Etica Profesionala [PDF]

Zitiervorschau

TEMA 1. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE ETICII S1: Etica ca știință și disciplină de studiu. S2: Etapele de dezvoltare a eticii. S3: Etica – disciplină filosofică și științifică. S4: Funcțiile eticii.

S1: Etica ca știință și disciplină de studiu. Din cele mai vechi timpri oamenii au fost interesați să reglementeze rela țiile dintre ei prin norme, care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ a comunității sau anumitor segmente ale acestora (popor, națiune, etnii, organizații, grup, familie etc.). Asemenea norme trebuie să aină câteva caracteristici fără de care nu ar putea fi impuse:  să delimiteze pentru toți și pentru fiecare în parte obligații, interdicții, permisiuni;  să fie cunoscute de toți sau cel puțin de o majoritate;  să prevadă sancțiuni pentru impunerea lor în folosul comunității. La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice și în diferite arii de conviețuire. Valorile date s-au format în baza concepțiilor dominante în societate despre sursa, valoarea și sensul existenței umane. S-au constituit o multitudine de perechi de valoare – normă destinate să reglementeze viața indivizilor și a comunităților umane în conformitate cu idealul uman și cu sistemul de interese promovat la un moment dat. Din multitudinea acestor perechi s-a desprins o categorie aparte, aparținând de sfera de preocupare a eticii – sfera moralei. Sfera nominalizată ține de probematica omului raportată la sensul și semnifica ția valoarii și scopului ființei umane, de valori, de norme, atitudini aferente categoriilor de bine și rău. Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă în țelegerea corectă a sensului termenilor în care aceasta operează (etica, morala, deontologia). Etica (se traduce din greacă: locuință, lăcaș, morav, obicei, caracter) – anslamblul de reguli de conduită morală urmate de o persoană sau un grup, fundamentate pe distinc ția dintre bine și rău. Morala ( din latină: obicei, datină, obișnuință) – este ansamblul principiilor de dimensiune universal – normativă bazate pe distincția dintre bine și rău. În politică, administrație publică, afaceri etc. este preferat termenul de etică. Termenul morală este legat de viața privată. Deontologia reprezintă anslamblul regulilor după care se ghidează o organiza ție, profesie, o parte a acesteia prin intermediul organizațiilor profesionale, care devin instanța de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli. Obiectul eticii îl constituie morala. Morala este o parte considerabilă a vieții noastre, dar în situații de rutină nu ne punem probleme specifice moralei:  ce ar trebuit să facem? (ar fi drept, bine, onest);  cum ar treui să judecăm pe noi înșine și pe alții?;  cum trebuie să-i tratăm pe alții și să admitem să fim tratați de ceilalți?;  ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viață?;  care este cel mai bun mod de viață?;  ce fel de persoană ar treui să fiu? Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ceea ce este mai bine să facă, pe ce criterii să facă alegerea și care le sunt motivațiile morale în acțiunile lor. 1

Distincția între etică și religie ?????????????????????????/ Prejudecăți în privința moralei???????????????????????

S2: Etapele de dezvoltare a eticii. I.

II.

III.

Epoca primitivă – elementele de etică se transmiteau verbal de la o generație la alta sub formă de sfaturi, povețe, reguli de comportare. Încă din această epocă etica avea un rol deosebit în existența societății, de atunci când în perioada paleolitică conștiin ța conviețuirii a impus prima mare interdiciție etică din preistoria omului – cea a canibalismului. Epoca antică – s-a constituit etica ca știință, au fost formulate idei cu privire la educația morală a copiilor. Ex: Quantilius recomandă ssă fie angajate dădace care vorbeau corect și frumos, cu o pronunțare corectă. Epoca renașterii – s-au cunoscut mari transformări de norme morale. Umaniștii epocii înaintează noi cerințe față de pedagog, care este promotor al moralității. Se pune accentul pe respectul față de om. Ex: studentul nu trebuie să se teamă de pedagog. Se pune accent pe dezvoltarea educației estetice, educatorul trebuie să fie tânăr, cultivat, inventiv, prietenos, voios, senin, exemplu pentru toți.

Principiile eticii:  Principiul egalității în fața normelor – egalitatea între oameni nu se referă la egalitatea lor intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea în fața principiilor și normelor morale și la egalitatea în fața legii.  Principiul clarității și a clarificării (pozițiilor, conceptelor) – într-o societatea deschisă oamenii pot să-și enunțe clar poziția față de o problemă morală și în consecință să acționeze. Etica studiază standarde generale care se aplică celor mai mulți oameni în cea mai mare parte din via ța lor, de aceea rareori ea ține cont de particularități cum ar fi sexul, rasa, capacitățile și talentele, statutul unei persoane.  Principiul relativismului și absolutismului – relativismul susține că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcție de comunitate și istorie. Pentru a fi moral trebuie să trăie ști în acord cu codul comunității tale și să-l respecți pe cel al altora. Totodată, problema toleranței față de alte coduri creează situații inacceptabile, de ex: Codul moral al naziștilor – purificarea rasială; arderea văduvei în India, sclavia, discriminarea din cauza apartenenței la sex etc. Absolutiștii cred că standardele treuie să fie universal accesibile și se sprijină în această idee pe asemănările dintre normele diferitelor comunități, de ex: respectul față de părinți, prohibirea incestului etc.

S3: Etica – disciplină filosofică și științifică. Una din problemele care se pot pune în legătură cu statutul eticii este aceea a justificării ei ca disciplină filozofică şi ştiinţifică. Argumentele potrivit cărora etica este o disciplină filozofică sunt următoarele: - a apărut şi s-a dezvoltat pe tărîmul filozofiei, fiind parte componentă a operei majorităţii filozofilor importanţi pe care i-a dat istoria filozofiei; - are la bază o concepţie generală asupra existenţei, fiind indispensabilă unei filozofii despre om; - desfăşoară un demers sintetic şi conceptualizant, categoriile sale fiind de aceeaşi înălţime conceptuală cu categoriile filozofice; - abordează realitatea ca relaţie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim de interpretare, propriu filozofiei. 2

Etica este o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul său sunt elucidate două grupuri de probleme: 1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei; 2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi norme să se conducă în viaţă. -

Există şi alte argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină ştiinţifică: are un obiect propriu de studiu: morala; tinde spre o explicaţie conceptual-logică a obiectului său; îşi revendică o modalitate proprie de abordare, fiind, prin excelenţă, o disciplină axiologică şi normativă.

S4: Funcțiile eticii. 1. Funcția cognitivă (de cunoaștere) – este funcția principală, deoarece celelalte funcții nu pot fi realizate decât cu condiția realizării ei. Se realizează pe 3 trepte succesive: I. descripitvă – sistematizarea datelor vieții morale în funcție de tipurile de atitudini morale; II. analitico – sintetică – presupune o analiză a conexiunilor interne și externe ale diferitelor fenomene morale; pleacă de la o analiză ........ și descoperă toate componentele morale specifice; III. explicativă. 2. Funcția normativă – etica nu crază norme, ea doar le descoperă; rolul eticii este unul de sistematizare, conceptualizare, raționalizare și comunicare; 3. Funcția persuasivă (de convingere); 4. Funcția educativă.

TEMA 2. ETICA PROFESIONALĂ S1: Profesie și profesionalism. S2: Considerații generale asupra eticii profesionale. 3

S3: Normele moral – profesionale.

S1: Profesie și profesionalism. Societățile moderne sunt niște societăți profesionale. Orice persoană care își alege o carieră î și dorește să fie recunoscută ca profesionistă în domeniu. O profesie este o ocupație pe care o au mai multe persoane, organizate voluntar să-și câștige existența prin slujirea directă a unui anumit ideal într-un mod moral permisibil dincolo de ceea ce le cere legea, piața și morala. Profesionist reprezintă persoana care lucrează într-un anumit domeniu de activitate ăe baza unei pregătiri corespunzătoare. Caracteristicile ideale ale profesiilor: a) Profesia presupune o cunoaștere a teoriilor domeniului, adică o pregătire consistentă și îndelungată; b) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unei nevoi sociale. Practica profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei; c) Membrii unei profesii trebuie să aibă relații colegiale, iar comportamentul fiecărui membru este monitorizat colegial; d) Membrii unui grp profesional sunt legați printr-un cod de etică; e) În caz de haos și catastrofă membrii unei profesii trebuie să fie pregătiți să se sacrifice, inclusiv să- și riște viața. Profesionalismul este considerat ca o ideologie relevantă pentru cei care activează în acela și domeniu. Caracteristicile profesionalismului: a) expertiză în cercetarea unei profesii (trebuie să cunoască amănunțit toate aspectele activită ții corespunzătoare); b) credința în autonomia deciziilor profesionale și a exercitării profesiei (decizii de sine – stătătoare + este încrezut de corectitudinea acestora = este încrezut în deciziile autonome); c) identificarea cu profesia și cu cei din același domeniu; d) dedicația pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă; e) obligația morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea emo țională excesivă (dar nu și empatia); f) menținerea colegială a standardelor profesionale.

S2: Considerații generale asupra eticii profesionale. Etica profesională este un domeniu independent al științei despre etică și studiază bazele moralei profesionale, explică specificul realizării principiilor morale generale în sfera muncii. Etica profesională este știința care reglementează printr-o serie de norme etice comportamentul reprezentanților unor grupuri sociale specifice ce aparțin profesiei respective. Etica profesională s-a constituit ca știință în rezultatul conștientizării și stabilirii unor rela ții reciproce între profesioniștii dintr-o sferă de activitate și societate, rezultatul fiind codul etic de constituie un fel de contract sau înțelegere între comunitate și grupul profesional. Etica profesională precizează practicile, drepturile și datoriile membrilor unei profesii, critică și sancționează practicile profesionale negative. 4

În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are importan ță în primul rând pentruprofesiile, obiectul cărora este omul. Astfel, distingem etica pedagogului, medicului, judecătorlui etc. Exemplu: Etica medicală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti și a salva viața pacientului, indiferent de dificultăți, să fie păstrat principiul confidențialității și nici într-un caz nu treuie să contribuie la moartea pacientului. Etica pedagogicii îl obligă pe pedagog să respecte presonalitatea studentului și să manifeste fa ță de acesta o exigență respectivă, să mențină propria reputație și reputația colegilor săi. Etici pentru situa ții încurcate Tipurile de etici Abordarea standard a eticii

1. Etici pentru situații încurcate. Etica pentru situații încurcate descoperă arii mai dramatice, cazuri negative. Partea slabă a acestei abordări este aceea că accentuând pe cazul negativ, poate arunca o umbrănegativă asupra unei profesii. De exemplu: în politică se accentuează pe cinism și compromitere, în administra ție – pe corup ție, în medicină – pe neglijarea pacienților, în educație – abuz de autoritate și de încredere. Partea bună a concentrării pe cazuri negative reiese din virtuțile pe care le conferă critica practicilor unui domeniu. Aceasta duce la corecțiile ce trebuie făcute. Etica încurcată este utilizată pe larg în mass – media, aceasta căutând mai degrabă scandalosul pe care consideră mai gustat de public. 2. Abordarea standard a eticii . Abordarea standard nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe trăsăturile unei practici profesionale, cărora le aplică analiză prin intermediul conceptelor de drepturi și datorii. De exemplu: medicii, asistenții sociali au datorii mai mari decât alte persoane să-și ajute semenii. Profesorii au mai multe drepturi să evalueze studenții și să le orienteze succesul. Totodată, ei au dreptul să pedepsească. Polițiștii au dreptul să uzeze de forță, parlamentarii – să stabilească legile etc.  Cauzele comportamentului neetic:  câștigul (dorința de obținere a profitului maxim duce la numeroase tentații, mai ales atunci când se anticipează un câștig consistent);  conflictul de roluri;  competiția puternică – poate stimla un comportament neetic; consecin țe – fixarea pre țurilor, încălcarea prevederilor de monopol etc.  personalitatea – oamenii puternici, orientați spre valorile economice sunt mai expu și la un comportament neetic decât alții. Ei își vor folosi puterea pentru a promova interesul personal mai degrabă decât pentr binele întregii entități;  cultura organizației și a domeniului de activitate.  Consecințele unui comportament neetic: a) pentru entitate: 5

 pierderea încrederii partenerilor și angajaților, comunicare redusă, lipsă de implicare, loialitate scăzută;  pierderea reputației (de ex. vestea despre un produs rău se răspândește mai repede decât cea despre un produs bun);  pierderea imaginii firmei, a clienților și colaboratorilor valoroși;  pierderea unei sume importante pentru avocați, procese etc.  scăderea vânzărilor și a profitului ș.a. b)     

pentru individ: pierderea unor promovări; pierderea încrederii, respectului; pierderea aprecierilor din partea șefului, colegilor, prietenilor, familiei; retrogradări; pierderea locului de muncă ș.a.

S3: Normele moral – profesionale. Etica profesională studiază caracterul activității morale a indivizilor și relațiile morale în mediul profesional. Pune bazele etichetei, care reprezintă reguli de comunicare specifice, maniere de comportare, cât și norme de conduită în societate. Normele de conduită au existat din toate timpurile. Acestea s-au transmis prin educație din generație în generație. Norma morală reprezintă un instrument de constrângere morală, de îngrădire, un model acceptat și recunoscut de membrii societății, un standard, un etalon de comportament social. Normele se elaborează prin modalitățile: 1) neorganizat – spontan, difuz (obiceiurile, tradițiile); 2) organizat – de către insitituții, agenții specializate (prin elaborarea codurilor de etică). Normele au ca scop reglementarea normativă și integrarea socială:  crează un sistem de drepturi și datorii, interdicții în diferite contexte sociale;  permite evitarea și rezolvarea conflictelor;  arată ce trebuie să fie într-o societate;  nu stabilesc puncte, limite normative, ci o zonă în cadrul căreia sunt permise și limite de variație.

Clasificarea normelor

Norme generale

Norme particulare

Norme speciale

1. Normele generale (universale) Sunt presente în toate tipurile de comunități umane, au durabilitate în timp și influen țează toate activită țile umane. De exemplu: cinste, generozitate, demnitate, loialitate etc. 6

2. Norme particulare Se adresează unor comunități umane determinate, vizând activitățile umane particulare . De exemplu: normele vieții de familie, normele specifice anumitor activități profesionale ș.a. 3. Norme speciale Se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și uneori cu ocazii speciale. De exempl: norme de protocol, codul manierelor elegante, reguli de etichetă îm afaceri ș.a. Normele pot fi formulate:  ca imperativ categoric – arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abținem să facem (poruncă, îndemn);  ca imperativ patetic – arată ce ar treui să facem sau să ne ab ținem să facem în anumite situa ții (ipoteză, presupunere). O normă poate să conțină: 1) interdicție (să nu omori decât în legitimă apărare); 2) permisii (poți să nu te supui ordinelor dacă ele încalcă drepturile omului); 3) obligații (ține-ți promisiunile).  Caracteristica valorilor profesionale Profesii Valori 1. Jurist Dreptate 2. Medic Sănătate 3. Profesor Dezvoltare personală 4. Psiholog Autonomie 5. Asistent social Bunăstare 6. Contabil, auditor Corectitudine Dileme standard în etica profesională intervin mai ales în situaţii cruciale între starea de fapt a unei societăţi în care se exercită o profesie şi valorile morale ale acelei profesii. Cele mai dificile probleme etice survin în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare. Legile sunt legi, au o astfel de valoare, dar multe dintre ele nu sunt drepte. Ziariştii şi profesorii sunt obligaţi să manipuleze. Şi chiar dacă ei doar socializează în anumite valori, cele ale societăţii în care trăiesc, la modul ideal fac un deserviciu democraţiei şi drepturilor omului. Medicii erau obligaţi, în regimul totalitar românesc, să cheme procuratura atunci când venea o pacientă cu iminenţă de avort. Adesea, din acest motiv, femeile rămâneau acasă, făceau septicemii şi mureau. Funcţionarii publici erau supuşii statului, într-un proces cu statul, cetăţeanul era aproape întotdeauna perdant. Chiar şi în practica curentă a ţărilor cu regimuri democratice există dileme de etică profesională greu de surclasat. Un avocat îşi apără clientul, chiar şi împotriva ideii de dreptate, un profesor socializează elevii chiar şi pe valori nedrepte, dar care sunt încetăţenite, psihologii pot să-i facă pe pacienţi şi mai dependenţi de însăşi prin terapia pe care le-o aplică, deşi rolul lor moral este acela de a ajuta pacienţii să revină la autonomie, să poată trăi din nou "pe picioarele lor".

TEMA 3. CODUL ETIC AL PROFESIONALIȘTILOR CONTABILI S1: Conceptul, obiectivele și caracteristicile codurilor de etică profesională. S2: Formalizarea etică și elaborarea codurilor de etică profesională. S3: Tipurile și avantajele elaborării codurilor de etică profesională. 7

S4: Codul etic al profesioniștilor contabili. S5: Principiile fundamentale de etică pentru profesioniștii contabili.

S1: Conceptul, obiectivele și caracteristicile codurilor de etică profesională. Comportamentul etic, atât în societate, cât și în organiza ții, este reglementat de o serie de factori cum ar fi: a) legislația de stat, care orientează, atât la nivel individual, cât și la nivel organizațional, spre îndeplinirea unor legi; b) codul de etică (codul deontologic). Codul de etică poate fi definit în diferite moduri:  un ansamblu de prescripții de conduită pentru diferite aspecte ale valorii morale de drept și socio – profesionale;  o declarație formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o organiza ție trebuie să acționeze și să ia decizii;  un document formal care stipulează normele și credințele, reflectă valorile obiective și principiile promovate de o organizație, reflectând gradul de etică al acesteia etc. Exemple: Codul lui Hamurabi, Codul lui Manu, Cele 10 porunci din Vechiul Testament, Jurământul lui Hipocrate etc. Obiectivele codului de etică:  contribuie la reputația, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activită ți îl au față de institu ția care prestează serviciul respectiv;  promovează o imagine pozitivă organizației;  reprezintă un contract moral între beneficiari și organizații, între cei ce fac parte din organiza ție și menține coeziunea organizațiilor, instituțiilor;  este un cadru de referință în orientarea deciziilor și acțiunilor;  arată angajamentul de principiu al conducătorilor (în primu rând conducătorii trebuie să respecte codul etic, pentru a da un exemplu de urmat și angajaților);  crează un climat etic în care acțiunile sunt percepute ca corecte;  ghidează comportamentul în caz de dileme etice;  corelează relațiile contractuale cu încrederea și responsabilitatea etc. Codul etic trebuie să prevadă:  modul în care membrii organizației trebuie să acționeze într-o situație concretă, cum ar trebui să gândească și să se comporte;  probleme cum ar fi – conflicte de interese, concurenții, caracterul privat al informa țiilor, oferirea cadourilor, oferirea/primirea sponsorizărilor politice;  conflicte între membri;  relațiile angajaților cu superiorii;  relațiile între practicieni și specialiști într-o profesiune etc. Principalele caracteristici ale unui cod etic:  să fie riguroase, să prevadă clar;  8

        

nu trebuie folosite în interes propriu; nu vor servi unei profesiuni în defavoarea interesului public; să fie specifice și oneste; trebuie să prevadă și pedepse; trebuie să stabilească adevăratele valori ale instituției; să provină de la o autoritate legitimă; să nu contravină altor legi (legea supremă – Constituția); să fie posibile din punct de vedere fizic și moral; să fie cât mai simple și accesibile etc.

S2: Formalizarea etică și elaborarea codurilor de etică profesională. Prin formalizarea etică se înțelege formularea explicită în scris a valorilor, principiilor și normelor unei institutții; înseamnă elaborarea codurilor etice. Elaborarea codurilor se face în echipă. Obiectivele organizației sunt stabilire de către conducere. Tot conducerea numește un colectiv de muncă. Specialiștii în domeniu (etică profesională) fac următoarele sugestii legate de felul în care poate fi scris un bun cod de etică pentru o anumită profesie: a) obiectivele trebuie formulate în mod clar, astfel încât să existe siguran ța că ele vor fi sus ținute de către ceilalți; b) stabilirea unui termen realist pentru dezvoltarea și introducerea codului; c) codul trebuie să fie deschis spre schimbări dacă apar situații noi; d) codul trebuie orientat spre problemele cu care se confruntă profesia; e) trebuie să ia în considerare legislația și reglementările aplicate profesiei; f) echipa trebuie să consulte un jurist pentru partea de acoperire legală a codului; g) codul nu trebuie să creeze celorlalți așteptări nerealiste; h) exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple și clare, fără expresii tehnice de specialitate; i) managerul trebuie să-și asume personal obiectivitatea și responsabilitatea codului etc. Codul etic rămâne valabil dacă toți membrii organizației îl respectă. Când managerul nu acordă importanța corespunzătoare acestuia, atunci nici angajații nu vor respecta prevederile codului.

    

Difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri: mese rotunde de sensibilizare; anunțarea codului la concursul de angajare; anexarea codului la contractul de muncă și semnarea unei adeziuni; prin intermediul internetului (pe site-ul oficial al organizației, prin mail etc.); sub formă de afiș etc.

S3: Tipurile și avantajele elaborării codurilor de etică profesională.  

Codurile generale – tind să fie de natură aprobativă, alcătuite din prevederi „trebuie să”. Este scris utilizând termeni generali. Coduri specifice – opresc ceva în mod legal, alcătuite din prevederi „nu facem”; sunt mai lungi, exacte. 9

Puterea unui cod etic depinde de legitimitatea și influența acestuia asupra celora pentru care este făcut. Codul va fi respectat pentru că persoanele se vor supune de bună voie, standard definite de grupul profesional. Avantajele elaborării codului de etică:  formulează interesul colectiv și profesional;  este ghid pentru tinerii specialiști;  pot fi bazele unei acțiuni disciplinare în cazul abaterilor;  este mijloc de încurajare a practicilor etice în organizație;  crește implicarea conducătorilor și salariaților;  are loc îmbunătățirea selecției, formării, promovării personalului;  sporește încrederea și cooperarea în echipă.

S4: Codul etic al profesioniștilor contabili. Auditorii și contabiliii au responsabilitate față de clienți, își asumă responsabilitatea de a ac ționa în interes public. În acest scop trebuie să respecte cerințele eticii profesionale, care sunt stipulate în codul etic, emis de Consiliul pentru standarde internaționale de etică pentru contabili. Codul etic are următoarea structură:  prefață;  3 părți de bază – A, B, C;  definiții. Partea A „Aplicarea generală a codului” stabilește principiile generale ale eticii profesionale și oferă un cadru conceptual pe care auditorul trbeuie să-l aplice în cazurile:  identificării riscurilor de bază aferente principiilor fundamentale;  evaluării importanței riscurilor identificate;  aplicării măsurilor de eliminare sau reducere a riscurilor identificate. Partea B, C – sunt reflectate reguli de conduită în situații concrete : partea B – pentru auditor, partea C – pentru contabil.

S5: Principiile fundamentale de etică pentru profesioniștii contabili.  Integritatea - presupune sinceritate și onestitate în toate relațiile profesionale. Un auditor nu trebuie să certifice informația când:  este falsificată, duce în eroare;  este întocmită neglijent;  omite sau ascunde informații semnificative.  Obiectivitatea impune auditorul să fie imparțiali, să nu fie în conflict de interes sau sub influen ța altor părți care să prevaleze asupra raționamentului profesional. În codul etic nu sunt toate situa țiile care afectează obiectivitatea auditorului, în așa caz acesta trebuie să efectueze verificarea sau să presteze servicii profesionale la această entitate.  Competența profesională și atenția cuvenită presupune că auditorul trebuie să-și mențină cunoștințele și aptitudinile la nivelul necesar. Competența auditorului se divizează în 2 etape: 10

I.

atingerea competenței profesionale – nivelul înalt al studiilor generale, de specialitate, acumularea experienței profesională; II. menținerea competenței profesionale – cunoașterea permanentă a noilor elaborări în domeniul auditului, contabilității:  cunoașterea ISA, SNC, cerințelor altor acte normative, legislației;  asigurarea controlului calității serviciilor profesionale prestate. Codul prevede că auditorul, în cazul acceptării misiunii, trebuie să determine care servicii poate să presteze, luând în considerare nivelul cunoștințelor sale, a competențelor și posibilităților.

TEMA 4. RISCURILE ȘI MĂSURILE DE PROTECȚIE AFERENTE ACTIVITĂȚII PROFESIONIȘTILOR CONTABILI S1: Riscurile de interes propriu și autorevizuire. S2: Riscurile de reprezentare și familiaritate. S3: Riscul de intimidare. S4: Măsurile de protecție care reduc riscurile aferente activității profesioniștilor contabili.

S1: Riscurile de interes propriu și autorevizuire. Auditorul trebuie să cunoască riscurile care pot să apară în activitatea sa profesională, de asemenea și măsurile de protecție care reduc sau elimină riscurile date. Riscurile pot fi create de o gamă variată de circumstanțe. O circumstanță poate da naștere la mai mult de un singur risc, iar un risc poate afecta conformitatea cu mai mult decât un singur principiu fundamental. În Codul etic în partea „Audit” sunt prezentate următoarele categorii de riscuri aferente principiilor fundamentale ale eticii profesionale: 1. Riscul generat de interes propriu reprezintă riscul conform căruia interesul financiar sau alt gen de interes va influența în mod inadecvat raționamentul sau comportamentul auditorului. Acest risc apare:  auditorul pe parcursul auditului are interes direct față de entitatea auditată;  onorariile totale de la un client reprezintă o sumă considerabilă pentru societatea de audit;  auditorul are relații de afaceri strânse cu entitatea auditată (ex: parteneri de afaceri);  societatea de audit este preocupată de posibilitatea pierderii unui client;  auditorul se află în proces de negocieri de angajare la entitatea auditată;  auditorul descoperă erori semnificative la evaluarea calității serviciilor prestate anterior clientului de către un alt auditor care face parte din societatea de audit dată; 2. Riscul generat de autorevizuire reprezintă riscul generat de evaluarea incorectă a rezultatelor unui serviciu de audit precedent. Acest risc apare când:  societatea de audit pregătește un raport despre eficacitatea funcționării sistemului de control intern al clientului, după ce singură l-a elaborat și implementat;  auditorul a întocmit datele primare pentru a efectua înregistrări care fac obiectul contractului de acordare a serviciilor de audit;  auditorul ocupă/a ocupat recent funcția de conducere la entitatea auditată; 11

 auditorul este angajat/ a fost angajat la entitatea auditată și poate exercita influen ță asupra opiniei aferente auditului desfășurat;  societatea de audit prestează alte tipuri de servicii profesionale concomitent cu activitatea de audit.

S2: Riscurile de reprezentare și familiaritate. 3. Riscul generat de reprezentare constă în faptul că un aditor promovează poziția unui client astfel încât obiectivitatea sa poate fi afectată. Acest risc apare când:  societatea de audit își promovează activitățile deținute în entitatea auditată;  auditorul este reprezentant al clientului și apără interesele într-un litigiu sau în dispute cu terțe părți. 4. Riscul generat de familiaritate reprezintă riscul creat de legăturile apropiate sau îndelungate cu clientul, auditorul fiind astfel simpatizant al intereselor acestuia sau având tendin ța să accepte rezultatele muncii lui. Acest risc apare când:  auditorul are o rudă sau un afin care ocupă funcții de director sau altă funcție de conducere în cadrul entității auditate;  auditorul are o rudă sau un afin care este angajat al clientului și se află în pozi ția de a exercita o influență semnificativă asupra obiectului specific al misiunii;  auditorul acceptă cadouri și semne de ospitalitate, cu excepția cazurilor când valoarea acestora este în mod clar nesemnificativă;  conducătorul societății de audit are legături îndelungate cu societatea auditată.

S3: Riscul de intimidare. 5. Riscul de intimidare este riscul conform căruia auditorul va fi împiedicat să ac ționeze în mod obiectiv datorită presiunii, inclusiv din cauza încercării de exercitare a influenței asupra auditorului. Acest risc apare când:  auditorul este amenințat cu rezilierea contractului de către client;  clientul nu este dispus să achite onorariul societății de audit în situa ția în care auditorul nu este de acord cu anumite tratamente contabile și reflectarea unor operațiuni în evidență;  societatea de audit este amenințată cu un litigiu sau este deja în litigiu;  clientul insistă asupra micșorării volumului de lucru pentru a reduce onorariul auditorului;  clientul insistă asupra punctului său de vedere, impunând auditorului să-l accepte, motivând aceasta prin experiența colaboratorilor săi;  conducătorul societății de audit informează auditorul că nu va primi onorariul planificat dacă nu va găsi punct de tangență cu clientul asupra organizării contabilității etc.

S4: Măsurile de protecție care reduc riscurile aferente activității profesioni știlor contabili. Măsurile de protecție sunt acțiuni întreprinse sau alt tip de măsuri, care pot elimina sau reduce riscurile la un nivel acceptabil. În cod sunt prevăzute următoarele categorii de măsuri de protecție: A. măsuri de protecție generate de profesie, legislație sau reglementări; B. măsuri de protecție aferente mediului de activitate. 12

Măsuri de protecție generate de profesie, legislație sau reglementări:  cerințe privind accesul la profesie;  cerințe de dezvoltare profesională continuă;  standarde profesionale;  monitorizarea activității profesionale;  controlul calității lucrărilor de audit ș.a. Măsuri de protecție aferente mediului de activitate. În mediul de lucru măsurile de protecție pot varia în funcție de circumstan țe. Ele cuprins măsuri de protecție la nivelul societății de audit și măsuri de protecție specifice misiunii de audit.  la nivelul societății de audit:         

conducerea entității insistă asupra conformității cu principiile fundamentale; conducerea societății de audit impune ca toți auditorii să acționeze în interes public; proceduri de control asupra respectării principiilor fundamentale ale eticii profesionale; preceduri de implementare și monitorizare a controlului calității misiunilor; politici și proceduri interne documentate care prevăd conformitatea cu principiile fundamentale; politici și proceduri care vor permite identificarea intereselor și relațiilor dintre auditori și clienți; politici și proceduri care interzic persoanelor fizice care nu fac parte din echipa misiunii să influe țeze rezultatele acesteia; un mecanism disciplinar pentru promovarea conformității cu politicile și procedurile; politici și proceduri publicate care să-i încurajeze pe angajați sî comunice nivelelor superioare din cadrul societății de audit orice problemă legată sw conformitatea principiilor fundamentale care îi preocupă.

 specifice misiunii:    

desemnarea unui auditor care nu a fost în misine pentru a revizui activitatea sau în caz contrar să furnizeze asistența necesară; consultarea unei terți părți independente (alt auditor) sau prof. de reglementare – Consiliul de supraveghere; discutarea problemelor de etică cu conducerea clientului; rotația personalului echipei de audit.

În funcție de natura misiunii un auditor poate să se bazeze pe măsurile de protec ție pe care le-a implementat clientul: a) clientul solicită ca alte persoane decât conducerea să aprobe numirea unei societăți de adit pentru prestarea unei misiuni; b) clientul dispune de angajați competenți cu experiență și vechime în muncă care pot lua decizii manageriale etc. În Cod sunt prevăzute întrebările soluționării problemelor etice. În cazul soluționării conflictelor etice, auditorul trebuie să ia în considerare:  toate faptele importante;  întrebările de etică apărute;  principiile fundamentale implicate în esența conflictului; 13

 

procedurile de control interne a societății de audit; alte variante alternative de acțiune. Dacă auditorul care se află într-un conflict etic cu clientul său nu poate soluționa problema, el poate să se adreseze la conducerea societății de audit, juriștilor sau la organiza țiile profesionale. Totodată el poate analiza și posibilitatea renunțării de a participa la misiunea de audit ori demisiona din societatea de audit.

TEMA 5. REGULILE CONDUITEI PROFESIONALE ALE PROFESIONALIȘTILOR CONTABILI S1: Numirea profesională. S2: Conflicte de interese. S3: Opinii suplimentare. S4: Onorarii și alte tipuri de remunerații. S5: Marketingul serviciilor profesionale. S6: Cadouri și ospitalitate. S7: Custodia activelor clientului. S8: Obiectivitate. S9: Independență.

S1: Numirea profesională. Aspectele ce vizează numirea profesională sunt reflectate în secțiunea 210 „Numirea profesională”. Ea este compusă din părțile: 1. Acceptarea unui client; 2. Acceptarea misiunii; 3. Modifcări ale numirii profesionale. În părțile 1 și 2 sunt reflectate aspectele referitoare la acceptarea de către auditor a serviciilor profesionale. Auditorul trebuie să determine dacă acceptarea clientului va contribui la încălcarea principiilor fundamentale etice din cauza existenței legăturilor cu conducerea, proprietarii sau activitatea entității – client (dacă există riscuri). De asemenea, auditorul trebuie: - să obțină o înțelegere a naturii și ramurii de activitate a clientului și a operațiunilor acestuia, a scopului și cerințelor misiunii; - să studieze actele legislative și normative care reglementează activitatea clientului; - să determine dacă poate să presteze serviciile cerute, luând în considerare existen ța cadrelor profesionale cerute; - să determine dacă este necesar de a atrage suplimentar experți; - să determine procedurile de control al calității lucrărilor de audit; - să convină asupra unei limite reale de timp pentru îndeplinirea misiunii etc. Codul recomandă ca în cazurile în care nu este posibil să se reducă riscurile (cele 5) la un nivel acceptabil, auditorul trebuie să refuze acceptarea relației cu clientul. În cazul când auditorul intenționează să se bazeze pe consilierea sau activitatea unui expert, el trebuie să determine dacă această încredere este garantată. Factorii care trebuie luați în considerare pot include: reputația, experiența, resursele disponibile, standardele profesionale de etică disponibile. Aceste informații pot fi obținute din misiunile de audit anterioare în care a fost implicat expertul sau din consultarea cu alte părți. 14

În practică pot exista situații când apare necesitatea de a schimba auditorul. În așa caz, auditorul propus trebuie să se adreseze la auditorul predecesor pentru a determina toate nuanțele contractului. De asemenea auditorul poate să primească o propunere de a oferi lucrări suplimentare sau să execute în totalmente auditul la un client, în timp ce alt auditor prestează/a prestat clientului serviciile sale. În cazul dat pot apărea situații în care conducerea clientului nu-i dezvăluie auditorului nou informa ția necesară. Concomitent, auditorul existent poate să nu dezvăluie informația cerută în pofida respectării principiului de confidențialitate. În cazul dat, conform codului de etică, auditorul nou trebuie să ob țină în scris permisiunea de a contacta auditorul existent/predecesor. Dacă permisiunea este ob ținută, atunci auditorul existent/predecesor este obligat să dezvăluie corect și cinstit informația cerută. În cazul în care nu este posibil de a contacta auditorul predecesor, auditorul treuie să facă tot posibilul pentru a obține informația necesară pentru luarea deciziei. În acest scop poate să fie efectuată interogarea părților terțe, să discute cu conducerea clientului, să efectueze alte investigații. Toate aceste măsuri trebuie să fie luate pentru a identifica situațiile posibile când pot fi încălcate principiile fundamentale etice.

S2: Conflicte de interese. Conflictele de interese pot apărea în cazul când societatea de audit:  concurează în careva sfere cu clientul (măsură de protecție – interzicerea conform legislației să aibă activitate antreprenorială);  prestează servicii la 2 clienți care sunt în diferite situații de conflict;  are înțelegeri cu un concurent al clientului. În orice caz, înainte de a accepta angajamentul, auditorul trebuie să determine riscurile posibile ce pot apărea în legătură cu conflictele de interese. Dacă auditorul a constatat că conflictele de interese există, este necesar să înștiințeze: - clientul – că are interes într-o anumită afacere sau activitate; - conducerea companiilor – clienți care se găsesc în situații de conflict; - clientul – că societatea de audit prezintă interes public și prestează servicii diferitor companii care activează în aceeași ramură s economiei ca și clientul. În toate aceste cazuri este necesar de a primi acordul de a continua colaborarea. Societatea de audit, analizând situația, continuă să activeze în situația de conflicte de interese, atunci ea trebuie: - să numească diferite grupe de auditori care vor deservi clien ții afla ți în situații de conflict (cu respectarea principiului confidențialității); - să primească de la toți angajații declarații în scris despre păstrarea confiden țialită ții (măsură de protecție); - periodic să verifice respectarea principiului confidențialității de la personalul neangajat la audit (care nu participă la misiune). Dacă sunt încălcate principiile fundamentale de etică (obiectivitate, confidențialitate, comportament profesional) în situația conflictelor de interese, auditorul trebuie să refuze contractul cu unul sau mai mul ți clienți. De asemenea, auditorul treuie să refuze prestarea serviciilor dacă el a informat clientul despre existența conflictelor de interese și acesta nu i-a permis să-i reprezinte în continuare interesele.

S3: Opinii suplimentare. (secțiunea 230 din Codul etic) 15

Opinia suplimentară reprezintă opinia care este a doua în cazul când o altă societate de audit a prestat mai înainte serviciile corespunzătoare. Opinia suplimentară poate fi cerută din mai multe motive:  confirmarea opiniei de audit prezentată de o altă companie de audit;  confirmarea corectitudinii ținerii evidenței contabile și întocmirea Situațiilor Financiare;  modificarea faptelor în baza cărora a fost expusă opinia inițială. În cazurile date auditorul trebuie să ceară permisiunea clientului de a contacta auditorul care ini țial a emis opinia. Dacă nu obține permisiunea dată, el trebuie să ia decizia despre ra ționamentul prezentării opiniei sale.

S4: Onorarii și alte tipuri de remunerații. (secțiunea 240) Mărimea onorariului pentru serviciile prestate de către auditor se stabilește în timpu încheierii contractului cu clientul. Auditorul poate menționa orice onorariu pe care îl consideră adecvat. Poate să existe situații când auditorul este de acord cu o remunerare mai mică decât tarifele pentru serviciile respective. Faptul că un auditor poate percepe un onorariu mai mic decât altul nu este în sine lipsit de etică. În a șa caz pot apărea dubii dacă auditorul va putea îndeplini misiunea, respectând principiile etice. Pentru asigurarea respectării principiilor etice, auditorul ar trebui să determine: - scopul și condițiile contractului; - limitele valorilor posibile ale onorariului; - baza pentru determinarea onorariului; - dacă rezultatul tranzacției va fi revizuit de o parte terță independentă. Exemplu de situațiii cînd sunt încălcate principiile fundamentale ale eticii legate de onorariu: a) achită o plată clientului pentru a fi selectată pentru prestarea unor servicii; b) primește un comision de la o parte terță pentru vânzarea bunurilor și serviciilor clientului. Exemplu de situație când nu sunt încălcate principiile: a) o societate de audit achiziționează integral sau parțial o altă firmă și efectuează totodată plata către proprietarii sau moștenitorii acesteia.

S5: Marketingul serviciilor profesionale. (secțiunea 250) Un auditor poate solicita noi misiuni prin publicitate sau alte tipuri de marketing. În acest caz pot exista riscuri la adresa conformității cu principiile fundamentale etice. De exemplu: un risc de interes propriu a vonformității cu principiul competenței profesionale este generat dacă serviciile sau performan țele sunt promovate într-un mod care este în neconcordanță cu acest principiul. Auditorul nu trbeuie să compromită profesia atunci când prmovează serviciile profesionale. Ei trebuie să fie onești:  să nu declare exagerat despre posibilitățile de exercitare a serviciilor, calificare sau experiența dobândită;  să nu aprecieze negativ calitățile profesionale și activitățile altor auditori. Codul etic prevede că în cazul în care auditorul nu este încrezut dacă o anumită formă de publicitate sau marketing este adecvată, el poate să se consulte cu o organizație profesională relevantă.

S6: Cadouri și ospitalitate. Pot apărea situații când unui auditor sau unei rude/afin a acestuia să i se ofere cadouri sau ospitalitate din partea unui client. O astfel de ofertă poate genera amenințări la adresa conformității cu principiile etice. De exemplu: riscul de interes propriu sau familiaritate asupra obiectivită ții poate fi creat dacă este acceptat un cadou din partea unui client; riscul de intimidare la adresa obiectivită ții poate apărea prin divulgarea publică a astfel de oferte. 16

Auditorul trebuie să concretizeze natura, valoarea și intenția din spatele ofertei. În cazurile când cadoruiel și ospitalitatea au o cauză sau o bază obiectivă (zi de naștere, zi profesională) și valoarea lor nu este semnificativă, auditorul poate să facă concluzia că situația repsectivă nu va influen ța opinia lui și corespunzător nu va duce la încălcarea principiilor fundamentale etice. Auditorul trebuie să analizeze în fiecare situație concretă toate riscurile legate de acceptarea cadourilor și ospitalității. Dacă totuși există riscul de încălcare al principiilor, atunci auditorul nu treuie să accepte o astfel de ofertă.

S7: Custodia activelor clientului. (secțiunea 270) Un auditor nu are dreptul să-și asume custodia activelor clientului său (doar dacă acest lucru estee prevăzut de legislație). Poate să apară un risc de interes propriu privind obiectivitatea, comportamentul profesional, integritatea rezultate din deținerea activelor date. Dacă, conform legislației, custodia asupra activelor clientlui este prevăzută, auditorul trebuie:  să păstreze astfel de active separat de cele personale sau ale firmei;  să folosească astfel de active numai cu scopul pentru care au fost destinate;  să respecte legislația privind deținerea și evidența unor astfel de active. În cazul acceptării unei misiuni ce poate implica custodia activelor clientului, auditorul trebuie să efectueze investigații adecvate privind proveniența acestor active. De exemplu, dacă activele sunt rezultatul unor activități ilicite, precum spălarea banilor, s-ar genera un risc la adresa conformită ții cu principiile etice. În așa situații, auditorul trebuie să facă apel la consilierea juridică.

S8: Obiectivitate. (secțiunea 280) Codul Etic cere de la auditori să determine dacă există riscuri la adresa conformității cu principiul obiectivității atunci când oferă servicii profesionale. aceste riscuri pot rezulta din interesele avute în relațiile cu un client, funcționari sau angajați. De exemplu, un risc de familiaritate asupra obiectivității poate fi generat de o relație de familie, o relație apropiată personală sau o relație de afaceri. Măsuri de protecție:  stabilirea procedurilor de verificare a principiului obiectivității de către auditori;  suspendarea activității auditorilor care încalcă principiul dat;  încetarea relației financiare cu clientul dat;  discutarea cu conducerea clientului (în caz de necesitate) a întrebărilor ce țin de obiectivitate;  discutarea cu conducerea de vârf a societății de audit despre poten țialele riscuri legate de încălcarea principiilor fundamentale etice, prioritar – principiul obiectivității. Dacă măsurile date nu reduc sau nu elimină riscul, atunci auditorul trebuie să se retragă din misiune sau să rezilieze contractul cu clientul.

S9: Independență. (secțiunea 290) I. II. III.

Structural, secțiunea dată poate fi divizată în următoarele părți: Cadrul conceptual al independenței; Aplicarea cadrului conceptual; Remunerarea auditorului și prezentarea Raportului.

Independența implică:  independența la nivel mental;  independența de fapt. 17

I.

Cadrul conceptual al independenței urmează să fie aplicat de auditor:  pentru a identifica riscurile la adresa independenței;  pentru a evalua importanța riscurilor identificate;  pentru a aplica măsurile de protecție cu scopul de a elimina sau a le reduce la un nivel acceptabil (dacă măsurile date nu reduc sau nu elimină riscul, atunci auditorul trebuie să se retragă din misiune sau să rezilieze contractul cu clientul, sau chiar să se retragă din societatea de audit). În acest context sunt examinate situațiile când societatea de audit este membră a unei rețele de societăți de audit și se află sub conducerea unei societăți de bază sau este filială a unei societă ți de audit. În așa caz ea nu trebuie să presteze servicii profesionale unui client care a fost deservit anterior de către altă societate de audit care este membră a aceleiași rețele. Interacțiunea societăților de audit poate fi diferită. De exemplu, dacă 2 sau mai multe societă ți de audit care nu sunt legate între ele pot să se unească pentru a rezolva sarcini concrete (nu se încalcă principiul independenței). În cazul când societățile de audit se unesc sub un nume de brand comun și dispun de un control nic al calității lucrărilor de audit, atunci aceste societăți se recunosc corelate și reprezintă o rețea. Alte exemple de apariție a rețelelor: a) îndeplinirea lucrărilor de către societățile de audit sunt legate de obținerea profitului; b) existența depunerilor în capitalul social al societății de audit; c) societățile de audit participă la elaborarea și exercitarea unei strategii de afaceri comune. Se consideră încălcarea principiului independenței și atunci când are loc fuziunea societăților de audit și ele prestează diferite servicii unuia și aceluiași client. Codul Etic cere ca toate cazurile de încălcare a principiului independenței să fie strict documentate.

II.

Aplicarea cadrului conceptual. În partea dată sunt aduse situații concrete și exemple când poate fi încălcat principiul independenței: a) în cazul unui proces judiciar, auditorul trebuie să depună mărturie ca expert la evaluarea activelor sau a altor elemente, și tot el a confirmat Situațiile Financiare ale clientului; b) juriștii societății de audit prestează clientului servicii de reorganizare a entită ții, iar auditorii aceleiași societăți trebuie să certifice raportarea financiară a acestuia; c) existența interesului financiar; d) acordarea împrumuturilor; e) existența relațiilor personale sau de rudenie; f) invitarea auditorului să lucreze în compania clientului; g) perioadă lungă de colaborare a unora și acelorași auditori cu clientul dat; h) existența litigiilor între auditor și client; i) propunerea clientului de a efectua selectarea de personal de diferită calificare pentru afacerile sale.

TEMA 6. ETICA ÎN SOLUȚIONARA CONFLICTELOR S1: Esența și cauza apariției conflictelor. S2: Dinamica procesului conflictual. S3: Modalități și reguli de soluționare a conflictelor. S4: Comportamentul conflictual tipic și alternative de acțiune. 18

S1: Esența și cauza apariției conflictelor. Conflictul este o neînțelegere între 2 sau mai multe persoane. Noțiunea de conflict se referă atât la conflictul cu efecte negative (neproductiv), cât și la conflictul pozitiv (productiv). Caracteristicile conflictului pozitiv:  poate testa ideile:  poate stimula căutarea de alternative referitoare la o decizie;  poate împiedica luarea unei decizii pripite;  poate ridica nivelul de conștientizare a problemelor;  poate stimula interesul, gândirea creativă, calitatea deciziilor. Conflictul poate exista la nivel intrapersonal și interpersonal la nivel de organizație, unde se urmăresc diferite obiective, se apără valori diverse, se promovează interese opuse, chiar urmărind aceleași obiective, dar pe căi diferite sau în mod competitiv. Termenii asociați noțiuni de conflict:  tensiunea, neînțelegerea, incidentele, discomfortul, problemele, criza, invidia, gelozia, competiția, violența.

-

Cauzele apariției conflictelor: opinii diferite privind obiectivele organizaționale prioritare; lipsa de comunicare sau un tip de comunicare defectuoasă, incompletă, care are drept consecin ță anumite neînțelegeri; diferențe în modul de percepere sau sistemul de valori; puncte de vedere diferite asupra metodelor folosite; competiția pentru supremație; agresivitatea și încăpățânarea unor membri ai organizației; interdependețele dintre posturi, fncții și compartimente ale entității; neclaritatea în stabilirea scopurilor și obiectivelor organizaționale, a criteriilor de performan ță în transmiterea deciziilor sau prezentarea deformată a realității.

Există o corelație strânsă între conflict și comunicare. Comunicarea poate determina cauza conflictului, simptomatica conflictului sau poate duce la rezolvarea acestuia. Concluzie: - numai prin comunicare părțile în conflict pot accepta o soluție care să țină cont de obiectivele ambelor părți; - apelarea la comunicarea pozitivă, ascultarea empatică poate conduce la stabilirea unei baze comune de interese, la împărtășirea în comun a unor valori; - comunicarea precisă reduce probabilitatea apariției conflictelor.

S2: Dinamica procesului conflictual. I. II.

Conflictul evoluează, trecând prin următoarele etape, care se întrepătrund: Apariția sursei generatoare de conflict și conturarea conflictului latent (ascuns); Intuirea sau perceperea pe căi diferite a conflictului (ceva nu este în regulă) – este caracterizată de apariția unor componente emoționale – oamenii încep să se simtă tensiona ți, ostili, frico și. În cazul conflictului pozitiv se simte entuziasm, ambiție, dorința de a porni la acțiune. 19

III.

IV.

V.

Exteriorizarea clară a unor semne caracteristice stării de conflict. Conflictul simțit are următoarele caracteristici: - individul are manifestări agresive; - moralul lui este scăzut; - pune accent pe acțiuni neproductive. Manifestarea unor acțiuni deschise să declanșeze conflictul. Conflictul manifestat constituie o comportare deosebită și poate lua calea fie a luptei deschise care va duce spre situa ția de învingător și învins, fie spre stabilirea unor obiective comune. Apariția consecințelor și ale acțiunilor întreprinse. Exemplu: șeful nu dorește să participe la luarea unor decizii, deci voi bloca, nu voi fi de acord, nu voi recunoaște implementarea acestora. Există 3 forme de intervenție în situație de conflict manifestat:

negocierea medierea arbitraj

Negocierea are ca scop atingerea unei înțelegeri și dacă negocierea nu rezolvă conflictul, se recurge la mediere. Medierea este forma de intervenție prin care se promovează explicarea, interpretarea punctului de vedere pentru a fi înțelese corect ambele părți și presupune existența unei a treia părți pentru a interveni între părțile implicate în conflict cu scopul de a ajunge la o decizie pentru ambele păr ți. Medierea este negocierea unui compromis între puncte de vedere, atitudini incompatibile. Arbitrajul constă în audierea și definirea problemelor conflictuale de către o persoană de specialitate sau desemnată de o autoritate, iar arbitrul acționează ca un judecător și are puterea de decizie.

S3: Modalităţi şi reguli de soluţionare a conflictului. Atunci cînd se doreşte să existe succes în organizaţie sau relaţie cu subordonaţii se pot contura 5 moduri de abordare a conflictului: 1. Retragerea – aceasta presupune preocuparea slabă de succes şi relaţii. Cel ce foloseşte această strategie vede conflictul fără speranţa de solutionare, încearcă să evite fustrarea si stresul, se retrage din conflict, eschivîndu-se prin schimbarea subiectului, ignorarea unor afirmaţii, prin redresarea responsabilităţilor altor persoane, amînarea deciziilor cu scopul că conflictul va disparea de la sine. Dezavantajul acestei abordari este că se ignoră condiţiile ce au generat conflictul, care trece în stare latentă. Această abordare poate fi avantajoasă daca conflictul nu are importanţă. 2. Aplanarea - se incearca sa abordeze conflictul satisfăcîndu-i pe toti. Aplanarea se realizează prin folosirea umorului sau chemarea la o cafea, prin explicaţii făcîndu-i pe ceilalţi să ajungă la o înţelegere. Această metodă poate reduce conflictul pe termen scurt. Aplanarea poate fi utilă atunci cînd problema este lipsită de importanţă sau cei implicati nu vor să cadă de acord. 3. Fortarea - este o abordare a conflictelor care se încearcă a realiza cu orice preţ obiectivele legate de productivitate fără,a lua in consideratie părerea sau acordul celorlalti, nevoile si sentimentele lor. Se vor apela la acţiuni de constringere prin mijloace financiare sau intelectuale, bazate pe atribuţiile funcţiei. 20

4.

Conpromisul - se află intre forţare si aplanare. Consta în rezolvarea problemelor prin concesii reciproce, ambele parţi obţinind satisfactie. 5. Confruntarea (colaborarea) - este abordarea constructivă a conflictului. Ea este singura care conduce la rezolvarea lui definitivă. Cercetările arata ca cele mai eficace abordari sunt obţinute in urmatoarea ordine: se începe prin prin confruntare, se continuă prin cea de aplanare, compromis, forţare şi în cel mai rău caz, prin retragere. Cei mai puţin competenţi evită confruntarea, preferă fortarea, însă recurg ulterior la retragere, aplanare şi compromis.

Altă abordare a modalităţilor de soluţionare a conflictului Stilurile de răspuns la conflict sunt algoritmi comportamentali pe care oamenii îi utilizează în situaţii de conflict şi reprezintă subiectul cel mai studiat în managementul conflictului. Astfel, cel mai utilizat model este cel al lui Thomas. Fiecare dintre stilurile ce alcătuiesc acest model au avantajele şi dezavantajele lor, dar abordarea unuia sau altuia dintre stiluri poate fi şi un fel de alegere personală de bază, care se poate sau nu schimba în funcţie de context sau tipul de conflict. 1. Evitarea Evitarea se utilizează în special ca mecanism de apărare sau pentru a preveni conflictul sau escaladarea lui şi este aplicată în faţa unor parteneri potenţial agresivi sau atunci cînd aşteptăm ca reacţia persoanei respective să fie agresivă. Totuşi, evitarea poate avea şi efecte paradoxale, în sensul că neimplicarea într-un conflict, un timp îndelungat, poate agrava conflictul prin acumularea unor aspecte neplăcute şi poate crea disconfort şi o relaţie stresantă. Evitarea poate fi definită sau caracterizată drept o negare a conflictului, schimbare a subiectului, discuţii echivoce, neimplicare sau glumă ca reacţii în faţa conflictului. Avantaje. Evitarea poate oferi mai mult timp, pentru ca o persoană să întreprindă o altă reacţie la conflict. Dacă problema nu este una importantă sau dacă persoana nu este direct implicată, dacă problema poate fi rezolvată şi fără ajutorul ei, atunci evitarea este cea mai bună soluţie. De asemenea, ea poate să ajute o persoană să păstreze o relaţie bună cu cineva sau să prevină propria neplăcere. Dezavantaje. Evitarea poate lăsa celorlalţi impresia că persoanei în acuză nu îi pasă destul pentru a se implica, că nu doreşte să schimbe nimic sau nu se poate schimba. De asemenea, poate agrava conflictul prin trenarea inutilă a unei probleme care poate fi minoră sau, pur şi simplu, împiedică rezolvarea lui confirmînd ideea că un conflict este ceva rău şi trebuie evitat. Fiecare dintre parteneri îşi păstrează punctul de vedere care poate fi greşit sau care poate degenera ducînd la o izbucnire viitoare cu atît mai violentă. 2. Competiţia Competiţia este caracterizată de un comportament necooperant şi agresiv, persoana urmărind doar propriile scopuri, uneori chiar pe seama altora. Persoanele cu stil competitive tind să preia puterea prin confruntare directă, căutînd să cîştige sau să aibă dreptate fără să se preocupe de problemele celorlalţi sau de modul în care aceştia abordează sau percep problema. Pentru aceste persoane conflictul este ca un cîmp de bătălie în care există un învingător şi un învins. 21

Totuşi, nu toate persoanele cu acest stil sunt orbite de propria persoana sau de propriile scopuri, ci există şi persoane care sunt asertive fără a fi şi agresive, şi care reuşesc să îşi atingă scopurile fără daune aduse celorlalţi. Avantaje. Competiţia este utilă atunci cînd situaţia cere o decizie rapidă sau decisivă, cum este cazul unei urgenţe. Ea poate duce la idei creative şi poate crea avantaje pentru o persoană care se află într-un context în care ideile strălucite şi o bună performanţă sunt de succes. Este un stil util în situaţii în care scopul este mai important decît persoanele implicate sau relaţia este de scurtă durată. De asemenea, în anumite contexte sociale sau culturale, competiţia este văzută ca un semn al puterii şi este valorizată, considerată normală sau necesară. În aceste cazuri, alte stiluri pot părea chiar nepotrivite (sporturi, tribunal). Dezavantaje. Competiţia poate afecta relaţiile interumane, deoarece se focalizează asupra scopurilor şi nu asupra persoanelor. Pe de o parte, poate demonstra celeilalte părţi că acest subiect este important pentru persoana în cauză mai ales cînd ambele părţi sunt competitive, poate fi o dovadă a ataşamentului sau a puterii. Pe de altă parte, acest lucru poate prinde participaţii într-un joc fără ieşire, unde fiecare se simte dator să continuie să îl atace pe celălalt, ei încetînd să caute cooperarea. Uneori, această îngheţare a situaţiei de conflict poate duce participaţii într-un cerc vicios unde fiecare încearcă să cîştige, uitînd uneori pentru ce luptă. Procesul devine mai important decît produsul. 3. Compromisul Compromisul este un stil intermediar în care ceva se pierde şi ceva se cîştigă în procesul de rezolvare a conflictului. El este utilizat ca strategie cînd puterea percepută a celor două părţi este egală, altminteri neexistînd nici un motiv de compromis. Uneori, compromisul este confundat cu rezolvarea de probleme, deoarece poate să împrumute din caracterul dinamic, flexibil sau creativ al procesului de rezolvare. Totuşi, compromisul înseamnă înainte de toate un schimb, o negociere şi o renunţare parţială la unele scopuri iniţiale, de multe ori renunţarea la unele scopuri valoroase. Avantaje. Compromisul poate ajuta la rezolvarea unor probleme importante cu costuri energetice mai mici decît ar fi în cazul colaborării. De asemenea, este întărită balanţa puterii care oferă avantaje pe termen scurt în înţelegeri separate mai puţin importante sau luate sub presiunea timpului. Poate fi o tactică de rezervă cînd altele nu s-au dovedit aplicabile sau eficiente. Este o tehnică rezonabilă şi care oferă şansa tuturor părţilor să se exprime şi mai ales să cîştige ceva. Uneori, compromisul este singura cale potrivită de rezolvare, legată uneori şi de un model cultural. Dezavantaje. Poate deveni o practică curentă sau un mod de expediere a problemelor care nu mai ţine cont de particularităţile problemei sau situaţiei. Pentru cei care nu au scopuri precise sau nu ştiu să le exprime sau negocieze, compromisul se reduce la a pierde ceva în loc de a pierde ceva şi a cîştiga ceva. Poate duce la crearea unor modele disfuncţionale de rezolvare a problemelor care sunt la îndemînă, dar care exclud creativitatea sau căutarea unor soluţii alternative. 4. Acomodarea Cel care adoptă această tactică nu doreşte împlinirea scopurilor pentru a favoriza sau a face plăcere celorlalţi implicaţi. Scopul păstrării relaţiilor este de fapt scopul suprem al unei persoane conciliante. Diferenţa dintre o persoană conciliantă şi o reconciliere strategică, fortuită sau de politeţe este sentimentul care însoţeşte 22

această tactică. Persoanele reconciliate nu simt amărăciune sau sentimentul pierderii, ci renunţă în mod natural la scopurile lor fără să regrete. Persoana conciliantă crede sau ştie că acţiunile ce servesc scopurilor grupului, echipei sau familiei prin această renunţare, sacrificiu sau prin a se da la o parte, uneori sunt adevărate, alteori nu. Uneori poate fi mai util pentru grup ca persoana să se afirme şi în acest caz ea nu va primi recunoaşterea pe care o doreşte. Există şi persoane fals conciliante care manifestă o formă viciată de acomodare, cum ar fi „martirii” care se sacrifică mereu pentru binele comun deşi nu e necesar şi nimeni nu o cere, pasivii, „plîngăcioşii” - cei cărora li se pare că renunţă mereu şi totul este foarte greu de obţinut, sabotorii, nemulţumiţii. Avantaje. Atunci cînd o persoană nu are dreptate cel mai indicat ar fi să devină conciliantă. De asemenea, într-o situaţie în care o altă tactică nu ar aduce prea multe avantaje şi, oricum o persoană nu poate cîştiga prea mult dintr-un conflict este mai bine să fie conciliantă minimizînd pierderile şi maximizînd cîştigul pentru că renunţă la foarte puţin şi poate cîştiga mult în plan interpersonal. Acelaşi lucru este valabil şi pentru situaţia în care o persoană este în mod evident în dezavantaj şi este mai bine să fie conciliantă. De asemenea, cu anumite categorii de persoane mai rigide sau mai dificile este mai bine să fii conciliant, mai ales dacă nu ai prea mult de pierdut. Dezavantaje. Uneori concilierea poate duce chiar la competiţie, o competiţie pentru imaginea de sine: cine este cel mai amabil? Acest tip de conciliere este greşit şi poate duce la adoptarea lui ca model invariabil care reduce soluţiile alternative şi exclude creativitatea. Dacă această tactică este utilizată în exces, nu pune niciodată la încercare abilitatea de comunicare şi de negociere reală pentru că oricum cineva renunţă de fiecare dată. De altfel, una dintre părţi s-ar putea plictisi de această tactică a celuilalt şi poate dori o negociere reală, mai ales că tot ce este obţinut prea uşor nu are prea mare valoare psihologică. Concilierea poate menţine o persoană într-un status scăzut sau într-o poziţie inferioară de putere. Aplicată în exces poate sugera celeilalte părţi ca nu ai investit suficient în relaţie ca să merite să lupţi şi îl face pe celalalt să renunţe să se implice, sau pur şi simplu să economisească energie. 5. Colaborarea sau confruntarea (problemelor) Colaborarea reprezintă cea mai constructivă tactică şi implică angajare şi consens în aplicarea ei. Ea ţine cont atît de scopurile personale, dar şi de păstrarea bunelor relaţii şi de rezolvarea problemei. Spre deosebire de compromis, scopurile personale dar şi cele ale partenerului sunt luate în considerare. Problema nu se consideră rezolvată sau conflictul încheiat până cînd cele două părţi nu sunt în mod rezonabil mulţumite de rezultat. Acest stil este cooperant, eficient, focalizat pe lucrul în echipă, pe parteneriat şi pe scopuri împărtăşite. Colaborarea înseamnă să faci afirmaţii care te descriu şi care dezvăluie ceva important despre scopurile tale personale şi, mai ales, solicitarea şi acceptarea criticilor părţii adverse, acceptarea responsabilităţii pentru acţiunile proprii. Nu însemnă nici blamul absolut sau asumare totală a responsabilităţii, cele două părţi sunt parteneri egali.

23

S5: Comportamentul conflictual tipic şi alternative de acțiune Mijloace de presiune 1. Îi atac pe ceilalţi 2. Privesc negocierile ca pe o competiţie

Alternative de acţiune 1. Mă ocup de problemă 2. Văd negocierile ca pe o cale comună de soluţionare a problemei 3. Am chiar de la început o singură opinie de 3. Sunt deschis la argumente ce m-ar putea neclintit convinge 4. Îmi rezum opţiunile la varianta „ori/ori” 4. Încerc să definesc interesele celorlalţi 5. Încerc să-i fac pe ceilalţi să renunţe la cererea lor 5. Propun opţiuni, variante 6. Îi supun presiunilor pe ceilalţi şi îi privez de posibilitatea de a devia 6. Încerc să-i conving cu argumente guste; ofer posibilităţi de compensare.

24