509 t.Hr.)- un adevărat tiran, a construit templul lui Jupiter pe Capitoliu. A nemultumit poporul roman care s-a răsculat in urma răpirii virtuoasei Lucretia de către fiul său, Sextus. Revolta, condusă de reprezentantii nobilimii romane Lucius lunius Brutus şi Collatinus, a avut drept rezultat alungarea regelui din Roma şi abolirea regalitătil Se instaurează un nou regim politic - republica, condusă de doi consuli aleşi. Primii consuli au fost Collatinus şi Brutus.

Realitatea intemeierii Din datele arheologice rezultă că primele aşezări din viitorul araş Roma au fost construite pe Palatin ănc'ă din mileniul al zecelea LHr., şi mai tărziu s-au ddicat aşezări şi pe dealurile Esquilino şi Quirinale. Vestigfile arheologice au demonstrat că de-a lungul Tibrului, la Ostia, au existat frică de la sfărşitul epacii bronzului (circa 1000 LHr.) o serie intreagă de sate, care au ocupat aproape fiecare deal, de-a lungul răului. Datele tradiăid istorice corespund in mare rrăsuri cu daMrile arhealogice care consemnează realizarea unui cămitir comun, la mijiacul secolului al Vill-lea i.Hr., pe colina Esquilino ce inlocuieşte locurile de inmarmăntare afiate pănă atună intre zonele libere dintre sate. Oraşul s-a format prin sinăcism, contopirea şi unificarea diferitelar sate instalate pe cele şapte coline, şi prin impunerea dominaţiei uneia dintre ele asupra celarlaite. Latinii de pe colina Palatină (Roma quadrata) s-au unit cu sabinii afiaţi pe calinele Esquilino, Viminale şi Quirinale. Oraşul a apărut in urma unei evoluăii lente marcată de războaie. Cei care işi impun autoritatea asupra acestor populaţii sunt etruscii, interesaţ de realNarea unui drum cornercăal spre sud. Ei vor intraduce la Roma dementele urbanNăriă o arganNare politică, [ canstrucţi, asanarea mlaştinilor din cămMa Romei (care va duce la unirea satelar). insuşi numele araşului este derivat din etruscul gens ruma (numele und dNiniM(i a alăptării, Ruma). Sub canducerea regilor Tarquini, Roma ia locul Albei Longa ca forp politică dominantă in Latium. Construirea portului Ostia şi extinderea salinelar de la gura Tibrului (Via Salaria). Data oficială a fost stabilită de către Varro (116-27 LHr.), in confarmitate care canform legendei plasează intemerea oraşului de către Romulus şi Remus la data de 21 aprilie 753 ă.Hr., cunoscută mai ales prin expresia latină Ab Urbe condita ce ănseamnă „de la fandarea ce 't.X9F. Cu toate acestea au existat şi alte date diferite prapuse de scriitafii antică: Ennius, poetul latin din secolul al 111-11-lea ă.Hr., in scrierea sa Annales ănaintează data fondării la 875 ă.Hr., istoricul grec Timaios Tauromenium (sec. IV-111 LHr.) o plasează in anul 814 LHr. (simultan, cu apari(ia Cartaginei), Fabius Pictar (III LHr.) dă anul 74131.Hr. şi Lucio Tit anul 729 LHr

Imperiul roman Imperiul roman reprezintă faza post-republicană a civilizației antice romane, caracterizată de o formulă de guvernare autocratică şi exploatarea unor mari întinderi teritoriale în Europa şi în jurul Mării Mediterane. Timp de 500 de ani Republica romană a fost slăbită şi subminată datorită mai multor războaie civile. De obicei, sunt propuse mai multe evenimente pentru a marca trecerea de la Republică la Imperiu: numirea lui Iulius Caesar ca dictator pe viață (44 î.Hr.), Bătălia de la Actium (31 î.Hr.) sau acordarea de către Senatul roman lui Octavianus titlului onorific Augustus (27 î.Hr.). Expansiunea romană a început în zilele Republicii, dar a atins apogeul în timpul împăratului Traian când Imperiul roman a controlat aproximativ o suprafață de 6.5 milioane km 2. Leagăn de civilizație, Roma antică a influențat limbile, religia, arhitectura, filozofia, dreptul şi guvernarea naţiunilor din întreaga lume până în ziua de astăzi. Imperiul cunoaşte o evoluţie ce cuprinde două etape distincte : principatul şi dominatul.

Termenul de principat este folosit de istoricii moderni pentru a desemna perioada primelor două secole d.Hr. caracterizată printr-o monarhie relativ liberală. Ororile războaielor civile, rezultate ale contradicţiilor unui regim republican oligarhic, au determinat o puternică dorință a popoarelor pentru pace şi ordine. Cel care a profitat de această situaţie a fost Octavianus, cel care a reuşit să instaureze un nou regim de conducere, în esență, monarhic. Termenul de dominat semnifică o conducere monarhică absolută exercitată de un împărat care se intitulează ,,dominus et deus” (stăpân şi zeu) şi care a fost instaurată de împăratul Diocleţian (284-305). Acesta, la sfârşitul secolului al III-lea, a stabilit practica împărțirii autorității între patru co-împărați,patru conducători politici și militari, în scopul de a asigura o mai bună conducere în vastul teritoriu al imperiului. În deceniile următoare, imperiul a fost împărțit de multe ori de-a lungul axei Est-Vest. După moartea lui Teodosie I (395) Imperiul a fost împărțit pentru ultima oară în Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi imperiul Roman de Răsărit (cu capitala la Constantinopol). Imperiul Roman de Apus s-a prăbuşit, în 476, când împăratul Romulus Augustus a fost forțat să abdice de către Odoacru. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin şi-a încheiat existența în 1453 după moartea Împăratului Constantin al Xl-lea şi cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani conduşi de Mahomed al II-lea. Organizarea principatului Principatul este un compromis realizat între forma de guvernare monarhică şi cea republicană ce se bazează pe consensus universum (consensul general). Denumirea vine de la princeps, cuvânt pe care Cicero îl folosea numai pentru a desemna pe cetățenii cei mai demni să conducă statul. Puterea în statul roman este delegată de Senat şi popor. Principalele caracteristici ale principatului sunt puterea autoritară (auctoritas) şi respectul față de normele de viață tradiționale ale romanilor (mores maiorum). Principatul este inaugurat de Augustus (în 27 î. Hr.) pe bazele unei puteri personale create de către Caesar al cărui fiu adoptiv este. Cunoscând aversiunea romanilor față de regi el dă monarhiei un aspect republican prin menținerea magistraturilor şi organizarea din timpul Republicii. Împăratul cumulează toate puterile din stat care îi oferă o uriaşă forță dominantă prin care poate interveni oriunde în Imperiu: • este princeps (primul dintre egali, conduce politica extemă) • deține imperium consulare (puteri consulare pe viață) şi imperium pro proconsulare (în provinciile imperiale care sunt administrate de legați numiți de el - legati Augusti pro praetore provinciae) • este imperator (are comanda supremă a armatei) • are putere de tribun - tribunicia potestas - fără a fi tribun popular (poate reuni şi conduce comițiile; intervenţia tribunilor poporului față de legile emise de Augustus devine imposibilă) • este pontifex maximus (mare preot)

• alte titiuri: Pater patriae (părinte al patriei), Augustus („Preamăritul”) • la moartea sa este glorificat şi divinizat • administrează finanțele statului (prin controlul tezaurului imperial - fiscus Caesaris) Senatul administrează provinciile senatoriale şi tezaurul statului (aerarium populi Romanorum). Rolul său şi al magistraturilor se restrânge datorită faptului că principele este ajutat de consilieri şi funcționari care controlează fostele structuri politice republicane. Administrația contribuie printr-o organizare ierarhică şi puternică la consolidarea puterii împăratului. Armata rămâne pilonul de bază al Principatului cu rol determinant în numirea unui împărat. Fiindcă puterea imperială nu era ereditară, teoretic alegerea unui succesor revenea Senatului. Practic însă, împăratul îşi alegea succesorul fără ca Senatul să i se opună. Intrigile politice ce se creau în cazul numirii unui succesor erau însoțite chiar de intervenția armatei în cazul în care nu exista un descendent direct. Ordinul cavalerilor devine o clasă nobiliară apropiată împăratului şi care vor conduce gărzile imperiale personale (garda pretorienilor) sau ocupă posturi importante în administrație (prefecți şi funcționari). În calitatea lor de prieteni (amici Caesaris) îl consiliază pe princeps. La instaurarea principatului imperiul teritorial era în cea mai mare parte realizat Lărgirea teritorială în această perioadă include doar provinciile Britannia, Germania şi Dacia. Primele două secole ale Principatului este cunoscută ca fiind una a prosperității şi a păcii (Pax romana) în ciuda unor crize. Din secolul al III-lea criza se aprofundează în granițele Imperiului, iar invaziile barbarilor sunt tot mai greu de controlat de legiunile romane. Ascensiunea la putere a lui Augustus Gaius Iulius Cezar Augustus (63 î.Hr.-14 d.Hr.) este considerat primul împărat al Romei , cel care a reușit să înlocuiască haosul războiului civil ce a durat 14 ani cu un sistem de guvernare ordonat, realizând o bază stabilă și fermă pentru expansiunea și prosperitatea romanilor în următoarele două secole. În testamentul încheiat de Cezar în septembrie 45 î.Hr. Octavian este adoptat ca fiu și moștenitor al său, și potrivit obiceiului, a preluat numele tatălui său adoptiv adăugându-l la numele familiei de origine. El a devenit Gaius Iulius Caesar Octavian (Gaius lulius Caesar Octavianus). La 15 martie 44 î.Hr., Iulius Caesar a fost asasinat de o conspiraţie condusă de Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus care aveau credinţa că moartea dictatorului va duce în mod automat la restaurarea Republicii. În acel moment Octavius, în vârstă de numai 19 ani, se afla în Apollonia (în Iliria) unde parcurgea un curs de formare militară. Respinge sfatul unor ofiţeri de armată să se refugieze la trupele din Macedonia și pornește pe mare spre Italia. După ce debarcă la Lupiae, lângă Brundisium, el decide să îndeplinească testamentul lui Caesar care-l numea moștenitorul politic al lui, precum și moștenitor a două treimi din averea lui. La Brundisium este bine primit de către legiunile lui Caesar cantonate acolo în așteptarea transferului spre Est. Octavian a avut în posesia sa aproximativ 700 milioane sesterces, bani publici necesari purtării războiului

împotriva părților , pe care i-a folosit pentru a obține favoarea soldaților și veteranilor lui Caesar stabiliți în Campania. Asasinarea lui Caesar a lăsat la Roma un vid de putere care a fost ocupat rapid de Marcus Antonius, consul în anul 44 î.Hr., o personalitate de mare prestanţă politică și militară, fost apropiat al lui Caesar. Acesta a convocat Senatul, în 17 martie 44 î.Hr., determinându-l să facă public testamentul lui Caesar prin care orice plebeu primea din averea acestuia 300 de sesterţi. Octavian profită de aceasta și odată ajuns la Roma s-a grăbit să solicite numele adoptat de Gaius Julius Cezar, declarând public că acceptă moştenirea tatălui său şi, prin urmare, solicită să intre în posesia moștenirii. Antonius, care în acel moment avea controlul asupra activelor, amâna plata către cei îndreptățiți. Senatul, în special Cicero, a văzut în acel moment în Octavian un tânăr novice ce poate fi manevrat de aristocrația senatorială. Cicero a conceput un plan prin care urmărea să slăbească poziţia lui Antonius și asociaţii acestuia folosindu-se de Octavian. A aprobat ratificarea prin care i se recunoaște lui Octavian statul de moștenitor al lui Iulius Caesar. Cu averea lui Cezar acum la dispoziția sa , Octavan recrutează o armată privată de 3000 de veterani , cărora le garantează u salariu de 500 de sesterți. Marcus Antonius obține prin cesiune legi speciale la sfârşitul anului său an consular comanda provinciei pe care o alese – Gallia Cisalpina, aflată în nordul Italiei. La instigarea lui Cicero guvernatorul acestei provincii propraetorul Decimus Brutus, unul din conspiratorii împotriva lui Caesar, a refuzat să părăsească postul.Antonius nu acceptă refuzul și asediază oraşul Mutina

unde se afla propraetorul. Propunerea lui Cicero de a se trimită o armată care să-l sprijine pe Brutus era una ilegală deoarece Antonius era numit de Senat la conducerea provinciei. Pentru a face legală această intervenţie, la 1 ianuarie 43 î.Hr., în ziua instalării noilor consulilor Hirtius și Pansa, Senatul a decretat abrogarea legii care i-a atribuit lui Antonius Gallia Cisalpină și le-a ordonat să oprească imediat violenţele. Cicero a propus ca cei doi consuli să împartă comanda armatei cu Octavian și a convins Senatul să-i acorde acestuia și funcţia de propretor, la care Octavian, conform cursus honororum, nu putea ajunge mai devreme de 40 de ani. În aprilie 43 î.Hr., Octavianus în fruntea armatei sale personale, fără să-și unească armata cu cea a consulilor Hirtius și Pansa, îl înfruntă pe Antonius în bătălia de la Mutina. Antonius este înfrânt dar scapă fără să fie capturat, însă cei doi consuli au fost uciși în bătălie lăsându-l câştigător numai pe Octavian. Cicero și republicanii i-au cerut lui Octavianus să-i predea comanda armatei lui Decimus Brutus. Acesta refuză susţinând că nu poate să colaboreze cu unul dintre asasinii tatălui său. Revine la Roma cu armata sa, unde, în ciuda tinereții sale, a cerut și obținut funcţia de consul și despăgubiri pentru soldaţii lui. De asemenea, a determinat Senatul să aprobe legea care condamna asasinii lui Caesar (lex Pedia). Astfel, Decimus Brutus a fost nevoit să fugă, dar în cele din urmă a fost ucis de în Gallia Cisalpină de oameni loiali lui Antonius.

Din noua sa poziție de consul, Octavianus a luat legătura cu principalul aliat al lui Antonius, Marcus Aemilius Lepidus, fost colaborator apropiat al lui Caesar, cu intenţia de a reconstrui facţiunea

caesariană. Sub auspiciile lui Lepidus a obţinut o întrevedere cu Antonio lângă Bononia (octombrie 43 î.Hr.). Din această întâlnire a rezultat un acord privat între cei trei – Octavianus, Antonius și Lepidus pe o durată de cinci ani. Acest acord cunoscut ca al doilea triumvirat este recunoscut oficial de către Senat la 27 noiembrie 43 î.Hr. prin lege (Lex Titia). Înţelegerea prevedea împărţirea teritoriilor romane: Octavianus a primit provinciile Sicilia și Africa, lui Antonius îi revenea Gallia Cisaplină, iar lui Lepidus Gallia Narbonensis şi Spania. Au elaborat împreună listele de proscriere împotriva oponenţilor lui Caesar, au dus la confiscarea averilor și uciderea unui număr mare de senatori și cavaleri (peste 200 de senatori și 2000 de cavaleri, printre care și Cicero care a plătit discursurile Filipice îndreptate împotriva Antonius). Astfel, s-a obţinut eliminarea duşmanilor și fondurile necesare menţinerii armatei și mulțumirii populaţiei.

A fost pregătită o campanie militară împotriva asasinilor lui Caesar – Caesar Marcus Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus și a adepţii lor. Confruntarea cu aceștia a avut loc în octombrie 42 î.Hr. la Filippi (în Grecia) unde au avut loc două bătălii. Învinşi, cei doi şi-au găsit moartea prin sinucidere. Bătălia a fost câştigată în principal datorită lui Antonius.

Apoi, a apărut prima neînţelegere: Lucius Antonius, fratele lui Antonius, s-a revoltat în 41 î.Hr. împotriva lui Octavianus, deoarece a susţinut că fratele său avea dreptul să-i fie distribuite terenuri pentru veteranii săi în Italia (în plus față de cei 170.000 veteranii ai lui Octavianus), dar a fost învins în Perugia, în 40 î.Hr.. Nu se poate dovedi că Antonius a ştiut de acţiunile fratelui său, dar după înfrângerea acestuia, ambii au decis să nu acorde o importanţă prea mult acestei neînţelegeri (Lucius Antonius a fost cruțat și chiar a fost trimis guvernator în Spania). Italia se confrunta cu actiunile piratereşti ale fiului lui Pompei, Sextus, care acționa din baza sa din Sicilia. Acesta îngreuna comerţul Italiei, mai ales aprovizionarea cu grâne, şi oferea adăpost opozanţilor triumviratului. În 40 î.Hr. are loc o nouă înţelegere la Brundisium pentru împărţirea Imperiului: Antonius a primit estul Imperiului, Octavianus partea de vest, iar lui Lepidus îi revine Africa. Intelegerea este întărită de căsătoria lui Antonius cu sora lui Octavianus, Octavia. În 39 î.Hr., Octavian având acordul celorlalti doi triumviri, îi oferă lui Sextus Pompeius Sicilia, Sardinia, Corsica și Ahaia, în schimbul livrării de grâne (Tratatul de la Misenum). Pacea obţinută devine un manifest politic al lui Octavianus care se folosește de manifestări propagandistice să promoveze o campanie a păcii în imperiu (pax romana). Fiindcă Sextus Pompei devenea un aliat incomod, Octavian decide să-l înlăture. Această hotărâre a dus la o primă serie de confruntări, încheiate nu prea bine pentru Octavianus: flota sa pregătită să invadeze Sicilia a fost distrusă de o furtună violentă . În 36 î.Hr. Vipsanius Agrippa obține o victorie împotriva lui Sextus Popeius la Mylae și Naulochus. Octavianus dobândeşte imaginea conducătorului care luptă pentru apărarea pământului natal și a valorilor sale în contrast cu Antonius care s-a lăsat corupt de Orient și îi

cedase iubitei sale egiptene regina Cleopatra teritorii romane. Campaniile militare ale lui Octavianus sunt încununate de succes (Agrippa obține victorii cruciale pentru securitatea Italiei), iar Antonius suferă înfrângeri și pierderi ale unor stindarde legionare în luptele din est cu duşmanii Romei parţii. Publicarea testamentului lui Antonius lăsat în grija vestalelor, prin care acesta cerea să fie îngropat în Egipt și-l recunoștea ca legitim pe copilul lui Caesar şi al Cleopatrei, Caesarion, este urmată de de izbucnirea războiului iagid (32-30 î.Hr.) încheiat prin victoria navală a lui Agrippa asupra flotei lui Cleopatra din 2 septembrie 31 î.Hr., în bătălia de la Actium (în Marea Ionică). Legiunile lui Octavianus pătrund în Egipt, prin Alexandria fără să întâmpine o opoziţie serioasă. Antonius și Cleopatra se sinucid, iar Egiptul este transformat în provincie romană. Octavianus reorganizează estul Imperiului, după care se întoarce în triumf la Roma. Sunt colonizati 120.000 de veterani. Odată cu dispariţia lui Antonius drumul spre instaurarea puterii personale într-o nouă formă de guvernare, principatul, este deschis. Octavianus este acum, de fapt, stăpânul absolut al statului roman, cu toate că Roma era încă în mod oficial o republică, iar el nu a fost investit cu nici o putere oficială, deoarece competenţele de triumvir nu au mai fost reînnoite. Principatul lui Augustus Adevăratele intenţii politice ale lui Octavianus încep să fie dezvăluite treptat,statul roman începe convertirea spre o monarhie bazată pe autoritatea conducătorului. Cu abilitate și iscusinţă el acumulează legal puteri exorbitante și titluri republicane. Păstrând faţada republicană, el preferă să manevreze subtil Senatul și poporul roman de a-i încredinţa, în virtutea magistraturilor cu care este investit, pârghiile puterii. Obţinerea acestor puteri de la un popor care simţea o adversitate aproape patologică faţă de tot ce reprezenta puterea personală, regalitate, dictatură s-a făcut prin promisiunea instaurării unei păci interne și externe, precum și asigurarea ordinii şi a siguranţei proprietăților. Evolutia competentelor lui Octavianus în fruntea statului roman pregăteşte schimbarea sistemului politic republican cu cel monarhic, instaurând un nou regim principatul:  

 

este ales consul încă din timpul triumviratului având: imperium consular,imperium proconsular, puteri constituante,drept de viață și de moarte în 36 î.Hr. primește drepturi tribuniciare (tribuncia potestas) care îl făceau o persoană sacrosantă și inviolabilă; deosebit de semnificativ a fost dreptul de veto cu care poate bloca orice inițiativă legislativă ce era îi punea în pericol autoritatea sa. în 31 î.Hr. este ales din nou consul,funcţie pe care o păstrează până în 23 î.Hr. în 30 î.Hr. îi sunt acordate noi drepturitribuniciare și puterea de a face patricieni









 

în 29 î.Hr. prin numirea sa ca princeps senatus (primul dintre senatori) se realizează prima reglementare a Principatului; din acest moment el îşi ia prenumele de Imperator în 27 î.Hr. după o şedinţă a Senatului în care el se preface că se retrage de la conducerea statului și că restituie Republica,senatorii îl „imploră” să împartă cu ei puterea și conducerea provinciilor; după trei zile îi este acordat titlul de Augustus („cel sfânt", „cel mărit") care îi atribuie o esenţă sacră până în 23 î.Hr. este consul cu imperium proconsular asupra provinciilor imperiale,după care primește imperium maius prin carei se acordă o autoritate superioară celei a proconsulilor extinsă la întregul Imperiu; are gestionarea directă a administraţiei şi dreptul de a emite decrete, decizii de natură judiciară,precum şi edicte, deciziile legislative; puterea tribuniciară este acum întreagă, fiind preluată pe viaţă din 19 î.Hr. a reluat puterile consulare pe viaţă şi funcţia de prefect al moravurilor îi dădea puterea de a înlocui sau recomanda în funcţii după moralitatea candidaţilor – jus commendationis) în 12 î.Hr., după moartea lui Lepidus, este ales mare pontif (pontifex maximus devenind liderul religios al Romei) în 2 î.Hr. primește titlul de părinte al patriei (pater patriae).

Treptat, Senatul își pierde din importanţă devenind un angrenaj la dispoziţia lui Augustus. Puterile acumulate până acum sunt întregite cu altele: cura morum (grija pentru moravuri), puteri legislative independente de imperium și potestas, puteri judiciare exercitate prin consiliul princeps, dreptul de a negocia cu oricine dorea, inclusiv dreptul de a declara război sau încheia tratate de pace ș.a..Augustus după ce primit toate competențele necesare unei conduceri autoritare (auctoritas), de la Senat și poporul roman, a început să ia măsuri pentru a aduce prosperitate Italiei și provinciilor, după o lungă perioadă de războaie civile. El a realizat de-a lungul domniei sale o serie de reforme de importanţă crucială pentru următoarele trei secole: 





a reorganizat Cursus honorum necesar ocupării magistraturilor republicane prin care a facilitat intrarea la consulat la vârsta de 33 de ani și a permis apariţia unei noi clase politice şi aristocratice prin constituirea celor două ordine privilegia senatori şi cavaleri-într-un spirit diferit de starea anterioară, precum și formarea unei noi clase dinastice;noi magistraturi preiau exercitarea puterii:prefecturile pretoriului, vigililor, anonei,destinate cavalerilor; • a reorganizat provinciile administrative după un nou sistem, inclusiv prin înfiinţarea a numeroase colonii și municipii care au favorizat romanizarea întregului bazin al Mediteranei; a reorganizat forţele armate de uscat (cu introducerea de trupe specializate pentru apărarea şi securitatea oraşelor, precum cohortele urbane, vigiles și Garda pretoriană ) şi maritime (cu formarea de noi flote în Italia și în provincii);



 



 



a reformat sistemul de apărare a frontierelor imperiale, prin cantonarea permanentă a legiunilor și trupelor auxiliare în forturi de-a lungul întregului limes; Roma devine un oraș monumental prin construirea unor noi edificii cu aportul lui Marco Vipsanio Agrippa; a favorizat renașterea economică și a comerțului, prin pacificarea întregii zone mediteraneene, construcţia de porturi, drumuri, poduri și cu un plan de dezvoltare teritorială fără precedent care a adus trezoreriei romane imense și neașteptate resurse; a promovat o politică socială mai echitabilă pentru clasele de jos, cu donații continue de cereale și oferirea unor locuri de muncă în construcţia unor lucrări publice noi (cum ar fi terme, apeducte și forumuri); a dat un nou impuls culturii romane cu ajutorul lui Maecena pentru protejarea familiei romane a introdus importante legi asupra moravurilor (Leges luliae) realizate în spiritul vechilor tradiţii romane (mos maiorum) prin care urmărea să se reinstaureze morala coruptă de numeroasele războaie civile influenţele din Orient; a dus o politică externă pacifistă prin încheierea unor acorduri cu statele clientelare de la graniţele Imperiului; stabilește relații economice cu ţări îndepărtate, precum India, favorizând un comert benefic.

Augustus a știut să se înconjoare în egală măsură de miniştrii competenți ca Agrippa sau Maecena, precum, și de poeţi ca Horațiu și Vergiliu care-i cântau și preamăreau opera. Epoca lui Augustus este considerată una dintre perioadele cele mai importante și înfloritoare din istoria literaturii universale pentru multe genuri literare. Principiile programatice și politica lui Augustus au fost susţinute de oameni de cultură ai acelui timp.În plus, Augustus însuşi a fost un savant cu abilități multiple: a scris proză și versuri, de la epigrame la tragedii în lucrări istorice. Augustus a lăsat o evidenţă detaliată a operei sale, într-o cronică ce are formă de testament moral: celebrul Divi Augusti Res Gestae. Într-un stil concis, în mod deliberat și fără compromisuri de înfrumusetare literară, Augustus a reamintit că onorurile i-au fost conferite treptat de către Senat și poporul roman pentru serviciile prestate el, a amintit de cadourile și avantajele acordate, de activele sale personale care s-au alocat pentru stat, pentru veteranii de război și populaţie, de jocurile şi spectacolele date pe propria cheltuială, și, în final de realizările sale pe timp de pace şi război. Sub guvernarea sa s-au cheltuit sume uriașe de bani pentru obţinerea cerealelor și apei necesare Romei, întreținerea armatei, precum și pentru ridicarea sau renovarea clădirilor publice. De asemenea, a fost realizat un recensământ al populatiei care arată că locuitorii din Roma se apropiau de aproape un milion.

Succesiunea sa a asigurat-o prin căsătoria lui Tiberius cu fiica sa lulia, punând bazele dinastiei iulio-claudice. Augustus moare la 19 august 14 d.Hr. (în vârstă de 76 de ani) în palatul din Nola (în Campania). Istoricul Suetonius a spus că Augustus, aflat pe moarte şi-a luat la revedere, ca un om ce a purtat în viața lui atât de multe măşti la fel ca un actor, cu o formulă pe care actorii o spun la sfârşitul pieselor de teatru: ,,Dacă piesa v-a plăcut, aplaudaţi și cu toții conduceţi-mă!". Corpul lui a fost ars pe Câmpul lui Marte din Roma, iar cenușa a fost depusă în Mausoleul lui Augustus construit de împărat pentru el și familia sa. După înmormântarea sa a avut loc deificarea consecratio), inaugurându-se cultul imperial Divus Augustus şi consacrat un templu între Capitol și Palatin. Cultul a avut un colegiu format din 21 de preoţi, Augustales, în care erau numiți doar cei mai înalți membri ai Senatului și a familiei imperiale. Regimul politic instaurat de Octavianus s-a menținut și a evoluat aproape 300 de ani. Sub Traian, Imperiul Roman a atins apogeul puterii și întinderii sale. Principatul a fost condus de patru dinastii: Iulia-Claudia, Flavia , Antonină și a Severilor, epocă de mare stabilitate și înflorire economică a Imperiului. În timpul Antoninilor, Imperiul roman a cunoscut apogeul dezvoltării sale, iar sub Traian (98117), unul dintre cei mai de seamă împărați a fost cucerită Dacia. În secolul al III-lea apare, ca urmare a anarhiei militare, monarhia militară,sistemul dinastiilor fiind întrerupt.Împăratul nu mai are calitatea de princeps, el fiind doar un comandant militar proclamat de armată și care depinde de voința acesteia . Dominatul Anarhiei militare îi va pune capăt Diocletian.Anterior, Aurelian (270-275) adoptase titulatura Dominus et Deus și proclamase cultul solar (Deus Sol Invictus)ca religie oficială,făcând astfel pași însemnați pe linia instaurării dominatului.Diocletian (284-305) renunță la calitatea de princeps,preluând-o pe cea de dominus, stăpân absolut al supușilor săi.Concentrează în mâna sa toată puterea de stat și , prin susținerea cultului solar, impune să fie adorat ca un zeu (deus). Introduce un nou sistem de guvernare, tetrarhia, iar federația de cetăți a Romei este înlocuită de un stat centralizat, în care vechile instituții romane devin pur decorative. Ideologia imperială se modifică substanțial o dată cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337). Prin măsurile luate de el, creștinismul avea să devină religia predominantă a Imperiului , iar împăratul avea să fie privit ca alesul lui Dumnezeu pe pământ. Puterii unice a lui Dumnezeu în ceruri îi va corespunde pe pământ autoritatea suveranului.

Caderea Imperiului Roman – In asteptarea barbarilor

Dupa multe razboaie a urmat si o perioada de pace. Insa nu pentru mult timp. Secolul al III-lea a fost dominat de o anarhie militara, ce a dus la un haos total. Legiunile isi proclamau comandanti ca imparati si au avut loc multe razboaie civile. Imparatul Aurelian (270-275) in urma conflictelor civile si impartirea in doua a imperiului, a decis in anul 271 sa abandoneze provincia Dacia. Secolul al III-lea a adus declinul Imperiului Roman. Imparatul Constantin in incercari disperate de a reunifica imperiul, a dat un edict de toleranta religioasa (anul 313), in urma caruia crestinismul a devenit o religie favorizata, sperand ca sub un singur zeu va reusi sa potoleasca si sa uneasca oamenii. A infiintat si o noua capitala, “Roma Secunda”, devenita cunoscuta sub numele de Constantinopol. Ultimul imparat care va conduce pentru o scurta vreme intreg imperiul a fost Theodosius I, 394 – 395. In anul 380 a proclamat crestinismul ortodox ca religie oficiala, iar in 381 a fost tinut la Constantinopol al doilea sinod ecumenic. Dupa anul 395 niciun imparat nu va mai conduce Imperiul Roman. Oficial, nu erau doua imperii, unul de Apus si unul de Rasarit. Ci era un imperiu cu doi imparati. In anul 410 vizigotii condusi de Alaric au devastat Roma. Imperiul de vest s-a accentuat in vremea lui Valentinian al III-lea (423-455), continuand sa piarda teritorii. Nu mai era cale de intoarcere, indiferent ce s-ar fi facut. Imparatii romani ajunsesera niste marionete ale unor comandanti germanici. Romulus Augustulus a fost inlaturat de la putere in anul 476 de Odoacru, un comandant german din armata romana, recunoscandu-l in schimb pe Zeno (474491) ca singurul imparat roman. Imperiul roman din orient a trecut mai usor de pericolele barbare din secolul V. Iustinian (527-565) a incercat chiar sa recucereasca occidentul roman. Romanii au recucerit Italia, dar economia romana s-a prabusit din pricina razboaielor.

Dupa multe razboaie, romanii pierd din nou teritorii. Italia a fost atacata de lombarzi iar sudul Spaniei va fi pierdut din nou. In vremea lui Iustinian, romanii au platit un tribut scump ca sa pastreze pacea, orientand atentia imperiului la est. In anul 800, papa de la Roma, Leo III l-a incoronat pe regele francilor Charlemagne ca imparat al romanilor, ducand la formarea Imperiului Romanogerman. In perioada dinastiei macedonene (867-1056) imperiul a inceput sa-si revina, cucerind parti din estul Anatoliei, Siria, Armenia, sudul Italiei si intreaga peninsula Balcanica. Istoria Imperiului Roman a avut parte de multe urcusuri si coborasuri. In jurul anilor 1081 – 1118 imperiul a inceput cruciadele impotriva musulmanilor, profitand de pe urma acestora. In secolul XIV, Anatolia a fost cucerita de turci, iar otomanii vor trece in Europa in 1354, ocupand Gallipoli. In 1453 otomanii cuceresc Constantinopolul, iar apoi in 1461 si Trapezuntul, marcand astfel sfarsitul imperiului roman. De ce s-a prabusit Imperiul Roman? Una din teorii spune ca degradarea agriculturii a cauzat declinul economic al Imperiului. Din pricina multor migratori, Imperiul a inceput sa se clatine. Orasele romane nu erau facute pentru populatii mari, iar insuficienta mancarii a putut fi una din cauzele inceperii declinului. Zone intregi au fost desertificate si multe animale au disparut. Sclavia si taxele prea mari au fost un alt motiv. Acestea au fortat fermierii sa renunte la agricultura si sa se mute in orase. Lipsa mancarii, a apei, aparitia unor boli, au fost picaturi ce au ajutat la caderea Imperiului Roman.

Inflatia si taxele prea mari au dus la inchiderea minelor, slabind si mai tare economia. In urma unor analize a scheletilor umani descoperiti, s-a descoperit in oase substante otravitoare, inhalate probabil prin unele condimente foarte populare in Imperiu. Adrian Goldsworthy, un istoric englez, sustine ca Imperiul Roman s-a sfarsit din pricina razboaielor civile frecvente si legiunile romane, pentru controlul Imperiului. Armata fiind slabita, si depinzand de o societate tot mai slabita, nu avea cum sa castige lupta cu numarul dusmanilor care era din ce in ce mai mare. Autoritatea centrala fiind slabita din pricina razboaielor civile tot mai dese, problemele sociale si economice, au dus la o incapacitate politica de a mentine controlul. Joseph Tainter, in cartea sa “The Collapse of Complex Societies”, spune ca agricultura s-a degradat, in timp ce populatia a crescut. Romanii in schimb au incercat sa rezolve aceasta problema cucerind noi teritorii. Ca o consecinta a cresterii Imperiului, si cheltuielile au crescut. Dovezile din scheletii descoperiti arata ca oamenii au fost sub-nutriti, iar conditiile tot mai degradante au dus pana la urma caderii acestei societati. Conditiile foarte precare in care traiau oamenii au dat nastere la aparitia unor boli si epidemii. William McNeil, in urma unor studii, spune ca intre anii 165 si pana in secolul III populatia Imperiului de Vest s-a injumatatit. O alta teorie spune ca si crestinismul a avut un rol in declinul Romei, facand populatia mai putin interesata de sloganul “aici si acum” asteptand in schimb rasplata in ceruri. Istoricul Vegetius spune ca declinul Imperiului a survenit din pricina mercenarilor germani infiltrati la comanda legiunilor romane. “Germanizarea” ca un rezultat a diluarii culturii, loialitatea catre comandantii Romani si nu catre guvernul Roman, a dus probabil la sfarsitul acestui Imperiu. Vergetius sustine ca nu prabusirea economiei si industriei a dus la prabusirea Romei, ci a declinului agriculturii si a pamantului care nu mai era cultivat, deseori din pricina invaziilor barbare. Imperiul fiind macinat de numeroase pericole, atacuri externe; rascoale din peninsula si din provinciile Galia, Egipt, Africa; nesiguranta drumurilor fapt ce pagubea economia; luptele pentru tron, in care adesea erau implicate si legiunile au dus intr-un final la sfarsitul unui imperiu cu o istorie sangeroasa, plina de cuceriri si razboaie.

Sfarsitul Imperiului Roman de Apus a marcat sfarsitul unei ere, si inceperea uneia noi, Evul Mediu.

Emil Cioran spunea ca “a fost nevoie ca barbarii sa distruga Imperiul roman pentru ca Europa sa se poata naste.”